Ziua a treia

A doua zi, îmbăiată, bine hrănită şi odihnită pentru prima oară de când fusese prinsă, Shai auzi o bătaie în uşă.

Îi oferiseră o cameră. Era micuţă, probabil cea mai sărăcăcioasă din întregul palat, şi mirosea vag a mucegai. Postaseră gărzi s-o supravegheze peste noapte, fireşte, şi – din câte-şi amintea despre dispunerea palatului imens – se afla într-una dintre cele mai puţin frecventate aripi, o aripă folosită pentru depozitare. Dar era mai bine decât o celulă. Ceva mai bine.

Auzind bătaia în uşă, Shai ridică privirea de la vechea masă de cedru din încăpere. Probabil că aceasta nu mai fusese ştearsă de când se născuse Shai. Unul dintre cei care stăteau de strajă deschise uşa, lăsându-l să intre pe bătrânul arbitru Gaotona. Ducea o cutie lată de două palme şi adâncă de câţiva centimetri.

Shai se grăbi să-l întâmpine, atrăgându-şi o privire urâtă de la căpitanul Zu, care se afla lângă arbitru.

— Păstrează distanţa, mârâi el.

— Sau ce? întrebă Shai, luând cutia. Mă înjunghii?

— Într-o zi, o să mă bucur...

— Da, da, spuse Shai mergând înapoi la masă şi ridicând capacul cutiei.

Înăuntru se aflau optsprezece amprente ale sufletului, cu capetele netede, fără pată. Se entuziasmă şi ridică una, cercetând-o.

Purta ochelarii, aşa că nu mai trebuia să-şi forţeze ochii. Avea şi o îmbrăcăminte mai adecvată decât rochia zdrenţuită: o fustă dreaptă, roşie, lungă până la călcâie, şi o bluză cu nasturi. Granzii o considerau, probabil, fără gust, fiindcă printre ei erau la modă robele sau togile cu aspect vechi. Shai le găsea oribile. Pe sub bluză purta o cămaşă strâmtă de bumbac, iar pe sub fustă pantaloni mulaţi. O doamnă nu putea şti niciodată când era nevoie să renunţe la primul strat de haine ca să se deghizeze.

— Asta e piatră de calitate, spuse Shai despre amprenta pe care-o avea în mână.

Luă una dintre dălţi, care avea un cap aproape la fel de fin ca un ac, şi începu să scobească piatra. Era piatră de calitate. Se cioplea uşor şi precis. Piatra sufletului era aproape la fel de moale ca o bucată de cretă, însă nu se fărâmiţa când era scobită. O puteai ciopli cu mare precizie, apoi o puneai la flacără şi îi făceai un semn în vârf, care o întăreau ca pe cuarţ.

Singura modalitate de a obţine o amprentă mai bună era s-o ciopleşti în cristal, ceea ce era extrem de dificil.

Îi oferiseră cerneală de sepie, de culoare roşu-aprins, amestecată cu puţină ceară. Orice fel de cerneală organică proaspătă ar fi mers, deşi cernelurile provenind de la animale erau mai bune decât cele din plante.

— Ai... furat o vază de pe hol? întrebă Gaotona, încruntându-se la un obiect aflat într-o parte a încăperii.

Înşfăcase o vază când se întorsese de la baie. Unul dintre soldaţi încercase să intervină, dar Shai îl convinsese. Soldatul era acum roşu la faţă.

— Eram curioasă în legătură cu Falsificatorii voştri, spuse Shai, lăsând jos uneltele şi punând vaza pe masă.

O întoarse pe o parte, arătând fundul şi sigiliul roşu imprimat pe lut. Sigiliul unui Falsificator era uşor de observat. Nu se imprima doar pe suprafaţa obiectului, ci intra în adâncimea materialului, creând un model apăsat de linii roşii. Marginea sigiliului era şi ea roşie, dar părea ridicată, ca şi cum ar fi fost în relief.

