— Ţi-ai pierdut minţile?

  — Caudillo! Exclamă Jaramillo.

  — Cu zece mii de oameni nu ne putem război împotriva unei naţiuni întregi; în schimb putem trezi furia împăratului. Nu poate permite pătrunderea unui număr atât de mare de duşmani pe teritoriul lui. Când vom intra în Valea Mexicului, trebuie să ne întâmpine ca pe nişte prieteni, nu ca pe nişte duşmani.

  — Deci mergem singuri? Îl întrebă Sandoval.

  — Nu, o să luăm două mii de texcalani, cu condiţia să-şi ascundă armele şi să treacă drept hamalii noştri.

  De Grado încercă să protesteze. Cortes sări în picioare.

  — Să dea Dumnezeu să vă căiţi pentru intransigenţa voastră! Ce mai doriţi de la mine? Mi-aţi cerut să întemeiez o colonie şi am întemeiat-o. Mi-aţi cerut să găsesc aur şi v-am umplut de bogăţii, forţând mâna lui Motecuhzoma. V-aţi rugat să scăpaţi teferi de pe câmpurile texcalanilor şi i-am obligat să se predea.

  Benitez îşi muşcă limba. Cortes avea de gând, se pare, să se împăuneze cu toate meritele, dar nu era de acord nici cu de Grado, aşa că îşi ţinu gura.

  Se întoarse s-o privească pe Mali. În ochii ei se trezea aceeaşi nesiguranţă ca într-ai lui. Fără Cortes, nu avem nici o speranţă. Iar cu el mergem la moarte sigură.

  Ce să aleagă?

  Cortes se ridică.

  — Aştept hotărârea voastră. Doar sunteţi nişte căpitani creştini, cu capul pe umeri. Dacă doriţi să vă întoarceţi în Cuba săraci – dacă n-or să vă măcelărească între timp Totonocas şi texcalanii – atunci o să vă conduc spre casă. Dar, dacă alegeţi să răspândiţi cuvântul Domnului şi să vă îmbogăţiţi la Tenochtitlán mai mult decât aţi visat vreodată, vom urma steagul lui Cristos.

  După aceste cuvinte ieşi, lăsându-i singuri.

  Cincizeci şi cinci.

  Au plecat din Cholula în prima zi a lunii Păsării Flamingo. Solii mexicani i-au condus prin trecătorile înalte dintre Omul Învăluit în Fum şi Femeia Adormită, cei doi vulcani care păzeau poarta Văii Mexicului.

  Steagurile pâlpâiau în vântul îngheţat. Era ultima parte a călătoriei.

  Se temeau cu toţii.

  Poate chiar şi Cortes.

  *

  Urcau abrupt, învăluiţi în ceaţă. Nu se vedea nici la un metru în jur. Era lumea şopârlelor, a stâncilor şi copacilor singuratici, schilodiţi de degetele îngheţate ale vântului de iarnă.

  S-au oprit la un izvor. Floarea Ploii s-a aplecat să bea; simţea nevoia să se odihnească. Îşi dădu cu apă rece pe faţă şi îşi astâmpără setea. Văzu o figură în apă, lângă ea.

  — Surioară, murmură Mali.

  Floarea Ploii o luă de mână şi o strânse.

  — Mămico. Credeam că o să-l convingi pe marele stăpân să nu ne aducă aici, îi şopti Floarea Ploii.

  — Ar fi la fel de imposibil ca şi când ai încerca să legi un vultur de pământ. Îşi doreşte mai mult decât orice să ajungă la Tenochtitlán.

  — Tot mai crezi că este Şarpele cu Pene?

  — Poate nu acela pe care-l visam în copilăria noastră.

  — Nici nu încape îndoială. Mai aud şi acum ţipetele femeilor din Cholula.

  Unul din texcalani, Cel care Râde de Femei, le urmărea, după mormanele de cufere. Faţa lui pictată în galben şi alb era imposibil de descifrat. Oare le dispreţuia sau le privea conspirativ?

  — Nu spaniolii au măcelărit femeile şi copiii cholulani, zise Mali.

  — Dar n-au făcut nimic să oprească măcelul. Nu-i iubesc pe cholulani, Mali, însă mă întreb dacă spaniolii sunt mai buni ca ei. Săbiile lor sunt la fel de ascuţite ca hangerele preoţilor lui Motecuhzoma.

  Mali nu voia să discute despre acest subiect. Mai bine să-şi alunge amintirile neplăcute, decât să încerce să ghicească latura întunecată a caracterului lui Cortes. Se ridică în picioare, dar Floarea Ploii o apucă de braţ.

  — Poţi rupe vraja lui! Murmură ea. Stă în puterea ta s-o faci. Nu poate vorbi cu Motecuhzoma fără ajutorul tău!

  — Crezi că ar fi mai bine să-i ajutăm pe mexicani?

  — Cred doar că te înşeli în privinţa lui Cortes. Nu este un om bun.

  — Te aştepţi la bunătate din partea unui zeu? Uită-te în jurul tău. Dacă zeii ar fi buni, copiii n-ar mai muri de boli şi nici noi n-am suferi de foame când nu se fac recoltele.

  Câţiva soldaţi spanioli le priveau atraşi de conversaţia lor înverşunată.

  — Are un zeu în el, surioară. Chiar dacă nu este Şarpele cu Pene, trebuie să fie alt zeu. Dar altul este motivul pentru care nu pot să-l părăsesc.

  — Care?

  — Îl iubesc.

  Îşi trecu degetele prin părul Florii Ploii.

  — Chiar tu mi-ai spus odată că viaţa este doar un vis şi durează o clipă. Toate spaimele noastre sunt ca umbrele făcute pe perete de mâna unui copil. Trebuie să ne lăsăm conduşi de inimile noastre. În cele din urmă, nu contează nimic, oricum.

  Coloana îşi reluă marşul. Mali alergă să i se alăture lui Cortes.

  Floarea Ploii o privi până se pierdu în ceaţă. „Cred că te înţeleg, Mali. Îndemnurile inimii sunt lipsite de sens, dar ne împing la fapte nebuneşti, uneori. Când mă uit la biata mea viaţă, mă întreb de ce am riscat atât de mult să iubesc un bărbat, ca apoi să cad sub vraja celui pe care l-am trădat, în ciuda contradicţiilor, stângăciei, blândeţii şi mărinimiei lui severe.”

  Benitez o privea de pe calul lui.

  — Caro, murmură ea, în limba aceea ciudată. Caro mia.

  Nu-i venea să creadă că era atât de uşor.

  *

  În vârful culmii, Cortes trase de hăţuri şi scoase busola din buzunar. Mexicanii vorbeau în şoaptă între ei, privindu-l atenţi.

  Mali apucă hăţurile.

  — Vor să ştie ce este în cutia la care te uiţi.

  — Este o busolă, îi spuse Cortes, întinzând mâna s-o vadă. Acul este îndreptat întotdeauna către nord. Mă ajută să-mi dau seama în ce direcţie mergem.

  Era un răspuns ridicol, dar n-avea cum să scoată adevărul de la el. Se întoarse spre mexicani.

  — Este o oglindă care arată viitorul, zise ea. Şi-l ajută de asemenea să citească gândurile oamenilor.

  Mexicanii căscară ochii uimiţi.

  *

  În seara aceea au poposit într-un sat, la umbra marilor vulcani. Omul Învăluit în Fum aruncă o trombă de cenuşă în aer, împroşcând cerul cu nori negri în ciuda vântului puternic. Alt semn rău.

  Spaniolii s-au adăpostit în cele câteva case ale aşezării, în timp ce texcalanii s-au ghemuit în jurul focului, pe deal, tremurând în mantiile lor.

  Când s-a lăsat noaptea, Cortes şi-a adunat căpitanii în casa de chirpici unde se instalase. Dar Mali nu era acolo. Nu apăru nici când terminară de vorbit. Cortes se pregătea să dea ordin oamenilor săi s-o caute prin sat. Când apăru în pragul uşii, roşie la faţă şi agitată.

  — Unde ai fost? O întrebă Cortes.

  — Cacique m-a chemat să-mi vorbească.

  Cortes se încruntă.

  — Da?

  „Alte veşti proaste?” se întrebă el.

  — Ce-a vrut?

  — Susţine că soldaţii lui Motecuhzoma ne-au pregătit o ambuscadă pe drumul spre Chalco.

  — Aşa deci, zise el, aşezându-se la loc. Acesta este unicul drum spre capitală?

  — Mai este unul, prin munţi, dar mexicanii au blocat trecătoarea.

  „Ce trădători!” îşi spuse Cortes. Acest Motecuhzoma se va căi amarnic pentru faptele lui!”

  — Şi de ce cacique-le ţi-a oferit aceste informaţii?

  — La fel ca toţi ceilalţi. Îi urăşte pe mexicani. I-au luat cele mai fertile pământuri, i-au răpit toate femeile frumoase şi au înrobit toţi bărbaţii puternici ai satului. Cel puţin o dată pe an, la ospăţul Aducătorului de Ploaie ia băieţi şi fete să-i sacrifice pe altarele lui. Sigur, cacique-le nu vrea să se pună rău cu mexicanii, dar speră sa le venim de hac.

  — Văd că acest Motecuhzoma este foarte „iubit”.

  — Nu-i popor din acest imperiu care să nu-l urască, zise Mali plină de venin.

  Cortes se gândi un timp şi apoi îi spuse:

  — Întoarce-te la cacique. Mulţumeşte-i pentru sfat şi promite-i că în curând, nu va mai avea de ce să se teamă de măcelarii din Tenochtitlán. Pe urmă întoarce-te aici. Trebuie să vorbim.

  Cincizeci şi şase.

  Erau ghemuiţi sub pături şi ascultau vântul care gemea pe străzile satului.

  — Ce voiai să-mi spui? O întrebă el.

  Stătea cu capul pe pieptul lui. Simţea că îl respingea într-un fel, chiar şi acum.

  — Te iubesc, chiquita. Eşti în siguranţă alături de mine.

  Mali inspiră adânc. Se pare că se hotărâse să-i mărturisească, în sfârşit.

  — Am învăţat nahuatl de la mama mea, zise ea. Era o mexicancă de origine nobilă.

  Cortes dădu din cap, ca şi când ar fi bănuit de mult. Îl luă mâna, o duse la buze şi-i sărută degetele.

  — După ce a murit tatăl meu, mama s-a recăsătorit şi a avut un băiat cu noul ei soţ. Ştiam că voia să mă înlăture de la moştenire şi să-mi răpească inclusiv pământurile lăsate de tata. Mama trebuia să aleagă între mine şi el.

  Îi tremura vocea.

  — Într-o zi, oamenii din sat au început să se îmbolnăvească. M-am îmbolnăvit şi eu şi una din sclavele noastre. Într-o noapte, în timp ce zăceam răpusă de febră, am auzit-o pe mama rugându-se Zeului Umbrelor să mă ia. Ar fi scăpat de toate problemele. Dar n-am murit. Sclava noastră a trecut pe tărâmul celălalt, însă eu am supravieţuit. Dar mama avea o minte diabolică – doar fusese crescută de mexicani – şi a găsit o soluţie ingenioasă.

  De-abia mai vorbea. Cortes o strânse la piept.

  — Probabil le spuseseră tuturor că am murit. Mi-au pus o bucată de jad între buze, m-au învelit într-o pânză din cap până-n picioare şi au aruncat-o pe Ce Matinali Tenepal pe rugul morţilor. Numai că trupul din giulgiu nu era al meu, ci al sclavei.

  — Cum au putut să însceneze o asemenea grozăvie?

  — Nişte negustori de sclavi mayaşi veniseră în satul nostru, în noaptea înmormântării. Acum sunt sigură că totul fusese aranjat dinainte. M-au luat cu ei şi m-au vândut unui nobil tabascan bogat din Potonchan. Nu ştiu cât a luat mama pe această tranzacţie, dar cred că s-a îmbogăţit. Sper că negustorii n-au înşelat-o.

  — Chiquita.

  Îi mângâie pielea catifelată.

  — Noul meu stăpân tabascan a făcut un târg bun. Ştiam să cânt, să dansez şi aveam sânge regal mexican.

  Îi simţi lacrimile pe piele.

  — Spui că ai sânge regal?

  — Mama se înrudea cu bunicul lui Motecuhzoma.

  — Şi tatăl tău? Era şi el nobil?

  — Tata provenea din vechea casă regală a culhuacanilor, cucerită demult de mexicani. Îi plătesc un tribut însemnat lui Motecuhzoma, în fiecare an. Dar tatăl meu era un om bogat. Avea mari suprafeţe cultivate şi multe case.

  Cortes o asculta gânditor, mângâindu-i părul lung, mătăsos. Îi ardea trupul, ca şi când furia ar fi aprins un foc înăuntrul ei.

  — Cum a murit tatăl tău, Mali?

  Nu-i răspunse imediat.

  — Tatăl meu era un adept al cultului Şarpelui cu Pene, murmură ea, în cele din urmă. Cunoştea stelele şi putea citi viitorul. A prezis public că domnia mexicanilor era.

  — Şi Motecuhzoma l-a pedepsit pentru asta? O iscodi el.

  — A trimis soldaţii. L-au ucis în piaţa mare, de faţă cu toţi.

  „Ah”, se gândi Cortes. „Acum înţeleg. Misterul s-a limpezit.”

  O strânse în braţe.

  — Deci te numeri printre duşmanii lui Motecuhzoma?

  — Ah, dacă ar şti că sunt cel mai mare duşman al lui! Murmură Mali.

  „Nu mă îndoiesc nici o clipă”, îşi spuse Cortes.

  *

  Ajunseseră la o încrucişare de drumuri. Unul ducea în vale, într-un loc numit Chalco, iar altul spre Amacameca şi trecătoarea dintre cei doi vulcani. Trunchiuri uriaşe de brazi blocau drumul.

  Cortes opri coloana şi se apropie de Mali.

  — Bătrânul cacique a avut dreptate, zise el.

  Mali încuviinţă din cap, fără să spună nimic.

  — Întreabă-i pe mexicani de ce este blocată cărarea.

  — Spun să nu-ţi faci griji. Drumul spre Chalco este mai uşor şi te asigură că vei avea parte de o primire călduroasă.

  — Foarte călduroasă. Îmi imaginez.

  Mexicanii îl priveau atenţi, strângându-şi mantiile în jurul lor.

  — Anunţă-i că o luăm spre Amacameca.

  Nobilii păreau consternaţi.

  — Ce spun? O întrebă Cortes.

  Mali îl privi zâmbind.

  — Nu înţeleg de ce vrei s-o iei pe drumul cel mai greu. Le-am spus că te-ai uitat în oglinda fermecată şi te-a sfătuit pe unde să mergi. Spun că Motecuhzoma îi va mustra că te-au lăsat să escaladezi cărările abrupte.

  — Spune-le că voi răspunde de acţiunile mele în faţa împăratului lor.

  Apoi îşi mână calul înainte.

  — Să vină nişte oameni cu topoare, îi strigă el lui Alvarado. N-o să ne ia mai mult de o oră sau două.

  *

  În timp ce urcau poteca abruptă, vântul se transformă în vijelie. Ace de gheaţă şi bucăţi de pietre vulcanice le biciuiau obrajii.

  Apoi începu să ningă.

  În trecătoare, spaniolii de-abia se mai urneau pe gheaţă, în timp ce sclavii lor cubanezi, sumar îmbrăcaţi, mureau în trecători. Chiar şi doi soldaţi de-ai lor, răniţi în bătăliile cu texcalanii muriseră de frig. Mulţi din ei ar fi renunţat, chiar atunci, dacă n-ar fi fost Cortes să-i mâne de la spate.

  În cele din urmă ajunseră în vârful muntelui şi coborâră spre pădurile de cedri. La poale se întindeau câmpuri de porumb şi, în depărtare, strălucea un mare lac.

  Cincizeci şi şapte.

  Îşi aşezară tabăra la Răscrucea Negustorilor, o aşezare modestă, alcătuită din câteva adăposturi pentru caravanele de pochteta, negustori bogaţi din Tenochtitlán. Le ieşeau aburi din gură şi oamenii tremurau în jurul focurilor aprinse în uşa colibelor. Cortes de-abia avu timp să pună santinelele când Alvarado îi aduse veşti uluitoare.

  Motecuhzoma pornise spre ei.

  *

  Un baldachin decorat cu pene verzi de quetzal şi bucăţi de aur, purtat de opt nobili mexicani, urmat de un şir lung de slujitori şi oameni importanţi şerpuiau prin vale, în sunetele tradiţionale ale tobelor şi scoicilor.

  Cortes nu avu timp să se pregătească. Îşi încheia tunica de catifea neagră când ieşi din cort. Alvarado, Sandoval şi Benitez erau lângă el. Niciunul din ei nu se aşteptase la asemenea surpriză. De ce străbătuse Marele Conducător atâta drum să-i întâmpine?

  Cortes se uită la Mali, care citi frica în ochii lui. Era prima oară când îl vedea într-adevăr îngrijorat.

  — El este? O întrebă Cortes în şoaptă. Trebuie să ştiu. A venit personal sau a trimis pe altul în locul lui? Spune-mi adevărul. Viaţa noastră depinde de acest moment.

  „Cum aş putea să fiu sigură?” se întrebă Mali. „Am vizitat centrul lumii o singură dată, când eram mică. În ziua aceea, Motecuhzoma a trecut pe lângă noi, în drum spre Marele Templu. Dar mi s-a spus să ţin ochii în jos. Mama mi-a şoptit, după aceea, că plăteai cu viaţa dacă-l priveai în faţă pe Marele Conducător.”

  — El este? Repetă Cortes.

  Îndrăzni să-l privească drept în faţă pe împărat – chiar dacă se afla sub protecţia lui Cortes, resimţi aceeaşi teamă ca în copilărie – în timp ce cobora din lectica sa. Era mai tânăr decât se aşteptase; n-avea barbă şi nasul era coroiat ca un cioc de papagal. Purta o coroană superbă din pene de quetzal, cercei de jad în urechi şi o bijuterie de aur în formă de şarpe pe buză. Mantaua din bumbac fin, vopsită în roşu, era tivită cu modele geometrice aurii şi argintii. În timp ce înainta, slujitorii măturau pământul cu pene dinaintea lui.

  Să fie oare Marele Conducător al Mexicului? Dacă era un impostor, Şarpele cu Pene ar trebui să-şi dea seama imediat.

  — El este? Repetă Cortes. Lumea se oprise în loc.

  „Trebuie să mă hotărăsc”, îşi spuse Mali.

  Se uită la curteni. Unii se uitau la Cortes, dar alţii – chiar şi sclavii care măturau drumul înaintea lui – îl priveau pe împărat drept în faţă. Inspiră uşurată. Primise răspunsul dorit.

  Se întoarse spre Cortes şi clătină din cap.

  Cortes îi zâmbi.

  — Îţi mulţumesc, murmură el. Atunci spune-le să se întoarcă acasă.

  Mali se întoarse spre nobilii mexicani.

  — Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? Zise ea.

  Vocea ei răsuna în toată valea. „Nu mai sunt femeie”, îşi dădu seama Mali. „Sunt glasul şi urechile unui zeu.”

  — Nu ştiţi? Zise unul din nobili. Acesta este Marele Conducător, împăratul Mexicului. A venit aici să-l întâmpine pe Malinche şi să-i ureze bun venit în centrul lumii.

  — Acesta nu este Marele Conducător, zise Mali.

  Îi bătea inima să-i sară din piept. Spera să aibă dreptate.

  — Aţi îmbrăcat o maimuţă în sandale de aur. Îl luaţi pe stăpânul meu drept prost?

  Se făcu linişte. Vântul le flutura penele şi mantiile. Ştia, după feţele lor, că avea dreptate.

  „Doar un zeu ar fi putut să-şi dea seama”, se gândeau ei, probabil.

  — Spune-le că de-abia aştept să-l cunosc pe adevăratul Motecuhzoma, zise Cortes. Şi, până atunci, le urez drum bun.

  Zicând acestea, le întoarse spatele şi intră în colibă.

  Mali le traduse cuvintele lui, încântată să-i vadă atât de abătuţi. Când această poveste va ajunge la urechile lui Motecuhzoma, era sigură că o să-şi piardă pofta fie mâncare, somnul şi poate chiar şi potenţa.

  Cincizeci şi opt.

  Sala Cavalerilor Jaguarilor, Tenochtitlán.

  Capul lui Juan de Arguello îi privea de pe una din mesele joase aflate în centrul camerei. Era un cap mare, cu barbă neagră, creaţă, cu sânge închegat, care sclipea în lumina torţelor ca nişte rubine. Începuse deja să putrezească şi răspândea o duhoare oribilă.

  — Acum suntem pierduţi, murmură Motecuhzoma.

  Femeia-Şarpe, prim-ministrul împăratului, era îngrozită. Cât timp îl slujise, Motecuhzoma se purtase pe rând când crud, când rigid, când monstruos. Dar fusese un conducător hotărât, aşa cum cereau zeii şi imperiul.

  Însă, de când apăruseră aceşti străini pe ţărmul estic, împăratul se schimbase. Se schimba de la o zi la alta. Uneori era încrezător şi neclintit, ca înainte, iar alteori oscila deprimat, gata să izbucnească în lacrimi, ca azi. Îi pierise somnul şi îşi pierduse pofta de mâncare. Nici soţiile, nici acrobaţii şi nici muzicienii lui nu reuşeau să-i descreţească fruntea.

  Motecuhzoma arătă spre capul lui Juan de Arguello.

  — Să nu-l mai văd! Zbieră el.

  — Să-l ducem la Tollan, la altarul unde punem mâncarea ciudată? Îl întrebă Femeia-Şarpe.

  — Puţin îmi pasă! Luaţi-l de aici!

  Servitorii îl îndepărtară imediat. Se lăsase o linişte apăsătoare. Nobilii şi preoţii îl aşteptau pe Motecuhzoma să-şi revină.

  — Stăpâne, îndrăzni Marele Preot în cele din urmă, Şarpele cu Pene a apărut de multe ori. Mai întâi ne-a adus secretul focului. Pe urmă s-a întors să ne arate cum se face hârtia şi cum se scriu poemele. Dacă a hotărât într-adevăr să ne viziteze din nou, probabil că ne-a adus alt dar. A venit şi a plecat de atâtea ori, de ce n-ar face la fel şi acum? Să luăm ce ne oferă, să aflăm ce doreşte în schimb şi să-l trimitem înapoi, în Ţara din Nori. Cel mai important este să nu-i ofensăm pe zeii noştri, Pasărea Colibri şi Oglinda Fumegândă. Dacă-i înfruntă, se vor răzbuna pe el, la fel cum au făcut la Tollan.

  — Pe de altă parte, zise Femeia-Şarpe, s-ar putea să nu avem de-a face cu nişte zei. Poate sunt doar nişte soli dintr-o ţară necunoscută şi această fată care-i însoţeşte este exagerat de superstiţioasă şi îi atribuie puteri pe care nu le posedă. Dacă Malinche şi urmaşii lui sunt într-adevăr soli, ar trebui să-i primim cu toată ospitalitatea. Dar nu avem nici un motiv să ne temem de venirea lor.

  Niciunul din aceste argumente nu reuşi să-l scoată pe Motecuhzoma din melancolia lui.

  — Dacă este doar un sol, murmură el, de unde ştia de ambuscada pregătită de generalii tăi pe drumul spre Chalco? Şi cum îţi explici că acest Malinche şi-a dat seama imediat că nobilul Tziuacpopocatzin, deghizat în persoana mea, era un impostor?

  — Da, pare destul de misterios, dar rămân la părerea mea că Malinche nu este nici zeu, nici sol, protestă Cuitlanac. Cred că au venit aici ca invadatori. Ar trebui să-i atacăm acum, cât sunt în loc deschis.

