19. Cum am traversat spaţiul interplanetar

Am fost nevoit să aştept trei zile până ce Nebogipfel se declară gata de plecare; trebuia, spuse el, să aşteptăm până când Pământul şi partea noastră de Sferă se aliniau în configuraţia potrivită.

Gândurile mele se îndreptară spre călătoria ce mă aştepta cu oarecare impacienţă – n-aş zice teamă, căci, la urma urmei, deja supravieţuisem unei asemenea traversări interplanetare, chiar dacă fusesem fără cunoştinţă în perioada aceea, ci mai degrabă curiozitate febrilă. Am făcut speculaţii asupra mijloacelor prin care ar putea fi propulsat iahtul spaţial al lui Nebogipfel. M-am gândit la Verne{23}, cu membrii arţăgoşi ai Clubului Tunarilor din Baltimore, care trăgeau cu acel tun aberant un obuz ce conţinea oameni, pentru a străbate distanţa dintre Pământ şi Lună. Însă era nevoie doar de un calcul mental ca să se arate că o acceleraţie suficientă pentru a lansa un proiectil dincolo de gravitaţia Pământului ar fi fost, de asemenea, atât de puternică, încât mi-ar fi împrăştiat trupul, ca şi pe cel al lui Nebogipfel, pe pereţii interiori ai obuzului precum pelteaua de căpşuni.

Atunci, ce?

Se ştie prea bine faptul că spaţiul interplanetar este lipsit de aer, aşadar nu puteam zbura ca păsările de pe Pământ, căci păsările se bazează pe capacitatea aripilor lor de a disloca aerul. Or, dacă nu există aer, n-ai ce să disloci! Poate, am presupus eu, iahtul meu spaţial avea să fie acţionat de vreo formă avansată de rachetă de artificii – căci o rachetă, care zboară prin împingerea în afară a unor cantităţi din propriul ei carburant, ar fi posibil să funcţioneze în vidul spaţial, dacă ar transporta cu ea oxigenul care să-i întreţină combustia...

Însă acestea erau nişte ipoteze vulgare, mărginite de înţelegerea mea de secol XIX. Cum să ştiu ce era cu putinţă în anul de graţie 657208? Îmi imaginam bastimente navigând cu gravitaţia Soarelui la babord ca şi cum ar fi fost un vânt invizibil; sau, îmi spuneam, poate era vorba de manipularea unor câmpuri magnetice ori de alt tip.

Astfel se dezlănţuiră speculaţiile mele, până ce Nebogipfel veni să mă convoace, pentru ultima oară, din Interior.

În vreme ce coboram în întunecimea Morlocă, am rămas cu capul lăsat pe spate, privind spre lumina din ce în ce mai slabă a Soarelui; şi – exact înainte să-mi pun ochelarii – mi-am promis că data următoare când chipul îmi va simţi dogoarea astrului omului are să fie în propriul meu secol!

Cred că mă aşteptasem să fiu transportat în echivalentul Morloc al unui port, cu enorme iahturi spaţiale din abanos lipindu-se de Sferă ca nişte pacheboturi de un doc.

Ei bine, nu era nimic de felul acesta; în schimb, Nebogipfel mă conduse – pe o distanţă nu mai mare de câteva mile, folosindu-ne de fâşiile de trotuar rulant – către o zonă lipsită de artefacte şi paravane, şi de Morloci în genere, însă altminteri cu nimic ieşită din comun. Iar în mijlocul acelei zone se găsea o capsulă mică – o cutie cu pereţi transparenţi ceva mai înaltă decât mine – ca o cabină de ascensor – care şedea acolo, gheboşată, pe Podeaua împroşcată cu stele.

La îndemnul lui Nebogipfel, am intrat în cabină. Nebogipfel mă urmă, iar în spatele nostru, compartimentul se etanşeiză cu un şuierat al uşii-diafragmă. Cabina era aproximativ paralelipipedică, cu muchiile şi colturile rotunjite conferindu-i un aspect oarecum romboidal. Înăuntru nu se găsea nici o mobilă; existau totuşi nişte bare verticale dispuse la intervale.

Nebogipfel cuprinse cu degetele sale palide una dintre aceste bare.

— Ar trebui să te pregăteşti. În momentul lansării, schimbarea gravitaţiei efective este bruscă.

Am găsit foarte tulburătoare aceste vorbe calme! Ochii lui Nebogipfel, întunecaţi de ochelari, erau aţintiţi asupra mea cu obişnuitul lor amestec deconcertant de curiozitate şi spirit analitic; şi am remarcat că degetele sale se strângeau pe bară.

