12. Asaltul german asupra Londrei

Uşa ce dădea în stradă atârna de balamalele sale, în mod cert deschisă de zguduitură. Nu rămăsese nici ţipenie din soldaţii care fuseseră puşi să ne păzească – nici măcar credinciosul Puttick. De dincolo de ansamblul de clădiri, am auzit tropăitul oamenilor care fugeau, ţipete şi strigăte furioase, ţiuitul unor fluierături şi am putut să simţim mirosul prafului, al fumului şi al corditei. Crâmpeiul de lumină de iunie, strălucitoare şi tăioasă, atârna deasupra tuturor; locuitorii acestei Londre închistate clipeau ca nişte cucuvele deranjate, năuciţi şi înspăimântaţi. Moses mă bătu pe umăr.

— Haosul ăsta n-o să dureze mult. Acum este şansa noastră.

— Foarte bine. O să mă duc după Nebogipfel şi Filby. Tu adună nişte provizii din casă...

— Provizii? Ce fel de provizii?

Mă cuprinse nerăbdarea şi iritarea: oare ce neghiob ar pleca în timp echipat numai cu un halat de casă şi o pereche de papuci?

— Oh – lumânări. Şi chibrituri! Cât de multe găseşti. Orice poate servi ca armă – un cuţit de bucătărie, dacă ceva mai bun nu există.

— Ce altceva – ce altceva?

— Camfor, dacă avem, am reluat după o clipă. Rufărie de corp! Umpleţi buzunarele cu chestii d-astea...

El încuviinţă din cap.

— Am înţeles. O să fac o boccea...

Se întoarse din faţa uşii şi se îndreptă spre bucătărie.

Eu am dat fuga înapoi în fumoar. Nebogipfel îşi pusese şapca lui de şcolar. Îşi adunase însemnările, iar acum le băga într-un dosar din carton. Filby – bietul diavol bătrân – era pe jos. În genunchi, sub tocul ferestrei! Îşi ţinea genunchii osoşi lipiţi de pieptul costeliv, iar mâinile în dreptul feţei, precum garda unui boxer.

M-am aplecat lângă el.

— Filby! Filby, dragă amice...

M-am întins în direcţia sa, însă el se feri de mine.

— Trebuie să vii cu noi. Aici nu eşti în siguranţă.

— În siguranţă? Şi cu tine voi fi mai în siguranţă? Ei? Tu... scamatorule, şnapanule! Ochii lui, năpădiţi de lacrimi din pricina colbului, erau lucitori, ca nişte ferestre, şi îmi aruncă acele cuvinte de parcă ar fi fost cele mai cumplite ocări ce puteau fi închipuite: Te ţin eu minte – ne-ai speriat de moarte pe toţi cu acea glumă afurisită cu fantoma, de Crăciun. Ei bine. Acum nu mă mai las păcălit!

M-am abţinut să nu-l scutur.

— Vino-ţi în fire, omule! Călătoria în Timp nu este un truc – şi, în mod cert, nici acest război disperat al vostru!

Am simţit o atingere pe umăr. Era Nebogipfel; degetele sale palide păreau să licărească în crâmpeiele de lumină solară ce pătrundeau prin geam.

— Nu avem cum să-l ajutăm; spuse el blând.

Acum, Filby îşi lăsase capul în mâinile sale tremurânde, cu pete de bătrâneţe, şi eram convins că nu mai era în stare să mă audă.

— Dar nu putem să-l lăsăm aşa!

— Ce vrei să faci – să-l readuci în 1891? Acel 1891 de care îţi aminteşti tu nu mai există – decât dincolo de o dimensiune intangibilă.

În acel moment, Moses dădu buzna în fumoar, ţinând în mână o raniţă mică şi burduşită; îşi pusese epoleţii, iar la brâu îi atârna masca de gaze.

— Sunt gata, zise el printre dinţi.

