Soldaţii au rămas în aceeaşi formaţie, când mulţimea s-a năpustit din nou înainte. Apoi Benitez a făcut un semn spre palatul regal, strigând să-i prevină. Arcaşii totonocas se adunau pe acoperiş.

  Cortes l-a apucat pe Gordo de braţ şi i-a pus sabia la gât.

  — Dona Marina! A zbierat Aguilar, să se facă auzit. Cortes vrea să-l informezi pe cacique al lor că o să moară, dacă nu reinstaurează ordinea!

  Gordo îngenunchease. Vârful ascuţit al săbiei îi înţepase deja pătura de grăsime.

  — Şarpele cu Pene o să te ucidă. Pe urmă o să distrugă tot oraşul. Singura ta salvare este să-ţi linişteşti oamenii, îi spuse Mali.

  Indianul dădu din cap, distrus.

  Doi din sclavii lui îl ridicară în picioare. Pe urmă strigă pe limba lui. Strigătele furioase ale mulţimii începeau să scadă.

  Treptat, se făcu linişte în piaţă.

  Douăzeci şi doi.

  A doua zi, totonocas au scos idolii de piatră din temple cu funii. Aducătorul de Ploaie, Mama Porumb şi ceilalţi au dispărut în pădure. „N-or să-i sfărâme, aşa cum poruncise Cortes”, se gândea Mali. „Oamenii se vor furişa să se închine zeilor în ascunzători secrete. Dar era de ajuns că fuseseră înlăturaţi.”

  În vârful piramidei se construia deja un nou acoperiş de stuf şi pereţii pătaţi de sânge ai templelor au fost văruiţi. Urma să se ridice un nou altar, de data aceasta cu flori proaspete şi lumânări făcute de spanioli din ceară de albine. Preoţii au fost obligaţi să-şi schimbe veşmintele negre, pline de sânge închegat, cu unele albe, noi. Părul lung, plin de cheaguri însângerate a fost tăiat cu lamele ascuţite ale spadelor spaniole.

  În locul vechilor zei de piatră, a apărut o cruce şi un tablou al Nostra Senora de los Remedios. Cortes însuşi a dus pe scări portretul Mamei şi Pruncului.

  Mali se întrebă pentru prima oară dacă-i înţelegea cu adevărat intenţiile.

  „Acest Cortes nu semăna cu nici un alt zeu. Deşi era divin, îngenunchea zilnic dinaintea imaginii unei mame cu copilul ei: îl revoltau sacrificiile umane, dar bea sângele propriului său zeu, Ometeotl”.

  Parcă era şi parcă nu era Şarpele cu Pene.

  „Făcea destule greşeli, dar”, se gândi ea, „nici un zeu nu este infailibil. Unii sunt chiar muritori. Câteodată, se întruchipează într-un om, aşa cum s-a întâmplat cu Motecuhzoma.”

  Şi atunci îi veni o idee: dacă un zeu putea sălăşlui într-un bărbat, de ce nu şi-ar găsi culcuşul şi într-o inimă de femeie?

  Douăzeci şi trei.

  Cortes hotărî să părăsească San Juan de Ulua şi să fondeze o nouă colonie pe câmpie, la şapte mile nord de Cempoallan. Va avea o biserică, o piaţă, magazii, un spital, o primărie şi un depozit de arme, toate protejate de un zid înalt din piatră cu turnuri de pază, parapete şi baricade. S-au construit cuptoare pentru fabricarea cărămizilor de lut şi fierarii de pe corăbii au fost puşi să confecţioneze fier forjat. Ca urmare a tratatului încheiat cu Gordo, mii de cempoallani au fost aduşi să muncească. Dar toţi spaniolii dădeau o mână de ajutor: săpau fundaţii sau cărau pământ pentru cuptoare. Cortes însuşi tăia buşteni pentru noile clădiri.

  Mali şi Floarea Ploii munceau la spital, unde îl ajutau pe singurul doctor spaniol, Mendez. Acum când se îndepărtaseră de mlaştini, cazurile de friguri şi vomito se răriseră, dar Mali îşi dovedise meşteşugul, pregătind ierburi pentru diverse boli.

  Noua colonie începea să se înfiripeze în timp ce mexicanii aşteptau şi priveau.

  *

  Cortes a îngenuncheat lângă postamentul de lemn care servea drept altar în biserica pe jumătate finisată. O cruce de lemn fusese fixată pe zid, deasupra tabloului Fecioarei şi Copilului. Cortes învârtea mătăniile între degete, senin la faţă. Se concentrase atât de adânc, încât nu mai auzea ciocăniturile şi strigătele muncitorilor din jurul lui.

  Mali îl urmărea atentă. Era impresionată să vadă un om atât de mare şi puternic îngenunchind dinaintea imaginii unei mame şi a unui copil. Ori, acest fapt reprezenta o dovadă a blândeţii şi puterii lui. Pictura îi servea atât ca idol, cât şi ca inspiraţie. N-o deranja că un zeu se închina altui zeu. În ultima sa încarnare, Şarpele cu Pene fusese preot. Aşa că ar fi normal ca acum să distrugă ceilalţi zei şi să aducă locuitorilor Mexicului o nouă divinitate, un zeu milostiv, nu unul care încuraja războiul, distrugerea şi înşelăciunea.

  Îi reînnoia credinţa în Şarpele cu Pene. Cum ar putea o mamă cu un prunc în braţe să fie mesagerul groazei? Ar fi imposibil ca asemenea zeiţă să pretindă sânge şi dezastre.

  Îşi ridică privirile şi-l văzu pe Norte, cu pieptul gol, îndreptându-se spre biserică. Căra un buştean pe umeri.

  Îl strigă în chontal maya.

  — Norte! Vrei să mă ajuţi?

  Bărbatul lăsă buşteanul şi tresări surprins.

  — Dacă pot.

  — Vino aici, te rog.

  O ascultă.

  — Cu ce aş putea să te ajut? O întrebă el, prudent.

  — Vreau să vorbeşti cu stăpânul meu Cortes, în locul meu.

  Norte ezită.

  — De ce eu şi nu Aguilar?

  — Pentru că te prefer pe rine.

  — Bine, acceptă el, la fel de şovăitor.

  O urmă în biserica pe jumătate construită. Mali îl aşteptă pe Cortes să termine rugăciunea.

  Spaniolul se ridică surprins şi încântat să o vadă, dar se încruntă când dădu cu ochii de Norte.

  — Roagă-l să mă ierte, îi spuse Mali lui Norte. N-am vrut să-l deranjez în timp ce era cu zeii lui, dar trebuie să-l întreb ceva.

  Urmă un schimb de cuvinte între cei doi bărbaţi.

  — Spune că n-are de ce să te ierte, zise Norte. Este foarte bucuros să te vadă.

  Mali zâmbi încântată. Apoi ezită. Cum să se exprime oare?

  — Spune-i că l-am recunoscut. Ştiu că este Şarpele cu Pene.

  Norte se opri brusc, la jumătatea traducerii în castillană.

  — Ce?

  — Nu ţi-ai dat seama?

  Părea mirat.

  — Acest om nu este un zeu, te rog să mă crezi.

  — Repetă-i exact cuvintele mele.

  Cortes ascultă discuţia dintre ei nedumerit. Norte se întoarse să termine traducerea, aşa cum îl rugase Mali. După ce se lămuri, Cortes o privi mult timp, fără să vorbească. În cele din urmă, îi şopti ceva lui Norte.

  — Gata, i-am spus.

  — Şi ce părere are?

  — Nu înţelege la ce te referi. M-a întrebat cine este Şarpele cu Pene.

  — Nu te cred.

  — Este un spaniol, la fel ca mine. Dar ceva mai lacom şi nemilos.

  Cortes vorbi din nou. Norte se întoarse spre Mali.

  — Vrea să-l laşi în pace. Eu trebuie să rămân aici. Va porunci probabil să fiu biciuit din cauza ta.

  Mali clătină din cap. Oare era posibil ca un om să fie zeu fără să ştie? Sau încerca, dintr-un anumit motiv, să-şi ascundă adevărata identitate. Dar de cine? De Norte?

  — Du-te! O îndemnă Norte. Nu-l scoate din sărite. Din păcate nu-l cunoşti la fel de bine ca mine.

  Mali se uită la Cortes. Nu-i mai zâmbea conspirativ, amuzat, ca înainte. Îl jignise. Stăpânindu-şi dezamăgirea, se întoarse şi plecă, uluită.

  *

  Cortes îl studia pe Norte. Îl considera un trădător şi, mai mult ca sigur, un eretic. Dar deocamdată era folositor.

  — Înţelegi ceva din toată povestea asta?

  — Crede că eşti Quetzalcoatl, Şarpele cu Pene. Este unul din zeii noş. Lor.

  Cortes zâmbi. Ce uşor se dădea în vileag!

  — Şi de ce crede aşa ceva?

  — Poate din cauza felului cum arăţi. În legendele lor este descris drept un bărbat înalt ca tine, cu ten alb şi barbă, spre deosebire de locuitorii acestor ţinuturi, care nu au păr pe corp. A contat de asemenea şi felul în care ne-am făcut apariţia. Cei de aici cred că. Într-o zi, Şarpele cu Pene o să se întoarcă pe o plută, dinspre est şi o să-i salveze de tirania mexicanilor. Este un fel de cult pentru oamenii de pe coastă.

  — Deci aşa se explică primirea lor. Mă consideră un eliberator, zise Cortes.

  Norte lăsă ochii în jos.

  — Ştiai? Îl întrebă Cortes.

  — Superstiţii indiene.

  — Dacă mi-ai fi spus, aş fi apreciat gestul.

  — Nu le-am dat importanţă.

  Cortes zâmbi. „Norte mă crede tare prost. Sau poate n-a găsit o scuză mai bună.”

  — Şi tu, Norte, crezi că sunt acest Şarpe cu Pene?

  — Eu sunt un spaniol, senor.

  — Ai fost, odată. Şi, cine ştie, poate o să fii din nou, într-o zi. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — Cred că eşti un spaniol la fel ca mine, senor.

  — Un spaniol da, însă nu unul ca tine. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă voi ajunge vreodată în asemenea hal. Îţi mulţumesc pentru traducere. Întoarce-te la treabă.

  *

  Razele soarelui se reflectau în apă. Vacarmul maimuţelor răsuna din pădure. Aguilar se năpusti în tufişuri. Mali se spăla singură în pârâu. Diaconul rămăsese cu gura căscată. Fata observase că-i aruncase o privire, pe furiş.

  — Trebuie să-ţi vorbesc, se bâlbâi el.

  — Te ascult.

  — Îmbracă-te.

  — Nu am terminat încă baia. Dar pot asculta la fel de bine ce spui şi când sunt udă.

  Îşi imagina despre ce dorea săi vorbească. Cortes îl informase probabil despre conversaţia purtată cu Norte, în biserică. Dacă tot va trebui să-i suporte aiurelile, măcar să-l pună în dezavantaj. Va fi mai greu s-o intimideze stând cu spatele la ea.

  — Cine este acest Şarpe cu Pene? O întrebă el.

  Mali luă apă în mâini, udându-şi umerii şi pieptul.

  — Şarpele cu Pene a fost odată un om, regele-preot al oraşului Tollan, înainte de domnia mexicanilor. A fost un rege bun şi drept, care a abolit sacrificiile umane şi a făcut din Tollan cel mai frumos oraş din lume. Dar marele său duşman, Telzatlipoca, Stăpânul Întunericului, era gelos pe puterea lui şi l-a atras să bea prea mult pulque. L-a îmbătat atât de rău, încât şi-a sedus propria soră. A doua zi, Şarpele cu Pene, plin de remuşcări a pornit spre est, pe o plută formată din şerpi. A jurat că se va întoarce să-şi ia tronul înapoi în anul Trestiei. Acesta este anul acela.

  — Ce vorbeşti tu înseamnă vrăjitorie şi erezie! Nu există decât un singur zeu!

  Mali îşi băgă capul în apă, scuturându-şi cozile lungi. Aguilar era un prost. Cum să fie un singur zeu? Se mira că stăpânul lui, Cortes, îi acorda atenţie.

  — Asta le-ai spus mexicanilor despre Cortes? Zbieră Aguilar.

  „Ah, dacă ar şti ce ridicol arăta! Urla de unul singur la copaci.”

  — Le-am tradus mexicanilor doar ce mi-ai spus tu, zise ea prudentă, bănuind că-i întindea o cursă.

  — Şi totonacilor?

  — Le-am transmis numai cuvintele lui Cortes. Nu le-am sugerat ce să creadă.

  — Dar cred! Îl cred zeu? Îţi dai seama că ai putea să-l distrugi? Nici un om nu are dreptul să aspire la divinitate!

  — Dacă oamenii cred că este Şarpele cu Pene, nu-i vina mea.

  Aguilar era atât de agitat, încât se întoarse spre ea exact când ieşea din apă. Gemu când o văzu goală şi se întoarse din nou, bâlbâindu-se.

  — Nu – nu – nu înţelegi! Dacă aceşti oa – oa – oameni îl consideră pe Cortes un zeu, n-or să mai creadă în Cristos. Înseamnă că nu vor fi nişte buni creştini şi vor arde veşnic în focul Gheenei! Asta ai făcut! Acesta este păcatul care apasă asupra capului tău.

  Mali se şterse cu o pânză de bumbac. Nu se grăbea să se îmbrace. Aguilar n-avea decât să se adreseze copacilor.

  — Mă acuzi pe nedrept. Am tradus doar cuvintele tale, Aguilar.

  — Mă rog lui Dumnezeu să ai dreptate!

  — Să ştii că n-aş putea niciodată să-i fac un rău lui Cortes.

  Se apropie de Aguilar şi-i puse o mână pe umăr. Îl simţi cum se încordează. Acum era înspăimântat. „Bietul de el, se temea mai mult de o femeie goală decât de toate legiunile lui Motecuhzoma.”

  — Înţelegi ce se petrece între bărbaţi şi femei?

  — Ştiu că ai fost dată lui Alonso Puertocarrero.

  — Suntem daţi unora, dar aparţinem altora. Nu a fost alegerea mea.

  — Ce vrei să spui?

  — Dacă ai înţelege lucrurile astea, murmură ea, ai şti că nu este vorba doar de faptul că trupul unei femei diferă de cel al unui bărbat. Este mai mult decât atât. Deosebirile sunt la fel de mari ca cele dintre soare şi lună, pământ şi ocean, râs şi plâns. Nu pot exista unul fără altul, aşa cum nu pot exista eu fără Cortes. De aceea nu aş putea să-i fac rău.

  Când Aguilar vorbi din nou, glasul lui era gâtuit de emoţie.

  — O să mă rog pentru tine, a spus el îndepărtându-se, fără să se uite înapoi.

  S-a îmbrăcat încet. „De ce i se părea atât de cumplit să fii zeu?” Nu înţelegea motivele supărării lui, dar ştia că o prevenise. De aici înainte va trebui să fie prudentă.

  Acum se lămurise că suita lui Cortes nu-i cunoştea adevărata identitate. Nu ştiau că era Şarpele cu Pene. Cortes se ferea de ei. Aşa se explica şi atitudinea lui, din biserică. Indiferent de motivele lui, trebuia să fie foarte atentă, până va înţelege situaţia mai bine.

  Douăzeci şi patru.

  Cortes se afla în noua sa încăpere. Nu era palatul visat, avea pământ pe jos, pereţi din lut şi acoperiş din stuf, dar îi asigura un anumit statut pentru acest nou teritoriu. De aici înainte nu mai exista cale de întoarcere.

  Lăsă pana din mână, punând de-o parte scrisoarea către regele Spaniei şi îi privi pe cei doi vizitatori ai săi.

  Fata nu avea mai mult de douăzeci de ani. Era un copil. Dar avea ochi inteligenţi, deşi stătea adesea cu capul în jos, la fel ca acum, de exemplu. O considera un dar de preţ, în orice caz.

  Aguilar, slăbănog şi neîndemânatic, cu părul rar, ud de transpiraţie, faţa prelungă, acvilină şi buzele subţiri era un simbol al pietăţii. Cortes omorî o insectă care-l pişcă de gât. Ah, cât îi ura pe preoţii ăştia!

  — Vreau s-o rog pe dona Marina, zise el, adresându-se lui Aguilar, să-mi dea mai multe amănunte despre capitala mexicanilor, locul acela, căruia îi spun Tenochtitlán. Mi-a povestit că a fost acolo, în copilărie.

  Mali răspunse încet la întrebare.

  — Femeia întreabă ce doriţi să ştiţi, spuse Aguilar. Se va strădui să-şi amintească tot ce poate.

  Cortes zâmbi şi încuviinţă din cap.

  — Mi-a spus că oraşul este construit pe un mare lac. Înseamnă că nu se poate ajunge decât cu barca?

  — Spune că Tenochtitlan-ul este legat de ţărm prin trei drumuri pietruite, îi răspunse Aguilar. Pe aceste drumuri sunt poduri din lemn, care se ridică imediat în caz de atac, făcând oraşul de necucerit.

  „De necucerit”, se gândi Cortes zâmbind. De câte ori nu auzise oamenii spunând acelaşi lucru despre o femeie sau un oraş.

  — Şi cum arată? Seamănă cu Cempoallan?

  Mali se entuziasma. Vorbea repede. Cortes credea că n-o să mai termine. Aguilar începuse să traducă, străduindu-se să ţină pasul cu ea.

  — Spune că este mult mai mare şi mai frumos decât Cempoallan. La periferie sunt ceea ce mexicanii numesc chinampas, insule de noroi, clădite în apă pentru a cultiva recoltele. În suburbii sunt case din chirpici şi stuf, asemănătoare celor din Cempoallan, dar centrul este plin de temple şi palate. Spune că populaţia se ridică la sute de mii.

  Cortes era dezamăgit. Tuturor indienilor le plăcea să exagereze şi nici Mali nu era scutită de acest păcat. Dacă ar fi să se ia după vorbele ei, ar însemna că acest oraş era cel mai mare din lume. Dar i se părea imposibil ca nişte sălbatici să construiască aşezări la fel de măreţe ca Veneţia, Sevilla sau Roma.

  — Vreau mai multe amănunte despre aceste poduri, întreab-o aşa: dacă o armată ar trece de unul din poduri, ar putea invada oraşul cu uşurinţă?

  Mali înţelegea la ce se referea.

  — Spune că este imposibil să cucereşti Tenochtitlan-ul prin atac frontal. Toate casele au acoperişuri plate şi parapete, ca cea a lui Gordo. Războinicii le pot folosi drept forturi.

  Înseamnă că va trebui să găsească altă cale de acces…

  — Mulţumeşte-i pentru înţelepciunea ei. Încă de mică era inteligentă şi atentă. Repetă-i exact vorbele mele.

  O văzu zâmbind, încântată de compliment. Aguilar se apropie.

  — Oare ar trebui să dăm atenţie vorbelor unei indience?

  Cortes surâse palid, încercând să-şi ascundă furia. Trebuia să-l pună la punct pe diacon.

  — Asta rămâne la aprecierea mea.

  — Dar, senor.

  — Taci din gură, dacă nu vrei să regreţi!

  Aguilar amuţi, dar îi aruncă o privire dispreţuitoare fetei. Ce preot insolent!

  — Mai am câteva întrebări, zise Cortes. Aş vrea să ştiu ceva mai mult despre relaţiile mexicanilor cu vecinii. Totonocas sunt singurii pe care-i ţin sub jugul lor?

  Mali avea multe de spus despre acest subiect.

  — Spune că mexicanii au mulţi duşmani în federaţie, îi traduse Aguilar. Nu înţeleg tot, dar se pare că mexicanii sunt consideraţi nişte parveniţi în Valea Mexicului şi că şi-au câştigat supremaţia prin brutalitate. Pretind un tribut însemnat sub dominaţia lor şi toţi îi urăsc. Una din republici este în permanent război cu ei.

  — Serios?

  — Da, spune că se numeşte Texcala, Ţara Muntenilor Vulturi. Se află în munţii care ne despart de Tenochtitlán.

  — Aşa deci, zâmbi Cortes.

  Un regat divizat nu are nici o şansă.

  — Mulţumeşte-i donei Marina, frate Aguilar. Mi-a fost de mare ajutor. Spune-i că aş vrea să discutăm mai târziu, dar pentru azi a fost destul.

  Când Mali se ridică, îl privi drept în ochi. Dorinţa ei era cât se poate de transparentă. „Sunt alesul ei, oricând mă voi hotărî să iau ce mi se oferă. Dar trebuie să fiu prudent.” Se uită la Aguilar. Nu-i scăpase schimbul de priviri dintre ei. Se uita la el cu reproş. Aştepta, crezând că o să discute cu el între patru ochi.

  — Poţi să pleci, îi spuse el.

  *

  Când rămase singur, Cortes se rezemă de spătarul scaunului, gânditor. Ideea care i se înfiripase în minte nu era decât un joc de noroc, cea mai mare loterie a vieţii lui. Şi, în fond, de ce nu? Avea treizeci şi trei de ani. Un bărbat de vârsta lui trebuie să moară sau să se acopere de glorie. Oamenii se gândeau prea mult la pericole, ca şi când ar trăi veşnic; la moartea lor, nu-i aclama nimeni. Era sigur de un singur lucru: dacă un om nu-şi asuma riscul la maturitate, restul vieţii trecea repede, fără nici un sens. Jurase când plecase din Estremadura că va muri fie în glorie, fie pe eşafod.

  „Soarta îi ajută pe cei curajoşi”, îşi spuse el.

  Şi, chiar dacă era un joc, avea în mânecă un as de valoare, care se numea Mali.

  *

  Se îngrămădiseră în camera lui Cortes, asudaţi de muncă şi epuizaţi. Îl aşteptau să le vorbească. Deşi erau nerăbdători să afle ce dorea de la ei, le era teamă.

  „Cortes a clocit un nou plan”, se gândea Benitez. „I se citeşte în priviri.”

  — Construcţia noii colonii merge bine, începu Cortes. Peste câteva zile se va termina tot ce era important.

  Se opri să se uite prin cameră. Toţi căpitanii lui erau prezenţi, inclusiv Olmedo şi Aguilar. Acesta era consiliul lui de război.

  — Dar, cât rămânem aici, nu ne câştigam nici un merit în ochii lui Dumnezeu şi ai regelui Spaniei. Gloria şi bogăţiile pe care le căutăm se află în oraşul lacustru al mexicanilor, acest Tenochtitlán.

  — Înseamnă că trebuie să-i asediem imediat, zise Leon, ironic.

  Cortes zâmbi acru, prefăcându-se amuzat de gluma lui Leon.

  — O găină se poate prinde în multe feluri, zise el. Uneori o fugăreşti, dar alteori îi întinzi câteva grăunţe în palmă şi o faci să vină la tine. În orice caz, n-o să câştigăm nimic stând aici. De îndată ce se termină construcţia fortului, vă sugerez s-o pornim spre Tenochtitlán.

  Benitez se întreba dacă auzise bine. Propunerea lui Cortes era uluitoare. Şi sinucigaşă în acelaşi timp.

  — Noi suntem cinci sute, iar ei milioane, îi atrase atenţia Ordaz.

  — Suntem cinci sute de generali, zise Cortes. Cred că putem ridica o armată egală din rândurile celor oprimaţi de Motecuhzoma. Din câte am aflat de la dona Marina, împăratul mexicanilor are mai mulţi duşmani decât un câine purici.

  — Pentru un câine, puricii sunt doar nişte paraziţi, zise Leon.

  Cortes se lumină la faţă. Zâmbi şi se relaxa.

  — Toţi sunteţi măcinaţi de propriile voastre spaime.

  — Mai bine decât să fim măcinaţi de indieni, remarcă Ordaz.

  — La Ceutla am demonstrat deja că putem înfrânge oricâţi băştinaşi dorim. Nu propun un război. Nu trebuie să ne luptăm cu acest Motecuhzoma. Dacă reuşim să intrăm în oraş, poate o să ne atingem scopul prin alte mijloace.

  Îi aştepta pe ceilalţi să-l susţină, dar nici Alvarado şi nici Puertocarrero nu scoteau o vorbă.

  Pe neaşteptate, Cortes îşi pierdu buna dispoziţie şi bătu cu pumnul în masă.

  — Aţi uitat de roata din aur care zace şi acum în cala corăbiei Santa Maria? Acolo vă aşteaptă câte una pentru fiecare, dacă mă susţineţi!

  — Dacă am fi mai mulţi. Începu Puertocarrero.

  — Dar suntem mai mulţi! Îi avem pe aliaţii noştri totonocas. Şi până o să ajungem la Tenochtitlán or să ni se alăture şi alţii! Nu înţelegi? Am venit aici ca salvatori! Aceşti oameni vor să-i salvăm de mexicani. Or să ne susţină cu miile, cu zecile de mii.

  Se opri din nou să se uite în jurul mesei.

  — O să îndeplinim lucrarea Domnului şi o să ne îmbogăţim. Fiecare din noi va avea destul cât să-i ajungă o viaţă.

  — Să mergem alături de Cortes! Zise o voce.

  Tresăriră cu toţii. Era tocmai Aguilar. Alvarado zâmbi deodată.

  — N-o să te las să cari tot aurul ăla de unul singur.

  — Tu ce spui, Alonso? Îl întrebă Cortes.

  Puertocarrero încuviinţă din cap, pământiu la faţă.

  — Merg şi eu, zise Sandoval.

  — Şi eu, sări Jaramillo.

  Cortes se uită în jur la Benitez. „Ce prost sunt!” se gândi el. „Dar nu am de ales!”

  Nu putea să se întoarcă în Cuba, cu mâna goală. Călătoria lui ar fi lipsită de sens. Şi nici nu putea să rămână în fort, să moară de friguri sau vomito!

  — Da, bine. De ce nu? Se auzi spunând.

  „Sunt la fel de nebun ca el! Ne-am molipsit cu toţii de nebunia lui. Ne-am îmbolnăvit de febra aurului de când mexicanii ne-au dăruit roata cea mare de aur.

  Şi boala aceasta o să ne ucidă pe toţi.”

  Douăzeci şi cinci.

  Gâlgâitul apei astupa orice sunete. Fluturii dansau în umbra copacilor de bumbac cu trunchiuri argintii şi libelulele pluteau aproape de cascadă. O pasăre colibri albastră zbura în jurul florilor unui copac zopilote.

  Norte îşi scoase cămaşa, pantalonii şi sări în apă. Floarea Ploii îl privea ghemuită printre ferigi. Fusese mai prudentă de data aceasta. Era sigură că n-o văzuse. „De ce îl urmăresc? Ce sper să obţin? Oare Mali n-o prevenise destul în privinţa pericolelor?”

  Dar nu putea să se abţină. Acest spaniol frumos, care avea cei mai trişti ochi pe care-i văzuse vreodată, o obseda.

  Îl privea cum îşi face baie. După aceea, se ridică din apă şi îşi luă hainele. Dar, în loc să se îmbrace, se îndreptă spre gura peşterii ascunse de cascadă, în capătul opus al bazinului. Se aplecă şi intră înăuntru.

  Floarea Ploii bănuia ce era acolo şi i se acceleră pulsul.

  Ieşi din ascunzătoare şi se strecură printre stânci, oprindu-se în umbra peşterii. Apoi se uită înăuntru.

  Pe peretele opus, se săpase în stâncă un mic altar pentru o figurină de lut care-l reprezenta pe Şarpele cu Pene. Norte îngenunche în faţa lui. Apoi scoase un mic vas şi un spin, ascuns sub haine. Îşi înfipse spinul pe neaşteptate în penis şi ţinu vasul să adune sângele. Doar sudoarea care-i lucea pe piele îi trăda suferinţa.

  Când sângerarea se opri, se ridică şi aruncă sângele în faţa Şarpelui cu Pene.

  Floarea Ploii se întoarse să plece; în momentul acela, îi fugi o piatră de sub picior şi Norte se întoarse imediat.

  N-avea rost să se ascundă de el. De fapt, nici n-avea cum. Se ridică, s-o vadă. Norte se zgâia la ea.

  Fata îşi scoase huiptil, fusta şi intră în peşteră.

  Era un bărbat superb. Sudoarea de pe pielea lui bronzată îi scotea în evidenţă muşchii pieptului, umerilor şi picioarelor. Rămăsese nemişcat. O privea înfometat.

  Floarea Ploii îngenunche în faţa lui, îi linse sângele de pe maquanhuitl. Îl auzi gemând. Mali o învăţase să se poarte aşa: mângâie un bărbat cu flori. Până acum nu mai gustase ce aparţinea zeilor. Organul se mări în mâinile ei, roşu, umflat.

  Îngenunche în faţa ei şi îi şterse sângele de pe buze. Quetzalcoatl îi privea neclintit în timp ce se împreunau, încolăcindu-se ca şerpii pe podeaua plină de praf.

