— Nu uitaţi că guvernatorul a fost cel care m-a pus în fruntea acestei expediţii şi mi-a dat ordin să explorez coasta şi să fac comerţ cu băştinaşii. Este exact ce m-am străduit. Dar nu trebuie să uitaţi de asemenea că, în timp ce ne aflam la San Juan de Ulua, am fost nevoit să fondez o colonie. Am dorit să mă întorc în Cuba, dar la insistenţele voastre am rămas aici. Însă timpul a dovedit că aţi avut dreptate. Mi-aţi făcut onoarea să mă alegeţi căpitan general al coloniei voastre, până când Majestatea Sa va hotărî ce doreşte. Între timp, cred că am făcut lucruri măreţe pentru regele nostru şi am câştigat o mulţime de pământuri şi comori pentru Coroană. Am reuşit de atâtea ori în ultimul an să învingem, deşi sorţii ne erau potrivnici şi am impus credinţa creştină pe aceste pământuri păgâne. Am îndurat viscolele, foametea şi trădarea, dar n-am dat niciodată înapoi. Dar iată că, acum, lacheul guvernatorului, Narvaez, debarcă pe aceste ţărmuri şi vă declară război. Vrea să ne răpească tot ce am câştigat cu atâtea sacrificii. Vreţi să ne dăm de-o parte cu umilinţă şi să-l lăsăm să se înfrupte din realizările noastre? Dacă suntem bărbaţi adevăraţi şi spanioli, nu vom accepta nicicând acest lucru! Acest uzurpator n-o să ne răpească bogăţiile şi gloria noastră! Da, sunt mulţi, dar când ne-am speriat de numărul inamicilor noştri? Pe râul Tabasco am luptat cu mii de băştinaşi, iar la Texcala cu zeci de mii. Spre deosebire de ei, ne-am călit în bătălii în ultimele luni. În plus, am aflat de la Leon că în tabără domneşte nemulţumirea. Mulţi soldaţi sunt bolnavi de friguri, iar ceilalţi recunosc că avem dreptate şi nu au chef să se bată cu noi. Furtuna i-a imobilizat de tot. Vom lansa un atac neaşteptat împotriva tunului lor principal, în timp ce Sandoval va lua un escadron de oameni să-l captureze pe Narvaez însuşi. După ce îl capturăm, ceilalţi se vor preda, pentru că nu doresc oricum să lupte. Atunci să ne grăbim. Mai bine murim aici, decât să renunţăm la ce este al nostru!

  Oamenii îl aclamară entuziasmaţi.

  Benitez clătină din cap. Deşi erau copleşiţi numeric, înfometaţi şi istoviţi, aceşti oameni erau dornici să lupte. „Caudillo este grozav. Mă mir că nu i-a descoperit nimeni aceste calităţi cât a stat în Cuba.” Se întreba ce spirit pusese stăpânire pe el de când debarcase pe plaja de la San Juan de Ulua.

  „Poate că Mali avea dreptate. Poate că aici acţionau şi alte forţe, de neînţeles pentru ei. În orice caz, o să se lămurească în curând.”

  *

  Strigăte disperate răsunară în toată tabăra. Oamenii alergau să-şi ia armele. Luna se ascunsese după norii negri ca cerneala.

  Narvaez se uita în beznă. Răpăitul ploii le camuflase apropierea. Cortes îi ataca. Nu-i venea să creadă. Cum reuşise să stăpânească asemenea forţă?

  Căpitanul artileriei striga la oamenii săi să încarce tunurile. Auzi o voce care spunea că se umblase la tun. Cineva băgase ceară în găurile de tragere.

  Archebuzele pârâiau, săgeţile şuierau şi oamenii urlau de durere în întuneric.

  Salvatierra îl trase de mânecă.

  — Trebuie să ne retragem!

  Răsună o singură lovitură de tun. Narvaez auzi tropotele infanteriei în curte.

  Îl urmă pe Salvatierra, urcând în grabă treptele spre sanctuarul său din vârful piramidei.

  * „O să mor”, se gândi Benitez.

  Escalada treptele piramidei, în fruntea suliţaşilor lui Sandoval. Luna apăru pentru o clipă din spatele norilor, luminând siluetele inamicilor, aflaţi în vârf, lângă altar. În momentul acela, un uriaş se năpusti asupra lui, poate chiar Narvaez, învârtind sabia deasupra capului. Scăpă spada din mână şi căzu într-o parte, pe trepte. Narvaez se aplecase din nou asupra lui.

  O să mor.

  După aceea nu mai ştia exact, ce se întâmplase. Poate că Narvaez alunecase pe piatra umedă. În orice caz, nu primise lovitura fatală. Benitez căuta cu disperare în beznă o armă cu care să se apere şi găsi o suliţă căzută. O aruncă spre adversarul lui şi, în momentul acela, îl auzi pe Narvaez urlând de durere.

  — Sfântă Fecioară, apără-mă! M-au ucis şi mi-au scos un ochi!

  — Victorie! Striga Sandoval. Narvaez a căzut!

  Cineva îl târî pe trepte.

  Şocat, după ce scăpase ca prin urechile acului, Benitez se ridică nesigur în picioare şi-l văzu pe Martin Lopez, cel mai înalt dintre ei, dând foc acoperişului templului. Cerul se înroşise. Oamenii apăreau din fum, cerşind îndurare.

  „Norocul îi surâsese din nou lui Cortes”, se gândi Benitez. „Iar azi m-a atins cu aripa lui ocrotitoare şi pe mine.”

  Optzeci şi opt.

  Narvaez zăcea pe o masă, cu o cârpă însângerată peste ochiul stâng. Faţa şi barba erau pline de sânge. Avea mâinile legate cu lanţuri.

  Cortes dădu la o parte pânza cortului. Părul ud de ploaie şi sudoare i se lipise de cap. Gâfâia epuizat. Picăturile de ploaie sclipeau pe armura lui lucioasă. Ţinea sabia în mâna stângă. Rămase o clipă în loc, privindu-şi adversarul.

  Narvaez deschise ochiul drept.

  — Ai de gând să mă ucizi?

  — Eşti prizonierul meu. N-ai de ce să te temi. Te afli sub protecţia mea, îl linişti Cortes.

  Narvaez răsuflă uşurat.

  Leon apăru pentru o clipă din umbre.

  — Am pierdut doi oameni, iar ei cincisprezece, murmură el. Sunt vreo sută cincizeci de răniţi de ambele părţi.

  Cortes încuviinţă din cap. Apoi se întoarse spre Narvaez.

  — Vezi ce ai făcut?

  Narvaez se prefăcu că nu aude acuzaţia.

  — Faptul că m-ai învins este o mare victorie pentru tine.

  — Serios? Eu unul o consider cea mai neînsemnată realizare a mea din Noua Spanie.

  Narvaez o observă pe Mali pentru prima oară.

  — Asta cine mai este? Târfa ta?

  — Nu sunt târfa nimănui, nemernicule!

  — Vorbeşte castillană la fel de bine ca noi doi, Narvaez, îl repezi Cortes, plus multe alte limbi. Te sfătuiesc să nu te pui cu ea. Deocamdată, o să te las în grija ei.

  Zicând acestea, ieşi în beznă.

  Furtuna se potolise. Ploaia susura pe acoperişul cortului. Narvaez rămase tăcut mult timp. Mali credea că leşinase.

  — Ştii cine este acest om? O întrebă el brusc.

  Mali rămase tăcută.

  — În Cuba îi spuneam Cortesillo, micuţul Cortes. Avea o encomienda cu câteva vite. A studiat dreptul câţiva ani la Salamanca şi se credea avocat. Iar Velasquez, ca un prost ce este, l-a făcut magistrat în Cuba. Pe urmă, a deschis o mică mină de aur pe râul Duaban şi se dădea mare grande de Valladolid. Guvernatorul l-a pus să comande o mică expediţie de-a lungul coastei, iar acum a ajuns să se creadă mare general şi explorator.

  — Aici a făcut lucruri minunate, eroice.

  — Înseamnă că nu vorbim despre unul şi acelaşi Cortes.

  — Sau poate că între Ţara Norilor de care vorbeşti şi aceste tărâmuri, s-a întruchipat în el un zeu. Pentru că s-a comportat ca un zeu.

  Narvaez gemu de durere.

  — Unde este afurisitul ăla de doctor?

  Inspiră adânc, încercând să-şi stăpânească durerea.

  — Acest „zeu” al tău şi-a trădat guvernatorul. În loc să exploreze coasta, aşa cum i s-a ordonat, a încercat să invadeze această ţară cu numai cinci sute de oameni şi să-şi ia tot aurul numai pentru el. Velasquez a bănuit, bineînţeles. Înainte să plece, auzise ce pregătiri făcea Cortes. Depăşeau cu mult sarcinile expediţiei. A încercat să-l oprească, dar Cortes a ridicat ancora din timp. În concluzie este un trădător şi un hoţ.

  Se întoarse s-o privească. Dar Mali ieşise din cort. Se dusese să-l caute pe Cortes.

  *

  Stătea singur, cu mantia pe umeri, privind răsăritul soarelui deasupra junglei îndepărtate. Curtea era plină de resturile bătăliei: arme abandonate, cârpe însângerate. Fumul înecăcios se răspândise peste tot.

  — Senor, zise ea.

  — Ce ţi-a spus Narvaez despre mine? O întrebă el.

  — Că eşti doar un om.

  — Are dreptate.

  Se aşeză lângă el. Jungla îi privea. În depărtare răsuna strigătul păsărilor şi foşnetul insectelor.

  — Eu nu cred.

  — Chiquita, de ce insişti să mă consideri mai mult decât sunt? Zise el. Tatăl meu este un hidalgo sărac. Ai văzut cum trăiesc ţăranii voştri săraci? Îşi îngraşă pământurile cu excremente umane, poartă nişte pânze simple înfăşurate în jurul şoldurilor, mănâncă prăjituri de porumb şi seminţe. Dar chiar şi cel mai umil dintre ei are o viaţă mai fericită decât am avut eu. M-am născut în cea mai săracă parte a Spaniei, cu mult praf vara şi noroi iarna. Familia mea este de origine nobilă, dar cel mai mare lux al nostru era să mâncăm şuncă şi ouă duminica. Cât am studiat la universitate, purtam haine peticite şi râdeau toţi de mine. Dar în visele mele mă vedeam bogat, ca un grande, sau chiar ca un rege. Am ştiut întotdeauna că eram mai mult decât păream a fi. Purtam această convingere în sufletul meu şi până acum nu mi-a adus nici o zi de pace. Am crezut întotdeauna că un om poate să-şi schimbe soarta, dacă este hotărât s-o facă. Şi aici, în Mexic, am reuşit să mă realizez cu adevărat. Aici nu mai sunt Cortesillo, afemeiatul, cartoforul, micul proprietar de pământuri, studentul în drept. Aici sunt Malinche. Azi, acest Malinche a înfrânt oameni mândri, care n-ar fi catadicsit să-mi vorbească pe stradă, la Salamanca sau Toledo. Aici. Aici sunt rege.

  Se apropie de el şi o luă sub mantia lui. Trupul lui Cortes ardea ca un cuptor. Vorbele lui nu erau o noutate pentru ea. I se spusese deja şi în mare parte îşi dăduse seama de una singură. Era într-adevăr un ales al zeilor. Biata Floarea Ploii. Habar n-avea ce păcat cumplit fusese cât pe ce să comită.

  „Mă întreb unde oi fi acum, surioară? Dacă n-ai fi fugit, te-aş fi protejat. N-ar fi aflat nimeni. Cine să creadă că o femeie mexicatl poate fi în stare de aşa ceva? Nu te-aş fi trădat nici dacă aş fi fost supusă celor mai cumplite torturi. De ce ai făcut-o? Ah, ce păcat că ai mâncat carnea zeilor! Te-a făcut să-ţi pierzi minţile.

  Mă întreb unde oi fi acum.”

  *

  Cortes stătea pe o bancă de piatră. Din mantia portocalie de pe umerii săi ieşeau aburi. Oamenii şi ofiţerii lui Narvaez aşteptau în ordine să jure loialitate noului conducător. În schimb, Cortes le promisese că o să le înapoieze caii şi armele. Doar Narvaez şi Salvatierra nu beneficiau de această amnistie. Erau ţinuţi în lanţuri în fortul de la Vera Cruz.

  Fusese cu adevărat o mare victorie. Fecioara veghease din nou asupra lui. Ploaia torenţială le mascase înaintarea, iar licuricii care zburaseră în noapte fuseseră confundaţi de oamenii lui Narvaez cu chibritele soldaţilor care-şi aprindeau armele. Nici tunurile lui Narvaez nu fuseseră de nici un folos din cauza umezelii din aer.

  Cortes fusese ajutat de asemenea de castellanos de aur ai lui Leon, cu care cumpărase loialitatea unor ofiţeri de-ai lui Narvaez, înainte de începerea bătăliei. Ei fuseseră cei care turnaseră ceară în tunuri.

  În concluzie, sosirea lui Narvaez se dovedise a fi un nou început, în loc de sfârşitul de care se temuseră. Cortes comanda acum o armată formată din o mie trei sute de oameni şi o sută de ofiţeri călare. Era o forţă destul de însemnată pentru a le asigura viitorul în Noua Spanie.

  După ce le-a ascultat jurămintele de credinţă, s-a urcat pe un afet de tun să le mulţumească şi să-i asigure că vor avea parte de o primire impresionantă la Tenochtitlán.

  — Veţi fi de asemenea copleşiţi de daruri, le strigă el. Oamenii ne aclamă oriunde mergem şi mexicanii se închină la picioarele mele! Nici nu vă imaginaţi câtă glorie vă aşteaptă!

  Optzeci şi nouă.

  Tenochtitlán.

  Se lăsase o linişte desăvârşită.

  Era ca şi când întreaga vale ar fi fost pustie. Până şi câinii Xolo amuţiseră. Pe lac nu era nici o canoe. Nu ieşise nimeni în întâmpinarea lor. Nu se vedea nici ţipenie pe drumuri sau în chimalpas.

  Când se apropiară de oraş, garnizoana spaniolă sună din trompete de pe zidurile palatului. Se auzi un singur bubuit de tun, semn că oraşul nu era complet pustiu.

  Cortes simţea cum îi arde faţa de umilinţă. Ţinea ochii aţintiţi înainte şi îşi încleştase fălcile.

  Auzi pe unul din oamenii lui Narvaez strigându-i camaradului său:

  — Ei, Gonzalo! Dacă oamenii se înghesuie pe lângă calul tău, împunge-i cu lancea!

  Câţiva soldaţi izbucniseră în râs.

  — Ah, ghirlandele astea de flori îmi rup gâtul! Îi strigă prietenul său drept răspuns.

  — N-am mai văzut în viaţa mea atâta înghesuială.

  Râsetele se înteţeau.

  — Parcă am fi în piaţa din Sevilla.

  — La miezul nopţii!

  Cortes îşi mână calul înainte, departe de aceşti idioţi. Se uită înapoi doar o singură dată, să-şi confirme suspiciunile. Nu mai erau singuri. În depărtare se vedeau războinicii mexicani care se adunau în spatele lor. Căzuseră în cursă.

  Parcă auzea porţile oraşului trântindu-se după ei.

  — Cum a fost posibil aşa ceva? Întrebă Cortes.

  — Senor. Au complotat împotriva noastră, la fel ca la Cholula, îi explică Alvarado. Unul din preoţii pe care i-am adus aici a mărturisit în prezenţa martorilor.

  — Tenochtitlanul nu se poate compara cu Cholula! Aici este centrul întregului imperiu. N-au vrut decât să-şi ţină festivalul, atâta tot. Acum ai întors o capitală întreagă împotriva noastră!

  — Până acum n-au făcut altceva decât să arunce cu pietre şi lănci, protestă Alvarado, posomorât.

  — Au aşteptat să ne întoarcem! Acum ne-au prins pe toţi în cursă!

  Alvarado ridică din umeri.

  — O să-l punem pe Motecuhzoma să vorbească poporului său. Poate n-ar fi rău să te prefaci că te-ai supărat pe mine, ca să-i satisfaci orgoliul.

