Ziua a nouăzeci şi opta

Shai stătea în genunchi pe podea, printre pagini împrăştiate, acoperite cu un scris mărunt sau cu schiţe ale sigiliilor. În spatele ei, dimineaţa îşi deschidea ochii, iar lumina soarelui se strecura prin vitraliile ferestrei, îmbrăcând camera în purpuriu, albastru şi violet.

O singură amprentă a sufletului, cioplită din piatră şlefuită, era aşezată cu faţa în jos pe o plăcuţă metalică. Piatra sufletului arăta precum calcarul sau vreo altă rocă cu granulaţie fină, însă avea mici porţiuni roşii, ca şi cum ar fi fost pătată cu picături de sânge.

Shai clipi din ochii obosiţi. Chiar avea să încerce să evadeze? Dormise... cât? Patru ore, în ultimele trei zile?

Cu siguranţă, evadarea putea aştepta. Cu siguranţă, se putea odihni, măcar azi.

„Dacă mă odihnesc, n-am să mă mai trezesc”, îşi spuse ea impasibilă.

Rămase pe loc, în genunchi. Amprenta aceea i se părea cel mai frumos lucru văzut vreodată. Strămoşii săi veneraseră roci căzute din cer pe timp de noapte. Sufletele zeilor răpuşi, aşa fuseseră numite. Meşteri pricepuţi le ciopliseră ca să scoată la iveală forma aceea. Cândva, lui Shai i se păruse o absurditate. De ce să venerezi un lucru care fusese creat chiar de tine?

Îngenuncheată în faţa capodoperei sale, ea înţelese. Se simţea ca şi cum s-ar fi transpus în acea amprentă. Comprimase doi ani de strădanii în trei luni, încununate cu o noapte de şlefuire disperată. În acea noapte modificase notiţele şi sufletul însuşi. Făcuse schimbări drastice, încă nu ştia dacă asta se întâmplase din cauza măreţei viziuni finale asupra întregului proiect... sau dacă acele schimbări fuseseră de fapt idei greşite, cauzate de oboseală şi amăgire.

Nu avea să ştie până când amprenta nu era folosită.

— Acum e... e gata? întrebă unul dintre soldaţi.

Amândoi se mutaseră în capătul îndepărtat al încăperii, ca să stea lângă cămin şi să-i lase spaţiu pe podea. Îşi amintea doar vag că dăduse mobila deoparte, îşi petrecuse o vreme trăgând mormane de foi de sub pat, apoi se târâse dedesubt ca să le găsească pe toate. Era gata? Shai încuviinţă.

— Ce este? întrebă soldatul.

„Pe toate nopţile!” se gândi ea. „Chiar aşa. Ei nici măcar nu ştiu ce e.”

Gărzile obişnuite plecau în fiecare zi, în timp ce ea discuta cu Gaotona. Probabil că sărmanii Sfărâmători s-ar fi trezit puşi să păzească cine ştie ce fortăreaţă îndepărtată a imperiului, pentru tot restul vieţii – trecătorile care duceau către îndepărtata Peninsulă Teoică, eventual. Aveau să fie măturaţi discret sub preş, ca să nu dezvăluie, nici măcar din întâmplare, ce se petrecuse acolo.

— Întrebaţi-l pe Gaotona, dacă vreţi să ştiţi, spuse Shai încet. Eu nu am voie să spun.

Ridică respectuos amprenta, apoi o aşeză, împreună cu plăcuţa ei, într-o cutie pregătită deja. Amprenta se odihnea pe catifea roşie, iar plăcuţa, de forma unui medalion mare şi subţire, se afla într-o nişă de sub capac. Închise capacul, apoi scoase o a doua cutie, ceva mai mare. În interior se aflau cinci sigilii, cioplite şi pregătite pentru evadare. Dacă aceasta i-ar fi reuşit. Folosise deja două dintre ele.

Dacă ar fi putut dormi câteva ore. Doar câteva...

„Nu. Oricum nu pot folosi patul.”

Dar să se ghemuiască pe podea părea minunat.

Uşa începu să se deschidă. Shai trecu printr-un scurt moment de panică. Era Pecetluitorul cu Sânge? Ar fi trebuit să se afle în pat acum, după ce avusese de-a face cu Sfărâmătorii şi băuse până căzuse lat!

Dacă venea, n-ar fi avut nicio şansă să evadeze azi. Ar fi putut să doarmă. Oare Hurii şi Yil nu-l bruscaseră? Shai era sigură că le citise corect intenţiile şi...

... şi, în oboseala ei, îşi dădu seama că trăsese concluzii pripite. Uşa se deschise complet şi cineva intră, dar nu era Pecetluitorul cu Sânge.

Era căpitanul Zu.

— Afară! Se răsti el la cei doi soldaţi. Ei se grăbiră să execute ordinul.

— De fapt, continuă Zu, sunteţi liberi. Stau eu de pază până la schimbarea turei.

Cei doi salutară şi plecară. Shai se simţi ca un elan rănit, care fusese abandonat de turmă. Uşa se închise, iar Zu se întoarse lent, fără grabă, ca să o înfrunte.

— Amprenta nu e gata, minţi Shai. Aşa că poţi...

— Nu trebuie să fie gata, spuse Zu, zâmbind larg cu buzele lui groase. Cred că ţi-am promis un lucru acum câteva luni, hoaţo! Avem o... datorie de reglat.