Puteai spune multe despre o persoană după felul în care-şi lăsa sigiliul. Acesta, de exemplu, lăsa impresia de sterilitate. Nu era artă adevărată, ceea ce contrasta cu fineţea detaliilor şi delicateţea vazei înseşi. Shai auzise că Facţiunea Moştenirii avea grupuri de Falsificatori pe jumătate instruiţi, care lucrau prin rotaţie şi creau aceste piese, asemenea unor oameni care făceau pantofi într-o fabrică.

— Lucrătorii noştri nu sunt Falsificatori, spuse Gaotona. Noi nu folosim acest cuvânt. Ei sunt Arhivari.

— E totuna.

— Nu se ating de suflete, spuse Gaotona cu severitate. Şi, în plus, ce facem noi îşi propune să-i facă pe oameni să preţuiască trecutul, nu să-i tragă pe sfoară. Arhivarii noştri îi ajută pe oameni să-şi înţeleagă mai bine moştenirea.

Shai ridică o sprânceană, îşi luă ciocănelul şi dalta şi le aşeză în unghi pe marginea în relief a sigiliului de pe vază. Sigiliul rezistă – avea forţă, încerca să rămână fixat –, însă dalta lovită de ciocan pătrunse în el. Restul de sigiliu sări afară, liniile dispărură, iar din sigiliu rămase doar cerneala, pierzându-şi puterile. Culorile vazei deveniră de îndată şterse, pălind până ajunseră de un cenuşiu comun, iar forma i se modifică. O amprentă a sufletului nu făcea doar schimbări vizuale, ci rescria istoria unui obiect. Fără amprentă, vaza era o piesă oribilă. Cine o făcuse nu se prea îngrijise de produsul finit. Poate ştiuse că avea să facă parte dintr-o Falsificare.

Shai clătină din cap şi îşi reluă lucrul la amprenta neterminată. Nu era pentru împărat – nu era nici pe departe pregătită pentru aşa ceva dar faptul că sculpta o ajuta să gândească. Gaotona le făcu semn gărzilor să plece, cu excepţia lui Zu, care îi rămase alături.

— Eşti un mister, Falsificatoareo, spuse el după ce soldaţii plecară şi uşa fu închisă.

Se aşeză pe unul din cele două scaune şubrede. Acestea, laolaltă cu patul plin de aşchii, masa foarte veche şi cufărul cu lucrurile lui Shai, compuneau întreg mobilierul din cameră. Rama unicei ferestre era strâmbă, lăsând briza să pătrundă înăuntru, iar pereţii aveau şi ei crăpături.

— Un mister? întrebă Shai, ţinând amprenta ridicată şi cercetându-şi rezultatul muncii. Ce fel de mister?

— Eşti o Falsificatoare. Prin urmare, nu te putem lăsa nesupravegheată. Ai încerca să fugi în clipa în care ţi-ar veni în minte o cale de scăpare.

— Lasă gărzile cu mine, spuse Shai, cioplind mai departe.

— Scuză-mă, zise Gaotona, dar nu cred că ţi-ar lua multă vreme ca să-i bruschezi, să-i mituieşti sau să-i şantajezi.

Zu, aflat alături, se crispă.

— Fără supărare, căpitane, spuse Gaotona. Am mare încredere în oamenii tăi, însă avem de-a face cu o maestră în şarlatanie, cu o mincinoasă şi o hoaţă. Cele mai bune gărzi se vor înmuia când vor avea de-a face cu ea.

— Mulţumesc, spuse Shai.

— Nu a fost un compliment. Cei de teapa ta murdăresc lucrurile pe care le ating. M-am temut să te las fie şi numai pentru o zi sub supravegherea privirilor unor muritori. Din câte ştiu, ai putea fermeca până şi zeii.

Shai continuă să lucreze.

— Nu mă încred în cătuşe, spuse Gaotona încet, fiindcă trebuie să-ţi furnizăm piatra sufletului ca să te ocupi de... problema noastră. Ai transforma cătuşele în săpun, apoi ai dispărea în noapte, râzând.