  *

  Apusul era violet şi răcoros. Stătea la gura peşterii, privind întunericul care se lăsa asupra junglei. Asculta simfonia nopţii, ritmul insectelor şi urletul unui jaguar sus, în munţi. Floarea Ploii se cutremură. Norte o strânse la piept. Zăreau sclipirea focurilor de tabăra de la Vera Cruz.

  — Trebuie să ne întoarcem, murmură el.

  Îl sărută încă o dată şi se îmbrăcă repede. Pe urmă o luă la fugă, singură. Era o relaţie periculoasă. Va fi secretul ei. N-o să-i spună nici mămicii.

  *

  Umbre, fum, nori care alergau pe cer, astupând luna. Cortes făcea turul posturilor de gardă, glumind cu cei care dădeau cu zarul în jurul focurilor şi mustrându-i pe cei care dormeau. Îl găsi pe Puertocarrero stând singur pe parapet, privind silueta junglei profilată pe cerul nopţii şi luna care se înălţa în spatele munţilor Orizaba.

  — Visezi la Cuba? Îl întrebă Cortes.

  — La Spania.

  — Spania, zise Cortes.

  Pentru el, Spania însemna orizonturile monotone din Estremadura, crângurile cu stejari şi măslini, căldura verii, lumina intensă, orbitoare, vântul muşcător al iernii care mătura treptele casei şi te îngheţa în şa. Spania însemna hacienda sărăcăcioasă a tatălui său, nobil scăpătat, care avea o casă mare cu uşi de stejar şi drugi de fier, coridoare fără mobilă şi o bucătărie uriaşă fără mâncare, cu câţiva servitori.

  — Ai vorbit cu oamenii? Îl întrebă Puertocarrero.

  — Sper că le-am ridicat moralul.

  — Unii sunt speriaţi.

  „Tu eşti speriat”, se gândi Cortes, dar nu-i spuse nimic. Văzu o siluetă în curte. Era dona Marina. Se îndrepta spre casa lui Puertocarrero.

  — Eşti mulţumit de serviciile donei Marina?

  — Bineînţeles, caudillo.

  — Cum este? Insistă Cortes.

  Puertocarrero părea jenat de intimitatea întrebării.

  — Este foarte frumoasă, dar lipsită de pasiune.

  „Lipsită de pasiune?” se gândi Cortes. „Nu mi se pare, prietene. Poate că este lipsită de pasiune doar faţă de tine.”

  — Ne-a ajutat foarte mult.

  — Da, aşa este, îl aprobă Cortes.

  Se făcuse linişte. „Ne-a ajutat mai mult decât îţi imaginezi”, îşi spuse Cortes. „Fără ea, n-am fi ajuns atât de departe. N-aş fi obţinut atâta aur de la Motecuhzoma şi nici nu i-am fi manipulat pe Totonocas. Ea este cheia reuşitei mele.” Se gândea din nou la oraşul lacustru de care-i povestise şi se minuna.

  — Crezi că oamenii ne vor urma de bunăvoie la Tenochtitlán?

  — Au fost de acord să construim o colonie aici şi am trudit cu toţii s-o ridicăm. Acum nu mai vrea nimeni să se întoarcă în Cuba, caudillo!

  — Eu zic să ne întoarcem în Cuba! Strigă Escudero.

  Cortes se adresase oamenilor de pe o bancă, lângă cabildo – primărie. Spaniolii se adunaseră în piaţă, în faţa lui. Unii începuseră să se agite în timpul discursului său şi, când i-a anunţat că trebuie să mărşăluiască spre Tenochtitlán, au izbucnit în strigăte.

  „Sunt aţâţaţi de Leon şi Ordaz, fără îndoială”, se gândea Benitez.

  — Oamenii aceştia sunt epuizaţi, strigă Ordaz. După toate greutăţile prin care au trecut, nu le poţi cere să mărşăluiască spre un oraş duşman unde vom fi depăşiţi numeric cu peste o sută la unu!

  — Nu câştigăm nimic, dacă stăm aici, protesta Cortes.

  — Atunci să ne întoarcem în Cuba! Repetă omul numit Escudero.

  Leon, care stătea la câţiva metri de Cortes, se întoarse şi se adresă soldaţilor.

  — Eu unul nu cred că vom putea forma o colonie cu câţiva oameni, înconjuraţi de atâţia duşmani! Mulţi dintre noi vrem doar să ne întoarcem la plantaţiile noastre.

  Vorbele lui fură susţinute de câteva ovaţii. Leon se întoarse din nou spre Cortes.

  — Când eram pe coastă, ne-ai spus că cei care vor să se întoarcă în Cuba pot s-o facă! Şi eu zic să profităm chiar acum de promisiunea aceasta! Să ne întoarcem cu partea noastră de aur. Restul pot face cum vor!

  Mulţi – prea mulţi, după părerea lui Benitez – l-au aclamat.

  Alvarado sări pe bancă, lângă Cortes, arătând cu degetul spre Leon.

  — La San Juan de Ulua, l-aţi implorat pe Cortes să vă lase să rămâneţi! Ori de câte ori daţi de greu, vă răzgândiţi! V-aţi dat cuvântul că o să fiţi alături de noi. Dacă plecaţi acum, sunteţi nişte dezertori!

  Leon îl ameninţă cu pumnul pe Alvarado şi-i strigă câteva insulte personale, imposibil de distins în vacarmul din jur. Cortes începuse să şovăie în faţa unor proteste atât de susţinute, dar Jaramillo sări şi el pe platformă. Totul părea dramatic. Benitez se întreba dacă acest spectacol nu fusese regizat de Cortes, la fel ca cel de la San Juan de Ulua.

  — O să întoarceţi spatele camarazilor voştri şi o să fugiţi în toiul luptei? Strigă Jaramillo mulţimii. Pentru că asta veţi face dacă plecaţi acum!

  Escudero şi susţinătorii săi hohotiră în bătaie de joc.

  Cortes ridică braţele, să-i liniştească. Aşteptă să se facă linişte completă înainte să vorbească.

  — Nu vreau răul nimănui, zise el în cele din urmă. Dar, după cum vedeţi, sunt presat de ambele părţi.

  Se uita la Alvarado şi apoi la Leon.

  — De aceea, iată ce am hotărât. Voi trimite o delegaţie în Spania, aşa cum am stabilit, să ceară regelui dreptul de a fonda o colonie aici. Pentru a ne arăta buna credinţă faţă de coroană, intenţionez să cedez regelui tot ce am câştigat până acum şi-i rog pe cei care vor rămâne cu mine să facă la fel. Fiecare om dispus să-şi cedeze partea Majestăţii Sale, va putea să-şi semneze numele pe petiţia noastră. În felul acesta, regele va vedea care sunt supuşii săi loiali. Iar cei care vor face acest sacrificiu ştiu foarte bine că regele îi va răsplăti însutit. Restul puteţi să vă luaţi partea care vi se cuvine. Sper că nu-mi cereţi mai mult şi nu puteţi spune că nu m-am gândit la soarta voastră.

  Şi apoi, fără să mai aştepte, sări de pe platformă. Se lăsă o linişte mormântală. Pe urmă, treptat şi-au dat seama fiecare că fuseseră puşi într-o situaţie fără ieşire. Dacă nu semnau documentul pe care-l va duce Puertocarrero în Spania, renunţând prin urmare la partea lor, îşi primejduiau viaţa. Trezorierul regal nu se va lăsa până nu-i va descoperi pe toţi cei care nu renunţaseră la comoară şi-i va pedepsi, bineînţeles.

  În concluzie, ar trebui să plece în Cuba cu mâna goală.

  „Cortes este un geniu”, se gândi Benitez, zâmbind fără să vrea.

  Leon se înnegrise la faţă în timp ce Ordaz îi explica în ce fel îl manipulase Cortes. Omul fu cât pe ce să facă apoplexie. Alvarado îi spuse ceva, râzând.

  — Asta mai rămâne de văzut, strigă Leon, întorcându-i spatele.

  Douăzeci şi şase.

  Lui Aguilar i-ar fi plăcut să-şi ţină lecţiile în biserică, dar zgomotul ciocanelor era asurzitor. În schimb, hotărî să-şi exercite îndatoririle la umbra unui copac jacaranda. Floarea Ploii îl privea cum asuda în roba maro, groasă, strângând la piept cartea lui sfântă. Elevele, frumuseţile saşii din Potonchan, stăteau pe pământ la picioarele lui, privindu-l uimite. Femeile totonocas fuseseră excluse de la cursurile sale biblice, aşa cum le numea el, pentru că niciuna nu ştia limba chontal maya.

  Din când în când îşi ridica privirile şi se uita la Floarea Ploii. O dată, o invită să se aşeze alături de celelalte, dar clătină din cap. Prefera să fie singură.

  Vorbele preotului i se păreau o aiureală şi nu pricepea mai nimic. Se pare că spaniolii aveau un singur zeu, dar erau trei zei în el. Aceşti trei zei care alcătuiau unul singur aveau un fiu, care era de asemenea zeu. Mai exista de asemenea un om, numit papă, care era şi nu era zeu. Dar, din câte spunea Aguilar, i se părea că niciunul din aceşti zei nu era atât de puternic ca regele spaniolilor.

  Aguilar îşi încheie lecţia punând femeile să recite o rugăciune.

  După plecarea lor, se întoarse şi fu surprins s-o vadă pe Floarea Ploii.

  — Dona Isabel, îi spuse el, folosind numele pe care-l primise în ziua botezului. Mă bucur să constat că te interesează creştinismul.

  — Ţi-am ascultat cuvântarea. Când ai vorbit de zeii tăi, n-ai pomenit nimic de stăpânul meu, Cortes.

  — Cortes?

  — Nu este unul din zeii voştri?

  Părea atât de mirat, de parcă l-ar fi lovit pe la spate cu o bâtă. Ba chiar se clătină pe picioare.

  — Bineînţeles că nu.

  — Înseamnă că am avut dreptate. Este un om, la fel ca noi, ceilalţi.

  — Nu ştiu de unde scorniţi voi, băştinaşii, asemenea blasfemii. Cortes este conducătorul nostru şi misiunea lui este binecuvântată de papă şi Dumnezeu. Dar el personal nu este decât un om.

  — Nu sunteţi din Ţara Norilor?

  — Ne-am născut toţi într-o ţară mare şi frumoasă, numită Spania. Dar am venit aici din Cuba, o insulă de peste ocean.

  „Tot ce spui tu este lipsit de sens”, se gândi Floarea Ploii.

  — De ce aţi venit aici?

  Aguilar îi zâmbi răbdător.

  — Am venit să propovăduim cuvântul Domnului. Vrem să vă salvăm.

  — De cine?

  — De diavol.

  „De diavol. Vrea să spună, probabil de zeul mexicanilor, Pasărea Colibri.

  Biata Mali. Dar ce rost are să încerc s-o conving? Ar fi trebuit să-şi dea seama. Doar a vorbit destul cu Aguilar. Însă nu vrea să creadă în ruptul capului că Cortes este un om, la fel ca noi toţi. Se agaţă cu încăpăţânare de fanteziile ei.

  Dar ce conta? N-are decât să viseze. Au fost date acestor spanioli şi viitorul depindea de ei. Spre deosebire de femeile totonocas erau departe de casă şi nu puteau fugi în timpul nopţii.

  Oricum, altarele de sacrificiu ale lui Motecuhzoma de-abia le aşteptă. Viaţa în sine nu era decât un vis, o scurtă amânare a morţii.”

  Se întoarse şi plecă.

  — Stai, o opri Aguilar, cu răsuflarea tăiată. Aş vrea să-ţi citesc din cartea mea sfântă.

  Dar Floarea Ploii nu-l asculta. Se întreba când va mai avea ocazia să se furişeze în peşteră, cu Gonzalo Norte.

  — Alonso, tu eşti prietenul şi aliatul meu cel mai de încredere. De aceea vreau să te întorci în Spania şi să ne susţii cauza.

  Puertocarrero nu părea nici surprins, nici întristat de această hotărâre. „Nu-i plăceau luptele”, se gândi Cortes, „şi nici nu era destul de rezistent să supravieţuiască în aceste ţinuturi bântuite de friguri şi de sălbatici imprevizibili. Manierele şi educaţia sa erau mai potrivite la curtea regală; de aceea l-au ales pentru această misiune.”

  Se gândea la Mali. Şi poate că nu era singurul motiv.

  Dar ceilalţi căpitani ai săi or să-i aprecieze raţionamentul. Trebuia să obţină recunoaşterea oficială a regelui şi, în acest scop, aveau nevoie de cineva capabil să se descurce la curte. Puertocarrero era de departe cel mai bun candidat. Nepot al unui mare judecător din Sevilla şi rudă cu contele de Medellin, cel mai puternic şi influent dintre granzii lui Carol, avea cele mai bune recomandări.

  Cortes îi dădu documentul – carte de relacion – sigilat cu ceară.

  — În scrisoarea mea i-am descris regelui tot ce s-a întâmplat aici de la sosirea noastră, acum trei luni. Am informat pe Majestatea Sa cum am fost forţaţi să luăm măsuri drastice în ultima vreme, datorită aroganţei şi lăcomiei guvernatorului Cubei, Velasquez. Am exprimat de asemenea entuziasmul tuturor membrilor noii noastre colonii de a-şi servi regele.

  — Mă voi întoarce cât mai repede cu aprobarea regelui.

  Cortes zâmbi. O să-i simtă lipsa. Puertocarrero era un comandant loial şi demn de încredere. Dar prefera să-l aibă pe Alvarado lângă el, în lunile care vor urma, dacă vor fi nevoiţi să lupte.

  — Pentru a-l stimula pe rege să ia o hotărâre, te trimit cu toate comorile adunate până acum.

  „Mă rog. Aproape toate”, se gândi Cortes. „Fără aurul pe care-l purta dona Catalina în ziua când mi-a dat-o Gordo şi fără anumite articole de îmbrăcăminte în care m-au gătit oamenii lui Tendile. Acestea îmi aparţin personal.”

  — Numai aurul şi bijuteriile se ridică, după părerea mea, la două mii de castellanos.

  — Sunt sigur că Majestatea Sa va fi impresionată.

  — Vom pleca de dimineaţă către coastă. Vei lua corabia mea din San Juan de Ulua. Alaminos va fi căpitanul.

  Puertocarrero se ridică să plece, dar ezită.

  — În legătură cu fata, zise el.

  Cortes încercă să se arate nedumerit.

  — Dona Marina, adăugă Puertocarrero.

  — Ce-i cu ea?

  — S-o tratezi cu blândeţe, zâmbi el.

  San Juan de Ulua.

  Santa Maria de la Concepción plutea pe apele calme ale oceanului. Soarele de-abia răsărise. Răsunau strigăte în tot golful, în timp ce marinarii desfăşurau pânzele. O barcă aştepta pe plajă, gata să-l transporte pe Puertocarrero.

  Câţiva soldaţi stăteau pe plajă, aşteptând. Aurul era la bord. Mali îi auzea pronunţând numele lui Cortes şi scuipând dispreţuitor în nisip.

  Puertocarrero înainta cu cizmele lui înalte de piele. Soarele dimineţii îi scotea în evidenţă părul şi barba aurie. Acum, când îl vedea plecând, o cuprinse un val neaşteptat de afecţiune faţă de el.

  Îi spuse ceva lui Aguilar, care părea plictisit.

  Diaconul se întoarse spre Mali.

  — Spune că nu ştie când o să se întoarcă.

  — Spune-i stăpânului cu păr de aur că-i urez numai bine şi-i mulţumesc pentru bunătatea lui.

  Mali era foarte agitată şi îi venea greu să joace acest rol. Ştia că Cortes aranjase lucrurile în felul acesta. Mai existau cazuri când un bărbat îşi punea fratele să-i instruiască mireasa în misterele peşterii plăcerilor înainte s-o ia în patul lui şi era convinsă că aşa făcuse şi Cortes. Iar acum, când se achitase de obligaţie, Puertocarrero se întorcea în Ţara din Nori.

  O luă de mână. Părea trist că trebuia s-o părăsească.

  — Îţi doreşte numai bine, îi spuse Aguilar.

  — Şi eu la fel. Spune-i că peştera mea va fi un loc gol şi pustiu fără el.

  Aguilar inspiră adânc şi îşi feri privirile.

  — Nu pot rosti aceste cuvinte.

  Fata zâmbi din nou.

  — Atunci urează-i ca Zeul Vânturilor să-i împingă canoea cea mare spre cer.

  — Castilla nu este în cer, bombăm Aguilar.

  Îi transmise câteva cuvinte lui Puertocarrero, care zâmbi şi rosti două-trei vorbe pe limba lui.

  — Nu i-ai transmis ce am spus, îi reproşa Mali lui Aguilar.

  Diaconul se încruntă.

  — De unde ştii ce i-am spus?

  Mali îl privi fix. Şi Aguilar fu primul care îşi feri privirile.

  — I-am spus că o să-ţi fie dor de el şi-i urezi numai bine.

  — Şi el nutreşte aceleaşi sentimente.

  — Probabil că ai intuit deja, pufni Aguilar, enervat.

  — Şi restul?

  — Asta a fot tot.

  — Nu-i adevărat.

  Aguilar se gândi o clipă, nehotărât, dar apoi ridică din umeri şi-i mărturisi:

  — Te-a rugat de asemenea să ai grijă de prietenul lui, Cortes.

  — Aş face orice pentru Cortes, îi declară ea lui Aguilar, dar nu-i nevoie să-i spui lui Puertocarrero. Cred că ştie deja.

  Aguilar pufni din nou dezgustat şi se îndepărtă, lăsându-i să-şi ia rămas bun singuri.

  Puertocarrero îi sărută mâna şi se îndreptă spre barcă. Marinarii lansară canoea la apă. Îi făcu semn cu mâna şi apoi se aşeză. Era ultima oară când îl vedea.

  Douăzeci şi şapte.

  Vera Cruz.

  Guzman stătea în uşă. Cortes îşi ridică privirile de la zaruri. Ofiţerii adunaţi în jurul mesei, amuţiră pe rând.

  — Ce este?

  — Femeia, dona Marina. Aşteaptă afară, caudillo.

  Alvarado zâmbi răutăcios.

  — Poate că acum, după plecarea lui Puertocarrero, o mănâncă între picioare, zise el, spre hazul celorlalţi.

  Cortes îi amuţi cu o privire.

  — Adu-o aici, spuse el.

  Guzman apăru cu Mali peste câteva clipe.

  — Adu-l şi pe Aguilar, îi porunci Cortes.

  — Nu, protestă Mali în castillană. Fără Aguilar. Spaniolii se holbau la ea, uimiţi.

  — Poţi să pleci, îi spuse Cortes lui Guzman.

  Apoi îşi concentra atenţia asupra fetei. Să nu-ţi vină să crezi!

  — Vorbeşti castillană?

  — Te rog să. Vorbeşti rar. Pentru mine. Atunci. Înţeleg.

  Cortes râse. Ce minune. De fapt, era de aşteptat. Era cu ei de aproape trei luni, trăise cu Puertocarrero, îngrijise bolnavii şi răniţii. O fată isteaţă ca ea nu pierduse timpul de pomană. Se întreba de când începuse să înţeleagă ce se petrecea în jurul ei şi de ce se hotărâse abia acum să-şi dezvăluie secretul.

  — Eşti de admirat, îi spuse el.

  Dar fata îi ignoră lauda.

  — Fură. Canoea ta. Mâine.

  Lui Cortes îi pieri râsul.

  — Fură?

  Îşi dădu seama imediat că prin canoe se referea la una din naos-urile sau corăbiile ancorate.

  — Cine o să facă asta?

  — Leon. Ordaz. Diaz. Escudero. Umbral.

  Se uitau toţi uluiţi în timp ce repeta numele conspiratorilor. Alvarado înjură pe înfundate.

  — De unde ştii? O întrebă Cortes.

  — Vorbesc. Nu le pasă. Ce spun. Cred. Că eu nu înţeleg.

  — Trădătorii! Şuieră Sandoval.

  Cortes zâmbi.

  — Da, într-adevăr, aveau de gând să ne trădeze, dar se pare că nu vor avea succes. Dumnezeu ne-a trimis un înger păzitor.

  — Ce-o să facem? Îl întrebă Alvarado.

  — Am fost destul de răbdători până acum. Este timpul să renunţăm la mănuşile de catifea şi să le arătăm pumnul nostru de fier.

  Se întoarse spre Jaramillo.

  — Ia-l pe Escalante şi vreo doisprezece soldaţi. Arestaţi conspiratorii imediat. Adică nu, staţi puţin. Lăsaţi-l pe părintele Diaz. Luaţi-i doar pe cei patru. Duceţi-i la Alvarado. Trebuie să aflăm ce se întâmplă.

  Alvarado încuviinţă din cap.

  — Lasă-i pe mâna mea, caudillo.

  Căpitanii ieşiră în grabă din cameră, dornici să se răzbune pe oamenii lui Velasquez. Cortes rămase singur cu Mali. „M-ai salvat din nou!” se gândi el. „Şi eu te-am subestimat şi de această dată. Eşti la fel de valoroasă ca toată comoara lui Motecuhzoma!”

  — Îţi mulţumesc, îi spuse el.

  De data aceasta îl privi drept în ochi şi rosti câteva cuvinte în nahuatl pe care nu le înţelegea: „Eşti Şarpele cu Pene.

  Destinul meu este alături de tine.”

  Douăzeci şi opt.

  Cămaşa lui Alvarado era udă de transpiraţie şi avea sânge pe manşete. Părea obosit după ce stătuse treaz toată noaptea. Nici Cortes nu dormise. Stătea la masa cea mare, negru de furie; luase deja o hotărâre.

  Afară, se lumina de ziuă.

  — Ce ai aflat? Îl întrebă Cortes.

  — Escudero este foarte încăpăţânat.

  — Cât de încăpăţânat?

  — A vorbit până la urmă, zise Alvarado.

  Pe masă era un ulcior cu vin cubanez. Îşi umplu o cană şi o dădu peste cap, să-şi astâmpere setea. Vinul roşu i se prelinse în barbă.

  — Până la urmă, au vorbit toţi. O bucată de frânghie şi câteva găleţi cu apă au fost de ajuns să le dezlege limbile.

  — Cine mai face parte din conspiraţie?

  Alvarado ezită. „Probabil că veştile sunt proaste”, se gândi Cortes. Alvarado împinse lista cu nume spre el. Cortes le citi repede şi oftă. Era şocat. Nu-şi dăduse seama că oamenii lui Velasquez aveau atâţia adepţi. Nu trebuia să se afle. Altfel va pierde şi loialitatea celorlalţi. Dar, pentru a-şi pune în aplicare planurile de viitor, avea nevoie de fiecare om în parte.

  Sau aproape de fiecare om. Va trebui să sacrifice unul sau doi de dragul disciplinei.

  — Atât de mulţi.

  Alvarado pipăi ceaşca de pe masă.

  — Aveau de gând să ia o corabie şi să plece spre Cuba. Sperau să-l prevină pe Velasquez în privinţa misiunii lui Puertocarrero şi să-l intercepteze.

  Lui Cortes îi pulsa o venă la tâmplă.

  — Cine urma să fie căpitanul lor?

  — Juan Cermeno.

  — Cermeno, murmură el.

  Noroc că nu avea prea mare nevoie de căpitani. Se uită din nou la Alvarado.

  — Nu trebuie să-i lăsăm pe ceilalţi să afle. Conducătorii revoltei vor fi traşi la răspundere. Cei care nu vor fi pedepsiţi vor mulţumi Domnului pentru norocul lor şi vor fi mai atenţi pe viitor.

  Se gândi un timp, parcurgând lista.

  — Spânzuraţi căpitanul, pe Cermeno. Pot să renunţ la câţiva marinari pentru campanie. Şi bineînţeles pe câinele ăsta de Escudero.

  — Şi ceilalţi?

  — Toţi marinarii de pe listă să primească două sute de lovituri de bici. Marinarii nu ne cunosc la fel de bine ca soldaţii.

  — Şi cu Diaz ce facem? Ca să nu mai vorbim de nemernicul de Leon!

  — În privinţa lui Diaz – nu ne putem atinge de el, pentru că este preot. Lasă-l să creadă că n-am aflat de el. Iar ceilalţi doi. Leon este un bun luptător şi Ordaz a participat la nenumărate campanii în Italia. Avem nevoie de ei. Este mai înţelept să dau dovadă de clemenţă. N-au decât să asude până vor fi de acord să semneze un angajament de loialitate.

  — Deci îi spânzurăm doar pe Cermeno şi pe Escudero?

  Cortes consultă lista din nou.

  — Sunt mulţi oameni buni aici.

  Alvarado se încruntă.

  — Deşi nu strică să atârne unu-doi de copaci, ca să le arate celorlalţi ce soartă îi aşteaptă. Şi cu Norte ce facem?

  — Nu-i văd numele pe listă.

  — Ce contează? Este o belea şi nu ne foloseşte la nimic.

  Cortes încuviinţă din cap.

  — Bine. Atârnă-l pe Norte în ştreang, alături de ceilalţi. N-o să plângă nimeni după el. Fă ce trebuie.

  *

  Doi bărbaţi aşteptau pe eşafod, cu gâtul în ştreang. Unul plângea şi era susţinut de soldaţi. Celălalt privea sfidător, uitându-se peste capetele camarazilor săi, care se adunaseră să privească execuţia lui. Avea sânge pe cămaşă şi părea bolnav.

  Cu o oră înainte se înjghebase rapid Curtea Marţială. Magistratul şef al primăriei, Grado şi Avila pronunţaseră sentinţa.

  În faţa eşafodului era o masă pe care aştepta ordinul de execuţie, nesemnat încă. Cortes apăru în sfârşit, însoţit de Alvarado şi Diego Godoy. Îmbrăcase costumul de catifea neagră pe care-l purtase şi la venirea lui Tendile. Străbătu piaţa cu capul plecat. Se opri în faţa mesei, se uită la oamenii cu ştreangul la gât şi păru să ezite.

  Soarele se ridicase deasupra oceanului, aruncând umbre prelungi asupra fortului. Mali se cutremură în răcoarea amurgului.

  — Trebuie să semnezi aceste mandate de execuţie, zise Alvarado.

  — Este o datorie neplăcută, îl auzi pe Cortes spunând.

  Alvarado părea disperat şi furios în acelaşi timp.

  — Caudillo, aceşti oameni s-au revoltat împotriva ta. Ne-au trădat pe toţi. Nu ai de ales.

  Cortes se rezemă de masă şi luă pana.

  — Mai bine n-aş fi învăţat să scriu, decât să-mi pun semnătura pe nişte mandate de execuţie.

  După ce semnă, se îndepărtă.

  Mali îl compătimea. Nu putea nici măcar să privească sfârşitul celor care-l trădaseră. Toate acestea dovedeau încă o dată adevărata lui identitate.

  Tobele bubuiră.

  Fiecare victimă era încadrată de trei oameni. Alvarado făcu semn şi dădu drumul la frânghie. Cermeno şi Escudero atârnau în ştreang, zbătându-se în aer.

  „Nu pot să mă uit”, se gândi Mali, întorcând spatele scenei. Dar auzea horcăitul victimelor.

  Floarea Ploii stătea în spatele ei. Îi privea pe cei doi, care se zvârcoleau în chinurile morţii. Era îngrozită. Norte va fi următorul.

  *

  Benitez se acomoda greu cu întunericul, după lumina orbitoare din piaţă. Norte zăcea într-un colţ al celulei, cu capul între genunchi, scăldat de sudoare. Înăuntru era o căldură sufocantă. Nu exista decât o singură fereastră, sus spre tavan.

  Era legat la mâini şi la picioare.

  — I-au spânzurat pe Cermeno şi Escudero? Murmură Norte.

  — Acum două ore.

  Încuviinţă din cap.

  — Părintele Olmedo a venit deja. M-a pus să mă spovedesc. După ce mi-am mărturisit păcatele, se temea că n-o să-mi găsesc un loc în Rai. L-a trimis şi pe Aguilar să-mi explice.

  — Eu am venit pentru altceva. Păcatele tale te privesc doar pe tine şi pe Dumnezeu.

  — Aşa le-am spus şi eu.

  Îşi ridică privirile.

  — Mi-a venit rândul? M-au lăsat prea mult să aştept. Oare ştiu ce înspăimântat sunt? Sau le face plăcere?

  — Execuţia a fost oprită, îi spuse Benitez.

  Norte pufni.

  — De ce?

  — Am pledat în favoarea ta. Am spus că ştii limba băştinaşilor şi o să ne fii de folos. Le-am garantat că nu eşti periculos, chiar dacă timpul petrecut printre sălbatici ţi-a slăbit judecata. Am reuşit să ajungem la o înţelegere până la urmă.

  Norte râse strident. Era disperat, uşurat şi mirat în acelaşi timp.

  — De ce?

  — Nu sunt un barbar.

  — De ce mă ajuţi? Ştiu foarte bine că mă dispreţuieşti.