Camera era slab luminată, fiindcă lampa strălucea slab şi abia ce se crăpase de ziuă. Shai se dădu înapoi din calea lui, revizuindu-şi rapid planurile. Nu aşa trebuia să fie. Nu se putea lupta cu Zu.

Buzele continuară să i se mişte, pentru a-l ţine ocupat, dar şi pentru a juca un rol pe care şi-l asumase din mers.

— Când o să afle Frava că ai venit aici, spuse Shai, o să se înfurie.

Zu îşi scoase sabia.

— Pe toate nopţile! Exclamă Shai dându-se înapoi, spre pat. Zu, nu ai de ce să faci asta. Nu poţi face asta. Trebuie să termin lucrarea.

— O va termina altcineva, spuse Zu batjocoritor. Frava are un alt Falsificator. Te crezi atât de deşteaptă... Probabil că ai plănuit o evadare magnifică pentru mâine. De data asta, noi lovim primii. Nu te aşteptai la asta, nu-i aşa, mincinoaso? O să-mi facă plăcere să te ucid. O să-mi facă mare plăcere.

Atacă, iar vârful sabiei se agăţă în bluza ei şi i-o sfâşie într-o parte. Shai sări, strigând după ajutor, îşi juca încă rolul, dar avea de ce să se prefacă. Inima îi bătea cu putere, era cuprinsă de panică, înconjură în pripă patul, astfel încât acesta să se afle între ea şi Zu.

Bărbatul zâmbi larg şi se năpusti asupra ei, sărind în patul care se prăbuşi instantaneu. Noaptea, în timp ce se târa pe sub el ca să-şi găsească notiţele, Shai Falsificase cadrul din lemn astfel încât să se şubrezească foarte tare din cauza insectelor. Era foarte fragil. Tăiase salteaua pe dedesubt, în fâşii late.

Zu abia apucă să strige când patul se rupse complet, prăbuşindu-se în hăul pe care ea îl deschisese în podea. Stricăciunile pe care apa le provocase în cameră şi mucegaiul pe care-l simţise de când intrase pentru prima dată fuseseră cheia. Conform rapoartelor, bârnele de lemn de deasupra ar fi putrezit, iar tavanul ar fi căzut dacă ei n-ar fi localizat rapid scurgerea, aşa cum, de fapt, se întâmplase. Un Fals simplu, foarte plauzibil, conceput astfel încât podeaua să cadă cu adevărat.

Zu se prăbuşi în cămara goală aflată cu un etaj mai jos. Shai rămase nemişcată, gâfâind, apoi privi în hău. Omul zăcea printre rămăşiţele rupte ale patului, umplutură de saltea sau bucăţi de perne. Avea să supravieţuiască, probabil – pregătise capcana pentru unul dintre soldaţii obişnuiţi, la care ţinea. „Nu-i tocmai cum am plănuit, dar merge”, îşi zise ea.

Se repezi la masă şi-şi adună lucrurile. Cutia cu amprente, sufletul împăratului, ceva mai multă piatră a sufletului şi cerneală. Luă şi cele două jurnale care explicau până la cele mai mici detalii amprentele create – cel oficial şi cel real.

Trecând pe lângă şemineu, îl aruncă pe cel oficial înăuntru. Apoi se opri în faţa uşii, numărându-şi bătăile inimii.

Chinuită de suferinţă, privi însemnul Pecetluitorului cu Sânge, care pulsa. În sfârşit, după câteva minute de tortură, sigiliul de pe uşă mai clipi o dată şi... dispăru. Pecetluitorul cu Sânge nu revenise la timp ca să-l înnoiască.

Libertate!

Shai ţâşni pe coridor, abandonându-şi locuinţa din ultimele trei luni – o cameră împodobită acum cu aur şi argint. Coridorul fusese atât de aproape, însă părea o altă lume. Apăsă cea de-a treia amprentă pregătită pe bluza încheiată cu nasturi, preschimbând-o într-una de-a servitorilor palatului, cu emblema oficială brodată în partea stângă.

Avea puţin timp la dispoziţie pentru următoarea mişcare. În curând, fie avea să ajungă în cameră Pecetluitorul cu Sânge, fie avea să se trezească Zu, fie aveau să ajungă gărzile, pentru schimbul de tură. Shai voia să o ia la fugă pe coridor, ca să ajungă la grajduri.

Dar nu o făcu. Dacă ar fi alergat, ar fi însemnat ori că era vinovată de ceva, ori că avea o sarcină importantă. Fiecare se putea reţine uşor. Preferă să meargă întins, cu expresia uneia care ştie ce face şi nu trebuie întreruptă.

Ajunse curând în zonele mai des folosite ale enormului palat. Nimeni nu o opri. La o intersecţie acoperită de covoare se opri singură. Spre dreapta, în capătul unui coridor lung, se afla intrarea în camerele împăratului. Sigiliul pe care-l purta în mâna dreaptă, aşezat în cutie, pe o pernuţă, păru să i se mişte între degete. De ce nu-l lăsase în cameră, astfel încât să fie găsit de Gaotona? Arbitrii aveau s-o vâneze cu mai puţin zel dacă aveau amprenta.

Ar fi putut s-o lase acolo, pe coridorul acela decorat cu portrete ale vechilor stăpânitori şi plin de urne Falsificate din ere străvechi. Nu. Îl luase cu ea dintr-un motiv anume, îşi pregătise uneltele pentru a pătrunde în camerele împăratului. Ştiuse mereu că asta avea să facă.

