Ziua a şaptezecea

— Aşadar simbolul ăsta – spuse Gaotona arătând spre una dintre schiţele amprentelor mai mari pe care urma să le cioplească în curând – este o însemnare referitoare la timp, indicând un moment anume... de acum şapte ani?

— Da, spuse Shai suflând praful de pe capătul unei amprente a sufletului proaspăt sculptate, înveţi repede.

— Practic, sunt operat în fiecare zi, spuse Gaotona. Mă simt mai bine dacă ştiu ce fel de bisturie foloseşti.

— Modificările nu sunt...

— ... permanente, completă el. Da, mereu repeţi asta.

Îşi întinse braţul pentru a-i fi amprentat.

— Totuşi... mă tot întreb... Dacă tai carnea, se va vindeca – dar dacă tai în repetate rânduri în acelaşi loc, va apărea o cicatrice. Sufletul nu poate fi atât de diferit.

— Doar că, fireşte, e complet diferit, spuse Shai aplicându-i amprenta.

Nu o iertase încă pentru faptul că arsese capodopera lui ShuXen. Vedea asta când interacţionau. Nu mai era doar dezamăgit de ea, ci se înfuriase de-a dreptul. Dar furia se mai risipise cu timpul şi acum colaborau destul de bine.

Gaotona ridică fruntea.

— Asta chiar că-i ciudat...

— Bizar, în ce fel? întrebă Shai, privind cum treceau secundele pe ceasul său de buzunar.

— Îmi amintesc că mi-am adunat curajul ca să devin împărat. Şi... îmi este ciudă pe mine însumi. Pentru că... mamă a luminii, oare chiar aşa mă considera el?

Sigilul rămase pe loc timp de cincizeci şi şapte de secunde. Suficient.

— Da, spuse ea, după ce amprenta se risipi, cred că te vedea întocmai.

Era încântată, în sfârşit, mersese!

Se apropia, începuse să-l înţeleagă din ce în ce mai bine pe împărat, era pe punctul de a termina puzzle-ul. De fiecare dată când simţea că se apropie finalul unui proiect – un tablou, o Falsificare la scară largă a unui suflet, o sculptură –, exista un moment când putea vedea întreaga lucrare, chiar dacă era departe de a fi terminată. Când venea acel moment, vedea cu ochii minţii cum avea să arate în final. Finalizarea lui era aproape o formalitate. Acest proiect ajunsese cam în acel moment. Avea sufletul împăratului în faţa ochilor şi doar câteva colţuri rămăseseră umbrite. Dorea să vadă proiectul terminat. Tânjea să afle dacă-l putea face să trăiască iar. După ce citise atâtea despre el, după ce ajunsese să simtă că-l cunoaşte atât de bine, trebuia să termine. Cu siguranţă că evadarea mai putea aştepta.

— Asta era, nu? întrebă Gaotona. Asta era amprenta pe care ai încercat-o de zeci de ori fără succes, sigiliul conţinând motivul pentru care s-a oferit să fie împărat.

— Da, spuse Shai.

— Relaţia pe care o avea cu mine, spuse Gaotona. Ai făcut ca decizia lui să depindă de relaţia cu mine şi... şi de jena pe care o simţea când îmi vorbea.

— Da.

— Şi a prins.

— Da.

Gaotona se lăsă pe spate în scaun.

— Mamă a luminilor... şopti el din nou.

Shai luă sigiliul şi îl puse alături de cele care-şi dovediseră funcţionalitatea.

În ultimele săptămâni, toţi ceilalţi arbitri făcuseră, pe rând, la fel ca Frava: veniseră la Shai şi-i făcuseră promisiuni fantastice ca să le dea puterea de a-l controla pe împărat. Numai Gaotona nu încercase niciodată să o mituiască. Era un om sincer şi se afla în cele mai înalte straturi ale guvernării imperiale. Remarcabil. Să-l folosească avea să fie mult mai dificil decât i-ar fi plăcut.