Nebogipfel şi cu mine n-am reacţionat imediat, iar Moses se uită la noi, de la unul la celălalt.

— Ce este? Ce mai aşteptaţi?

Am întins mâna şi am strâns umărul lui Filby. Cel puţin el nu se opuse, şi am considerat asta drept o ultimă fărâmă de contact prietenesc dintre noi.

A fost cea din urmă oară când l-am văzut.

Ne-am uitat pe stradă. În amintirile mele, aceasta fusese o zonă relativ liniştită a Londrei, însă astăzi oamenii năvăleau pe Queen's Gate Terrace, alergând, împiedicându-se, lovindu-se unii de alţii. Bărbaţii şi femeile se scurgeau pur şi simplu în valuri de la casele şi locurile lor de muncă. Cei mai mulţi dintre ei aveau capetele ascunse sub măşti de gaze. Însă acolo unde puteam vedea chipuri, citeam durere, amărăciune şi spaimă.

Copiii păreau să fie pretutindeni, cei mai mulţi în uniforme mohorâte, cu măşti de gaze mici, făcute pe mărimea lor; era limpede că şcolile fuseseră închise. Copiii rătăceau pe străzi, plângând după părinţii lor; m-am gândit la jalea unei mame care îşi căuta odrasla în acest nesfârşit furnicar clocotitor, aşa cum devenise Londra, iar imaginea îmi stârni oroare.

Unii dintre oameni purtau accesoriile unei zile de lucru – serviete şi genţi de mână, obişnuite şi inutile – iar alţii deja adunaseră sarcini cu obiecte din casă şi le ţineau în valize pântecoase sau înfăşurate în draperii şi cearşafuri. Am văzut un bărbat uscăţiv şi nervos care se poticnea cu un enorm şifonier, plin, fără îndoială, cu lucruri de preţ, echilibrat între ghidonul şi şaua unei biciclete. Roata bicicletei se izbea de spinările şi picioarele oamenilor.

— Haide! Haide! Răcnea bărbatul spre cei din faţa lui.

Nu rămăsese nici urmă de autoritate sau supraveghere. Dacă existaseră poliţişti sau soldaţi, pesemne că fuseseră copleşiţi – ori îşi rupseseră însemnele şi se alăturaseră exodului. Am văzut un bărbat în uniforma Armatei Salvării, care stătea pe o scară şi zbiera:

— Eternitate! Eternitate! Moses indică într-o direcţie.

— Priveşte! Domul este spart spre răsărit, către Stepney. S-a zis cu impenetrabilitatea acestui miraculos Plafon!

Am observat că avea dreptate. Se părea că o bombă gigantică perforase o imensă gaură în cochilia de beton, în apropierea orizontului estic. Deasupra acelei răni principale. Domul plesnise precum carapacea unui ou, iar o uriaşă fâşie neregulată de văzduh albastru era vizibilă, aproape până la zenitul Domului. Puteam să văd că pagubele încă nu încetaseră, căci de sus ploua cu bucăţi de zidărie – unele de mărimea unor case – peste toată această parte a oraşului, şi am ştiut că stricăciunile şi pierderile de vieţi de pe pământ trebuie că erau însemnate.

La mare distanţă – către Nord, am avut impresia – am auzit o serie de bubuituri înfundate, precum paşii unui gigant. Pretutindeni în jur, aerul era înţesat de urletele sirenelor – „ulla, ulla, ulla” – şi de cumplitele vaiere ale Domului spart de deasupra noastră.

M-am închipuit privind în jos de la nivelul Domului, spre o Londră transformată, în câteva momente, dintr-un oraş înspăimântat, dar funcţional, într-un cazan de haos şi teroare. Toate drumurile ce se îndreptau spre Vest, Sud, ori Nord, la depărtare de breşa Domului, aveau să fie acoperite de puhoaiele de refugiaţi, fiecare punct din acest vălmăşag reprezentând o făptură umană – un copil rătăcit, un părinte sau un soţ neconsolat – o fărâmă de suferinţă fizică şi de mizerie.

