19. Lumini în văzduh
Am izbutit să mai zăresc imaginea a doi oameni – un bărbat şi o femeie, amândoi dezbrăcaţi – care păreau să gonească pe plajă. O umbră căzu pe vehicul pentru scurt timp, provocată, poate, de vreunul dintre imensele animale ale acestei epoci, însă destul de repede am ajuns să ne deplasăm cu o prea mare viteză pentru ca asemenea detalii să mai fie observabile, şi ne-am prăbuşit în tumultul fără culoare al călătoriei în timp.
Soarele greoi al Paleocenului sălta pe deasupra mării şi mi-am închipuit cum, din punctul de vedere al tranziţiei noastre temporale, Pământul se învârtea pe axa lui ca un titirez şi se rotea ca o rachetă în jurul astrului său. Luna era şi ea vizibilă ca un disc zburător, adumbrită de licărul fazelor sale. În curând, drumul cotidian al Soarelui se contopi într-o panglică de lumină argintie, ce oscila între limitele echinocţiilor, iar ziua şi noaptea se amestecară în uniforma strălucire albastră-cenuşie pe care am descris-o mai înainte.
Dipterocarp-ii pădurii tremurară, înălţându-se şi murind, înlăturaţi de creşterea viguroasă a plantelor mai tinere, însă scena din jurul nostru – codrii, marea netezită de trecerea noastră prin timp până la aspectul unei câmpii de sticlă – rămase statică în ansamblul ei, şi m-am întrebat dacă nu cumva, în pofida tuturor eforturilor mele şi ale lui Nebogipfel, oamenii capotaseră, în cele din urmă, în lupta lor pentru supravieţuire, aici în Paleocen.
Apoi – de-a dreptul fără vreun avertisment -, pădurea se ofili şi dispăru. Parcă covorul de verdeaţă ar fi fost jupuit de pe sol. Însă pământul nu rămase deloc gol; de îndată ce pădurea a fost îndepărtată, un melanj de crâmpeie cafenii şi cenuşii – edificiile unei Prime Londre extinse – năpădi ţinutul. Clădirile curgeau peste dealurile dezgolite şi dincolo de noi, către mare, pentru a înmuguri în docuri şi porturi. Construcţiile, luate fiecare în parte, tremurau şi piereau, aproape prea rapid pentru a le putea urmări, deşi una sau două persistară suficient de mult – bănuiesc că vreo câteva secole -, devenind aproape opace, aidoma unor schiţe grosolane. Marea îşi pierdu nuanţa albastră şi se transformă într-o peliculă de un gri urât, cu talazurile şi mareele transformate în ceaţă de trecerea noastră; aparent, văzduhul căpătă o tentă maronie, ca pâcla Londrei anului 1890, ce dădu peisajului o strălucire murdară, ca de crepuscul, iar aerul din jurul nostru părea mai cald.
Era uluitor că, pe măsură ce secolele se scurgeau, indiferent de soarta uneia sau alteia dintre clădiri, liniile generale ale oraşului dăinuiau. Puteam să zăresc cum panglica râului central – proto-Tamisa – şi cicatricele principalelor drumuri rămâneau, în esenţă, neschimbate de timp; era o magnifică demonstraţie în legătură cu modul în care geomorfia – forma peisajului – domina geografia umană.
— E limpede că acei colonişti ai noştri au supravieţuit, i-am spus lui Nebogipfel. Au devenit o rasă de Oameni Noi şi îşi modifică lumea.
— Da, rosti el şi îşi potrivi masca de piele. Însă adu-ţi aminte că ne deplasăm cu câteva secole pe secundă. Ne găsim în mijlocul unui oraş care de-acum a rezistat câteva mii de ani. Mă îndoiesc că a mai rămas ceva din Prima Londră, la întemeierea căreia am fost noi martori.
M-am uitat atent în jur, copleşit de curiozitate. Micuţul meu grup de exilaţi era, pesemne, atât de îndepărtat de aceşti Oameni Noi aşa cum fuseseră, să zicem, sumerienii de anul 1891. Oare mai rămăsese vreo amintire, în toată această civilizaţie extinsă şi agitată, cu privire la fragilele origini ale speciei umane în această epocă străveche?
Mi-am dat seama de o schimbare pe cer: un licăr ciudat, verzui, al luminii. Am înţeles repede că era Luna, care încă orbita în jurul Pământului, crescând şi descrescând în străvechiul ei ciclu, prea iute ca eu să fiu în stare să o urmăresc, însă chipul acelui companion răbdător era acum pătat cu verde şi albastru – culorile Pământului şi ale vieţii.