Dacă pleca acum, nu avea să ştie niciodată cu adevărat dacă sigiliul funcţionase. Ar fi fost ca şi cum ar fi construit o casă şi n-ar fi intrat niciodată în ea. Ca şi cum ar fi făurit o sabie şi n-ar fi încercat-o niciodată. Ca şi cum ar fi meşterit o piesă de mare artă şi apoi ar fi încuiat-o ca să nu fie văzută niciodată. Shai porni pe coridorul cel lung. De îndată ce nu mai văzu pe nimeni, se îndreptă spre una dintre acele urne oribile şi-i rupse sigiliul de pe fund. Urna se transformă din nou în versiunea ei din lut simplu. Avu suficient timp să afle exact unde şi de către cine fuseseră meşterite urnele. A patra amprentă pregătită transformă urna într-o imitaţie a unei oale de noapte aurite. Shai merse cu paşi mari pe coridor către camerele împăratului, apoi făcu un semn din cap câte gărzi, cu oala sub braţ.

— Nu te recunosc, spuse un soldat.

Nici ea nu îi recunoştea chipul plin de cicatrice şi privirea bănuitoare. Aşa cum se aşteptase, soldaţii care o păzeau pe ea fuseseră ţinuţi departe de ceilalţi ca să nu poată discuta despre îndatoririle lor.

— A, spuse Shai cu un aer stângaci, îmi pare rău, înălţimea Ta. Mi s-a spus să fac asta abia azi-dimineaţă.

Roşi, scoţând din buzunar un pătrăţel de hârtie groasă, cu sigiliul şi semnătura lui Gaotona. Le falsificase pe ambele pe calea clasică. Îi fusese de ajutor faptul că ea însăşi îi spusese cum să fie păzite camerele împăratului.

Înaintă fără probleme. Următoarele trei încăperi erau pustii. Dincolo de ele se afla o uşă încuiată.

Trebui să Falsifice lemnul uşii şi să-l schimbe cu unul mâncat de cari, utilizând aceeaşi amprentă pe care o folosise pentru patul ei. Nu dură mult. Câteva secunde fură de ajuns ca să deschidă uşa.

Înăuntru descoperi dormitorul împăratului. Era acelaşi loc în care fusese dusă în prima zi, când i se oferise şansa aceasta. Camera era goală, cu excepţia patului în care zăcea el. Era treaz, însă privea în gol către tavan.

Camera era tăcută. Mirosea... parcă prea a curat. Era prea albă. Ca o pânză nepictată.

Shai se apropie de marginea patului. Ashravan nu o privi. Ochii nu i se mişcară. Ea îşi aşeză degetele pe umărul lui. Avea un chip plăcut, deşi era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă decât ea. Asta nu era mult pentru un grand. Ei trăiau mai mult decât ceilalţi.

Împăratul avea un chip puternic, în ciuda suferinţei îndelungate. Păr auriu, o bărbie fermă, un nas proeminent – trăsăturile îi erau atât de diferite de ale celor din poporul lui Shai.

— Îţi cunosc sufletul, spuse ea încet. Îl cunosc mai bine decât l-ai cunoscut tu vreodată.

Încă nu se alarmă nimeni. Shai se aştepta ca asta să se întâmple în orice moment, dar îngenunche lângă pat.

— Mi-aş dori să te pot cunoaşte. Nu sufletul tău, ci pe tine. Am citit despre tine. Ţi-am citit în suflet. Ţi l-am reconstruit cât de bine am putut.

Dar nu-i la fel. Nu e ca atunci când cunoşti pe cineva, nu? Înseamnă să ştii anumite lucruri despre cineva.

Se auzise oare un strigăt afară, departe, dintr-o altă zonă a palatului?

— Nu-ţi cer prea multe, spuse ea încet. Doar să trăieşti. Să fii. Eu am făcut ce m-am priceput. E destul.

Inspiră adânc, apoi deschise cutia şi scoase afară Marca Esenţei. O înmuie în cerneală, apoi îi suflecă mâneca şi îi dezgoli braţul.

Ezită, apoi apăsă amprenta. Aceasta atinse carnea şi rămase înţepenită un moment, aşa cum făceau mereu amprentele. Pielea şi muşchii nu cedară decât o secundă mai târziu, când amprenta se adânci cu câţiva milimetri. Răsuci amprenta, blocând-o, şi o retrase. Sigiliul roşu strălucea uşor.

Ashravan clipi.

Shai se ridică şi se dădu înapoi, iar el se aşeză în capul oaselor şi privi în jur. Shai numără în gând.

— Camerele mele... spuse Ashravan. Ce s-a întâmplat? A fost un atac. Am fost... am fost rănit. Ah, mamă a luminilor! Kurshina! E moartă!

Pe chip i se întipări durerea, dar şi-o ascunse imediat. Era împărat. Poate că avea o fire pasională, însă câtă vreme nu era furios, se pricepea să ascundă ce simţea. Se întoarse spre ea, iar ochii săi vii, ochi care vedeau, se concentrară asupra ei.

— Tu cine eşti?

— Sunt un fel de chirurg, spuse Shai. Aţi fost rănit grav. Eu v-am vindecat. Dar ce am folosit ca să o fac este considerat... nedemn de către unii reprezentanţi ai culturii voastre.

— Eşti o resigilatoare, spuse el. O... Falsificatoare?

— Într-un fel, spuse Shai.

Avea să o creadă, fiindcă voia să o creadă.

— A fost o resigilare dificilă. Va trebui să fiţi amprentat în fiecare zi şi trebuie să purtaţi mereu asupra voastră plăcuţa aceea metalică – cea de forma unui disc, aflată în cutie. Fără ea, veţi muri.