Afirmaţia aceasta, fireşte, trăda o lipsă completă de înţelegere a sistemului pe care se baza Falsificarea. Un Fals trebuia să fie credibil, altfel nu prindea. Cine ar face un lanţ din săpun? Ar fi ridicol.

Dar ce putea face totuşi era să descopere originea şi compoziţia lanţului, apoi să o rescrie fie pe una, fie pe cealaltă. Putea Falsifica trecutul lanţului, astfel încât una dintre verigi să fi fost aşezată nepotrivit, ceea ce i-ar fi oferit posibilitatea de a exploata acel defect. Chiar dacă nu putea identifica istoria precisă a lanţului, tot ar fi putut evada – o amprentă imperfectă n-ar fi prins multă vreme, dar ar fi avut nevoie de numai câteva clipe ca să sfărâme veriga cu un ciocănel.

Ei ar fi putut confecţiona un lanţ din ralkalest, metalul de neFalsificat, dar asta ar fi făcut doar să-i amâne evadarea. Având la dispoziţie piatra sufletului şi îndeajuns de mult timp, ar fi găsit o soluţie. Ar fi putut Falsifica zidul, astfel încât să aibă o crăpătură, iar lanţul să poată fi smuls. Ar fi putut Falsifica tavanul, astfel încât să aibă un bloc instabil, care să cadă şi să sfărâme cea mai slabă verigă de ralkalest.

Nu voia să facă nimic extrem, dacă nu era neapărată nevoie.

— Nu înţeleg de ce îţi faci griji în privinţa mea, spuse Shai, lucrând mai departe. Sunt interesată de ceea ce facem aici şi mi s-au oferit grămezi de bani. Asta e suficient ca să mă ţină pe loc. Nu uita că aş fi putut evada din cealaltă celulă în orice moment.

— A, da, spuse Gaotona. Celula în care ai fi folosit Falsificarea ca să treci prin zid. Spune-mi, de curiozitate, ai studiat antracitul? Piatra aceea în care spuneai că ai fi transformat zidul? Mi se pare că-i foarte dificil s-o faci să ardă.

„Ăsta e mai isteţ decât vrea să pară.” Flacăra unei lumânări ar fi aprins cu greu antracitul – teoretic, piatra ar fi ars când atingea temperatura corectă, dar era foarte greu să încălzeşti suficient o anumită cantitate.

— Aş fi fost în stare să creez fără nicio o problemă un mediu propice pentru aprindere, folosind lemnul patului şi câteva pietre transformate în cărbune.

— Fără cuptor? întrebă Gaotona, părând uşor amuzat. Fără foale? Dar n-are nicio noimă. Mai bine spune-mi cum plănuiai să supravieţuieşti într-o celulă al cărei zid era în flăcări, la peste două mii de grade? Oare un asemenea foc n-ar fi consumat tot aerul respirabil? A, desigur. Ţi-ai fi putut folosi cearşafurile, transformându-le într-un slab conductor – poate sticlă –, din care să-ţi faci un înveliş protector.

Shai continuă să lucreze, jenată. Felul în care o spusese... Da, ştia că n-ar fi putut face nimic din cele descrise. Majoritatea granzilor erau complet ignoranţi în materie de Falsificare, iar omul ăsta nu se deosebea de ei, dar ştia destul încât să-şi dea seama că n-ar fi putut evada aşa cum pretinsese. La fel cum n-ar fi putut cearşafurile să se transforme în sticlă.

În plus, ar fi fost dificil să modifice pietrele dintr-un zid întreg. Ar fi trebuit să schimbe prea multe – să rescrie istoria astfel încât carierele pentru fiecare tip de piatră să se afle lângă depozite de antracit şi, în plus, fiecare bloc de piatră inflamabilă să fi fost extras din greşeală. Era cam mult, un scenariu aproape imposibil, mai ales fără să cunoască îndeaproape respectivele cariere. Plauzibilitatea era cheia oricărei Falsificări, magice sau nu. Se zvonea, în şoaptă, că Falsificatorii puteau preschimba plumbul în aur, fără să-şi dea seama că invers era mult mai simplu. Să inventezi o istorie în care un lingou de aur fusese cândva amestecat cu plumb... era o minciună credibilă.