  Cortes îl privea uluit. „Oare chiar nu-şi dădea seama în ce încurcătură îi băgase? Poate că este numai vina mea”, se gândi Cortes. „Alvarado este un soldat loial, dar l-am împovărat cu prea multe responsabilităţi.”

  Mali intră în cameră. Fusese la Motecuhzoma. Era însoţită de Olid, căpitanul gărzii împăratului.

  — Motecuhzoma vrea să-ţi vorbească imediat, îi spuse ea.

  — Aş prefera să vorbesc cu câinele meu, decât cu el.

  Mali încuviinţă din cap, ca şi când s-ar fi aşteptat la acest răspuns.

  Olid fu cel care interveni în favoarea împăratului.

  — Dar, senor, plânge de ţi se rupe sufletul, poate ar trebui.

  — Ei, fir-ar să fie! Cine este comandantul tău, eu sau Motecuhzoma?

  Reproşul îl amuţi pe Olid. „De fapt”, se gândi Benitez, „gărzile petrecuseră prea mult timp alături de el. Acum îl tratau ca şi când ar fi fost unchiul lor preferat.”

  — Bunul nostru prieten Motecuhzoma a comunicat în secret cu Narvaez. L-am considerat întotdeauna ca pe un frate şi acum m-a trădat!

  „Aproape reuşisem!” se gândi Cortes. „Aş fi putut să-i ofer acest oraş Majestăţii Sale intact, fără lupte. Dar, din cauza lăcomiei lui Velasquez şi a prostiei lui Narvaez, am fost obligat să-l părăsesc într-un moment de mare criză. Şi Motecuhzoma are o parte din vină. Nu trebuia să uneltească cu Narvaez, în timp ce mă considera prietenul lui. Toţi au distrus marele meu vis din cauza prostiei şi firii lor trădătoare!”

  Dar mai exista totuşi o speranţă. Alvarado nu era un bun diplomat, dar îşi făcea treaba cu conştiinciozitate. Faptul că, în timpul masacrului pieriseră mulţi din generalii şi senatorii importanţi crease un vid de putere. Fiecare familie nobilă pierduse cel puţin un membru. Poate că nici mexicanii nu erau capabili să-şi revină după asemenea pierdere. În orice caz, spera să evite dezastrul.

  Nouăzeci.

  Benitez se uita de pe acoperiş cum Ordaz îşi mâna oamenii pe porţile palatului. Se lăsase o linişte nefirească peste străzi şi canale. Doar fumul care se ridica din temple arăta că mexicanii nu-şi părăsiseră oraşul.

  Ordaz ieşi urmat de patru sute de infanterişti. În această dimineaţă vor afla ce aveau de gând mexicanii.

  — Unde este?

  Benitez se uită în jur, uimit. Era Norte.

  — Ce vrei?

  — Unde este Floarea Ploii?

  Benitez îşi concentra atenţia asupra trupelor, înarmate cu arcuri, săbii şi puşti.

  — Nu ştiu.

  — Ai avut un motiv anume să n-o iei cu tine când am pornit împotriva lui Narvaez?

  — Ai de gând să mă interoghezi, Norte? Cred că uiţi cu cine vorbeşti!

  Norte îşi ţuguie buzele. „Câtă furie putea să existe într-o singură fiinţă omenească”, se gândi Benitez. „Împotriva mea? A indienilor? A tuturor spaniolilor?”

  — Mă preocupă siguranţa ei.

  — N-ar trebui să te preocupe.

  Infanteria traversa piaţa.

  „Ar trebui să-l urăsc”, îşi spuse Benitez. „Nici măcar nu încearcă să ascundă ce mult o doreşte. Aş fi putut să-l atârn în ştreang. Stătea în puterea mea s-o fac. Dar, în loc să fiu gelos pe el, afecţiunea noastră comună m-a apropiat de el.”

  — Nu ştiu unde este, zise el pe un ton mai blând.

  — Cortes nu bănuieşte nimic?

  — Ce să bănuiască?

  Oare şi-a dat seama sau i-a fost complice?

  Întrebarea rămase fără răspuns.

  Mai întâi se abătu o ploaie de pietre şi săgeţi de pe acoperişuri şi apoi se năpustiră din toate părţile, cu trupurile pictate şi penele fluturând în vânt, în timp ce alergau agitându-şi lăncile şi bâtele. Urletele lor îţi îngheţau sângele în vene. Cavalerii Vulturului, cu coifurile lor cu cioc şi mantiile din pene conduceau atacul.

  Oamenii lui Ordaz cădeau ca muştele, răpuşi de acest prim atac. Trâmbiţaşul suna retragerea.

  Acum piaţa se umpluse de războinicii mexicani. Cavalerii Jaguarului escaladau zidurile cu scări, în timp ce alţii încercau să aprindă porţile cu torţele lor. Li se răspunse cu praf de puşcă şi săgeţi. Cortes şi Alvarado strigau ordine din înălţimea meterezelor.

  Benitez trase sabia. „N-am vrut niciodată să fiu soldat”, se gândi el. „Mi-am dorit să am o mică hacienda. Iată unde m-au dus ambiţia şi lăcomia!”

  Nouăzeci şi unu.

  Capul lui Guzman apăru în vârful unui zid, la lumina lunii. Era prins de un picior tăiat şi părea să meargă de-a lungul parapetului.

  Părintele Guevarra se întoarse de la fereastră palid şi tremurând.

  — Ce faptă diavolească! Exclamă el.

  „Nu este deloc diavolească”, se gândi Cortes. „În schimb este o tactică foarte inteligentă. Mexicanii aveau multe trucuri de acest gen. Aveau un efect deosebit mai ales asupra oamenilor lui Narvaez, care nu se căliseră încă în luptele cu băştinaşii.”

  Atacul lui Ordaz se dovedise dezastruos. Plutonul său reuşise cu greu să se retragă în palat. Douăzeci şi trei din oamenii săi fuseseră ucişi sau capturaţi. Guzman şi Flores se numărau printre cei daţi lipsă. Dintre supravieţuitori, aproape toţi erau răniţi. Chiar şi Ordaz avea trei răni.

  Mexicanii încercaseră să incendieze porţile şi reuşiseră să facă o gaură într-unul din ziduri. Îi îndepărtaseră cu archebuzele şi săgeţile. Dar mexicanii de la porţi nu cedaseră până când nu trăseseră unul din tunuri în curte şi lansaseră o ghiulea în mijlocul lor.

  După aceea, încă patruzeci şi şase de spanioli fuseseră răniţi, dintre care doisprezece muriseră peste noapte.

  Atacurile continuaseră zilnic. De pe ziduri se lansau pietre şi smoală încinsă, în timp ce Cavalerii Vulturului făceau presiuni asupra porţilor. Grădinile şi fântânile, atât de paşnice odată, erau pline de săgeţi şi pietre. Trudeau ceas de ceas să ţină piept mexicanilor, dărâmându-le scările, reparând găurile din ziduri şi bandajându-şi rănile. Mâncau şi dormeau îmbrăcaţi în armurile lor şi luptau până la epuizare.

  Toba cea mare din vârful templului bătea în continuu, scoţându-i din minţi.

  — Apa şi mâncarea au scăzut îngrijorător, spunea Alvarado. Mexicanii nici n-au nevoie să ne înfrângă în luptă. Ar fi de ajuns să ne înfometeze. Eu zic să fugim spre coastă. Nu mai putem rămâne aici.

  — Şi cum ai vrea să fugim? Îl întrebă Leon. Doar ai văzut ce a păţit Ordaz. Or să ne masacreze pe toţi înainte să facem câţiva paşi.

  — Mexicanii nu luptă noaptea, zise Benitez. Dacă am pleca pe întuneric, am putea să ne strecurăm pe lângă ei.

  — Şi cu podurile ce facem? Au tăiat căile de acces. Suntem prinşi în cursă.

  — O să facem poduri mobile, îi răspunse Benitez. Avem destul lemn în palat. Martin Lopez mi-a sugerat deja că ar putea să ne facă tot ce avem nevoie.

  — Chiar dacă am scăpa, mai este o problemă, zise Sandoval. N-avem de unde să ştim dacă texcalanii or să ne ofere adăpost sau or să ne atace, ca să se împace cu mexicanii.

  Părintele Guevarra îşi îngropa faţa în palme.

  — N-ar fi trebuit să te urmez, Cortes! Uite unde ne-ai adus!

  Dar Cortes nu-i răspunse. Se uita pe fereastră, cu mâinile la spate. Torţele se mişcau prin piaţă ca nişte licurici uriaşi. Femeile mexicane îşi căutau fiii, fraţii şi taţii printre morţi. Războinicii strigau ameninţări de pe zidurile clădirilor alăturate şi, din când în când, lansau câte o săgeată.

  — Dumnezeu o să ne salveze, spuse Aguilar. Este alături de noi de la Vera Cruz. N-o să ne părăsească tocmai acum.

  — Eu unul cred că am pus prea mult la încercare răbdarea lui Dumnezeu, zise părintele Olmedo.

  — Şi cu aurul cum rămâne? Zise Leon. Dacă fugim, ce facem cu aurul? Riscăm să pierdem tot. Ar însemna că toate strădaniile noastre au fost zadarnice.

  „Gata”, se gândi Cortes. „Trebuie să pun capăt acestei idioţenii!”

  — Nu! Exclamă el.

  Se întoarse de la fereastră şi veni în capul mesei.

  — Dacă fugim din Tenochtitlán, pierdem mai mult decât aurul. Pierdem un regat întreg! Acesta este premiul nostru şi nu putem renunţa la el. Niciodată!

  Ofiţerii lui îl priveau înspăimântaţi. „Majoritatea oamenilor sunt ca praful”, îşi spuse el dezgustat. „Se lasă în voia vântului.”

  — Ce fel de oameni sunteţi voi? Îi întrebă el în şoaptă. Orice soldat poate fi curajos când victoriile sunt uşoare şi inamicul slab. Dar numai în clipe de restrişte un om îşi dovedeşte cu adevărat curajul. Oare am îndurat atât de mult să cucerim acest oraş, ca să renunţăm cu asemenea uşurinţă la el?

  Se făcu linişte. Niciunul din ei nu îndrăznea să-l privească în ochi.

  — Poate Motecuhzoma ar putea vorbi cu ei în numele nostru, sugeră părintele Olmedo.

  — Câinele ăla? Nu mai vreau să am de-a face cu el!

  — Dar, senor.

  — Nu, pe onoarea mea. Nici nu mai vreau să aud de numele lui!

  — S-ar putea să existe altă soluţie.

  Întoarseră cu toţii capetele. Era Mali. Până atunci stătuse tăcută în spatele lui Cortes.

  — Când pun stăpânire pe un oraş inamic, mexicanii obişnuiesc să ardă templul. Distrugerea zeilor reprezintă pentru ei simbolul înfrângerii. Dacă am face la fel cu templul din Tenochtitlán, s-ar putea să creadă că i-au părăsit zeii şi să se predea.

  Se uitară unii la alţii.

  — Dar vom fi măcelăriţi dacă ieşim din palat, zise Ordaz. Oamenii mei de-abia au reuşit să se retragă.

  — Dacă încercăm să traversăm piaţa, vom fi ţinta pietrelor şi săgeţilor lor, zise Benitez.

  Alvarado încuviinţă din cap.

  — Păcat că nu putem să ne punem fortul pe roate, aşa cum am făcut cu tunul nostru.

  Cortes îl privi fix.

  — Cred că mi-ai dat o idee. Cheamă-l pe Martin Lopez. Acum, când nu mai am grija corăbiilor, o să-i dau altă însărcinare.

  Nouăzeci şi doi.

  Cele patru tortugas erau gata.

  Fiecare din ele fusese acoperită cu lemne şi pusă pe roţi din lemn. Avea găuri pentru douăzeci de arcaşi şi archebuzieri. Turnurile de lemn erau susţinute chiar de soldaţii dinăuntru.

  Benitez auzi poarta principală a palatului deschizându-se şi le strigă oamenilor săi să împingă. Marea fortăreaţă de lemn începu să înainteze.

  Mexicanii scoteau strigăte războinice. Puse şi el umărul la treabă, împingând tortuga în piaţă. Pe acoperişul din lemn ploua cu pietre şi săgeţi.

  Templul se afla la mai puţin de o sută de paşi. „Dar par o sută de mile”, se gândi Benitez.

  *

  Benitez îl urmă pe Cortes pe treptele templului. În spatele lui auzi lemnul trosnind. Ultima tortuga se prăbuşise sub ploaia de pietre de pe acoperiş. Nu era timp să se întrebe cum vor ajunge înapoi în palat. Trebuia să-l urmeze pe Cortes, să ardă templul şi să-şi facă datoria. Dacă-i venise timpul, o să moară şi gata.

  Îşi ridică privirile şi văzu un preot aruncând buşteni încinşi pe trepte. Oamenii alunecau, rostogolindu-se, urlând de durere. Dar Benitez continua să înainteze.

  Cortes era deja în vârf. Până când Benitez ajunse lângă el, omorâse deja doi preoţi.

  Infanteriştii lui Ordaz încercau să împingă idolii de piatră peste marginea piramidei.

  Benitez se năpusti în altar cu torţa în mână.

  *

  Capetele celor cinci spanioli luaţi prizonieri în ziua atacului lui Ordaz atârnau pe pereţi ca nişte măşti bărboase. Mexicanii le pregătiseră cu mare iscusinţă şi păreau aproape vii, cu excepţia bucăţilor de jad puse în locul ochilor.

  Benitez recunoscu imediat două din ele. Erau ale lui Flores şi Guzman.

  „Bine aţi venit”, îi auziră ei spunând. „V-am aşteptat să ne ţineţi companie în Iad.”

  Xipe Totec, zeul recoltelor îi privea din beznă lângă marea groapă de sacrificii, unde zăceau mai mult ca sigur trupurile lui Flores şi Guzman.

  Afară răsunau zbierete şi bufnituri. Dar Benitez se simţea ciudat de calm.

  „Aici se sfârşeşte totul”, îi şoptea Flores. „Toată ambiţia şi lăcomia. Acesta este sfârşitul tuturor poftelor. Este ultimul capitol al existenţei noastre carnale.” „N-ai decât să visezi la vinuri fine, femei şi bijuterii”, îi spuse Guzman. „Aici este sfârşitul drumului.”

  Simţi pe cineva în spatele lui. Când se întoarse, îl văzu pe Norte, cu sânge în păr şi pe sabie, gâfâind greoi.

  — Prietenii tăi, îi spuse Benitez. Îţi aminteşti ce ţi-au făcut?

  Norte smulse pieile din pari şi le aruncă în groapa de sacrificiu. Era neagră, goală, fără ecou. De acolo nu mai exista cale de întoarcere.

  Cortes apăru la intrare, luă o torţă de pe pereţi şi aprinse acoperişul uscat de stuf.

  — Ieşiţi, le strigă el. Trebuie să ne retragem în palat!

  Stuful se aprinse repede, răspândind un fum negru, înecăcios. Benitez şi Norte alergară afară, tuşind. În câteva clipe templul fu cuprins de flăcări.

  „Poate acest spectacol îi va potoli pe mexicani.”

  Nouăzeci şi trei.

  — N-o să conteze, îi spuse Motecuhzoma.

  Mirosul fumului pătrundea pe ferestre. În timp ce priveau, unul din pereţii de chirpici ai altarului Yopico se topi de căldură şi se prăbuşi.

  Era seară. În curte, spaniolii se pregăteau să-şi îngroape morţii. Alţii reparau în tăcere găurile din ziduri. Mali asculta gemetele răniţilor şi strigătele texcalanilor care-şi jeleau camarazii căzuţi în luptă.

  — O să continue lupta, zise Motecuhzoma. Dacă îţi imaginezi că vor ceda, te înşeli. Zeul recoltelor o să se supere, dar Oglinda Fumurie şi Pasărea Colibri sunt în siguranţă, în pădure.

  Mali rămase tăcută.

  — Încă mai pot să te salvez, Malinali Tepenal, zise el.