  „Chiar, de ce?” se gândi Benitez. Fusese de faţă la întrunirea Curţii Marţiale, de dimineaţă. Cermeno şi Escudero nu mai puteau fi salvaţi. Dacă ar fi avut un dram de minte în cap, Escudero ar fi trebuit să ştie înainte să plece din Cuba. Cu câţiva ani în urmă, când fusese jandarm la Santiago, îl arestase pe Cortes, la cererea lui Velasquez, sub falsa acuzaţie de rebeliune. Iar faptul că venise în această expediţie sub comanda lui Cortes era o nebunie din partea lui.

  Dar cu Norte era altă problemă. Jaramillo asistase la interogatoriul lui Escudero şi-i spusese mai târziu lui Benitez că numele renegatului nu figura pe lista răzvrătiţilor. Norte era nevinovat.

  Şi pentru Benitez nu conta altceva. „Indiferent ce părere am despre el”, se gândise Benitez, „dreptatea trebuie să triumfe. Un om nu poate fi spânzurat pentru o faptă pe care n-a comis-o.”

  Cu toate acestea, se dispreţuia pentru gestul lui. De ce nu-şi ţinuse gura şi nu-l lăsase pe câinele acesta să atârne în ştreang? Totuşi fiecare om are onoarea lui şi nu putea lăsa lucrurile în voia sorţii.

  — Nu te-ai amestecat în conspiraţia lor, i-a spus el.

  — Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — Te ajut pentru că ar fi o nedreptate, atâta tot.

  Norte se gândi un timp.

  — Ai spus ceva despre un târg.

  — Trebuie să-i juri credinţă lui Cortes şi să te angajezi să lupţi ca soldat, sub steagul lui. După aceea, vei fi lăsat sub supravegherea mea.

  — Înţeleg.

  — Accepţi?

  — Eşti un om ciudat, Benitez.

  — De ce? Pentru că ţin la dreptate?

  — Pentru că nu foloseşti dreptatea în propriul interes.

  — Încă nu mi-ai răspuns. Să ştii că îmi pierd răbdarea.

  Norte îşi rezemă capul de perete.

  — Ani de zile am fost un obiect de amuzament pentru băştinaşi, o noutate, un străin, o ciudăţenie. Atunci, mi-am dorit de multe ori să mor. Dar trupul se agaţă de viaţă.

  Rămase tăcut câteva clipe.

  — Accept tot ce vrei, Benitez. Dacă tu crezi că merit să fiu salvat, salvează-mă. Nu ştiu de ce, dar mi se pare prea greu să mor.

  Douăzeci şi nouă.

  A doua zi, toţi oamenii de pe lista lui Escudero au fost trimişi în nord, la Cempoallan. Alvarado a fost pus în fruntea lor. Cortes le-a spus că este o patrulă de rutină.

  — Vrea să te duci cu ea la râu, murmură Norte.

  Benitez se încruntă şi la el şi la Floarea Ploii.

  — De ce?

  — Să faceţi baie.

  — Este nesănătos să te îmbăiezi. Poţi să te îmbolnăveşti de friguri.

  — Băştinaşii se îmbăiază tot timpul şi nu se îmbolnăvesc.

  Tocmai terminaseră acoperişul bisericii. Benitez era în cămaşă. Îl privea pe părintele Olmedo care sfinţea locaşul. Preoţii şi aiurelile lor! Sute de lucrători totonocas fuseseră mânaţi înăuntru şi se zgâiau miraţi în timp de părintele Diaz şi Aguilar tămâiau biserica. Incantaţiile în latină erau de neînţeles chiar şi pentru spanioli, cu excepţia ofiţerilor.

  Benitez îl luă de braţ pe Norte şi o porniră spre uşă.

  — Dar de ce vrea să ne îmbăiem?

  Norte ridică din umeri.

  — Nu-ţi dai seama în ce hal puţi. Până şi un vultur miroase mai frumos.

  Benitez îl apucă de gât pe Norte.

  — Mă piş pe mormântul maică-ti, şuieră el.

  — N-am vrut să te jignesc, gemu Norte. Dar noi, spaniolii nu ne dăm seama ce urât mirosim. Oamenii aceştia se spală zilnic, să-şi cureţe trupurile de sudoare. Floarea Ploii ar vrea să faci la fel.

  Benitez îi dădu drumul. Dar ezită. Se întreba dacă nu cumva îşi băteau joc de el sau puneau ceva la cale.

  Norte îşi masă gâtul.

  — Nu mă priveşte ce faci, zise el, citindu-i gândurile. Ţi-am tradus doar vorbele ei.

  Floarea Ploii ascultă conversaţia fără să înţeleagă ceva. Benitez se uită la ea şi fata îi zâmbi încurajator. „Pe onoarea mea, este ridicol.” Totuşi era de preferat decât să stea aici şi să asculte bodogănelile lui Olmedo. Aşa că încuviinţă din cap şi porniră spre piaţa pustie, plină de lemne.

  *

  Fata îşi scoase hainele şi intră în bazin. Apa sclipea pe trupul ei ca roua. Era răcoare în umbrele verzui şi i se întăriseră sfârcurile.

  Benitez îşi pierduse siguranţa.

  Se întoarse şi-i strigă ceva pe limba ei. Veni să-l ia de mână şi-l ajută să-şi scoată hainele. Îi era ruşine să stea gol, în plină zi, alături de o femeie. Parcă îi vedea pe camarazii lui râzând în tufişuri. Nu cumva începea să se transforme într-un sălbatic, ca Norte?

  O urmă în bazinul din stâncă. Floarea Ploii ţinea în mână o rădăcină de copac de săpun. O frecă în mâini şi îl unse pe tot corpul. Murmura tot timpul cuvinte mayaşe, pe care nu le înţelegea. Luă apă în mâini şi o turnă peste piept şi umeri. Apoi îl trase spre apa mai adâncă, să-l clătească.

  După ce termină, se întoarse şi înotă mai departe de el, spre o stâncă încălzită de soare. Se întinse pe spate şi-i făcu semn să vină.

  — Eşti mare şi urât, îi spuse fata pe limba ei, ştiind că n-o înţelegea. Dar eşti bun. Te-ai purtat frumos cu Norte.

  Se bălăci în apă şi se săltă pe stâncă lângă ea. Picăturile i se lipiseră de piept şi burtă. Observă că părul de pe trupul lui semăna cu o blană de animal când era ud. Tremura sub razele blânzi ale soarelui. Pielea lui era rece când o atingeai.

  — Ce să mă fac? Zise ea. Iubitul meu este frumos şi înţelege tradiţiile zeilor. Tu eşti neîndemânatic, dar bun. Spaniolii mi te-au dat de soţ. Ce să fac cu tine?

  Îl sărută şi-i simţi braţele învăluind-o. Stăteau întinşi pe piatra încălzită de soare. Se întinse pe ea, imaginându-şi că se sacrifica pe altarul lui Motecuhzoma. „Probabil că te simţeai la fel, în timp ce priveai cerul albastru!”

  Avea o barbă ţepoasă şi aspră. Îl trase la sânul ei.

  — Uită-te la tine, murmură ea. Eşti atât de păros. Maquanhuitl-ul tău seamănă cu un pumn purpuriu, care-şi croieşte drum prin pădure.

  Îşi încolăci braţele şi coapsele în jurul lui şi-l mângâie pe păr.

  — Acum nu mai miroşi a sudoare. Acum poţi intra în peşteră mirosind a pădure şi apă, ca să-mi placă şi mie.

  — Cara, murmură el, cara mia.

  Se întreba ce însemnau cuvintele. O să afle de la Mali. Cu Norte se înţelegea perfect. Dar, din păcate nu-i aparţinea lui.

  În schimb, fusese dată lui Benitez. Cel puţin acum o să-i arate cum îi plăcea să se poarte cu ea, o să-l ajute să fie curat şi o să-l înveţe câteva cuvinte din limba ei. Şi poate, cu timpul, o să-l îndrăgească.

  Vera Cruz.

  Când Alvarado şi velasquiştii s-au întors de la Cempoallan, au fost surprinşi şi uluiţi să găsească golful gol. Dar au fost informaţi imediat de camarazii lor că întreaga flotă putrezise.

  Acum nu mai exista nici o cale de întoarcere în Cuba.

  Treizeci.

  Cortes stătea pe nisip, cu marea în spate. Părintele Olmedo era lângă el, cu o cruce mare de lemn în mână. „Frumoasă imagine”, se gândi Benitez. Marea şi crucea, cele două simboluri ale credinţei şi disperării lor. Caudillo este pasionat de asemenea efecte teatrale. Se pricepe să-şi impună punctul de vedere, fără să scoată nici un cuvânt.

  Dar acum era greu de spus în ce ape se scăldau oamenii. Se întâmplaseră destule. Când se uita la feţele lor, Benitez vedea frică, resemnare, furie, duşmănie. Expediţia durase deja prea mult; nu anticipase nimeni că vor înainta atât de adânc pe continent, când plecaseră din Cuba.

  — Domnilor, începu Cortes, ştiu că sunteţi supăraţi din cauza corăbiilor, dar vă asigur că nimeni nu este mai îndurerat ca mine. Acesta este raportul marinarilor însărcinaţi cu paza flotei. L-am primit în timp ce eraţi la Cempoallan. Sunt informat că această climă blestemată a putrezit lemnul întregii flote, iar viermii de apă şi şobolanii le-au avariat complet. Căpitanii noştri mi-au spus de asemenea că bărcile nu mai sunt nici ele sigure şi ar fi de preferat să le tragem pe plajă, ca să salvăm ce se poate.

  Benitez văzuse documentul acela. Căpitanii îl informaseră într-adevăr în legătură cu condiţia precară a vaselor, pentru că îi plătise bine s-o facă. Dar acest subterfugiu al lui Cortes nu avea nici o importanţă pentru Benitez. Se hotărâse deja să rămână în serviciul lui, viu sau mort. Nu-l mai interesau corăbiile.

  — În ultima săptămână, pânzele, părţile de fier şi funiile au fost transportate pe ţărm, spunea Cortes, iar corăbiile flotei noastre au fost scufundate în golf. Nu mi-a venit uşor să iau această hotărâre, dar nu am avut încotro.

  Se opri studiindu-i pe ceilalţi. Vântul îi răsfoia hârtiile din mână.

  — Dacă veţi sta să vă gândiţi cu calm, veţi înţelege că acest incident nefericit nu trebuie să ne taie elanul. După necazuri, vin întotdeauna bucurii. Pierderea corăbiilor ne-a făcut să câştigăm o sută de oameni pentru expediţia noastră, pentru că marinarii noştri vor fi nevoiţi să ni se alăture. Azi ne-au jurat credinţă. Dumnezeu să ne ajute în ce ne-am propus. O să ne umplem de glorie. Indienii de pe aceste meleaguri ne consideră o rasă superioară şi cred că nu este cazul să le înşelăm încrederea sau să le spulberăm prejudecăţile.

  Benitez îi aruncă o privire lui Aguilar. Diaconul se uita duşmănos la dona Marina.

  — Jur că o să vă îmbogăţesc pe toţi mai mult decât aţi sperat vreodată, continuă Cortes. Avem nevoie doar de curaj şi credinţă. Pentru că nu trebuie să uitaţi nici o clipă că, deşi vrem să ne îmbogăţim, mai avem încă o misiune de îndeplinit: răspândirea învăţăturii lui Iisus Cristos. Am văzut toţi la ce orori se dedau aceşti păgâni în templele lor infernale. O să le dărâmăm edificiile diavoleşti şi o să aducem mântuirea şi creştinismul pe aceste meleaguri sălbatice. Ne aflăm în fericita situaţie de a servi nu numai interesele noastre, ci şi pe cele ale lui Dumnezeu cel Atotputernic. Să mergem deci, ştiind că nu putem da greş, pentru că înfăptuim voinţa Domnului. Acum, după pierderea corăbiilor, zarurile au fost aruncate. Nu ne rămâne decât să pornim spre Tenochtitlán!

  Urmă o mică ezitare, o pauză periculoasă, când totul putea fi pierdut, se gândi Benitez. Umbra eşafodului şi îngăduinţa arătată de Cortes produseseră o schimbare radicală în caracterul său.

  — Spre Tenochtitlán! Strigă el.

  Ceilalţi oameni, în lipsa unui conducător care să le susţină temerile sau protestele, se lăsară duşi de val.

  — Spre Tenochtitlán! Răsună îndemnul strigat din sute de piepturi.

  „Da, la Tenochtitlán”, se gândi Benitez.

  „Dumnezeu să aibă milă de noi!”

  Treizeci şi unu.

  August, luna fructelor coapte.

  Cortes îl lăsă pe unul din căpitanii săi, Juan Escalante, să aibă grijă de fortul de la Vera Cruz, împreună cu soldaţii prea bolnavi sau prea bătrâni să îndure marşul până la Tenochtitlán. Restul plecară cu Cortes.

  Mergeau în formaţie strânsă.

  Cristobal, purtătorul steagului, călărea în faţa coloanei, urmat de Cortes, în armura lui sclipitoare. Mali mergea pe jos, alături de părintele Olmedo, care ţinea o cruce mare, împodobită cu turcoazele pe care le scosese din urechile şi nasurile indienilor Totonocas convertiţi la creştinism. În spatele lor venea grosul infanteriei, şase companii de câte cincizeci de oameni.

  Sclavii Totonocas şi cubanezi cărau armurile grele din oţel ale spaniolilor sau împingeau carele cu tunuri, în spatele artileriei veneau suliţaşii, archebuzierii şi arcaşii. O armată formată din cinci mii de războinici Totonocas, în superbe mantii din pene, încheia suita. Soarele se reflecta în coifurile de oţel, pe muschetele archebuzierilor şi pe podoabele de alamă ale cailor.

  Ce nebunie, se gândi Benitez. O armată de cinci sute de spanioli şi câteva mii de băştinaşi înarmaţi cu bâte şi scuturi din scoici îşi propusese să cucerească o întreagă naţiune.

  Curată nebunie!

  *

  Drumul de la Cempoallan îi ducea prin câmpuri de porumb copt, pe poteci care şerpuiau prin jungla încâlcită cu liane, pe lângă copaci decoraţi cu nervuri roşii de viţă. Soldaţii gâfâiau şi blestemau, împovăraţi de armurile lor grele. Femeile tabascane care nu rămăseseră la Cempoallan fugiseră în junglă cu prima ocazie. Nu mai rămăseseră decât Malinali şi Floarea Ploii.

  Au poposit într-o vale lată, fertilă, cultivată cu vanilie şi carmin, iar a doua zi au început să escaladeze poteca abruptă spre Jalapa, Oraşul Râului de Nisip. Când au privit în jos, spaniolii au văzut că lăsaseră în urmă jungla umedă şi mlaştinile de pe coastă care colcăiau de ţânţari. În faţa lor se ridicau culmile înzăpezite.

  Cortes se îmbrăcase în armură din cap până-n picioare şi îşi pusese o pălărie cu pene, pentru intrarea în Jalapa. Oraşul era alcătuit din câteva clădiri de chirpici, răspândite pe versanţii văii împădurite. Locuitorii fuseseră preveniţi din timp de venirea lor şi scoseseră idolii de piatră din temple, ascunzându-i în pădure, pentru a anticipa dorinţele Şarpelui cu Pene. Preoţii îşi tăiaseră părul şi se îmbrăcaseră în haine albe. Nobilii din Jalapa îşi puseseră casele la dispoziţia spaniolilor şi le pregătiseră un ospăţ pe cinste.

  Până acum, procesiunea lor fusese încununată de succes. Dar mâine vor părăsi ţinutul Totonocas şi vor pătrunde în teritoriul mexicanilor.

  Valea plutea în ceaţă, iar pădurea întunecată era plină de ferigi şi orhidee. Calul maroniu scotea aburi pe nări. O bufniţă clipi din ascunzătoarea ei, mirată de forfota oamenilor.

  Mali îşi scoase tunica şi fusta şi se întinse pe podeaua tare a peşterii, cu braţele deasupra capului, ca şi când s-ar fi pregătit să se sacrifice pentru un zeu. Cortes îngenunche între picioarele ei, emoţionat. Îi sclipeau ochii în beznă. Din umbre, îi pândea statuia Şarpelui cu Pene, cu coţii dezgoliţi şi limba scoasă.

  Cortes se aplecă asupra prăzii, printre fructele şi păsările aduse ca ofrandă. Mali, sălbatică şi inocentă, cu pielea ei netedă, maronie, îi stârnea instinctele animalice. Pe părul lui negru de pe piept sclipea un medalion cu Fecioara şi Pruncul. Momentul cuceririi se apropiase. Victima îşi ademenea invadatorul, dornică să se împreuneze cu el.

  Cortes o încalecă şi în clipa sa de triumf se trezi faţă-n faţă cu diavolul, întruchipat în statuia Şarpelui cu Pene. Prin glorie, se va spăla de toate păcatele.

  Mali era deja cu zeul ei; îşi împlinise destinul.

  Treizeci şi doi.

  După ce plecară din Jalapa, drumul începu din nou să urce. Se îndepărtau tot mai mult de junglă, pe măsură ce se adânceau în pădurile răcoroase de cedri, stejari şi brazi, străbătute de pâraie repezi. Peste puţin timp, au trecut pe la poalele unui mare vulcan. Acum aveau dinainte doar culmile înzăpezite ale munţilor. Sclavii sumar îmbrăcaţi începuseră să tremure de frig.

  Au ajuns în Xicotlan, oraşul totonaca de frontieră. Pe şeful aşezării îl chema Olintetl. Nu se arătă deloc impresionat de caii şi câinii lor de război şi-i anunţă în schimb că Motecuhzoma pregătise o armată de o sută de mii de oameni în Valea Mexicului.

  A doua zi, la plecare, bubuiau tunetele pe înălţimile muntelui Copre de Perote. Totonocas, cu ochii aţintiţi la orizontul ameninţător cumpăraseră sau furaseră toate păturile din oraş.

  Mărşăluiau sub un cer de plumb. Penele cavaleriei şi steagurile Sf. Diego fluturau în vânt, iar tobele răsunau în trecătorile pustii.

  *

  Ploua în fiecare după-amiază; tunurile se urneau cu greu pe potecile noroioase. Urcau în nori, pe un versant impresionant, pe care-l botezaseră Nombre de Dios (Numele lui Dumnezeu). Treptat, ploaia s-a transformat în grindină şi lapoviţă. Câţiva sclavi cubanezi muriseră îngheţaţi de frig, în defileurile montane.

  Din când în când treceau pe lângă un pueblo (sat) amărât, părăsit. Sătenii fugeau din calea lor, lăsând în urmă doar câţiva câini Xolo, rebegiţi, care lătrau după ei, pană când erau măcelăriţi de săbiile soldaţilor şi consumaţi la masa de seară. În templele pustii, găseau oase şi rămăşiţe umane.

  La fiecare altar, Diego Godoy dădea conştiincios Requeremiento. Călugărul Olmedo şi fratele Aguilar ridicau cruci de lemn pe fiecare culme muntoasă. Vulturii se roteau deasupra capetelor lor.

  *

  Acum pădurile se răriseră. Poteca se netezise şi ajunseseră pe un platou arid, de unde se zăreau lacuri sărate şi terenuri sterpe, presărate pe alocuri cu cactuşi şi copaci răzleţi. Nu era nici urmă de mâncare sau apă. Tot mai mulţi sclavi mureau de pneumonie, foame şi sete.

  Cortes îi mâna de la spate.

  — Aproape am ajuns! Îi îndemna el. După următoarea culme vom încheia marşul!

  *

  Nu aveau în ce să-şi fixeze corturile, aşa că şi-au întins păturile pe bazaltul tare, ghemuindu-se unul lângă altul, să se încălzească. Vântul şuiera ameninţător şi acele îngheţate ale ploii îi biciuiau din beznă.

  Benitez o strânse în braţe pe Floarea Ploii. O învelise cu mantia lui, s-o protejeze.

  „O să pierim cu toţii aici”, se gândi Benitez. „O să murim îngheţaţi în sălbăticiunea asta şi vulturii or să ne ciugulească până n-o să mai rămână nimic din noi.” Se blestema în gând pentru prostia lui. N-ar fi trebuit să plece din Cuba şi să-l urmeze pe Cortes. Leon şi Ordaz avuseseră dreptate.

  Auzi bubuitul îndepărtat al unei alunecări de teren, undeva în munţi.

  Floarea Ploii se agăţă de el, gemând ceva pe limba ei.

  Norte era aproape. Benitez îl auzea clănţănind de frig.

  — Ce-a spus? Îl întrebă ea.

  — Se întreabă, îi traduse Norte, încercând să se facă auzit peste vuietul vijeliei, de ce ţinem neapărat să ne chinuim, dacă tot vrem să ne sacrificăm pe altarele lui Motecuhzoma.

  PARTEA A II-A.

  Pasărea Colibri.

  Fiecare spaniol ar trebui să aibă la el o carte a drepturilor, exprimată cât se poate de limpede, după cum urmează: „Acest spaniol este autorizat să se poarte după cum doreşte”.

  — Canivet.

  Treizeci şi trei.

  La poalele munţilor se întindea o vale lată, cultivată cu porumb verde, flori de lavandă şi livezi. Vântul se retrăsese spre vest, limpezind cerul şi încălzind oamenii îngheţaţi care coborau de pe pantele munţilor. Cortes alerga de colo-colo, strigând ordine şi strângând rândurile. Au intrat în oraşul Zautla în pas de marş, ca o armată victorioasă, nu ca nişte soldaţi zgribuliţi, care fuseseră cât pe ce să moară îngheţaţi în trecătorile din munţi.

  *

  Cortes fusese găzduit în cea mai bună casă din Zautla. Masa cea mare de stejar şi scaunul său preferat din lemn sculptat, cu ornamente de aramă şi turcoaze, fuseseră aranjate în mijlocul podelei de pământ bătătorit. Sclavii le căraseră în spate, de pe coastă.

  Consiliul de dimineaţă era întrunirea obişnuită a căpitanilor, remarcă Benitez, dar cu o singură excepţie: Mali se afla şi ea acolo, fără Aguilar.

  Oamenii erau optimişti. De când sosiseră la Zautla, se înfruptaseră cu prăjituri de porumb şi curcani fripţi, iar noaptea dormiseră la adăpost pentru prima oară de când plecaseră din Cempoallan. Toate ororile călătoriei începeau să se retragă în ungherele întunecate ale amintirilor.

  Cortes se uită în jur.

  — Domnilor, trebuie să luăm o hotărâre. Se pare că nu ne-am pus de acord cu ce vom face de aici, înainte.

  — Ce şanse avem? Întrebă Alvarado.

  — Putem alege între două rute. Noaptea trecută am vorbit cu cacique al acestei aşezări şi a insistat s-o luăm pe lângă un oraş numit Cholulan. Spune că cei de acolo ne vor întâmpina cu mult entuziasm. Însă totonocas m-au sfătuit să trecem prin ţinutul neamului texcala, pe motiv că celălalt drum este mai lung şi mai dificil.

  — Pe fundul Fecioarei! Exclamă o voce. Doar n-o să nesocoteşti sfatul unui totonaca.

  Tresăriră cu toţii uluiţi. Cea care vorbise era Mali.

  Benitez zâmbi amuzat. Petrecuse prea mult timp în compania unora ca Jaramillo, Sandoval şi Alvarado. Cortes părea distrus.

  — Va trebui să-ţi schimbăm profesorii, zise el, în loc de reproş.

  — Ce ştii despre aceşti texcalani, dona Marina? O întrebă Alvarado.

  — Se războiesc cu mexicanii de când e lumea, îi răspunse Mali. Victimele de pe altarele lui Motecuhzoma sunt mai ales prizonieri texcalani. Sunt duşmani de moarte ai împăratului.

  Se făcu linişte după ce termină de vorbit. Cortes se uită înjur.

  — Atunci o luăm prin ţinutul texcalanilor?

  Toţi încuviinţară din cap.

  — O să cer totonocas să trimită patru emisari la texcalani, să le explice cine suntem şi să le propună să ne aliem împotriva mexicanilor. N-au cum să ne refuze. Dacă or să ni se alăture, vom avea de partea noastră două mari naţiuni. Până vom intra în Tenochtitlán, Motecuhzoma va fi deja izolat şi asediat, fără să apuce să tragă spada din teacă.

  Oamenii zâmbeau, vrăjiţi de cuvintele lui Cortes. Când vorbea el, totul părea atât de uşor! Benitez se şi visa intrând în Estremadura îmbrăcat în catifea, cu degetele încărcate de aur şi punga doldora de bijuterii. Ceea ce era de neimaginat pe coastă, devenise deodată posibil aici, în munţi. Poate că va fi la fel de simplu pe cât credea Cortes. Ca şi când ai culege un fruct copt.

  *

  Cei patru Totonocas au pornit a doua zi, purtând însemnele rangului lor: mantii duble, haine din bumbac fin şi curele. Aveau de asemenea o scrisoare din partea lui Cortes, sigilată cu ceară roşie şi câteva daruri deosebite: o sabie de Toledo, un arc şi o pălărie roşie de tafta, foarte la modă în societatea cubaneză.

  Conducătorul delegaţiei luase ceva în plus cu el – un articol vital: o bucăţică de jad în formă de inimă. O ascunsese, cosând-o în păr. Îl va ajuta să plătească Fiarei Galbene trecerea în Lumea Umbrelor, dacă texcaltecii se dovedeau mai puţin primitori decât credeau spaniolii.

  La urma urmei, toţi ştiau că mâncarea preferată a texcaltecilor era cotletul de ambasador.

  Treizeci şi patru.

  Emisarii au fost primiţi cu tot onorul de Consiliul celor Patru din Texcala. Le-au oferit darurile şi scrisoarea şi le-au explicat că Şarpele cu Pene s-a oferit să-i ajute pe texcaltecii în lupta lor împotriva mexicanilor. Li s-a mulţumit pentru deranjul lor şi au fost duşi în camerele pregătite special pentru ei.

  Dar, la un moment dat, în toiul nopţii, au fost luaţi şi aruncaţi în cuşti de lemn, pentru a fi sacrificaţi a doua zi Oglinzii Fumurii. Doi din ei au reuşit să scape şi au ajuns în tabăra spaniolă peste două zile, murdari şi epuizaţi.

  Cortes aflase ce dorea. Nu se vor alia cu ei. Texcalanii nu se lăsau intimidaţi la fel de uşor ca Totonocas.

  *

  Norte stătea întins pe spate, cu ochii la cer. Mii de stele sclipeau ca nişte diamante pe o catifea neagră. Se gândea la un mic sat din Yucatan, unde trăiau doi băieţi fără tată. Acum, când îşi amintise de ei, recunoştea că nu erau fiii pe care îi visase. Aveau nasuri coroiate şi piele arămie, de indieni. Dar erau sânge din sângele lui şi îi iubise.

  Îl durea inima de mila lor.

  În amintirea lui, mama lor îi opărea pentru orice năzbâtie sau îi ameninţa că-i afumă cu ardei iuţi. Era o femeie mică de statură, urâtă, care zâmbea timid şi vorbea puţin. După câteva luni, Norte îşi dăduse seama că nu era doar timidă, ci şi proastă. Dar făcuse copii cu ea, în loc să fie sacrificat ca prietenii lui.

  Naşterea fiilor săi îl legase de mayaşi; şi-l chinuia ideea că îşi părăsise odraslele în Yucatan.

  Închise ochii, dar nu putea să se odihnească. În jurul său camarazii lui sforăiau şi trăgeau pârţuri. „Parcă ar fi dormit într-un grajd”, îşi spuse el. Ah, cât de mult îi ura.

  În fiecare noapte de când îl luaseră de pe plajă se gândea să scape. Cortes ar trimite oameni după el şi n-ar ezita să-l vâneze ca pe un animal sălbatic. Spaniolii aceştia erau atât de mândri încât nu acceptau ca cineva dintre ei să prefere compania unui indian. Trebuia să aştepte momentul potrivit, când Cortes va avea prea multă nevoie de oamenii săi, ca să-şi permită să-i trimită în căutarea unui renegat.

  Singurul care merita atenţie era Benitez. Şi din cauza Florii Ploii era gelos pe el.

  *

  Au plecat din Zantla, croindu-şi drum prin pădurile dese, către vest. Peste tot întâlneau figurine din lemn sau lut, asemănătoare diavolilor găsiţi în temple. Străjuiau potecile, sculptaţi în trunchiul copacilor mari de pe culmea dealurilor. Soldaţii au dat de asemenea peste fire viu colorate, atârnate între brazi şi se opreau să le privească miraţi. Totonocas erau îngroziţi.

  „Aduc ghinion”, spuneau ei. „Oamenii-bufniţă ai lui Motecuhzoma făcuseră farmece.”

  În schimb spaniolii se amuzau şi mergeau mai departe.

  S-au oprit lângă un pârâu. Norte gâfâia, împovărat de armură. Îl dureau muşchii din cauza suliţei grele, prinse de umăr. Luă apă rece în coif şi şi-o turnă peste cap.