— Dă-mi-o! Spuse el, întinzând mâna.

Ea ezită. Nu ştia de ce.

— Dă-mi-o! Repetă el poruncitor.

Shai îi aşeză amprenta în palmă.

— Să nu spuneţi nimănui ce s-a întâmplat aici, îl sfătui ea. Nici gărzilor, nici servitorilor. Doar arbitrii voştri ştiu ce am făcut.

Strigătele de afară răsunară mai puternic. Ashravan privi într-acolo.

— Dacă nu trebuie să ştie nimeni, spuse el, atunci şi tu trebuie să pleci. Părăseşte locul ăsta şi nu te mai întoarce!

Privi amprenta.

— Ar trebui să pun să te ucidă, fiindcă-mi cunoşti secretul.

Acesta era egoismul pe care-l căpătase în anii petrecuţi la palat. Da, pe asta o nimerise.

— Dar n-o veţi face, spuse ea.

— Nu.

Şi iată clemenţa, adânc îngropată.

— Pleacă înainte să mă răzgândesc, spuse el. Ea făcu un pas spre uşă, apoi îşi verifică ceasul de buzunar – trecuse mai mult de un minut. Amprenta prinsese, cel puţin pe termen scurt. Se întoarse şi îl privi.

— Ce mai aştepţi? întrebă el.

— Voiam să arunc o ultimă privire, spuse ea.

El se încruntă. Strigătele se apropiau tot mai mult.

— Du-te! Spuse el. Te rog.

Părea să ştie ce era cu strigătele – sau să ghicească.

— Sper să vă descurcaţi mai bine de data asta, spuse Shai.

Apoi fugi.

O vreme, fusese tentată să înscrie în caracterul lui dorinţa de a o proteja. Nu ar fi existat niciun motiv pentru asta, cel puţin nu în ochii lui, şi ar fi putut compromite întregul Fals. În plus, nu credea că el ar fi putut s-o salveze. Până când trecea perioada de doliu, nu-şi putea părăsi camerele şi nu putea vorbi cu nimeni în afara arbitrilor. Ei erau cei care conduceau imperiul în tot acest timp.

Ei erau cei care-l conduceau, de fapt, tot timpul. Nu, o revizie rapidă a sufletului lui Ashravan, ca să o protejeze pe ea, n-ar fi mers. Apropiindu-se de ultima uşă, Shai ridică oala de noapte falsă, apoi ieşi împleticindu-se. La auzul strigătelor din depărtare, icni.

— Pe mine mă caută? Ţipă ea. Pe toate nopţile! N-am vrut! Ştiu că nu trebuia să-l văd! Ştiu că-i în izolare, dar am deschis din greşeală uşa!

Gărzile o priviră lung şi, în cele din urmă, unul dintre soldaţi se destinse.

— Nu pe tine te caută. Treci la locul tău şi rămâi acolo.

Shai făcu iute o plecăciune şi se grăbi să scape. Gărzile n-o cunoşteau aproape deloc, aşa că...

Simţi un junghi într-o parte. Icni. Durerea fusese asemănătoare cu cea pe care o simţea în fiecare dimineaţă, când Pecetluitorul cu Sânge amprenta uşa.

Panicată, Shai îşi pipăi corpul. Tăietura sabiei lui Zu ajunsese la bluza închisă la culoare pe care o purta pe dedesubt! Când îşi privi degetele, aveau câteva picături de sânge pe ele. O simplă ciupitură, nimic periculos. Nici măcar nu observase tăietura.

Dar vârful săbiei lui Zu... avea sângele ei pe el. Sânge proaspăt. Pecetluitorul cu Sânge îl găsise şi începuse vânătoarea. Durerea însemna că încerca să o localizeze şi îşi asmuţea slujitorii asupra ei.

Shai aruncă urna şi începu să fugă.

Nici nu se punea problema să stea ascunsă. N-o ajuta cu nimic dacă nu era văzută. Dacă scheletele Pecetluitorului cu Sânge o ajungeau, avea să moară. S-ar fi terminat totul. Trebuia să găsească repede un cal, apoi să lase scheletele în urmă timp de douăzeci şi patru de ore, până i se învechea sângele.

Shai începu să alerge pe coridoare. Servitorii o arătau cu degetul. Unii ţipară. Aproape că dădu peste un ambasador din sud, îmbrăcat în armura roşie a unui preot. Shai blestemă, ocolindu-l în goană. Ieşirile palatului aveau să fie deja blocate. Ştia asta. Studiase sistemul de pază. Era aproape imposibil să scape.

„Să ai un plan de rezervă întotdeauna”, spunea unchiul Won.

Şi avea, întotdeauna.

Shai se opri pe coridor dându-şi seama, aşa cum ar fi trebuit deja, că era inutil să fugă spre ieşiri. Aproape că intrase în panică, având Pecetluitorul cu Sânge pe urmele ei, însă trebuia să gândească limpede.

Planuri de rezervă... Al ei părea disperat, însă n-avea altă soluţie, începu să fugă, dând colţul fără să ezite şi întorcându-se pe drumul pe care venise.

„Pe toate nopţile, sper să-l fi citit corect!” îşi spuse ea. „Dacă e în secret un maestru şarlatan care mă depăşeşte în şiretenie, s-a zis cu mine!

Ah, Zeule Necunoscut, te rog! Fă ca de data asta să am dreptate!”