  — Cum?

  Îşi scoase inelul, desprinse sigiliul de turcoaz şi i-l dădu.

  — Cu el vei putea să ajungi în siguranţă la nobilii mexicani care aşteaptă dincolo de aceste ziduri. Ai putea să-l momeşti pe Cortes dincolo de aceste ziduri. După ce vom scăpa de el, aceşti spanioli vor plânge ca nişte copii şi vor fi exterminaţi. Fă asta pentru mine. Drept răsplată, o să-ţi salvez viaţa.

  — Şi ce fel de viaţă m-ar aştepta mă rog? Îl întrebă Mali. Să fac tamales şi să ţes la război?

  — Uiţi că eşti doar o femeie, Malinali. Ţinteşti prea sus.

  — Nu-i adevărat. Vreau să fiu soţia lui Cortes şi mama viitorului împărat al Mexicului. Şi, după cum vezi, nu este o dorinţă zadarnică, pentru că port în mine pruncul lui.

  — Împăraţii Mexicului se trag din neamul meu. Tu nu însemni nimic. Iar Cortes al tău nu este un zeu, ci un impostor. Dacă îndrăzneşti să mă sfidezi, o să-ţi smulg inima cu mâna mea şi o s-o arunc în faţa Oglinzii Fumurii.

  — Te înşeli. Are un zeu în el. Şi încă unul mult mai puternic decât ne-am imaginat. Vei vedea ce minune o să înfăptuiască.

  Se întoarse să plece, dar o chemă înapoi.

  — Spune-mi un lucru.

  — Te ascult.

  — De ce îl ajuţi? Avem aceiaşi strămoşi, vorbim aceeaşi limbă, ne închinăm la aceiaşi zei. Aceşti invadatori nu mă ameninţă numai pe mine, ci pe noi toţi.

  — Pe noi? Care noi? Mama, care era mexicancă m-a vândut unor negustori de sclavi. Cum poţi vorbi de noi? Nu. Acum spaniolii sunt neamul meu. Ei sunt noi pentru mine.

  N-avea ce să mai spună. Îl lăsă să privească fumul templului arzând, ca un rug funerar pentru oamenii Păsării Colibri.

  Nouăzeci şi patru.

  — O să murim, strigă părintele Guevarra.

  Asudase şi-i ieşiseră ochii din orbite.

  — Numai tu eşti de vină, Cortes! Cine m-a pus să-ţi ascult minciunile!

  — Pe onoarea mea, dacă nu-ţi ţii gura, o să te căieşti.

  Pe fereastră răsuna vuietul asediului, întrecut de bubuitul asurzitor al tobei din Templo Mayor.

  — Totuşi trebuie să facem ceva, zise Alvarado.

  — N-o să renunţ la acest oraş.

  — Caudillo, îi spuse Sandoval pe un ton blând. Are dreptate. Nu putem rezista la nesfârşit. Zidurile sunt găurite şi apa a căpătat un gust rău. Nu mai avem destul praf de puşcă şi nici ghiulele.

  — Atunci o să facem altele din aurul nostru! I-am promis Tenochtitlanului că va avea un nou rege şi o nouă religie!

  Benitez se uită la Mali. Citea întrebarea în ochii lui.

  — Dona Marina, murmură Alvarado. Vorbeşte cu el. Te rog.

  „Până şi Alvarado îşi dă seama acum că avem nevoie de ea.”

  Fata încuviinţă din cap. Îl luă de braţ pe Cortes şi-l trase de-o parte. Discutară un timp în şoaptă. În final, Cortes păru să cedeze. Lăsase capul în jos, înfrânt. Se întoarse spre Cristobal Olid, căpitanul gărzii.

  — Adu-l pe Motecuhzoma, zise el.

  Motecuhzoma semăna cu un bătrânel zbârcit şi obosit. Dar când se uită în jurul camerei, citi spaima pe feţele lor şi auzi incantaţiile rugăciunii lui Olmedo, începu să zâmbească. „Se bucură, sau crede că a fost salvat?”

  Se întoarse spre Mali.

  — De ce m-aţi adus aici? Zise el. Malinche nu mi-a vorbit de săptămâni în şir. Ce vrea de la mine?

  — Are nevoie de ajutorul tău.

  — Nu pot să-l ajut.

  — Trebuie să-l ajuţi.

  — De ce? Uite ce nenorocire a abătut asupra mea! Semăna cu un animal încolţit.

  — Ce spune? O întrebă Cortes.

  — Se văicăreşte, îi răspunse Mali.

  — Spune-i că, după cum se vede, oraşul s-a răsculat. Până acum am fost răbdător, dar voi fi obligat să-i ucid pe toţi şi să dau foc Tenochtilanului dacă nu încetează asediul. Dacă vrea să prevină această catastrofă, trebuie să iasă şi să vorbească oamenilor.

  „O laudă fără temei”, se gândi Mali. „Poate că a avut efect odată, împotriva proştilor de texcalani, dar pe Motecuhzoma nu are cum să-l păcălească.” Aşa că-i spuse doar:

  — Malinche vrea să vorbeşti oamenilor. Pune capăt asediului.

  — Dacă o să pot, zise el, zâmbind din nou.

  Se apropie de el. „Ce slab şi încărunţit este! Dar cea mai mare schimbare se observă în privirile lui. Seamănă cu nişte oglinzi de obsidian, negre şi goale. Îi pierise toată mândria. Acum are din nou puţină putere.”

  Începu să râdă strident, spre furia spaniolilor. Cortes îl privea împietrit.

  — Dona Marina, izbucni Cristobal Olid. Aminteşte-i că suntem prietenii lui. Oare nu ne-am purtat frumos cu el în aceste ultime luni? Vrea să ne vadă măcelăriţi?

  Mali se întoarse din nou spre Motecuhzoma.

  — Se vede pe faţa lui că se teme. Şi acum uită-te la Cortes. Pe care din ei ai prefera să-l ajuţi?

  — Nu pot face nimic.

  — Nu vrea să ne ajute? Spunea Olid.

  — Taci din gură, îl repezi Cortes.

  Apoi se uită la Mali.

  — Ce spune?

  — Că nu poate face nimic.

  — Ţi-am spus că nu trebuia să-i fi cerut nimic acestui câine trădător, şuieră el. Aminteşte-i, te rog, că a acceptat, de faţă cu martori, să devină vasalul regelui Spaniei. Dacă nu ne ajută acum, voi lua atitudinea lui drept un act de nesupunere faţă de Majestatea Sa şi-l voi condamna la moarte. Hai, spune-i şi să vedem dacă mai susţine că nu poate face nimic.

  Mali se apropie de Motecuhzoma.

  — Dacă nu-l ajuţi, murmură ea, Cortes spune că va avea grijă să nu piară singur. Înainte să moară, are de gând să te lege de rug şi să te pârjolească la foc mic. Îţi aminteşti de Vulturul Înfumurat şi de suferinţele lui?

  — N-o să îndrăznească.

  Se vedea ce îngrozit era de această perspectivă.

  — Malinche nu se dă în lături de la nimic, doar ştii. Uită-te în jurul tău, la feţele acestor spanioli. Vezi undeva milă?

  Motecuhzoma lăsă capul în jos. „Ce înduioşător este”, se gândi Mali. „Păcat că tata nu este aici să-l vadă!”

  Se uită la Cortes. El şi căpitanii lui o lăsau să vorbească. Aveau încredere în ea. De fapt, era unica lor speranţă.

  — Am aflat de la Narvaez, zise Motecuhzoma, că acest Cortes nu este un zeu. Nu are nici măcar încuviinţarea regelui său. Este un mercenar şi un trădător. Un nomad. Narvaez a fost trimis aici să-l aresteze.

  — Şi pentru acest nomad şi mercenar vrei să-ţi primejduieşti tronul?

  — Nu mă lua peste picior!

  — Ce prost ai fost. Până şi zeii te-au blestemat.

  Împăratului i se prelingea saliva pe buze.

  — Ce mai spune acum nebunul ăsta bătrân? O întrebă Cortes.

  — Se văicăreşte. Bine că nu ştii limba, să-l asculţi cum se smiorcăie.

  — Repetă-i că-l atârn în ştreang, sub acuzaţia de trădare, dacă nu-şi bagă minţile în cap.

  — Cortes spune că o să te lase să pleci în pace, cu toate comorile, zise Mali. Dar, în schimb, trebuie să le spui oamenilor să înceteze atacul, ca să poată ieşi de aici. Ai cuvântul lui.

  — Ce să fac cu cuvântul lui? Doar nu şi l-a ţinut niciodată!

  — Totul poate fi din nou ca la început. Motecuhzoma clătină din cap.

  — Nu pot să-mi trădez poporul.

  — Atunci o să-i spun să pregătească un rug pentru tine. Vei muri încet şi în chinuri, ca Vulturul înfumurat. O să te prăjească bine.

  Mali îi citea în ochi zbaterea din sufletul lui. Ar fi vrut să-i sfideze pe străini. Poate acum câteva luni ar fi fost în stare s-o facă.

  Fata ştia că îl convinsese.

  — Îţi imaginezi poate că războinicii tăi, Cavalerii Jaguarului, vor dărâma porţile la timp? Chiar dacă s-ar întâmpla aşa, ce soartă crezi că îl aşteaptă pe un fost rege? Speri că or să cadă în genunchi dinaintea unui tlatoani care a lăsat nişte străini să intre în oraşul lor, să le ardă templul şi să le ucidă fiii? Nu, aceasta este unica ta şansă să te impui ca împărat. Dacă reuşeşti să-i faci să te asculte, mâine vom pleca de aici şi domnia ta va fi asigurată. Vei putea să construieşti piramida şi mai mare decât era înainte, o să faci penitenţă dinaintea zeilor şi o să fii iertat. Dar, dacă vom muri, vei pieri şi tu alături de noi şi vei fi vinovat de tot ce se va întâmpla. N-o să-ţi pună nimeni o bucată de jad în gură, să-ţi plăteşti trecerea pe lumea cealaltă. Nu va fi decât durere şi cenuşă.

  Împăratul înălţă capul.

  — Dacă fac asta. Malinche. Şi toţi ceilalţi. Vor pleca din oraş?

  — Da, îi promise Mali. Cheamă-ţi războinicii. Nu vrem decât să plecăm.

  Motecuhzoma se întoarse spre Cortes.

  — Şi eu care-l credeam zeu!

  — Aşa cum te-am crezut şi eu pe tine odată!

  Împăratul se gândi. Fata ştiuse dintotdeauna că, deşi dorea să-şi asculte zeii, ţinea foarte mult la tronul şi puterea lui. Îşi dorea să trăiască şi acum nu avea nici o speranţă în afară de ce i se oferea.

  Se ridică.

  — O să fac tot ce pot.

  *

  Un sunet de trompetă anunţă apariţia împăratului pe acoperişul palatului. A fost adus pe parapet, protejat de ploaie, pietre şi săgeţi de scuturile spaniolilor. Vulturul Care Cade văzu pe unul din preoţi alături de el, pe cel numit Aguilar.

  Un murmur de glasuri se ridică din mulţimea de războinici, ca un val. Apoi se lăsă o linişte desăvârşită.

  Chiar şi acum, nu toţi aveau curajul să-l privească drept în ochi pe împărat. Dar Vulturul Care Cade nu-şi feri privirile. Se uita mirat să vadă ce rău arăta împăratul şi în ce haine oribile era îmbrăcat. Purta o coroană galbenă, din scoarţă de copac şi o mantie albă, simplă. Spaniolii îi furaseră bijuteriile din aur şi argint. Îi luaseră până şi mantiile. Vulturul Care Cade era copleşit de ruşine.

  Motecuhzoma începu să vorbească.

  — Popor al meu! Oameni ai lui Azlan, ai Vulturului şi Cactusului! Vă poruncesc să opriţi lupta. Am discutat cu Malinche şi adepţii lui şi le-am spus că nu mai sunt bineveniţi în capitala noastră. Regretă că ne-au adus atâtea necazuri şi acum sunt dispuşi să se retragă imediat. Vor să-i lăsaţi să se întoarcă în pace în Ţara Norilor.

  Vulturul Care Cade asculta discursul uluit. Motecuhzoma încă mai credea că avea autoritate asupra lor, după tot ce se întâmplase, după toate umilinţele şi ruşinea pe care le abătuse asupra poporului mexican! Îl văzuseră cu toţii târându-se la picioarele acestor hoţi şi ucigaşi. Doar nu-şi mai imagina că îl respectau ca pe un tlatoani?

  Se uită la tinerii războinici din piaţă. Într-adevăr, o parte din ei s-ar putea să-l asculte, mai ales cei din familiile sărace, care credeau că împăratul era divin.

  Trebuia să facă ceva să rupă vraja.

  — Cine este această femeie? Strigă Vulturul Care Cade. Cine este dezgustătoarea nevastă a unui spaniol? N-o să te ascultăm, Motecuhzoma! Nu mai eşti regele nostru! Ne-ai făcut de râs în faţa zeilor! Nu mai putem îndura. Acum regele nostru este Cuitlahuac şi vom continua să luptăm până vom omori toţi străinii!

  Luă o piatră şi o aruncă spre ziduri, dar ateriză în curte. Acum însă începuseră şi alţii să strige. Alte pietre şi săgeţi se lansară spre ziduri. Una din săgeţi se înfipse în umărul lui Motecuhzoma. Împăratul ţipă şi căzu pe spate. Vulturul Care Cade îl văzu lovit de pietre, înainte ca spaniolii să-l acopere cu scuturile lor şi să-l ducă la adăpost.

  Nouăzeci şi cinci.

  — Trebuie să plecăm de aici, strigă Alvarado, în timp ce-l trăgea pe Motecuhzoma de pe terasă. Nu mai putem rezista!

  — Are dreptate, caudillo, zbieră Sandoval, să se facă auzit peste larma de afară. Suntem într-o situaţie disperată. Trebuie să luăm o hotărâre!

  Cortes se uită pe rând la căpitanii săi şi apoi la Mali. Nu-i venea să creadă că fusese înfrânt.

  Nu era stăpân pe glasul lui, aşa că se mulţumi doar să dea din cap.

  Motecuhzoma leşinase. Avea sânge în păr, de la lovitura de piatră şi i se înfipsese o săgeată în umăr. Zăcea pe podea, cu ochii daţi peste cap. Mendez se aplecă să-l îngrijească. Motecuhzoma urlă de durere când doctorul îi scoase săgeata.

  — Ce facem cu el, senor? Îl întrebă Benitez.

  Cortes se încruntă.

  — Nu-mi pasă. Nu ne mai este de nici un folos.

  — Te înşeli, senor, zise Mali.

  — Ce vrei să spui?

  Mali îl luă de-o parte.

  — Când un împărat moare, murmură ea, tradiţia cere să fie dus în afara oraşului, într-un loc numit Copulco, pentru a fi incinerat cu toate onorurile. Toţi preoţii săi personali, piticii, cocoşaţii, concubinele trebuie sacrificaţi pentru a-i ţine de urât pe lumea cealaltă. Incinerarea şi doliul pot dura optzeci de zile, deci destul timp ca să plecăm din capitală, să ajungem la texcalani şi chiar pe coastă. Motecuhzoma ne poate fi mult mai folositor mort decât viu.

  — Nu are răni grave.

  — Nu încă.

  Zâmbi amar. Dacă el nu putea avea Tenochtitlanul, n-o să-l aibă nici Motecuhzoma.

  — O să-l pun pe Alvarado să-l omoare. Sau pe Jaramillo. O să le facă mare plăcere.

  — Nu, senor.

  — Chiquita?

  — Dă-mi cuţitul.

  O privi surprins şi ezită înainte să-i pună pumnalul în mână. Fata îl ascunse sub mantie.

  *

  Motecuhzoma şi Mali rămaseră singuri.

  — Senor, aş vrea să deschizi ochii, murmură ea.

  Împăratul era sfâşiat de dureri. Doctorul îi bandajase fruntea şi braţul drept.

  — Tot mai vrei să discut cu războinicii mei?

  Fata clătină din cap.