Apoi – se întâmplă mai repede decât pot eu istorisi – Podeaua se deschise. Cabina căzu din Sferă, iar eu şi Nebogipfel împreună cu ea!

Am izbucnit în ţipete şi m-am apucat de o bară aşa cum un ţânc se agaţă de piciorul mamei sale.

Am privit în sus, iar acolo se vedea suprafaţa Sferei, transformată acum într-un imens acoperiş negru, ce ascundea privirii mele jumătate din univers. În centrul acestui tavan am putut să observ un dreptunghi de întuneric de o culoare mai deschisă, care reprezenta trapa prin care ieşisem; chiar în timp ce urmăream această privelişte, trapa se diminua pe măsură ce distanţa crescu şi, în orice caz, deja se închidea în spatele nostru. Coborî în câmpul meu vizual cu o lentoare magistrală, indicând cum capsula-compartiment în care ne găseam începea să se rostogolească prin spaţiu. Îmi era limpede ce se întâmplase: orice şcolar poate să obţină acelaşi efect învârtind o praştie pe deasupra capului, dând apoi drumul sforii. Ei bine, „sfoara” care ne ţinuse în interiorul Sferei rotitoare – soliditatea Podelei – dispăruse acum şi noi fuseserăm aruncaţi în vid, fără prea mare ceremonie.

Iar dedesubtul meu – de-abia am avut puterea să arunc o privire în jos – se găsea un puţ de stele, o hrubă fără fund, în care Nebogipfel şi cu mine aveam să cădem pentru vecie!

— Nebogipfel, pentru numele lui Dumnezeu, ce ni s-a întâmplat? S-a petrecut vreun dezastru?

El mă cercetă. Fapt tulburător, picioarele sale pluteau la câţiva inci deasupra podelei capsulei – căci, în timp ce compartimentul se prăbuşea prin spaţiu, la fel şi noi, în interiorul său, ne prăvăleam ca nişte boabe de mazăre într-o cutie de chibrituri!

— Am fost eliberaţi de pe Sferă. Efectele rotaţiei sale sunt...

— Înţeleg toate astea, am zis eu, dar de ce? Ne este hărăzit să cădem tot drumul până la Pământ?

Am găsit răspunsul său de-a dreptul îngrozitor.

— În esenţă, rosti el, da.

Apoi, îmi secătui toată energia pentru întrebări, căci mi-am dat seama că şi eu începusem să plutesc în acea micuţă cabină precum un balon; şi, o dată ce am priceput acest lucru, în mine se iscă o luptă cu greaţa care dură minute în şir.

În cele din urmă, mi-am recăpătat, într-o oarecare măsură, stăpânirea asupra trupului.

L-am pus pe Nebogipfel să-mi explice principiile acestui zbor către Pământ. Iar când termină, am înţeles cât de elegantă şi de economică era soluţia Morlocilor de a călători între Sferă şi cordonul de planete care supravieţuiseră – atât de frumoasă, încât ar fi trebuit să o prevăd şi să las deoparte toate speculaţiile mele absurde despre rachete, deşi aici se găsea o altă dovadă a tendinţei inumane din sufletul Morloc! În locul grandiosului iaht spaţial pe care mi-l închipuisem, aveam să străbat drumul de la orbita lui Venus până la Pământ cu ceva nu mai mare decât acest sicriu romboidal.

Puţini oameni din veacul meu pricepeau exact cât de mult din univers este spaţiu liber, cu numai câteva enclave de căldură şi de viaţă înotând prin el, şi ce viteze imense sunt necesare pentru a traversa distanţele interplanetare în timp util. Însă Sfera Morlocilor, la ecuatorul său, deja se mişca extrem de rapid. Aşadar, Morlocii nu mai aveau nevoie de rachete ori de tunuri pentru a atinge viteze interplanetare. Pur şi simplu, dădeau drumul capsulelor din Sferă şi lăsau rotaţia să facă restul.

Şi aşa procedaseră şi cu noi. La asemenea viteze, îmi spuse Morlocul, trebuia să ajungem în vecinătatea Pământului în numai şaptezeci şi cinci de ore.

M-am uitat împrejur prin capsulă, însă n-am izbutit să văd nici urmă de rachetă sau de alt generator de forţă motrice. Eram suspendat în acea cabină micuţă, simţindu-mă enorm şi neîndemânatic; barba îmi plutea în faţă într-un nor cenuşiu, iar haina se încăpăţâna să se încreţească toată în zona omoplaţilor.

— Înţeleg principiile lansării, i-am zis lui Nebogipfel. Însă cum este controlată această capsulă?