Cu inima bătându-i nebuneşte şi uitând pe moment de oboseală, se opri brusc pe coridorul care ducea spre camerele împăratului. Acolo aşteptă. Gărzile o priviră, încruntându-se, dar rămaseră pe poziţii, cum fuseseră instruite. O somară. Era dificil să nu se mişte. Pecetluitorul cu Sânge se apropia tot mai mult, însoţit de slujitorii săi oribili...

— De ce eşti aici? întrebă o voce.

Se întoarse. Gaotona se afla pe coridor. Venise pentru a-l vedea mai întâi pe împărat. Ceilalţi o căutau pe ea, însă Gaotona venise aici ca să se asigure că împăratul este în siguranţă.

Shai se apropie de el, nesigură. „Ăsta trebuie să fie cel mai prost plan de rezervă pe care l-am avut vreodată”, îşi spuse ea.

— A mers, spuse ea încet.

— Ai încercat amprenta? întrebă Gaotona, prinzând-o de braţ şi aruncând o privire spre gărzi, apoi trăgând-o deoparte, unde nu puteau fi auziţi. Dintre toate lucrurile stupide şi nebuneşti, făcute în pripă...

— A mers, Gaotona, repetă Shai.

— De ce ai venit la el? De ce nu ai fugit când aveai ocazia?

— Trebuia să ştiu. Trebuia.

Privirile li se întâlniră. El văzu prin ea, în sufletul ei, la fel ca întotdeauna. Pe toate nopţile, ce Falsificator minunat ar fi fost!

— Pecetluitorul cu Sânge ţi-a luat urma, zise Gaotona. Şi-a chemat... lucrurile acelea ca să te prindă.

— Ştiu.

Gaotona ezită o clipă, apoi scoase o cutie de lemn din buzunarele sale voluminoase. Lui Shai îi sări inima din piept.

Îi întinse cutia, iar ea o luă cu o mână, însă el nu-i dădu drumul.

— Ştiai că voi veni aici, spuse Gaotona. Ştiai c-o să le am şi că o să ţi le dau. Am fost păcălit.

Shai nu spuse nimic.

— Cum ai procedat? întrebă el. Credeam că te-am urmărit cu atenţie. Eram convins că nu am fost manipulat. Şi totuşi am alergat aici, ştiind, într-un fel, că te voi găsi. Şi că vei avea nevoie de ele. Încă nu mi-am dat seama, până acum, că era posibil ca tu să fi pus totul la cale.

— Da, te-am manipulat, Gaotona, recunoscu ea. Dar a trebuit s-o fac în cel mai dificil mod posibil.

— Cum?

— Fiind sinceră, răspunse ea.

— Nu poţi manipula oamenii prin sinceritate.

— Nu? întrebă Shai. Nu aşa ţi-ai construit întreaga carieră? N-ai predicat în favoarea onestităţii, nu i-ai învăţat pe oameni la ce să se aştepte de la tine şi n-ai aşteptat apoi să fie şi ei sinceri cu tine?

— Nu e acelaşi lucru.

— Nu, spuse ea. Nu este. Dar a fost tot ce-am putut să fac. Tot ce ţi-am spus e adevărat, Gaotona. Tabloul pe care l-am distrus, secretele despre viaţa şi dorinţele mele... Am fost onestă. Era singura cale de a te atrage de partea mea.

— Eu nu sunt de partea ta, zise el ezitant. Dar nu vreau să fii ucisă, fetiţo! Mai ales nu de lucrurile acelea. Ia-le! Ia-le şi du-te, înainte să mă răzgândesc!

— Îţi mulţumesc, şopti ea, strângând cutia la piept.

Scotoci în buzunarul fustei şi scoase un jurnal micuţ, dar gros.

— Ascunde-l bine! Spuse ea. Nu-l arata nimănui!

El îl luă, nesigur.

— Ce este?

— Adevărul, răspunse ea, apoi se întinse şi îl sărută pe obraz. Dacă evadez, îmi voi schimba ultima Marcă a Esenţei. Cea pe care nu intenţionez să o folosesc vreodată. Voi adăuga la ea – şi la amintirile mele – un bunic generos, care mi-a salvat viaţa. Un om înţelept, plin de compasiune, pe care l-am respectat foarte mult.

— Pleacă, nesăbuito! Spuse el.

Avea o lacrimă în colţul ochiului. Dacă n-ar fi fost aproape moartă de frică, Shai s-ar fi simţit mândră. Şi ruşinată de mândria ei. Aşa era ea.

— Ashravan trăieşte, spuse ea. Când te gândeşti la mine, să-ţi aminteşti asta. A mers. Pe toate nopţile, a mers!

Îl părăsi, ţâşnind pe coridor.

Gaotona ascultă cum pleca, dar nu se întoarse s-o privească. Se uită la uşa care ducea spre camerele împăratului. Două gărzi uimite şi un coridor spre... ce?

Viitorul Imperiului Rozei.

„Vom fi conduşi de cineva care nu-i cu adevărat viu”, îşi spuse el. „Culegeau rodul strădaniilor noastre vrednice de dispreţ.”

Inspiră adânc şi trecu de gărzi, deschizând uşile ca să dea piept cu soarta.

„Doar... să nu fie un monstru!”

 

Shai merse cu paşi mari pe coridoarele palatului, ţinând cutia cu sigilii. Îşi rupse cămaşa – dând la iveală bluza de bumbac groasă şi neagră pe care o purta pe dedesubt – şi o vârî în buzunar. Îşi păstră fusta şi colanţii. Nu erau foarte diferite de hainele în care ucenicise.