  — Şi eu sunt de aceeaşi părere, zise Maize Cobs.

  — Cum să ne invadeze cu câteva sute de oameni? Se miră unul din generali.

  În momentul acela răsună un sunet ascuţit, care întrerupse orice discuţie şi se întoarseră toţi spre Motecuhzoma. Râdea cu lacrimi, zguduindu-se din cap până-n picioare.

  — Este Şarpele cu Pene, zise el. A venit aşa cum spune profeţia. Dacă-l distrugem, ne distrugem unul din zei. Dacă-l lăsăm să vină, cine ştie ce nenorocire o să ne aducă? Nu avem de ales.

  Gemu sfâşietor, cât pe ce să se sufoce.

  — Profeţiile spun că vom muri toţi de mâna lui şi cei care vor supravieţui vor fi sclavii săi. Eu sunt ultimul împărat mexican de pe aceste meleaguri.

  Se ridică în picioare, îndepărtându-se cu un mers clătinat.

  Femeia-Şarpe lăsă capul în jos, la fel ca ceilalţi. „Nu era nimic de făcut. Dacă nu-l convingeau pe Motecuhzoma să acţioneze, erau complet neajutoraţi. Cum ajunseseră oare în această situaţie? Erau un popor de războinici, doar n-or să se predea, fără să lupte, unui fost preot.”

  Cincizeci şi nouă.

  Apăru alt baldachin din jad, aur şi argint care purta alt prinţ împodobit cu pene de quetzal. Servitorii măturară din nou pământul dinaintea lui. Cortes se uită fix la Mali, să vadă dacă nu i se pregătise altă farsă.

  Dar, de data aceasta, fata părea cu adevărat impresionată.

  — Senor, acesta este însuşi nepotul lui Motecuhzoma, Maize Cobs. Marele Conducător l-a trimis personal să te salute.

  Cortes făcu o plecăciune. În sfârşit.

  — Foarte amabil din partea lui.

  Urmă un lung schimb de cuvinte între Maize Cobs şi Mali. Cortes era din ce în ce mai nerăbdător.

  — Ce spune?

  — Că Marele Conducător este furios. Se miră că aţi îndrăznit să vă apropiaţi de capitala lui şi acum vă cere să vă întoarceţi în est.

  Lui Cortes nu-i venea să creadă. Ce joc mai inventaseră acum?

  — Aminteşte-i că am venit aici la invitaţia împăratului însuşi.

  — I-am spus, dar pretinde că n-au destulă mâncare la Tenochtitlán să ne hrănească, aşa că trebuie să ne întoarcem pe coastă.

  — Ce neruşinare! Ce se întâmplă, Mali?

  — Nu ştiu, senor.

  Cortes se uită la Alvarado, care asculta conversaţia lângă el.

  — Hai să-i împungem cu suliţele, îi sugeră el, zâmbind.

  Apoi se întoarse spre Mali.

  — Spune-i acestui Maize Cobs să nu-şi facă griji în privinţa proviziilor, pentru că oamenii mei se mulţumesc cu puţin. Dar repetă-i că trebuie să-l cunosc personal pe rege şi n-o să-mi stea nimeni în cale.

  Urmă alt schimb de cuvinte şi mai aprins. Chiar şi Mali se înfuriase.

  — Ce mai spune acum? Pufni Cortes.

  — Că Motecuhzoma are o grădină zoologică personală, din care au scăpat de curând nişte aligatori şi lei. Se teme să nu vă sfâşie în bucăţi, dacă vă apropiaţi prea mult de oraş.

  Fata inspiră adânc.

  — Acest nenorocit împuţit minte mai rău ca un turc. Alvarado şi Jaramillo chicotiră amuzaţi, dar Cortes se enervă.

  — Ai luat din nou lecţii de spaniolă de la oamenii mei, chiquita?

  — Nu înţeleg, senor.

  — Se pare că va trebui să-ţi dau o educaţie potrivită unei femei creştine. Deocamdată însă, te rog să-i repeţi lui Maize Cobs că trebuie să-l cunosc personal pe Motecuhzoma. Aminteşte-i că am înfruntat multe riscuri şi nu mă tem de nişte aligatori sau lei.

  Când auzi răspunsul, Maize Cobs oftă şi făcu semn sclavilor săi. Aceştia înaintară unul câte unul şi îşi puseră poverile la picioarele lui Cortes. Alvarado şi Sandoval tresăriră când văzură ce conţineau.

  — Să fiu al naibii! Exclamă Alvarado.

  — Aur, şuieră Sandoval.

  Aur, într-adevăr. Coş după coş cu obiecte din aur, coliere, brăţări şi statuete frumos sculptate. Cântăreau cel puţin o sută cincizeci de kilograme.

  Când terminară, Maize Cobs vorbi din nou.

  — Spune că acestea sunt numai pentru tine, senor, zise Mali. Urmează alte daruri pentru fiecare din căpitanii tăi, dacă te întorci spre coastă.

  Cortes privi mirat comoara. Cu cât se apropia de Tenochtitlán, cu atât darurile deveneau din ce în ce mai substanţiale. Probabil că oraşul acesta este pavat cu aur.

  — Motecuhzoma este greu de înţeles. La Cholula mi-a transmis să mă grăbesc, iar acum îmi oferă daruri regeşti, cu condiţia să mă întorc.

  — Ce ai de gând, caudillo? Îl întrebă Alvarado.

  Cortes nu-i răspunse. În schimb se întoarse spre Mali.

  — Mulţumeşte-i pentru aceste daruri frumoase, dar nu pot să-mi neglijez datoria. Regele meu m-a însărcinat să-i transmit personal lui Motecuhzoma mesajele sale. Asigură-l că am venit cu gânduri paşnice şi nu au de ce să se teamă.

  Urmă un ultim schimb de cuvinte.

  — Spune că, în acest caz, o să vă conducă la Tenochtitlán, îi traduse Mali. M-a întrebat de asemenea. Vrea să ştie dacă eşti zeul Şarpele cu Pene.

  Cortes îl auzi pe Aguilar murmurând o rugăciune, în spatele lui.

  — Şi tu ce i-ai răspuns, Mali? O întrebă el, destul de tare ca să-l audă toţi.

  — I-am spus că eşti spaniol, senor, adică superior Şarpelui cu Pene.

  Chiar şi Alvarado izbucni în râs.

  *

  Pantele verzi ale munţilor erau învăluite în ceaţă. Era o lume misterioasă şi magică în acelaşi timp. Când vălurile s-au dat la o parte, au văzut un mare lac. Casele şi grădinile erau suspendate pe piloni, dând impresia că pluteau pe suprafaţa lină a apei.

  Între timp, marşul lor începuse să semene mai mult cu un pelerinaj. În satele şi oraşele din vale erau întâmpinaţi de bărbaţi, femei şi copii, înşiraţi de-a lungul drumului. Unii îi aclamau, iar alţii îi priveau duşmănos sau cu gurile căscate. Câţiva s-au alăturat procesiunii, crezând că erau martori la întoarcerea unor zei. Suita lor se ridica la douăzeci-treizeci de mii de oameni.

  Drumul se unea cu o cale de acces lată care-i ducea peste lac, pe o peninsulă unde se afla un oraş numit Locul Pietrelor Preţioase Negre. Oraşul lacustru al lui Motecuhzoma, de care auziseră atâtea, rămânea invizibil, ascuns în ceţuri, deşi acum se iveau în zare fuioarele de fum ale Marelui Templu.

  Capitala lui Motecuhzoma se afla la câteva ore de mers călare.

  *

  Benitez admira priveliştea cu gura căscată, de pe acoperişul terasei. Nu-şi imaginase niciodată un loc atât de frumos. În toate direcţiile se întindeau păduri de stejar, cedru, câmpuri de porumb şi cactuşi. Oraşul în sine era o minune, cu case albe, acoperite cu stuf, cocoţate pe piloni, deasupra apelor netede ca oglinda. Terase sculptate cu nuferi, arbori şi pomi fructiferi duceau până la apă. Mirosea a peşte prăjit şi oregano, iar vântul purta pe aripile sale aromele de frangifani şi hibiscuşi.

  Nu văzuse în viaţa lui un oraş atât de frumos. Nici măcar Salamanca sau Toledo nu se puteau compara cu asemenea măreţie. Era uimit de măiestria arhitecturii. Palatul pe care-l primiseră era construit din piatră şi lemn de cedru şi părea la fel de solid ca reşedinţa oricărui grande castillan sau andaluz. Iar grinzile din santal răspândeau un parfum îmbietor. Pereţii erau împodobiţi cu tapiserii colorate, fresce vii şi papagali în colivii de bambus. Fiecare casă avea grădina ei.

  Se ruga lui Dumnezeu să nu se işte vreun conflict care să ameninţe această frumuseţe fragilă. Se consola adesea cu vorbele lui Cortes pe care le repetase de atâtea ori: nu veniseră să se războiască, ci să aducă pacea, salvarea şi adevărata religie.

  *

  Norte veni lângă Benitez, pe terasă. Un timp, rămaseră în linişte.

  — De unde eşti, Norte? Îl întrebă Benitez, în cele din urmă.

  Omul se arătă surprins de întrebare.

  — Dintr-un sat castillan, Barajan.

  — Ţi-ai imaginat vreodată asemenea splendoare?

  — Nu, senor. Mizeria în care trăiam nu se poate compara cu aşa ceva. Aici şi săracii trăiesc mai bine decât o duceam eu. Se pare că mexicanii s-au descurcat destul de bine şi fără să fie iniţiaţi în misterele lui Cristos sau ale Fecioarei.

  Benitez se înfurie. „De ce îi cerea mereu părerea lui Norte?”

  — De fiecare dată când deschizi gura, scoţi o blasfemie.

  — Blasfemie? Şi eu care credeam că este adevărul! După ce stai opt ani departe de creştinătate, capeţi altă perspectivă.

  — Poate că nu sunt atât de înapoiaţi pe cât am crezut, dar am venit aici înarmaţi cu adevărata credinţă. Avem o misiune sacră.

  — Faptul că am fost victorioşi nu înseamnă că suntem salvatorii lor. Nu uita că Roma a fost cucerită de barbari.

  Benitez ar fi vrut să se ia la harţă cu el, dar renunţă. Frumuseţea priveliştii îl îmblânzise. Aşa că rămaseră tăcuţi, până când soarele coborî după munţii din zare şi se lăsă întunericul.

  *

  Avea numai şase ani când tatăl ei încercase să-i explice de ce nu-i pusese un nume mai plăcut.

  O să te cheme Ce Malinali, Iarba Penitenţei, murmură el. Îţi este sortit să-ţi împlineşti destinul într-o perioadă de mari tulburări şi dezordini. Fără dezordine, oamenii nu pot crea o nouă ordine. Trebuie să-i traducem pe mexicani ca să putem crea o nouă naţiune.

  Cuvintele lui nu însemnaseră mare lucru pentru ea, la vremea aceea. Mai târziu însă îşi dăduse seama că poate acesta era motivul pentru care mama ei se bucurase să scape de ea. O fată cu asemenea nume nu poate aduce decât ghinion.

  Acum nu-şi mai amintea cum arăta tatăl ei; dar vocea lui i se întipărise în minte. Era blândă şi tămăduitoare, ca o mână care te mângâie pe cap. În dimineaţa aceea îi explicase că oamenii, indiferent dacă erau bărbaţi sau femei, erau de două feluri: cei care trăiau şi mureau fără să tulbure lucrurile în jurul lor şi cei cărora le era sortit să schimbe soarta lumii.

  Tu faci parte dintre ultimii, îi spusese el. Am ştiut din clipa în care te-ai născut. Vei fi aici când va sosi Şarpele cu Pene şi îl vei ajuta să ne scape de mexicani. Am citit în stele. Destinul tău este blestemat şi binecuvântat în acelaşi timp, micuţa mea, fiica mea, chiquita mea, Iarbă a Penitenţei.

  *

  Focul se aprinsese în căminul de piatră de afară şi acum peretele se înroşise de căldură – Floarea Ploii îl conduse în baie, se dezbrăcă şi-i făcu semn să-i urmeze exemplul. Apoi îl aşeză pe o bancă de piatră.

  În colţul camerei era un jgheab. O ţeavă băgată prin perete lăsa apa să se scurgă în jgheab dintr-o fântână de afară. Fata luă un vas de lut, îl umplu cu apă şi stropi peretele fierbinte. Camera se umplu imediat de abur.

  Pe urmă se aşeză pe bancă lângă el şi-i privi trupul gol. Rana de la braţ se vindecase bine. Căldura o să deschidă porii în curând. Luă un pumn de iarbă şi începu să-i şteargă sudoarea de pe spate şi piept.

  Observă că goliciunea ei îl excitase. Îi dădu de înţeles că veniseră aici doar să se spele, dar mâinile lui o pipăiau deja peste tot. Era atât de blând. Îi plăcea să-i acopere faţa de sărutări, chiar dacă o gâdila cu barba. Îl învăţase cum să-i stârnească plăcerea şi se dovedise un elev silitor. Acum râdeau amândoi.

  Stropi din nou peretele cu apă şi aburul umplu camera şuierând.

  Deodată veni în spatele ei. Trupurile lor erau umede de transpiraţie. Îi simţea manquahuitl lipit de pielea ei. Îl auzi gemând şi îşi dădu capul pe spate, avidă după sărutările lui. O ridică de sub braţe, iar ea îşi desfăcu picioarele să-l primească. Spre mirarea ei, peştera era pregătită. Pentru prima dată, îi făcea plăcere să fie cu el, aşa cum ar trebui probabil să se bucure o soţie de soţul ei. Rădea şi o săruta pe gât. Floarea Ploii se agăţă de el.

  — Caro, zise ea, pronunţând aceste cuvinte ciudate. Caro mia.

  Când bărbatul ajunse în culmea plăcerii, fata se întrebă dacă pruncul ei va semăna cu Norte sau cu acest spaniol păros. Dar apoi îşi reaminti că nu trebuia să-şi facă griji. Cu mult înainte de ziua aceea, Benitez se va întoarce la soţia lui din Ţara Norilor sau vor fi sacrificaţi toţi pe altarele lui Motecuhzoma.

  *

  Motecuhzoma privea felurile de mâncare aşezate dinaintea lui, în vase de pământ cholulane, vopsite în roşu şi negru, încălzite pe cărbuni încinşi. Peştele prăjit înotase în oceanul de est cu o zi înainte. I-l aduseseră de peste munţi şi câmpii nişte mesageri special instruiţi. Erau de asemenea şi delicatese, cum ar fi ciori, prepeliţe, căprioare şi greieri, şerpi cu clopoţei şi viermi de agave din deşert, cuiburi de larve şi salamandre din lacuri, armadillos din păduri. O cană cu chocolatl fierbinte scotea aburi, îmbietor, alături de boabe de cacao strivite, fierte cu porumb şi garnisite cu miere.

  Dar nimic din toate acestea nu-l tentau.

  După ce servitorii duseră bucatele neatinse la bucătărie, paravanele aurite care-l fereau de privirile celorlalţi cât mânca se dădură la o parte şi saltimbancii personali începură să-şi facă numerele dinaintea lui: cocoşaţi caraghioşi, pitici capabili de tot felul de jonglerii, un om cu un singur picior, care stătea pe spate. Muzicanţii îi cântau din flaute şi tobe. Dar nu le dădu nici o atenţie.

  Un servitor îi aprinse pipa şi pufăi pierdut în gânduri.

  Deşi se temuse întotdeauna de venirea Şarpelui cu Pene, ultimele evenimente se dovediseră şi mai îngrijorătoare. Unul din spionii săi îl informase că acest Malinche avea o oglindă în care putea privi sufletele oamenilor. Ori Şarpele cu Pene, preot în ultima sa existenţă, nu putea să aibă aşa ceva; dar rivalul său, Oglinda Fumurie, avea în mod sigur.

  Tezcatlipoca, Oglinda Fumurie: zeul necazurilor, suferinţe-lor şi bolilor, căruia îi plăcea să se deghizeze în mii de feluri pentru a aduce nenorociri şi chinuri oamenilor de pe pământ. La fel ca acest Malinche, era foarte interesat de bogăţiile personale, iar apariţia lui provoca panică şi necazuri; la fel cum făcuse Malinche.

  Ideea că Malinche ar putea fi de fapt Oglinda Fumurie îl îngrozea pe Motecuhzoma. „Dacă ar fi trebuit să se confrunte cu Şarpele cu Pene, ştia cel puţin la ce să se aştepte; dar ce era de făcut dacă Oglinda Fumurie îl punea la încercare sau se supărase pe mexicani? Cum ar putea să-şi salveze oamenii?”

  Mâine va trebui să întâmpine un zeu şi nici educaţia lui de preot, nici cea de prinţ nu-l pregătiseră pentru asemenea întâlnire.

  Şaizeci.

  În zori, ceaţa plutea pe suprafaţa oţelită a lacului. Spaniolii auzeau strigătele vâslaşilor şi zgomotul vâslelor de lemn, în timp ce alunecau în canoele lor pe alge, între Chinacupas şi grădinile plutitoare. Dar duhoarea pe care o răspândeau le ştirbea frumuseţea; mexicanii foloseau se pare excremente umane ca îngrăşăminte pentru recoltele lor.

  Se aflau pe un drum lat, pavat cu pietre. Mexicanii care-i conduseseră mergeau înainte, urmaţi de cavaleria în armură şi peoni care târau lăncile de fier. Cristobal del Corral, purtătorul steagului, venea călare în urma lor, agitând steagul dintr-o parte într-alta. Pe urmă venea infanteria condusă de Ordaz, cu săbiile trase şi scuturile pe umeri. Cortes mergea călare pe iapa lui, cu Mali în stânga şi cei doi preoţi în dreapta, cu cruci mari de lemn în mâini. În urma lor fâlfâia stindardul Vulturului Alb, blazonul texcalanilor. Câţiva războinici texcalani trăgeau căruţele de lemn cu tunurile bombarde, iar ceilalţi mărşăluiau în mantiile lor tradiţionale, roşu cu alb, fericiţi că vor intra în capitala duşmanilor lor de moarte.

  Soarele se ridică pe culmea albastră a muntelui Tlaloc. Când ceaţa se risipi, indienii năvăliră pe lac în canoele lor să-i vadă. Peste puţin timp apa se umplu de canoe mici şi mari, cu câte douăzeci-treizeci de oameni, dornici să se apropie cât mai mult de ei. Se citea pe feţele lor cât erau de uluiţi.

  Soarele sclipea pe armurile, coifurile şi lăncile proaspăt lustruite. Flautele spaniolilor erau acompaniate de fluierăturile şi strigătele texcalanilor. Praful ridicat de copitele cailor îi învăluia pe toţi. Când se încălzi, câinii o luară la fugă înainte, cu fălcile căscate, spre groaza mexicanilor de pe lac.

  Şi, în depărtare, se zăreau pentru prima oară turnurile Tenochtitlanului.

  *

  La început Benitez crezu că era o iluzie, din cauza apei şi luminii. Zeci de piramide din piatră se ridicau din lac, plutind în pâcla focurilor de dimineaţă. Acum spaniolii îşi dădeau seama cu uimire că în jurul lor erau de fapt oraşe şi sate, prin acest păienjeniş de drumuri şi chinampas, o civilizaţie vie şi înfloritoare, susţinută de marele lac.

  Deodată, Benitez vru să se întoarcă. Niciunul din ei, poate nici Cortes, nu-şi imaginase că vor găsi un popor atât de cultivat. Fumul se ridica deja de pe altarele templelor, semn că se oficiaseră sacrificiile pentru puzderia de zei mexicani.

  „Cortes spune că am venit ca salvatori”, se gândi Benitez. „Dar atunci de ce mă simt ca o oaie mânată la abator?”

  Şaizeci şi unu.

  Au ajuns la Fortăreaţa Chaloc, un castel cu două turnuri, care păzea o bifurcaţie de drumuri. Unul din ele ducea la Coyoacan. Potcoavele cailor răsunau pe podurile de lemn, spre Tenochtitlán.

  Femeia-Şarpe venise să-i întâmpine într-o superbă mantie din pene de flamingo. Prim-ministrul era însoţit de o mie de nobili de rang înalt, care doreau să-l salute pe Cortes în maniera tradiţională. Spaniolii se uitau la marea de feţe tuciurii, mantii de mătase şi coroane de pene.

  „Nu te arăta prea impresionat”, îşi spuse Cortes. „Nu trebuie să-şi dea seama că eşti uluit de ce vezi.”

  Dură aproape o oră până se încheie prima ceremonie de primire. În cele din urmă, intrară pe porţile fortului şi se îndreptară spre nord, către capitală.

  Peste o oră se opriră în faţa Porţii Vulturului, într-un loc numit Malcuitlapilco, Sfârşitul Şirului de Prizonieri.

  *

  Cortes auzise de această poartă; îi povestise Mali noaptea trecută, în timp ce stăteau în pat, în oraşul Pietrelor Negre Preţioase. Mai erau cel puţin încă doi kilometri până la intrarea principală în oraş, dar în locul acesta se sfârşise drumul prizonierilor sortiţi sacrificiului la inaugurarea Marelui Templu. Mali îi spusese că, în timpul acelui festival care durase o săptămână, douăzeci de mii de prizonieri îşi pierduseră inimile pe altarele oraşului.

  Scoici şi tobe teponaztli răsunară pe lac când marea procesiune apăru la porţi. Alte pene de carnaval, piei de jaguar şi ciocuri de vultur defilară pe dinaintea lor. Piticii alergau dinainte, răspândind seminţe de cacao.

  Cortes îl zări pentru prima oară pe Motecuhzoma.

  Litiera sa era purtată de patru prinţi ai imperiului, în afară de Cuitlahuac şi Maize Cobs. Încă patru nobili susţineau un baldachin superb din pene strălucitoare de quetzal, tivite cu aur şi argint. Perle şi pietre de jad atârnau de franjuri. Alţi caciques mergeau înaintea lor, măturând pământul sau aşezând covoraşe aurite.

  Procesiunea se opri şi Motecuhzoma coborî din baldachinul lui.

  Tlatoani – Marele Conducător – al mexicanilor era mai tânăr decât se aşteptase Cortes. Avea în jur de patruzeci – cincizeci de ani, era înalt şi suplu pentru un indian. Pielea lui avea culoarea scorţişoarei, iar părul negru era tăiat până la ceafă. Deşi nu avea barbă, îşi lăsase câteva fire să-i crească pe bărbie.

  Purta o mantie alb cu albastru, împodobită cu perle, turcoaze şi opale, înnodată pe umărul drept. Pe buza de jos avea o bijuterie de turcoaze în forma Păsării Colibri; urechile şi nasul erau împodobite asemănător, cu pietre preţioase. Pe cap purta o superbă coroană din pene de quetzal, înaltă de aproape un metru, stropită cu boabe de aur.

  Era susţinut ceremonios de fratele şi nepotul său; toată escorta lui, în afară de prinţi, îşi pironise privirile în pământ.

  *

  O adiere blândă agită penele căpitanilor spanioli. Se lăsase o linişte desăvârşită, în timp ce Cortes şi Motecuhzoma se studiau reciproc. Nu se auzea decât clinchetul armurilor şi izbiturile înfundate ale copitelor.

  Cortes descălecă şi se apropie de Motecuhzoma, cu Mali la dreapta lui. Intenţionase să-l îmbrăţişeze, dar cei doi prinţi care-l însoţeau pe împărat făcură un pas înainte, alarmaţi. Cortes se dădu înapoi.

  În schimb, îi oferi lui Motecuhzoma un şirag de mărgele ieftine de sticlă, margajitas, înşirate pe un fir de aur şi parfumate cu mosc. Maize Cobs le luă să le dea împăratului şi atârnă la gâtul lui Cortes un colier de şerpi de mare din aur pur.