O Lună populată, asemenea Pământului! În mod limpede, această Nouă Umanitate călătorise până la lumea-soră în Maşini Spaţiale, o transformase şi o colonizase. Poate că evoluaseră într-o rasă de seleniţi, la fel de înalţi şi de fusiformi ca Morlocii din gravitaţia scăzută, pe care îi întâlnisem în anul 657208! Fireşte că n-am putut să desluşesc niciun detaliu, deoarece orbita mensuală a Lunii o făcea să se învârtească aidoma unei sfârleze pe bolta mea accelerată; iar din această cauză mă cuprinseră regretele, căci tare mi-ar fi plăcut să am un telescop şi să pot cerceta talazurile noilor mări ce se spărgeau de craterele adânci primordiale, şi codrii care se întindeau deasupra colbului enormelor depresiuni. Oare cum ar fi fost să stai pe câmpiile stâncoase, să te fi eliberat din chingile Mamei Terra? Fiecare pas în acea gravitaţie redusă te-ar fi făcut să zbori prin aerul rece şi rarefiat, cu Soarele crâncen şi imobil deasupra capului; era ca un tărâm de vis, am crezut eu, cu toată strălucirea şi cu plantele ce semănau mai puţin cu flora pământească decât lucrurile pe care mi le închipuiam printre rocile de pe fundul mării...
Ei bine, era o privelişte la care nu aveam niciodată să fiu martor. Cu un efort, mi-am luat gândul de la Lună şi mi-am concentrat atenţia asupra situaţiei noastre.
Acum am văzut o mişcare pe cerul vestic, puţin deasupra orizontului: nişte licurici pâlpâiau, prinzând viaţă, săltau prin văzduh şi se aşezau pe boltă, ca să rămână acolo milenii îndelungi, înainte de a se stinge şi de a fi înlocuiţi cu alţii. În curând ajunse să fie mare aglomeraţie de scântei, care se uniră într-un soi de punte ce cuprindea firmamentul dintr-o zare în cealaltă; la apogeu, am numărat câteva zeci de lumini în acest oraş din văzduhuri.
I-am arătat asta lui Nebogipfel.
— Sunt stele?
— Nu, rosti el, pe un ton neutru. Pământul încă se roteşte, iar adevăratele stele trebuie că sunt prea slabe pentru a fi vizibile. Luminile pe care le vedem sunt suspendate în poziţie fixă deasupra Pământului...
— Atunci ce sunt? Luni artificiale?
— Poate. Este sigur că au fost amplasate în acel loc prin acţiunea oamenilor. Obiectele par să fie artificiale, construite din materiale lansate de pe Pământ, sau de pe Lună, a cărei atracţie gravitaţională este mult mai redusă. Sau e posibil să fie corpuri naturale remorcate până acolo, pe o orbită în jurul planetei, cu ajutorul rachetelor: comete sau asteroizi captivi, poate.
M-am uitat atent la acele lumini înghesuite, la fel de copleşit de uluire ca un locuitor al cavernelor care s-ar fi holbat la strălucirea unei comete trecându-i pe deasupra capului ignorant, plecat pe spate!
— Care ar fi rostul unor asemenea staţii în spaţiu?
— Un astfel de satelit este ca un turn, instalat deasupra Pământului, înalt de douăzeci de mii de mile...
Eu am făcut o grimasă.
— Ce privelişte pe cinste! Poţi să stai înăuntru şi să urmăreşti evoluţia vremii deasupra unei emisfere.
— Sau staţia poate servi pentru transmiterea mesajelor telegrafice de pe un continent pe altul. Ori, mai radical, este posibil să ne închipuim transferul industriilor grele – construcţia de utilaje mari sau generarea de energie, poate – în siguranţa relativă a unei orbite terestre înalte. El îşi desfăcu braţele. Observi şi tu degradarea aerului şi a apei din jurul nostru. Pământul are o capacitate limitată de a absorbi deşeurile industriei umane şi, dacă se ajunge un nivel suficient de dezvoltare, planeta poate chiar să fie făcută imposibil de locuit. Pe orbită însă, plafoanele de creştere sunt practic infinite: gândeşte-te la Sfera realizată de propria mea specie.
Temperatura continuă să sporească, în vreme ce aerul deveni şi mai viciat. Cronomobilul improvizat al lui Nebogipfel era funcţional, însă prost echilibrat, şi se clătina, şi se hurduca; simţindu-mă jalnic, m-am agăţat de banca mea, căci combinaţia de zăpuşeală, hâţânare şi obişnuitul vertij indus de călătoria în timp îmi provoca o cumplită senzaţie de greaţă.