Servitorii fugeau din calea ei. Văzându-i chipul, ştiau că trebuie să se ferească. Dintr-odată, Shai se simţi mai încrezătoare ca oricând.

Îşi recăpătase sufletul, în întregime.

Fără să se oprească, scoase una dintre Mărcile Esenţei. O înmuie în cerneală cu mişcări hotărâte şi puse cutia înapoi în buzunarul fustei. Apoi îşi trânti sigiliul pe bicepsul drept şi o fixă, rescriindu-şi istoria, amintirile şi experienţele. În clipa aceea îşi aminti ambele istorii, îşi aminti cei doi ani petrecuţi în izolare, plănuind şi creând o Marcă a Esenţei, îşi aminti o viaţă întreagă de Falsificatoare.

În acelaşi timp, îşi aminti de ultimii cincisprezece ani petrecuţi în mijlocul poporului Teullu. O adoptaseră şi o antrenaseră în artele marţiale.

Două locuri într-unul singur şi două vieţi întruna singură.

Apoi primele amintiri se destrămară, iar ea deveni Shaizan – numele dat de Teullu. Trupul îi deveni mai musculos şi mai dur. Trupul unei luptătoare. Îşi scoase ochelarii. Ochii i se vindecaseră cu mult timp în urmă şi nu mai avea nevoie de ei.

Fusese dificil să primească încuviinţarea de-a participa la antrenamentele poporului Teullu. Nu le plăceau străinii. Fuseseră cât pe-aci s-o ucidă, în zeci de rânduri, timp de un an. Dar reuşise.

Îşi pierdu toate cunoştinţele despre crearea amprentelor şi orice înclinaţie către studiu. Era tot ea şi îşi amintea trecutul apropiat – cum fusese capturată şi forţată să rămână închisă în celulă. Păstra cunoştinţele logice despre ce făcuse amprentându-şi braţul şi ştia că viaţa pe care şi-o amintea acum era falsă.

Dar nu simţea că era falsă. Amprenta îi ardea braţul, iar ea deveni acea versiune a eului propriu care ar fi apărut dacă ar fi fost adoptată de un popor dur de războinici şi dacă ar fi trăit printre ei timp de peste un deceniu.

Îşi aruncă pantofii. Părul i se scurtă. O cicatrice i se întinse de la nas către obrazul drept. Mergea ca un războinic în căutarea duşmanului, nu ca om obişnuit. Ajunse în secţiunea rezervată servitorilor palatului, care se afla chiar înainte de grajduri, având Galeria Imperială în stânga. În faţa ei se deschise o uşă. Zu – înalt, cu buzele groase – pătrunse prin uşă. Avea o tăietură pe frunte – sângele îi pătase bandajul iar veşmintele i se rupseseră în cădere.

În ochi îi clocotea furtuna. Mârâi când o văzu.

— S-a terminat! Pecetluitorul cu Sânge ne-a condus direct la tine. O să-mi placă...

Se întrerupse când Shaizan făcu un pas înainte – ca o imagine înceţoşată – şi îl lovi cu podul palmei în încheietură, rupându-i-o pe loc şi făcându-i sabia să-i zboare dintre degete. Ridică o mână şi-l izbi în gât. Apoi, îşi strânse pumnul şi îl lovi scurt, direct în piept. Şase coaste i se rupseră deodată.

Zu se dădu înapoi cu paşi împleticiţi, icnind, cu ochii măriţi de groază. Sabia îi căzu cu zgomot la pământ. Shaizan trecu pe lângă el, scoţându-i cuţitul de la cingătoare ca să-i taie legătura mantiei. Zu se chirci pe podea, lăsându-şi mantia în mâinile ei.

Shai i-ar fi spus, poate, ceva. Shaizan n-avea răbdare să-i spună vorbe de duh sau să-l batjocorească. Un războinic se mişca mereu, asemenea unui râu. Îşi puse mantia fără să se oprească din mers şi intră pe coridorul din spatele lui Zu.

Acesta se chinuia să respire. Avea să trăiască, dar luni întregi n-avea să mai poată ţine o sabie în mâini.

La capătul coridorului se mişcă ceva: erau nişte creaturi cu membre albe, prea subţiri ca să fie vii. Shaizan se pregăti, adoptând o postură deschisă, cu trupul orientat într-o parte, cu faţa spre coridor şi cu genunchii uşor îndoiţi. Nu conta câte monstruozităţi avea Pecetluitorul cu Sânge. Nu conta dacă triumfa sau pierdea.

Conta doar provocarea.

Erau cinci şi aveau siluetele unor bărbaţi cu săbii. Se năpustiră pe coridor, cu oasele zăngănind, cu craniile lipsite de ochi privind-o fără expresie, în spatele dinţilor ascuţiţi şi veşnic rânjiţi. Pe alocuri fuseseră peticiţi cu bucăţi de lemn, pentru repararea oaselor distruse în luptă. Fiecare creatură avea un sigiliu roşu pe frunte. Era nevoie de sânge spre a le da viaţă.

Nici măcar Shaizan nu mai luptase cu asemenea monştri. Era inutil să-i înjunghie, însă fragmentele înlocuite... unele erau fragmente din coaste sau din alte oase de care scheletele n-ar fi trebuit să aibă nevoie în luptă. Asta înseamnă că, dacă oasele le erau rupte sau îndepărtate, creaturile nu s-ar mai fi putut mişca?