  — Senor, îi şopti Mali, sunt simbolul Şarpelui cu Pene.

  Cortes încuviinţă din cap, satisfăcut.

  Observă că împăratului îi tremurau mâinile. „Sunt la porţile capitalei sale, înconjurat de mii de mexicani şi el tremură de frica mea! În momentul acesta sunt stăpânul lui şi al întregii naţiuni. Fecioara Maria este cu mine. Dumnezeu m-a făcut într-adevăr invincibil.”

  Motecuhzoma îşi rosti salutul.

  — Spune că îţi sărută picioarele, senor, zise Mali.

  — Ce?

  — Este o salutare tradiţională mexicană, senor.

  Motecuhzoma vorbi din nou, ceva mai mult de această dată. Cortes aştepta nerăbdător. După ce termină, se uită la Mali întrebător.

  — Ce zice?

  — Este foarte greu să-mi dau seama, senor.

  — De ce?

  — Nu ştiu dacă a vorbit la propriu sau la figurat.

  — Redă-mi exact vorbele lui.

  — Spune că aţi parcurs un drum obositor şi vă invită să vă odihniţi aici, puţin. Această invitaţie face parte din ospitalitatea tradiţională. Dar apoi a mai spus că. Se frământă de mult timp şi, ori de câte ori se uita spre est, ştia că vei veni într-o zi să-ţi îndrumi supuşii. Iar acum este fericit că profeţia s-a împlinit. Spune că ţi-a păzit tronul în tot acest timp şi acum ţi-l oferă.

  Cortes îl auzi pe Alvarado înjurând pe înfundate.

  — Să fiu al naibii, vrea să te suie pe tron în locul lui!

  — Poate este doar amabil, zise Cortes.

  Dar mintea i-o luase razna deja. „Să fie chiar atât de simplu?”

  — Spune-i că şi eu doresc de mult să-l cunosc şi asigură-l că n-are de ce să se teamă, pentru că-l iubim şi-l considerăm prietenul nostru.

  Mali îi transmise mesajul. Motecuhzoma se schimbă imediat la faţă. Îngrijorarea de mai-nainte fusese înlocuită de o bucurie fără margini.

  *

  Intrară în capitală pe o stradă lată, străjuită de case albe şi palate. Oraşul era neobişnuit de tăcut. Cortes se simţea privit de la ferestre sau de pe acoperişuri, dar, în afară de delegaţia oficială, nu ieşise nimeni să-l întâmpine.

  Se pare că erau primiţi mai mult ca nişte cuceritori, decât ca nişte oaspeţi. Ştia că era cât pe ce să-şi împlinească făgăduinţa făcută ofiţerilor săi, când le promisese că va cuceri acest mare oraş fără violenţă. Aici era regatul la care visase de când se ştia.

  Şaizeci şi doi.

  Intrară în marea piaţă din Tenochtitlán. De-o parte se ridicau zidurile uriaşe, trandafirii ale palatului lui Motecuhzoma, iar de cealaltă Marele Templu. În faţa lor, dincolo de grădina zoologică a lui Motecuhzoma, se afla palatul Fetei Stăpânului Apei, tatăl lui Motecuhzoma. Acolo va fi noua lor reşedinţă.

  Cuitlahuac îi conduse ceremonios.

  Pătrunseră într-o curte mare, parfumată de mirosul îmbietor al florilor din grădină şi trecură pe lângă bazine făcute de mâna omului, cu peşti mari şi statuete frumos sculptate. Palatul era luminos şi spaţios, cu pereţi de piatră şi calcar lustruit, care strălucea ca argintul. Tavanul era susţinut de grinzi de cedru, pe podea şi ziduri se întindeau covoraşe din pene şi bumbac.

  Se pregătise totul pentru venirea lor. Lemn de santal aromat ardea în suporturi metalice şi se aşezaseră saltele din paie pentru dormit. În camera lui Cortes se mai afla de asemenea un tron de aur cu pietre preţioase.

  Cortes era uluit. Palatul era atât de mare, încât te rătăceai cu uşurinţă pe coridoarele sale întortocheate; camerele dădeau în săli mari, care, la rândul lor, se deschideau spre curţi interioare cu băi aburinde, fântâni şi grădini. Tot ce vedea depăşea orice imaginaţie. Palatele din Toledo şi Santiago erau nimic în comparaţie cu acesta.

  Dar ştia că nu trebuia să se lase copleşit de splendoarea din jur. Dacă nu revenea cu picioarele pe pământ, erau pierduţi. În ciuda cuvintelor frumoase, Motecuhzoma nu luase încă nici o hotărâre.

  Urmându-şi instinctele sale de soldat, puse imediat santinele de pază şi le porunci tuturor să rămână înăuntru. Şi, pentru orice eventualitate, ordonă soldaţilor să urce tunurile pe acoperiş şi să tragă câteva salve în cinstea sosirii lor. Loviturile de tun răsunară în toată valea, îngrozindu-i pe mexicani.

  *

  Cortes de-abia se instalase în camera lui, când caceres îl anunţă că părintele Olmedo şi fratele Aguilar doreau să-i vorbească de urgenţă.

  — Bine, pofteşte-i, zise el oftând obosit.

  Olmedo părea stânjenit, ca de obicei, dar Aguilar avea mutra lui îndurătoare, nesuferită. Cortes se înfurie. Veniseră probabil să-i amintească de îndatoririle lui. „Ah, ce mult îi ura pe preoţi!”

  — Ce doriţi? Îi întrebă el.

  Cei doi se uitară unul la altul. Olmedo vorbi primul.

  — Fratele Aguilar a ridicat o problemă foarte importantă, zise el.

  Cortes îi privea încruntat; dar nici Olmedo, nici Aguilar nu se lăsară intimidaţi.

  — Mă tem că dona Marina i-a făcut pe indieni să creadă că eşti un zeu, zise el.

  Cortes de-abia se abţinea. „Nesuferiţilor! Ar fi trebuit să vă las pe plaja de la Yucatan! Mi-aţi creat mai multe probleme decât Norte, renegatul.” Dar aşteptă să se calmeze.

  — Doar aţi auzit toţi ce i-am spus să le transmită. Ce dovezi aveţi că mi-a răstălmăcit vorbele?

  — Atunci de unde le-a venit această idee că ai fi un zeu, senor?

  — Nu ştiu, frate Aguilar. Avem de-a face cu un popor superstiţios. Tocmai de aceea ne aflăm aici. Să-i eliberăm de diavoli şi să le aducem adevărata credinţă.

  — Femeia aceasta ne zădărniceşte strădaniile! Le-a spus oamenilor că eşti Şarpele cu Pene.

  — N-ai nici o dovadă.

  Aguilar strânse la piept Cartea Orelor.

  — Lasă-mă să traduc doar eu, îi propuse el. Atunci vom fi siguri că mesajul tău nu este schimbat.

  — Nu vorbeşti limba lor, Aguilar. De aceea dona Marina s-a dovedit un ajutor de nepreţuit pentru noi.

  — Dar unii mexicani înţeleg chontal maya. Am putea.

  — Ce am putea? Să-mi pierd zile întregi ascultându-te cum ciripeşti ca o pasăre? Ne ia şi aşa destul de mult să ne înţelegem. Te temi că mesajul nostru este ştirbit? Gândeşte-te atunci cum ar fi dacă s-ar băga încă un om ca intermediar.

  — Ne temem să nu fii pus într-o situaţie primejdioasă, senor, încercă Olmedo să-l împace.

  Cortes lovi cu pumnul în masă.

  — Pe onoarea mea, îndrăzniţi să mă acuzaţi de trădare? Erezie? Sau de blasfemie?

  Olmedo se ofili sub privirea lui mânioasă.

  — Ne temem doar ca nu cumva nişte oameni răuvoitori să vă acuze de.

  — De ce? Ce aţi vrea să fac? Le-am distrus idolii şi altarele păgâne oriunde le-am întâlnit în drumul meu. Şi aş fi făcut mai mult. Dacă nu m-aţi fi oprit chiar voi! Iar acum mă acuzaţi de blasfemie.

  — Nu a fost ideea mea seno.

  Cortes se întoarse spre Aguilar.

  — Îmi pui răbdarea la încercare, frate Jeronimo.

  Aguilar se albi la faţă.

  — Senor, nu mă tem de ce este, ci de ce pare să fie.

  — Este exact cum pare că este. Am venit să răspândesc credinţa creştină în aceste locuri şi să susţin interesele regelui meu la tronul unui mare imperiu! S-ar putea să reuşesc în final să predau acest regat intact, nu numai regelui Spaniei, ci şi lui Dumnezeu însuşi! Când ceilalţi au vrut să se întoarcă, am mers înainte şi am fost singurul care am susţinut cauza cruciadei noastre. Puteţi nega acest lucru?

  — Nu, senor, se grăbi să răspundă Olmedo.

  — Nu aveţi nici un motiv să nu vă încrederi în mine sau în dona Marina! Ce trebuie să fac să vă dovedesc credinţa mea?

  Părintele Olmedo rămase tăcut, dar Aguilar, obraznic ca de obicei, ţinu neapărat să aibă ultimul cuvânt.

  — Trebuie să-i convingeţi că nu sunteţi zeu, zise el.

  — O să-mi văd de datoria mea, frate Aguilar şi ai face bine să-ţi vezi şi tu de a ta. Şi acum lăsaţi-mă în pace, adăugă el, întorcându-le spatele.

  Dar, când ajunseră la uşă, îi opri.

  — Părinte Olmedo. N-ai de ce să-ţi faci griji pentru mine. O să-ţi dovedesc că sunt omul lui Cristos. Şi o să ţi-o dovedesc într-aşa fel, încât n-o să te mai îndoieşti niciodată.

  Vorbele lui sunaseră mai mult a ameninţare, decât a jurământ, chiar şi pentru Olmedo.

  Şaizeci şi trei.

  Când se trezi Benitez, era încă întuneric. Se îmbrăcă repede şi urcă pe terasă să vadă răsăritul soarelui. O lumină violetă scălda Tenochtitlanul.

  Canoele alunecau pe lac, prin ceaţă. Pe străzi, oamenii înaintau spre temple. Băieţii duceau cărbuni aprinşi şi fetele prăjituri de porumb pentru micul dejun al preoţilor.

  Prima rază de soare apăru din spatele culmilor muntoase, salutată de toba uriaşă din piele de şarpe din vârful lui Templo Mayor. Peste câteva clipe, răsună ţiuitul scoicilor vestind primele sacrificii ale zilei.

  Benitez era uimit să constate ce ciudat i se părea acest oraş. Nu semăna nici pe departe cu tot ce văzuse până acum. Până şi Santiago de Cuba avea aspectul unei aşezări spaniole, scoase dintr-o mlaştină fierbinte. Dar aici nu se auzea scârţâitul trăsurilor pe caldarâm şi nici ropotul copitelor. Oamenii îşi cărau mărfurile pe jos sau cu barca; şi nici nu răsunau strigătele negustorilor şi tânguitul cerşetorilor. Străzile erau liniştite şi tăcute. În locul duhorii de urină şi gunoaie putrede, mirosea a ierburi aromate, flori şi tămâie.

  De pe înălţimile terasei, se zăreau drumurile late, pe care ar fi încăput vreo zece cai, unul lângă altul. Multe străzi aveau canale care se scurgeau exact pe mijloc.

  Ordaz, care luptase în multe campanii în Italia, comparase acest oraş cu Veneţia, unde erau de asemenea canale pe străzi, dar adăugase:

  — Aici însă nu pute ca la Veneţia.

  Benitez văzu un mexican într-o pelerină largă, discutând cu altul care vâslea într-o canoe. Peste tot străzile erau curăţate de praf şi uscate pe alocuri, unde se udase pământul.

  Când debarcase pe râul Grijalva crezuse că locuitorii acestor ţinuturi erau nişte sălbatici, dar se pare că se înşelase.

  Nişte urlete cumplite îl întrerupseră din visare. Grădina zoologică a lui Motecuhzoma se afla în apropiere. Jaguarii şi pisicile sălbatice primiseră hrana de dimineaţă şi se înfruptau din leşurile crude. Floarea Ploii îi spusese că animalele erau hrănite cu rămăşiţele oamenilor sacrificaţi în temple.

  Acum Benitez simţi prima duhoare neplăcută, care păta acest paradis pământesc: mirosul strident al sulfului care adia dinspre Templo Mayor. Chiar şi de aici vedea ceva prelingându-se pe treptele piramidei.

  Sânge.

  *

  Cortes îşi pusese un costum negru de catifea. Pe cap purta o pălărie de catifea cu un medalion gravat, care-l reprezenta pe Sf. Gheorghe învingând balaurul. La gât avea un lanţ de aur cu alt medalion, înfăţişând Fecioara cu Pruncul. Pe deget, strălucea un diamant mare.

  Satisfăcut de cum arăta, întoarse spatele oglinzii ţinute de valetul său şi se uită la Mali.

  — De dimineaţă voi fi primit de împărat, îi spuse el. Te rog să-ţi faci datoria cu multă atenţie.

  — Ca de obicei, senor.

  — Mali. Începu el.

  Nu-şi găsea cuvintele potrivite.

  — Da, senor.

  — Te rog să traduci exact cuvintele mele, fără excepţie.

  Fata rămase tăcută. „Prostul acela de Aguilar încercase din nou să-l influenţeze.”

  — Cred că m-ai ridicat mai mult în ochii lor decât ar fi trebuit.

  — N-am făcut decât să traduc vorbele tale fraţilor şi surorilor mele, zise ea.

  — Le-ai spus că sunt zeu.

  Mali lăsă ochii în jos, prefăcându-se ruşinată; dar, în realitate, voia să-şi ascundă furia. „Eşti într-adevăr zeu”, se gândea ea. „I-ai lăsat pe ceilalţi să te creadă un om, la fel ca ei, dar tu eşti zeu.”

  — Ştii ce s-ar întâmpla cu mine dacă regele meu ar afla că mă dau drept vrăjitor sau mai ştiu eu ce?

  — N-ai nici o vină, senor, îmi asum toată responsabilitatea.

  — Dacă este o minciună şi te las s-o spui, sunt la fel de vinovat.

  Apoi adăugă pe un ton mai blând.

  — Ştiu că îmi vrei numai binele, chiquita, dar nu se mai poate. Azi nu trebuie să mai pui nimic de la tine. Îmi promiţi chiquita?

  „O asemenea promisiune ar fi fatală pentru amândoi”, se gândi Mali. „Oglinda Fumurie s-a deghizat în multe feluri ca să-l distrugă pe Şarpele cu Pene şi mă tem că acum a luat chipul fratelui Aguilar.”

  — O să fac aşa cum îmi porunceşti, zise ea.

  Îi zâmbi, crezând că o îmblânzise.

  — Bun. Atunci să mergem. Nu trebuie să ne lăsăm aşteptaţi.

  Şaizeci şi patru.

  Reşedinţa regală era un palat uriaş, cu două etaje, construit din piatră vulcanică, trandafirie. Pe uşa principală, un iepure de marmură simboliza ziua în care fusese terminată construcţia. Şerpi de piatră în diverse culori stăteau de pază de-o parte şi de alta a treptelor impunătoare care duceau la intrare. Peste tot, zei, vulturi şi jaguari împodobeau frescele de marmură.

  — Doamne Sfinte! Se minuna Benitez.

  Cortes mergea înainte, cu Mali, urmat de Benitez, Alvarado, Ordaz, Leon, Sandoval, Olmedo şi Aguilar. Doar câţiva soldaţi încheiau escorta.

  „Am pătruns în vizuina jaguarului”, se gândi Benitez.

  *

  Pereţii palatului erau placaţi cu marmură şi porfir de culoarea jadului. Fresce portocalii şi albe împodobeau zidurile din loc în loc, alternând cu tapiserii din bumbac viu colorat. Grinzile de cedru din tavan erau decorate cu fresce care reprezentau flori, păsări şi peşti.

  Tot parterul era ocupat de funcţiile administrative ale imperiului: săli de judecată, camere pentru depozitarea tributului, a armelor, săli de primire, bucătării şi alte încăperi, care adăposteau miile de servitori care roiau în jurul lor.

  Trecură printr-un hol uriaş, care dădea într-o curte la fel de impresionantă. Apa ţâşnea din fântâni ornamentale, înconjurate de flori parfumate. În faţa lor, altă scară lată de marmură ducea la al doilea etaj al palatului, unde se aflau apartamentele împărăteşti.

  *

  Zeii îi priveau din înălţimea grinzilor, iar jaguarii din piatră îşi căscau gurile ameninţător în nişele din pereţi. Piticii şi muzicanţii fuseseră daţi afară şi ieşiră făcând tumbe. Împăratul, într-o superbă mantie turcoaz, tivită cu blană de coiot, stătea pe un tron sculptat dintr-un bloc întreg de piatră. Lângă el era un altul, dar împletit din trestii, pregătit pentru Cortes. Alte ypcalii joase de lemn, fuseseră aranjate pentru suita spaniolă.

  Din toţi curtenii lui Motecuhzoma, rămăseseră doar patru. Femeia-Şarpe, prim-ministrul său, Cuitlahuac, fratele său şi cei doi nepoţi, Maize Cobs şi Vulturul Care Cade.

  Motecuhzoma bătu din palme şi Vulturul Care Cade făcu un pas înainte, să aducă darurile alese de împărat pentru oaspeţii săi. Cortes primi o casetă cu bijuterii de aur, în timp ce căpitanii săi se aleseră fiecare cu câte două lanţuri de aur şi două mantii de bumbac.

  Cu ajutorul lui Mali, Cortes îi mulţumi lui Motecuhzoma pentru darurile sale şi se declară satisfăcut de palatul unde era găzduit.

  Motecuhzoma îl întrebă cu ce putea să-l mai slujească.

  — Mali, zise Cortes, trebuie să-i spui că nu sunt un zeu, ci un om ca el. Spune-i de asemenea că am fost trimis de un mare rege, stăpânul unor ţinuturi întinse. Suveranul meu vrea ca Motecuhzoma să renunţe la zeii lui falşi, care sunt nişte diavoli şi să devină vasalul lui. Dacă va îmbrăţişa dreapta credinţă, se va bucura de prietenia şi ajutorul lui.

  Apoi se opri, uitându-se la Olmedo şi Aguilar, să se asigure că-l pricepuseră.

  — Te rog să-i transmiţi exact cuvintele mele.

  Mali încuviinţă din cap.

  — Aşa voi face, senor.

  „Cum să fac aşa ceva? Îl laşi pe Aguilar să strice totul? Din cauza lui, am muri cu toţii.” Se întoarse spre împărat.

  — Stăpânul meu vrea să ştii că a venit din Ţara Norilor, trimis de Ometeotl, zeul cel mare. Se află aici să pretindă tronul care i se cuvine de drept şi trebuie să i te supui.

  Motecuhzoma părea resemnat.

  — După cum ştii, venirea stăpânului tău a fost vestită cu multe generaţii în urmă. I-am păstrat acest tron. Dar sper că mă va lăsa să-mi conduc supuşii. În rest, mă voi supune poruncilor sale.

  Fata îl privi drept în ochi pe Cortes.

  — Spune că va fi supusul tău, dar speră să-l laşi să-şi conducă poporul, zise ea.

  Se făcu linişte. Spaniolii se uitau unii la alţii, uluiţi.

  — Acestea au fost cuvintele lui? O întrebă Cortes.

  — Am tradus exact, fără înflorituri, îl asigură Mali, amintindu-i de conversaţia lor.

  Cortes încremenise în loc. Totul i se părea mult prea uşor.

  — Crezi că a vorbit serios?

  — Nu ştiu, murmură Mali, plecându-şi privirile. Eu mă mulţumesc doar să traduc ce spune, fără înflorituri.

  — Mali!

  — Senor, nu pot să citesc gândurile împăratului!

  Cortes cedă.

  — Bine. Spune-i atunci că voi fi fericit să-i accept vasalitatea, din partea regelui meu. Dar, dacă-l acceptă pe Carol suveran politic, trebuie să-l accepte de asemenea şi ca îndrumător spiritual. Prin urmare, va trebui să renunţe la sacrificiile umane şi să se boteze în dreapta credinţă. Va trebui de asemenea să le spună oamenilor lui să renunţe la zeii lor falşi şi să înveţe adevărata religie.

  Mali îl ascultă. Motecuhzoma se schimbă imediat la faţă. Se temea şi se înfuriase în acelaşi timp.

  — Spune-i lui Malinche că am aflat de noua lui religie şi crucile pe care le-a ridicat în templele noastre. Sunt sigur că zeii lui sunt foarte buni cu el. Dar şi zeii mei sunt buni. Nu pot risca să-i ofensez, nici măcar pentru el. Sper că vom putea fi prieteni, fără să discutăm acest subiect delicat pe viitor.

  „Îi cer unui zeu să nu discute despre religie?” se gândi Mali. Dar era exact răspunsul pe care se aşteptase să-l audă. „Nu vreau să te împrieteneşti cu stăpânul meu”, se gândi ea.

  Se întoarse spre Cortes.

  — Spune că nu riscă să-şi ofenseze zeii. Recunoaşte că eşti un mare nobil.

  Spaniolii se uitară unii la alţii, derutaţi.

  — Mai întâi îţi oferă tronul, bombăni Alvarado şi pe urmă are tupeul să ne ameninţe. Ce fel de joc este acesta?

  — Mali? Murmură Cortes, implorând-o din priviri să-i dea un sfat.

  „Cum să-ţi explic de faţă cu toţi?” se gândi fata. „Te consideră Şarpele cu Pene, aşa că ţi-a oferit tronul. Dar nu poate renunţa la zeii lui, Oglinda Fumurie şi Pasărea Colibri.”

  — Vrea să fii rege, dacă-l laşi să conducă aşa cum vrea, murmură ea.

  Ochii lui Cortes sclipiră furioşi.

  — Spune-i că trăieşte în păcat, că există un singur Dumnezeu, iar idolii lui sunt nişte diavoli. Toţi oamenii provin din Adam şi Eva, ceea ce înseamnă că suntem toţi fraţi şi canibalismul este un păcat împotriva oamenilor săi şi a lui Dumnezeu. Dacă nu-l acceptă pe Cristos şi nu întoarce spatele idolilor săi, va arde pe vecie în focurile Iadului.

  Mali mai auzise acest discurs, de la Olmedo şi Aguilar, dar nu-şi imaginase că va trebui să-l repete împăratului mexican. Dacă ea nu înţelegea, cum să-i spună lui Motecuhzoma? Se uită la Cortes.

  — Vreţi să-i transmit exact aceste cuvinte? Murmură ea.

  — Da.

  Mali se supuse. Şi, după cum anticipase, Motecuhzoma reacţiona îngrozit şi revoltat în acelaşi timp. Malinche îi promisese că venise ca un prieten, cu gânduri paşnice, dar iată că acum îl ameninţa în propriul său palat. Era un zeu, într-adevăr, dar nu unul prea important.

  — Spune-i lui Malinche că zeii mei m-au ajutat până acum. O să-l ascult în tot ce vrea, dar îmi cere imposibilul.

  „Exact cum am sperat”, se gândi Mali. „Stăpânul meu nu va avea de ales şi va trebui să te distrugă.” Traduse cuvintele lui Motecuhzoma. Alvarado şi ceilalţi păreau îngroziţi. Mali zâmbi: maimuţele care iubesc aurul s-au trezit prinse în capcană chiar de religie. Cortes se frământa. Ştia la ce pericole se expunea, dar nu va da înapoi.

  Însă, în momentul acela, Olmedo făcu un pas înainte.

  — Senor, murmură el, cred că nu este prudent să insistăm. Ajunge că am deschis subiectul. S-o luăm treptat.