El ezită câteva secunde.

— Nu este controlată. Ai priceput greşit ceea ce ţi-am spus. Capsula nu are nevoie de forţă motrice, căci viteza îi este dată de Sferă...

— Da, am rostit eu, neliniştit. Am înţeles toate astea. Însă dacă, în momentul acesta, am detecta că am ieşit de pe cursul stabilit, printr-o greşeală de lansare – că vom rata Pământul?

Îmi dădeam seama că cea mai minusculă eroare pe Sferă, chiar şi de o fracţiune de grad de arc, putea – din cauza imensităţii distanţelor interplanetare – să ne facă să trecem la milioane de mile de Pământ şi apoi, probabil, să ne continuăm naufragiul prin vidul dintre stele, repartizând vinovăţia până ce aerul nostru se epuiza!

El păru încurcat.

— N-a existat nici o greşeală.

— Dar totuşi, am stăruit eu, dacă ar fi vreuna, poate vreo defecţiune mecanică – atunci cum am putea, din capsula aceasta, să corectăm traiectoria?

Morlocul căzu pe gânduri câtva timp înainte să răspundă.

— Nu se produc defecţiuni, reluă el. Şi de aceea capsula nu are nevoie de propulsie corectivă, aşa cum sugerezi.

La început, pur şi simplu, nu mi-a venit să cred şi l-am pus pe Nebogipfel să repete de câteva ori înainte de a accepta adevărul. Însă asta era – după lansare, naveta plutea printre planete cu tot atâta inteligenţă ca şi o piatră azvârlită: capsula mea se prăbuşea prin spaţiu la fel de neajutorată precum obuzul lunar al lui Verne.

În timp ce eu protestam împotriva nesăbuinţei acestui sistem, am avut impresia că Morlocul era tot mai uluit – de parcă insistam asupra unei probleme de o moralitate îndoielnică, într-o discuţie cu un vicar având mintea deschisă numai de ochii lumii – şi m-am lăsat păgubaş.

Capsula se răsuci lent, făcând ca stelele îndepărtate şi grandiosul perete care era Sfera să se învârtească în jurul nostru; cred că, fără acea rotaţie, poate aş fi izbutit să-mi închipui că eram odihnit şi în siguranţă, într-un deşert, noaptea; însă rostogolitul făcea imposibil să uit că mă găseam într-o ladă fragilă şi izolată, ce cădea fără punct de sprijin, fără susţinere sau vreo modalitate de direcţionare. Mi-am petrecut primele câteva ore în acea capsulă paralizat de frică! Nu puteam să mă obişnuiesc cu transparenţa pereţilor din jurul nostru, nici cu ideea că, acum, după ce fuseserăm lansaţi, nu aveam nici o posibilitate de a modifica traiectoria. Călătoria poseda elementele unui coşmar – o cădere prin bezna nesfârşită, fără mijloace de a schimba situaţia pentru a-mi salva viaţa. Şi iată în câteva cuvinte deosebirea fundamentală dintre mintea unui Morloc şi mintea unui om. Căci care om şi-ar fi pus viaţa la bătaie într-o călătorie balistică, pe distanţe interplanetare, fără putinţa de a ajusta cursul? Însă aceasta era calea Noilor Morloci: după o jumătate de milion de ani în care tehnologia fusese constant îmbunătăţită. Morlocii se puteau lăsa pe mâna maşinilor fără să stea pe gânduri, căci maşinile nu îi trădaseră niciodată.

Eu însă nu eram Morloc!

Cu toate acestea, încetul cu încetul, starea mea sufletească se mai ameliora. Cu excepţia rostogolitului lent al capsulei, care continuă pe întreg parcursul drumului nostru până la Pământ, orele trecură într-o nemişcare şi tăcere întrerupte numai de răsuflarea ca o şoaptă a tovarăşului meu Morloc. În navă era relativ cald – aşadar eram suspendat într-un confort fizic complet. Pereţii erau alcătuiţi din acea substanţă generatoare a Podelei şi, printr-o atingere a lui Nebogipfel, mi-au fost puse la dispoziţie hrană, băutură şi alte lucruri trebuincioase, deşi oferta era mai limitată decât pe Sferă, care avea o Memorie mai mare decât capsula noastră.

Şi astfel am navigat prin impozanta catedrală a spaţiului interplanetar într-o tihnă desăvârşită. Am început să am senzaţia că fusesem destrupat şi mă cuprinse o stare de detaşare şi independenţă deplină. Nu semăna cu o călătorie, nici măcar – după acele prime ore – cu un coşmar; în schimb, căpătă natura unui vis.