Aşa părea să aibă cele mai multe şanse. Nu mai stătu pe gânduri. Shaizan se lăsa guvernată de instinct. Când lucrurile acelea se apropiară de ea, ridică în aer mantia lui Zu şi o aruncă peste capul celui dintâi. Acesta se zbătu, lovind mantia, în timp ce ea atacă a doua creatură. Îi pară atacul cu lama pumnalului lui Zu, apoi veni atât de aproape de ea încât îi putea simţi mirosul oaselor, ajungându-i chiar sub cutia toracică, îi prinse şira spinării şi trase, scoţând o mână de vertebre, în timp ce vârful sternului îi împungea antebraţul. Oasele tuturor scheletelor păreau să fi fost ascuţite.

Creatura se prăbuşi, zăngănind. Avusese dreptate. Odată îndepărtate oasele importante, aceasta nu mai era în stare de nimic. Shaizan aruncă vertebrele din mână. Mai rămâneau patru schelete. Din câte ştia ea, acestea nu oboseau niciodată. Trebuia să se mişte repede, căci altfel aveau s-o copleşească.

Cele trei schelete aflate în spate o atacară. Shaizan se feri, ocolindu-l pe primul, când acesta reuşise să scape de mantie, îi prinse craniul de orbite, alegându-se cu o tăietură adâncă de sabie. Sângele ei ţâşni pe perete în momentul în care craniul se desprinse de gât. Restul oaselor creaturii căzură grămadă la pământ.

„Continuă. Nu încetini”

Dacă s-ar fi mişcat mai încet, ar fi murit.

Se răsuci spre ultimii trei, folosind craniul ca să blocheze o lovitură de sabie, iar cu pumnalul pară o alta. Îl evită pe al treilea şi acesta o atinse într-o parte. Nu simţi durerea. Se antrenase să o ignore în luptă. Asta era bine, fiindcă aceea ar fi fost dureroasă.

Lovi cu craniul în capul altui schelet, zdrobindu-le pe amândouă. Căzură, iar Shaizan se răsuci spre ceilalţi doi. Loviturile lor îi făcură să se izbească unul de altul. Lovitura lui Shaizan îl făcu pe unul să dea înapoi, împleticindu-se, iar ea îşi izbi corpul de celălalt, strivindu-l de perete. Oasele se strânseră laolaltă, iar ea prinse şira spinării şi smulse câteva vertebre.

Oasele creaturii căzură, cu zgomot. Shaizan se clătină, în timp ce-şi îndrepta trupul. Pierduse prea mult sânge. Se mişca mai încet. Când scăpase pumnalul? Probabil că-i alunecase din mână când izbea creatura de perete.

Trebuia să se concentreze. Mai rămăsese unul.

O atacă, cu o sabie în fiecare mână. Ea se aruncă în faţă, ajungând în dreptul lui înainte să-şi direcţioneze lovitura, şi îi prinse oasele antebraţelor. Din unghiul acela nu putu să i le smulgă. Icni, abia reuşind să ţină săbiile la distantă. Se simţea tot mai slăbită. Scheletul se apropia din ce în ce mai mult. Shaizan mârâi, cu sângele curgându-i fără oprire din braţ şi din dreptul coastelor.

Se azvârli cu capul înainte spre lucrul acela. În realitate era mult mai rău decât se povestea. Lui Shaizan i se înceţoşă vederea şi alunecă în genunchi, icnind. Scheletul căzu în faţa ei, cu craniul crăpat în urma loviturii rostogolindu-i-se desprins de trup. Sângele îi şiroia pe chip. Îşi spărsese capul.

Căzu într-o parte, luptându-se să rămână conştientă. Încet, încet, întunericul se risipi.

Shaizan se trezi în mijlocul oaselor împrăştiate, pe un coridor de piatră, altfel pustiu. Singura culoare era cea a propriului sânge.

Câştigase. O altă provocare sfârşită în triumf. Urlă o incantaţie a familiei sale adoptive, apoi îşi recuperă pumnalul şi-şi tăie nişte fâşii din bluză. Le folosi ca să-şi lege rănile. Pierduse mult sânge. Nici măcar o femeie cu antrenamentul ei nu mai putea face faţă altor provocări în aceeaşi zi. Nu şi dacă necesitau folosirea forţei.

Reuşi să se ridice şi să-i înapoieze mantia lui Zu. Încă imobilizat de durere, acesta o privi cu ochii uimiţi. Adună cele cinci cranii ale slujitorilor Pecetluitorului cu Sânge şi le legă în mantie.

După ce termină, o luă înainte pe coridor, încercând să dea impresia de forţă, fără a lăsa să i se vadă oboseala, ameţeala şi durerea pe care le simţea.

„El e pe-aici, pe undeva...”

Smuci uşa unei cămări de la capătul coridorului şi îl găsi întins pe podea, cu ochii împietriţi de uimirea de a-şi vedea slujitorii distruşi rapid, unul după altul.

Shaizan îl apucă de pieptar şi-l ridică în picioare. Mişcarea aproape c-o făcu să leşine. „Ai grijă.”

Pecetluitorul cu Sânge scânci.

— Du-te înapoi în mlaştina ta, spuse Shaizan încet. Celei care te aşteaptă nu îi pasă dacă eşti în capitală, dacă primeşti destui bani, dacă faci toate astea pentru ea. Te vrea acasă. De aceea îţi scrie acele lucruri.

Shaizan spusese asta pentru Shai, care s-ar fi simţit vinovată dacă nu o făcea. Bărbatul o privi confuz.