  — Uită-te ce ai ajuns dintr-un mare rege.

  — Profeţiile s-au adeverit. N-am. Putut. Să fac nimic.

  Mali îi dădu o oglindă de obsidian.

  — Ce vezi aici?

  — Ia-o din faţa mea!

  Îl apucă de păr, făcându-l să strige.

  — Uită-te! Nu vezi un ucigaş şi un măcelar? Nu auzi plânsetele văduvelor şi copiilor orfani?

  — Lasă-mă în pace!

  — Îţi aminteşti de tatăl meu?

  Împăratul tresări speriat.

  — Nu l-am cunoscut.

  — Aşa este, nu l-ai cunoscut, dar ai dat ordin să fie executat. Pentru că citea în stele şi în vânt. Pentru că a denunţat sacrificiile pe care le pretindeai. Pentru că a vestit sfârşitul mexicanilor. S-a întâmplat de mult şi sunt sigură că ai uitat deja de ordinul pe care l-ai dat. Dar eu n-am uitat, zise ea, scoţând cuţitul.

  Motecuhzoma o privea îngrozit.

  — Mi-am slujit. Zeii. Cu credinţă, dar ei. Nu. M-au ajutat.

  — Zeii tăi te blestemă, la fel cum te blestem şi eu, spuse Mali ridicând cuţitul. Asta este pentru tatăl meu.

  *

  Când Cortes şi ceilalţi ofiţeri intrară în camera lui Motecuhzoma mai târziu, în seara aceea, îl găsiră mort. Lovitura fatală fusese dată de un pumnal înfipt în rect. Chiar şi Cortes era şocat.

  Peste o oră se deschiseră porţile şi trupul fusese scos în piaţă. Spaniolii aşteptau curioşi să vadă cum vor reacţiona mexicanii. Dar nu au avut mult de aşteptat.

  O voce strigă de pe acoperiş că vor plăti scump pentru moartea regelui lor. Regretau că Motecuhzoma se dovedise un conducător atât de slab, dar acum aveau un nou împărat, pe Cuitlahuac, care nu se temea de spanioli şi nu se lăsa înşelat aşa de uşor.

  A doua zi de dimineaţă, asediul începu mai furibund ca oricând.

  Cortes îşi jucase ultima carte.

  Nouăzeci şi şase.

  Curtea era luminată de torţe, ploaia cădea pe caldarâm şi sufla un vânt rece. Vremea era din nou de partea lui Cortes.

  Urmau să plece în noaptea aceea, pe drumul cel mai scurt, care ducea spre vest, către Tlacopan. Martin Lopez şi tâmplarii lui construiseră un pod mobil de lemn, care trebuia cărat de patru sute de texcalani.

  Pregătirile se făceau în linişte, în tot palatul, dar nicăieri nu se desfăşurau atât de tainic ca în curte. Fuseseră aduşi opt cai răniţi, cu copitele înfăşurate în cârpe şi încărcaţi cu lăzi. Benitez deschise una şi-i examina conţinutul. Alvarado îl privea cu mâinile în şold.

  — Când vom pleca, vei avea o sută cincizeci de oameni, cei mai buni infanterişti ai lui Narvaez. Trebuie să păzeşti comoara cu preţul vieţii. Este a regelui.

  — Ba o să-mi păzesc viaţa. Dacă regele vrea comoara, n-are decât să vină aici, s-o păzească el la noapte.

  — Gândurile tale seamănă a trădare.

  — Dacă mă crezi trădător, păzeşte-o tu.

  Benitez privea lingourile grele care erau încărcate cu grijă. Dacă acesta era quinto real, cincimea regelui, câştigaseră mai mult decât declaraseră. Cortes susţinea că valoarea aurului se ridica la trei sute de mii de coroane. Ori, dacă aceste cutii nu erau pline cu pietre, părea foarte suspect. Benitez bănuia că nu era cincimea regelui, ci comoara ascunsă a lui Cortes. Nu era de mirare că nu voia să plece.

  — Aici nu sunt doar cele şaizeci de mii de coroane, cât a spus Cortes, murmură Benitez.

  — Te sfătuiesc să-ţi ţii gura, Benitez. O să-ţi primeşti răsplata.

  — Da, îmi închipui. Răsplata mea o să fie o suliţă mexicană în spate, înainte de sfârşitul nopţii.

  — Cortes nu-şi uită niciodată prietenii.

  — Se jură întotdeauna pe onoarea lui, dar are tot atâta onoare cât un câine.

  Benitez îşi strânse mantia în jurul umerilor. Altă noapte mizerabilă, la fel ca aceea în care îl atacaseră pe Narvaez. Atunci întunericul fusese prietenul lor. Le camuflase înaintarea. Spera că şi acum va fi la fel.

  Se trezi gândindu-se fără să vrea la Floarea Ploii. Se întreba unde era, ce se întâmplase cu ea. Altă slăbiciune, probabil. Îşi permisese să nutrească un sentiment nepotrivit pentru o concubină indiancă. Se întreba, pentru a nu ştiu câta oară, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost în locul lui Norte, naufragiat singur în Yucatan, unde ar fi primit de soţie o femeie ca Floarea Ploii. Ar fi fost foarte uşor să uite de Spania şi de lumea creştină.

  Poate că el şi Norte nu se deosebeau atât de mult.

  Cât despre Floarea Ploii.

  Probabil că se refugiase la mexicani. Spera că nu-i făcuseră nici un rău. Încercă să-şi alunge din minte imaginea ei, întinsă pe piatra de sacrificiu a templului Tlateloco.

  „Ah, ce mult ar fi vrut să fie alături de el acum.”

  Se întreba ce o să se întâmple dacă va supravieţui acestei nopţi. Probabil că o să se întoarcă în Cuba, ca un hidalgo prăpădit ce era şi o să trudească pe encomienda sa, ameninţat de boli şi o moarte timpurie, anonimă.

  Poate că ar fi mai bine să moară în noaptea aceasta, dacă aşa voia Dumnezeu.

  — L-ai văzut pe Cortes?

  Caceres era palid la faţă.

  — Cred că este în capelă, senora. Îşi face rugăciunile.

  Mali o luă la fugă pe coridorul spaţios. Una din camerele apartamentului lui Cortes fusese transformată în capelă. Martin Lopez construise o cruce şi un mic altar din lemn de cedru. Lumânările ardeau în nişe, în locul idolilor păgâni. Dar nu era decât Aguilar. Îngenuncheat dinaintea Fecioarei, cu Cartea Orelor strânsă la piept.

  Intră în celălalt apartament.

  Era al donei Ana, fiica împăratului. Fără să ţină seamă de protestele gărzilor, dădu la o parte perdeaua cu clopoţei.

  Dona Ana stătea în genunchi, aplecată pe pat, iar Cortes o ţinea de umeri. O încălecase pe la spate, aşa că se trezi faţă-n faţă cu ei când intră. Fruntea lui Cortes sclipea de sudoare şi i se lipise părul de cap. Sub el, faţa de maimuţă a fetei se schimonosise de durere, în timp ce o poseda fără milă.

  „Nu avea nimic atrăgător, în afară de sângele ei princiar”, se gândi Mali.

  Cortes o văzu, dar nu se opri. Mali îl aşteptă să termine, cu mâinile încrucişate pe pântecul ei umflat. Îşi simţi fiul dând din picioare. Poate că ştia. Spaniolul respira greoi. Dona Ana îşi acoperise faţa cu braţul.

  În momentul acela îşi dădu seama. Voia un copil cu sânge împărătesc. Prin el, pretenţiile sale la tron ar fi îndreptăţite. Încă nu renunţase la visul ei.

  Cortes îşi înălţă capul s-o privească.

  — Ar trebui să te odihneşti, dona Marina. O femeie în starea ta nu are voie să se agite.

  — Din cauza stării mele mă găseşti atât de respingătoare, senor?

  — Orice împărat îşi are concubinele sale.

  — Ar trebui să-ţi petreci cu mine ultimele momente.

  — Nu se ştie cine va supravieţui acestei nopţi. Trebuie să-mi asigur succesiunea la tronul Mexicului. Este dreptul meu. L-am câştigat în lupte grele.

  Mali îşi bătu pântecul umflat.

  — Tronul Mexicului este aici, senor.

  Cortes strânse în mâini burta maronie a donei Ana.

  — Şi aici.

  Se întoarse şi ieşi din cameră. „O să mai vedem”, se gândi ea. „O să mai vedem.”

  Nouăzeci şi şapte.

  — Ce se întâmplă aici? Întrebă Benitez.

  — Cortes a dat ordin, îi răspunse Sandoval, ca tot ce nu poate fi încărcat pe cai, să fie adunat în mijlocul curţii. Soldaţii pot lua tot ce doresc.

  Benitez clătină din cap. Lingourile se făcuseră la indicaţiile lui Cortes. Erau nişte bare plate, groase de un centimetru şi jumătate, care încăpeau perfect sub armuri. Acum, un morman întreg de asemenea bare zăcea pe caldarâm, la un loc cu bijuterii, pene şi mantii de bumbac. Comoara unui împărat lăsată în ploaie, sclipind la lumina fumegândă a torţelor.

  Benitez avea senzaţia că priveşte nişte porci hrănindu-se din troacă. Îşi îndesau barele în armuri, îşi umpleau buzunarele cu medalii de argint şi pietre preţioase, îşi puneau inele în degete.

  — Ce faci, Gonzalo, nu-ţi îndeşi buzunarele?

  Sandoval îi arătă un pumn de perle şi opale.

  — Fă ca mine. Ia câteva pietre mari. Or să-ţi ajungă să cumperi ceva pământ în Cuba şi nici n-or să atârne greu, dacă va trebui să luptăm.

  Ploaia îi biciuia nemilos. Norte scormonea printre bijuterii, cot la cot cu ceilalţi. În ochii lui sclipea aceeaşi foame turbată care-i dezgustase atât de mult pe mexicani, pe plaja de la San Juan de Ulua.

  Când îl văzu, lui Benitez îi veni un gând ciudat: cred că te plăceam mai mult când te comportai ca un indian.

  Nouăzeci şi opt.

  Noaptea era întunecată, fără lună şi stele. Ploua fără întrerupere. Fulgerele luminau piscurile munţilor. Preoţii – Diaz, Olmedo, Guevarra – erau ocupaţi până peste cap cu spovedaniile oamenilor. Părintele Olmedo dădu ultima binecuvântare. La miezul nopţii s-au deschis porţile şi Cortes a părăsit oraşul visurilor sale.

  S-au îndreptat în linişte, pe drumul spre Tlacopan, la adăpostul ploii. Străzile erau alunecoase şi întunecate. Nu se auzea decât clipocitul lacului şi susurul ploii. O armată de arătări bandajate şi epuizate se pierdea în ceaţă.

  Lopez construise un pod din grinzile de stejar luate din tavanele palatului. Era cărat de patru sute de texcalani, sub comanda unuia din ofiţerii lui Cortes, Francisco Magarino.

  Urma Sandoval, cu restul cavaleriei şi două sute de infanterişti, în majoritate oamenii lui Cortes, deci veterani. Mali, celelalte femei şi preoţii erau cu ei. Cortes călărea în mijlocul coloanei, cu aurul şi prizonierii săi, marii nobili ai Mexicului, printre care şi Maize Cobs. Fuseseră legaţi în lanţuri, înăbuşiţi cu căluşuri şi traşi în urma cailor.

  Benitez mergea pe un armăsar castaniu, El Romo, împreună cu cei opt cai care purtau aurul regelui, păzit de ceilalţi războinici texcalani. Alvarado şi Leon încheiau coloana, cu artileria, restul armatei şi oamenii lui Narvaez.

  Benitez se pregătise să moară răpus în stradă, dar deocamdată trecuseră de piaţă fără nici un incident. Norocul nu-l părăsise complet pe Cortes. Mexicanii renunţaseră la asediu, ca să-şi jelească împăratul mort, aşa cum spusese Mali.

  O să scape.

  *

  O bătrână care lua apă din lac scoase un strigăt. Urletul ei dădu alarma celor două santinele mexicane, care erau undeva, în ceaţă. Un arcaş amuţi strigătele femeii, dar era prea târziu. Din vârful lui Templo Mayor răsună bubuitul lugubru al marii tobe huehuetl Chema la luptă războinicii Păsării Colibri din toată valea.

  *

  Se stârnise panică.

  Cortes striga să se aducă podul. Benitez se răsuci în şa. Ce se întâmpla oare? Unde era Magarino? Îşi aminti de defileul din prima bătălie împotriva texcalanilor, când îi uciseseră calul. Erau din nou prinşi în cursă, neajutoraţi.

  — Unde este podul? Zbieră Benitez.

  Se înţepenise. Ploaia care-i ajutase la început, înmuiase malurile lacului, afundând podul în noroi. Acum lacul se umpluse de torţe şi de canoe de război.

  Peste tot răsunau tobe şi fluierături, iar ploaia răpăia asurzitor. Erau la mila mexicanilor. O armată întreagă înţepenită în mlaştină. O omidă năpădită de furnici.

  Calul lui Benitez începu să tropăie. Acum se distingeau clar tunicile albe ale mexicanilor. Erau nişte ţinte perfecte pentru archebuzieri şi arcaşi, dar erau atât de mulţi!

  Cortes striga în zadar să se aducă podul. În curând, glasul lui fu astupat de urletele războinice ale indienilor, începuse să plouă cu pietre. Benitez se străduia să-şi ţină calul în frâu, incapabil să se mişte înainte sau înapoi.

  Apoi coloana porni înainte. Se lăsă dus de val, înspăimântat, cu gândul la Floarea Ploii.

  *

  Mali se împleticea prin noroi.

  Când intră în apă, simţi ceva tare sub picioare. Canalul se umpluse deja de cai morţi şi căruţe răsturnate. Muschete şi mărgele veneţiene pluteau în noroi. Soldaţii încercau să înainteze, dar erau traşi în jos de armurile şi lingourile grele de aur. Unii s-au înecat, iar alţii au căzut pradă mexicanilor, dornici să ia prizonieri pentru Pasărea Colibri.

  Tot mai multe canoe apăreau pe lac.

  Înotă până pe celălalt mal. Se agăţă de-o piatră să se ridice şi se uită înapoi, ţinându-se de burtă.

  Domnea un adevărat haos. Acum canoele de război mişunau peste tot.

  O văzu pe dona Ana înaintând spre mal, prin noroi. Când o zări pe Mali, întinse mâna spre ea.

  „Mă întreb dacă are sămânţa lui Cortes în ea.”

  Mali o prinse de degete. Apoi puse un picior în stomacul fetei şi o împinse cu toată puterea. Dona Ana scoase un strigăt şi căzu pe spate în canal. Mali o văzu dispărând sub apă.

  Apoi se ridică în picioare şi o rupse la fugă.

  *

  Când ariergarda ajunse la cel de-al doilea podeţ, apa era deja plină de morţi. Ploua din ce în ce mai tare. Singura lumină venea de la torţele fumegânde ale indienilor, din canoele lor de război. Oamenii se împleticeau în beznă, călcând peste armuri şi trupuri prăbuşite.

  Alvarado îşi dădu seama că nu se mai putea păstra ordinea. Îşi mână calul înainte, spre canal. Când intră în apă, auzi pe cineva strigându-l pe nume.

  — Alvarado! Ajută-mă! Nu-i lăsa să mă ia, pentru numele lui Dumnezeu!

  Recunoscu vocea. Era Norte.

  Se întoarse şi văzu alt călăreţ, probabil Leon, înaintând în direcţia strigătelor. În beznă răsună zgomotul surd al metalului înfipt într-un scut de lemn. Norte urla.

  Apoi auzi propriile sale urlete. Îşi îmboldea calul înnebunit, dornic să scape cât mai repede din acest balamuc. „Trebuie să plec. Nu vreau să mor. Nu-i lăsaţi să mă ia!

  Nu-i lăsaţi să mă ia!”

  O săgeată se lovi de platoşa lui de oţel, iar alta se înfipse în gâtul iepei. Animalul căzu în apă, trântindu-l în noroi. Se ridică în picioare şi auzi băştinaşi înaintând pe urmele lui, din ce în ce mai aproape.