  — Nu te înţeleg, doar voi, preoţii, m-aţi îndemnat să fiu mai hotărât şi mai pios.

  — Nu ne îndoim de pioşenia ta, milord. Dar cred că, în cazul acesta n-ar trebui să ne pripim.

  — Ieri mi-aţi ţinut un discurs în care mă acuzaţi de lâncezeală!

  — Cred că părintele Olmedo are dreptate, caudillo, zise Alvarado. Ar fi mai bine să nu insistăm.

  Cortes oftă.

  — Fie, cum vreţi, bombăni el.

  Apoi se întoarse spre Mali.

  — Mulţumeşte-i pentru daruri şi ospitalitate. Acum o să plecăm.

  Mali era dezamăgită. Se pregătise de mult timp pentru această încleştare între zeu şi prinţ. Nu-i venea să creadă că se lăsase convins de propriii săi preoţi. Îl obligaseră să-şi nege divinitatea.

  De-abia reuşi să-şi ascundă dispreţul în timp ce îşi lua rămas bun de la Motecuhzoma din partea spaniolilor. „Dar mai era timp”, îşi spuse ea. „Cortes nu va sta de-o parte mult timp. Voi fi alături de el când îţi va înfrunta cruzimea şi-ţi va lua tronul.”

  *

  Vulturul Care Cade îi urmărea pe spanioli în timp ce plecau. Remarcase că, în timpul discuţiilor cu unchiul său, fata evitase să-i spună străinului Şarpele cu Pene, aşa cum făcuse pe coastă şi la Cholula. În schimb folosise cuvântul onorific „stăpân”, care se putea aplica deopotrivă unui prinţ sau unui zeu. Încă nu era clar cu cine aveau de-a face.

  Acum era convins că Malinche era un om la fel ca el, deşi unul mult mai viclean chiar decât un zeu.

  Şaizeci şi cinci.

  Sala Cavalerilor Jaguarului.

  — A cerut să vadă templul, spuse Femeia-Şarpe.

  Deasupra lor răsuna ţiuitul scoicilor, în vârful piramidei Marelui Templu. Era ultimul ceas al nopţii şi, înainte de ivirea zorilor, preoţii trebuiau să smulgă capetele a sute de prepeliţe şi să folosească sângele lor pentru a saluta răsăritul soarelui. Prepeliţa fusese aleasă pentru această ceremonie pentru că avea pene pestriţe, alb cu negru, la fel ca stelele de pe cer, pe care Pasărea Colibri, zeul soarelui, trebuia să le înfrângă înainte de a se ridica dinspre est.

  — Oare ce doreşte să găsească în templu? Întreba Quitlahuac.

  Întrebarea rămase fără răspuns.

  Vulturul Care Cade era furios. Până acum aceşti intruşi nu manifestaseră nici un pic de respect faţă de zeii lor, aşa că voiau probabil să-i ofenseze şi mai mult.

  La fel ca Motecuhzoma, şi el era îngrijorat de semnele prorocirilor care se împliniseră cum nu se poate mai exact. Aceşti străini intraseră în oraşul lor în ziua Vântului, semnul Şarpelui cu Pene deghizat în vârtej, asemenea semnului vrăjitorilor şi hoţilor care-şi alegeau ziua pentru a-şi hipnotiza victimele înainte să le ia casele, să le mănânce proviziile, să le violeze femeile şi să le fure comorile.

  De când sosiseră străinii, locuitorii oraşului intraseră în panică. Se aşteptau din clipă-n clipă să izbucnească un cataclism. O linişte apăsătoare se lăsase asupra oraşului. Şi ei, crema aristocraţiei, stăteau aici, neajutoraţi.

  — Nu cred că acest Malinche este cu adevărat Şarpele cu Pene, zise Vulturul Care Cade.

  — Dar Marele Conducător crede, îi spuse Maize Cobs.

  Vulturul Care Cade se întoarse spre primul-ministru.

  — Ce părere ai, Femeie-Şarpe? Nu cumva este un sol dintr-o ţară necunoscută?

  Primul-ministru clătină din cap.

  — Dacă ar fi venit ca ambasador, ne-ar fi arătat o scrisoare de recomandare. Dar el a venit aici pretinzând tronul Tenochtitlanului şi Motecuhzoma este dispus să i-l dea. Mă întreb ce o să se aleagă de noi.

  Se făcuse linişte în sala de audienţe. Deşi erau nemulţumiţi, ezitau să facă următorul pas şi anume cel spre nesupunere şi revoltă. Motecuhzoma era tlatoani, Marele lor Conducător, ales pe viaţă. Era la fel de intangibil ca zeii. Nobilii se retraseră încet, unul câte unul, până când Vulturul Care Cade rămase singur.

  „Imperiul nostru s-a bazat pe soare”, se gândi el. „Dar acum soarele începe să pălească. Mă tem pentru Mexic.”

  Şaizeci şi şase.

  Templo Mayor.

  În faţa treptelor zăcea trupul ciopârţit al unei femei, pus într-un cerc. Aceasta era Zeiţa Luna – îi explică Mali, fiica Fustei Şarpelui, mama Lunii şi a Stelelor. Când Fusta Şarpelui era gravidă cu zeul soarelui – Pasărea Colibri – Zeiţa Lunii a încercat s-o ucidă. Dar zeul a sărit din pântecul mamei sale s-o salveze, înarmat şi înalt cât un om în toată firea. A trebuit s-o taie cu sabia pe Zeiţa Lunii, aşa cum face de atunci în fiecare noapte, ca să se nască din nou. Aşa că iat-o lângă altarul lui; fresca ei înspăimântătoare a fost aşezată în aşa fel încât să prindă trupurile sacrificate când se rostogolesc de pe altar.

  Benitez se zgâia uluit la piramidele impunătoare de piatră. La nici cincizeci de paşi de locul unde stăteau acum, se înălţa templul Şarpelui cu Pene. Piramida sa se deosebea de celelalte din jur, era rotunjită, ca să nu-l stânjenească pe Zeul Vântului şi să-l lase să sufle cum dorea. Cel puţin aşa le explicase Mali.

  În apropiere grămezi de cranii se înşirau cu miile, dovadă a cruzimii mexicanilor. Unele erau proaspete încă, pline de sânge închegat, iar altele se albiseră deja în soare.

  Marele Templu domina piaţa. „Vârful era mai înalt decât turla catedralei din Sevilla”, se gândi Benitez. Scările care duceau la ultimul nivel erau atât de abrupte, încât păreau că urcă vertical spre nori. Doi şerpi coloraţi din piatră stăteau de strajă de-o parte şi de alta.

  Mexicanii care-i însoţiseră îi făcură semn lui Mali să nu-l lase pe Cortes să se obosească. Trebuia cărat pe treptele abrupte. Dar spaniolul îi dădu la o parte şi se avântă spre vârf. Benitez îl urmă gâfâind. De-abia putea să-i ţină pasul.

  „Doamne Sfinte”, se gândi Benitez…

  *

  Motecuhzoma îi aştepta în vârf.

  — Te întreabă dacă eşti obosit după urcuş, îi spuse Mali lui Cortes.

  — Spune-i că. Noi nu obosim niciodată, se enervă Cortes.

  „Poate tu n-ai obosit”, se gândi Benitez, „dar eu de-abia îmi mai trag sufletul. Cred că mi se aude inima până în Cuba.” Dar reuşi să se abţină şi să-şi ascundă oboseala.

  Dinaintea lor se desfăşura panorama oraşului – un labirint de străzi şi canale, presărate cu case albe, adunate în jurul palatelor trandafirii din piaţă. Alte temple se înălţau în tot locul; turnurile lor albe străluceau pe fundalul munţilor şi al celor doi vulcani cu piscurile înzăpezite, care scuipau cenuşă spre cer. Pe apele lacului pluteau canoe, deplasându-se între oraş şi ţărm. În depărtare, Benitez zărea pădurile de brad şi trecătoarea pe unde pătrunseseră cu o săptămână în urmă în această vale a minunilor.

  — Ai mai văzut aşa ceva? Îl întrebă Ordaz în şoaptă.

  — Nici n-am visat că poate exista aşa ceva, îi răspunse Benitez. N-am vizitat nici un oraş mai mare ca Sevilla.

  — Dar eu am colindat toată lumea. Am fost la Roma, Veneţia, Napoli, Constantinopol şi tot n-am întâlnit asemenea splendoare.

  Benitez îşi aminti de vorbele lui Norte; barbarii la porţile Romei. În ultima vreme, o întrebare nu înceta să-i dea pace: dacă Dumnezeu i-a ales într-adevăr pe creştini, de ce n-au reuşit să creeze niciodată un paradis ca acesta? „Poate”, se consolă el, „vom aduce catedralele şi religia noastră şi vom spori măreţia acestui paradis. Dumnezeu a avut în mod sigur un scop, dacă ne-a trimis aici.”

  Cu ajutorul lui Mali, Motecuhzoma le arătă apeductul care aducea apă proaspătă în oraş de pe Dealul Greierului şi marile arcade din piaţa Tlatelolco.

  „Parcă ar fi un vis”, se gândi Benitez. În fiecare zi descopereau o nouă minune.

  Încercă să-şi desprindă privirile de la panorama care se profila dinaintea lui şi se uită la piatra de sacrificiu din faţa altarului Păsării Colibri. În contrast cu frumuseţea din jurul lor, râul ieşea şi mai mult în evidenţă. Piatra şi treptele erau alunecoase din cauza sângelui închegat. Înăuntru ardeau nişte cărbuni într-un suport metalic. Preoţii templului semănau cu nişte ciori. Hainele lor negre erau brodate cu cranii, aveau părul lung până-n talie, erau plini de sânge închegat şi urechile lor zdrenţuite de automutilări repetate. Duhneau a sulf, putreziciune şi îţi trezeau o repulsie cumplită.

  Erau două altare; cel din stânga aparţinea lui Tlaloc, Aducătorul Ploii. Fusese vopsit în alb cu albastru şi era păzit de broaşte din piatră, în frunte cu figura policromă a lui Chacmool, mesagerul zeilor; iar lângă el se afla sângeroasa piatră de sacrificii a Păsării Colibri, cu o frescă pictată cu capete albe de mort, la intrare.

  — Motecuhzoma te întreabă dacă vrei să pătrunzi în altarul marelui lor zeu, Pasărea Colibri, îi traduse Mali.

  Îl urmară înăuntru pe împărat şi rămaseră împietriţi.

  Şaizeci şi şapte.

  Casa Fiarei.

  Înainte să distingă ororile din beznă, Benitez simţi duhoarea cumplită, sufocantă, de abator.

  Treptat, văzu cei doi ochi mari de piatră care sclipeau în întuneric, fixaţi într-o mască de aur. Apoi urmă trupul statuii, care reprezenta un războinic cu un arc de aur şi săgeţi, împodobit cu jad, opal şi perle.

  — Aceasta este Pasărea Colibri, Zeul Soarelui şi al Războaielor, îi traduse Mali. Noi, mexicanii, suntem poporul lui. Ne protejează întotdeauna şi ne aduce mari victorii. Colierul de la gât este alcătuit din craniile şi inimile regilor înfrânţi de mexicani, turnate în argint de artiştii noştri.

  Benitez de-abia se abţinea să nu vomite. Era sânge peste tot. Închegat în straturi groase pe ziduri şi podele. Iar duhoarea.

  Motecuhzoma îi conduse mai departe, dând la o parte nişte draperii, din piele de om, conform explicaţiilor fetei, de care atârnau clopoţei mici din cupru şi argint. Trei inimi proaspete sfârâiau pe cărbuni. În beznă se vedea altă fiară, cu faţă de urs şi ochi strălucitori din silex; pe trupul lui erau încolăciţi diavoli cu cozi lungi. Aceasta îl simboliza pe Tezcatlipoca, Oglinda Fumurie, Zeul Iadului şi al Umbrelor, prinţul vrăjitorilor şi stăpânul vulturilor.

  — Cred că o să vomit, zise Alvarado.

  Cortes, negru la faţă de furie şi scârbă ieşi din altar, urmat de ceilalţi spanioli, nerăbdători să tragă în piept aer curat şi să se îndepărteze cât mai repede de aceşti diavoli din piatră.

  Motecuhzoma se albise la faţă de revoltă şi umilinţă. „Dar ochii lui îl imploră disperaţi”, se gândi Mali. „Vrea să evite această confruntare şi ştie că nu poate.”

  Cortes se întoarse spre ea, furios. „Îi văd harul în priviri”, îşi spuse fata. Se deghizase în persoana spaniolului Cortes dar dispăruse.

  — Spune-i acestei fiinţe că nu înţeleg cum poate să slujească asemenea zei, care nu sunt altceva decât nişte întruchipări ale diavolului. Cu permisiunea lui, voi scoate demonii de aici şi-i voi înlocui cu o cruce şi cu imaginea Fecioarei.

  Mali se întoarse acum spre Motecuhzoma, bucuroasă că sosise clipa confruntării mult aşteptate, care însemna împlinirea destinului ei.

  — Stăpânul meu este foarte supărat, zise ea. Se miră că un mare prinţ insistă să practice aceste sacrificii umane revoltătoare. Doar îţi dai seama că idolii pe care-i serveşti sunt nişte monştri. De aceea vrea să închini imediat acest templu religiei lui.

  În timp ce-i vorbea, Motecuhzoma începu să tremure.

  — Dacă aş fi ştiut că Malinche se va folosi de această ocazie să ne insulte zeii, nu l-aş fi invitat aici, şuieră el.

  Fata îl aruncă o privire lui Cortes. Stătea cu mâna pe sabie. Mali se lumină la faţă. „Da”, se gândi ea. „S-o facem acum. Taie-i capul, aruncă-i idolii, arde-i preoţii, dărâmă templul. Acum.”

  Dar Benitez îl opri.

  — Nu aici, caudillo. Nu este momentul potrivit. Să fim mai prudenţi.

  — Aceasta nu este religie, zise Cortes, făcând semn spre preoţii în haine negre, ci un cârd de vulturi.

  — Sunt perfect de acord, senor, dar căpitanul are dreptate, interveni Olmedo.

  Se albise la faţă de teamă.

  — Să nu precipităm o luptă care nu ne avantajează. De-abia am sosit în acest oraş. Dumnezeu nu se aşteaptă să exterminăm răul într-o singură zi.

  Cortes lăsă mâna în jos. Se pare că, de data aceasta, era de acord cu preotul.

  — Bine, zise el, întorcându-se spre ceilalţi. Ce părere aveţi, domnilor? Nu vă lăsaţi orbiţi de frumuseţea din jur. Aici este capitala diavolului. Dacă o cucerim, celelalte oraşe se vor supune de la sine.

  Zicând acestea, începu să coboare treptele. Mali alergă după el. „Ezitarea de la Cholula dispăruse”, se gândi ea. „Zeul se întorsese din nou în inima lui, mânios şi răzbunător. Înfruntarea finală nu putea fi departe.”

  *

  Motecuhzoma îi urmărea din priviri. Simţea dezaprobarea mută a preoţilor săi, ştia că, în loc să-şi împace zeii, îi înfuriase şi mai mult. Se întoarse şi intră în altar, să-şi ofere sângele zeilor, drept pedeapsă.

  Îşi înţepă limba şi urechile cu spini şi puse ghimpii însângeraţi într-un vas de sticlă. Ce era de făcut?

  Malinche nu mai părea la fel de pretenţios ca la început. În curând va afla tot oraşul cum aceşti străini sfidaseră zeii. Pe Malinche îl preocupa numai religia şi abolirea sacrificiilor umane; când era vorba de aceste subiecte, se purta într-adevăr ca un zeu, ca Şarpele cu Pene. Totuşi, servitorii trimişi să gătească şi să-i îngrijească pe străini susţineau că nu se purtau deloc ca nişte zei, că excrementele lor nu erau din aur, ba dimpotrivă miroseau ca cele de câine. Ce să mai creadă?

  Se întinse dinaintea imaginii Oglinzii Fumurii, rugându-l să-i dea un răspuns la această dilemă.

  — O, stăpâne, zeul nostru, deschide-mi ochii şi inima, sfătuieşte-mă, poartă-mă pe drumul înţelepciunii. Inspiră-mă, îndrumă-mă, arată-mi ce trebuie să fac!

  Şaizeci şi opt.

  Inimi calde prăjindu-se pe cărbuni. Ochii Fiarei sclipeau roşiatici şi veneau spre el în beznă. O luă la fugă pe coridoarele nesfârşite ale palatului. Mâna lui lăsă o dâră roşiatică pe perete. Cadavre decapitate îl urmăreau strigându-l pe nume, acuzându-l. Duhoarea era insuportabilă. Se înglodase în mâlul lacului. Nu mai avea scăpare.

  Se ridică tresărind, încercând să pătrundă bezna.

  Preoţii sunau din scoici, în vârful lui Templo Mayor, rănindu-se de bunăvoie, să se asigure că soarele va răsări din nou.

  Inspiră adânc. Cămaşa era îmbibată de transpiraţie. Floarea Ploii se lipi de el şi-i vorbi în nahuatl încercând să-l liniştească. Se întinse din nou, strângând-o în braţe. Se întreba dacă va mai adormi vreodată liniştit.

  — Caro, murmură el, sărutând-o pe frunte.

  De când devenise atât de preţioasă pentru el? Îi trezise pofta de viaţă. Dar se îndoia că vor avea vreo şansă. Erau pierduţi şi călcau pe un pământ îmbibat în sânge.

  *

  Alonso Janez, unul din tâmplari, a fost cel care a descoperit-o. Cortes îi poruncise să ridice o capelă în palat şi, în timp ce căuta un loc potrivit, a zărit o porţiune de zid acoperită de curând cu ipsos. Curios, a vrut să vadă ce se ascundea acolo.

  *

  Cortes ridică felinarul deasupra capului, să lumineze fabuloasa comoară, care consta din jad, opal, perle, coliere din aur, bătute cu pietre preţioase, statui din argint pur, roţi din aur, asemănătoare celei primite în dar la San Juan de Ulua. Se uita uluit la bogăţiile din faţa lui. Aproape că nu-i venea să creadă.

  Toate darurile primite nu se comparau nici pe departe cu această minune. Ce găsise aici îl făcea mai bogat decât multe capete încoronate ale Europei.

  — Fir-aş al naibii! Murmură Alvarado lângă umărul lui.

  — Cum o să păstrăm secretul? Zise Jaramillo.

  — N-o să-l păstrăm, îi spuse Cortes. Vreau să vadă toţi. Fiecare soldat în parte.

  — Dar, caudillo, protesta Alvarado, vor fi din ce în ce mai multe lacrimi. Va ieşi scandal.

  — De ce crezi că au venit oamenii aici? Să se îmbogăţească. Acum, după ce vor afla, vor lupta ca leii să-şi păzească averea. Faceţi cum v-am spus. Aduceţi-i aici câte trei, pe rând. Să vadă ce a încercat Motecuhzoma să ascundă de noi. Pe urmă astupă imediat zidul. Trebuie să ne gândim ce o să facem. Una este să găseşti o comoară şi alta s-o păzeşti.

  *

  Mali trecu pe lângă o fântână înconjurată de sălcii. Era cald şi mirosea a crini. În faţa ei era scara cea mare, care ducea la apartamentele lui Cortes. Deodată îl văzu pe Aguilar studiind cartea de rugăciuni, la umbră şi grăbi pasul.

  — Dona Marina, o strigă preotul, împleticindu-se în sutana lui.

  Mali nu se întoarse.

  — Ce mai vrei, Aguilar?

  — Trebuie să-ţi vorbesc.

  — Am treabă.

  — Nu poţi să mă ignori la nesfârşit! Chiar dacă nu-ţi convine prezenţa mea, te previn că am ochi, urechi şi intenţionez să mă folosesc de ele.

  Avea dreptate. „Nu fugi niciodată de scandal”, o sfătuise tatăl ei. „Scandalul este destinul tău.” Se opri în capul scărilor, îl aşteptă în umbra statuetelor toltece, care stăteau de strajă.

  — Ce ai de spus? Îl întrebă ea.

  — Mi-ai nesocotit sfaturile!

  — Care sfaturi?

  — N-ai transmis exact mesajul lui Cortes, Dumnezeu să te ierte. Nu-i aşa că Motecuhzoma îl crede şi acum pe Cortes zeu?

  — Eşti un prost, Aguilar.

  — Dar nu atât de prost încât să comit erezii în numele Domnului.

  Se apropie de el, special, să-l înnebunească.

  — Dacă Motecuhzoma ar crede chiar şi pentru o clipă că stăpânul nostru Cortes nu este zeu, ne-ar ucide pe toţi. Am ajuns până aici numai pentru că mexicanii îl consideră pe Cortes Şarpele cu Pene.

  — Înseamnă că este vinovat de blasfemie. Nu avea nevoie de vrăjitoriile tale. Dumnezeu o să ne protejeze.

  Conversaţia lua o întorsătură primejdioasă. Dacă auzea cineva?

  — Dumnezeu te protejează într-adevăr, Aguilar, zise ea în chontal maya, în loc de castillană. La fel ca Şarpele cu Pene sau Oglinda Fumurie. Toţi sunt Dumnezeu, de fapt.

  — Misiunea noastră este să-l aducem pe Motecuhzoma la dreapta credinţă.

  — Nu, Aguilar, ne-ar costa viaţa şi împăratul ar câştiga.

  — O să-l distrugi! Dacă s-ar afla de această vrăjitorie, reprezentanţii Sfintei Biserici l-ar arde pe rug!

  Omul vorbea în dodii. Totuşi, înţelesese din vorbele lui că ea, Mali, îl pusese pe Cortes mereu în pericol. N-avea încotro.

  — Este un zeu, Aguilar, chiar dacă nu crezi.

  — Cum îndrăzneşti să afirmi aşa ceva? Este un om!

  Mali clătină din cap şi făcu semn spre crucea de lemn de la gâtul lui Aguilar, ţinându-şi respiraţia. Nu se spăla niciodată. „De ce preoţii, castillanii sau mexicanii puţeau toţi în asemenea hal?”

  — Crezi că un om obişnuit ar fi putut să ne ducă atât de departe?

  Aguilar încercă să-i întoarcă spatele, dar îl apucase de crucifix.

  — Este un om obişnuit! De viţă nobilă, la fel ca mulţi alţii şi fără nici un ban. Puertocarrero, de exemplu, era de rang superior. Îţi aminteşti ce respectuos îi vorbea? Cu Alvarado se poartă la fel. Dau acestei expediţii o notă de respectabilitate. Cât despre virtuţile personale am aflat de la ceilalţi ofiţeri că în Cuba era recunoscut drept un bun călăreţ şi spadasin, fără să fie însă un om prea pios. Este făcut din lut, la fel ca noi toţi.

  — Poate că Dumnezeu s-a întruchipat mai târziu în sufletul lui, aşa cum s-a întâmplat cu Motecuhzoma.

  — Un om poate să-l găsească pe Dumnezeu, dar Dumnezeu. Nu poate lua formă umană. Nu s-a întâmplat decât o singură dată! Doar n-o să-l compari pe Cortes cu Mântuitorul nostru, Iisus Cristos!

  Mali îi întoarse spatele. Prostiile pe care le debita Aguilar îi dădeau bătăi de cap. Dar preotul se luă după ea.

  — Nici nu încerc să înţeleg, îi spuse Mali, peste umăr. Dar are un zeu în sufletul lui, fără să ştie. Poate că n-o fi Şarpele cu Pene, Zeul înţelepciunii, dar este un om extraordinar. Şi ştiu un singur lucru: nici într-o sută de vieţi n-o să mai cunosc un om ca el. Este destinul meu, Aguilar. Dacă se termină cu Cortes, se termină cu Malinali.