— De unde... Ahhh!!!

Urlă când Shaizan îi înfipse pumnalul în picior şi se prăbuşi când ea nu-l mai ţinu de cămaşă.

— Asta – spuse Shaizan încet – e ca să am nişte sânge de-al tău. Să nu mă cauţi. Ai văzut ce le-am făcut slujitorilor tăi. Cu tine mă voi purta mai rău. Iau craniile, ca să nu le poţi trimite iar după mine. Întoarce-te acasă.

El încuviinţă, sfârşit. Îl lăsă să zacă, scâncind şi ţinându-se de piciorul care sângera. Sosirea scheletelor îi făcuse pe toţi să dispară, chiar şi pe gărzi. Shaizan se îndreptă spre grajduri, apoi se opri, gândindu-se la ceva. Nu era prea departe...

„Eşti pe jumătate moartă din pricina rănilor”, îşi spuse ea. „Nu fi proastă.”

Se hotărî, totuşi, să fie proastă.

La scurtă vreme după aceea, Shaizan intră în grajduri şi găsi acolo doar o mână de ajutoare înfricoşate. Alese cel mai impresionant armăsar. Aşa că, purtând mantia lui Zu şi călărindu-i calul, Shaizan reuşi să treacă în galop de porţile palatului, fără ca vreun bărbat sau vreo femeie să încerce s-o oprească.

 

— Spunea adevărul, Gaotona? întrebă Ashravan, privindu-se în oglindă.

Din locul în care stătea, Gaotona îşi ridică privirea. „Oare?” se întrebă el. Când era vorba despre Shai, nu-şi putea da seama.

Ashravan insistase să se îmbrace singur, deşi era evident slăbit de lunga şedere la pat. Gaotona stătea pe un scaun de lângă el, încercând să-şi calmeze un potop de emoţii.

— Gaotona... continuă Ashravan întorcându-se către el. Am fost rănit, aşa cum a spus femeia aceea? I-ai cerut unei Falsificatoare să mă vindece, în loc să te foloseşti de resigilatorii noştri instruiţi?

— Da, Maiestate.

„Expresiile lui...” se gândi Gaotona. „Cum de le-a ghicit? Felul în care se încruntă, chiar înainte să pună o întrebare. Felul în care-şi ridică fruntea când nu i se răspunde imediat. Felul în care stă, în care-şi flutură degetele când consideră că spune ceva deosebit de important...”

— O Falsificatoare MaiPon, spuse împăratul punându-şi haina aurită. Nu prea cred că era necesar.

— Rănile voastre depăşeau competenţele resigilatorilor noştri.

— Credeam că nimic nu-i depăşeşte.

— Aşa am crezut şi noi.

Împăratul privi amprenta roşie de pe braţul său. Expresia i se înăspri.

— Asta va fi o piedică, Gaotona. O povară.

— O veţi duce.

Ashravan se întoarse spre el.

— Văd că moartea iminentă a suveranului tău nu te-a făcut mai respectuos, bătrâne.

— Mă simt foarte obosit, Maiestate.

— Mă judeci, spuse Ashravan privind din nou în oglindă. Mereu o faci. Pe lumina tuturor zeilor! Într-o zi voi scăpa de tine. Ştii asta, nu? Doar datorită serviciilor tale din trecut mă mai gândesc să te ţin prin preajmă.

De necrezut. Acesta era Ashravan. Un Fals atât de perfect, încât Gaotona n-ar fi ghicit niciodată adevărul, dacă nu l-ar fi cunoscut deja. Voia să creadă că sufletul împăratului se aflase încă acolo, în trupul său, şi că sigiliul îl... descoperise.

Ar fi fost o minciună convenabilă. Poate că avea să înceapă s-o creadă.

Din păcate, văzuse privirea de dinainte a împăratului, şi ştia... ştia ce făcuse Shai.

— Mă duc după ceilalţi arbitri, Maiestate, spuse Gaotona ridicându-se. Vor dori să te vadă.

— Prea bine. Poţi pleca.

Gaotona se îndreptă spre uşă.

— Gaotona!

Se întoarse.

— Trei luni în pat, spuse împăratul privindu-se în oglindă. Nimeni n-a avut permisiunea să mă vadă. Resigilatorii n-au putut face nimic. Iar ei pot vindeca orice rană obişnuită. A avut de-a face cu mintea mea, nu-i aşa?

„Nu trebuia să-şi dea seama de asta”, îşi spuse Gaotona. „A zis că nu va scrie asta.”

Dar Ashravan fusese un om inteligent. Dincolo de toate, fusese întotdeauna inteligent. Shai îl refăcuse, şi nu-l putea împiedica să gândească.

— Da, Maiestate, răspunse Gaotona.

Ashravan mormăi.

— Ai noroc că ţi-a ieşit trucul. Mi-ai fi putut distruge abilitatea de a gândi – mi-ai fi putut vinde sufletul. Nu sunt sigur dacă ar trebui să te pedepsesc sau să te răsplătesc fiindcă ţi-ai asumat un asemenea risc.

— Vă asigur, Maiestate, spuse Gaotona plecând, că mi-am oferit singur nu doar recompense măreţe, ci şi pedepse extraordinare în aceste ultime câteva luni.

Apoi plecă, lăsându-l pe împărat să se privească în oglindă şi să mediteze la implicaţiile lucrurilor pe care le făcuse.

În fond, îşi primiseră împăratul înapoi. Sau cel puţin o copie a lui.