  „Nu-i lăsaţi să mă ia!”

  Alvarado călcă peste resturi de lăzi, cadavre, cai morţi şi în cele din urmă reuşi să sară pe mal. Îi răsunau încă în urechi strigătele lui, ale lui Leon, Norte, nici nu mai ştia ale cui.

  „Doamne Sfinte, Doamne Sfinte. Salvează-mă!”

  Auzi pe cineva strigând la el. Era unul din camarazii săi ofiţeri, Gamboa. Zări pentru o fracţiune de secundă calul şi călăreţul. Un braţ îl trase în şa, iar apoi îşi croiră drum printre mexicani.

  Alvarado se agăţă de el, îmbrăţişându-l pe Gamboa ca pe un copil.

  *

  Mâini puternice se agăţaseră de ea. Era trasă spre lac, în canoe. Scoase un strigăt, întinzând braţul spre podeţ. Dar nu avea cine s-o ajute. Un mexican îşi înfipsese pumnul în părul ei.

  Nu-i venea să creadă că se putea termina aşa.

  * „Noaptea trecută ar fi putut să mă omoare de o sută de ori”, se gândi Benitez, „dacă n-ar fi vrut atât de mult să mă ia prizonier.”

  Îşi croia drum printre băştinaşi cu calul său puternic. Cincimea regelui rămăsese undeva în urmă, în canal. „Dacă regele îşi doreşte aurul atât de mult, n-are decât să vină să-l ia”, îşi spuse el. Înotă cu calul până la alt podeţ şi reuşiră să urce pe mal.

  Acum şi mai multe mâini încercau să-l apuce. Îşi rotea sabia orbeşte. O lovitură cumplită îi zgudui calul. Acum îl înconjuraseră, hotărâţi să-i doboare armăsarul. În cele din urmă, El Romo se prăbuşi învins.

  Îi auzea pe Guzman şi Flores râzând din măruntaiele templului. „Vezi unde te-a adus lăcomia ta!”

  Se feri, tăind cu sabia în dreapta şi-n stânga.

  Îl auzi pe Ordaz strigându-l pe nume. Bătrânul veteran îşi aranjase escadronul în formaţie de pană şi înaintau ca un singur bloc, cu lăncile înainte.

  Se îndreptă către ei, alăturându-se în lupta lor disperată pentru supravieţuire, deşi nu prea aveau mari şanse. Luptau din instinct şi obişnuinţă. Viaţa se măsura în minute, nu în ani.

  Dacă reuşeau să treacă de lac, Dumnezeu şi Cortes vor găsi o cale să-i salveze.

  *

  Erau şapte podeţe în total. Cortes îşi mâna jinetas de la spate. Ştia că trebuia să salveze cât mai mulţi cai. Dacă reuşeau să ajungă la Tacuba, se vor regrupa, dar acum erau neajutoraţi.

  — Senor!

  — Mali!

  Se opri şi îşi întoarse calul în direcţia ţipetelor. Mexicanii incendiaseră câteva căruţe, luminând feţele morţilor şi viilor. Îi zări silueta pentru o clipă, în timp ce trei băştinaşi o târau spre barca lor.

  Se aruncă înainte şi-i tăie pe doi dintre ei cu sabia. Celălalt încercă să-l tragă din şa, dornic să ia un prizonier spaniol.

  O ridică pe Mali în şa. Fata se agăţă de el tremurând.

  — Era cât pe ce să te pierd, gemu el, pornind spre ţărm.

  *

  Benitez se clătină pe plaja cu pietriş şi căzu în genunchi. Acum era numai în pantaloni şi tunică. Îşi abandonase armura ca să poată înota. Îşi înălţă faţa spre cerul negru, cu gura deschisă, înghiţind lacom aerul şi apa. În jurul lui, ce mai rămăsese din escadronul lui Ordaz zăceau epuizaţi.

  Auzi un ropot de copite şi se întoarse cu faţa spre călăreţ.

  — Cine-i acolo?

  Recunoscu glasul lui Cortes. Era cu Sandoval.

  — Sunt Benitez, senor.

  — Căpitane, gemu Ordaz. Trebuie să ne conduci înapoi, să-i ajutăm pe ceilalţi.

  — Nu mai avem cum să-i ajutăm. Suntem norocoşi că am scăpat cu viaţă.

  Benitez se întoarse cu faţa spre lac. Sunetele bătăliei scăzuseră. Indienii îşi sărbătoreau deja victoria. Pe plajă era linişte. Lui Benitez îi venea să doarmă. Somnul semăna cu moartea într-un fel.

  Îi aşteptară şi pe ceilalţi. După un timp apărură câţiva texcalani scăldaţi în sânge. Unul din ei căzu mort.

  În cele din urmă veni şi Alvarado singur, pe jos.

  — Caudillo!

  — Pedro!

  Alvarado era plin de noroi şi sânge. Când îl văzu, căzu în genunchi şi începu să plângă.

  Benitez şi Ordaz se repeziră să-l ajute…

  — Unde sunt ceilalţi? Se răsti Cortes din şa.

  — Au murit, zise Alvarado.

  — Nu se poate să fi murit toţi, zise Sandoval. Trebuie să ne întoarcem.

  — N-aveau cum să supravieţuiască, gemu Alvarado. Acum trebuie să ne gândim la noi.

  Ultimul venit fu El Romo, armăsarul lui Benitez, care apăru din apă şi se prăbuşi la picioarele lor.

  — Cel puţin o să avem ce mânca, zise Cortes.

  *

  Doar Sandoval şi avangarda lui ajunseseră nevătămaţi în satul Popotla. Restul fuseseră măcelăriţi. Scăpaseră doar cei foarte norocoşi. Şi aceia erau foarte puţini.

  Cortes stătea acum sub un chiparos înalt şi plângea. Nu se apropia nimeni de el. Nici măcar Mali.

  Stătea la distanţă, tremurând din tot corpul. Simţea şi acum degetele acelea lacome care o înşfăcaseră. O durea burta şi simţea ceva scurgându-se pe picioare. Sânge. Copilul.

  — De ce n-au venit după noi?

  Îşi ridică privirile. Era Benitez. Îşi pierduse coiful în luptă şi avea sânge în păr şi barbă.

  — N-or să ne atace noaptea, zise ea.

  Nu-i venea să creadă că vorbea atât de clar.

  — De ce? Ar putea să ne termine imediat.

  Observase ce mult se frământa. Parcă ar fi dorit să fie ucişi de mexicani. „Aşa ar fi făcut orice comandant spaniol capabil”, se gândea el. „Sau poate că ştia că vor muri şi voia să se termine mai repede.” „Au mulţi prizonieri pentru Pasărea Colibri. Războinicii care au reuşit să captureze inamici trebuie să postească pentru a participa la ritual. Doar aşa îşi pot conduce victimele la piatra de sacrificiu. Dacă Păsării Colibri nu i se aduc onorurile cuvenite noaptea aceasta, nu mai contează cât de bine luptă mâine, pentru că n-au cum să învingă. Dar, dacă dau zeului lor ce trebuie, sunt siguri de victorie. Asta este credinţa lor.”

  Se uită la Cortes. Îngenunchease în noroi, tremurând de frig. Învârtea mătăniile între degete, murmurând rugăciuni. Dar părea pierdut. Nu mai suporta să-şi privească zeul înfrânt.

  Era doar un om, la fel ca ea, plămădit din acelaşi lut.

  Se adăposti sub ramurile unui ceiba uriaş. Se sprijini cu spatele de trunchi, rezemându-şi capul de genunchi şi adormi.

  Nouăzeci şi nouă.

  Se luminase de ziuă.

  Au ajuns la piramida de la Tototepec, pe Dealul Curcii şi s-au refugiat în templul de acolo. Era o fortăreaţă perfectă, care oferea o panoramă neîntreruptă a văii.

  Ploaia se oprise şi pământul mustea sub razele soarelui slab, gălbui. Oamenii se mişcau ca nişte fantome, cu ochii înroşiţi, goliţi de sentimente, înveliţi în zdrenţe şi bandaje însângerate. Alţii zăceau pe caldarâmul din curtea templului, epuizaţi. Dacă mexicanii i-ar ataca acum.

  — Unde este Lopez? Tună o voce.

  Mali îşi înălţă privirile. Cortes, Malinchele ei renăscuse odată cu zorile. Spiritul lui fusese redeşteptat de urletele pisicilor sălbatice şi lumina vrăjită a luceafărului dimineţii. Încălecase pe calul său, în armură şi se plimba încet printre oamenii istoviţi.

  — Lopez este aici?

  „Nu a dormit”, se gândi ea. Ochii lui străluceau ca două puncte negre pe faţa palidă, fantomatică. Dar se ţinea drept în şa şi pana coifului flutura în aer.

  Alvarado apăru din ceaţa dimineţii, şchiopătând, palid şi însângerat.

  — Cu cine doreşti să vorbeşti, caudillo?

  — L-ai văzut pe Martin Lopez?

  — Tâmplarul? Da, este aici. A fost rănit în luptă, dar a supravieţuit.

  Cortes lovi cu pumnul în şaua de lemn şi izbucni în râs.

  — Atunci n-am pierdut nimic!

  — Nu înţeleg, senor.

  — Îl avem pe omul care poate să ne înalţe corăbii! Pricepi?

  Alvarado clătină din cap.

  — M-am tot gândit în timpul nopţii, zise Cortes. Şi acum mi-a venit o idee. Când ne vom întoarce, o să ne folosim de cel mai mare avantaj pe care-l au împotriva lor.

  Alvarado se albi la faţă. Se clătina pe picioare. Pierduse prea mult sânge.

  — Să ne întoarcem?

  — Lacul, Pedro! O să construim corăbii mici şi o să-i încercuim în propriul lor oraş! Vom aduce tunuri de la Santo Domingo şi-i vom asedia, folosindu-ne de lacul lor!

  Alvarado se uita la el cu gura căscată.

  — Doar n-o să dăm înapoi din cauza unei singure înfrângeri, îi mustră Cortes. Nu putem abandona întreaga campanie. O să ne întoarcem cu vase mici şi o să zdrobim revolta lor în numele regelui nostru!

  Mali simţi cum se înfierbântă, în ciuda aerului rece al dimineţii. În momentul acela îl iubea mai mult ca oricând. Era înfrânt, dar nu putea fi distrus. În timp ce pigmeii din jurul lui căzuseră răpuşi, zeul din el mergea înainte, deghizat în om. Îl iertase pentru tot ce făcuse până atunci.

  „La urma urmei era Malinche, Malintzinul ei, stăpânul lui Malinali.”

  * „A înnebunit”, se gândi Benitez.

  „O să ne întoarcem cu vase mici şi-o să zdrobim revolta în numele regelui nostru!

  Curată nebunie.

  Noaptea trecută am pierdut şase sute de oameni, fără să socotim cei două sute de texcalani şi mare parte din cei mai buni ofiţeri ai noştri, inclusiv pe Leon. Am rămas fără tunuri, nu mai avem decât vreo douăzeci de cai şi aproape toţi şchiopătează. Soldaţii lui Narvaez au murit aproape toţi, cu buzunarele pline de aurul lui Motecuhzoma. Iar noi, care am supravieţuit, suntem răniţi şi epuizaţi. N-am mai rămas decât câteva sute şi suntem înconjuraţi de milioane de mexicani.

  Iar lui îi arde să întrebe de Lopez.

  Culmea nebuniei.”

  Benitez se îndepărtă şi în cele din urmă adormi rezemat de un copac. Visă numai războinici mexicani. În visele sale încerca să fugă, dar nu putea să-şi mişte picioarele. Când se trezi – peste câteva minute sau ore, pentru că nu-şi putea da seama după cerul înnorat – auzi ţiuitul cornurilor şi scoicilor care vesteau victoria preoţilor aflaţi în vârful templului Tlateloco. Toba cea mare care sunase alarma cu câteva ore în urmă răsuna în toată valea, vestind mexicanilor că zeul lor, Pasărea Colibri, va primi prizonierii în împărăţia lui.

  Benitez se gândi la Norte. Spera că murise repede şi se înecase în canal cu buzunarele doldora de aur, la fel ca părintele Guevarra. Poate că nu se afla printre victimele care aşteptau să fie sacrificate de dimineaţă.

  *

  Preoţii aşteptau în vârful piramidei, cu feţele mânjite de funingine şi părul legat cu bentiţe groase de piele. Mantiile lor negre erau mânjite de sânge proaspăt. Fusese o dimineaţă îndestulată.

  Inima proaspătă care se prăjea pe cărbuni îi aparţinea lui Leon.

  Norte de-abia se mai ţinea pe picioare. Căzu şi fu târât de un războinic care pretindea că îl luase prizonier. De câte ori nu asistase la asemenea ceremonii şi văzuse agonia bietei victime!

  Soarele apăru pentru o clipă după norii groşi, cenuşii.

  I se puse o coroană pe cap şi un evantai de pene în mână. Preoţii îl obligară să danseze în ritmul tobelor, apropiind suliţe şi torţe aprinse de picioarele lui. Pasărea Colibri privea înfometată din beznă. Ochii îi sclipeau în lumina cărbunilor încinşi, la fel ca trupul stropit cu perle şi bucăţi de jad.

  La un moment dat, patru preoţi îl apucară brusc şi-l întinseră cu spatele pe piatră, apucându-l fiecare de câte o mână sau un picior. Altul îi puse un jug de fier la gât. Privi soarele fără să clipească şi înălţă o scurtă rugăciune oricărui zeu voia să-l asculte.

  *

  Marele preot îi desfăcu pieptul cu cuţitul lui de piatră. Se mişca repede, cu dibăcie. În câteva clipe smulse inima care bătea încă şi-o arătă spaniolului întins pe piatră, înainte să-i dispară lumina din priviri. Apoi oferi aburul soarelui şi aruncă inima în faţa Păsării Colibri.

  Pe urmă împinse trupul pe trepte, cu piciorul şi strigă să i se aducă celălalt prizonier.

  O sută.

  Singura lor speranţă erau texcalanii. Nu aveau de unde să ştie dacă Inelul Viespii cel Bătrân o să-i primească acum, după ce fuseseră învinşi, dar Cortes era perfect conştient că nu ar fi rezistat să meargă până pe coastă. În concluzie, nu aveau de ales.

  Au fost atacaţi cu intermitenţă la templul lor fortăreaţă, deşi fusese mai mult o hărţuială decât un atac adevărat. Dar grosul principal al războinicilor nu sosi în ziua aceea. Erau ocupaţi, aşa cum prevăzuse Mali, cu ritualurile de sacrificiu cerute de zei.

  Au plecat din nou pe înserate, lăsând focurile aprinse în templu, pentru a-i convinge pe mexicani că se aflau încă acolo.

  Era o retragere umilitoare, după glorioasa lor intrare. Fiecare cal susţinea câte doi călăreţi, dintre care unul grav rănit. Alţi soldaţi şchiopătau sau erau căraţi de camarazii lor. Cei cu răni foarte grave fuseseră aşezaţi pe alţi cai, prea cotonogiţi pentru a mai putea fi folosiţi în lupte. Unii soldaţi mergeau proptindu-se în cârje.

  Benitez primise o iapă de la unul din ofiţerii care muriseră peste noapte. Împreună cu ceilalţi jinetas capabili să călărească, primise ordin să acopere flancurile coloanei, atacat cu pietre şi săgeţi de grupurile răzleţe de mexicani. Fluierăturile şi urletele lor îi agasau în permanenţă, amintindu-le că, peste puţin timp, vor ataca în forţă.

  Texcalanii care supravieţuiseră mergeau înainte, conducându-i spre nord-est, în jurul lacului Texcoco. A doua zi în zori, ajunseseră într-un oraş numit Teptozotlan, la trei-cinci kilometri spre nord. Populaţia fugise din calea lor şi găsiseră provizii de porumb şi legume în magazii şi în curţile pline de curcani. În dimineaţa aceea au mâncat bine şi au dormit câteva ore unul lângă altul pe podelele din palatul cacique-lui.