  Când îşi ridică privirile, o văzu mergând în urma calului lui Benitez. Flores şi Guzman se uitau la el, rânjind. Bănuiau probabil la ce se gândea. Oricum, înseamnă că nu ştiau că se culcase deja cu ea. Altfel l-ar fi pârât lui Cortes şi l-ar fi atârnat în ştreang.

  „Ar fi trebuit să-i lase să-l spânzure atunci, la Vera Cruz. Viaţa nu avea nici o valoare, oricum. Nu însemna decât câţiva bani de aur în buzunar.”

  *

  Urmăreau cursul unui râu repede care curgea într-o vale prăpăstioasă. Dinaintea lor se înălţa un zid uriaş, imposibil de escaladat.

  Cortes trase de hăţuri şi privi mirat această nouă minune. Zidul era din granit, la fel ca vârfurile munţilor şi se întindea dintr-o parte într-alta a văii.

  — Doamne, ce lat este, murmură Benitez.

  Cristobal fusese trimis înainte să patruleze zona. Zidul avea peste trei metri înălţime. Cristobal nu vedea dincolo de el nici măcar călare.

  — Nu este apărat, senor, îi spuse el lui Cortes. Nu există decât o singură intrare, dar n-am mai văzut aşa ceva. Este curbată şi atât de îngustă, încât nu are loc decât un singur om, pe rând.

  — Este o cursă, murmură Sandoval. Să fiu al naibii dacă nu este o cursă.

  Norte alergă la Benitez şi-i şopti ceva.

  — Ce-a spus? Îl întrebă Cortes.

  Benitez îl trimise pe Norte înapoi.

  — Ne-a sfătuit să fim prudenţi. Spune că băştinaşii obişnuiesc să-şi atragă inamicul într-un câmp de unde nu există scăpare.

  Cortes privea zidul, fără să răspundă. Alvarado se întoarse spre Cortes.

  — Totonocas nu ţi-au spus despre acest zid? Murmură el.

  — Am crezut că exagerează, zise Cortes. Cine ar fi crezut că indienii ăştia sunt capabili de aşa ceva?

  Caii băteau din copite. Benitez veni lângă el.

  — I-am înfrânt cu greutate pe tabascani, murmură el. Acum ce o să facem? O să înfruntăm un duşman cu un zid în spate?

  — N-avem de gând să luptăm împotriva lor. Vrem să ne aliem cu ei împotriva mexicanilor.

  — Totuşi ar fi trebuit s-o luăm pe celălalt traseu, zise Benitez. Prin Cholulan.

  — Ţi-e frică, Benitez?

  — Nu mă tem de moarte. Dar n-am venit aici să-mi irosesc viaţa de pomană, ci ca să mă îmbogăţesc!

  — O să te îmbogăţeşti! Zise Cortes. Dacă ne arătăm neînfricaţi, o să ne umplem de aur.

  — Sunt de acord cu Benitez! Zise Jaramillo. Ar trebui să ne întoarcem.

  — La ce să ne întoarcem? Vă garantez că diavolul o s-o ia la fugă, dacă-l scuipăm drept în faţă.

  Arătă spre totonacii care încheiau coloana.

  — În schimb, dacă simt că ne temem, o să sară la gâtul nostru.

  „Are dreptate”, se gândea Benitez. „Aliaţii noştri sunt mult mai numeroşi decât noi.” Cortes se răsuci în şa.

  — Amintiţi-vă de Cid şi de bătăliile lui împotriva maurilor. Credeţi că ar fi dat înapoi în faţa primului zid?

  Cortes smulse steagul de la Cristobal şi îşi mână calul dinaintea armatei.

  — Domnilor! Să urmăm acest steag! Este semnul Crucii, care ne va ajuta să triumfăm!

  Zicând acestea, galopă spre zid şi dispăru dincolo de intrare. Benitez se uită la Alvarado şi Sandoval. Alvarado ridică din umeri şi se luă după Cortes. Niciunul nu ştia ce este de partea cealaltă.

  Dar n-aveau de ales.

  Treizeci şi cinci.

  Înaintea lor se întindea o câmpie goală, imensă. Un vultur se învârtea în văzduh, profilându-şi silueta neagră pe cerul noros.

  Cortes făcu semn în zare. Era un mic grup de câţiva oameni, îmbrăcaţi în mantii roşu cu alb. Când i-au văzut pe spanioli, au alergat spre defileul din capătul opus al văii.

  — O să le tăiem retragerea, zise Cortes întorcându-se spre Benitez. Ia-l pe Martin Lares împreună cu patru călăreţi şi blocaţi-le calea. O aduc pe Mali, să discutăm cu ei.

  *

  I-au încercuit imediat, ca pe o turmă de vite. Benitez crezuse că o să se sperie de cai, la fel ca tabascanii, dar unul din ei se năpusti spre el cu o bâtă presărată cu sticlă vulcanică. Luat prin surprindere, nu a mai avut timp să tragă lancea. Bâta a lovit iapa, care s-a dat înapoi. Benitez fu cât pe ce să cadă din şa.

  Noroc cu Lares, care şi-a îmboldit calul şi a străpuns pieptul texcalanului cu lancea.

  Dar acum încă doi texcalani alergau spre ei, cu bâtele ridicate. Benitez încerca să-şi stăpânească iapa, dar se clătina de durere. Era imposibil să manevreze lancea, aşa că îi dădu drumul şi scoase sabia din teacă. Îl tăie pe primul indian, iar al doilea căzu sub copitele calului.

  Văzu încă un jinetas alături de el.

  „Jaramillo.”

  Ceilalţi călăreţi se grăbeau să-i ajungă. Încă doi cai au fost răniţi, în timp ce texcalanii îşi roteau bâtele şi lăncile, fără să le pese de cai.

  „Ei, fir-ar să fie!”

  Benitez văzu alt cal căzând în genunchi, răpus de o bâtă războinică; spaniolul care-l călărea se târa ţinându-se de picior.

  Lares îl strigă şi Benitez se întoarse în şa, crezând că era atacat de un alt indian.

  „Pentru numele lui Dumnezeu!”

  Orizontul părea să se deplaseze spre ei; se transformase într-o masă alb-roşie, pe fundalul brazilor. Se năpusteau cu miile dinspre defileu. Strigătele lor războinice erau purtate de vânt.

  *

  Cortes şi restul cavaleriei se năpustiră peste texcalani, călcându-i sub copite.

  — Ţi-am spus doar să le tai retragerea! Zbieră el. Nu ţi-am ordonat să te războieşti cu ei!

  — S-au năpustit asupra noastră. N-am avut încotro.

  Cortes se întoarse. Acum nu era timp de reproşuri. Indienii se aflau la câţiva paşi de el.

  — Suntem ca şi morţi, zise Benitez.

  — Nu, atâta timp cât avem tunul, zise Cortes.

  Doi cai zăceau morţi. Lares şi Benitez luară călăreţii şi-l urmară pe Cortes. Se retrăgeau.

  Benitez îi vedea clar pe indieni acum. Îşi pictaseră un cap de mort pe feţe şi îşi vopsiseră corpurile în roşu şi alb. Urletele lor de război erau înfricoşătoare. Strânse sabia în mână. Trebuia să-şi păstreze calmul.

  Calul lui şchiopăta. Îi atârna o bucată de carne din crupă şi-i şiroia sângele pe piciorul drept. De-abia mai mergea. Se uită spre stânga. Tunurile erau pregătite pentru atac. Mesa aştepta ordinul lui Cortes. Ordaz şi infanteria lui se retrăseseră în spate, gata să protejeze tunurile dacă năvăleau indienii.

  Benitez descăleca şi i se alătură lui Ordaz.

  — Te simţi bine? Îl întrebă Ordaz.

  Benitez încuviinţă din cap.

  — Plebea şi tunurile fac întotdeauna cel mai mult zgomot, îl asigură Ordaz. Soldaţii adevăraţi îşi văd de treabă în linişte.

  „Plebea?” se gândi Benitez. Nu i se părea deloc că băştinaşii aceştia luptau dezorganizat. Nu erau mulţi aceia care ar avea curajul să stea dinaintea unui cal în plin galop.

  Cortes lăsă sabia în jos.

  Bubuitul tunurilor mătură primele rânduri ale texcalanilor. Când se limpezi fumul, văzură puţinii supravieţuitori învârtindu-se în jur, derutaţi, dar, în loc să se retragă, încercau în schimb să-şi ia morţii şi răniţii.

  Cortes dădu încă un semnal şi ceilalţi jinetas îşi mânară caii printre ei, tăindu-i cu lăncile şi săbiile.

  Dar texcalanii nu voiau în ruptul capului să-şi părăsească morţii.

  — De ce n-o iau la fugă? Murmură Benitez, îngreţoşat.

  Tunurile se pregăteau din nou să tragă. Cortes dădu ordinul.

  *

  Un fum acru se răspândi pe câmpie. Texcalanii se retrăseseră în vale. Ordaz scuipă dispreţuitor.

  — Ţi-am spus eu, Benitez. Glasul tunurilor se face întotdeauna ascultat.

  Îşi şterse sabia de sânge cu degetul mare.

  — Un bun soldat nu-şi ducea niciodată sabia la culcare fără să-i dea de băut mai întâi, zise el, punând-o în teacă.

  Cortes se îndreptă spre ei. În mâna dreaptă îi atârna o sabie însângerată.

  — Poate acum vor accepta să discutăm, îi spuse el lui Benitez.

  „Sper”, se gândi el. „Dacă nu, suntem morţi cu toţii. Un cal valorează cât trei sute de oameni într-o bătălie. Ori, dacă este adevărat, înseamnă că această mică dispută ne-a costat şase sute de morţi şi nouă sute de răniţi.”

  Jaramillo îl aşteptă pe Cortes să se îndepărteze.

  — Am observat ce întorsătură luase bătălia, zise el. Noroc că am ajuns la timp la Cortes!

  Benitez îşi amintea mutra îngrozită a lui Jaramillo în timp ce fugea de indieni.

  — Da, îi răspunse el, mare noroc.

  Jaramillo se aplecă spre el.

  — Ce fel de indian este acela care nu se teme de un cal? Murmură el.

  Dar Benitez nu-i răspunse, pentru că nu ştia ce.

  Treizeci şi şase.

  Au dat de o câmpie întinsă, cultivată cu porumb. Sătenii îşi părăsiseră casele, luând tot cu ei. Rămăseseră doar nişte câini fără păr, măcelăriţi imediat pentru a avea de mâncare.

  Şi-au aşezat tabăra lângă un mic pârâu. Noaptea se lăsă repede, neagră şi rece. Începuse să plouă.

  Patru jinetas fuseseră răniţi în confruntarea cu texcalanii şi Mendez trebuia să cauterizeze rănile. Urletele oamenilor băgau spaima în soldaţii care tremurau în beznă. Mali şi Floarea Ploii veniseră din nou să dea o mână de ajutor doctorului. Îi arătau lui Mendez cum să ungă rănile oamenilor cu grăsime de la indienii morţi.

  Au fost puse santinele la intrarea în tabără şi oamenii au încercat să adoarmă tresărind ori de câte ori auzeau strigătul unei bufniţe sau urletul vreunui râs.

  *

  În cortul comandantului ardea o lumânare. La consiliul de război domnea o atmosferă sumbră. „Se tem”, gândi Mali, „cu excepţia lui Cortes.”

  — Ar trebui să ne întoarcem, spunea Leon.

  — Nu putem să ne întoarcem chiar dacă am vrea zise Cortes. Doar aveţi nasuri destul de fine. Nu simţiţi aroma dulceagă de oase umane dinspre est? Poarta pe unde am intrat nu mai este pustie. Texcalanii ne aşteaptă acolo şi, dacă am încerca să ne retragem, ne-ar turna în cap fiertura de pe zid. Şi, în afară de asta, nu uitaţi ce v-am spus despre aliaţii noştri totonocas. Ne susţin pentru că ne cred invincibili. Dacă le-am dovedi contrariul, ne-ar măcelări şi ne-ar servi la masă lui Gordo.

  Se lăsase o linişte apăsătoare.

  — Am discutat despre cele întâmplate azi şi cu dona Marina. Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi.

  — Ea nu are, în mod sigur, bombăni Alvarado, pentru că nu trebuie să se lupte cu ticăloşii ăia.

  Mali era revoltată.

  — Dă-mi spada ta şi o să-i tai pe nenorociţii ăia la fel de repede ca tine, zise ea calmă. Iar tu o să-i prepari stăpânului câini mexicani pentru prânz, laş nenorocit ce eşti!

  Alvarado tresări furios. Câţiva ofiţeri râdeau pe înfundate.

  — Înainte să-ţi pierzi cumpătul, îi spuse Cortes, încercând să-l calmeze, ascult-o ce are de spus.

  Toţi bărbaţii se întoarseră spre ea. „Cel puţin stăpânul meu mă respectă aşa cum se cuvine”, se gândi ea. „Îl servesc pe Cortes, dar asta nu înseamnă că sunt şi sclava voastră.”

  Încercă să se exprime cât mai bine în limba ciudată a spaniolilor.

  — Unii dintre voi vă întrebaţi de ce texcalanii s-au întors azi să-şi ia morţii şi răniţii, începu ea. Dar un luptător crede că Zeul Întunericului îl va blestema până în ziua când va muri dacă îşi lasă camaradul pe câmpul de luptă. Aceeaşi credinţă îi învaţă că inamicul trebuie să mănânce trupurile morţilor, ca să le absoarbă vigoarea şi puterea. De aceea voiau să-şi ia morţii cu orice preţ.

  — Această superstiţie i-a făcut să piardă şi mai mulţi oameni, zise Benitez.

  — Indiferent dacă este mexican, texcalan sau totonaca, un războinic trebuie să respecte un cod strict. Consideră că este ruşinos şi dezonorant să ucizi aşa cum faceţi voi, de la distanţă, cu şerpi de fier, puşti şi săgeţi. Doar laşii luptă aşa.

  Alvarado era uluit.

  — Nu înţeleg, ne insultă? Zise Alvarado.

  Cortes zâmbi.

  — Nu, încearcă doar să ne spună că putem ucide zeci, chiar sute de băştinaşi, dacă avem curajul. Nu ştiu ce înseamnă disciplina militară şi bâtele lor din sticlă se sparg de platoşele noastre de oţel. Dacă ar fi o armată adevărată, ne-ar copleşi numeric. Dar ei nu luptă ca noi.

  Se sprijini cu mâinile de masă.

  — N-au decât să vină mâine. O să le dăm o lecţie la fel ca tabascanilor. Până la urmă, or să ne implore să ne aliem cu ei.

  Mali nu înţelegea de ce se temeau atât. Doar erau praf şi pulbere, purtaţi de vântul zeilor, care bătea dinspre est, unde era ţara lui Quetzalcoatl, Şarpele cu Pene. Fuseseră destul de privilegiaţi să se ridice mai presus de vieţile oamenilor obişnuiţi, de munca câmpului, de naştere şi moarte. Dacă un trup nu putea fi sacrificat pentru un zeu, atunci care era sensul vieţii?

  *

  Vântul şuiera pe câmpia întunecată. Benitez văzu câţiva soldaţi ghemuiţi în jurul unui foc mic, când ieşi din cortul lui caudillo şi se împiedică de un trup în beznă.

  — Mă piş pe mormântul maică-ti, şuieră o voce.

  — Tu eşti, Norte?

  — Iartă-mă, stăpâne, bombăni omul. Dacă aş fi ştiut că cel care m-a călcat pe cap este un căpitan, mi-aş fi ţinut gura.

  Benitez se aplecă. Nu-i distingea faţa în beznă, dar bănuia că zâmbea batjocoritor. Norte tremura subţire.

  — De ce nu eşti cu ceilalţi?

  — Tu ce crezi?

  Benitez îi întinse un cocean de porumb pe care-l luase de pe masa lui Cortes.

  — Ia-l, nu-i otrăvit.

  Norte îl înşfacă imediat, recunoscător. Benitez îşi suflă în palme. Se întrebă ce suferinţe îi mai aşteptau. Sau poate că vor muri mâine şi se va termina cu chinurile lor.

  — Cum se simte calul tău? Îl întrebă Norte, cu gura plină.

  — Şchiopătează.

  — Ai noroc că ai scăpat cu viaţă. Aceşti texcalani sunt luptători înnăscuţi. Cortes ar trebui să ajungă la o înţelegere cu ei. N-are nici o şansă să-i înfrângă.

  — El crede că are.

  — Până la urmă or să se obişnuiască şi cu bubuitul tunurilor, iar atunci n-o să-i mai izgonim la fel de repede ca azi.

  Vântul gemea pe câmpie.

  — Azi erau cât pe ce să mă ucidă, zise Benitez.

  Şi pe el îl mirase curajul texcalanilor.

  — Nu au nici un interes să-şi ucidă duşmanul, îi explică Norte. Un adevărat luptător trebuie să ia prizonieri şi să-i sacrifice pe altarele zeilor. Altfel ce rost ar mai avea să lupte?

  — De dragul câştigului, îl auzi râzând ironic.

  — Aşa gândesc spaniolii. Însă pentru aceşti oameni, o bătălie este. Un duel personal, înţelegi? Trebuie să înfrunte cât mai mulţi.

  — De aceea nu se ajută unul pe altul? Ar fi putut să mă doboare cu uşurinţă, dacă ar fi atacat împreună.

  — Dacă intervii într-o luptă, îi răpeşti şansa să ia un prizonier şi să se acopere de glorie. Pentru mulţi, câmpul de luptă este singurul mod în care un tânăr se poate ridica în viaţă. Dacă ia destui prizonieri, are dreptul să poarte haine luxoase, să aibă haremul lui şi să locuiască într-o casă frumoasă. În felul lor, se ajută unul pe altul. Nu-i pot răpi unui camarad dreptul la o viaţă mai bună.

  Benitez asculta fascinat şi îngreţoşat în acelaşi timp.

  — Aşa luptai pentru mayaşi?

  — Nu mi-au cerut să lupt. Mă foloseau la altceva. Le dădeam altă legătură de sânge.

  — Dar mâine vei lupta pentru noi?

  — Trebuie. Altfel m-ar ucide texcalanii, nu?

  — De ce, doar eşti unul de-al lor.

  — Ba nu sunt. Mayaşii erau ai mei. Aceştia sunt texcalani.

  — Sunt băştinaşi, altceva nu contează.

  — Îţi place să mă aţâţi tot timpul, Benitez? Ţii neapărat să auzi cuvintele acelea? Bine atunci, ascultă. Vă dispreţuiesc pe toţi, chiar şi faptul că sunt spaniol. Dacă aş putea, m-aş întoarce la mayaşi. Dar nu pot. Eşti mulţumit? Vrei să mă spânzuri?

  Vântul se oprise şi Benitez auzi urletul lugubru al unei hiene undeva, aproape. „De ce Norte nu putea înţelege oare că era mare păcat în faţa lui Dumnezeu să trăieşti cu păgânii? Cum putea un spaniol să prefere asemenea viaţă? Cum, să fie fericit în templele lor greţoase, printre idolii de lut?”

  Se ridică fără nici un cuvânt şi plecă. Nu era timp de preoţi, dar, înainte să se încheie această expediţie, era hotărât să se călugărească. Norte va înţelege că avusese dreptate.

  Poate atunci o să-i lase să-l spânzure.

  *

  Mali îl privea pe Cortes. Îngenunchease dinaintea imaginii Fecioarei. Îşi mişca buzele în timp ce se ruga, frământând mătăniile între degete. Era absorbit de rugăciune şi nu observase că se trezise. Când termină, se închină.

  Îşi luă mănuşile şi sabia. Noaptea trecută se dezbrăcase să guste plăcerile peşterii, dar, după aceea, se îmbrăcase complet, în afară de armură. Îi promisese că texcalanii nu luptau noaptea, însă el îi spusese că un bun conducător trebuia să fie prevăzător. Tabăra era păzită de patrule şi le poruncise oamenilor să doarmă în armuri.

  — S-a făcut dimineaţă atât de repede? Murmură ea.

  Ochii lui sclipeau în lumina cenuşie.

  — N-am vrut să te trezesc.

  — Nu tu m-ai trezit.

  Se ridică şi îşi acoperi umerii cu pătura aspră, de lână.

  — Am auzit hienele strigându-se în vale.

  Îşi puse sabia şi îşi luă pălăria cu pană verde. Vântul dimineţii fâlfâia pânza cortului. Ezită înainte să iasă.

  — Crezi că texcalanii vor ceda, Marina? Dacă-i învingem azi, or să ceară pace?

  — Nu ştiu, stăpâne. Ştiu doar că n-au cedat niciodată mexicanilor.

  Cortes se întristă.

  — Nu vreau să mă lupt cu ei, dar m-au obligat s-o fac.

  „Ce fel de zeu era? Se lupta cu duşmanii numai când n-avea încotro? Cui îi păsa de sângele vărsat? De ce oare texcalanii nu înţelegeau că venise să-i salveze, nu să-i omoare?”

  Afară, se auzea murmur de glasuri. Olmedo şi Diaz spovedeau soldaţii, aşa cum făcuseră toată noaptea. Tobele texcalanilor începură să bată undeva în lumina palidă a zorilor. Cortes le auzi şi se încruntă.

  — Mai bine şi-ar da viaţa luptând cu mexicanii, nu cu noi.

  Mali îl luă de mână.

  — Senor, nu uita că nu luptă ca noi. Dacă îşi pierd comandanţii, se sperie.

  — O să ţin minte, îi răspunse el, sărutând-o.

  Mali privea umbrele. Râşii urlau din nou în defileu, să-l salute pe Cortes. Se temeau de Şarpele cu Pene, Stăpânul Zorilor, şi de-abia aşteptaseră să vină ziua aceasta să-l aclame.

  I se făcuse frică, pentru prima oară. Dacă stăpânul ei, Cortes, va fi înfrânt azi, se va întoarce în Ţara din Nori şi va aştepta un moment mai prielnic. Dar pentru ea ar fi sfârşitul. De fapt nici n-ar mai vrea să trăiască. Ce rost ar avea să-şi petreacă restul vieţii la războiul de ţesut, până îmbătrânea şi se zbârcea? Mai bine o moarte glorioasă, decât o viaţă plictisitoare.

  Dar tot se temea.

  Treizeci şi şapte.

  Câmpia părea acoperită de băştinaşi. Penele lor fluturau în vânt ca frunzele porumbului. Erau diverse triburi: otomii, în culorile lor de război, roşu cu alb, texcalanii, în galbenul şi roşul clanului Rock Heron. Generalii ţineau steagurile zeului lor, Inelul Viespii. Soarele sclipea pe lamele ascuţite de obsidian.

  Zgomotul pregătirilor începea să crească în intensitate: băştinaşii suflau în scoici, scoteau strigăte războinice şi băteau din tobele lor de piele de şarpe: ta-tam, ta-tam, ta-tam. Cortes îşi strânse micuţa armată într-un loc descoperit. Artileria fusese aşezată pe flancuri, iar jinetas în mijloc. Apoi îşi mână iapa dinaintea lor şi citi personal requeremiento. Glasul lui era astupat de urletele războinice ale băştinaşilor, în timp ce înaintau pe câmpie.

  Cortes citi sfârşitul documentului în latină, aşa cum trebuia şi pe urmă se adresă trupelor:

  — Domnilor! Cavaleria va ataca de acolo. Ţineţi lăncile ridicate.

  Texcalanii se apropiau. Zgomotul devenise asurzitor acum. Cortes ridică glasul să se facă auzit.

  — Nu uitaţi, scopul lor este să ia prizonieri, nu să ucidă, iar lăncile lor se zdrobesc de armurile noastre. Nu vă speriaţi de numărul lor, pentru că numai primul rând de indieni luptă. Nu vă atacă decât câte unul. Singurul vostru duşman adevărat este oboseala.

  Indienii se aflau în raza de acţiune a arcurilor lor.

  — Archebuzierii şi arcaşii trebuie să tragă din timp, ca să nu fie copleşiţi.

  Apoi îşi întoarse calul spre duşmani şi trase sabia.

  — Pentru Dumnezeu şi Sf. Iacob!

  Mali, care stătea lângă tunuri, îşi dădu seama că aliaţii lor, Totonocas nu înţeleseseră nici un cuvânt din discursul lui Cortes. Aşa că se răsuci spre ei şi le strigă în nahuatl:

  — Şarpele cu Pene ne-a promis că vom fi victorioşi. Nu o să muriţi. O să vă facă invincibili.

  — Ce tot spui acolo? Zbieră Aguilar peste larma asurzitoare.

  Dar Mali nu-i răspunse.

  — Ce le-ai spus? Urlă din nou Aguilar, dar cuvintele sale se pierdură în hărmălaie.

  O ploaie de săgeţi şi pietre se năpusti asupra lor, când texcalanii trecură la atac.

  *

  Indienii trimiteau câte un grup, pe rând, în timp ce restul armatei aştepta la marginea câmpului de bătălie. Erau o ţintă perfectă pentru artileria lui Mesa. Cele treizeci de ghiulele i-au decimat, iar cavaleria spaniolă îi tăia în timp ce încercau să-şi ia morţii şi răniţii.

  Dar veneau mereu, în valuri. Moartea şi câmpul de bătaie le aduceau gloria sau un loc în cer.

  Însă, pe măsură ce trecea timpul, armata spaniolă începea să se resimtă. Un grup de războinici texcalani, cu trupurile şi feţele vopsite în alb şi galben le străpunse apărarea. Mali îl văzu pe unul din tunari, Guzman, alunecând şi căzând. Zăcea neputincios pe spate, lângă tun. Un războinic texcalan se aplecase asupra lui, cu bâta ridicată.

  — Nu! Zbieră Guzman.

  Băştinaşul lovi ţeava tunului, crezând că o să-l ucidă, dar obsidianul se făcu ţăndări.

  Un infanterist se prăbuşi cu piciorul însângerat. Mali îi smulse lancea din mână, se repezi la texcalan şi i-o înfipse în piept.

  Parcă ar fi străpuns un lemn. Lama se înfipsese atât de adânc, încât nu mai putea s-o scoată. Când îl privi, observă că era mai tânăr decât ea. Purta încă piochitli – o buclă de păr la ceafă, semn că nu reuşise încă să ia un prizonier. Căzu, lovindu-se de ţeava tunului, respirând greoi.

  Guzman o ajută să tragă lancea din pieptul războinicului şi apoi o dădu la o parte.

  Mali se dădu înapoi. Spaniolii treceau în fugă pe lângă ea, să protejeze tunurile. Se întoarse şi-l văzu pe Aguilar uitându-se la ea. „Ce se miră atât?” se întrebă ea. „Toţi soldaţii de aici luptă pentru vieţile lor. Eu de ce n-aş face-o?

  *

  Armatele indienilor începeau să se retragă spre defileu.

  — Santiago y cierre Espana! Strigă Cortes şi ordonă cavaleriei să pornească în urmărirea lor.

  Benitez îşi mână calul înainte. Încă mai şchiopăta şi nu putea ţine pasul cu ceilalţi. Vedea ce se întâmplă, dar n-avea nici o putere.

  Texcalanii îi atrăseseră într-o cursă. Mii de otomi fuseseră păstraţi ca rezervă, de-o parte şi de alta a văii. Iar acum se năpusteau într-o avalanşă de alb cu roşu. Cortes dădu ordinul de retragere, dar nu reuşi să se facă auzit peste zgomotele asurzitoare ale bătăliei.

  Benitez se trezi înconjurat din toate părţile. Zeci de mâini se agăţaseră de picioarele lui. Îşi rotea sabia orbeşte, alungându-i pe băştinaşi. Apoi, unul din ei învârti deasupra capului o lamă ascuţită de obsidian. Lovitura fu cât pe ce să decapiteze calul, care se prăbuşi mort.

  „Doamne, ajută-mă să mor acum”, se gândi Benitez. „Mai bine mort, decât prizonierul lor.”

  Îi scăpă sabia din mână în cădere şi i se tăie răsuflarea. Încercă să se ridice în picioare, dar se repeziseră deja asupra lui. Mâinile lor îl trăgeau de pe câmpul de luptă.

  Benitez se zbătea ca un animal sălbatic. Propriile lui strigăte îi răsunau în urechi.

  Treizeci şi opt.

  Benitez reuşi să-şi doboare inamicul, dar, când încercă să-şi recapete echilibrul, nu putu să-şi mişte mâinile şi picioarele. Zbieră din nou, îngrozit; îl prinseseră în plasă. Era complet neajutorat.

  Deodată auzi ţipete şi sunetul oţelului înfipt într-un scut de lemn. Un suliţaş spaniol îi izgonise pe indienii care-l înconjuraseră. Soldatul îl trântise la pământ pe atacatorul lui Benitez. Apoi se întoarse şi-i atacă din nou pe băştinaşi.

  Norte!

  Neîndemânatic în mânuirea armelor, se folosise de agilitatea şi ferocitatea lui pentru a-i îndepărta pe indieni. Benitez profită de răgaz şi se eliberă din plasă. Dar acum erau înconjuraţi de o mare de trupuri pictate în roşu şi alb. Benitez se retrase până ajunse spate în spate cu Norte.