  — Eşti o vrăjitoare! Îi strigă preotul.

  Cearta lor atrase atenţia santinelelor, care păzeau apartamentul lui Cortes. Chiar şi caceres, majordomul, se oprise să asculte, fascinat de dialogul în două limbi, din care nu înţelegea decât una.

  — Dacă n-ar fi Cortes ai arde pe rug! Şuieră Aguilar.

  — Am o soartă mai rea, îi spuse ea, încruntându-se. Îl iubesc. Aşa că ard în fiecare zi.

  *

  Aguilar se uită după ea când intră în camera lui Cortes, un sanctuar în care nu avea acces fără să fie invitat de caudillo.

  — Şi eu îl iubesc, murmură el, deşi tu nu poţi înţelege în ce fel.

  Şaizeci şi nouă.

  Oamenii se adunaseră din nou în grupuri mici, murmurând între ei. Boala care-i afectase pe toţi la San Juan de Ulua revenise. Se numea febra aurului.

  Între timp, Cortes stătea în apartamentul lui, mânca singur, plănuia, se ruga lui Dumnezeu şi se lăsa în voia ambiţiei sale.

  *

  Cărbunii ardeau într-un colţ, să alunge frigul nopţii. Din piaţă, sunetele flautelor şi tobelor erau purtate de aerul rece al lunii noiembrie. Oamenii dansau şi cântau pe străzi. Lui Benitez i se părea că, în ultima vreme, soldaţii uitaseră de frică. Se zvonise din nou că mexicanii plănuiau un atac. Lucrurile evoluau exact ca la Cholula.

  Cortes stătea în faţa consiliului său de război, cu spatele la fereastra deschisă.

  — Domnilor, suntem confruntaţi cu o dilemă deosebită, începu el. În momentul acesta, suntem toţi mai bogaţi decât am visat vreodată, dar nu contează, atâta timp cât suntem prinşi în cursă aici, cu comoara noastră. Dacă nu suntem liberi să plecăm şi să luăm aurul cu noi, n-am realizat nimic.

  — Când am ajuns aici, împăratul a fost de acord să devină vasalul majestăţii sale, regele Spaniei şi să ne cedeze tronul, conform cu requeremiento. Totuşi, cred că n-a fost sincer, pentru că suntem de cinci zile la Tenochtitlán şi n-a renunţat la putere, în timp ce pe noi ne tratează doar ca pe nişte oaspeţi de onoare. Ştiţi cumva cum ar trebui să procedăm?

  — Poate n-ar strica să aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă? Le sugeră Jaramillo.

  — Dacă ne prindem în jocul lui, riscăm să devenim victime. Deşi acum ne iubesc, oamenii îşi schimbă repede atitudinea. Au început deja să nu ne mai acorde aceeaşi ospitalitate. N-aţi observat că proviziile noastre descresc pe zi ce trece? Dacă vor, pot oricând să ridice podurile peste noapte şi să ne trezim din oaspeţi, prizonieri. Nici nu-i nevoie să ne atace. Pot să ne înfometeze şi apoi să ne ofere inimile idolilor lor diavoleşti. Indiferent ce s-ar întâmpla, suntem la mâna lor.

  Felul în care le prezentase situaţia îi făcu să se cutremure.

  — Atunci să furăm aurul şi să plecăm peste noapte la Vera Cruz, zise Ordaz.

  Cortes îi zâmbi rece comandantului său de infanterie.

  — Bun plan, dar uiţi că până să ajungem pe coastă, trebuie să trecem prin ţinutul texcalanilor. Dacă Inelul Viespii cel Bătrân află că i-am lăsat războinicii pe mâna mexicanilor, n-o să ne mai considere aliaţii lui. Cred că nu-şi mai doreşte nimeni să se lupte cu texcalanii.

  Cortes le zugrăvea situaţia cu o plăcere aproape sadică.

  — Putem evita ţinuturile texcalanilor, murmură Sandoval.

  — Şi s-o luăm în schimb prin satele mexicane? Zise Cortes. Crezi că ne vor lăsa să plecăm cu buzunarele pline cu comorile lor? Chiar dacă am reuşi să scăpăm de armatele lui Motecuhzoma, ar dura câteva săptămâni până ne-am face nişte corăbii să ne întoarcem în Cuba. Iar când am ajunge acolo, guvernatorul o să vă ia toate bogăţiile.

  Se posomorâră cu toţii.

  — A mai apărut o complicaţie, zise Cortes, după un timp. Înainte să plecăm din Cholula, am primit un mesaj secret de pe coastă, de la Juan Escalante, care comandă fortăreaţa de la Vera Cruz.

  Oamenii aşteptau să continue. „Probabil că are veşti proaste”, se gândi Benitez.

  Şi avea dreptate.

  — Se pare că guvernatorul mexican din zonă i-a atacat pe camarazii noştri. Oamenii, Escalante şi aliaţii lor totonocas, au fost măcelăriţi pe câmpul de luptă. Nouă spanioli au murit din cauza rănilor. Şi mai mulţi au fost răniţi, dar au reuşit să fugă la Vera Cruz, cu voia Domnului.

  Se făcuse linişte. Până acum crezuseră în mitul invincibilităţii lor pe câmpul de luptă. Dar iată că mexicanii au contrazis legenda. Dacă armatele lui Motecuhzoma îi atacaseră pe cei de pe coastă, de ce n-ar face-o şi în propria lor capitală?

  — De ce nu ne-ai spus mai devreme? Îl întrebă Benitez.

  — Ce rost ar fi avut? Zise Cortes. Dacă aţi fi aflat la Cholula, aţi fi insistat să ne întoarcem şi texcalanii ne-ar fi măcelărit pe toţi. Nu aveam de ales. Trebuia să venim aici.

  Se făcu din nou linişte. Se uitau unii la alţii. „Ce om uluitor”, se gândi Benitez.

  — Înseamnă că nu ne rămâne decât o singură soluţie, spuse Alvarado.

  Benitez îşi ridică privirile, suspicios. I se părea prea uşor, ca şi când ar fi jucat o piesă, dinainte stabilită.

  — Trebuie să punem cuţitul la gâtul şefului, aşa cum am făcut la Cempoallan, continuă Alvarado.

  Oamenilor nu le venea să creadă.

  — Te referi la Motecuhzoma? Se miră Leon.

  — Trebuie să-l luăm ostatic. Atunci vom fi în sfârşit stăpâni pe soarta noastră şi pe Tenochtitlán.

  — Este o aventură periculoasă, zise Cortes, dând glas gândurilor celorlalţi. Trebuie să cugetăm bine, înainte să luăm o hotărâre.

  Benitez era revoltat. „Ce nebunie! Nu suntem decât trei sute de castilleni şi câteva mii de indieni imprevizibili. Crezi că dacă luăm un singur ostatic o să-i speriem?”

  — Atunci ce crezi că ar fi trebuit să facem când am venit aici? Îl întrebă Cortes.

  „Ah, a plănuit totul de la început”, se gândi Benitez îngrozit. „Şi-a făcut planul de mult, încă de la Vera Cruz.”

  — Ai spus că ai venit aici să facem comerţ, să discutăm, nu să ne luptăm.

  — Benitez, zâmbi Cortes, eşti un naiv.

  Se uitau unii la alţii, copleşiţi de lăcomie. „Cortes avea dreptate”, îşi dădu seama Benitez. Oare chiar era naiv? Până acum, îl urmaseră, sperând că vor reuşi să scape din Valea Mexicului cu buzunarele pline. Se lăsaseră vrăjiţi de aur şi ademeniţi într-o confruntare pe care nu puteau s-o câştige.

  Acest hidalgo care îi conduce este nebun de legat. Dar, fără el, ar fi pierduţi.

  — Aveţi cumva altă sugestie? Întrebă Cortes.

  Nu răspunse niciunul. Nu aveau alte soluţii decât să-l ia pe Motecuhzoma ostatic. De când creaseră colonia de la San Juan de Ulua, nu mai exista cale de întoarcere.

  — Înseamnă că ne-am lămurit, domnilor, zise Cortes. Să ne împăcăm cu Dumnezeu astă-seară şi mâine îl vom vizita pe Motecuhzoma.

  *

  Benitez, Floarea Ploii şi Norte stăteau în jurul mesei şi mâncau ce le aduseseră sclavele mexicane: carne de iguana, cartofi dulci, prăjituri de porumb şi fasole în sos de chilii. Floarea Ploii renunţase, se pare, la melancolia care o cuprinsese după Cholula şi-i punea zeci de întrebări prin intermediul lui Norte.

  „Unde te-ai născut?” „Ai o soţie?” „Câţi ani ai?”

  Benitez îi răspundea, deşi se gândea în altă parte. Nu reuşea să se concentreze nici asupra întrebărilor ei, nici asupra mâncării. Îi pierise cheful. În cele din urmă, dădu farfuria la o parte.

  — Floarea Ploii vrea să ştie ce este cu tine, zise Norte.

  — Nimic.

  — Se teme să nu te fi supărat cu ceva.

  — Spune-i că n-a făcut nimic rău.

  Benitez privea posomorât friza care reprezenta războinici şi monştri într-o luptă continuă pe zidurile palatului, vopsite în nuanţe de roşu şi galben.

  — Cred că ai avut dreptate, Norte, zise el, pe neaşteptate.

  Norte tresări surprins.

  — Mă îndoiesc că faptele noastre din acest oraş sunt creştine.

  Norte mânca în silă.

  — Îndoielile tale n-or să-i salveze nici pe mexicani. Nici pe noi.

  Benitez amuţi îngândurat. Floarea Ploii îi şopti ceva lui Norte.

  — Ce spune? Se interesă Benitez.

  — Nu ştiu, este greu de tradus.

  — Încearcă.

  Norte ridică din umeri.

  — Este nefericită pentru că te vede trist. Vrea să ştii că nutreşte numai gânduri bune faţă de tine.

  — Adică mă iubeşte?

  Benitez era surprins să constate câtă plăcere îi făcea acest gând.

  Norte îi evită privirile.

  — Nu este acelaşi cuvânt în limba lor.

  Benitez se uită la fată. „Ce mai conta acum ce gândea despre el? Mai demult hotărâse să se întoarcă în Cuba cu aurul şi Floarea Ploii, dar acum ştia că era un vis prostesc.

  Mâine vor muri cu toţii în acest loc infernal.”

  — Spune-i că este liberă să facă ce doreşte la noapte, zise Benitez, deodată.

  Norte îl privi surprins.

  — Poftim?

  — Mâine o să murim cu toţii, aşa că nu mai contează. Spune-i că, la noapte, poate dormi unde vrea. Şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de mine. Nu te zgâi aşa, Norte. Fă cum ţi-am spus.

  „Mă cred sfânt sau tâmpit”, se gândi Benitez. „Probabil că sunt şi una şi alta. Dar când ţi se risipesc toate visele, este uşor să fii drept şi generos.”

  Norte zâmbi şi-i traduse Florii Ploii. Fata îl privi mirată.

  „O să găsesc pe undeva o cană cu vin cubanez să-mi ţină de urât în această ultimă noapte rece”, se gândi Benitez.

  Floarea Ploii îi şopti ceva lui Norte, care tresări ca şi când ar fi fost înjunghiat şi ieşi în grabă din cameră.

  Clopoţeii mici, de argint, ai perdelei sunară mult timp după plecarea sa.

  Benitez se uită la Floarea Ploii. Fata zâmbi, se apropie de el şi-l luă de mână.

  — Doamne Sfinte, murmură Benitez.

  Cine ar fi crezut?

  *

  Mali dormea pe spate, cu mâinile deasupra capului. Pătura îi alunecase până la talie. Cortes o privea la lumina lumânării. Părul ei negru se revărsase pe covoraş, buzele erau întredeschise în formă de inimă şi sfârcurile maronii îl îmbiau ademenitor.

  Începu să se dezbrace.

  Dădu pătura la o parte şi-i băgă mâna între picioare. Mexicancele acestea nu prea aveau păr. Spre deosebire de soţia lui, Catalina, care era foarte păroasă. Pielea netedă a lui Mali îl excita nebuneşte. Îi amintea de statuile de marmură din catedrala de la Sevilla, de îngerii auriţi ai frescelor.

  „Da, era îngerul lui păzitor cu piele maronie. Dumnezeu era de partea lui şi-o trimisese pe Mali să-l îndrume. Mâine îşi va mărturisi din nou păcatele, slăbiciunea cărnii şi va porni din nou la luptă, în numele Domnului, să-şi purifice sufletul.”

  Dar aici, în beznă, se lăsa în voia instinctelor.

  *

  Mali dormea când Cortes se întoarse de la ultimul consiliu de război ţinut cu Alvarado şi Sandoval. O trezi brusc, fără menajamente şi o posedă cu sălbăticie.

  „Aşa se purta întotdeauna când era în pericol”, îşi aminti Mali. „Înainte de marile bătălii de la Texcala şi Cholula. Apropierea morţii îi stârnea simţurile. Era probabil zeul din el”, îşi spunea fata.

  Dar în seara aceasta fusese altfel. Văzu cu ochii minţii sămânţa lui fierbinte şi lipicioasă prinzând rod în pântecul ei. După aceea, când îngenunche la fereastră să-şi spună rugăciunile, simţi cum sămânţa zeului devenea parte din trupul ei.

  Şaptezeci.

  Cortes sosi la palat însoţit de ofiţerii săi principali: Alvarado, Sandoval, Leon şi Benitez, urmaţi de câţiva soldaţi sub comanda lui Bernal de Diaz. Erau îmbrăcaţi toţi în armuri de oţel, deşi nu le-ar fi folosit la nimic dacă ar fi fost atacaţi de oamenii împăratului.

  De data aceasta au fost conduşi în altă aripă a apartamentelor regale. Motecuhzoma îi aştepta, amuzându-se cu păsările sale negre, lucioase, în colivii de argint.

  Când i-a văzut, s-a aşezat pe un ypcalli de lemn sculptat şi i-a făcut semn lui Cortes să ia loc lângă el.

  Cortes a pus-o pe Mali să-i transmită dorinţa lui de a rămâne în picioare. Motecuhzoma tresări.

  Apoi, încercând să domolească mânia lui Malinche, îi arătă două tinere, frumos îmbrăcate, care stăteau aşezate într-o parte, cu ochii în pământ.

  — Motecuhzoma spune că aceste două fete sunt fiicele lui, zise Mali şi ar vrea să ţi le ofere de soţii.

  Ştia ce gândea împăratul. Copiii lor ar amesteca sângele mexican cu cel al zeilor. Printr-o asemenea alianţă între casa regală şi zei spera să evite orice confruntare.

  Cortes se întoarse să le privească şi ridică din sprâncene apreciativ. Mali simţi un junghi de durere.

  — Foarte frumos din partea lui, zise el pe un ton rece. Dar spune-i te rog că am deja o soţie.

  Mali îşi muşcă buza. „Cine o fi această femeie care exercita atâta putere asupra vieţii stăpânului ei? Sau poate era doar o scuză? Poate că eu sunt unica femeie de neînlocuit pentru el.”

  — Spune-i că n-am venit să discutăm despre fiicele lui.

  Acum Motecuhzoma se speriase cu adevărat.

  — Stăpânul meu îţi mulţumeşte, dar vrea să discutaţi despre alte lucruri, îi traduse Mali.

  — Întreabă-l dacă mai are capul lui Juan de Arguello, şuieră Cortes.

  Când auzi, Motecuhzoma se albi la faţă.

  — Spune-i lui Malinche că nu ştiu la ce se referă.

  Dar Cortes ridică mâna.

  — Nu-i nevoie să traduci, zise el, văd că ştie despre ce este vorba.

  Mali şi Cortes se priveau drept în ochi. De dimineaţă discutaseră mult despre această întâlnire şi o învăţase cum să se poarte. Nu se simţise nicicând atât de puternică şi mândră. Regreta doar că tatăl ei, al cărui spirit rătăcea nefericit în lumea de dincolo, nu putea s-o vadă.

  — Întreabă-l de ce am fost atacaţi la Vera Cruz, zise Cortes.

  Motecuhzoma fu cât pe ce să leşine când îi puse întrebarea.

  — Nu ştiu nimic despre asta, îi răspunse el, izbucnind într-un râs strident.

  — O ia drept glumă? Se înfurie Alvarado, făcând un pas înainte.

  Dar Cortes îi puse o mână pe braţ, să-l oprească şi se întoarse spre împărat.

  — Nouă oameni de-ai mei au fost ucişi de războinicii lui, continuă el, fără să aştepte alte proteste. Spune-i că ofiţerii mei vor să se răzbune imediat. De-abia am reuşit să-i opresc să nu ardă capitala cu temple cu tot.

  Mali traduse această afirmaţie ridicolă şi, spre surprinderea ei, văzu că Motecuhzoma a luat-o în serios.

  — Spune-i, se bâlbâi el, că eu n-am nici o vină. A fost ideea guvernatorului acelui ţinut, Vulturul Înfumurat. O să-l chem imediat să răspundă la întrebările lui Malinche.

  — Dă vina pe guvernatorul ţinutului, aşa cum te-ai aşteptat, îi traduse Mali.

  Cortes încuviinţă din cap.

  — Spune-i ce vrem de la el.

  — Stăpânul meu este foarte dezamăgit, îi transmise ea lui Motecuhzoma. Până acum ţi-a arătat numai prietenie, dar nu i-ai răspuns sincer. Dar o să te ierte, dacă-l însoţeşti până la palatul lui şi rămâi acolo până se lămureşte această problemă.

  La început, Motecuhzoma se prefăcu că nu pricepe dar, când îi repetă ordinele lui Cortes, se uită la ea ca la o nebună.

  — Doar i-am explicat că n-am nici un amestec. Nu pot să primesc un asemenea ordin. Cine a mai auzit aşa ceva?

  — Refuză, senor, îi spuse Mali lui Cortes.

  — Explică-i că, dacă ar depinde de mine, nu i-aş pretinde acest lucru, dar căpitanii mei insistă. Problema nu poate fi rezolvată altfel.

  Îi transmise informaţia lui Motecuhzoma, care se bâlbâia agitat, incapabil să priceapă ce se întâmplă în jurul lui.

  — Este cea mai gravă jignire adusă demnităţii unui mexican, zise el. Comandanţii şi preoţii mei nu ar admite niciodată aşa ceva!

  — Explică-i, zise Cortes răbdător când Mali îi transmise protestele sale, că nu este nici o jignire. La urma urmei, va sta în palatul care a aparţinut odată tatălui său şi va fi tratat cu respectul cuvenit unui mare rege.

  — Oamenii mei se vor revolta, zise Motecuhzoma, întrerupându-l.

  — Spune-le că aşa ţi-au cerut zeii tăi, insistă Mali. Explică-le că mergi de bunăvoie.

  — Nu pot face aşa ceva. Este imposibil.

  Discuţia dură aproape o oră. Ceilalţi ofiţeri dădeau semne de nelinişte. Cortes şi Motecuhzoma nu ajungeau la nici un rezultat şi căpitanii spanioli se uitau la gărzile din jurul camerei.

  Leon cedă primul. Duse mâna la sabie şi spuse:

  — Haideţi mai bine să-l scoatem de aici cu cuţitul la gât, şuieră el. Doar n-o să ne pierdem vremea degeaba!

  — Taci din gură, îl repezi Cortes.

  — Ne-am irosit destul timp discutând cu câinele ăsta! Zbieră Jaramillo.

  Spaima îi dădea curaj.

  Motecuhzoma urmărea uluit acest schimb de cuvinte. Mali se apropie de tron.

  — Vor să te ucidă, murmură ea.

  — Să mă ucidă? Ţipă împăratul.

  Scoase un sunet ascuţit, de femeie.

  — Doar Cortes îi mai ţine în frâu. Vor să te ucidă şi să dea foc Marelui Templu.

  — N-ar îndrăzni!

  — Uită-te la ei. Oamenii aceştia nu se tem de nimic, îi cunosc bine, fiindcă stau cu ei de când au venit.

  — Spune-i lui Malinche să-mi ia fiicele, chiar şi fiul, dacă doreşte. Poate aşa o să-şi domolească războinicii.

  Mali îi transmise propunerea lui Cortes, care îl privi dispreţuitor.

  — Durează prea mult! Repetă Jaramillo.

  Se vedea, după glasul lui, că intrase în panică.

  — Să-l înşfăcăm acum!

  — Nu se atinge nimeni de împărat fără încuviinţarea mea! Strigă Cortes.

  Motecuhzoma o implora pe Mali. „Ah, tată, dacă l-ai vedea acum, asudat de groază şi umilit!”

  — Nu poţi evita dezastrul decât într-un singur fel. Stăpânul meu este foarte supărat pe tine şi pe toţi mexicanii. Du-te cu el, dacă vrei să-l împaci.

  Se întreba dacă Motecuhzoma o să opună rezistenţă. „Dacă ar face asta, ar pieri în mod sigur de sabia lui Leon, iar ei toţi ar fi măcelăriţi de gărzile palatului. Dar, atâta timp cât Motecuhzoma îl credea pe Cortes Şarpele cu Pene, nu putea să se împotrivească.”

  Motecuhzoma gândea probabil la fel. Îşi dăduse seama, se pare, că trebuia să se sacrifice. Situaţia îl copleşea, îşi duse mâna la piept şi începu să plângă.

  *

  A fost scos din palat într-o litieră modestă, folosită de servitorul lui, când se ducea la piaţă. Era îmbrăcat într-o mantie albă de bumbac, ca atunci când mergea la templu. În timp ce trecea pe holurile spaţioase, striga servitorilor şi curtenilor uluiţi, că mergea cu spaniolii de bunăvoie fiindcă voia să-i cunoască mai bine pe aceşti străini, aşa cum îl sfătuise Pasărea Colibri. Şi porunci curtenilor, saltimbancilor şi concubinelor sale să se mute imediat în palatul tatălui său.

  Pe urmă, se lăsă o linişte apăsătoare. Nu se auzea decât bocănitul cizmelor spaniolilor, care mergeau cu săbiile scoase şi privirile aţintite înainte. Întregul palat încremenise în loc. Apoi, unul din oamenii lui îl întrebă dacă nu voia să-i atace pe spanioli.

  „Nu”, răspunse împăratul. „Aceşti străini sunt prietenii mei. Nu sunt în pericol”, zise el, plângând într-una.

  *

  Palatul tatălui său era la nici o sută de paşi depărtare, în partea cealaltă a pieţei. Motecuhzoma văzu mulţimea care se adunase să privească, mută de groază, această procesiune neobişnuită.

  „N-aveam de ales!” se gândea el, copleşit de umilinţă. „Trebuie să evit cu orice preţ o confruntare între zei, care ar distruge definitiv Mexicul. Poate or să mă elibereze după ce Vulturul Înfumurat va fi pedepsit. Poate că Malinche se va căsători cu fiicele mele şi acest moment cumplit va fi dat uitării.

  Bătălia cu acest Şarpe cu Pene nu este încă pierdută.”

  Şaptezeci şi unu.

  — Refuză să răspundă la întrebările tale, zise Mali.

  Cortes stătea pe tronul de aur, cu Motecuhzoma aşezat la stânga lui şi Mali în picioare, la dreapta. Ofiţerii şi preoţii lui se adunaseră în spatele lui. Cei cincisprezece comandanţi mexicani care-l însoţiseră pe Vulturul Înfumurat de pe coastă îngenuncheaseră în faţa lor, din respect pentru Motecuhzoma, nu pentru Cortes. Cortes îi privi un timp, gânditor.

  — Dacă nu vrea să-mi răspundă, zise el în cele din urmă, să-l întrebe pe acest Vultur Înfumurat de ce mi-a atacat oamenii.

  Motecuhzoma, cu capul plecat în piept, se supuse. Glasul lui de-abia se auzea.