Moses trebui să ţipe pentru a acoperi cacofonia străzii:

— Domul ăsta blestemat o să se prăbuşească peste noi toţi, dintr-un minut în altul!

— Ştiu, trebuie să ajungem la Colegiul Imperial. Hai – foloseşte-ţi umerii! Nebogipfel, ajută-ne, dacă poţi.

Am păşit în mijlocul drumului aglomerat. Noi trebuia să mergem către Est, împotriva şuvoiului gloatei. Nebogipfel, în mod limpede năucit de lumina zilei, aproape că se trezi trântit la pământ de un bărbat care alerga – având o faţă rotundă şi purtând un costum cu epoleţii pe deasupra – şi care agită pumnul spre Morloc. După acest incident, Moses şi cu mine l-am ţinut pe Morloc între noi, fiecare strângând într-un pumn câte un braţ slăbănog. Ne-am ciocnit cu un biciclist, aproape răsturnându-l de pe vehiculul său: el ţipă la mine, incoerent, şi dădu să mă lovească cu pumnul osos, de care eu m-am eschivat: apoi se împletici în menghina oamenilor din spatele meu, cu cravata aruncată peste umăr. Apoi apăru o femeie grasă, care ne împinse în spate pe stradă, trăgând după ea un covor făcut sul; fusta i se ridicase dincolo de genunchi, iar gambele îi erau mânjite de praf. La fiecare câţiva iarzi, se aşeza cu picioarele pe covorul ei un alt refugiat, sau trecea peste el roata unei biciclete, iar femeia se poticnea; purta masca de gaze, şi am putut să desluşesc cum lacrimile i se adunau în spatele sticlelor, în vreme ce se lupta cu acel morman nerezonabil şi dificil, care era atât de important pentru ea.

Unde vedeam câte un chip uman, nu mi se părea chiar atât de rău, căci puteam să nutresc un pic de sentiment de camaraderie pentru acest funcţionar cu ochii roşii sau pentru acea vânzătoare obosită. Însă cu măştile de gaze şi acea iluminaţie fărâmiţată şi adumbrită, gloata devenise anonimă şi insectilă; era ca şi cum aş fi fost transportat iarăşi de pe Pământ pe vreo îndepărtată planetă a coşmarurilor.

Acum se auzi din nou un sunet – un ţiuit subţire şi monoton care străpunse aerul. Am avut impresia că venea prin breşa de la Est. Mulţimea din jurul meu păru să se oprească din acea vânzoleală, de parcă ar fi ascultat. Moses şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, nedumeriţi de semnificaţia acestei ameninţătoare desfăşurări a lucrurilor.

Şuieratul încetă.

În tăcerea care urmă, un singur glas rosti un strigăt:

— Proiectil! Este un proiectil de fragmentaţie...

Acum ştiam ce reprezentau paşii îndepărtaţi ai gigantului de la Nord: era aterizarea unui baraj de artilerie.

Răgazul de linişte luă sfârşit. În preajma noastră erupse panica, mai turbată decât oricând. M-am aplecat peste Nebogipfel şi l-am apucat de umeri pe Moses: fără alte preparative, i-am trântit pe amândoi la pământ, iar un şir de oameni se împiedicară împrejurul nostru, acoperindu-ne cu trupurile lor calde, palpitânde. În acea ultimă clipă, în vreme ce membrele se loveau de faţa mea, am putut să aud glasul ascuţit al acelui bărbat din Armata Salvării, încă ţipându-şi chemarea:

— Ee-ternitate! Ee-ternitate!

Iar apoi se produse o străfulgerare, strălucitoare chiar şi sub movila de carne, şi un tresăltat al solului. Am fost azvârlit în sus, m-am pocnit cap în cap cu cineva, apoi m-am prăvălit la pământ, rămânând o clipă fără cunoştinţă.