  După-amiază au pornit din nou la drum, trecând prin extremitatea nordică a marelui lac, după care au luat-o spre est. Au înnoptat la un templu închinat Şarpelui cu Pene. Şi aici populaţia fugise speriată dar, de data aceasta, luaseră toate proviziile, aşa că foamea şi epuizarea începeau să-şi spună cuvântul.

  Mexicanii continuau să-i hărţuiască. Într-o trecătoare, Cortes pierdu doi soldaţi grav răniţi şi un cal şchiop. Dar reuşiră să recupereze cadavrul calului şi îşi asigurară masa de seară.

  Mergeau câţiva kilometri în fiecare zi. De fiecare dată era atacată câte o parte a coloanei şi pierdeau zilnic alţi răniţi. Nu mai rămăseseră decât trei sute de infanterişti şi douăzeci şi şapte de soldaţi călare. Aproape toţi oamenii şi caii erau răniţi mai grav sau mai uşor. Artileria lipsea complet şi, cu toate că salvaseră câteva muschete, nu aveau muniţie. Majoritatea arcaşilor muriseră, iar din texcalani rămăseseră mai puţin de o mie.

  Când au început să urce spre trecătorile înalte, nu mai aveau ce mânca în afară de iarbă.

  *

  Mai devreme în ziua aceea, o piatră aruncată dinspre liziera copacilor îl lovise pe Cortes deasupra ochiului. Nu avea coiful pe cap şi-i făcuse o gaură în frunte. Acum, în lumina palidă a asfinţitului, Mali se aşeză lângă el, la focul de tabără şi se pregăti să-i coasă pielea. Luă un ghimpe în loc de ac şi îşi rupse un fir din părul ei negru, lung, să prindă marginile rănii.

  Cortes gemea în timp ce-l împungea cu ghimpele ascuţit. N-avea cu ce să-şi amorţească durerea. Încercă să se gândească la altceva şi anume la planurile lui pentru asediul tenochtitlanului.

  — Voi încerca să-ţi provoc cât mai puţină durere, senor, îi promise Mali.

  Simţi ghimpele înţepându-i pielea, deasupra ochiului.

  — Orice durere este de preferat decât moartea.

  — Nu toţi bărbaţii gândesc aşa.

  — Foarte rău. Moartea vine oricum prea repede.

  Se uită la ea. Faţa ei maronie se încruntase concentrată. Pântecul umflat îi ajunsese aproape la gură. „Acolo bate inima fiului meu.”

  — Te temi?

  — Alături de tine nu.

  Zâmbi. „Ah, Mali, chiquita mea, îngerul meu întunecat. Nu eşti o femeie creştină, în ciuda strădaniilor părintelui Olmedo. Dar eşti la fel de curajoasă ca oricare din spaniolii mei şi ai viclenia unui maur. Fără tine, n-aş fi reuşit să fac nici măcar un pas de pe plaja aceea. Ştiu că eşti prinţesă, dar păcat că tatăl tău nu este un duce spaniol. Acesta este singurul tău defect.”

  — O să plângi după dona Ana? Murmură ea.

  — A fost o distracţie de o noapte, minţi el.

  Ghimpele se înfipse în carne şi încleşta dinţii de durere.

  — Mă iubeşti măcar un pic?

  — Te iubesc mai mult decât orice pe lume, îi răspunse Cortes.

  Şi, într-un fel, probabil că era adevărat. Jură în sinea lui că într-o zi o s-o răsplătească pentru dragostea şi loialitatea ei. Spera că îşi va putea ţine această promisiune.

  — Dar tu te temi, senor?

  — Nu, chiquita. Nu mă tem.

  După ce îi cusu rana, o sărută. Nu, nu se temea. În loc de teamă simţea o furie cumplită. Aceşti mexicani îl înfrânseseră şi n-o să le-o ierte niciodată. Acum se simţea dator să le arate că îl avea pe Dumnezeu de partea lui.

  *

  Au mărşăluit timp de cinci zile, înşirându-se ca o coloană de fantome. Au ajuns în vârful trecătorii, deasupra unui oraş numit Otumba şi au zărit munţii texcalanilor, la nici zece kilometri depărtare. La poalele lor se întindea câmpia Apam. Iar pe câmpie îi aştepta întreaga armată mexicană.

  O sută unu.

  Un câmp întreg de pene roşii şi verzi, o mare de steaguri şi scuturi frumos decorate, o armată mult prea mare să o cuprinzi cu privirea. În fruntea fiecărui batalion de războinici pictaţi în diverse culori stăteau comandanţii. Cavalerii Vulturului se uitau pe sub coifurile lor cu ciocuri coroiate, cu ghearele atârnate de mânecile tunicilor lor argintii, iar Cavalerii Jaguarului purtau blana tărcată şi capul animalului care le dădea numele.

  Deşi erau departe, Cortes distingea clar generalii, rangul lor social şi militar, după bijuteriile pe care le purtau în nas, pe buze şi după mantiile lor festive. Îşi prinseseră de spate stindardele de luptă din pene şi trestie împletită.

  Valea răsuna de bubuitul tobelor, sunetul scoicilor şi şuieratul fluierelor. Mica armată a lui Cortes privea cuprinsă de disperare. Toate suferinţele lor fuseseră zadarnice. Venise sfârşitul.

  *

  Cortes îi aşeză unul lângă altul, în formă de pătrat, cu răniţii în mijloc. Fără artilerie, archebuzieri şi arcaşi, nu aveau nici o şansă. Trebuia pur şi simplu să stea şi să lupte până la moarte.

  Apoi îşi întoarse calul cu faţa spre micuţa sa armată. În mâna dreaptă ţinea stindardul albastru, zdrenţuit, pe care-l purtaseră cu ei încă de pe coastă.

  Fraţi întru credinţă, să urmăm Crucea! Dumnezeu ne va duce la victorie!

  — Domnilor, zise Cortes, dinaintea voastră se află armatele mexicanilor.

  Îi privea drept în ochi. Strigătele şi fluierăturile indienilor erau asurzitoare. De-abia reuşea să se facă auzit în acest vacarm.

  — Au venit aici sperând să ne distrugă. Suntem din nou copleşiţi numeric.

  Ridică glasul.

  — Dar gândiţi-vă de câte ori nu am fost în aceeaşi situaţie în ultimele luni. Oare pe râul Tabasco nu am luptat împotriva unei forţe la fel de înspăimântătoare? Şi nu am triumfat? Amintiţi-vă de texcalani şi de tunurile şi cavaleria cu care ne aştepta Narvaez la Cempoallan!

  Se opri pentru câteva clipe.

  — Am triumfat întotdeauna, pentru că nu suntem oameni sau soldaţi obişnuiţi. Acum puteţi spune toţi, cu mândrie, că sunteţi soldaţii lui Cortes. În anii care vor urma, se vor compune balade care vor cânta vitejia noastră. Pentru că nu numai curajul, ci şi iscusinţa voastră în mânuirea armelor vă deosebeşte de muritorii de rând. Nu uitaţi că aţi fost aleşi de Dumnezeu însuşi să mărşăluiţi sub steagul Său.

  Ca să-şi întărească spusele, ridică stindardul albastru cu alb, care fluturase odată pe catargul corăbiei sale.

  — Crucea ne va ajuta să triumfăm! Şi acum aş vrea să vă mai spun un singur lucru: nu uitaţi că sunteţi avantajaţi atâta timp cât aveţi putere să luptaţi. Aceşti mexicani nu vor să vă omoare, ci să vă ia prizonieri pentru ritualurile lor păgâne şi de aceea sunt mai vulnerabili. După cum ştiţi foarte bine, nu vor lupta ca o armată unită, ci individual. Azi nu veţi avea de-a face cu o bătălie, ci cu o serie de dueluri. Cred că Dumnezeu vă va da tăria să rezistaţi. Înfigeţi săbiile direct la ţintă, nu le învârtiţi orbeşte deasupra capului, ca să nu vă expuneţi bâtelor şi cuţitelor lor.

  Se opri, aşteptând ca vorbele lui să-şi facă efectul asupra lor.

  — În secolele care vor veni, când oamenii vor scrie istoria lumii, noi vom ocupa un capitol glorios! Se va vorbi despre această zi până la sfârşitul lumii şi veţi fi amintiţi ca nişte eroi. De aceea, domnilor, haideţi să ne pregătim şi să înfruntăm inamicul. Când o să vă dau semnalul, vom ataca şi vom învinge!

  *

  Mali apucă iapa de hăţuri.

  — Senor, murmură ea.

  Se aplecă în şa şi-i atinse părul.

  — Chiquita. Ce mai face viitorul împărat al Mexicului?

  Îşi atinse stomacul. Pierduse mult sânge în noaptea când plecaseră din Tenochtitlán, dar acum sângerarea se oprise.

  — Este bine, senor.

  Îşi scoase mănuşa de piele şi-i atinse obrazul.

  — Ai grijă să stai în interiorul careului nostru de apărare. Totul va fi bine.

  — Nu-i lăsa să te rănească.

  — Îţi jur că vom sta împreună în palatul din Tenochtitlán, zise el sărutând-o. Te iubesc.

  Apoi întoarse calul şi porni urmat de cavalerie. Armurile străluceau în razele soarelui de dimineaţă, iar caii sforăiau pe nări, sensibili la atmosfera încărcată din jurul lor.

  „Nu vom sta niciodată în palatul acela”, se gândi Mali. „Nu eşti de origine divină; eşti doar un om, iar azi sorţii sunt împotriva noastră. Vei muri pe acest câmp, iar eu voi pieri odată cu tine. Am încercat prea mult răbdarea zeilor cu mândria şi aroganţa noastră. Dar nu regret ce am făcut. Pentru că n-am crezut că voi întâlni vreodată un Cortes şi chiar dacă ar fi să trăiesc din nou, aş face acelaşi lucru. Da, aş face-o, pentru tine.”

  *

  Benitez încerca sa se ţină drept în şa. Îl durea tot corpul. Primise o lovitură de lance în noaptea retragerii – la noche triste (noaptea tristă), cum îi spunea acum Cortes – care-i despicase obrazul până la os şi acum îi ardea faţa îngrozitor. Iar, cu două zile în urmă, i se înfipsese o săgeată în călcâi şi de-abia îşi mai mişca piciorul drept. Nu-şi mai amintea de când nu mâncase şi se temea să nu cadă de pe cal. Dar, fie ce-o fi, era hotărât să nu se lase prins şi să nu ajungă pe pietrele lor infernale de sacrificiu.

  — Vom ataca în escadroane de câte cinci, le strigă Cortes. Ţineţi lăncile sus, ţintiţi spre ochi şi întoarceţi-vă în galop. Nu vă încurcaţi cu războinicii obişnuiţi. Atacaţi-i doar pe cei de rang superior, cu coifuri în formă de păsări sau capete de tigri şi mai ales pe mexicanii cu pene şi bijuterii în nas; aceia sunt generali.

  O sută doi.

  Bătălia dură ore-n şir. Mexicanii luptau ca de obicei să ia prizonieri, nu să ucidă. Tinerii războinici cu bâtele lor din obsidian s-au năpustit asupra escadroanelor de suliţaşi spanioli disciplinaţi, care atacau în formaţii unitare. Soldaţii spanioli, înnebuniţi de foame i-au secerat fără milă. Zeci de mexicani mureau de mâna fiecărui spaniol în parte. Dar erau prea mulţi şi, pe la mijlocul zilei, soldaţii lui Cortes, slăbiţi de răni şi foame ajunseseră la capătul puterilor.

  Liniile lor începeau să se rărească. Iar mexicanii veneau mereu, în valuri.

  — Ţine, îi spuse Jaramillo, întinzându-i pumnalul lui Mali.

  Fusese străpuns în şold de o lance în la noche triste şi acum zăcea în interiorul careului de apărare, alături de ceilalţi răniţi. La numai câţiva metri depărtare, mexicanii urlau şi fluierau feroce, împingând rândurile din ce în ce mai subţiri ale suliţaşilor.

  — Nu înţeleg, senor.

  — Ţine-l! Nu vreau să fiu luat prizonier şi să fiu sacrificat în templele lor bestiale.

  Îi tremurau mâinile şi o privea îngrozit.

  — Am văzut ce bine mânuieşti această armă. Te rog doar să-mi curmi zilele mai curat şi mai repede decât lui Motecuhzoma.

  Mali luă cuţitul uluită. „Un bărbat nu trebuia să se teamă de moarte pe câmpul de luptă sau pe piatra de sacrificiu. Dar să moară de mâna unei femei?”

  Jaramillo îşi trase cămaşa, apucă mânerul pumnalului şi îndreptă vârful spre inimă.

  — Acum, o îndemnă el.

  Se zgâia la el uimită.

  — Ce mai aştepţi?

  — Nu, o opri cineva, punându-i mâna pe braţ.

  Era Aguilar.

  — Nu ai voie să faci aşa ceva. Vei arde pe veci în focul Gheenei.

  — Doar dacă mor de mâna mea! Strigă Jaramillo.

  — Nu contează, intenţia a fost aceeaşi.

  Aguilar părea foarte calm. Îşi pierduse undeva, pe drum preţioasa sa Carte a Orelor şi acum se simţea gol fără ea. La gât îi atârna o cruce mare de aur – Cortes dăduse ordin bijutierilor din Tenochtitlán să-i confecţioneze crucifixe din aurul topit – şi se agăţa de ea cu aceeaşi disperare ca de carte. Căzu în genunchi.

  — Haideţi mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu să-ţi dea putere să-ţi înduri sfârşitul.

  Jaramillo îl împinse la o parte.

  — N-am nevoie de rugăciunile tale! Exclamă el, întorcându-se spre Mali. Fă-o acum! Haide, târfă vrăjitoare ce eşti! Ajută-mă să mor repede!

  Zbiera îngrozit ca o femeie.

  Aguilar încercă să-i smulgă cuţitul din mână.

  — O să-şi piardă nemurirea sufletului!

  „Ah, niciunul din ei nu este demn de Cortes”, se gândi ea. „Cum o fi reuşit să ajungă atât de departe cu o armată de neisprăviţi?”

  Bătălia fierbea în jurul lor. Răsuna clănţănitul metalului înfipt în scuturile de lemn ale băştinaşilor, zbieretele oamenilor în ghearele morţii, bubuitul tobelor, ţiuitul scoicilor. Lăsă cuţitul jos. Lama se înfipse în pământ, la câţiva centimetri de capul lui.

  Jaramillo scoase un strigăt.

  — I-ai salvat sufletul, zise Aguilar.

  Mali clătină din cap.

  — Nu, murmură ea, nu-i vorba de asta. Pur şi simplu nu cred că marele Cortes poate să piardă.

  * „M-au înfrânt”, se gândi Cortes.

  În timp ce călărea, îşi dădu seama că îşi nesocotise propria sa regulă – se îndepărtase prea mult de propriile sale linii. Oboseala îl împinsese să facă o greşeală fatală. Era încercuit de mexicani. Ar fi putut să-l ucidă cu bâtele şi lăncile lor, dar niciunul din ei nu îndrăznea să-i verse sângele, pentru că aparţinea Păsării Colibri.

  Tăia în dreapta şi-n stânga cu sabia, secerând mâini şi capete. Dar erau prea mulţi. Se simţi tras din şa. Căzu pe jos şi, pentru o clipă, îşi pierdu suflul.

  Dar în momentul acela, auzi ropot de copite şi-i văzu pe Benitez şi Sandoval mânându-şi caii prin rândurile duşmane. Erau însoţiţi de alţi trei ofiţeri, Olid, Alvarado şi Juan de Salamanca. Cortes se ridică repede în picioare şi se repezi după calul lui.

  „Nu pot să mor”, se gândi el. „Dumnezeu m-a ales să împlinesc un destin. M-a ţinut în viaţă pentru un scop anume.”

  Şi apoi o văzu acolo, în nori, deasupra dealului. Îi zâmbea senin, palidă la faţă, învăluită într-o lumină strălucitoare, îi întindea mâna să-l încurajeze. Vântul de est îi învolbura hainele. Nuestra Senora de los Remedios.