  — Bine, stăpâne, se miră Vulturul Înfumurat, dar am făcut exact cum ai ordonat.

  Mali îi transmise răspunsul lui Cortes. Spaniolul se întoarse să se uite la împărat, dar acesta îi evită privirile.

  Vulturul Înfumurat vorbi din nou, adresându-i-se direct lui Motecuhzoma.

  — Ce spune, chiquita? Murmură Cortes.

  — Vulturul Înfumurat a fost trimis să adune tributul de la Totonocas, îi răspunse ea. Spune că Motecuhzoma îi ordonase să-i pedepsească pentru că te-au ajutat. Trebuia să le ia nu numai tributul anual, ci absolut totul inclusiv toţi băieţii şi fetele din oraş pentru sacrificii, însă Gordo l-a sfidat, spunând că Malinche l-a scutit de dările către mexicani şi a încercat să-i ceară ajutorul lui Juan Escalante. Vulturul Înfumurat spune că nu putea să renunţe la luptă, pentru că ar fi nesocotit ordinele împăratului său şi s-ar fi făcut de râs.

  — Crezi că spune adevărul?

  — Motecuhzoma susţine că minte, dar se teme pentru viaţa lui. Dar cred că Vulturul Înfumurat spune adevărul.

  Cortes se gândi un timp, înainte să ia o hotărâre.

  — Legea spune că orice om care comite o crimă trebuie să moară. Prin urmare, îl condamn pe Vulturul Înfumurat şi pe oamenii lui să fie arşi de vii în piaţa din faţa palatului, în văzul tuturor. Execuţia va avea loc imediat.

  Lui Mali nu-i venea să creadă. „Nu!” Pentru asta riscase Cortes atât de mult? Ca să ucidă nişte războinici mexicani nevinovaţi? Singurul vinovat de moartea oamenilor lui Juan Escalante de la Vera Cruz era însuşi Motecuhzoma.

  Se uită la Benitez pentru o clipă şi observă că gândea la fel.

  — Dar stăpâne, murmură ea, nu este drept. Motecuhzoma.

  Cortes se încruntă.

  — Nu ţi-am cerut să comentezi hotărârile mele, o repezi el pe un ton glacial. Rezumă-te la rolul tău de translator. Transmite-le ce am spus, atâta tot.

  Benitez făcu un pas înainte.

  — Este o nedreptate, senor!

  Cortes se albi la faţă de furie. Vena albastră de la tâmplă începuse din nou să zvâcnească.

  — Cum îndrăzneşti să mă înfrunţi? Taci din gură, dacă nu vrei să te căieşti! Am luat o hotărâre conform legii! Aceşti oameni trebuie să moară!

  *

  În piaţă se ridicase un rug de lemn. Vulturul Înfumurat şi războinicii lui fuseseră legaţi de mâini şi picioare, în mijlocul lui, de nişte stâlpi înalţi.

  Cortes urmărea pregătirile de pe zidurile palatului. Se întoarse spre Alvarado şi-i ceru să aducă nişte lanţuri. Când apăru cu ele, făcu semn spre Motecuhzoma.

  — Mali, zise el, spune-i împăratului să întindă mâinile.

  Motecuhzoma se supuse şi Cortes le fixă în jurul încheieturilor. Apoi îngenunche şi-i prinse altă pereche de lanţuri la glezne.

  „Se umileşte în ochii mulţimii”, se gândi Benitez. „Ar fi fost mai demn să-l omoare.”

  Marele Conducător al Mexicului plângea ca o femeie.

  În piaţă, Jaramillo aprinse rugul.

  Prin fumul care începea să se ridice, comandantul mexican făcu ce nu îndrăznise toată viaţa. Îşi înălţă capul şi-l privi drept în faţă pe Motecuhzoma. Benitez văzu uimirea şi ura din ochii lui.

  — Senor, de ce omorâm un om curajos? Îl întrebă el pe Cortes.

  — Ne-a ucis nouă oameni la Vera Cruz, sau ai uitat?

  — A respectat ordinele primite, protestă Benitez uitându-se la Motecuhzoma. Acesta este nemernicul care i-a ucis.

  — Dacă l-am ucide, ne-am pune vieţile în primejdie. Aşa însă le dăm o lecţie. Poate, de aici înainte, nu vor mai îndrăzni să ridice mâna la un spaniol.

  Motecuhzoma era scăldat în lacrimi. „Cum de te-ai lăsat vrăjit de Cortes?” se întrebă Benitez. „Sau ţi-ai pierdut minţile? Dacă ai scoate un singur cuvânt, oamenii tăi ne-ar strivi ca pe nişte gângănii. Ce ironie! O naţiune de războinici să fie condusă de un laş!”

  Mulţimea din piaţă urmărea execuţia în linişte. Doar spaniolii se bucurau de spectacol. Benitez îl auzi pe Jaramillo strigându-i lui Alvarado:

  — Acum vulturul fumegă într-adevăr!

  Şi Alvarado izbucni în râs.

  *

  Duhoarea cărnii arse împuţise piaţa.

  Cortes se aplecă să scoată lanţurile lui Motecuhzoma.

  — Mali, spune-i că regret cele întâmplate azi. Spune-i de asemenea că, deşi ştiu că el a fost vinovat şi merita să moară alături de Vulturul Înfumurat, nu pot să-i fac nici un rău, pentru că este prietenul meu. O să-i răspândesc faima în toată lumea şi o să-i sporesc imperiul. De aici înainte, trebuie să mă considere salvatorul lui.

  PARTEA A III-A.

  Cel care aduce întunericul: „Cred că Papa s-a îmbătat”

  — Reacţia indienilor cenu, când li s-a spus că Papa Alexandru al V-lea a împărţit lumea între spanioli şi portughezi.

  Şaptezeci şi doi.

  Anul Domnului, 1520.

  Două inimi de piatră în străvechiul calendar aztec.

  Centrul lumii se mutase în palatul Fetei Stăpânului Apei.

  Tapiseriile, paravanele, piticii şi soţiile lui Motecuhzoma fuseseră aduse brusc la noua curte imperială. Scribii alergau acum de colo-colo şi marii prinţi ai imperiului se adunau în sălile de recepţie să-şi viziteze împăratul, păziţi vigilent de spanioli.

  Însă mulţi dintre ei încetaseră să mai vină. Cuitlahuac, Maize Cobs, Vulturul Care Cade refuzaseră să accepte situaţia de faţă. Se retrăseseră la Texcoco şi Ixtalapalapa, spumegând de furie.

  O pace încordată se lăsase asupra oraşului, deşi disputele politice dintre Motecuhzoma şi Cortes continuau dincolo de zidurile palatului. Ca să-l mulţumească pe Cortes, fiica şi nepoata lui Motecuhzoma au fost iniţiate în religia creştină de părintele Olmedo, fiind botezate dona Ana şi dona Elvira.

  La Vera Cruz, Juan Escalante a murit din cauza rănilor primite în bătălia cu războinicii bietului Vultur Înfumurat şi a fost înlocuit cu Gonzalo de Sandoval.

  Soldaţii spanioli lâncezeau, jucând cărţi şi zaruri şi observând viaţa oraşului din palat, se uitau în fiecare zi spre munţi, sperând că Puertocarrero o să apară din clipă-n clipă cu întăriri.

  Benitez remarcase o schimbare la oamenii escadronului său, mai ales faţă de Gonzalo Norte. Când sosiseră prima oară la Tenochtitlán, stătea de-o parte, izolat. Dar, după bătălia de la Texcala încetaseră să-şi mai bată joc de el, iar acum îl acceptaseră în rândurile lor. De fapt, Norte începea tot mai mult să le semene. Nu se mai bărbierea şi nici nu se mai spăla în fiecare zi. Juca zaruri cu Flores şi Guzman, cei care îl violaseră demult.

  Şi, din câte observase Benitez, redevenise un adevărat spaniol.

  — Trebuie să-i spun lui Motecuhzoma că vreau să discut cu el o problemă foarte importantă. Este vorba de religie.

  Împăratului îi pieri zâmbetul. „În ultimele luni îmbătrânise cu câţiva ani”, se gândi Mali. „Azi arată ca un bătrân neputincios. Spaniolii îl tratează cu îngăduinţă, ca pe un bunic nevolnic. Şi-a pierdut mândria.”

  Juca patoli cu Alvarado şi Jaramillo, un joc preferat de mexicani, cu boabe de fasole albă. De când fusese luat prizonier de spanioli, singura pasiune erau jocurile, deşi, când câştiga, dădea tot gărzilor.

  — Ce doreşte să-mi spună? Zise Motecuhzoma, desprinzându-se de jos.

  Parcă era un copil care se aştepta să fie certat.

  Traduse cuvintele lui Cortes şi aşteptă încordată lângă el. În ultimele săptămâni devenise aproape un străin pentru ea. Mărşăluia pe coridoarele palatului, cu o suită de servitori pe urmele lui, trufaş ca un împărat. „Zeul din el triumfa”, se gândi ea. „Am observat cum se uită la fiicele lui Motecuhzoma şi am citit pasiunea în privirile lui. Acum, după ce a trecut munţii şi a ajuns în inima regatului, nu mai are nevoie de mine.”

  — Spune-i că este vorba de viitorul Marelui Templu, spuse Cortes. Părintele Olmedo şi fratele Aguilar îl instruiesc de luni de zile în misterele creştinismului şi i-au explicat de atâtea ori că se închină unor zei falşi. Acum a venit timpul să-i alunge din temple şi să ridice în locul lor imaginea binecuvântată a Fecioarei. Spune-i că, dacă nu este de acord, o s-o facem cu forţa şi o să omoram preoţii care nu se supun.

  Motecuhzoma se albi la faţă. „Oare ce urmăreşte”, se întreba Mali. „Cortes nu poate rămâne la nesfârşit. Oare tlatoani era chiar atât de laş?”

  — Spune-i lui Malinche că nu trebuie să facă asta, murmură Motecuhzoma. Dacă va încerca, zeii noştri îl vor distruge. Şi, chiar dacă n-or să-l distrugă zeii, o să revolte toţi supuşii mei. Este o problemă foarte delicată. Ar trebui să-mi dea mai mult timp la dispoziţie, să aranjez lucrurile în felul meu.

  Cortes se îmblânzi când îi traduse răspunsul lui.

  — Chiquita, spune-i senorului Motecuhzoma că, dacă ar fi după mine, aş lăsa totul în seama lui. Dar căpitanii mei mă presează zilnic. Poate dacă le-aş da o preocupare.

  „Ce a mai inventat?” se întrebă Mali.

  — Dacă ne-ai spune de unde iau aurul bijutierii tăi, i-aş vindeca de boala care le macină inima şi i-aş îmbuna.

  Mali era şocată. „Aur! Doar asta vă interesează?” se întoarse spre Motecuhzoma.

  — Malinche spune că nu el, ci căpitanii insistă să distrugă templele. Şi crede că i-ar linişti dacă le-ar spune unde sunt minele de aur.

  Motecuhzoma zâmbi trist. „Oare îl crede cu adevărat Şarpele cu Pene?” se întrebă ea. „Îşi dă seama că nu va mai fi împărat niciodată? Ştie probabil că spaniolii nu au de gând să plece. Mexicanii nu s-ar putea elibera decât dacă Motecuhzoma le-ar da ordin să lupte şi asta ar însemna să se sacrifice, pentru că ar muri de mâna lui Cortes. Sau acest joc al aşteptării ducea la altceva, la o ultimă manevră disperată?”

  — Spune-i că cea mai mare parte din aurul nostru se obţine prin spălarea nisipului, începu Motecuhzoma. Una din mine este în sud, la Zacatula şi aparţine vasalilor noştri, mixteni. Mai este însă una lângă Malinaltepec.

  — Un moment, zise Cortes ridicând mâna şi făcându-i semn lui caceres să se apropie. Trebuie să notăm toate numele şi locul unde se află. Aş vrea să ştiu cât de departe este Zacatula de Tenochtitlán.

  *

  Când terminară, Cortes plecă din cameră, cu căpitanii lui şi Mali rămase singură cu Motecuhzoma. Împăratul se uită la unul din papagalii săi galbeni din colivia de argint.

  — Acum ştiu ce simte această pasăre, zise el în cele din urmă.

  Luă colivia de pe perete, se duse la fereastră şi o deschise. Pasărea ezită o clipă, după care îşi luă zborul pe acoperişul palatului.

  Apoi azvârli colivia.

  — Străinii au din nou boala aurului?

  — Aşa se pare.

  Stătea cu spatele la ea şi privea oraşul alb.

  — Mă întreb de ce este atât de preţios? Argintul este mai greu de lucrat, iar jadul şi penele de quetzal sunt mai rare şi mai plăcute vederii.

  Când se întoarse, rămase surprinsă să-l vadă zâmbind. „Acum nu mai semăna cu un bătrân neputincios. De fapt, fusese vreodată? Se temea într-adevăr de Cortes sau se prefăcea doar?”

  — De ce îl slujeşti? O întrebă el, cu un glas aspru…

  — Dar tu, senor?

  — Nu am de ales. O studia atent.

  — Ai încredere în acest Malinche?

  Mali rămase tăcută. Nu ştia cum ar trebui să răspundă la asemenea întrebare.

  — Am observat că ţi s-a îngroşat talia. Te-ai îngrăşat cu tamales sau îţi este copilul lui în burtă?

  Mali puse mâna pe pântec.

  — Va fi viitorul conducător al Mexicului.

  Clătină din cap.

  — O să te trădeze. Fiul tău nu va domni niciodată la Tenochtitlán.

  Mali simţi că se sufocă. Cuvintele răsunau în cameră, ameninţând să-i sfărâme visele. Nu, Malinche n-o să mă trădeze. Dar durerea îi tăia respiraţia. Parcă ar fi lovit-o cineva în pântece.

  Motecuhzoma zâmbi. Avea dinţi stricaţi.

  — Fiul tău nu va domni niciodată la Tenochtitlán, repetă el.

  — Nici al tău, pufni Mali, ieşind din cameră.

  Şaptezeci şi trei.

  Când se trezi, în ultimul ceas al nopţii, el era deja îmbrăcat în armură. Se uita pe fereastră, aşteptând cu nerăbdare zorile. De când sosiseră la Tenochtitlán, îi pierise somnul.

  — Senor, murmură fata.

  — N-am vrut să te trezesc, chiquita, murmură el.

  — Vino la loc în pat. Veni lângă ea şi o luă în braţe.

  — Ce făceai? Îl întrebă Mali, în şoaptă.

  — Mă gândeam.

  — La ce?

  — La dimineaţa aceea. De unde ai ştiut că nobilul pe care-l trimisese nu era Motecuhzoma?

  — N-am fost sigură. Dar atitudinea celorlalţi faţă de el m-a convins.

  — Atâta tot?

  — Depinde foarte mult cum arată un om şi cum îl tratează ceilalţi. Altfel cum ai putea deosebi un rege de un ţăran?

  O sărută pe frunte.

  — Şi eu arăt ca un rege?

  — Mai mult decât un rege.

  Zorile cenuşii se întindeau pe cer. Îi zărea trăsăturile. Dar ceva, în vocea lui, o făcu să tresară. Părea nesigur pe el, pentru prima oară.

  — Ce este, senor?

  Clătină din cap.

  — Aş face orice pentru tine. Absolut orice, zise ea.

  Cortes o sărută şi o strânse în braţe. Ar fi vrut să nu se desprindă niciodată de ea. Renunţase la tot ce o lega de neamul şi strămoşii ei, dar aici, în braţele lui Cortes, se simţea în siguranţă. Deşi, de când ajunsese la Tenochtitlán, se înstrăinase de ea. Dar ce putea să facă? Se afla sub puterea lui. Aşa cum îi spusese lui Aguilar: ardea în fiecare zi.

  O să te trădeze. Fiul tău nu va domni niciodată la Tenochtitlán.

  Îl strânse mai tare. Cortes n-o s-o trădeze niciodată. Copilul lui îi creştea în pântece. Era destinul ei. Fără el, viaţa n-ar mai avea nici un sens.

  Şaptezeci şi patru.

  Se adunaseră toţi în sala cea mare: Cuitlahuac, fratele lui Motecuhzoma, nepotul său, Maize Cobs şi nobilii săi preferaţi, inclusiv cei de Taluca şi Tacuba. Stăteau pe covoraşe, cu lanţuri la mâini. Soldaţii lui Cortes îi păzeau lipiţi de ziduri.

  Motecuhzoma stătea pe un tron, lângă Cortes, pe postament, cu capul în piept. Mali era la dreapta lui Cortes.

  Cortes se întoarse spre ea.

  — Motecuhzoma ştie ce trebuie să spună. Ai grijă să nu se abată de la discursul pe care l-a primit, îi spuse el pe un ton dur.

  Mali încuviinţă din cap, uitându-se la împărat. Părea stafidit, ca şi când i s-ar fi scos tot ce avea în el. Nobilii îl priveau sfidători. Acum nu se mai temea nimeni să se uite drept în ochii lui.

  Motecuhzoma începu cu un glas tremurat, ca o pasăre prinsă în cursă.

  — Cunoaşteţi cu toţii legenda Şarpelui cu Pene, care a stăpânit aceste ţinuturi cu mulţi ani în urmă, înainte ca noi, mexicanii, să fim aduşi aici de Pasărea Colibri. Şi ştiţi că, în ziua când a plecat, a promis că se va întoarce, va pune capăt sacrificiilor umane şi va pretinde tronul regatului nostru. Cred că ziua aceea a sosit. Am implorat Pasărea Colibri şi am rugat-o să. Mă îndrume. Aşa cum a făcut.

  Glasul lui Motecuhzoma se frânse şi nu mai reuşi să continue.

  Cortes ridică din sprâncene.

  — Aminteşte-i că n-ar trebui să plângă, ci să se bucure.

  Mali se supuse, dar vorbele ei nu avură nici un efect asupra împăratului. Scâncea ca un copil în leagăn.

  — Spune-i că trebuie să ne vedem de treabă, se înfurie Cortes.

  Mali se întoarse spre împărat.

  — Stăpânul meu este nerăbdător, zise ea.

  Motecuhzoma făcu un efort să-şi revină.

  — Şarpele cu Pene. Vrea să-i. Dăm tronul. Aşa cum i se cuvine de drept. Şi să-i plătim. Un tribut anual. În aur.

  — Acesta nu este Şarpele cu Pene, zise Cuitlahuac. Ai lăsat un hoţ să pătrundă în casa noastră şi acum vrea să ne ia tot ce avem!

  — Ar fi trebuit să-l atacăm înainte să ajungă în oraşul nostru, aşa cum am plănuit la Calco, strigă Maize Cobs. Din cauza laşităţii şi nehotărârii tale, ne-ai făcut de râs pe toţi!

  — N-o să admit niciodată aşa ceva, zise Cuitlahuac. Prefer să mor!

  — Nu avem de ales, zise Motecuhzoma, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji.

  „De ce se comportă aşa?” se întrebă Mali. „Se teme de zei sau de el însuşi?”

  — Ce tot vorbesc? O întrebă Cortes.

  — Nobilii nu sunt de acord, îi spuse ea.

  — Trebuie să-şi asculte împăratul. Doar n-or să-l trădeze!

  — Spun că preferă să moară.

  — Dacă nu se supun, o să le îndeplinesc dorinţa. Ce oameni imposibili!

  Îi zvâcnea o venă la tâmple.

  — Foarte bine atunci. Nu avem nevoie de încuviinţarea lor.

  Se întoarse spre Godoy, notarul regal.

  — Să se consemneze că împăratul Motecuhzoma a fost de acord să devină vasalul regelui Spaniei şi să-i plătească un tribut anual în aur, care urmează să fie stabilit.

  Îi făcu semn lui Mali să traducă.

  — Vrea să te declari vasalul lui, zise ea, în nahuatl şi să-i plăteşti un tribut în aur, în fiecare an.

  Motecuhzoma nu mai putea să vorbească. Se mulţumi doar să încuviinţeze din cap.

  — Acceptă, îi spuse ea lui Cortes.

  Spaniolul zâmbi.

  — Să se consemneze că Motecuhzoma se află de azi sub protecţia Majestăţii Sale catolice, regele Spaniei şi al bisericii catolice.

  Se uită la nobilii rebeli din faţa lui.

  — Pe ceilalţi ţineţi-i aici, sub pază, să nu facă vreo prostie.

  Apoi adăugă ceva mai blând.

  — Dona Marina, roagă-l, te rog, pe Motecuhzoma să se ridice.

  Împăratul se ridică încet în picioare, ajutat de curtenii lui. Cortes se ridică şi el şi-l îmbrăţişa pe neaşteptate.

  — Mulţumeşte-i pentru ajutor şi spune-i că nu mai are de ce să se teamă. Voi avea grijă de el ca de un frate.

  Zicând acestea, ieşi din cameră. Motecuhzoma încremenise în loc, uimit de acest ultim act de umilinţă la care-l supusese Cortes.

  — Stăpânul meu îţi transmite mulţumiri, îi traduse Mali. De aici înainte nu mai ai de ce să te temi. O să te trateze ca pe un frate. Dar nu te sfătuiesc să-l crezi, adăugă ea, în şoaptă.

  *

  Cortes ieşi din cameră jubilând. Mai avea puţin până să pună mâna pe comoara găsită de la bun început. O să-i înmâneze regelui său un imperiu, nişte bogăţii nebănuite şi cel mai frumos oraş din lume. O să arunce idolii din temple şi va transforma piramidele în altare pentru Fecioara Maria. Aceste fapte or să-i aducă o faimă la fel de mare ca cea a Cidului. O să-şi împlinească destinul. Va lumina aceste ţinuturi păgâne şi va salva milioane de suflete.

  Şi, când va realiza tot ce îşi propusese, va cere permisiunea regelui să devină guvernatorul acestei regiuni. Care suveran ar putea să-l refuze?

  Îl despărţea un singur pas de acest vis. Încă o încercare şi va fi în culmea gloriei.

  Şaptezeci şi cinci.

  Împărţirea comorii avea loc în curte, în prezenţa notarului regal. Cortes se sui pe una din căruţele tunurilor şi se făcu linişte. Acesta era momentul mult aşteptat, când vor şti ce parte din fabuloasa comoară li se cuvenea. Fiecare din ei visa ce va face cu aurul când se va întoarce din Indii, în Estremadura sau Castilia.

  Desfăcuseră din nou nişa din zid şi bijuteriile fuseseră topite, să se poată împărţi mai uşor. Figurinele de aur, tecile de săbii, gulerele, împodobite cu jad şi turcoaze, coroanele şi măştile fuseseră transformate în bare şi sigilate cu însemnul regal. Nu se acordase nici o atenţie lucrăturii artistice sau mantiilor din pene. Erau frumoase dar cu ele nu puteai cumpăra pământ, titluri şi femei.

  — Îmi dau seama că aşteptaţi cu nerăbdare să fiţi răsplătiţi pentru eforturile voastre, începu Cortes. Aţi luptat vitejeşte şi aţi dat dovadă de loialitate şi credinţă.

  Soldaţii fremătau agitaţi. Da, luptaseră din greu şi, dacă vor fi răsplătiţi cu diamante pentru suferinţele lor, vor ajunge toţi granzi de Spania.

  Căpitanul lor scoase un pergament şi începu să citească.

  — Am cântărit comoara găsită în nişa ascunsă în zid şi toate darurile lui Motecuhzoma. Valorează în jur de trei sute de mii de coroane.

  Se auziră strigăte de bucurie. Trei sute de mii de coroane! O avere.

  — Din această sumă, vom scade quinto real cincimea regală şi de asemenea încă o cincime pentru comandantul expediţiei, aşa cum am stabilit la Vera Cruz.