— Trebuie s-o spun din nou – continuă ea, întorcându-se spre el – că m-ai impresionat. Nu cred că sunt mulţi granzi care şi-ar face timp să studieze amprentele sufletului. S-ar eschiva de ceea ce consideră malefic fără ca măcar să încerce să înţeleagă despre ce e vorba. Te-ai răzgândit?

— Nu, spuse Gaotona. Încă mai cred că tot ceea ce faci este, dacă nu malefic, măcar nefiresc. Şi totuşi, cine sunt eu să vorbesc? Depind de tine ca să rămânem la putere prin intermediul acestei arte pe care o numim cu atâta uşurinţă monstruozitate. Setea noastră de putere nu mai ţine seama de conştiinţă.

— E valabil în cazul celorlalţi, dar motivaţia ta este diferită, spune Shai.

El ridică o sprânceană.

— Tu nu-ţi doreşti decât să revină Ashravan, spuse Shai. Refuzi să accepţi că l-ai pierdut. L-ai iubit ca pe un fiu – tânărul pe care l-ai pregătit, împăratul în care ai crezut mereu, chiar şi atunci când nici măcar el nu mai avea încredere în propria persoană.

Gaotona privi în altă parte, evident jenat.

— Nu va fi el, spuse Shai. Chiar dacă reuşesc, nu va fi chiar el. Îţi dai seama, nu-i aşa?

Gaotona încuviinţă.

— Dar... uneori un Fals inteligent este la fel de bun ca originalul, spuse ea. Faci parte din Facţiunea Moştenirii. Te înconjori de relicve care nu sunt cu adevărat relicve, de tablouri care sunt doar imitaţii ale unora de mult pierdute. Presupun că a avea o relicvă falsă pe post de împărat n-ar fi foarte diferit. Iar tu... tu vrei doar să ştii că ai făcut tot ce-ţi stătea în putere ca să-l ajuţi.

— Cum reuşeşti? întrebă Gaotona încet. Am văzut cum le vorbeşti gărzilor, cum înveţi până şi numele servitorilor. Pari să le cunoşti vieţile de familie şi pasiunile, pari să ştii ce fac seara... în ciuda faptului că stai toată ziua încuiată în cameră. Nu ai mai ieşit de luni întregi. De unde ştii toate astea?

— Oamenii – spuse Shai ridicându-se să ia un alt sigiliu – încearcă prin natura lor să-şi exercite puterea asupra lucrurilor din jur. Construim ziduri ca să ne apărăm de vânt, acoperişuri ca să oprim ploaia, îmblânzim elementele şi facem natura să ni se supună. În felul ăsta avem impresia că deţinem controlul asupra lucrurilor. Doar că prin asta nu facem decât să înlocuim o influenţă cu alta. În loc să ne afecteze vântul, ne afectează, un zid. Unul făcut de om. Urmele trecerii omului sunt peste tot – degetele sale ating totul. Rogojini, mâncare... fiecare lucru din oraş pe care-l atingem, îl vedem, îl simţim. Experienţa apare în urma influenţei exercitate de cineva. Credem că deţinem controlul, dar asta nu se întâmplă cu adevărat decât dacă îi înţelegem pe oameni. Să ne controlăm mediul nu mai înseamnă să oprim vântul, ci să ne dăm seama de ce plângea camerista seara trecută sau de ce un soldat din gardă pierde mereu la cărţi. Sau de ce ai fost angajat să faci o treabă.

Gaotona o privi cum se aşază şi întinde spre el un sigiliu. Îi oferi braţul, ezitând.

— În ciuda faptului că ne-am străduit să nu te subestimăm, mi se pare că tocmai asta am făcut, zise el.

— Bun, spuse ea. Ai spirit de observaţie.

Îi aplică sigiliul.

— Şi-acum te rog să-mi spui de ce nu-ţi place deloc peştele.