  Sub ea, pe o pajişte, zări litiera regală, acoperită de un baldachin auriu, care adăpostea un mare nobil, cu un stindard de răchită prins de spate. Împletitura purta emblema Femeii-Şarpe, decorată cu pene, pietre preţioase şi aur. Cel care purta stindardul avea o coroană superbă din pene de quetzal pe cap, iar nasul, urechile şi braţele sclipeau de bijuterii.

  „Este conducătorul armatei”, îşi spuse Cortes. Îi despărţeau doar câteva escadroane. Îşi aminti de prima bătălie cu texcalanii şi de vorbele lui Mali: când îşi pierd comandantul, se descurajează.

  — Trebuie să ne retragem înainte să ne înconjoare din nou! Urlă Benitez.

  — Ba nu, trebuie să mergem acolo, zise el făcând semn spre baldachin. Aşa ne-a îndrumat Fecioara. Dacă le ucidem capii, vom câştiga!

  Apoi îşi mână calul la galop, croindu-şi drum printre mexicani, spre Fecioara care-i făcea cu mâna.

  *

  Cortes galopă spre baldachinul auriu. Se afla la numai câţiva paşi, când generalii sesizară intenţiile sale, spre disperarea lor. Călărea direct spre Femeia-Şarpe, fostul prim-ministru al lui Motecuhzoma, pe care-l dărâmă cu calul său. Generalul mexican tocmai se pregătea să se ridice, când Juan de Salamanca se năpusti din spate şi îi înfipse lancea în piept. Apoi Benitez, Olid, Sandoval şi Alvarado îi împrăştiară pe ceilalţi căpitani.

  Cortes ridică stindardul sfâşiat şi-l agită în mână. În momentul acela, tobele şi scoicile răsunară din nou.

  Mexicanii se retrăgeau, îndepărtându-se în valuri pe câmpie, ca şi când ar fi poruncit oceanului să-şi schimbe matca.

  Cortes îşi puse sabia la loc, în teacă. Câştigase.

  Supravieţuitorii se întoarseră cu spatele spre Otumba şi o porniră spre ţinutul texcalanilor. Mali, călare pe un cal şchiop, se ţinea cu mâna de burtă, încercând să nu bage în seamă durerea care-i sfâşia pântecele. Miracolul se produsese, aşa cum promisese Cortes. În timp ce călărea în spatele ei, îl auzea cum o asigura din nou că se vor întoarce în palatul de la Tenochtitlán.

  „Are totuşi ceva divin”, îşi spuse ea. „Este Pasărea Colibri, Şarpele cu Pene, Cristos, un războinic şi un mântuitor în acelaşi timp. Iar eu voi fi mereu alături de el, pentru că sunt Mama cu Pruncul. Azi suntem cu adevărat zei. Datorită mie s-a întors şi l-a învins pe Motecuhzoma. Luceafărul Dimineţii va vesti o nouă eră. Jaguarii vor trâmbiţa victoria noastră. Un nou Şarpe cu Pene va aduce pacea la Tollan.

  Da, azi suntem zei!”

  PARTEA a IV-a.

  SPIRITUS SANCTUS.

  Dacă în Rai sunt spanioli, nu vreau să ajung acolo.

  — Răspunsul dat de Hatay, conducătorul indienilor cubanezi, când i s-a oferit ultima împărtăşanie, înainte să fie ars pe rug.

  O sută trei.

  Tenochtitlán august, 1521.

  „N-am vrut niciodată aşa ceva”, îşi spunea Cortes.

  În vârful palatului Tlateloco fusese ridicat un baldachin roşu, de unde se vedea ultima enclavă a mexicanilor. Mali stătea lângă el şi privea oamenii lui Alvarado care făceau ultimul raid prin oraş. Apărătorii continuau să reziste, deşi acum singurul mijloc de apărare era să arunce pietre de pe acoperişul caselor rămase în picioare.

  Oraşul zăcea în ruine. Soldaţii distruseseră tot; dărâmaseră statui, palate, dăduseră foc acoperişurilor din paie ale templelor.

  Respectaseră întocmai ordinele lui Cortes.

  Nu mai rămăsese nici urmă din vechea capitală. Parcă le-ar fi spus cu gura lui: dacă tot nu-l putem avea, atunci, cel puţin să-l radem de pe suprafaţa pământului. Tenochtitlanul fusese cel mai frumos oraş pe care-l văzuse vreodată. În curând va dispărea.

  — N-am vrut niciodată aşa ceva, murmură din nou Cortes, ca şi când ar fi vrut să se convingă singur.

  Aproape se terminase. Era în dimineaţa zilei de treisprezece august, Ziua Sfântului Hipolit, sfântul patron al cailor, în luna Căderii Fructelor.

  Benitez spusese că doar un geniu sau un nebun ar fi visat să construiască o flotă în mijlocul unei văi. Dar Martin Lopez îşi dovedise iscusinţa imediat ce îşi revenise după rănile primite. Luase tot fierul şi pânzele fostei flote de la San Juan de Ulua şi construise douăzeci de corăbii mici. Opt mii de oameni au cărat corăbiile pe bucăţi, peste munţi, până la ţărmul lacului Texcoco.

  Fuseseră lansate la apă în urmă cu numai patru luni. Lopez le făcuse două catarge şi opt vâsle, ca să poată fi mişcate atât de vânt, cât şi de soldaţi şi aveau fiecare câte un tun la pupa.

  Cu mica sa flotă şi câteva întăriri obţinute de la Santo Domingo, Cortes invadase Tenochtitlanul, aşa cum promisese. Zeci de mii de luptători din provinciile învecinate alergaseră să i se alăture, dornici să participe la distrugerea duşmanilor lor de secole, mexicanii. Între timp, în oraş, aveau alt aliat puternic. Spaniolii aduseseră cu ei din Cuba o boală căreia îi spuneau „variolă”. Microbul se răspândise în capitală de la noche triste şi făcea mii de victime în rândul mexicanilor.

  În cele din urmă, asediul durase doar nouăzeci şi trei de zile.

  — N-am avut de ales, spunea Cortes. Pentru a salva oraşul, trebuia să-l distrug, înţelegi?

  Mali rămase tăcută. Îi vedea pe oamenii lui Alvarado profilaţi pe fundalul marii piramide. Peste tot plutea un fum gros. În aer răsuna bubuitul tobelor, zbieretelor celor prinşi sub dărâmăturile clădirilor şi alte sunete tipice unui oraş muribund.

  — Doar mă cunoşti, Mali, ştii că n-am vrut aşa ceva, repetă el.

  Nu putea să-i răspundă.

  — Aceşti mexicani sunt hotărâţi să moară până la unul. Trebuia să ne impunem autoritatea. N-am vrut să-i distrug, n-am vrut să distrug acest oraş, dar n-am avut de ales.

  „N-am avut de ales.” Câteva cuvinte care erau de când lumea scuza şarlatanilor şi ticăloşilor. Nu putea să plângă pentru el. Duşmanul duşmanului ei nu era până la urmă prietenul ei. Tatăl ei avusese dreptate. Îşi împlinise destinul prin distrugere, aducând haos şi sfârşitul celui de-al cincilea soare.

  Ea se dovedise la înălţimea misiunii ei, dar nu se putea compara cu un zeu.

  Deşi odată fuseseră zei!

  Un ofiţer spaniol cu hainele pline de praf apăru pe acoperiş, gâfâind.

  — Veşti bune, caudillo, zise el. L-am prins pe Vulturul Care Cade.

  — Întreabă dacă îi dai cuţitul tău, îi traduse Mali.

  — La ce-i trebuie?

  — Vrea să se omoare. Spune că a luptat din răsputeri împotriva ta, iar acum, când a dat greş, nu-şi doreşte decât să moară.

  Cortes stătea pe scaunul lui, pe terasa palatului Fetei Stăpânului Apei, adică pe ce mai rămăsese din el. Purta un costum de catifea neagră şi o pălărie cu pene verzi, pentru a imita penele de quetzal ale împăraţilor mexicani, simbol al puterii divine. Vulturul Care Cade stătea în faţa lui. Cu lanţuri la mâini şi picioare, dar cu capul sus. Purta coiful cavalerilor vulturului, o tunică argintie şi o mantie. Era păzit de Garcia Holquin, cel care îl capturase şi doi războinici texcalani…

  Mali se întreba ce căuta aici. Acesta era bărbatul care-l acuzase pe Motecuhzoma că se temuse de moarte, dar iată că nici lui nu-i venea atât de uşor să moară.

  Era uimită de liniştea care se lăsase deodată. Timp de nouăzeci şi trei de zile trăiseră în zgomotele bătăliei: ţipete, fluierături, bubuitul teponaztli mexicane din vârful piramidelor, trosnetul caselor prăbuşite. Dar capturarea Vulturului Care Cade pusese capăt vacarmului. Iar acum avea senzaţia că liniştea îi rănea urechile.

  Cortes se întoarse spre ea.

  — Spune-i, senora, că nu are de ce să se învinuiască, pentru că a luptat cu mult curaj.

  Zâmbea, dar Mali ştia că îi venea să-l sfâşie pe Vulturul Care Cade pentru că nu-i predase oraşul intact.

  — Spune-i că sunt prietenul lui şi de aici înainte o să-l tratez ca pe un frate. Îi garantez personal siguranţa lui şi familiei sale.

  Îi traduse vorbele lui Cortes, dar ştia că nici el nu-l credea.

  — Şi acum aş vrea să-l întrebi ce s-a întâmplat cu aurul care a rămas în oraş, în la noche triste.

  Mali puse întrebarea Vulturului Care Cade, care o privi cu un aer superior.

  — Spune-i lui Malinche că s-a terminat cu aurul, zise el. A dispărut în noroiul lacului, sau sub mormanele de moloz, când banda sa de hoţi a dat foc oraşului. Tot ce a rămas din comoara noastră se afla în canoea mea, când m-au capturat.

  — N-o să te creadă, îl preveni Mali.

  — Nu-mi pasă ce crede. Tu eşti o târfă, iar el este un hoţ şi un ucigaş. Nu sunt dator să vă răspund.

  Îi transmise răspunsul, dar omise insultele finale. În ciuda dispreţului său faţă de ea, îl admira.

  Cortes îşi încleştase degetele pe mânerele scaunului.

  — În canoea lui n-am găsit decât câteva coifuri de aur şi brăţări. Nu poate fi doar atât.

  — Este tot ce ne-au lăsat hoţii lui când au plecat din Tenochtitlán, răspunse Vulturul Care Cade.

  Mali observă vena albastră care pulsa la tâmpla lui Cortes. Acum ştia ce înseamnă.

  — Întreabă-l unde a ascuns comoara mea, şuieră Cortes pe un ton veninos.

  — Este foarte furios, zise Mali. Îţi cere să-i spui unde ai ascuns aurul lui.

  — Aurul lui?

  Vulturul Care Cade clătină din cap.

  — După cum ţi-am spus, comoara noastră a dispărut în noroiul lacului, în noaptea când aţi fugit ca nişte câini din oraşul nostru.

  Mali se aplecă peste umărul lui Cortes.

  — Senor, susţine că s-a pierdut în la noche triste.

  Cortes zâmbi pe neaşteptate. Se ridică încet în picioare, se îndreptă spre Vulturul Care Cade şi-l îmbrăţişa.

  — Spune-i că nu trebuie să ne batem capul cu asemenea lucruri acum. Trebuie să uităm de toate neînţelegerile pe care le-am avut. De aici înainte îl consider prietenul meu.

  Mali se cutremură.

  O sută patru.

  Benitez îşi legă o pânză la nas şi la gură, încercând să nu respire. Mormanele de cadavre de pe stradă şi din canale duhneau cumplit. Nu toate erau victimele spaniolilor şi texcalanilor. Mulţi fuseseră răpuşi de boală şi foamete şi zăceau de mult acolo. Benitez nu putea să-şi imagineze prin ce suferinţe trecuseră. Observase că despicaseră pământul să caute rădăcini cu care să se hrănească. Smulseseră până şi coaja copacilor.

  Cei care mai trăiau încă zăceau pe jos, laolaltă cu morţii. Războinicii mexicani, cu rănile putrezite îşi aşteptau moartea, dar niciunul din ei nu striga să fie cruţat. Sufereau în tăcere, fără să le pese de loviturile mortale, care le puneau capăt chinurilor. Ca peste tot, la fel cum se întâmplase la Cholula, aliaţii lor texcalani se răzbunaseră pe femei, copii şi bătrâni. Benitez văzuse vii şi morţi aruncaţi împreună pe rugurile funerare.

  Marele oraş cu turnuri şi palate se transformase într-o câmpie netedă, presărată din loc în loc cu ziduri dărâmate. Singurele clădiri care rămăseseră în picioare erau cele din cartierul Tlateloco, spre nord.

  Ploaia sfârâia pe lemnul care ardea mocnit şi înălţa fuioare de fum.

  Un şir de oameni scheletici, mai mult femei şi copii, se împleticeau pe drum.

  Benitez simţi un gol în stomac. Nu-i venea să creadă. „Oare ce am făcut?” se gândi el. „Am venit aici să-L slujim pe Dumnezeu şi pe noi. Dar n-am ştiut să ne oprim. Aici era un oraş mai grozav decât Sevilla, Roma şi Constantinopol, iar noi l-am distrus. Norte avea dreptate. Cine au fost de fapt barbarii din aceste ţinuturi?”

  Se uită la un grup de soldaţi care trăgeau o femeie din şirul de refugiaţi. Se zvonise în tabăra spaniolă că femeile mexicane ascundeau aur în locurile lor intime. Iar conquistadores considerau că era de datoria lor să le controleze oricând aveau chef.

  Erau trei ofiţeri beţi criţă. Doi dintre ei sosiseră recent de pe coastă. Benitez recunoscu doar pe unul din ei: Jaramillo.

  — Aurul se poate ascunde şi în alte locuri, strigă Jaramillo râzând şi trânti femeia pe jos.

  Apoi începu să-i ridice tunica.

  — Să vedem ce ascunde în grota ei.

  „Pentru numele lui Dumnezeu”, se gândi Benitez. „Nu este decât o grămadă de oase înşirate. Cine ar putea dori asemenea arătare? Ce plăcere puteai găsi să chinuieşti asemenea făptură?” Îl apucă furia.

  — Lăsaţi-o în pace, zbieră el.

  Trase sabia din teacă şi Jaramillo tresări speriat.

  — Benitez?

  — Las-o în pace!

  Ofiţerilor care-l însoţeau le pieri râsul şi puseră mâna pe săbii.

  — Nu te agita, Benitez, zise Jaramillo. Sunt sigur că o să încăpem toţi în grota ei.

  — Nu mă interesează amărâta asta. Găsiţi-vă altă distracţie.

  Benitez întinse sabia sub nasul lui Jaramillo. Fostul său camarad îl privea atent. Se uita când la el, când la cei care-l însoţeau. Benitez ştia ce gândea.

  — Dacă vrei să-ţi încerci norocul cu mine, n-ai decât, zise Benitez. Dar nu uita că m-am călit în lupte. Mulţumită lui Cortes m-am obişnuit să lupt chiar dacă adversarii mă copleşesc. Nu ştiu cât de pricepuţi sunt camarazii tăi, dar îţi garantez că tu, Jaramillo, o să mori.

  Jaramillo clătină din cap.

  — Eşti un prost, Benitez. Nu-i de mirare că ai căzut în dizgraţia lui caudillo.

  Dar renunţă la luptă, aşa cum era de aşteptat. Le făcu semn camarazilor săi, care băgară săbiile la loc în teacă. Jaramillo se ridică, îi aruncă o privire dispreţuitoare lui Benitez şi se îndepărtară. Sunt destule mexicance cu care să se joace şi Benitez nu putea să le apere pe toate.

  Benitez puse şi el sabia în teacă, întrebându-se ce realizase de fapt. Se uită la creatura jalnică, cu păr încâlcit şi ochi speriaţi, care duhnea îngrozitor. Biata de ea.

  Apoi însă îşi dădu seama îngrozit că o cunoştea.