  „Prin urmare”, se gândi Benitez, „Cortes şi-a asigurat şaizeci de mii de coroane. O sumă frumuşică.”

  — Ne rămân deci o sută optzeci de mii de coroane. Din care vom scădea cheltuielile mele pentru expediţie şi suma datorată guvernatorului Cubei, ca să nu ne facă greutăţi. Trebuie de asemenea să dăm o parte sfintei biserici şi acelor oameni care şi-au adus caii. Ştiţi ce mult ne-au ajutat să triumfăm în bătăliile de la râul Tabasco şi Texcala. Şi să nu-i uităm nici pe cei care au plecat în Spania, să ne susţină la curtea din Toledo.

  „Asta înseamnă că toţi ofiţerii şi căpitanii, poate cu excepţia lui Ordaz şi Mejia vor primi sume frumoase”, se gândi Benitez. „În felul acesta îşi va asigura loialitatea lor.”

  — Mai avem şaizeci şi patru de mii de coroane.

  Soldaţii se foiau nerăbdători.

  — Am pus deoparte zece mii de coroane pentru familiile celor care au fost chemaţi la ceruri în timpul acestei expediţii. Am împărţit ce a rămas între voi toţi, incluzându-i pe cei de la Vera Cruz şi am dublat suma archebuzierilor şi arcaşilor.

  Cortes se uită la cifrele din pergament.

  — În concluzie, o să-i revină fiecăruia dintre voi în jur de o sută de coroane.

  Izbucniră strigăte.

  Soldaţii zbierau şi-l ameninţau cu pumnii pe Cortes.

  — Această comoară nu este nimic, faţă de cât vom câştiga pe viitor! Sunt sute de oraşe bogate în acest ţinut şi tot atâtea mine de aur.

  — Nu contează. Când se vor împărţi comorile, noi o să ne alegem mereu cu praful de pe tobă!

  Cel care protestase era tocmai Norte.

  — Taci din gură! Şuieră Cortes. Ai grijă cum vorbeşti, dacă nu vrei să fii pedepsit!

  — Cu o sută de pesos nu-mi cumpăr nici măcar o sabie nouă! Strigă cineva.

  — Împărţirea s-a făcut conform legii! Strigă Cortes. Să dea Dumnezeu să vă căiţi pentru lăcomia voastră!

  Zicând acestea sări din căruţă şi se îndepărtă de insultele lor.

  Norte se uită la Benitez.

  — O sută de pesos! Exclamă el, scuipând dispreţuitor. Pentru asta am riscat atât?

  — N-am ştiut că te interesează aurul.

  — Da, sigur, eu nu sunt decât un indian împuţit. Dar ceilalţi? Flores şi-a pierdut un ochi şi Guzman şi-a lăsat o parte din mână la Texcala. L-au urmat în iad pentru numai o sută de pesos?

  Benitez ridică din umeri.

  — O să încerc să-l conving, dar va fi inutil. Crezi că mie îmi convine?

  — Tu eşti căpitan. O să aibă grijă de tine!

  — Voi face într-aşa fel încât să fii răsplătit aşa cum se cuvine, Norte. Chiar dacă ar fi să te plătesc din propriul meu buzunar.

  — Nu vreau nimic de la tine, Benitez.

  — Atunci ce vrei?

  — Vreau. Vreau.

  Clătină din cap.

  — Nu mai ştiu ce vreau.

  *

  Cortes luă micul dejun cu împăratul, însoţit de Alvarado şi părintele Olmedo. Se aşezară la masa încărcată cu prăjituri îndulcite cu miere, carne de căprioară, câine, curcan şi păsări sălbatice. Când terminară de mâncat, li se aduseră chocolatl dulce în cupe pictate. Femeile care-i serviseră, le-au spălat mâinile cu rădăcini din copacul de săpun şi le-au uns picioarele cu tămâie.

  După ce servitorii s-au retras, Cortes i-a făcut semn lui Mali să vină să traducă.

  — Vreau să-i vorbeşti lui Motecuhzoma în numele meu. Spune-i că am venit să-l întreb dacă s-a hotărât în privinţa Marelui Templu.

  — Mai am nevoie de puţin timp, răspunse Motecuhzoma, ca de obicei când Cortes deschidea subiecte religioase. Nu se poate face atât de repede.

  Tărăgăna lucrurile de săptămâni în şir şi Cortes se abţinuse deocamdată. Mali se întreba când o să izbucnească. Sau dacă vor ajunge la vreun rezultat, până la urmă.

  — Spune-i că ofiţerii mei insistă, zise Cortes. Nu mai pot să-i ţin în frâu mult timp.

  Motecuhzoma zâmbi timid. „În această privinţă se simte încă puternic”, îşi spuse Mali. „Îşi dă seama de situaţia delicată în care se află Cortes. Ştie că n-ar îndrăzni să ia măsuri împotriva preoţilor azteci fără aprobarea lui Motecuhzoma. Ar fi sinucidere curată.”

  — Spune-i lui Malinche că este mai bine pentru el să aştepte, zise Motecuhzoma.

  Mali îi transmise informaţia lui Cortes. „Este un joc”, se gândi ea. „Cred că lui Cortes îi pasă mai mult de aur acum. Se lasă manipulat de Motecuhzoma. L-a doborât lăcomia.”

  Cortes rămase tăcut un timp.

  Observase că se albise la faţă şi-i pulsa vena la tâmplă.

  — După ce l-am invitat aici, în palatul nostru, mi-a promis că sacrificiile umane vor înceta, zise Cortes. Am avut răbdare, dar consider că am aşteptat destul.

  Fata se entuziasmă. Poate că momentul confruntării venise, în sfârşit.

  — Stăpânul meu este foarte supărat acum, îi spuse ea lui Motecuhzoma. S-a săturat să aştepte.

  Motecuhzoma zâmbi timid.

  — Hotărârea nu-mi aparţine. Nu puteţi comite un sacrilegiu în templele noastre. Zeii ar fi furioşi. Or să sacrifice vieţile tuturor.

  „Cât timp or să-şi mai paseze responsabilitatea Marelui Templu, aruncând-o unul altuia ca pe un cărbune încins? Când stăpânul meu se va purta din nou ca un zeu?” se întreba Mali. „Când o să-şi înfrângă lăcomia şi o să impună spiritul mamei cu pruncul la Tenochtitlán?”

  Traduse vorbele lui Motecuhzoma.

  — Se joacă mereu cu mine, Mali, murmură Cortes.

  — Aşa este, senor.

  Sclipirea feroce, pe care o mai văzuse la Cempoallan şi Cholula, reveni în privirile lui. Părintele Olmedo o remarcase şi el. Îngrozit, se aplecă spre Cortes, sperând să evite furtuna.

  — Să nu ne pripim, murmură el. Progresăm pe zi ce trece. Cu ajutorul donei Marina, am reuşit să-l învăţăm Crezul şi Tatăl Nostru pe limba lui.

  Cortes îl privi dispreţuitor. Alvarado se grăbi şi el să intervină.

  — Caudillo, ştii cât îmi repugnă această religie diavolească, şuieră el, dar acum nu este timpul potrivit să insistăm în privinţa templului. Ne-am umplut de aur, doar n-o să riscăm să-l pierdem! Puertocarrero se va întoarce cât de curând din Spania cu întăriri. Atunci vom putea într-adevăr să ne impunem hotărârile!

  Cortes clătină din cap.

  — Dacă nu acţionăm, ne vom păta onoarea. Am făcut destule pentru noi. Acum trebuie să facem ceva şi pentru Dumnezeu.

  Apoi se ridică şi ieşi din cameră. Olmedo şi Alvarado se uitară după el, temându-se că, de data aceasta, o să-i ducă la pierzanie.

  Şaptezeci şi şase.

  „Indiferent ce va spune istoria despre noi, azi am fost inegalabili”, se gândi Benitez.

  O luă înainte, întorcând capul doar ca să-l vadă pe Cortes mergând la câţiva paşi în urma lui, în armură, cu sabia trasă. Părea stăpânit de o mare emoţie. Îi ardeau ochii în cap ca nişte cărbuni aprinşi. Urca treptele câte două deodată, cu tabloul Fecioarei cu Pruncul sub braţul stâng. În spatele lui veneau Alvarado, Leon, Jaramillo, Mali şi zeci de infanterişti înarmaţi cu săbii şi suliţe. În urmă, împleticindu-se, alergau părintele Olmedo, cu crucea cea mare şi Aguilar.

  Unul din preoţii templului le ieşi înainte cu un cuţit. Benitez îl străpunse cu sabia şi acesta se prăbuşi în genunchi, ţinându-se de stomac. Apăru altul, dar îl dădu la o parte cu sabia şi despică perdeaua care ducea la altar.

  De data aceasta se pregătise să înfrunte duhoarea, dar i se puse totuşi un nod în gât. Ochii de obsidian sclipeau în beznă. Pătrunsese în vizuina diavolului.

  Altă creatură se năpusti la el din beznă, dar, între timp, ajunsese şi Alvarado cu trei infanterişti. Îl doborâră, ţintuindu-l de podea. Ceilalţi preoţi urlau ca nişte ciori, iar toba cea mare bătea asurzitor, să le trâmbiţeze revolta.

  Sângele de pe pereţi se transformase într-o crustă groasă, neagră. Ceva întunecat sfârâia în suporturile metalice cu tămâie. Monştri pictaţi se zgâiau la ei din umbră, înconjuraţi de capete de şarpe şi cranii.

  Cortes băgă sabia în teacă. Aguilar îi dădu lui caudillo bara de fier pe care o adusese.

  — Azi vom lovi în numele Domnului! Zbieră Cortes, rotind bara de fler şi zdrobind capul unui zeu.

  Ochii de obsidian se făcură ţăndări şi masca de aur crăpată se prăbuşi pe podeaua de piatră. Preoţii urlau disperaţi. Alvarado şi oamenii lui îi ţineau sub ascultare sub ameninţarea săbiilor.

  Cortes aşeză cu pioşenie imaginea Fecioarei într-o nişă din perete şi apoi îngenunche, închinându-se. Apoi se întoarse şi arătă cu degetul tremurând spre preoţi.

  — Spune-le că vor avea de-a face cu mine, dacă vor îndrăzni să se atingă de imaginea binecuvântată a Madonnei!

  Mali traduse repede vorbele lui. Mexicanii urlară din nou, dar se retraseră imediat când făcu un pas spre ei.

  — Dona Marina! Spune-le acestor strigoi să scoată diavolii din templu şi să zugrăvească pereţii. Dacă nu, o s-o facem noi în locul lor!

  O porni înapoi spre trepte.

  Benitez şi-ar fi dat viaţa pentru el în asemenea momente. „Era un ticălos calculat”, se gândi el, „dar azi acţionase într-o răbufnire de pasiune. Oricare din noi l-am urma în asemenea momente glorioase. Oare juca teatru sau credea cu adevărat că putea să-i cucerească pe mexicani şi zeii lor doar prin forţa voinţei sale?”

  Acum înţelegea de ce oamenii îl iubeau pe Cortes. Caudillo îi conducea spre fapte măreţe, pe care nu le-ar fi realizat niciodată de unii singuri. „Azi, acest hoţ ipocrit şi lacom m-a făcut să fiu mândru de mine. Şi o să-i fiu întotdeauna recunoscător pentru asta.”

  *

  Peste trei zile, câteva sute de preoţi au urcat în Templo Mayor şi au aşezat cu mare grijă statuile Oglinzii Fumurii şi ale Aducătorului de Ploaie pe covoraşe. Pe urmă le-au coborât în curte, cu frânghii, le-au aşezat în litiere şi le-au dus afară din oraş. Toate acestea s-au făcut într-o linişte desăvârşită.

  Pereţii şi podelele altarului au fost frecate şi văruite, iar tâmplarii lui Cortes au ridicat acolo o cruce şi un altar. A doua zi, toată armata spaniolă a mărşăluit în templu şi a urcat treptele să participe la slujba de mulţumire.

  Cortes îşi realizase visul.

  Şaptezeci şi şapte.

  Motecuhzoma părea complet schimbat. „Oare ce se întâmplase cu el?” se întrebă Cortes. Era mai stăpân pe el, mai liniştit, nu mai ţinea capul plecat. Stătea în ypcalli privindu-şi piticii şi cocoşaţii făcând tumbe şi maimuţărindu-se pentru el. Saltimbancii se împrăştiară când îi văzură pe spanioli.

  Motecuhzoma îi invită pe toţi să se aşeze şi comandă ceşti aburinde cu chocolatl. Mali se instală lângă Cortes şi traduse vorbele politicoase ale împăratului, care se interesa ce mai fac fiica şi nepoata sa. Cortes îi răspunse la fel de politicos, întrebându-se ce determinase această schimbare bruscă de atitudine, deşi era hotărât să nu-şi trădeze curiozitatea.

  În cele din urmă, împăratul se arătă dispus să-l lămurească.

  — Vrea să discutaţi ceva, murmură Mali. Spune că-i vine greu, dar speră că o să-ţi dai seama că te-a considerat dintotdeauna prietenul lui.

  „Ce-o mai unelti acum?” se întrebă Cortes.

  — Spune-i că i-am preţuit întotdeauna prietenia. Este ca un frate pentru mine.

  Motecuhzoma se lansă într-un monolog interminabil. Cortes o urmărea pe Mali, să vadă cum reacţionează. Părea uimită. Observă de asemenea că împăratul nu mai vorbea pe tonul lui plângăreţ. Semn rău.

  În cele din urmă, când termină ce avea de spus Mali începu să traducă.

  — Motecuhzoma te previne că te afli în mare primejdie. Spune că el personal n-ar vrea să păţeşti nimic rău, dar zeii lui sunt foarte supăraţi pe tine. Te-au văzut cum i-ai scos cu forţa din palatul lui, cum i-ai ars căpitanii în piaţă, cum le-ai furat aurul şi ai pângărit templele. Preoţii lui i-au comunicat hotărârea Păsării Colibri şi a Oglinzii Fumurii. Refuză să mai rămână în Mexic atâta timp cât tu şi adepţii tăi vă aflaţi aici. Dacă rămân fără zei, oamenii lui or să vă ucidă pe toţi. De fapt, Motecuhzoma v-a prevenit în repetate rânduri că aşa o să se întâmple. Oamenii nu aşteaptă decât cuvântul lui. Dar speră că vărsarea de sânge va putea fi evitată. Vă dă şansa să plecaţi în pace.

  — Pe onoarea mea, are tupeul să-mi poruncească! Se înfurie Cortes.

  — Să vedem dacă o să mai fie la fel de arogant când o să-i înfig sabia în pântece, şuieră Alvarado.

  — A jurat credinţă regelui Spaniei şi sfintei biserici! Zise Aguilar. Vorbele lui sună a trădare.

  Cortes ridică mâna să le amuţească protestele. Îl preveniseră de atâtea ori că era imprudent şi acum voiau să atace înainte să ştie ce inamic aveau de înfruntat.

  — Chiquita, mulţumeşte-i împăratului pentru grija lui, zise el, cu un glas dulce.

  Alvarado pufni revoltat.

  — Ei fir-ar să fie! Ce mai stăm la discuţie cu.

  Cortes îl amuţi cu o privire.

  Apoi se întoarse spre Mali.

  — Îi mulţumim pentru grija lui şi regretăm că i-am provocat atâtea necazuri. Spune-i că vom pleca imediat ce vom avea corăbii care să ne ducă în ţările noastre. Dacă ne permite să luăm lemn din pădurile lui şi ne împrumută câţiva dulgheri, ne vom apuca de treabă imediat.

  Motecuhzoma se luminase la faţă de bucurie. Cortes ştia ce gândea. Coşmarul se terminase.

  — Caudillo, şuieră Alvarado, n-o să ne lase să plecăm. De îndată ce o să-l eliberăm pe Motecuhzoma.

  — Ştiu, îi şopti el, dar trebuie să ne prindem în joc deocamdată!

  Se întoarse din nou spre Mali.

  — Spune-i lui Motecuhzoma că am luat această hotărâre nu pentru că ne temem, ci pentru că n-am vrea să distrugem oraşul sau să-i primejduim siguranţa. Pentru că n-ar avea nici o şansă să scape cu viaţă, în caz că ar izbucni un conflict.

  Lui Motecuhzoma îi pieri imediat zâmbetul când auzi. Ameninţarea fusese exprimată cât se poate de clar.

  Cortes plecă fără să aştepte sfârşitul audienţei. Ceva schimbase acest echilibru destul de fragil. Trebuia să afle ce anume.

  Şaptezeci şi opt.

  De îndată ce ajunseră în camerele lor, Cortes îşi scoase sabia şi o aruncă într-un colţ. Dădu cu piciorul în birou şi trânti de perete tronul pe care i-l dăruise Motecuhzoma, desprinzând câteva pietre preţioase, care se răspândiră pe podea.

  Caceres şi ceilalţi servitori îl priveau îngroziţi.

  Cortes se întoarse spre Mali.

  — Ce se întâmplă?

  — Nu se mai teme de tine, senor, îi răspunse ea, calmă.

  — Asta este evident.

  — S-ar putea să aibă legătură cu schimbarea climei. Ploile s-au oprit.

  O privea uluit.

  — Ţi-ai pierdut minţile?

  — Calendarul nostru a intrat într-un nou an, senor.

  — Ce vrăjitorii şi superstiţii mai ai de gând să debitezi?

  — Senor, am ajuns la Sfârşitul Ploilor, prima lună a noului an. Anul trecut a fost Trestia, anul Şarpelui cu Pene, un an rău pentru regi. Iar acum este cel al Cremenei, o epocă mult mai promiţătoare. Poate că Motecuhzoma consideră că a reuşit să triumfe asupra ta. Întârziind hotărârile, îşi imaginează probabil că nu mai are de ce să se teamă de tine. Acum, calendarul este în favoarea lui.

  Cortes clătină din cap.

  — Şi tu crezi în prostiile astea?

  — Nu senor. Eu cred în tine.

  Cortes se îmblânzi brusc şi o sărută pe frunte.

  — Chiquita, murmură el.

  „De ce oare sunt atât de recunoscătoare pentru aceste fărâme patetice de afecţiune?” se gândi ea. „Acum vine la mine numai când are nevoie şi tresar de bucurie de fiecare dată, de parcă m-ar copleşi cu munţi de jad. Am senzaţia că sunt complet neajutorată fără el.

  La fel de neajutorată ca Motecuhzoma.”

  *

  Se desprinse de lângă ea când caceres îl pofti pe Martin Lopez. Lopez era cel mai înalt dintre toţi spaniolii. Avea o barbă rară, un trup suplu şi cele mai mari mâini pe care le văzuse vreodată Mali.

  — Lopez.

  — M-aţi chemat, senor.

  Cortes nu observase, se pare, deranjul pe care-l făcuse în cameră. Caceres se grăbi să pună tronul la loc şi Cortes se aşeză imediat. Lopez privea mirat biroul dărâmat, cerneala împrăştiată pe jos şi pergamentul de pe podea, dar se feri să facă vreun comentariu.

  — Te-ai alăturat expediţiei noastre ca tâmplar, zise Cortes, dar am aflat de la Alvarado că, în Cuba, îţi câştigai existenţa ca tâmplar şi dulgher.

  — Este adevărat, senor. Am lucrat un timp la şantierele navale de la Cadiz.

  — Bun. Crezi că ai putea construi o corabie mică?

  Lopez îl privi uluit, dar îşi reveni imediat.

  — Poate, dacă aş avea ce-mi trebuie. Cu câţiva tâmplari.

  — La Vera Cruz, sunt destule lanţuri, pânze şi resturi din vechea flotă, pe care a trebuit s-o scufundăm la San Juan de Ulua. Dacă ai putea să iei lemn din păduri şi ai fi ajutat de tâmplarii lui Motecuhzoma, crezi că te-ai descurca?

  — Da, senor. Cât timp am la dispoziţie?

  — Nu vreau să te grăbesc. Lucrează încet, dar în aşa fel încât să laşi impresia mexicanilor că munceşti pe brânci. Crezi că o să reuşeşti?

  — Cum porunciţi.

  — Vreau să te apuci de treabă imediat. Ia doisprezece din tâmplarii noştri.

  — Da, senor, îl aprobă omul, ieşind din cameră.

  După plecarea lui se lăsă o linişte apăsătoare.

  — O să plecăm de aici? Îl întrebă Mali în cele din urmă.

  Cortes râse amuzat.

  — Nu, chiquita. Aceasta este capitala mea, de aici înainte. Alonso trebuie să apară din clipă-n clipă din Spania cu întăriri. Pe urmă vom putea să ne impunem hotărârile mexicanilor.

  — Şi dacă n-o să se întoarcă?

  — Tot n-o să fug de teama lui Motecuhzoma. Dacă Lopez construieşte două corăbii, o să trimit aurul cu una din ele, iar cu cealaltă o să aduc cai, oameni şi arme de la San Diego. Orice ar fi, nu voi pleca din Valea Mexicului.

  Dar Mali nici nu-l mai asculta. Îl auzise de atâtea ori spunând ce o să facă, deşi, în realitate, gândea cu totul altceva. „Dacă se va hotărî până la urmă să plece în Ţara Norilor? Ce se va întâmpla cu ea?” „Fără Cortes şi-ar pierde valoarea şi puterea. În cel mai bun caz – sau poate că nu era deloc bun – ar fi obligată să-şi petreacă restul vieţii ca o femeie obişnuită, la cratiţă şi la războiul de ţesut. Decât asemenea existenţă, ar fi preferat să sfârşească pe altarul de sacrificiu.”

  — Nu te îngrijora, îi spuse Cortes luând-o în braţe. N-o să te părăsesc niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla, chiquita.

  Mali închise ochii şi se agăţă de el. Când îi şoptea că o iubea, lumea i se părea frumoasă şi sigură. „De fapt, cum s-o părăsească acum? Îl apropiase prin legături de sânge. Îi purta fiul în pântece. La fel ca Mama Şarpe, va zămisli viitorii zei.”

  *

  Uriaşul cu barbă roşie urmărea, cu mâinile în şold, vasul care se îndrepta spre plajă. Adusese cu el o mie patru sute de oameni, optzeci de cai, mai mult de o sută de arcaşi şi tot atâţia soldaţi înarmaţi cu muschete. Armata sa începea să se reverse pe plajă. Oamenii asudau cărând armele şi lăzile cu provizii în sus, pe dune; strigătele sergenţilor se amestecau cu ropotul copitelor şi lătratul copoilor.

  Acest Cortes şi-o luase în cap. Primise ordin să facă doar câteva incursiuni pe ţărm. Dar, acum câteva luni, o nao care trecuse prin insule în drum spre Spania răspândise zvonul că Cortes avusese îndrăzneala să-şi creeze propria lui colonie! Din păcate, veştile nu ajunseseră la timp la Santiago de Cuba, ca să poată intercepta corabia şi să descopere adevărul. Dar, indiferent ce ar fi, el, Panfilo de Narvaez, va pune capăt acestei aberaţii. Marinarii povestiseră de asemenea despre un oraş cu bogăţii fabuloase. Va fi o plăcere să-şi facă datoria şi, în acelaşi timp, să-şi umple buzunarele cu aur.

  Dar, mai întâi, o să se ocupe de Cortes. O să-l atârne în ştreang imediat.

  Şaptezeci şi nouă.

  — Pare vioi în dimineaţa aceasta, remarcă Olid.

  Cristobal Olid era căpitanul gărzilor care păzeau apartamentele lui Motecuhzoma. În cele câteva luni care trecuseră ajunsese să cunoască perfect toanele împăratului şi Cortes considera că această informaţie era o veste proastă. „Prefer să-l ştiu deprimat”, se gândi el.