  Doi otomi făcură un pas înainte.

  *

  Cinci indieni zăceau la picioarele lor, morţi sau grav răniţi. Benitez se întreba cât va mai rezista. În afară de Norte, nu vedea pe niciunul din camarazii săi. Poate că fuseseră măcelăriţi deja sau luaţi prizonieri. Şi oricum se terminase cu ei dacă murise Cortes.

  Apoi îl auzi pe Norte strigând şi-l simţi căzând într-o parte. Benitez îşi ucisese inamicul şi se întoarse. Un otomi încerca să-l tragă pe Norte. Nu se aştepta să fie atacat din nou. Benitez îşi înfipse spada în pieptul lui, apărându-l pe Norte.

  Otomi urlă şi în momentul acela sări altul din grup să-i ia locul.

  *

  Sandoval ajunse primul la el, mânându-şi iapa printre indieni, cu un grup de suliţaşi în urma lui. Se aplecă în şa şi-i întinse mâna.

  Dar Benitez îl împinse. Norte îi salvase viaţa. Prefera să moară decât să-l lase pe câmpul de luptă.

  „Gândesc ca un indian”, îşi spuse el râzând.

  *

  Soarele coborî în spatele munţilor şi valea se întunecă. Bărbaţii se întorceau şchiopătând de pe câmpul de luptă, sprijinindu-se de umerii camarazilor lor; alţii stăteau pe jos, cu capul pe genunchi, epuizaţi. În faţa artileriei lui Mesa era o masă de trupuri care se zbăteau în ghearele morţii. Mirosul acru al prafului de puşcă se răspândise în aer.

  Mali se tot uita la omul pe care-l înjunghiase. Zăcea pe spate, lângă tun. Nu murise încă. Respira greoi. Ar fi vrut ca unul din soldaţi să-i curme chinurile, dar le păsa de rănile lor şi ale celorlalţi spanioli, nu de suferinţele unui indian.

  — Trebuie să te spovedeşti, zise o voce, în spatele ei.

  Era Aguilar, cu cartea de rugăciuni la piept. Părul ud de sudoare i se lipise de cap.

  Îl privi mirată.

  — Ai comis o crimă – un păcat cumplit.

  „Ce tâmpenie! De ce era un păcat să-ţi ucizi inamicul pe câmpul de luptă?”

  O apucă de braţ.

  — Trebuie să ne rugăm pentru sufletul tău. Este un mare păcat să ucizi.

  — Uită-te în jurul tău, Aguilar.

  — Soldaţii lui Cortes au obţinut o dispensă specială de la papă. O fac în numele lui Cristos.

  Îi întoarse spatele. Aguilar era nebun. Vorbea în dodii.

  — Cere-i iertare lui Dumnezeu! Strigă el după ea.

  Guzman, sătul de horcăitul indianului de lângă tun, îl amuţi imediat, tăindu-l cu sabia. Fratele Aguilar se închină şi trecu mai departe.

  Treizeci şi nouă.

  Camera mirosea a sânge. Oamenii zăceau pe podea plângând. Olmedo şi Diaz murmurau la lumina lumânărilor, ascultând spovedanii şi oferind ultima împărtăşanie. Mendez şi Mali oblojeau rănile cu ce aveau la îndemână.

  Norte gemea de durere. Era palid şi tras la faţă. Floarea Ploii stătea în genunchi lângă el, ţinându-l de mână. Îi pusese nişte ierburi pe rana de la şold.

  Benitez venise să-i mulţumească şi să se roage pentru însănătoşirea lui. Acum stătea uluit lângă el.

  Se simţea trădat, ridicol. Norte fusese intermediarul între el şi această femeie. Ce prost fusese să nu-şi dea seama că îi dăduse posibilitatea să fie mult mai mult.

  Floarea Ploii îi zări umbra şi tresări. Îşi şterse lacrimile cu mâneca, dar era prea târziu.

  Îngenunche lângă rănit.

  — Norte, murmură el.

  Omul deschise ochii.

  Benitez se aplecă spre el.

  — Vreau să-ţi spun ceva. Mai întâi trebuie să-ţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa.

  Norte încercă să vorbească, dar durerea era prea cumplită.

  — Iar în al doilea rând, să ştii că aş vrea să mori.

  Zicând acestea, se ridică în picioare şi ieşi. Ploua. Picăturile cădeau ritmic pe acoperişul de paie. În băltoacele de la intrare noroiul se amesteca cu sângele. Inspiră adânc, să scape de duhoarea dinăuntru. Da, Norte îi salvase viaţa, într-adevăr, dar îi era dator pentru că şi el îl salvase de ştreang la Vera Cruz. Cu fata însă, lucrurile stăteau cu totul altfel.

  „Las-o baltă”, îşi spuse el. „Este doar o indiancă şi o puta.” „Mă bucur că Norte suferă, fir-ar el să fie.

  Dracu' să-i ia pe amândoi.”

  Patruzeci.

  Îşi aşezaseră tabăra într-un loc numit Dealul Turnului. Găsiseră nişte porumb şi îşi îmbogăţiseră masa cu carne de câine. Cortes bănuia că totonocas se înfruptau cu prizonieri texcalani, dar părintele Olmedo îl convinsese să nu abordeze deocamdată acest subiect delicat. Nu-şi permiteau să se certe cu aliaţii lor într-o situaţie atât de precară.

  Până acum se luptaseră de două ori cu texcalanii în două zile. Ambele armate opriseră atacurile şi oamenii lui Cortes erau epuizaţi, cu moralul la pământ.

  Cortes îşi retrăsese forţele din câmpie, hotărât să aştepte.

  Locuinţele frumoase din sat fuseseră rechiziţionate de căpitanii lui, pentru uzul lor personal. Cortes însuşi îşi alesese o casă mai arătoasă, din chirpici. Masa de stejar şi scaunul lui preferat fuseseră puse într-un colţ. Acum scria o scrisoare către regele său.

  Flacăra lumânării îi lumina faţa trasă.

  Pierduse patruzeci şi cinci de oameni din patru sute, încă vreo zece erau bolnavi şi restul aveau cel puţin două răni. Încă o bătălie ca ultima şi se va termina cu ei.

  De-abia mai scria. Dar era hotărât să termine scrisoarea înainte să-l doboare oboseala. Îi cerea regelui dreptul de a guverna Noul Teritoriu după ce va cuceri Tenochtitlanul.

  *

  Mali îl urmărea din priviri. Asudase, deşi era frig. Şi-i tremura mâna atât de tare, încât de-abia mai ţinea pana.

  Tobele din tabăra texcalanilor răsunau în noapte. Îi sacrificau pe războinicii totonocas luaţi prizonieri.

  Mali îl aştepta răbdătoare să termine scrisoarea. Pe urmă o sigilă cu ceară şi i se lăsară umerii, ca şi când l-ar fi apăsat o mare povară.

  — Ce să mă fac, chiquita? Murmură el.

  Părea obosit şi distrus. O înspăimânta.

  Stătea în picioare, în spatele lui, cu mâinile pe umerii săi, încercând să-i revigoreze muşchii obosiţi.

  — Eliberează prizonierii luaţi azi de soldaţii tăi, îi sfătui ea. Trimite-i înapoi la Zeul Inelului de Viespi. Spune-i că-i ierţi, dacă ţi se alătură în lupta împotriva lui Motecuhzoma.

  Rămase mult timp cu ochii în gol, fără să vorbească. Se întreba dacă o auzise. Dar apoi încuviinţă din cap şi strigă majordomul, pe caceres. Când apăru, îi porunci să aducă doi din prizonierii luaţi azi.

  Sandoval îi mână de la spate. Fuseseră legaţi cu mâinile la spate şi funia petrecută după gât. Li se luase tot, în afară de pânza din jurul coapselor. Când au intrat, au început să se uite de jur împrejur, pe sub bretonul negru. Se aşteptau să fie ucişi.

  Cortes îi studia, adunându-şi gândurile.

  — Spune-le că nu vreau să mă războiesc cu ei!

  — Fie ca nevestelor voastre să le crească nişte colţi lungi în peştera plăcerilor, zise Mali în nahuatl. L-aţi supărat pe stăpânul meu. A venit aici cu gânduri paşnice, iar voi l-aţi atacat şi i-aţi pus răbdarea la încercare.

  Cei doi indieni stăteau cu ochii plecaţi.

  — Trebuie să le spună şefului lor, continuă Cortes, că mă îndrept spre Tenochtitlán, să mă răfuiesc cu Motecuhzoma. Şi, dacă texcalanii continuă să mă atace, o să le ard casele şi o să-i ucid pe toţi.

  Mali zâmbi. Soldaţii spanioli de-abia se mai ţineau pe picioare. Dar ce putea spune un zeu când era supărat?

  — Spuneţi Păsării Albe, oarbe, care vede înţelepciunea în beznă, că Şarpele cu Pene s-a întors să-şi reia Ţinuturile Pâinii. Lăsaţi-l să treacă repede ca să împlinească destinul lui Motecuhzoma. Altfel, veţi avea aceeaşi soartă cu mexicanii.

  Războinicul o privea mirat. Indienii se zgâiau amândoi la bărbatul bărbos care tremura la masă, întrebându-se dacă era într-adevăr Quetzalcoatl.

  Cortes îi făcu semn lui Sandoval, care le tăie funia cu cuţitul. Apoi le dădu câte un şirag de mărgele veneţiene din sticlă. Băştinaşii se uitau uluiţi la comoară.

  — Este un dar de la Şarpele cu Pene personal, le spuse Mali. În Ţara Norilor, sunt mai valoroase decât cel mai preţios jad. Comunicaţi-i şefului vostru ce a spus Şarpele cu Pene.

  Sandoval scoase prizonierii din cameră şi Cortes îi făcu semn lui caceres să iasă din cameră.

  Când rămase singur cu Mali, îşi puse capul pe masă, strângând pumnii. Febra îl doborâse, îşi dădu seama Mali.

  Îl ajută să se întindă în pat şi-l dezbrăcă. Tremura de friguri şi-i luceau ochii. Apoi se dezbrăcă şi-l încălzi cu trupul ei. Cortes se ghemui la sânul fetei şi-i supse sfârcul ca un copil.

  Îl ţinu aşa toată noaptea şi văzu pentru prima oară nu zeul, ci omul, cu toate defectele sale. Acum nu mai ştia ce să creadă. Se întreba pe cine iubea mai mult, de fapt: zeul sau omul în pielea căruia se întruchipase.

  Patruzeci şi unu.

  În cameră domnea o atmosferă sumbră. Sfatul celor Patru îl privea rece pe Tânărul Inel al Viespii din ycpallis-urile lor – tronurile joase ale satului. Invadatorii bărboşi răpiseră vieţile multor tineri şi, în ciuda eforturilor Tânărului Inel al Viespii şi generalilor săi, nu dăduseră semn de retragere.

  — Fata aceea spune că acest Malinche este însuşi Şarpele cu Pene, zise Inelul Bumbacului.

  — Dacă el este Şarpele cu Pene, eu sunt Zeul Ploii, spuse Tânărul Inel al Viespii. Sunt muritori, la fel ca noi. Chiar şi cerbii pe care-i călăresc sunt muritori. Războinicii mei au prins unul şi l-au mâncat.

  — Unii spun că învie în zori, spuse Inelul Bumbacului. Nu aţi văzut că săgeţile şi lăncile voastre se zdrobesc de pielea lor?

  — Au o armură mai bună ca a noastră, atâta tot.

  — Fata spune de asemenea, zise alt comandant, pe care-l chema Cel care Râde de Femei, că aceşti. Teules. Vor să ne susţină în lupta noastră împotriva mexicanilor.

  Tânărul Inel al Viespii se înfurie să-l audă pe Cel care Râde de Femei numindu-i teules, adică „zei”.

  — Este o înşelătorie. Vor să ne convingă să încheiem pace. Chiar mexicanii i-au adus aici, să ne înfrângă, pentru că ei nu au reuşit niciodată. Sunt nişte invadatori. Trebuie să-i ucidem, dacă nu vrem să ne pierdem mândria.

  — Nu sunt de acord cu tânărul comandant, zise Cel care Râde de Femei. Cred că ar trebui să facem pace cu ei. Dacă sunt cu adevărat duşmanii mexicanilor, vom putea în sfârşit să ne eliberăm de sub jugul Tenochtitlanului.

  — Şi dacă este o cursă?

  — Dacă ar fi o cursă, acest Malinche nu s-ar fi deranjat să ne cruţe prizonierii şi să le facă daruri.

  Inelul Viespii Bătrâne ascultă discuţia din jurul lui. Îi lăsase să vorbească, înainte să ia o hotărâre. Nu-i dădea dreptate fiului său. Oamenii aceştia erau diferiţi de ceilalţi. Acest Malinche trebuia să fie un fel de zeu, deşi rămânea de văzut dacă era chiar Şarpele cu Pene.

  — Gata, zise el blând, punând capăt dezbaterii.

  Se făcu linişte. Era cel mai în vârstă din sfat şi, cu toate că acum era bătrân şi orb, el lua hotărârea finală.

  — Nu putem şti dacă aceşti invadatori sunt teules sau oameni. N-am încredere în vorbele lor, la fel ca fiul meu. Susţin că sunt duşmanii lui Motecuhzoma. Atunci de ce nu au fost atacaţi până acum de mexicani? Dar dacă sunt teules, nu-i putem învinge în mod obişnuit. M-am sfătuit cu oamenii-bufniţă şi cu preoţii, care au vorbit cu zeii şi au aflat cum pot fi distruşi aceşti străini bărboşi. Pentru că vin dinspre est, îşi iau toată puterea de la Zeul Soare. Şi îşi pierd puterea noaptea, când apune. Prin urmare, dacă vrem să-i înfrângem, trebuie să-i atacăm noaptea.

  Tânărul Inel al Viespii şovăia pentru prima oară de când începuseră discuţiile.

  — Dar sunt fel de fel de demoni.

  Tatăl lui ridică mâna, să-l amuţească.

  — Vrăjitorii mei or să vă protejeze de creaturile nopţii.

  — Dar trebuie să învingem bezna. Oamenii mei nu.

  — O să faci aşa cum îţi spun. Armata noastră este slăbită. Şerpii de fier ne seceră oamenii ca pe nişte coceni de porumb. Am luat deja o hotărâre. O să-i atacaţi pe teules în tabăra lor, mâine noapte.

  *

  Lumânarea clipea, umbrind găurile din pereţii de chirpici, de unde zeii casei vegheaseră odată asupra foştilor proprietari. Camera era goală, în afară de o masă şi câteva covoare cu figuri geometrice, care atârnau pe pereţi.

  Era un consiliu ad-hoc, întrunit în grabă, din cauza situaţiei disperate în care se aflau. Alvarado şi Leon erau plini de sânge din cauza tăieturilor de pe obraz. Alvarado îşi înfăşurase braţul cu o cârpă însângerată. Şi Benitez avea o înţepătură adâncă de lance în umăr.

  — Unde este dona Isabel? Îl întrebă Alvarado pe Benitez când îl văzu, făcând semn spre peretele de răchită care separa „dormitorul” de „sufragerie”.

  Benitez ezită. Se întreba dacă Alvarado nu ştia mai multe decât voia să arate.

  — Îl ajută pe Mendez la spital.

  — La spital, repetă Leon, unde ar trebui să fie şi Cortes.

  Sandoval dădu din cap.

  — L-am văzut noaptea trecută, zise el. Are friguri.

  — Eu cred că este cuprins de frigurile iubirii, pufni Alvarado. Îşi petrece prea mult timp alături de dona Marina. Mă tem că îl influenţează prea mult.

  — Se spune că este amanta lui încă de la Jalapa, zise Sandoval.

  — A încălecat-o imediat ce Puertocarrero s-a îmbarcat spre Spania, adăugă Leon. Pe onoarea mea, o tratează ca pe o dona de Spania! I-a dat un paj şi o litieră în care să fie transportată.

  — Aguilar susţine că-i îndeamnă pe indieni să-l creadă zeu, zise Alvarado.

  Se lăsă o linişte stânjenitoare.

  — Nu putem şti adevărul, spuse Benitez. Dar nu l-am auzit niciodată spunând aşa ceva.

  — În concluzie, ce este de făcut? Întrebă Sandoval.

  — Nu ştiu. Cortes are dreptate. Nu există cale de întoarcere. Ori învingem, ori murim.

  — Numai fata este vinovată, zise Alvarado. Ea ne-a băgat în încurcătura asta. L-a vrăjit.

  — Vrăjit sau nu, să ne rugăm mai bine pentru însănătoşirea lui, zise Leon. Fără Cortes suntem pierduţi.

  — Pot să vă conduc în bătălie la fel de bine ca el, zise Alvarado.

  Se făcu din nou linişte.

  — Veţi vedea, şuieră el ieşind.

  — Ai dreptate, murmură Sandoval. Fără Cortes suntem pierduţi.

  *

  Femeia îl privea pe Cortes din colţul camerei. Era scăldată într-o lumină diafană şi faţa ei era senină şi palidă, exact cum îşi imaginase. Purta haine lungi, purpurii şi ţinea un copil în braţe. Fantoma întinse o mână spre el şi Cortes încercă s-o prindă. Murmură o rugăciune învăţată din copilărie, de la bunica lui, în timp ce îngenunchea dinaintea imaginii Senorei de los Remedios, din catedrala Sevillei.

  — Ai fost binecuvântat de Dumnezeu, zise fantoma. O să mă ai alături indiferent unde ai merge şi ce ai face.

  — Nu vor să se supună, murmură el.

  — Or să se supună, vei vedea. Nu trebuie să te temi de nimic, pentru că acest regat îţi aparţine deja. O să-l cucereşti prin minte. Acesta este destinul tău.

  — Destinul meu, repetă Cortes.

  — Eşti diferit de ceilalţi oameni, Hernan. Eu te-am ales. Vei fi cuceritorul meu. Vei aduce toţi aceşti oameni în braţele mele şi te voi răsplăti însutit.

  Ar fi reuşit să-i atingă mantia, dar o mână îl trase la loc, în pat.

  — Ai febră, îi spuse Mali. Arzi ca focul.

  — Maria, murmură Cortes.

  — Cu cine vorbeşti?

  Cortes se uită din nou după femeia în haine purpurii, dar plecase deja. În jurul lui era numai beznă şi frig. Începu să tremure. Mali se aşeză peste el să-l încălzească, în timp ce se cutremura şi blestema.

  Până la urmă, Cortes reuşi să adoarmă. Când se lumină de ziuă, uitase deja de femeia în haine purpurii. Dar amintirea ei rămase îngropată în străfundurile inimii, ca o sclipire într-o încăpere întunecată a visului, ca o comoară pe care o zărise doar pentru o clipă, înainte să dispară.

  *

  Mali se ridică goală din pat. Câmpia era cufundată în beznă. Steaua dimineţii, simbolul Şarpelui cu Pene, răsărise la est, salutată de râşi. Cortes respira liniştit. Îi scăzuse febra.

  Îşi puse mâna pe burtă, întrebându-se dacă sămânţa Şarpelui cu Pene începuse deja să crească înăuntrul ei. Ar fi o mare onoare să fie mama unui zeu, să zămislească o nouă dinastie de tolteci.

  Se cutremură în aerul rece al zorilor.

  Oamenii se treziseră deja. Bântuiau prin tabără în zdrenţe, ghemuindu-se la căldura focurilor aproape stinse. O ceaţă umedă se lăsa din vârful munţilor.

  Se simţea privită. Cineva o urmărea din umbră. Era un bărbat cu o cană de vin cubanez în poală. Nu-i distingea clar trăsăturile, dar bănuia că era Jaramillo.

  O cuprinse deodată o fierbinţeală ciudată şi intră înăuntru.

  Patruzeci şi doi.

  — Oamenii m-au ales să vorbesc în numele lor, zise de Grado. Vor să ne întoarcem. Sigur, faptele au fost eroice, dar poate am exagerat. La fel ca Cezar, ne-am ars corăbiile, dar, spre deosebire de marele general roman, nu avem o mare armată pentru această invazie. Pe plaja de la San Juan de Ulua am fost doar cinci sute şi ne împuţinăm pe zi ce trece.

  Cortes rămase tăcut.

  — În Cuba am o plantaţie şi sclavi indieni, continuă de Grado, la fel ca mulţi alţi bărbaţi de aici. Dacă Dumnezeu mă ajută să mă întorc, n-o să mă mai plâng niciodată că n-am aur. O să mă consider norocos că am scăpat cu viaţă. Trebuie să ne retragem pe coastă şi să ne construim o corabie.

  Benitez se încruntă dispreţuitor. Nu era prima oară când discutau despre acest subiect. Şi, în afară de asta, de Grado era contabil, nu soldat. Ce rost avea să asculte de el?

  Deşi era la fel de disperat, stăteau de două săptămâni în acest vârf de deal, mâncând câteva boabe de fasole pe zi. Nu mai aveau nici apă pentru cei bolnavi şi răniţi. Hainele de pe ei nu se mai uscau niciodată, din cauza ploii şi vântului puternic; le îngheţau oasele. Se chinuiau zilnic cu frigul şi foamea, atacând din când în când indienii.

  El unul îşi luase adio de la Tenochtitlán, aur şi glorie. Rana de la braţ se infectase şi-l durea îngrozitor. Nu spera decât să trăiască încă o zi.

  Ceilalţi vorbeau de Cuba ca de Paradis şi se gândeau cu nostalgie la Spania. „Totuşi”, se întrebă Benitez, „ce aş face acum dacă aş fi în Castilla? Probabil că aş fi la curtea din Toledo, un biet nobil umil, ca mulţi alţi hidalgo, care speră să fie luaţi sub aripa ocrotitoare a unui bogătaş sau să încheie o căsătorie avantajoasă.” Dorise să scape de asemenea existenţă, de aceea venise în Cuba şi acceptase modesta encomienda oferită de Velasquez: o plantaţie de bumbac cu câţiva indieni, un sol arid şi o căldură sufocantă. Poate ar fi mai bine să se termine totul aici. Îşi descoperise gusturi sălbatice şi constatase, spre stupoarea lui, că-i plăcea să ducă o viaţă trepidantă, plină de pericole.

  Totuşi Norte îi mărturisise la Vera Cruz că era greu să mori.

  — Nu ne putem întoarce, îi spunea Cortes lui de Grado. Trebuie să mergem înainte. Doar v-am explicat: în spatele nostru este un zid şi blânzii noştri aliaţi Totonocas or să ne pună cuţitul la gât dacă le trădăm încrederea.

  Se uită la Leon.

  — Tu ce spui? Eşti de acord cu de Grado?

  — Tu eşti caudillo, zise Leon. Mă supun ordinelor tale.

  „Ce schimbare!” se gândi Benitez, râzând dispreţuitor. Cortes transformase un leu într-un mieluşel. Umbra eşafodului este lungă.

  Comandantul se uită în jurul lui.

  — Şi tu, Benitez?

  — Ştiu că nu ne putem întoarce, dar sunt foarte îngrijorat. Păgânii n-or să renunţe. Ne hărţuiesc zi şi noapte. Mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit şi suntem toţi înfometaţi şi înfriguraţi. Chiar dacă-i înfrângem pe texcalani, va trebui să-i înfruntăm pe mexicani.

  Cortes se uită la ceilalţi. Ordaz şi Jaramillo îi evitau privirile. Doar Alvarado şi Sandoval păreau liniştiţi; Sandoval că avea o fire rece, indiferentă, iar Alvarado pentru că era prea prost şi arogant să-şi dea seama că mergeau la moarte sigură.

  — Credeaţi că faima şi gloria se câştigă uşor? Îi întrebă Cortes.

  Lăsă întrebarea să plutească în aer.

  — De Grado, aminteşte-le oamenilor tăi că luptă sub steagul Sfintei Cruci. Am venit aici să propovăduim adevărata credinţă şi Dumnezeu este de partea noastră.

  „Dar Grado nu pare deloc impresionat de cauza cea dreaptă”, se gândi Benitez.

  — O să le comunic hotărârea ta, zise de Grado. Sunt sigur că or să mă asculte, adăugă el, făcând o plecăciune.

  — Păcat că nu pot inspira şi eu asemenea loialitate, zise Cortes, spre amuzamentul celorlalţi.

  Ştiau cu toţii că de Grado nu se bucura de respectul celorlalţi. Soldaţii nu dădeau nici doi bani pe el. Venise din proprie iniţiativă.

  Benitez îşi ridică privirile. Cortes rămăsese în colţul camerei, zâmbind transfigurat. Privea în gol.

  — Fecioara este de partea noastră, domnilor, zise el. Vom învinge.

  *

  Oamenii zăceau pe jos, întinşi pe covoraşe. Rănile erau acoperite de bandaje însângerate şi tremurau sub pături. Unii stăteau cu ochii pironiţi în tavan, alţii gemeau şi se văicăreau.

  Benitez se mişca încet prin această duhoare de abator. Îl căuta pe Norte. Floarea Ploii nu se dezlipise de lângă el. Omul zăcea de aproape o săptămână. Era tras la faţă şi bărbos. „Înainte să fie rănit, se bărbierea zilnic, cu o bucată de obsidian”, îşi aminti Benitez. Căpătase acest obicei de când trăise printre mayaşii cu piele netedă. Acum însă arăta în sfârşit ca un adevărat spaniol.

  Floarea Ploii îl văzu şi îşi ascunse repede privirile.

  Benitez îngenunche. Duhoarea sângelui şi a excrementelor era cumplită. „Acum numai miroşi frumos”, se gândi el, cu satisfacţie.

  — Norte, murmură Benitez.

  Rănitul deschise ochii. Încercă să vorbească, dar nu reuşi. Floarea Ploii îi săltă capul şi îi umezi buzele.

  — Acum ai barbă, îi spuse Benitez. Eşti unul dintre noi.

  Norte zâmbi amar.

  — Ai. Venit aici. Să mă insulţi? De ce nu!

  „Se simte mai bine ca ieri”, remarcă Benitez. „Nu mai este galben la faţă şi respiră mai uşor.”

  — Sper că suferi.

  — Da, mulţumesc. Rana nu este. Adâncă, dar am. Câteva coaste rupte. De-abia respir. Şi durerea este cumplită.

  — Mă bucur.

  Benitez se uită la Floarea Ploii. Refuza să-l privească drept în ochi. „Micuţa tabascană pare slabă şi bolnavă, la fel ca noi toţi”, se gândi el.

  Un soldat delira undeva, în beznă.

  Norte se uită la el.

  — Ştii?

  Benitez încuviinţă din cap.

  — Şi ce ai de gând?

  — Încă nu m-am hotărât. După cum merg lucrurile, poate nu va mai fi nevoie să iau vreo măsură.

  Norte o luă de mână.

  — Să te. Porţi frumos cu ea. Nu. Merită să sufere.

  — Nu?

  Norte clipi.

  — Înţeleg.

  — Ce înţelegi?

  — Ţi-ai făcut planuri în privinţa ei? N-ai putea. S-o duci niciodată. În Spania. DecâT. Ca pe o ciudăţenie.

  — Nici nu intenţionam.

  Norte zâmbi. Ar fi trebuit să-şi imagineze. „De fapt ce aveam de gând?” se întrebă Benitez. „Doar nu m-am ataşat de-o indiancă!”

  Menez începuse să opereze pe o masă de lemn, în colţul camerei. Patru soldaţi fuseseră chemaţi să ţină pacientul, după ce îl îmbătaseră cu vin cubanez.

  — De ce mi-ai salvat viaţa? Îl întrebă Benitez.

  — Doar nu era să te eliberez de suferinţă. Când eu sunt nevoit să trăiesc. În iadul ăsta!

  Omul de pe masă scoase un urlet. Benitez încercă să rămână indiferent.

  — Şi motivul ăsta ţi-a fost de ajuns să-i ucizi pe amicii tăi, indienii?

  — Ţi-am spus că nu sunt ai mei. Nu avem acelaşi sânge. Sunt spanioL. Ca tine. Am barbă. Ochi albaştri. Hai, recunoaşte!

  Floarea Ploii îi şopti ceva lui Norte.

  — Vrea să-ţi vadă braţul, îi spuse el lui Benitez.

  — N-am nimic.

  Urmă alt dialog, în şoaptă.

  — Spune că rănile se infectează uşor aici. Ar vrea. Să te îngrijească.

  — Ce rost are? Doar ai spus singur că o să murim cu toţii aici.

  Norte începuse să respire greoi. Conversaţia îl obosise.

  — Ar trebui să înveţi câteva cuvinte în limba ei. Dacă te porţi frumos cu ea. O să fie bună cu tine.

  — De ce crezi că aş avea nevoie de bunătatea ei?

  Omul de pe masă nu mai ţipa; din fericire pentru el, leşinase.

  — Am constatat, zise Norte. Când trăiam printre mayaşi. Că în fiecare om. Sunt doi oameni. Cel care te naşti. Şi cel care eşti în realitate. Cei mai mulţi îşi urmează drumul trasat de la naştere.