  Scoase un geamăt. Foamea îi scosese ochii în evidenţă. De fapt erau tot ce mai rămăsese din ea. „Oare câtă suferinţă or fi văzut aceşti ochi în ultimele opt luni?” se întrebă el. Femeia îl recunoscu şi ea treptat. Îşi mişca buzele, repetându-i numele în tăcere.

  Stăpânul meu păros.

  Se aplecă. Parcă l-ar fi înjunghiat cineva în inimă.

  — Floarea Ploii, murmură el în nahuatl învăţat de la Mali, cât stătuseră la texcala.

  O ridică uşor şi o duse înapoi, spre castel. Soldaţii rânjeau la el. „Şi-a luat o nevastă pentru la noapte, se gândeau ei probabil.”

  Dar n-aveau cum să-l înţeleagă. „Eu nu sunt ca ei. N-am fost niciodată. De aceea jelesc moartea acestui oraş minune şi sfârşitul duşmanului nostru cel mândru şi războinic. În braţele mele nu se află o mireasă pentru o noapte, ci pentru toată viaţa, dacă Dumnezeu o să-i dea zile. De fapt, ceea ce văd aici nu este un spaniol, un gentleman creştin, ca ei, ci un renegat.

  Ca Gonzalo Norte.”

  O sută cinci.

  Coyoacan.

  Locul Lupului.

  Vulturul Care Cade fusese legat de un stâlp, cu picioarele în ulei. Când au apropiat fierul încins de el, Mali a auzit pielea trosnind. Mirosul de carne încinsă îi întorcea stomacul pe dos. Dar războinicul nu scoase nici un sunet.

  „Singura alinare”, se gândi ea, „era faptul că nu Cortes era vinovat de această cruzime. Cel puţin s-a ţinut de cuvânt.

  Dar ah, Doamne, mirosul de carne încinsă era cumplit.”

  Alderete îşi mângâie barba. Avea o faţă prelungă, îngustă şi solemnă ca un preot. O chemase să asiste, în caz că Vulturul Care Cade ceda torturii şi se hotăra să mărturisească unde ascunsese aurul. Făcu semn torţionarului care stropi din nou victima cu ulei încins şi scoase cleştele din foc.

  — Întreabă-l din nou dacă îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu aurul care s-a pierdut în la noche triste, îi spuse Alderete.

  Călăul aprinse uleiul. Indianului i se scurgea sudoarea pe faţă şi respira greoi. Îşi dădu ochii peste cap, cutremurându-se din tot corpul. Scoase un sunet adânc, din străfundul pieptului, un sunet pe care Mali îl auzise de atâtea ori după bătălia de la Ceutla. Era geamătul unui om care se pregăteşte să-şi dea duhul. Dar Vulturul Care Cade nu era pregătit încă să părăsească această lume. Moartea nu era atât de blândă cu el.

  Repetă întrebarea lui Alderete şi războinicul întoarse faţa spre ei, privind-o cu nişte ochi plini de ură şi de durere.

  — Spune-i. Că-i doresc să se aleagă praful de nevasta. Şi copiii lui.

  — Ce a spus? Pufni Alderete.

  Mali lăsase capul în jos. Deşi văzuse multe orori în aceşti trei ani, nu suporta să vadă un om arzând.

  — A jurat că este nevinovat şi a chemat Fecioara să-l ajute, zise Mali.

  Cristobal de Ojeda, doctorul, examina rănile de la picioare. Bucăţi înnegrite de piele atârnau în fâşii, ca scoarţa de copac. Ojeda se uită la Alderete şi clătină din cap. Trezorierul regelui îşi muşcă buza. Puţin îi păsa dacă aceşti indieni n-or să mai meargă niciodată. Problema era că se aflau sub protecţia lui Cortes.

  Mali îşi ridică privirile şi-l văzu pe Vulturul Care Cade holbându-se la ea.

  — Ţi-ai trădat poporul, murmură el.

  — Voi nu sunteţi poporul meu, îi răspunse ea, evitându-i privirile.

  — Ai devenit cumva o spaniolă? Te consideră una de-a lor?

  — Ce spune? O întrebă Alderete din nou.

  — Repetă că tot ce a rămas din comoară se afla în canoea lui când a fost prins. Restul este în noroiul din Texcoco, unde a căzut în la noche triste. Te întreabă dacă vei continua să-l torturezi, deşi ţi-a răspuns sincer la întrebări.

  — Nu sunt un om lipsit de compasiune. Dacă ar spune adevărul de bunăvoie, n-am fi nevoiţi să recurgem la asemenea metode.

  Mali întoarse capul, să nu vadă cum îl chinuiau. Torţele de brad aruncau umbre lugubre pe pereţii de piatră. De ce nu spunea odată adevărul? Ce mai conta acum? „Slavă Domnului că senorul meu, Cortes nu este amestecat în aceste lucruri odioase. Ba chiar a încercat să le evite.

  N-am crezut că aceasta este schimbarea pe care avea s-o aducă Şarpele cu Pene; nu mi-am imaginat că aşa va arăta regatul magic al Tollan-ului, pe care l-am visat în copilărie.”

  * „Oare ce s-a întâmplat cu noi după Otumba?” se întrebă Mali în timp ce traversa piaţa în grabă. „Dacă ziua aceea s-ar fi terminat altfel, n-aş mai purta acum această rochie fină de dantelă neagră, cu voal care să-mi acopere faţa şi nici evantaiul de sidef; şi n-aş mai fi femeia celui mai puternic om din Noua Spanie. Dar nici n-ar trebui să ascult strigătele de agonie ale celor torturaţi sau să văd cum visele mele se fărâmiţează pe zi ce trece.”

  Dinaintea ei se ridicau zidurile albe ale palatului Coyoacan, care îşi găsiseră o nouă utilitate. Cineva mâzgălise cu vopsea neagră:

  Cortes a cucerit mai multe teritorii şi comori decât mexicanii.

  De fapt chiar şi eroii de la Otumba erau revoltaţi de profiturile obţinute din expediţia lor sacră. Dăduseră vina pe trezorier, Mejia, care la rândul lui îl învinuise pe Cortes. Se zvonea că marele caudillo luase un al doilea quinto pentru el personal şi că păstrase multe obiecte de aur destinate regelui.

  În ceea ce-l privea, Cortes susţinea că era vina Vulturului Care Cade, care ascunsese comoara. Pretindea că făcuse totul conform legii. Dar trăia într-un palat superb, mânca din farfurii de aur şi era slujit de o mulţime de servitori. Iar oamenii nu câştigaseră decât atât cât să-şi cumpere o sabie nouă sau un arc.

  Cât despre Tenochtitlán, vulturii se mai învârteau încă în văzduh când începuseră să reconstruiască oraşul. Vulturul Care Cade a fost nevoit să-şi cheme oamenii înapoi în capitală, să-şi îngroape morţii şi să dea o mână de ajutor la construirea noii catedrale, care se ridica acum pe locul marelui Templo Mayor. Grădinile lui Motecuhzoma fuseseră înlocuite de o mănăstire franciscană şi de noul palat al lui Cortes, care nu era gata încă. Pentru construcţia lui se aduceau mii de cedri din pădure. Până şi canalele fuseseră umplute cu piatră, ca nici un alt cuceritor să nu mai poată izola noua capitală, aşa cum făcuse Cortes. Indienii trudeau zi-lumină să care bolovanii, sub biciurile conquistadorilor. Mulţi mureau de foame sau boli.

  Între timp, preoţii porunciseră ca toate codicele mexicane să fie distruse cu ciocanele sau arse. Fratele Aguilar, în special, fusese foarte activ în această privinţă.

  Dacă Şarpele cu Pene ar fi să se întoarcă în Valea Mexicului, n-ar mai fi recunoscut-o.

  *

  Cortes stătea la biroul lui, cu pana în mână. Purta un costum negru de mătase, tivit cu dantelă albă. La gât îi strălucea un lanţ gros de aur. Iar pe deget sclipea un smarald mare. În jurul lui roiau valeţi, uşieri, secretarul şi trezorierul lui. Soldaţi înarmaţi păzeau uşa, iar servitorii indieni aşteptau în spate, gata să sară la ordinele lui. Era însoţit peste tot de oamenii legii, iar când trecea pe stradă, băştinaşii trebuia să se întindă pe jos dinaintea lui, aşa cum făcuseră odată pentru Motecuhzoma. Chiar şi spaniolii erau obligaţi să i se adreseze cu titlul de adelantando – guvernator.

  Mali intră în cameră şi Cortes îşi concedie suita dând din cap. Rămăseseră singuri, numai cu servitorii.

  — Presupun că Alderete a terminat interogatoriul, dacă te-ai întors.

  — Da, senor. Chiar în această clipă bandajează picioarele Vulturului Care Cade.

  — A răspuns satisfăcător la întrebări?

  — I-a dat acelaşi răspuns ca de obicei.

  Cortes se încruntă.

  — Doar i-am spus că este inutil, dar n-a vrut să mă asculte. M-am săturat să le stăvilesc lăcomia. Dumnezeu va hotărî cine are dreptate.

  — Dar ţi-ai dat cuvântul. I-ai promis Vulturului Care Cade că se află sub protecţia ta.

  — Nu înţeleg ce vrei să spui, senora.

  — În timp ce plecam, am auzit una din santinele spunând că tu ai poruncit să fie torturat, nu Alderete.

  Rămase tăcut pentru o clipă.

  — Ai de gând să mă interoghezi?

  — Vreau să-mi spui adevărul.

  — Ţi l-am spus. Alderete a hotărât, nu eu. Hai să schimbăm subiectul.

  — Dar i-ai dat cuvântul.

  Lăsă pana de-o parte şi se ridică. Apoi îşi puse mâinile la spate şi se duse la fereastră.

  — Începi să mă plictiseşti, zise el.

  — Te plictisesc sau vrei să spui de fapt că nu mai ai nevoie de mine?

  Se întoarse furios. În cele din urmă îi spuse:

  — O să-ţi răspund printr-o întrebare: crezi că un prost şi un om slab de fire ar fi reuşit să cucerească Mexicul?

  — Înseamnă că tu ai ordonat tortura, nu-i aşa?

  O privi fix. Ochii lui erau reci şi goi, la fel ca ai băiatului găsit pe treptele templului de la Cempoallan, cu inima scoasă. Zeul dispăruse şi rămăsese numai omul, cu toată mândria, vanitatea şi ambiţia sa.

  — În noaptea aceea, când mexicanii voiau să mă tragă în canoele lor, m-ai salvat pentru că mă iubeai sau pentru că aveai un motiv să nu-ţi ajuţi camarazii, dacă duceai o femeie pe calul tău?

  Se întoarse cu viteză fulgerătoare şi o plesni peste faţă, plin de ură.

  — Ai obţinut exact ce ţi-ai dorit!

  — Şi ce crezi că mi-am dorit, senor?

  — Ai vrut să fii amanta unui rege şi ai reuşit. Nu vei fi nevoită să te întorci într-un sat amărât şi să fii o sclavă toată viaţa. Te-am salvat de la o existenţă mizeră, aşa că nu îndrăzni să mă insulţi!

  — Te-am iubit!

  — Ce ştie o sălbatică despre iubire? Nici măcar nu împărtăşim aceeaşi credinţă. Câteva picături de apă sfinţită n-au cum să te transforme într-o adevărată femeie creştină, educată.

  Îşi şterse sângele de pe buze.

  — Te-am iubit mai mult decât orice pe lume.

  — M-ai iubit pentru ce puteam să-ţi ofer, îi spuse el dispreţuitor.

  — Nu-i adevărat, senor.

  — Peste câteva luni va sosi din Cuba soţia mea. Sper că o să te porţi aşa cum se cuvine faţă de ea, o anunţă el, după care se întoarse şi plecă.

  Rămase singură în cameră, cu servitorii indieni, încântaţi s-o vadă suferind. „Aşa-i trebuie târfei”, îşi spuneau în sinea lor.

  Mali puse mâna pe burtă şi simţi pruncul mişcându-se. Primul lor fiu se născuse mort la Texcala. Se întreba ce tron îl aştepta pe cel de-al doilea.

  — Te înşeli, senor, zise ea, vorbind de una singură. Te-am iubit. Te-am iubit întotdeauna.

  Viaţa ei arsese şi se stinsese ca o cometă, aducând nenorociri şi dezastre. Dar acum se va prăbuşi în gol, într-un spaţiu rece şi tăcut pentru tot restul vieţii ei. Dacă n-o iubea, nu mai conta nimic.

  Distrusă, în genunchi, îi blestemă şi pe Cortes şi pe copilul din pântecele ei.

  Şi, ca dezastrul să fie complet, blestemă şi Mexicul.

  Epilog.

  Malinali Tepenal era una dintre zecile de femei care trăiau sub acoperişul lui Cortes când sosi soţia sa, în iulie 1522. Însă dona Catalina de Cortes avu o soartă tristă. Peste patru luni a fost găsită moartă în dormitorul ei. Doctorul a atribuit moartea unor cauze naturale, dar, dintr-un anumit motiv, nimeni nu a avut voie să vadă trupul şi capacul coşciugului a fost bătut în cuie înainte să fie înmormântată.

  Iar Cortes a răsplătit-o pe Malinali pentru serviciile ei căsătorind-o cu unul din ofiţerii săi, Juan Jaramillo.

  Cortes a rămas guvernatorul ţinutului pe care-l denumise Noua Spanie, aşteptând ca regele să-l ridice la rangul de vicerege. A devenit extrem de bogat. Coroana i-a dat mine de aur şi argint, plantaţii de bumbac şi zahăr, mori şi pământuri. Şi-a construit un castel cu turnuri la Cuemavaca şi a primit titlul de marchiz. Îi plăcea să i se spună Don Hernando.

  Dar, în 1526, suveranul său a trimis un comisar regal să verifice dacă se făcea într-adevăr vinovat de crimă şi fraudă faţă de Coroană în cei cinci ani de entrada. Învinuirile nu au putut fi dovedite, dar ancheta în sine i-a pătat reputaţia şi n-a mai primit niciodată titlul mult visat de vicerege. În schimb, pentru orice eventualitate, administrarea ţării sale a fost preluată de birocraţii de la curtea din Toledo.

  Însă, în ciuda acestei atmosfere nepopulare, faima lui i-a asigurat căsătoria cu Juana de Zuniga, rudă cu Ducele de Bejar, unul din cei mai influenţi oameni din Spania. Juana i-a adus o zestre substanţială, care i-a oferit pentru o scurtă perioadă respectabilitatea şi relaţiile la curte după care tânjise toată viaţa.

  Cu toate acestea, scandalurile trecutului i-au marcat restul carierei. Plin de neastâmpăr şi-a dedicat întreaga viaţă căutării altui Mexic şi altui Motecuhzoma. A risipit zestrea soţiei într-o inutilă explorare a legendarului Amazon. Şi-a petrecut ultimii ani în Spania, încercând să solicite o audienţă regelui. A devenit un bătrânel ridicol şi agasant, care trăgea de mânecă funcţionarii minori, plângându-se de nedreptăţile reale sau imaginare care i se făcuseră. În cele din urmă, după ce şi-a dat seama că nu va primi binecuvântarea regală, a hotărât să se întoarcă în iubitul său Mexic. S-a îmbolnăvit cu câteva zile înainte să pornească în călătorie şi a murit, singur şi nefericit, la şaizeci şi doi de ani.

  Într-un paragraf obscur al istoriei Americii Latine se precizează de asemenea că Martin, fiul lui Malinali Tepenal, a fost implicat într-o conspiraţie împotriva Coroanei, în Noua Spanie, în 1565. Acuzat de trădare, a fost supus unei torturi severe şi apoi exilat.

  Azi, în Mexic nu există nici o statuie a lui Cortes, nici un monument, nici un mormânt. Blestemul lui Malinali l-a urmărit şi pe el şi pe fiul lui dincolo de mormânt.

  Nu este adevărat, nu este adevărat că venim pe acest pământ ca să trăim.

  Venim doar ca să dormim, să visăm.

  — Străvechi poem aztec tradus de Leon-Portilla.

 

 

          SFÂRŞIT