Situaţia inversă era atât de improbabilă, încât o amprentă pentru transformare n-ar fi durat prea mult.

— Mă impresionezi, Alteţă, spuse Shai într-un târziu. Gândeşti ca un Falsificator.

Expresia lui Gaotona se umplu de amărăciune.

— Iar ăsta, remarcă ea, chiar a fost un compliment.

— Eu pun preţ pe adevăr, fata mea. Nu pe Fals.

O privi ca un bunic dezamăgit.

— Am văzut de ce-ţi sunt capabile mâinile. Tabloul acela copiat... remarcabil! Şi totuşi, a fost realizat în numele minciunii. Ce opere măreţe ai putea crea dacă te-ai concentra pe hărnicie şi frumuseţe, în loc să apreciezi doar averea şi înşelătoria!

— Ce fac eu se numeşte artă.

— Nu. De fapt, doar copiezi arta altora. Ce faci tu e minunat din punct de vedere tehnic, dar e complet lipsit de suflet.

Aproape că scăpă sculptura din mâinile care-i deveniseră prea încordate. Cum îndrăznea? Să o ameninţe cu execuţia era una, dar să o insulte?

O compara cu... unul dintre acei Falsificatori de duzină care produceau vază după vază! Se linişti cu greu, apoi afişă un zâmbet. Mătuşa ei, Sol, o sfătuise să zâmbească la cele mai grele insulte şi să se enerveze la cele minore. Astfel, nimeni nu avea să ştie ce gândea cu adevărat.

— Deci cum voi fi ţinută în frâu? întrebă ea. Am ajuns la concluzia că mă număr printre cele mai respingătoare dihănii care se târăsc pe coridoarele palatului. Nu mă poţi lega şi nu ai încredere în propriii soldaţi ca să mă păzească.

— Păi, spuse Gaotona, când va fi posibil, eu însumi îţi voi supraveghea munca.

Ar fi preferat-o pe Frava – părea mai simplu de manipulat –, dar mergea şi el.

— Dacă doreşti... spuse Shai. În general, vor fi lucruri plicticoase pentru cine nu pricepe Falsificarea.

— Nu urmăresc să-mi petrec timpul în mod plăcut, spuse Gaotona, făcând un semn spre căpitanul Zu. De fiecare dată când voi fi prezent, mă va păzi căpitanul Zu. Este singurul dintre Sfărâmătorii noştri care ştie cât de grav e rănit împăratul, şi numai el ştie ce planuri avem cu tine. În restul zilei, te vor păzi alte gărzi, dar nu ai voie să le vorbeşti despre misiunea ta. Nu vor exista zvonuri despre ce facem aici.

— Nu-ţi face griji că voi vorbi, spuse Shai, de data aceasta cu sinceritate. Cu cât sunt mai mulţi cei care ştiu despre o Falsificare, cu atât mai probabil este să nu reuşească.

„În plus, dacă le spun gărzilor, le vei executa, fără îndoială, pentru a-ţi păstra secretele”, zise Shai în sinea ei. Nu-i plăceau Sfărâmătorii, dar îi plăcea şi mai puţin imperiul, iar gărzile erau tot un fel de sclavi. Shai nu voia ca oamenii să fie ucişi fără motiv.

— Excelent, spuse Gaotona. A doua metodă de a ne asigura că dai atenţie proiectului... aşteaptă afară. Căpitane?

Zu deschise uşa. O siluetă învăluită în mantie aştepta alături de gărzi. Intră în încăpere. Avea pasul uşor, dar cumva nefiresc. După ce Zu închise uşa, silueta îşi scoase gluga, dezvăluind un chip cu o piele albă ca laptele şi ochii roşii.

Shai rosti printre dinţi:

— Şi vrei să spui că eu produc monstruozităţi?

Gaotona o ignoră, ridicându-se de pe scaun pentru a-l privi pe nou-venit.