  — Ce tot vorbeşti? Zise Benitez.

  — Poate că în inima ta, nu eşti spaniol.

  Benitez nu mai voia să-l asculte. Se ridică şi ieşi.

  Fir-ar să fie.

  Avea dreptate. Încercase, dar nu putea să-l urască pe Norte aşa cum ar fi făcut un adevărat spaniol. Avea tot dreptul să-i pedepsească pe amândoi pentru fapta lor, dar nu luase nici o măsură. Se îmblânzise. Ei îl îmblânziseră.

  Afară, norii se adunau în faţa lunii. Mirosea a foc de tabără şi a ploaie. Deşi era epuizat, nu putea să adoarmă.

  Patruzeci şi trei.

  Floarea Ploii examină rana la lumina lumânării. Când scoase bandajul murdar, strâmbă din nas. Mirosea a puroi. O lance texcalană pătrunsese adânc în muşchi şi rana era umflată şi roşie. Un lichid apos se scurgea din came.

  Floarea Ploii aduse nişte ierburi urât mirositoare. Le puse pe rană şi o legă strâns cu o fâşie de pânză. Când termină, se uită la el şi făcu ceva la care nu se aşteptase.

  Îi zâmbi.

  „Este frumoasă”, se gândi el, „dacă te obişnuieşti cu pielea ei.” Mai frumoasă decât orice femeie pe care o curtase vreodată. Dar pe atunci nu era atât de priceput. Ştia că nu avea succes; era solid, neîndemânatic, cu nas mare şi trăsături grosolane. Nu se compara cu Alvarado sau Cortes, după care alergau toate domnişoarele din Cuba. Şi nici nu era manierat sau destul de bogat să suplinească aceste neajunsuri fizice.

  Se simţea deodată copleşit de singurătate. Era în sfârşit cu o femeie frumoasă, dar nu putea să-i vorbească. Se întreba la ce se gândea oare? „La Norte, mai mult ca sigur,” îşi spuse el furios. „La iubitul ei renegat, cu urechile sfâşiate şi faţa tatuată, care vorbea limba ei şi-i cunoştea tradiţiile.”

  Nu avea nici un rost. Nu mai simţea aceeaşi furie ca atunci când descoperise prima oară că îl trădase. Acum rămăsese doar regretul. Îi părea rău că era atât de nepriceput. Nu reuşise niciodată să păstreze lucrurile frumoase. Era vina lui, nu a ei. Şi Norte? Nu poţi urî un om, după ce ai luptat cot la cot cu el.

  Degetele ei îi atinseră obrazul.

  — Caro, murmură el, dar nu avea cum să-l înţeleagă, bineînţeles.

  Îl sărută blând. Nu era un sărut de obligaţie sau răsplată. De fapt nici o femeie nu-l mai sărutase în felul ăsta, până acum. „Fii atent”, îl prevenea un glas. „Nu te preface că te poţi îndrăgosti de o indiancă. Ia ce-ţi oferă, aşa cum fac soldaţii.”

  O trase uşor lângă el.

  *

  Sora Lună se ridicase sus pe cer, cu pântecul copt şi umflat. Valea era plină de umbre. Teules ocupaseră satul de pe deal. Făcuseră din templul Şarpelui cu Pene fortăreaţa lor. Poate era un semn.

  Cel care Râde de Femei îi blestemă pe oamenii-bufniţă. Era anormal şi ruşinos să lupţi noaptea. Şi nici nu se putea. Cum vor putea oamenii lui să deosebească duşmanii de camarazii lor? Şi cum o să le dea ordine?

  Stătea lângă Inelul Tânăr al Viespii, privind siluetele războinicilor săi, înaintând spre Dealul Turnului.

  Vântul şuiera şi gemea. Şarpele cu Pene, Zeul Vântului, îi avea sub puterea lui. În depărtare, răsună strigătul unei bufniţe, mesagerul lui Mitlantecutli.

  Alt semn rău.

  *

  La un moment dat, mii de scântei sclipiră pe deal. Cel care Râde de Femei auzi răpăitul beţelor de foc ale teules şi urletele de groază ale războinicilor săi. De unde aflaseră teules de venirea lor? Puteau vedea în beznă?

  Le dădu ordin căpitanilor săi să se retragă. Tobele şi fluierele răsunau în toată valea.

  Cel care Râde de Femei era convins acum că fata spusese adevărul războinicilor săi. Acest Malinche era cu adevărat Şarpele cu Pene.

  *

  Omul purta doar o pânză în jurul şalelor. Îi vedea fiecare muşchi încordându-se sub piele. Stătea în genunchi, cu picioarele legate. Unul din spanioli, Jaramillo, ţinea piciorul pe funie, iar în mâna dreaptă strângea frânghia petrecută în jurul gâtului şi încheieturilor. Îl smucea tare, gata să-l sufoce.

  Alvarado ţinea altă funie în jurul braţului indianului. În nod, băgase o suliţă de fier, pe care o folosea drept pârghie. Îl strângea atât de tare, încât îi oprise circulaţia. Braţul se umflase deja şi se învineţise.

  Tânărul gemea şi se zbătea.

  Fusese prins în atacul din timpul nopţii. Luna dezvăluise planul texcalanilor. O santinelă îi zărise şi dăduse alarma. Dar el nu va avea norocul celorlalţi prizonieri, în loc de daruri şi oferte de pace, Cortes hotărâse să adopte altă tactică.

  Se uită la el. Ar trebui să pună capăt acestei scene. Frigurile îl schimbaseră. Nu se mai purta ca un zeu, ci ca un om.

  — Întreabă-l dacă ştie cine sunt, îi spuse Cortes lui Mali.

  O privea ciudat.

  — Şarpele cu Pene te întreabă dacă îl recunoşti, îi spuse Mali tânărului. Răspunde-i dacă vrei să nu mai suferi. Este foarte furios.

  Jaramillo slăbi funia, să-l lase să vorbească. Texcalanul tuşi, încercând să-şi recapete răsuflarea. I se prelingeau balele pe bărbie. Trase aer în plămâni. Peste câteva clipe, Jaramillo trase din nou de funie, să-i amintească de întrebare.

  Războinicul îşi înălţă capul, implorând-o din priviri pe Mali să-l ajute. Nu se temea să moară pe câmpul de luptă sau pe piatra de tortură, dar tortura asta.

  — Unii spun. Că este într-adevăr. Un zeu. Iar alţii că. E un om. Şeful nostru. Nu ştie sigur.

  Mali se uită la Cortes.

  — Ştie cine eşti.

  — Atunci întreabă-l de ce oamenii lui luptă împotriva noastră.

  Când auzi întrebarea, tânărul războinic zbieră furios.

  — Pentru că sunteţi pe pământurile noastre, hoţilor şi. Ucigaşilor! În curând, o să vă. Prăjim inimile pe altarele zeilor!

  Mali nu-i traduse aceste cuvinte, dar Jaramillo remarcase glasul lui ridicat şi trase de funie, amuţindu-l. Mali se uită la Cortes. De ce permitea asemenea barbarie? Una era să ucizi în bătălie şi alta să torturezi.

  — Ce-a spus? Se interesă Cortes.

  Observă că transpirase, în ciuda frigului din cameră.

  — V-au atacat pentru că vă cred invadatori.

  Cortes se trânti pe scaun. Era epuizat; nu putea sta în picioare. După câteva clipe, îi porunci lui Jaramillo.

  — Taie-i nasul şi mâinile, leagă-i-le de gât şi trimite-l înapoi, în satul lui.

  Lui Mali nu-i venea să creadă. Îl imploră din priviri să revoce ordinul. Oare acesta era Şarpele cu Pene, zeul care plânsese pentru suferinţa celorlalţi? Sau comandantul care semnase cu inima grea condamnarea la moarte a trădătorilor de la Vera Cruz? Acesta să fie omul care se rugase în genunchi în faţa unei mame cu pruncul la piept?

  — Înainte să trimitem prizonierii înapoi, îi spuse Cortes, trebuie să le transmitem un mesaj pentru Inelul Viespii. Vreau să afle că mi-am pierdut răbdarea. Le dau două zile să vină aici să facem pace. Dacă nu, le ard oraşul din temelii.

  Afară, Jaramillo începuse deja să execute ordinul lui Cortes. Puse mâinile indianului pe un butuc, rânjind. Guzman ridică securea. Când lama atinse butucul, omul zbieră şi-i ţâşni sângele din ambele încheieturi. Apoi îi băgă cioturile într-o găleată cu apă fierbinte, să-i cauterizeze rănile.

  Urla încă, în timp ce Jaramillo îi tăie nasul cu cuţitul.

  „Era mult mai rău decât tot ce văzuse în temple; răpise o moarte eroică şi speranţa unei existenţe eterne. Se vor duce în lumea umbrelor ca nişte bătrâni infirmi.

  De ce Zeul înţelepciunii permitea asemenea acte de cruzime?

  De ce?”

  — Stăpâne.

  Îi făcu semn cu mâna să iasă.

  — Sunt obosit. Trebuie să mă odihnesc. Fă cum ţi-am spus.

  Apoi chemă majordomul, care o scoase afară din cameră.

  — Nu cred că sunt zei, zise Tânărul Inel al Viespii.

  Cei din Sfatul celor Patru îl priveau pe tânăr, nedumeriţi. Nu reuşise să-i convingă. Torţele de pin ardeau pe pereţi.

  — Atunci cum îţi explici înfrângerea noastră? Zise Cel care Râde de Femei. Chiar dacă ar fi oameni, precum spui, sunt conduşi de un zeu. Aceşti teules văd în beznă şi ne citesc minţile.

  — Putem să-i înfrângem, insistă Tânărul Inel al Viespii.

  — Nu-i adevărat, îl contrazise tatăl lui.

  Bătrânul cacique se săturase de aceste dezbateri nesfârşite şi de bubuitul tobelor de înmormântare care răsunau pentru tinerii războinici ucişi în lupte.

  — Nu mai cred că-i putem înfrânge. Ne războim de o lună, timp în care nu s-au retras şi ne-au trimis mereu oferte de pace. Susţin că vor să lupte împotriva mexicanilor, cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri. Acum ne-au trimis războinicii fără mâini şi fără feţe.

  Amuţiră cu toţii; chiar şi Tânărul Inel al Viespii.

  — Este imprevizibil ca orice zeu şi, dacă este într-adevăr Şarpele cu Pene, i-am pus deja prea mult răbdarea la încercare. Aceşti teules ne oferă o alianţă împotriva mexicanilor. Vă imaginaţi ce ar însemna, dacă ar fi adevărat? De cincizeci de ani, Motecuhzoma şi strămoşii lui sug sângele tinerilor noştri pe altarele lor. Dacă ne aliem cu aceşti teules, vom avea posibilitatea să-i înfrângem şi să ne eliberăm în sfârşit de aroganţa şi cruzimea lor. Iar apoi, după ce se vor întoarce în Ţara din Nori, vom rămâne stăpânii văii.

  Tânărul Inel al Viespii vru să protesteze, dar bătrânul cacique ridică mâna să-l amuţească.

  — Ţi-am dat o şansă, fiule. Ne-am luptat cu ei, fără nici un rezultat. Acum o să cerem pace.

  Patruzeci şi patru.

  „Foarte modest în comparaţie cu mexicanii”, se gândi Mali.

  Unele din hainele lor erau furate de la ei, mai mult ca sigur; se vedea după petele de sânge. Ceilalţi purtau mantii simple, sărăcăcioase.

  Mali stătea în spatele scaunului lui Cortes, gata să traducă tot ce spuneau. Solia era formată din vreo cincizeci de persoane, iar penele şi bijuteriile lor arătau că aveau de-a face cu capii republicii texcalane. Conducătorul lor era înalt cât un spaniol şi avea pielea ciupită de vărsat de vânt. Se prezenta drept Inelul cel Tânăr al Viespii, fiul şefului texcalan.

  — Am venit să-i cerem iertare lui Malinche, zise tânărul posomorât. Am crezut că a fost trimis de marele nostru duşman, Motecuhzoma, pentru că v-am văzut însoţiţi de vasalii lor, totonocas. Acum însă ne-am dat seama că ne-am. Înşelat.

  De-abia pronunţase cuvântul. Mali îi transmise cuvintele lui Cortes. Spaniolul era impenetrabil.

  — Spune-le că sunt singurii vinovaţi de acest război. Am venit aici cu gânduri paşnice, iar ei m-au atacat şi m-au hărţuit. Acum ofiţerii mei vor să le ardă oraşul. Nu ştiu cum să-i opresc.

  „Să ardă oraşul?” se miră Mali. Oamenii lui de-abia reuşeau să ţină focul aprins toată noaptea.

  Dar se pare că răspunsul îl revoltase pe Inelul cel Tânăr al Viespii. Avea ordine clare. Tatăl lui voia pace.

  — Spune-i lui Malinche, zise el, că a pătruns pe teritoriul texcalanilor fără încuviinţarea noastră. Am fost nevoiţi să luptăm împotriva lui. Dar acum regretăm şi Sfatul celor Patru îi oferă prietenia noastră, dacă vrea să ne aliem.

  — Sigur, putem uita de neînţelegerile noastre, zise Cortes după ce-i traduse răspunsul tânărului.

  Părea nervos. Mali nu ştia ce să creadă.

  — Deci ce să-i spun, stăpâne?

  — Că accept pacea în următoarele condiţii: va trebui să mi se supună imediat şi să jure credinţă majestăţii sale, regele Carol al Spaniei. Dacă refuză, pârjolesc oraşul şi toţi vor fi sclavii mei.

  Mali se întoarse spre tânărul războinic.

  — Şarpele cu Pene spune că trebuie să-l asculţi în toate privinţele. Altfel o să vină la Texcala şi o să vă pedepsească pe toţi.

  Tânărul Inel al Viespii îi privea mirat pe amândoi.

  — Chiar sunt zei?

  — Ce spune? O întrebă Cortes.

  — Vrea să ştie dacă eşti zeu, stăpâne, murmură Mali.

  Îl văzu pe Aguilar înălţându-şi gâtul să tragă cu urechea.

  — Spune-i că sunt un om, la fel ca el, dar îl slujesc pe unicul Dumnezeu adevărat.

  Mali ezită. „Dacă află că nu eşti zeu, va lupta din nou împotriva voastră şi de data aceasta va învinge. De ce încerci să ascunzi adevărul?

  Oare chiar nu ştii că eşti Şarpele cu Pene?”

  — Este un om, îi spuse Mali tânărului războinic, dar are un zeu înăuntrul lui. De aceea nu poate fi înfrânt în luptă.

  Observă că vorbele ei îl impresionaseră pe tânărul şef. „Da, posibil”, îşi spunea el, „probabil. Uneori, zeii se întorc întruchipaţi în oameni. Şarpele cu Pene fusese om când condusese toltecii.”

  Le oferise un răspuns texcalanilor, dar nu şi ei. „Oare un om putea fi zeu fără să ştie?” se gândea ea. Sau misterul era mult mai mare decât îşi imaginase?

  *

  Un râu argintiu străbătea câmpia. Munţii îndepărtaţi se ridicau spre cerul albastru, spălăcit. Le reamintea spaniolilor de peisajul Andaluziei. Oraşul semăna cu Granada, spunea unul din ei. Clădirile albe de piatră atârnau pe versanţii dealurilor, înconjurate de grădini îngrijite şi ziduri înalte. Depăşea cu mult aşteptările ei. Era mult mai frumos decât Cempoallanul.

  Întreaga populaţie ieşise să-i întâmpine. Cu o zi înainte, aceşti oameni fuseseră cei mai aprigi duşmani ai lor. Iar acum se îngrămădeau pe străzi, aruncând flori şi bătând din tobe de bucurie.

  Au intrat în Texcala în prima zi a lunii cunoscute sub numele de Întoarcerea Zeilor.

  Bătrânul Inel al Viespii aştepta în piaţă să-i salute, aşezat sub un baldachin, în mijlocul nobililor şi servitorilor. Era foarte bătrân şi zbârcit. „Seamănă cu o maimuţă”, se gândi Cortes. Pe covoare, în faţa lui, erau aranjate câteva obiecte de aur, nu prea valoroase.

  Bătrânul fu ajutat să se ridice, când îl văzu pe Cortes descălecând şi ţinu un mic discurs. Cortes se întoarse spre Mali, să-i traducă.

  — Vă urează bun venit în Texcala şi vă oferă aceste modeste daruri ca tribut, zise ea, făcând semn spre obiectele întinse pe covoare. Spune că nu poate oferi mai mult, pentru că Motecuhzoma i-a încolţit aici în munţi şi sunt foarte săraci.

  — Spune-i Inelului Viespii că preţuiesc prietenia lui mai mult decât tot aurul din lume şi că n-o să mai sufere sub jugul mexicanilor pentru că am fost trimis de un mare stăpân să eliberez oamenii de sub tirania regilor.

  Mali traduse vorbele lui în nahuatl şi apoi se întoarse din nou spre Cortes.

  — Îţi mulţumeşte pentru cuvintele frumoase, zise ea şi vrea să consfinţească alianţa căsătorindu-te pe tine şi ofiţerii tăi cu femeile lor. Dar acum doreşte să-ţi atingă faţa.

  — Faţa mea?

  — Este orb, senor. Vrea să te vadă.

  Cortes îşi ascunse repulsia şi acceptă să se lase pipăit. Bătrânul îi atinse buzele, ochii şi barba. Apoi caciquele surâse încântat şi-i şopti ceva lui Malli.

  — Ce spune? O întrebă Cortes.

  — A pronunţat numele unuia din zeii noştri, senor.

  — Care zeu?

  — Şarpele cu Pene.

  Cortes se uită în jur. În larma care domnea, niciunul din ofiţerii săi nu auziseră ce discutaseră. Mali avea dreptate. Indienii aceştia credeau cu adevărat că oamenii puteau fi zei. Ce blasfemie! „Dar divinitatea era un rol care i-ar folosi de minune acum”, se gândi el. Oricum, trebuia să fie foarte atent.

  Mali îl urmărea atentă.

  — Aştept, senor.

  — Ce doreşti, dona Marina?

  — Nu ştiu ce să-i răspund.

  Cortes o studie. Era imposibil să ghicească ce gândea cu adevărat.

  — Nu-i spune nimic, zise el. Ştie destule, deocamdată.

  *

  În noaptea aceea, Aguilar o aşteptă în beznă.

  — Trebuie să-ţi vorbesc, îi spuse el.

  „Miroase oribil”, remarcă fata. „Toţi preoţii sunt la fel, indiferent de originea lor.” Mali grăbi pasul.

  — Cortes nu-mi mai împărtăşeşte de mult hotărârile lui, zise el.

  — Nu mă priveşte.

  — Mă tem pentru el. Părintele Olmedo este un om bun, dar sunt unele lucruri pe care nu le înţelege.

  — Care anume?

  — Nu are prea multă încredere în tine. De exemplu, crede că nu traduci exact cuvintele lui Cortes.

  — Şi tu ce crezi că traduc? Poeme despre fluturi?

  — Ai grijă, dona Marina. Te-ai angajat într-un joc primejdios.

  Îl privea cu dispreţ. „Cine vorbea! Un caraghios care strângea la piept o carte zdrenţuită şi îşi atârnase de gât crucea, simbolul fertilităţii. Ce înţelegea el despre Mexic şi Cortes?”

  — Nu i-aş face nici un rău, în viaţa mea.

  — Atunci fii atentă ce spui. O să-l distrugi.

  — Nu poate fi distrus nici de mine, nici de tine.

  — Este doar un om. Şi oamenii pot fi distruşi. Mai ales de o femeie.

  După ce o lăsă în beznă, se întrebă ce voia să insinueze.

  Patruzeci şi cinci.

  Tenochtitlán.

  Motecuhzoma stătea pe ycpcalli, cu o mantie de pene verzi pe umeri. Privea în gol.

  Femeia-Şarpe se întinsese pe podea, dinaintea lui.

  Împăratul fusese şocat de ultimele veşti: spaniolii îi înfrânseseră pe texcalani în Câmpia Florilor şi-i obligaseră să se predea, ceea ce armatele lui nu reuşiseră niciodată. Cum era posibil ca o mână de oameni să înfrângă zeci de mii de războinici?

  Nu era, bineînţeles, decât dacă spaniolii aveau un zeu în fruntea lor. Dacă acest Malinche era Quetzalcoatl. Şarpele cu Pene.

  Era adevărat că zeii trebuiau îmblânziţi. Dar Şarpele cu Pene nu făcea parte din zeii lor. Nu-i ajutase pe mexicani să domine celelalte popoare; când strămoşii lui Motecuhzoma sosiseră în această vale, cu mii de ani în urmă, îşi aduseseră zeii lor: pe Huitzilopochtli, Pasărea Colibri sau Zeul Războiului şi Tezcatlipoca, Oglinda Fumegândă sau Aducătorul întunericului. Amândoi erau duşmani înverşunaţi ai Şarpelui cu Pene. Şi, spre deosebire de acesta, cereau sânge uman. Iar Oglinda Fumegândă urzise izgonirea Şarpelui cu Pene din străvechiul său oraş Tollan.

  Motecuhzoma se gândea la cumplitele implicaţii ale evenimentelor petrecute de curând. Ce se va întâmpla cu oamenii săi, dacă erau prinşi într-o confruntare directă între zei? Indiferent cine ar câştiga, se va termina cu Mexicul. Încleştarea titanilor va duce fie la distrugerea soarelui, fie la oprirea vântului şi ploii. Şi el, Motecuhzoma, trebuia să prevină acest cataclism.

  Ştiuse dintotdeauna că se va ajunge la această situaţie. Poruncise să se ridice altarul Şarpelui cu Pene în curtea Marelui Templu, în speranţa că va calma zeii. Dar, în adâncul sufletului, ştiuse că dezastrul era inevitabil.

  Nu ştia ce hotărâre să ia şi începu să tremure de frică.

  Patruzeci şi şase.

  Texcala.

  La picioarele lui se afla un tribut demn de un rege, care consta din aur, argint şi pietre preţioase. Cortes încercă să nu se arate impresionat.

  — Vor să te felicite pentru victoria ta asupra texcalanilor, îi spuse Mali.

  — Mulţumeşte-le pentru gândurile lor bune, dar spune-le că este vorba de o neînţelegere. N-am venit să mă războiesc cu nimeni; nu doresc decât pacea.

  Mali transmise acest mesaj conducătorului mexicanilor. Nobilul avea inele groase de jad şi opal, podoabe preţioase în urechi şi pe buza inferioară, un evantai superb din pene de quetzal şi o mantie bogat ornamentată, îl trata pe Cortes cu superioritate, strâmbând din nasul său ca un cioc de papagal.

  „Ah, ce mi-ar place să-l umilesc”, se gândi spaniolul.

  — Spune că n-ar trebui să te încrezi în texcalani, zise Mali. Sunt perfizi şi mexicanii se tem să nu ne omoare pe toţi, peste noapte.

  Cortes zâmbi: „Vai, ce amabili erau!”

  — Mulţumeşte-le pentru grija lor. Dar spune-le că nu mă tem de texcalani, pentru că le citesc gândurile şi aflu dinainte ce vor să facă.

  Urmă alt schimb de cuvinte. Mali părea surprinsă de vorbele mexicanilor şi se pare că voia să se asigure că nu înţelesese greşit.

  — Ce este? O întrebă Cortes.

  — Marele Conducător Motecuhzoma vrea să-ţi ofere un tribut anual în semn de prietenie. Te roagă să fixezi singur cantitatea de aur, argint, jad şi pânzeturi, care va trebui plătită în fiecare an. Dar insistă să nu-ţi continui călătoria spre capitala lui, pentru că există multe republici trădătoare precum Texcala până la Tenochtitlán. De aceea, te roagă să-ţi iei tributul şi să te întorci în Ţara Norilor din est.

  „Se teme de mine!” se gândi Cortes. „Se teme de mine fiindcă mă crede probabil acest misterios Şarpe cu Pene! Şi-a trimis ambasadorii să mă îmbie cu bogăţii, ca să plec din ţinuturile lui, de parcă aş fi comandantul unei mari armate, nu căpitanul a câteva sute de oameni. Se pare că, în afară de totonocas şi texcalani, am un aliat mult mai puternic, la care nu m-am gândit până acum.

  Chiar mintea lui Motecuhzoma.”

  Spera că nu-şi trădase entuziasmul care clocotea în sufletul lui.

  — Mali, spune-le să-i transmită marelui lor conducător toată prietenia mea. Explică-le că aş vrea din tot sufletul să mă supun dorinţelor împăratului, dar trebuie să discut personal cu Motecuhzoma. Altfel aş nesocoti ordinele regelui meu.

  Mexicanii păreau uluiţi de acest răspuns. Urmă un schimb de cuvinte. „Mă întreb ce le spune”, se gândi Cortes. „Probabil că înfloreşte acest mit al zeificării mele. S-a băgat într-un joc periculos. Indiferent ce cred aceşti mexicani, voi avea grijă să nu-mi iasă din gură nici o erezie.”

  — Ce au spus? O întrebă el pe Mali.

  — Că or să te conducă ei, prin Choluba, dacă ţii neapărat. Acolo, vei fi întâmpinat aşa cum se cuvine.

  — Mulţumeşte-le din partea mea. O să mă gândesc. Vor primi răspuns la timpul potrivit.

  Mexicanii făcură o plecăciune şi se retraseră. Cortes se uită după ei, pierdut în propriile sale gânduri. Deodată, îşi dădu seama că oamenii lui aşteptau instrucţiuni.

  Se întoarse spre majordomul caceres:

  — Adu-mi-l pe Norte, zise el.

  *

  Coastele lui Norte erau legate cu un bandaj murdar şi braţul stâng îi atârna de gât. Era tras la faţă de febră.

  Cortes strâmbă din nas. Norte mirosea a boală. Se întoarse spre caceres şi-i făcu semn să aducă un scaun. Norte părea prea slăbit să stea în picioare.

  — Acum poţi să pleci, îi spuse el majordomului. Vreau să vorbesc singur cu Norte.

  Caceres încuviinţă din cap şi ieşi.

  — Norte, am nevoie de părerea ta, zise Cortes, zâmbind.

  — Părerea mea?

  — Ai trăit mulţi ani printre băştinaşi şi le cunoşti obiceiurile.

  — Puţin.

  „Da, puţin”, se gândi Cortes. „Dar suficient să participi la sacrificii împreună cu ei şi să-ţi tatuezi faţa ca un sălbatic.” N-avea decât dispreţ pentru un om care renunţase la educaţia lui creştină şi se lăsase influenţat de sălbatici. Dovedea că nu avea caracter şi tărie morală.

  — Vreau să ştiu mai multe despre zeul acesta al lor. Şarpele cu Pene.

  Norte îl privi împietrit.

  — De ce n-o întrebi pe dona Marina, senor? Se pricepe mai bine.

  — Pentru că vreau să-mi spui tu.

  Norte simţea cum se ofileşte sub privirea glacială a lui caudillo.

  — Este doar o legendă, zise el, ridicând din umeri. Oamenii aceştia sunt foarte superstiţioşi.

  — Nu contează, vreau să aflu ce spune această legendă.

  — Quetzalcoatl – Şarpele cu Pene – nu este cel mai puternic dintre zeii indieni, dar este cel mai frumos şi, se pare, cel mai uman.

  Se opri. Cortes rămase tăcut.

  — Legenda spune că în ultima lui reîncarnare a fost preotul-rege al oraşului Tollan, capitala unui popor străvechi, toltecii. Se ştie că erau nişte oameni foarte învăţaţi şi culţi, iar Şarpele cu Pene era stăpânul lor. Iar acest stăpân era atât de înţelept, încât nu ucidea nici o vietate şi nu rupea nici măcar o floare. Şi-a instruit poporul în arta vindecării şi a mişcării astrelor pe cer. Bumbacul creştea în mii de culori pe câmpurile lor, iar ştiuleţii de porumb erau atât de groşi, încât un bărbat nu-i putea cuprinde în braţe. Oamenii îşi petreceau timpul cântând muzică şi ascultând păsările.

  — Continuă.

  — Şarpele cu Pene avea un rival, Teztcatlipoca, zeul căruia îi spun Oglinda Fumegândă. Acesta era gelos pe popularitatea Şarpelui cu Pene. Aşa că într-o noapte l-a îmbătat şi l-a făcut să profite de propria lui soră. A doua zi de dimineaţă, Şarpele cu Pene, sfâşiat de remuşcări, s-a dus pe ţărmul mării de est şi s-a aruncat într-un foc. Cenuşa s-a ridicat ca un stol de păsări albe, ducându-i inima la Pielea de Şarpe, mama tuturor zeilor. Pe urmă a ieşit întreg din foc, a împletit o plută din mii de şerpi şi a pornit pe ape. A promis că se va întoarce într-o zi, să readucă vremurile bune.

  Norte ridică din umeri.

  — Basme. Superstiţii, zise el.

  — Dacă este doar o superstiţie, de ce Motecuhzoma s-a speriat atât de rău?

  — Motecuhzoma are toate motivele să se teamă, zise Norte, fără să vrea.

  Cortes îl fixă cu ochii lui cenuşii.

  — De ce?

  Norte ezită, înainte să-i răspundă:

  — Pentru că stă pe tronul toltecilor. Mexicanii le-au asimilat cultura şi pământurile. Majoritatea oamenilor de rând descind din tolteci, nu din mexicani. Se teme probabil că sosirea ta ar dezlănţui o revoltă. În adâncul sufletului ştie că este un impostor.

  Cortes zâmbi.

  — Şi unde este acest Tollan, capitala Şarpelui cu Pene?

  — La nord de Tenochtitlán. Dar este o ruină. Acum Cholula este oraşul lui.

  — Cholula?

  — Da, până şi eu am auzit de el, cât am stat în Yucatan. Este un oraş sfânt, ridicat în amintirea Şarpelui cu Pene. Zeci de mii de oameni vin în pelerinaj în flecare an.

  — Da, înţeleg, zise Cortes.

  — Este o superstiţie indiană. Eu unul nu cred în ea.

  Cortes se uită la urechile sfârtecate ale lui Norte şi la tatuajele diavoleşti de pe faţa lui.

  — Nu, bineînţeles. Mulţumesc, Norte. Poţi să pleci. Dar, când se ridică, îl întrebă deodată, pe neaşteptate.

  — Cum merge rana?

  — Se vindecă.

  — Benitez spune că ai luptat cu mult curaj şi i-ai salvat viaţa.

  Norte ridică din umeri. Da, era adevărat.

  — Norocul lui că te-am cruţat atunci la Vera Cruz.

  — Şi al meu, zise Norte, înainte să plece.

  Cortes zâmbi. Chiar dacă-şi petrecuse prea mult timp printre păgâni, Norte nu-şi pierduse isteţimea.

  Patruzeci şi şapte.

  În aer răsuna bubuitul tobelor şi se simţea aroma mâncării calde, împănată cu mirodenii. Prăjituri de porumb, iepuri fripţi şi fasole cu chilii erau puse pe covoraşe, dinaintea lor. Cortes şi ofiţerii săi se ospătară împreună cu Inelul Bumbacului şi alţi nobili texcalani. În timp ce mâncau, acrobaţii îşi etalau măiestria în sala cea mare, în faţa lor, iar piticii se dădeau peste cap şi dansau.

  Bătrânul Inel al Viespii se întoarse şi-i vorbi lui Mali, care stătea în spate, între el şi Cortes.

  — Ce spune? Se interesă comandantul spaniol.

  — Că n-ar trebui să mergi la Cholula.

  — Mexicanii ne-au asigurat că vom avea parte de o primire frumoasă.

  Mali îi traduse şefului texcalan în nahuatl şi apoi se întoarse din nou spre Cortes.

  — Spune că ar avea mai multă încredere într-un şarpe cu clopoţei, decât în ospitalitatea mexicană. Dacă vrei să mergi la Tenochtitlán, ia-o prin Huexotzinco.

  „I-a apucat pe toţi grija de noi aşa, ca din senin”, se gândi Cortes. „Ce mult s-a schimbat situaţia în ultimele zile!”

  — O să mă gândesc, zise el.

  — Bineînţeles, zise Mali, dar trebuie să te duci la Cholula.

  Alvarado şi Benitez auziseră amândoi conversaţia şi o priveau miraţi.

  — Fir-ai tu să fii, bombăni Alvarado, cum îndrăzneşti să-i porunceşti lui caudillo?

  Cortes zâmbi. Aceste izbucniri îl amuzau. Pisica lui sălbatică îl scotea din sărite până şi pe imperturbabilul Alvarado.

  — Dar are dreptate, îl linişti Cortes. Trebuie să merg la Cholula.

  — De ce? Îl întrebă Benitez.

  Bătrânul Inel al Viespii începuse din nou să discute cu Mali.

  — Vrea să cimenteze alianţa încheiată cu noi, murmură fata. Oferă femei pentru toţi căpitanii tăi. Şi doreşte să ţi-o ofere pe fiica lui.

  Inelul Bumbacului făcu semn spre cinci femei care stăteau în capătul opus al sălii. Erau îmbrăcate în fuste albe şi huipitli frumos decorate. Iar părul era împodobit cu bucăţi de jad.

  — Una din ele este chiar fiica Inelului Bumbacului, zise Mali. Celelalte provin din familii nobile. Odrasla Inelului Viespii este cea din dreapta. De fapt, se laudă, pentru că nu este fiica, ci nepoata lui.

  Cortes studie femeile cu un ochi critic.

  — Ce părere ai, Mali?

  — Nu înţeleg, senor.

  — Să-i accept oferta? Oare ar trebui să mă culc cu nepoata lui?

  „Ah, în sfârşit”, se gândi el. Văzuse o umbră de durere şi nesiguranţă pe faţa ei implacabilă. Minunata lui prinţesă era geloasă şi posesivă ca orice femeie. Şi se pare că-şi pierduse limba.

  Cortes zâmbi.

  — Spune-i că-i mulţumesc pentru ofertă, dar nu pot să-i accept fiica, deşi este foarte frumoasă, pentru e sunt deja căsătorit şi religia mea îmi interzice să am în multe soţii.

  Fata rămase împietrită. Îi traduse indianului abia peste câteva clipe, cu un glas complet schimbat.

  Apoi se întoarse spre ea, prefăcându-se că nu sesizase stânjeneala ei.

  — Anunţă-l însă că oamenii mei vor fi încântaţi să le accepte pe aceste frumoase fete. Dar nu înainte de a fi botezate în religia creştină. Aminteşte-i că şi el ar trebui să facă acelaşi lucru, pentru că este un om bătrân. Aş vrea să accepte sfintele taine, împreună cu ceilalţi şefi, pentru ca sufletele lor să-şi găsească pacea în Rai.

  Mali părea zguduită de cele întâmplate. Cortes o ascultă cum îi traducea cuvintele, bâlbâindu-se. Când termină ce avea de spus, Bătrânului Inel al Viespii îi pieii zâmbetul.

  — Iată răspunsul lui, zise Mali. Nu are nimic împotrivă ca fiicele lui să fie stropite cu apă, dacă asta te face fericit. Dar, în ceea ce-l priveşte, nu poate renunţa pentru nimic în lume la zeii lui. Iar dacă ar face aşa ceva, ar stârni revolta în rândurile poporului său.

  „De ce oamenii aceştia sunt atât de încăpăţânaţi?” se întrebă Cortes. Credea că Olmedo şi Diaz le explicaseră noua religie şi-i făcuse să-şi dea seama de greşelile lor.

  — Dacă se creştinează, va dobândi fericirea veşnică în Rai. În schimb, dacă moare păgân, va fi aruncat în groapa diavolului, unde va arde veşnic în chinuri. Trebuie să renunţe la aceste sacrificii sângeroase.

  Părintele Olmedo puse o mână pe umărul lui Cortes.

  — Senor, nu cred că este potrivit. Ar trebui s-o luăm mai uşor.

  Cortes se uită la faţa puhavă, roşcovană a preotului.

  — Nu înţeleg! Un preot mă opreşte să răspândesc cuvântul lui Cristos? Care din noi doi este omul lui Dumnezeu?

  — Vreau doar să vorbiţi mai moderat.

  — Încerci mereu să mă opreşti!

  — Cred că este mai bine să nu le impunem forţat credinţa noastră. Altfel riscăm să pierdem ce am câştigat.

  — Are dreptate, caudillo, interveni Alvarado. Dacă le forţăm mâna tocmai acum când am încheiat pace cu ei, ar fi o adevărată sinucidere.

  Cortes clătină din cap. Erau nişte laşi. Când era vorba de un subiect atât de important ca religia, ce conta dacă o impuneau de bunăvoie sau sub ameninţarea săbiei? Dar fără ajutorul lor nu putea face nimic. Se întoarse spre Mali.

  — Spune-i Inelului Viespii că acceptăm bucuroşi miresele lui. Cât despre religie, o să discutăm mai târziu.

  *

  Benitez îşi ţinuse răsuflarea până atunci. Se temuse că va izbucni o confruntare dezastruoasă. Acum însă răsuflă uşurat. Chiar şi părintele Olmedo tremura. Câştigase încrederea acestor oameni, iar Cortes fusese cât pe ce să distrugă tot ce realizaseră.

  Patruzeci şi opt.

  Stătea întinsă lângă el pe covor. Îi simţea unirea în peştera plăcerilor. Pe fereastră, Sora Lună, decapitată de fratele ei, Huitzilopochli, cobora înfrântă cerul nopţii. Cortes stătea liniştit, cu ochii la fraţii lui stelele. Acum îl simţea atât de departe de ea!

  — Nu mi-ai spus că ai o soţie, murmură ea.

  Dar nu-i răspunse.

  — Este frumoasă?

  — Nu seamănă cu tine, Mali, îi şopti el. N-o iubesc.

  — Dacă este soţia ta, de ce nu a venit aici, cu tine?

  Zâmbi în beznă.

  — Cum să vină aici? Nici măcar nu se dă jos din pat noaptea de una singură, dacă n-are o servitoare care s-o ţină de mână.

  Mali îşi lipi coapsa de el şi îşi aşeză obrazul pe buclele aspre, ciudate, de pe piept.

  — Cum o cheamă?

  — Nu vreau să vorbesc despre ea.

  Mali era cât pe ce să izbucnească în lacrimi. Noroc că era beznă şi nu putea s-o vadă.

  — Ar fi trebuit să-mi spui, zise ea, după un timp, când îşi veni în fire.

  — M-am temut că o să te dezamăgesc şi am avut dreptate.

  — Ai copii cu ea?

  — Nu, n-am.

  Mali se gândi. Înseamnă că nu avea moştenitori pentru Mexic, deocamdată.

  — O să vină aici, să stea cu tine, după ce vom ajunge la Tenochtitlán?

  — De ce-mi pui atâtea întrebări? Doar ţi-am spus că n-o iubesc.

  — Da, poate, dar era mai bine dacă îmi spuneai.

  — De ce? Poate, într-o zi, o să am o soţie mai bună.

  — Pe mine?

  — Pe cine altcineva, chiquita? Murmură el. Pe cine aş putea iubi la fel de mult ca pe tine?

  După un timp adormi. Dar Mali rămase trează toată noaptea, muncită de gânduri. Toţi zeii erau imprevizibili. Chiar şi el putea cere sacrificii, la un moment dat. Va trebui să se hotărască dacă era dispusă să-şi ofere inima Şarpelui cu Pene.

  *

  În semn de prietenie. Inelul Viespii cel Bătrân i-a permis lui Cortes să transforme unul din templele oraşului în altar creştin. Acolo, preoţii săi le-au botezat pe cele cinci prinţese texcalane, înainte să le dea căpitanilor lui Cortes, drept camaradas.

  Nepoata Inelului Viespii a primit numele creştin de dona Luisa şi a fost dată lui Alvarado. Cortes s-a gândit să-şi îndulcească refuzul, spunându-i bătrânului cacique că uriaşul roşcovan este fratele său. Pe urmă, i-a ales pe Sandoval, Cristobal Olid şi Alonso de Avila, dăruindu-le celelalte femei. Cea mai frumoasă dintre ele, fiica Inelului Bumbacului, a fost botezată dona Elvira şi dată lui Leon.

  „Faptul că îl alesese pe Leon fusese o mişcare tactică foarte abilă”, se gândi Benitez. Răsplătise un fost duşman şi-l transformase într-un aliat de nădejde. Cortes era un tip foarte isteţ!

  Patruzeci şi nouă.

  Cholula.

  Spaniolii au rămas cu gura căscată când l-au văzut apărând înaintea lor, cuibărit printre câmpurile verzi ale Văii Anahuac. Sute de turnuri albe şi piramide se ridicau deasupra caselor de piatră cu acoperişuri plate.

  „Dacă acesta era doar un oraş pentru pelerini”, se gândea Benitez, „cum o arăta capitala, Tenochtitlán?” De fiecare dată când credea că văzuse tot ce se putea, acest ţinut nou îi oferea altă surpriză, aşa cum se întâmplase la Cempoallan, Texcala şi acum aici.

  Şi-au aşezat tabăra în albia uscată a râului Atoyac, lângă oraş, în umbra Femeii Adormite. Zăpada sclipea luminată de razele lunii în vârful vulcanului, ca un colier alb la gâtul unei prinţese.

  *

  Delegaţia oraşului Cholula ieşi să-i întâmpine a doua zi de dimineaţă. Era compusă din înalţi demnitari şi preoţi, în tunici albe, fără mâneci, cu franjuri. Fuseseră anunţaţi, ca de obicei, de sunetul tobelor, scoicilor şi fluierelor şi apăruseră escortaţi de sclavi, care alergau înaintea lor, să le facă vânt cu evantaiul şi să-i tămâie. Cortes îi aştepta îmbrăcat în armură, din cap până-n picioare, cu Mali la dreapta lui şi căpitanii în spate.

  Conducătorul delegaţiei cholulane făcu un pas înainte, atinse pământul şi duse degetele la buze, aşa cum se obişnuia.

  — Spune că-l cheamă Coiotul cel Furios, zise Mali.

  Alvarado stătea exact în spatele lui Cortes.

  — Mulţumeşte-i pentru această primire, îi transmise el lui Mali şi spune-i că am venit în numele Majestăţii Sale catolice, Carol al Cincilea, pentru a propovădui noua religie şi a pune capăt vrăjitorilor din această ţară.

  Mali se întoarse spre Coiotul cel Furios.

  — Şarpele cu Pene s-a întors să se odihnească în oraşul său. A fost trimis de Olintecle, părintele zeilor să-şi ia înapoi tronul şi să pună capăt sacrificiilor umane.

  Coiotul cel Furios rămase impasibil. Se pare că îşi pregătise răspunsul cu grijă.

  Mali se încruntă când îl auzi, deşi se aşteptase. „Oamenii aceştia erau nişte ipocriţi! Se prefăceau că îşi adoră zeul şi când se întorcea, în sfârşit, aşa cum promisese, nu-l aclamau şi nu-l recunoşteau! Ce fel de religie era aceasta?”

  — Ce spune? O întrebă Cortes.

  — Că eşti binevenit în oraşul lor. Sunt bucuroşi să te primească. Au pregătit locuri de dormit şi mâncare.

  Se opri.

  — Deşi sunt interesaţi să audă tot ce ai de spus, susţin că nu vor să-şi supere zeii.

  Cel care Râde de Femei, în mantia lui simplă, se apropiase de unul din senatorii cholulani şi-i pipăia hainele, curios. Erau din bumbac vopsit, de calitate, pe care oamenii lui nu şi-l puteau procura din cauza embargoului impus de Tenochtitlán. Nobilul se foi stânjenit şi încercă să se dea înapoi. Dar Cel care Râde de Femei îl apucase cu putere.

  Coiotul cel Furios se întoarse spre Mali.

  — Dacă acest Malinche a venit cu gânduri paşnice, de ce este escortat de duşmanii noştri?

  — Se tem de texcalani, îi explică Mali. Doar sunt duşmanii lor.

  — Spune-i că mă însoţesc în călătoria mea la Tenochtitlán. Nu am gânduri rele.

  Mali îi transmise cuvintele lui Cortes, dar Coiotul cel Furios era de neînduplecat. Voia ca spaniolii să intre în oraş fără texcalani.

  — Niciodată! Exclamă Alvarado, când auzi răspunsul.

  — Este o capcană, zise Sandoval.

  Mali aşteptă, întrebându-se ce o să hotărască. Dar Cortes zâmbea.

  — Dacă aş fi în locul Coiotului cel Furios şi ar apărea nişte străini însoţiţi de duşmanii mei.

  Se întoarse spre Alvarado.

  — De francezi, de exemplu. Le-aş cere acelaşi lucru.

  — Caudillo, şuieră Alvarado, nu putem risca!

  — Îmi dau foarte bine seama cum stau lucrurile.

  Se răsuci spre Mali.

  — Spune-i că acceptăm.

  „Este sinucidere curată”, se gândi Mali. „Se poartă din nou arogant, ca un zeu.”

  — Şarpele cu Pene este de acord, îi transmise ea Coiotului cel Furios. Dar te previne să nu-i pui răbdarea la încercare. Poate citi minţile oamenilor şi va şti tot ce plănuiţi.

  Coiotul cel Furios zâmbi dispreţuitor.

  — Nu-l văd pe Şarpele cu Pene aici.

  — Marele Conducător l-a văzut, îi răspunse Mali. I-a trimis un munte de aur şi bijuterii în dar.

  Cortes o întrerupse.

  — Ce spune? O întrebă el.

  — Nimic. A fost obraznic.

  Alvarado şi Sandoval se uitară unul la altul. Nu le plăcea s-o vadă pe Mali discutând personal cu băştinaşii. Dar Cortes părea foarte liniştit.

  — Spune-i că de-abia aşteptăm să fim primiţi în oraşul lui.

  După plecarea Coiotului cel Furios şi a escortei sale, Cortes o luă de-o parte pe Mali.

  — Crezi că ar trebui să mă încred în ci, chiquita? Murmură el.

  — Doar dacă vrei să-ţi pierzi armata, senor.

  — Exact cum am bănuit, zise el, încuviinţând din cap.

  Apoi se îndreptă spre ofiţerii săi. Fata văzu un iepure sălbatic traversând poteca spre tufişuri. Era un semn. Se va întâmpla ceva rău.

  *

  O masă de oameni îi salută când intrară în oraş. Fetele aruncau buchete de flori, acrobaţii alergau făcând tumbe, preoţii suflau din scoici şi băteau tobele. Spaniolii erau însoţiţi doar de Totonocas care împingeau tunurile.

  Texcalanii rămăseseră în afara oraşului, în tabăra din albia râului.

  Benitez se răsuci în şa şi-l văzu pe Norte care se străduia să ţină pasul, cu braţul atârnat de gât. Floarea Ploii mergea lângă el. Fata îşi ridică privirile şi-i strigă ceva lui Benitez.

  — Ce spune? Îl întrebă el pe Norte.

  — Te sfătuieşte să te bucuri de glorii cât mai ai timp, îi răspunse Norte, pentru că mâine or să ne omoare pe toţi.

  Cincizeci.

  În timp ce străbăteau curtea templului, nu se auzea decât zgomotul paşilor lor şi zăngănitul săbiilor de oţel. Mulţimea se dădea la o parte să le facă loc.

  Cortes urcă treptele piramidei săpate în zid. Erau abrupte şi, când ajunseră în vârf, de-abia mai respirau sub povara armurilor grele. Preoţii, în mantii alb cu roşu, îi priveau adunaţi unul lângă altul.

  Dar Cortes nu-i băga în seamă. Intră în altar, urmat de Benitez. La început nu văzură nimic dar, când se obişnuiră cu lumina, Benitez îşi dădu seama că stătea faţă-n faţă cu un şarpe uriaş de piatră. Era îmbrăcat într-o mantie albă, cu cruci roşii, asemănătoare cu hainele preoţilor de afară. Corpul reptilei era acoperit cu jad, dar nu avea cap de şarpe, ci de om, cu păr lung şi barbă.

  — Deci acesta este Şarpele cu Pene, zise Cortes.

  Zâmbea şi-i sclipeau ochii ciudat. Parcă ar fi fost beat.

  Caudillo se întoarse spre Alvarado.

  — Unii din aceşti oameni cred că eu sunt Şarpele cu Pene.

  Zicând acestea, sări pe altar, lângă idolul bărbos.

  — Credeţi că seamănă cu mine?

  Alvarado se uită la părintele Olmedo. Părea stânjenit.

  — N-ar trebui să vorbeşti aşa, caudillo.

  — Acesta este Diavolul, zise Olmedo.

  — Eu cred că seamănă cu Aguilar, zise Sandoval, râzând. Sau cu Pedro, adăugă el, uitându-se la Alvarado.

  — N-ar trebui să pronunţi asemenea blasfemii, bombăni Alvarado.

  Benitez puse mâna pe sabie. Nu-i plăcea mutra preoţilor şi felul cum se îngrămădiseră la intrare.

  — Haideţi să plecăm de aici, zise el. Şi să sperăm că nu va trebui să luptăm acum, când suntem înconjuraţi de mii de oameni.

  Se uită peste umăr, la Cortes. Se întreba ce avea de gând. Devenise periculos şi imprevizibil în ultima vreme. Nu mai era acelaşi om cu cel care plecase din Santiago de Cuba, cu şapte luni în urmă.

  Cortes se uită şi el la preoţi.

  — Se pare că au balauri cu capete de om în aceste catedrale, spuse el, întorcându-se spre părintele Olmedo. Vei fi martorul meu. Jur să dărâm toţi idolii din acest regat şi să şterg fiecare picătură de sânge de pe aceste ziduri! Pentru că nu există decât un singur Dumnezeu, iar eu sunt slujitorul lui. Amin!

  — Amin, repetă părintele Olmedo.

  Cortes sări de pe statuie şi ieşi afară, în soare, trecând pe lângă preoţi. Iar ceilalţi se grăbiră să-l urmeze, nerăbdători să părăsească acest loc blestemat.

  *

  Mali se plimba prin piaţă, escortată de Flores şi vreo cinci soldaţi. Aici totul era de vânzare; piatră, calcar, grinzi de lemn pentru clădiri, oale de gătit, oglinzi de silex, fard de pleoape, ierburi pentru vindecarea puilor bolnavi, pene, sare, cauciuc, bitum. Negustorii vindeau cacao şi porumb, hamalii cărau coşuri cu mantii, fuste brodate, sandale. O prostituată îşi ridică fustele, expunându-şi picioarele tatuate. Bătrânele stăteau în genunchi lângă cocenii de porumb şi ardeii roşii expuşi pe covoraşe pentru vânzare. Mali simţi aroma mâncării, care plutea în acest târg aglomerat.

  Deodată, lumea se dădu la o parte să facă loc unei femei într-o mantie superbă, împodobită cu bijuterii de onix. Era înconjurată de un cortegiu de sclavi. Mali o recunoscu imediat; o văzuse la ceremonia primirii lor. Era Pasărea din Trestii, mama celui mai important demnitar cholulan, Coiotul cel Furios.

  Pasărea din Trestii aşteptă până când una din sclave cumpără o sută de bucăţi de hârtie din scoarţă de copac, oferind în schimb douăzeci de boabe de cacao.

  Mali le spuse celor din escorta ei să stea pe loc şi să aştepte.

  — Pasăre din Trestii, o strigă Mali.

  Femeia o privi mirată, fără să răspundă.

  Mali îşi lăsase ochii în jos, să-şi arate respectul.

  — Trebuie să-ţi vorbesc, Mamă.

  — Nu văd ce am putea discuta.

  — Am nevoie de ajutorul tău.

  Aceste cuvinte avură darul s-o îmblânzească. Se uită peste umărul lui Mali, la soldaţii spanioli.

  — Nu te îngrijora, mamă, zise Mali. Niciunul din câinii aceia nu ştie limba elegantă. Nu înţeleg nici un cuvânt.

  — Ce s-a întâmplat, copilă? Murmură Pasărea din Trestii.

  — Trebuie să scap de aceşti diavoli, zise Mali.

  Pasărea din Trestii părea alarmată, dar nu surprinsă. Parcă s-ar fi aşteptat de mult la acest incident.

  — Eşti sclavă?

  — În venele mele curge sânge regal mexican; am fost fiica unui mare nobil, până când animalele astea m-au răpit din casa mea de la Painali. O să mă ajuţi?

  Bătrâna ezită şi apoi îi spuse.

  — Nu aici. La noapte. La mine acasă.

  Şi, după ce aruncă o ultimă privire temătoare soldaţilor, se întoarse şi plecă, urmată de suita ei.

  — Este a doua zi de când nu ni s-a adus mâncare, zise Alvarado. Oamenii sunt flămânzi. Doar n-or să se sature cu promisiunile cholulanilor?

  Benitez se sprijini de masă.

  — Norte a vorbit cu Totonocas. Au spus că au găsit găuri cu pari ascuţiţi, care ar ucide pe oricine ar cădea în ele, pe drumurile care duc afară din oraş. Au spus de asemenea că au văzut bolovani îngrămădiţi pe acoperişurile caselor, gata să fie rostogoliţi peste cei care ar încerca să scape în stradă. Cred că am fost atraşi într-o cursă.

  Trecuseră trei zile de la intrarea lor triumfală în Cholula. Când sosiseră fuseseră găzduiţi într-un palat frumos, care dădea spre piaţă şi se ospătaseră cu porumb şi curcani. Dar acum nu mai primeau nici un dram de mâncare şi soldaţii erau priviţi duşmănos când ieşeau pe străzi.

  — Am auzit de şase ori scoicile sunând pentru a anunţa sacrificii în cinstea Păsării Colibri, zeul Războiului, zise Leon. Am impresia că ne sfidează.

  — Eu am auzit alt zvon, spuse Sandoval. Că Motecuhzoma a promis o mare cantitate de aur cholulanilor dacă vor reuşi să aducă douăzeci dintre noi în capitala lui, să fim sacrificaţi pe altarele zeilor.

  Discuţia fu întreruptă de alt şuierat, nu departe. Altă inimă oferită lui Huitzilopochtli.

  Oamenii se înfiorară, amuţind speriaţi.

  — Au evacuat femeile şi copiii, zise Jaramillo, după un timp. I-am văzut azi dimineaţă mergând cu sutele spre poalele dealurilor.

  Ordaz îşi încrucişa braţele, pufnind dispreţuitor.

  — Tu eşti unul din cei care au strigat în gura mare să ne întoarcem, acum câteva luni, îi reaminti de Grado.

  — De atunci am văzut aurul adunându-se şi caudillo ne-a condus spre victorii imposibile. Şi oricum nu putem da înapoi.

  — Atunci ar trebui să-i băgăm pe texcalani în oraş, cu noi, zise Alvarado.

  Cortes părea pierdut în gânduri.

  — Poate că exagerăm. Chiar dacă nu ne iubesc ca texcalanii, încă nu sunt convins că vor să ne trădeze.

  Apoi se întoarse spre Mali, care nu scosese nici un cuvânt până atunci.

  — Tu ce părere ai, dona Marina?

  *

  Luna se lăsase în spatele dealurilor. O siluetă intră în grabă într-unul din marile palate de lângă piaţă. Un servitor o escortă într-o cămăruţă luminată de-o torţă.

  Casa era tăcută; dormeau cu toţii.

  — Diavolii spanioli te-au urmărit până aici? O întrebă Pasărea din Trestii.

  Mali clătină din cap.

  — Am fost foarte atentă. M-am strecurat pe lângă santinele, în timp ce restul dormeau.

  Pasărea din Trestii îi făcu semn să se aşeze lângă ea, pe covorul roşu. Alt servitor aduse căni aburinde cu chocoatl. Lui Mali îi tremurau mâinile în timp ce ţinea cana din lut.

  „Fata este îngrozită”, se gândi Pasărea din Trestii. „Ce barbari! Îndrăznesc să vină aici cu ucigaşii aceia de texcalani şi conducătorul lor are tupeul să se dea drept Şarpele cu Pene.”

  Bătrâna o studia atentă. Era slabă, dar i se părea normal, după cât suferise. Însă i se părea drăguţă şi foarte tânără. Dar exista pericolul să poarte în pântece sămânţa vreunuia din aceşti barbari. Aceasta ar putea fi o problemă.

  — Povesteşte-mi despre tine, o îndemnă Pasărea din Trestii.

  — M-am născut la Painala, nu departe de Coatzacoalcos. Mama era mexicană, fiica unui mare nobil, rudă cu Faţă în Apă, bunicul lui Motecuhzoma. Iar tata era cacique-le aşezării…

  Pasărea din Trestii tresări bucuroasă. Avusese dreptate să se încreadă în instinctele ei. Dacă această Malinali avea într-adevăr sânge regesc – lucru care se putea verifica imediat – va fi foarte preţioasă ca soţie. Toţi ştiau că nu puteai avansa în ierarhia curţii regale decât dacă erai rudă de sânge, indiferent cât de îndepărtată, cu împăratul.

  — Într-o zi, spaniolii şi-au aşezat tabăra lângă satul meu şi m-au răpit, continuă Mali. M-au obligat să stau cu ei, împotriva voinţei mele. Când au descoperit că ştiu limba elegantă şi vorbirea animalică a mayaşilor, m-au ţinut să le traduc. Şi m-au obligat să le învăţ limba ca să comunic direct cu ei.

  — Ce-i cu acest Malinche care pretinde că este Şarpele cu Pene?

  — La început, când l-am văzut, am crezut şi eu că legenda ar putea fi adevărată. Seamănă cu el şi oamenii lui au multe puteri magice, cum ar fi beţele lor de foc şi şerpii de fier care scuipă foc şi fum. Dar am observat că sunt muritori, la fel ca noi. Acum îmi dau seama că vor doar să ne fure aurul, ciocolata şi jadul.