— Spune-i.

Nou-venitul se sprijini cu degetele-i lungi şi albe de uşa ei, examinând-o.

— Voi aşeza runa aici, spuse el, pronunţând apăsat cuvintele. Dacă părăseşte camera, indiferent din ce motiv, sau dacă alterează runa, voi şti. Slujitorii mei o vor prinde.

Shai se cutremură, îl privi cu ură pe Gaotona.

— Un Pecetluitor cu Sânge. Ai chemat un Pecetluitor cu Sânge la palat?

— S-a dovedit foarte util în ultima vreme, spuse Gaotona. Este loial şi discret. Foarte eficient. Există momente când trebuie să acceptăm ajutorul lumii întunecate pentru a împiedica un rău şi mai mare.

Shai scrâşni din dinţi când Pecetluitorul cu Sânge scoase ceva dintre faldurile robei. Era o amprentă grosolană a sufletului, creată dintr-un os. „Slujitorii” săi aveau să fie tot din os, Falsuri ale unor fiinţe umane create din scheletele morţilor.

Pecetluitorul cu Sânge o privi. Shai se dădu înapoi.

— Sunt sigură că nu te aştepţi să...

Zu o prinse de braţe. „Pe toate nopţile, dar e puternic!” Se panică. „Mărcile Esenţei!” Avea nevoie de Mărcile Esenţei! Avându-le, se putea lupta, putea scăpa, putea fugi...

Zu îi făcu o tăietură de-a lungul braţului. Abia dacă simţi rana superficială, dar se zbătu oricum. Pecetluitorul cu Sânge îşi înmuie oribila unealtă în sângele lui Shai. Apoi se întoarse şi apăsă amprenta pe centrul uşii. Când îşi retrase mâna, lăsă un sigiliu de un roşu-aprins în lemn. Avea forma unui ochi. în clipa în care aplică sigiliul, Shai simţi o durere ascuţită în braţ, acolo unde fusese tăiată.

Tresări, deschizând larg ochii. Nimeni nu îndrăznise vreodată să-i facă aşa ceva. Parcă era mai bine să fi fost executată! Aproape mai bine...

„Controlează-te!” îşi spuse ea, poruncitor. „Transformă-te într-un om care poate să facă faţă lucrurilor ăstora!”

Inspiră adânc şi deveni o altă persoană. O copie a propriei persoane care-şi putea păstra calmul, chiar şi într-o asemenea situaţie. Fusese un fals grosolan, un simplu truc mental, dar avusese efect.

Se scutură din strânsoarea lui Zu, apoi acceptă batista întinsă de Gaotona. Îl privi cu ură pe Pecetluitorul cu Sânge. Durerea din braţ scăzu. El zâmbi cu buzele sale albe şi aproape transparente, asemenea pielii unui melc. Făcu un semn din cap către Gaotona, apoi îşi aşeză iar gluga pe cap şi ieşi din încăpere, închizând uşa după el.

Shai se forţă să respire egal, calmându-se. Nu exista nici urmă de subtilitate în ce făcuse Pecetluitorul cu Sânge. Ei nu erau aşa. În loc de pricepere sau artă, foloseau trucuri şi sânge. Totuşi, meşteşugul lor era eficient. Omul avea să ştie dacă Shai părăsea încăperea, căci pe amprenta lui se găsea sângele ei, creând astfel o legătură între ei. Astfel, morţii-vii care-l slujeau aveau s-o poată urmări oriunde s-ar fi ascuns.

Gaotona se aşeză înapoi pe scaun.

— Ştii ce se va întâmpla dacă fugi?

Shai îl privi urât.

— Acum îţi dai seama cât de disperaţi suntem, spuse el încet, încrucişându-şi braţele. Dacă fugi, te vom da Pecetluitorului cu Sânge. Oasele tale vor deveni următorul lui slujitor. Promisiunea aceasta a fost tot ce a cerut ca plată. Poţi începe lucrul, Falsificatoareo. Fă-o cum se cuvine, şi vei scăpa de această soartă.