  — Ştiam eu că nu este zeul, zise bătrâna, luând-o de mână pe Mali. Cred că ai suferit mult.

  — Dacă aş încerca să fug, mi-e frică să nu mă omoare. Nu ştiu ce să fac.

  — Nu te îngrijora. Poate o să te ajut. Eşti o fată drăguţă şi bine educată. Descendenţa ta nobilă o să-ţi asigure un soţ bun. Meriţi altă soartă.

  — Mai întâi ar trebui să scap de aceşti spanioli.

  — Aş putea să te ascund aici.

  — Spaniolii s-ar înfuria să vadă că am dispărut. M-ar căuta peste tot.

  Pasărea din Trestii ezită, întrebându-se dacă era momentul potrivit să vorbească. Dar nu se mai putea abţine, aşa că izbucni.

  — Morţii nu pot face tărăboi, micuţă Mali.

  — Morţii?

  Bătrâna clătină din cap.

  — N-ar fi trebuit să-ţi spun.

  Fata rămase cu gura căscată.

  — Cum? Ce o să se întâmple?

  Pasărea din Trestii ezita încă. Apoi coborî glasul, ca şi când s-ar fi temut să n-o audă cineva.

  — Soţul meu şi alţi demnitari au comunicat în secret cu Motecuhzoma. Marele Conducător a poruncit să-i ucidem pe străini. Vor fi înfometaţi şi înjunghiaţi când vor încerca să iasă din oraş.

  Mali o privi uimită.

  — Nu vreau să mori împreună cu ei. Am un fiu de însurătoare. Dacă spaniolii ăştia nu ţi-au lăsat vreun monstru în burtă, poţi să-ţi înnozi mantia de a lui şi să trăieşti din nou cu adevărat.

  — Ah, ce mult aş vrea, murmură Mali. Dar este imposibil. I-au învins pe texcalani, deşi erau mult superiori numeric. Sunt nişte diavoli.

  — Poate că au fost diavoli pe câmp, dar în oraş o să-i prindem în cursă şi nu vor putea să se desfăşoare.

  Mali o apucă de mâini, nerăbdătoare.

  — De când visez momentul acesta! Exclamă ea. Dar cum o să scap? Ce trebuie să fac?

  — Deocamdată nu trebuie să faci nimic. Vom aştepta până în ultimul moment, ca să nu trezim suspiciuni. Cum îi vezi pregătindu-se de plecare, vino aici să te ascunzi până se termină totul.

  Mali rămase tăcută. Pasărea din Trestii îi puse o mână pe braţ.

  — Te-au brutalizat, micuţă Mali? Te-au pus să faci lucruri cumplite?

  — Am crezut că sunt zei, zise ea. Ce proastă am fost! Exclamă fata începând să plângă.

  Pasărea din Trestii o luă în braţe. Biata de ea.

  Jurase să păstreze secretul, dar ce putea să facă? De ce să moară o mexicancă nobilă laolaltă cu diavolii aceia? Era de datoria ei s-o salveze. Şi dacă vor putea să-i verifice descendenţa, fiii ei aveau şanse să ajungă la curtea împăratului.

  *

  A doua zi, Cortes a trimis un mesaj celor doi caciques la Cholula, Stăpânului lui Aici şi Acum şi Stăpânului Lumii de Sub Pământ, anunţându-i că va părăsi oraşul a doua zi de dimineaţă. Cerea hrană pentru drum şi hamali să care proviziile, precum şi o mie de luptători să-i apere. Dorea de asemenea ca nobilii oraşului să fie prezenţi în curtea templului Şarpelui cu Pene pentru o ceremonie de rămas bun.

  Cincizeci şi unu.

  Se lăsase o linişte ciudată, nefirească. Aproape două mii de războinici cholulani şi hamali se adunaseră în curtea spaţioasă, conduşi de nobilii lor. După ce au intrat toţi înăuntru, soldaţii spanioli au închis porţile în urma lor şi le-au baricadat.

  Cholulanii s-au uitat în jur şi au văzut fălcile negre ale şerpilor de oţel îndreptate spre ei. Spaniolii cu feţele lor de foc ocupaseră poziţii pe treptele piramidei şi pe ziduri. Liniştea devenise apăsătoare.

  Cortes apăru pe calul lui, urmat de Mali, pe jos.

  Se opri la câţiva paşi de Stăpânul lui Aici şi Acum şi de Stăpânul Bogăţiilor de Sub Pământ şi-i privi încruntat. Apoi, i se adresă lui Mali.

  — Salută-i pe aceşti nobili cholulani, zise el pe un ton răsunător. Spune-le că este frumos din partea lor că au venit să-şi ia rămas bun de la mine în această frumoasă dimineaţă. Spune-le de asemenea că sunt foarte furios. Am venit aici cu gânduri paşnice, prieteneşti şi nu m-am aşteptat să fiu primit cu atâta ostilitate.

  Mali îi împărtăşi acest mesaj Stăpânului lui Aici şi Acum, care părea uluit.

  — Malinche este nemulţumit de locuinţele oferite lui şi oamenilor săi? Întrebă el.

  Mali îi traduse lui Cortes, care o privi drept în ochi. Parcă ar fi simţit nevoia să-l încurajeze. „Dar nu ştiu mai multe decât ţi-am şoptit noaptea trecută, în pat”, se gândi ea.

  — Întreabă-l de ce a încercat să ne înfometeze, ca să ne facă să plecăm din oraş? Zise Cortes.

  Când auzi întrebarea, Stăpânul lui Aici şi Acum intră în panică.

  — Iertare. Aşa ne-a poruncit Motecuhzoma însuşi, se bâlbâi el. Ce era să facem?

  Mali îl privea fix; se pricepea foarte bine să mintă.

  — Spune că a primit ordine de la împărat, îi comunică ea lui Cortes…

  Iapa cea mare a lui Cortes pufni şi bătu din copite. Cortes îi privea împietrit.

  — Spune-i că ştiu tot despre minciunile lui.

  Mali se întoarse spre nobilii cholulani. Coiotul cel Furios o urmărea din spatele Stăpânului Lumii de Sub Pământ.

  — V-am prevenit înainte să intrăm în acest oraş că stăpânul meu poate să vă citească gândurile. Ştie că Motecuhzoma v-a dat aur ca să ne întindeţi o cursă. Ştie că aţi adunat bolovani pe acoperişuri şi aţi pus capcane pe străzi.

  Coiotul cel Furios făcu un pas înainte.

  — Astea sunt bârfele mamei! Strigă el. A trăncănit prin piaţă! Totul este o minciună!

  Cei doi conducători ai oraşului nu ştiau ce să mai creadă. O priveau pe Mali şocaţi şi uluiţi.

  — Nimic din tot ce s-a spus nu este adevărat, murmură Stăpânul Lumii de Sub Pământ. Ni s-a făcut frică. Două mii de texcalani, duşmanii noştri de moarte sunt la porţile noastre şi i-aţi băgat pe totonocas în oraş. Avem tot dreptul să ne luăm măsuri de apărare.

  Mali se întreba dacă acesta era adevăratul motiv pentru care plecaseră atâtea femei şi copii din oraş. Poate că le era frică şi nu intenţionaseră să-i trădeze.

  Dacă se înşelase?

  — Motecuhzoma ne-a cerut să vă atacăm, zise Stăpânul Lumii de Sub Pământ, dar noi am refuzat. Cum să-l atacăm pe Şarpele cu Pene în propriul său oraş?

  — Ce tot spun? O întrebă Cortes.

  — Neagă totul.

  Cortes nu mai ştia ce să creadă, la fel ca ea.

  — Motecuhzoma este de vină, nu noi! Strigă Stăpânul lui Aici şi Acum.

  „Dacă ar fi stat liniştit”, se gândi Mali mai târziu, „ah, dacă ar fi stat liniştit, lucrurile ar fi evoluat poate cu totul altfel.” Dar când văzu furia zugrăvită pe faţa lui Cortes, nobilul înţelese că ei erau cei prinşi în cursă, nu spaniolii, aşa că se întoarse şi-o rupse la fugă.

  Cortes trase imediat sabia şi o lăsă în jos. Acesta era semnalul stabilit pentru oamenii săi.

  *

  O parte din cholulani au reuşit să scape de sub focul tunurilor şi muschetelor şi să se refugieze în piaţă. Dar acolo îi aşteptau lăncierii, călare. Au pierit toţi în timp ce restul locuitorilor de-abia se trezeau. După ce i-au măcelărit pe cholulani, soldaţii au constatat, spre uimirea lor că nu-i aştepta nici o armată pe acoperişuri şi nu li se pregătise nici o ambuscadă.

  Puţinii cholulani care s-au năpustit pe porţile oraşului să scape de masacru, au dat peste texcalanii dornici să se răzbune pe vechii lor duşmani.

  În tot acest timp, în curtea templului Şarpelui cu Pene, Mali îi privea pe spaniolii care terminau ce începuseră. Soldaţii măcelăreau fără milă răniţii.

  Îl căuta pe Cortes, dar plecase.

  Cincizeci şi doi.

  Un fum negru se ridica din grinzile înnegrite ale unui acoperiş. Piciorul unui cadavru era năpădit de muşte. Un coiot tresări la apropierea lui şi apoi îşi continuă festinul. O amprentă însângerată se întindea pe zidul de chirpici.

  Benitez îl văzu pe Norte împleticindu-se spre el. Avea sabia mânjită de sânge. Zâmbea.

  — Pentru gloria lui Dumnezeu, Benitez! Strigă el.

  Dar Benitez rămase tăcut. Lupta de câteva luni şi credea că văzuse tot ce se putea mai rău pe câmpurile texcalanilor. Însă cele întâmplate depăşeau orice imaginaţie. Alunecă într-o baltă de sânge şi fu cât pe ce să cadă.

  „Dacă îşi imaginaseră doar?” se întrebă Benitez. „Singurele noastre dovezi au fost bârfele unei bătrâne şi trăncănelile Totonocas. Ne-am lăsat convinşi de texcalani, care de-abia aşteptau o scuză ca să se răzbune pe mexicani.”

  — Nimic nu-l slăveşte mai mult, pe Dumnezeu ca măcelărirea femeilor şi copiilor, nu-i aşa, Benitez?

  Benitez îl apucă de tunică şi-l trânti de perete.

  — Ne aştepta aceeaşi soartă!

  — Iartă-mă, am trăit alături de barbari timp de opt ani şi am uitat de îndatoririle sacre ale unui gentleman creştin.

  — Şi tu ai sabia însângerată.

  — L-am omorât pe unul din aliaţii noştri. Un texcalan. Încerca să violeze un copil. Doar ştiai că nu poţi avea încredere în mine. Ce ai de gând? Să mă atârni în ştreang?

  Benitez îi dădu drumul.

  — Cholulanii au avut dreptate, nu-i aşa? Şuieră Norte. Am spus că se tem de texcalani şi am avut dreptate, nu? Noii noştri prieteni sunt mai răi ca nişte animale sălbatice.

  — Mali a fost de vină! Zbieră Norte, după el. Ea i-a forţat mâna!

  *

  Era noaptea, târziu, dar focurile de înmormântare pătau încă cerul negru.

  Mali îl găsi pe Cortes îngenuncheat în faţa portretului Mamei cu Pruncul. Îşi ridică privirile, lăsând mâinile în jos.

  — Zeii sunt uneori iertători, murmură el. Dar, uneori, nu au de ales şi trebuie să-şi pedepsească supuşii, nu-i aşa?

  — Da, ajung chiar să ucidă copiii, zise ea.

  N-avea cuvinte să descrie frământarea din sufletul ei. Parcă s-ar fi trezit dintr-un vis, într-o lume populată de umbre, unde totul i se părea cenuşiu.

  Cortes se închină şi se ridică în picioare. Ochii îi sclipeau ciudat. O apucă de braţ.

  — N-am vrut să se ajungă aici. Şi-au făcut-o cu mâna lor.

  — Nu ştiu, zise ea, clătinând din cap.

  Încercă să se desprindă din strânsoarea lui.

  — Poate că ai dreptate. Nu mai ştiai ce să crezi.

  — Tu mi-ai spus de complot! Şuieră Cortes. M-am încrezut în tine. Ai spus că eşti sigură!

  — Aşa am crezut.

  Îşi înfipse unghiile în carnea ei.

  — Trebuia s-o fac. Acum nu va mai îndrăzni nimeni să se ridice împotriva noastră. Ceilalţi cacique ne-au trimis deja mesaje de pace.

  — Au murit atâţia, murmură Mali.

  — Trebuia s-o facem, repetă el.

  O mângâie pe păr şi o luă în braţe. Mali nu se opuse când o întinse pe pat.

  — Va fi totul bine, îi şopti el.

  O posedă violent, la fel cum se înfrupta din tot ce cădea în mâinile lui. Fata se agăţă de el, sperând că sărutările şi îmbrăţişările lui îi vor alunga amintirile sângeroase şi strigătele celor măcelăriţi pe străzi.

  Dar apoi, după ce se întinse lângă ea, îşi ciuli urechile şi le auzi din nou.

  Cincizeci şi trei.

  Tenochtitlán.

  Păsările flamingo alunecau pe apă, reflectându-şi penele superbe, rozalii, pe luciul liniştit al lacurilor; papagali roşii-albăstrui alcătuiau un viu contrast cu vegetaţia verde. Un colibri minuscul zbura deasupra unei flori. Un vultur se înfrupta dintr-un cadavru proaspăt, scos din templu mai devreme.

  Femeia-Şarpe urcă în grabă treptele galeriei care oferea o vedere panoramică asupra întregii grădini zoologice. Se miră să-l găsească pe Motecuhzoma în toane bune. După cele întâmplate la Cholula, crezuse că va fi distrus. În schimb, părea relaxat şi încrezător.

  — Stăpâne, m-ai chemat, zise slujitorul, târându-se pe coate şi genunchi.

  — Vreau să transmiţi un mesaj la Cholula în numele meu.

  — Va fi cum porunceşti.

  — Trimite mesageri cu daruri pentru Malinche şi spune-le să-l felicite pentru că i-a pedepsit pe aceşti cholulani. Trebuie să-l asigure că n-am avut nici un amestec şi să-l invite să vină cât mai degrabă la Tenochtitlán, pentru că îl aştept cu nerăbdare.

  Femeii-Şarpe nu-i venea să creadă ce auzea.

  — Dar, mărite stăpâne, până acum am făcut tot ce am putut să-l oprim.

  — Nu mai avem de ce să ne temem de acest Malinche. Şi-a vărsat toată furia asupra cholulanilor. Să vină cât mai repede, dacă aşa doreşte.

  — Cum porunceşti.

  Femeia-Şarpe plecă târându-se, la fel cum venise.

  Un fluture verzui zbură deasupra capului său. Motecuhzoma zâmbi. Veştile masacrului îi domoliseră spaimele. Deşi Şarpele cu Pene era stăpânul luminii, avea şi o parte întunecată, ca orice zeu. Masacrul de la Cholula compensa toate sacrificiile umane făcute aici, în numele lui. Era dovada divinităţii sale.

  Acum, după ce se convinsese că era zeu, nu om, Motecuhzoma se calmase brusc. Şi-a petrecut restul zilei singur, ascultând păsările şi nu se întoarse la palat decât mult după miezul nopţii.

  *

  Mali rămase trează mult timp. Îi simţea răsuflarea caldă, pe piept. Se mişcă încet. Peştera plăcerilor o săgeta de durere. „N-ar trebui să te aştepţi să se poarte blând cu tine”, îşi spuse ea. „Bărbaţii nu sunt aproape niciodată atât de blânzi pe cât par. Iar el nu este om, ci zeu.”

  Ştia că nu dormea. În curând o să se ridice să-şi pună armura şi să controleze santinelele, aşa cum făcea în fiecare noapte, după masacru. Din ziua aceea devenise certăreţ, agitat. Se întreba dacă era chinuit de aceleaşi coşmaruri ca şi ea.

  Îşi aminti ce-i spusese: Totul va fi bine.

  „Oare va fi bine?” se întrebă Mali. O obseda faptul că o trădaseră pe Pasărea din Trestii. „Dacă fiul ei, Coiotul cel Furios, avusese dreptate şi nu fuseseră decât aiurelile unei bătrâne? Dacă trăncănelile ei condamnaseră la moarte mii de oameni?

  Şi Cortes? Spunea că nu era zeu, dar se comporta la fel de imprevizibil ca oricare din ei. Când îngenunchea dinaintea Mamei cu Pruncul, dărâmând altarele de sacrificii, când măcelărea şi pârjolea un oraş întreg.

  Avea dreptate; după ce-i distrusese pe cholulani, obţinuseră rezultatele dorite. Dar unde era Stăpânul ei cel Înţelept?” Îi trecuse prin gând, pentru prima oară, că s-ar putea să nu fie Şarpele cu Pene, chiar dacă o fi zeu, sau o avea un zeu în el.

  Gândul acesta îi sugea toate puterile; o golea pe dinăuntru. Parcă s-ar fi trezit noaptea într-o pădure şi se temea pentru că nu ştia din ce direcţie veneau noii monştri.

  Cincizeci şi patru.

  Cholula.

  Cortes admira noile daruri trimise de Motecuhzoma. Aurul şi bijuteriile de la picioarele sale valorau peste două mii de coroane; în afară de mormanul înalt cât un om de mantii frumos brodate.

  „Se pare că generozitatea lui Motecuhzoma sporeşte pe măsură ce-i ucid supuşii.”

  Observă privirile atente ale lui Mali. Se întreba la ce se gândea. În ultima vreme era greu să-i descifrezi gândurile. După masacrul de la Cholula devenise retrasă şi tăcută. Dar tocmai ea fusese cea care-l sfătuise ce să facă. Nu mai înţelegea nimic.

  — Transmite-le salutul meu şi întreabă-i ce mesaj îmi aduc de la regele lor.

  Mali le traduse şi apoi se întoarse spre Cortes.

  — Stăpânul lor, Motecuhzoma, îţi transmite salutări şi regretă atitudinea cholulanilor. Marele Conducător i-a considerat întotdeauna drept un popor nesuferit şi bănuieşte că te-ai purtat prea blând cu ei. Iar acum se întreabă cum de poţi suporta compania texcalanilor şi nu te grăbeşti să vii în capitala lui. Aceşti oameni se oferă să te conducă şi să-ţi asigure hrană şi adăpost pe parcursul călătoriei.

  — Deci s-au schimbat lucrurile, murmură Cortes.

  — Nu m-ar mira, zise el. Tot ce se petrece în ţara aceasta nu pare să fie decât o iluzie. Inclusiv propria mea existenţă şi a ta.

  Nu-i răspunse.

  Cortes îşi masă mâinile. Nu mai dormise bine după masacru. Părintele Olmedo îl asigurase că acţionase în interesul bisericii şi al statului, pentru că supravieţuitorii cholulani se convertiseră imediat la creştinism. Cu toate că preoţii nu consideraseră necesar, se spovedise şi fusese absolvit de păcate.

  Dar coşmarurile nu-i dădeau pace.

  — Mulţumeşte-le pentru cadouri şi spune-le că de-abia aştept să-l cunosc pe împăratul lor.

  După plecarea emisarilor, rămase singur cu Mali. Ochii ei negri erau de nepătruns. Greu să afli ce gândea.

  Nu era doar o amantă pentru el. O posedase de atâtea ori şi descoperise o pasiune nebănuită pe care n-o mai întâlnise la donele creştine din Spania şi Cuba. Trupul ei întunecat devenise un paradis al poftelor sale sexuale.

  Dar iată că acum se temea de ea. Fără ajutorul ei n-ar fi ajuns atât de departe; nu i-ar fi învins nici pe totonocas, nici pe texcalani. Mali îl salvase de perfidia cholulanilor. Acum avea nevoie de ea mai mult ca oricând. Dacă-l părăsea, nici o putere din lume nu va mai putea să-l salveze.

  În clipa de faţă, destinul lui se afla în mâinile ei. Nu mai nutrise asemenea sentimente pentru nici o femele din lume. Şi nu-şi dădea seama dacă o ura sau o iubea.

  Îşi trecu degetele prin părul ei.

  — Ei, chiquita, vom porni deci spre Tenochtitlán!

  — Da, stăpâne, îi răspunse Mali.

  Dar îmbrăţişarea ei era complet lipsită de căldură sau afecţiune.

  *

  Lumânările de ceară ardeau în cupe de rubin, reflectându-şi flacăra pe armura lui Benitez, atârnată de perete. Floarea Ploii stătea pe un covoraş de trestie, cu Benitez lângă ea. Mânca iepure prăjit şi prăjituri de porumb. Norte, cu braţul prins de gât, deşi acum putea să-l mişte uşor, se aşezase posomorât în cealaltă încăpere, despărţită de o perdea.

  Ploaia bătea pe acoperiş şi vântul aducea cu el răsuflarea fetidă a junglei. Lemnul de santal care ardea într-un suport de metal nu reuşea să alunge duhoarea de putreziciune.

  Norte observase că Floarea Ploii îşi pictase flori pe picioare şi îşi vopsise buzele şi pleoapele. O lumină sălbatică sclipea în ochii ei. „Oare s-a aranjat aşa pentru Benitez? Puţin probabil.”

  — Vreau să fac dragoste cu tine, îi spuse Norte în chontal maya.

  Dar fata nu-i răspunse. Benitez tresări.

  — Ce vrei?

  — Am întrebat-o la ce se gândeşte, senor.

  Indiferenţa lui Benitez îl scotea din sărite. I-ar fi fost mai uşor să-l urască, dar cum să urăşti un om care te-a salvat de la ştreang şi a înfruntat moartea alături de tine, pe câmpul de luptă?

  Deasupra capetelor lor, oamenii erau devoraţi de un şarpe uriaş. Chinurile lor nesfârşite erau imortalizate pe piatra vulcanică a zidurilor palatului. Spaniolii se arătaseră dezgustaţi faţă de această artă sălbatică. Norte se întrebase în sinea lui cum ar reacţiona un mexican dacă ar intra în casa unui creştin şi ar vedea crucea pe care era răstignit un bărbat gol.

  — Vrei să-l întrebi pe stăpânul nostru când o să plecăm din locul acesta? Murmură Floarea Ploii. Miroase a moarte.

  Benitez încuviinţă din cap.

  — Spune-i că nici eu nu mai suport, dar hotărârea nu-mi aparţine.

  El şi Norte se uitau unul la altul. „Oare la ce se gândea?” se întrebă Norte. „De ce nu face ceva? S-au băgat într-un joc subtil. Probabil că vrea să facă pe superiorul. Ar fi fost prea simplu să mă ucidă. Vrea s-o cucerească, nu se mulţumeşte doar să se culce cu ea. Sau poate că îl nedreptăţesc. Poate că nu suportă să vadă un om murind pe nedrept.”

  — Tânjesc să intru din nou în peştera ta, îi spuse Norte Florii Ploii.

  Dar fata se prefăcea că nu-l aude.

  — Vrei să-l întrebi dacă o să ne întoarcem pe coastă?

  Norte se uită la Benitez.

  — Întreabă încotro o să plecăm de aici?

  — Cred că stăpânul nostru Cortes intenţionează să mărşăluim spre capitala lui Motecuhzoma.

  Benitez clătină din cap.

  — Înseamnă că este nebun. Nu poţi să-l convingi să ne întoarcem pe coastă?

  — Nu poţi să-i spui vântului de unde să bată!

  — Ştii ceva despre mexicani, Benitez?

  — Dar tu?

  — Doar ce am auzit de la Floarea Ploii.

  — Atunci spune-mi, mă interesează.

  — A trecut doar un secol de când mexicanii mâncau viermi în deşert. Prin natura lor, sunt nişte sălbatici. Toată lumea o ştie, inclusiv ei.

  — Atunci cum au ajuns atât de puternici?

  — Pentru că au fost întotdeauna mari luptători. Singurul lor atu este armata, cu adevărat formidabilă.

  — Câţi oameni are? Douăzeci, cincizeci de mii?

  Norte o întrebă pe Floarea Ploii. Chiar şi el părea uimit de răspuns.

  — Cel puţin o sută de mii. Ce zici, mai vrei să-l urmezi pe Cortes la Tenochtitlán?

  Benitez părea vădit impresionat. „Se şi vedea prăjindu-se la foc mic, dinaintea altarului Păsării Colibri”, se gândea Norte.

  — Probabil că nu are noţiunea numerelor, zise Benitez după o clipă.

  — Din contră, spune că a socotit numai mexicanii. N-a numărat şi armatele Triplei Alianţe, formate din texcocani şi tocubani.

  Norte se îndoia că aceste cifre impresionante or să-l oprească pe Cortes. Probabil că aflase deja, de la Malinali.

  Se uită la covoraşul unde Benitez se va culca alături de Floarea Ploii. „Ce n-aş da să fiu în locul lui”, se gândi el. Uneori, se visa pe Insula Cozumel, cu Floarea Ploii în locul nevestei urâte şi nesuferite.

  De când plecaseră din ţinutul texcalanilor avusese puţine ocazii să fie cu ea. Dar acum găsise un loc în afara oraşului, unde se puteau strecura pe furiş. Însă, în ultima vreme începuse să-l evite.

  Se temea probabil de Benitez.

  — Sunt obosit, îi spuse el lui Benitez. Pot să mă culc?

  Benitez încuviinţă din cap.

  — Te-aş ruga să-mi faci încă un serviciu, zise el înainte să plece. Spune-i că. O s-o iau cu mine, dacă vom scăpa cu viaţă din această expediţie şi ne vom întoarce în Cuba. O să mă căsătoresc cu ea într-o biserică catolică şi va putea să meargă oriunde cu capul sus.

  Norte îl privi mirat. „Fir-aş al naibii! Cred că tu o să te mândreşti cu fapta ta, dar ea? O să meargă bucuroasă la braţul unui spaniol sau o să-i fie ruşine? Nici măcar nu încerci să-i înţelegi pe aceşti băştinaşi, ipocritule! Vrei să fie ca tine, atâta tot.”

  Norte se întoarse spre Floarea Ploii.

  — Spune că te place foarte mult şi este fericit să te aibă în patul lui. Dar trebuie să înţelegi că are deja o soţie în Cuba. După Tenochtitlán, vei fi liberă să te întorci la oamenii tăi.

  Zicând acestea, dădu perdeaua la o parte şi ieşi în noapte.

  — Tocmai am primit ambasadorii lui Motecuhzoma, zise Cortes. Ne-au invitat la Tenochtitlán.

  Se lăsase o linişte apăsătoare. Cortes se uită la adjunctul său.

  — Ei, Alvarado?

  Spaniolul îşi împinse bărbia înainte.

  — Am discutat între noi, zise el, uitându-se la Benitez. Se pare că aceşti mexicani sunt mult mai puternici decât am anticipat. Se spune că pot aduna o armată de o sută de mii de oameni.

  — Nu mergem la Tenochtitlán să luptăm.

  — Doar nu crezi că or să ne primească bucuroşi, cu braţele deschise, după măcelul de aici?

  Cortes se uită în jurul mesei.

  — Ba da, pentru că acum se tem de noi.

  — Chiar şi texcalanii ne-au sfătuit să ne întoarcem, insistă Benitez.

  — Texcalanii nu fac parte din Consiliul nostru de război.

  — Cred că ar trebui să ne întoarcem la Vera Cruz, zise de Grado.

  Lui Cortes nu-i venea să creadă. Tot la asta le era gândul?

  — Bine, zise el şi se aşeză.

  — Caudillo? Îndrăzni Sandoval.

  — Foarte bine, repetă comandantul. Duceţi-vă la Vera Cruz. Staţi acolo în mlaştinile de pe coastă să vă îmbolnăviţi de friguri şi să muriţi, dacă aşa vreţi. Pe urmă, o să vă întoarceţi în Cuba, unde va trebui să predaţi guvernatorului toate comorile plătite cu sângele nostru.

  Se făcuse linişte. Nimeni nu îndrăznea să-l privească pe Cortes în faţă.

  — Am ajuns atât de departe şi vreţi de fiecare dată să vă întoarceţi. Aţi uitat că trebuie să răspândim cuvântul Domnului?

  — Cortes are dreptate, zise Benitez. Am ajuns prea departe ca să ne întoarcem din drum.

  — Şi aliaţii noştri? Îl întrebă Alvarado.

  — Totonocas vor să se întoarcă la Cempoallan. Au pierdut prea mulţi oameni în luptele cu texcalanii şi sunt împovăraţi de prada de război furată, luată din Cholula. Deoarece nu-i pot convinge să rămână, i-am lăsat în voia lor.

  — Şi texcalanii? Se interesă Sandoval. Or să ne părăsească şi ei?

  — Dimpotrivă. Cel care Râde de Femei a fost anunţat de Inelul Viespii cel Bătrân că ne dă zece mii de războinici.

  Alvarado zâmbi.

  — Aşa mai merge.

  — Dar am refuzat oferta, spuse Cortes.

  Alvarado rămase cu gura căscată.