  Cortes, însoţit de Alvarado, se duse la Motecuhzoma şi observă că era de-a dreptul în culmea fericirii. Îl găsi plimbându-se prin cameră şi discutând cu păsările sale din colivii. Se pare că de-abia aştepta să înceapă audienţa. Le oferi celor doi o ceaşcă de chocolatl pe care o refuzară politicos. Pe urmă, Motecuhzoma se instala pe un covoraş, iar caudillo şi locotenentul său îşi ocupară poziţiile obişnuite, lângă el.

  — Se interesează cum merge construcţia corăbiilor, zise Mali.

  — Spune-i că progresăm destul de încet. Corăbiile noastre de război nu sunt atât de uşor de construit ca pirogile cu care se plimbă ei pe lac.

  Fata îi traduse lui Motecuhzoma, dar nu părea deloc interesat. Înainte să termine ce avea de spus, îl văzu bătând din palme. În momentul acela, apăru imediat un servitor, care aduse un pergament din scoarţă de copac şi-l aşeză respectuos în faţa împăratului. Motecuhzoma i-l arătă lui Cortes.

  — Solii lui i-au adus acest mesaj de pe coastă, traduse Mali. Au sosit alţi camarazi din Ţara Norilor în canoele lor de război. Acum nu mai aveţi de ce să aşteptaţi aici, la Tenochtitlán. Aveţi destule corăbii pe coastă.

  Cortes răsuflă uşurat. „În sfârşit! Puertocarrero venise cu întăriri şi cu aprobarea regelui!”

  Dar, când se aplecă să studieze pergamentul, se albi la faţă. Glifele şi imaginile înfăţişau treisprezece naos spaniole, ancorate dincolo de palmieri. Pe fundal, apăreau soldaţi bărboşi, cai şi un tun pe nisip. Figura centrală era un grăsan cu barbă mare, roşie. Se vedea de departe că era conducătorul lor, dar nu era în nici un caz Puertocarrero. Îl recunoscu imediat. Nu putea fi decât un singur om.

  — Narvaez! Murmură el.

  *

  Cortes ieşi în curte, unde Ordaz îşi antrena archebuzierii.

  — Ordaz! Spune oamenilor că ne-au sosit întăriri pe coastă. Trageţi în aer. Faceţi cât mai mult zgomot.

  Apoi se întoarse şi plecă. Toţi auziseră aceste strigăte de bucurie. Ordaz dădu ordin oamenilor săi să-şi încarce puştile cu praf de puşcă.

  Doar Benitez observase privirea lui Cortes şi îşi dădu seama că se bucurau degeaba. Alergă după el.

  — Este adevărat, caudillo, Puertocarrero s-a întors din Spania?

  — Nu este Puertocarrero, şuieră Cortes, ci omul lui Velasquez, Panfilo de Narvaez şi ceilalţi ticăloşi însetaţi de aur din Cuba!

  — Narvaez?

  — Vorbeşte mai încet! Nu trebuie să se afle, până nu hotărâm ce este de făcut. Mexicanii trebuie să creadă că suntem încântaţi de aceste veşti. Dacă ar bănui ceva, ne-ar măcelări imediat.

  Se întunecase. Spaniolii sărbătoreau încă noile veşti. Terminaseră de băut ultimele căni de vin cubanez şi cântecele lor vesele răsunau peste tot. Singur, în apartamentele sale, Cortes încerca să-şi astupe urechile, gândindu-se la dilema în care se afla. Se fâţâia prin cameră, în timp ce ceara lumânării se răspândea pe masă ca o pată.

  *

  Era al treilea ceas al nopţii. Torţele care luminau coridoarele palatului lăsau umbre lungi, unde un om se putea ascunde cu uşurinţă. O prinse când ieşi din apartamentele lui Benitez. Probabil că o pândise ore-n şir.

  Îi puse o mână la gură şi o trase într-un alcov. Îi simţea mirosul de sudoare şi băutură. Dezgustător. La început, crezu că era unul din soldaţii spanioli, care băuseră prea mult vin cubanez sau pulque mexican. Începu să muşte şi să dea din picioare.

  — Nu te speria, îi spuse o voce în chontal maya.

  Norte. Norte!

  Floarea Ploii se linişti. Bărbatul o eliberă.

  — Caro, murmură el în castillană.

  — Ai înnebunit? Îl întrebă ea. Benitez o să te atârne în ştreang!

  — Doar dacă ne prinde, zise el, apucând-o de sâni, plin de pasiune şi trăgând-o spre el.

  Îi simţea căldura trupului şi penisul tare, lipit de fesele ei.

  — Sau dacă îi spui tu. Dar n-o s-o faci, nu?

  Fata se întoarse şi îşi încolăci braţele de gâtul lui. Îi simţi limba în gura ei şi mâinile care-i ridicau tunica. Deodată îl muşcă de buză cu toată puterea, înăbuşindu-i strigătul într-un sărut. Şi, înainte să-i dea drumul, îi gustă sângele sărat.

  Norte îşi duse mâinile la faţă, gemând ca un animal.

  — Târfă, înjură el în castillană, dar nu l-ar fi înţeles nici măcar un spaniol, din cauza buzei rănite. Nemernico, ticăloaso!

  — Să nu mă mai atingi niciodată, şuieră ea, în maya. Iubirea este un dar, nu un drept pe care ţi-l iei când vrei.

  — Sângerez, se văicări Norte, lăsându-se pe vine. De ce ai făcut asta?

  Acum, după ce îl îmblânzise, Florii Ploii îi părea rău de gestul ei. Îngenunche lângă el.

  — Iartă-mă, murmură ea. Te doare rău?

  Încercă să-l atingă, dar o respinse.

  — Să nu te mai uiţi niciodată la mine! Scânci el.

  — Nu mai eşti un om. Ai devenit un diavol, ca toţi ceilalţi.

  — Foarte bine, Ce rost ar avea să mă port ca un om? Doar îţi petreci tot timpul cu Benitez.

  — Bineînţeles, sunt femeia lui.

  — La San Juan de Ulua nu conta asta.

  — Atunci a fost atunci, iar acum este acum. Şi, între timp, am început să-l îndrăgesc.

  — Şi cu mine cum rămâne?

  — Nu te mai iubesc la fel de mult, zise ea ridicându-se.

  — Te doresc, murmură el…

  — Ştiu, sunteţi toţi nişte diavoli.

  Şi zicând acestea, se strecură la loc în cameră, la Benitez, iubitul ei, stăpânul ei păros, spaniolul ei.

  Optzeci.

  Se trezi pentru că auzise pe cineva plângând. Se ridică din pat. Sunetul venea de undeva, de aproape. Se înfioră. Părea ceva nefiresc, de pe altă lume.

  Mali îşi puse o pătură pe umeri. Cortes discuta în camera cealaltă. Oare el nu auzea? Luă lumânarea şi dădu la o parte perdeaua cu clopoţei. Nu era bine ca o femeie gravidă să umble noaptea. Spiritele puteau aduce ghinion copilului. Dar trebuia să vadă ce se întâmpla.

  Santinela se întoarse mirată.

  — N-auzi nimic? Îl întrebă ea. Omul clătină din cap.

  — Nu, senora.

  Probabil că i se păruse. Îşi strânse pătura în jurul umerilor şi se urcă pe acoperiş. O rafală de vânt stinse lumânarea, dar, la lumina lunii distinse o figură ghemuită într-un colţ, sprijinită de parapet. Se apropie să vadă cine era.

  Floarea Ploii.

  — Ce-i cu tine, surioară? Murmură Mali, îngenunchind lângă ea. Ce cauţi aici? Te-a bătut Benitez?

  — Benitez n-are nici o vină.

  Mali o luă în braţe. Era încordată.

  — Ce s-a întâmplat?

  Floarea Ploii nu-i răspunse imediat. Îşi reveni abia peste câteva minute.

  — Mi-e teamă, zise ea, în cele din urmă.

  — N-ai de ce să te temi. Cortes spune că suntem în siguranţă, atâta timp cât îl avem pe Motecuhzoma.

  — Nu mă tem de mexicani, ci de Cortes al tău.

  Mali tresări. Nu voia să audă nimic împotriva lui. Uneori, i se părea că toată lumea îl ura.

  — Trebuie să-l opreşti. Înainte să fie prea târziu, murmură Floarea Ploii.

  — De la ce să-l opresc? Nu vrei să ne elibereze de mexicani?

  — Aceşti spanioli sunt mai răi decât mexicanii. Vor să ne distrugă zeii, să ne ia tot aurul şi penele de quetzal, să ne lase fără nimic. Parcă sunt nişte hiene care se reped asupra unui cadavru. N-au nimic divin. Poate că nici Şarpele cu Pene nu este în siguranţă.

  — Eşti un copil. De unde ştii tu asemenea lucruri?

  — N-ai văzut ce nemilos este? Se preface că se poartă cu blândeţe, dar este un monstru.

  Mali o plesni peste faţă, spre mirarea fetei.

  — Încetează. Nu mai vreau să aud nimic. Du-te la culcare.

  — Te înşeli, mămico, şuieră Floarea Ploii.

  Apoi se ridică şi plecă.

  Mali rămase mult timp pe acoperiş, să privească Sora Lună, care urca peste Doamna Adormită, scăldând vârfurile albe ale templelor într-o lumină argintie. Încerca să se gândească, dar nu simţea decât durere. Nimeni nu-l înţelegea cu adevărat pe Cortes. Cu atât mai puţin Floarea Ploii. Era un copil. Nu ştia nimic.

  *

  Cortes îi scria regelui, la lumina lumânării. Când caceres îl pofti pe Benitez, puse pana de-o parte şi-l pofti să se aşeze în vechiul scaun cubanez, adus de servitori de pe coastă. În ultima vreme prefera tronul aurit dăruit de Motecuhzoma.

  — Ne aşteaptă vremuri grele, nu-i aşa? Zise el.

  Benitez rămase tăcut. „Ce mai pui la cale, vulpe bătrână ce eşti?”

  — După cum ţi-am spus, azi dimineaţă nemernicul de Narvaez a debarcat pe coastă cu o armată numeroasă.

  — Cred că intenţiile sale sunt evidente.

  — A sosit un curier de la Vera Cruz cu o scrisoare de la Sandoval. Cinci din oamenii lui Narvaez au venit la fortăreaţă şi i-au cerut să se predea imediat.

  — Şi el ce a făcut?

  — Ce ar fi făcut orice comandant care se respectă. I-a bătut şi i-a legat. În momentul de faţă, nişte hamali indieni îi aduc aici, la Tenochtitlán, legaţi fedeleş de stâlpi. Trebuie să ajungă până diseară târziu.

  Benitez zâmbi. Era exact ce s-ar fi aşteptat de la Sandoval. Rezolva întotdeauna problemele fără să şovăie.

  — Bănuiesc că pot conta pe loialitatea ta în această criză, zise Cortes.

  „Ticălosule”, se gândi Benitez. „Te-am admirat când ai înfruntat preoţii din Templo Mayor, dar acum te dispreţuiesc.”

  — Loialitatea mea a fost ştirbită de evenimentele recente, senor.

  Cortes ridică din sprâncene.

  — La ce anume te referi?

  — La împărţirea comorii.

  Cortes zâmbi atotştiutor şi dispreţuitor în acelaşi timp. Apoi se duse la birou şi scoase o brăţară de aur cu smaralde mari.

  — Sper că această bijuterie va compensa orice nedreptate pe care ai simţit-o din partea mea.

  Benitez se uită la brăţară, dar n-o atinse.

  — Nu mă refeream la mine.

  Cortes tresări surprins.

  — Atunci la cine?

  — Ai nedreptăţit oamenii, caudillo. Nu te-ai purtat cinstit cu ei.

  — Cu oamenii?

  Nu-i venea să-şi creadă urechilor.

  — Au luptat din greu la Tabasco şi Texcala, au îndurat frigul şi oboseala când am traversat Sierra. O sută de pesos nu sunt o recompensă potrivită pentru suferinţele şi curajul lor.

  Cortes se aplecă spre el.

  — Acesta este preţul loialităţii tale, Benitez?

  — Loialitatea mea nu are preţ. Ţine cu dreptatea, la fel cum apa curge în jos, către mare.

  — Te exprimi poetic, murmură Cortes punând brăţara la loc în sertar. Eşti un om ciudat, Benitez. Nu prea te înţeleg.

  — Chiar dacă sunt un fraier, cel puţin dorm liniştit.

  — O să dormim destul pe lumea cealaltă. Dar voi face cum doreşti. Deşi nu cred că mărinimia ta va fi apreciată aşa cum se cuvine. O să le dau oamenilor o parte mai mare din ce ni se cuvine nouă. Îţi dau cuvântul meu. Poate chiar îi voi răsplăti din comoara mea. Dar, în schimb, vreau să faci ceva pentru mine.

  — Te ascult, senor.

  — Când vor sosi solii lui Narvaez, vreau să-i impresionez cu realizările noastre, să le arăt că au mai mult de câştigat dacă ni se alătură decât dacă vor lupta împotriva noastră. Când vrei să prinzi muşte le ademeneşti cu zahăr, nu cu sare.

  Benitez încuviinţă din cap.

  — Spune-mi ce trebuie să fac.

  *

  O treziră ţipetele. Când ajunse în apartamentul lui Benitez, santinelele stăteau îngrozite în uşă. Mendez, doctorul, era şi el acolo, dar părea la fel de îngrozit ca cel doi soldaţi.

  Floarea Ploii se zvârcolea pe podea, cu spume la gură. Avea sânge pe faţă şi în păr.

  — Ce-i cu ea? Gemu Mendez.

  Mali intră în cameră. Pe o masă, într-un colţ, era o farfurie. O duse la nas şi mirosi ce era înăuntru. Floarea Ploii mâncase carnea zeilor, ciuperci sacre.

  — Unde este Benitez?

  — L-a chemat comandantul Cortes, îi răspunse una din santinele.

  — Tenochtitlán este în flăcări! Râdea Floarea Ploii.

  Mendez se strâmbă dezgustat.

  — Ce spune?

  — Are friguri, zise Mali. Este o boală obişnuită. O s-o îngrijesc eu.

  Mendez răsuflă uşurat că scăpase de responsabilitate.

  — Bine, dacă vrei să-i iei sânge, cheamă-mă.

  Apoi se întoarse şi ieşi din cameră. Mali împinse soldaţii afară şi închise uşa.

  Florii Ploii i se prelingea sânge din gură. Îşi muşcase limba.

  — Au asmuţit câinii asupra tuturor! Zbieră ea.

  Mali îngenunche lângă ea şi o legă de mâini şi de picioare, să nu se mai rănească singură. Avea o tăietură pe frunte. Se lovise probabil de podea. Din fericire, nu era o rană adâncă.

  — Dumnezeule Sfinte! Exclamă o voce.

  Benitez stătea în pragul uşii, negru la faţă de supărare.

  — Ce s-a întâmplat? Murmură el.

  — Ciupercile sunt de vină, zise Mali. Nu este nimic de făcut. Dacă a mâncat prea multe, o să moară.

  Îngenunche lângă Floarea Ploii şi încercă s-o ia în braţe, dar fata se zbătea nebuneşte, strigând:

  — Malinche o să ne omoare pe toţi!

  Mali îşi aminti de incidentul din noaptea trecută. „Oare supărarea o făcuse să guste din carnea zeilor?” Ciupercile se dădeau celor care urmau să fie sacrificaţi sau oamenilor-bufniţă, când voiau să vadă viitorul. Dar puţini rezistau şocului. „Ce căutase oare Floarea Ploii, viitorul sau uitarea?” se întrebă Mali.

  — Tenochtitlanul este în flăcări! Strigă Floarea Ploii. Arde tot oraşul!

  Benitez îngenunche şi se închină. Iată ceva de neînţeles pentru el. Ceva care depăşea forţele răului.

  Optzeci şi unu.

  Floarea Ploii se calmă după un timp şi reuşi să doarmă câteva ore, liniştită. Când deschise ochii, îl găsi pe Benitez sforăind lângă ea, cu capul pe braţ. Se aplecă şi-l sărută pe frunte.

  Dar simţi încă o prezenţă în cameră. Când se întoarse, o văzu pe Mali la lumina lumânării. Stătea în genunchi pe un covor de trestie, cu o bucată de pânză şi un vas cu apă rece lângă ea.

  — Surioară! Murmură ea.

  — Mămico!

  Mali o mângâie pe păr.

  — A trecut.

  — A fost chiar atât de rău?

  — N-am ştiut cât ai mâncat.

  — Doar o lingură. Pe urmă mi-am pierdut curajul. Ai stat aici toată noaptea?

  Mali încuviinţă din cap.

  — Da, împreună cu stăpânul tău cel păros.

  Floarea Ploii o luă de mână.

  — Mali a mea! Mi-ai fost mamă, soră mai mare şi cea mai bună prietenă. Dar te-am pierdut din cauza lui Cortes şi în curând o să mă urăşti pentru ce va trebui să fac.

  — Acum mi-a trecut. N-ar trebui să te întorci la stăpânul tău?

  Mali ridică din umeri.

  — În ultima vreme nu mai are nevoie de mine, zise ea, bătându-se pe burta umflată. Cred că nu-i place cum arăt.

  Se apropie de ea.

  — Ai reuşit să vezi viitorul în visele tale?

  Floarea Ploii îşi aminti de templele în flăcări, de spaniolii în armură care măcelăreau tot ce le ieşea în cale, ca în ziua aceea, la Cholula, de sângele mai strălucitor decât orice văzuse vreodată.

  — Sper că nu, murmură ea. Sper că n-a fost viitorul.

  Cavalerii Jaguarului dansau pe zidurile de culoarea hienei, împreună cu siluetele santinelelor, care se profilau în umbrele lungi ale torţelor. Era ultima oră a nopţii, când răniţii treceau pe tărâmul umbrelor şi copiii se năşteau morţi. Mali se grăbea spre apartamentele lor, tânjind după trupul cald al lui Cortes.

  Nu-l văzu pe Jaramillo şi se trezi cu el alături în beznă. Rămase cu gura căscată. Faţa lui mâncată de vărsat părea şi mai hidoasă la lumina torţelor.

  — Scuză-mă, senora, n-am vrut să te sperii.

  — Ce doreşti? Îl repezi ea.

  — Este o oră cam târzie pentru plimbări.

  Nu-i plăcea cum o privea. Era beat. Mirosea a vin cubanez. Grăbi pasul.

  Dar soldatul nu se lăsă.

  — O femeie frumoasă ca tine n-ar trebui să umble singură la ora asta. De ce nu eşti în patul căpitanului tău?

  Îl ignoră şi îşi văzu de drum.

  — Caudillo este cu adevărat un om norocos să aibă două femei frumoase care să-l încălzească noaptea.

  Încremeni în loc.

  — Cred că ştiai de dona Ana, nu, senora?

  Rânjea încântat.

  — Îmi cer scuze din nou. Credeam că ştiai. Noapte bună. Dona Marina, zise el făcând o plecăciune.

  Mali o luă la fugă. Îi bătea inima să-i sară din piept. Urcă în grabă scările cele mari, spre apartamentul lor, trecu pe lângă santinele şi dădu la o parte perdeaua cu clopoţei.

  O lumânare sclipea într-o cană de argint. Pe covor erau întinse două trupuri. Văzu spatele suplu, maroniu al prinţesei, părul ei lung, care-i acoperea pieptul şi braţul încolăcit pe coapsa lui.

  Îşi duse mâna la gură, cât pe ce să vomite.

  „Nu te agita”, îşi spuse ea. „Toţi regii au concubine. Nu poţi face nimic. Dacă l-ai trezi acum şi ai face pe soţia geloasă, n-ai câştiga nimic. Trebuie să fii deşteaptă şi să aştepţi momentul potrivit.

  Nu mă mai vrea, pentru că sunt umflată şi urâtă. Dar n-o să mai arăt aşa după ce o să nasc. Doar port în pântece pe fiul Mexicului.”

  Găsi un covoraş de dormit în cealaltă cameră şi se întinse în beznă, urmărind zorii care se strecurau ca un hoţ în cameră. „N-o să plâng”, îşi spuse ea. „Deşi îl iubesc, am ştiut dintotdeauna că nu-mi este dat să cunosc fericirea. În orice caz, nu în felul acesta. De ce să-mi irosesc lacrimile degeaba?”

  Dar lacrimile începură să curgă fierbinţi şi nestăvilite!

  Optzeci şi doi.

  — Vei plăti pentru asta, strigă părintele Ruiz de Guevarra. Când Narvaez o să afle ce ai făcut, o să te spânzure cu ofiţerii tăi cu tot!

  Preotul sosise în cel de-al patrulea ceas al dimineţii, cu alţi patru, toţi emisari ai lui Narvaez. Cămăşile lor, albe odată, erau acum nişte zdrenţe murdare şi ei aveau bărbile năclăite de sânge, drept rezultat al atenţiei acordate de Sandoval şi oamenii săi. Îşi petrecuseră ultimele nopţi legaţi în hamace şi nu erau deloc în toane bune.

  — Eşti un câine prost şi nerecunoscător!

  Cortes zâmbi, ca şi când Guevarra i-ar fi făcut un mare compliment. Apoi îl luă de umeri şi-l conduse prieteneşte la o măsuţă din colţul camerei. Era plină de farfurii aburinde cu iepure prăjit, carne de căprioară, fasole şi prăjituri de porumb.

  — Nu ştiu cum aş putea să-mi cer scuze pentru tot ce vi s-a întâmplat! Zise Cortes. Este vina ofiţerului meu. Va fi aspru pedepsit pentru acest exces de zel. Vă rog să luaţi ce doriţi. Cred că vă este foame.

  Părintele Guevarra şi însoţitorii săi îl priveau uluiţi pe Cortes. După primirea lui Sandoval, nu se aşteptaseră la asemenea atitudine. Se holbau lihniţi la mâncare.

  — Vă rog, nu vă sfiiţi, îi încuraja Cortes.

  Se năpustiră asupra mâncării. Conform instrucţiunilor lui Cortes, Sandoval le dăduse numai apă în cele trei zile de drum. În timp ce mâncau, caceres puse lângă ei bare de aur. Fuseseră topite şi aduse în această formă de bijutierii lui Cortes.

  — Ce-i asta? Întrebă Guevarra, cu gura plină.

  — Este o încercare modestă de a vă recompensa pentru suferinţele voastre. Luaţi aurul cu binecuvântarea mea. Este numai o mică parte din ce au primit toţi oamenii mei pentru serviciile lor. Pe aici este atâta aur, încât îl folosim să ne potcovim caii.

  Benitez se întreba ce ar spune Norte şi cei o sută de pesos ai săi despre această minciună gogonată.

  Guevarra se zgâia uluit la Cortes, în timp ce continua să se îndoape.

  Cortes îi privea îngăduitor.

  — Am înţeles că aţi fost trimişi de prietenul şi camaradul meu Narvaez. Cu ce treburi a venit aici, în Noua Spanie?

  Guevarra se uită la el mirat. Nu mai auzise până acum această denumire de „Noua Spanie”. Era un termen folosit recent de Cortes pentru a denumi imperiul lui Motecuhzoma.

  — A fost trimis aici din ordinul expres al guvernatorului Velasquez, continuă Guevarra ezitând. A spus că eşti un trădător, pentru că i-ai nesocotit ordinele. Vrea să fii adus imediat în Cuba, în lanţuri.

  Cortes primi veştile cu indiferenţă.

  — Ce mai face Narvaez? Se poartă frumos cu voi?

  Guevarra se uită la camarazii săi. Zgârcenia lui Narvaez era proverbială în Cuba.

  — Mulţumitor.

  — Mă bucur să aud acest lucru. După cum ştiţi, un comandant generos este un lucru rar.

  Alvarado şi Benitez apărură cu câte un medalion de aur la gât. Nou-veniţii nu aveau ochi decât pentru bijuterii.

  — Nu-i aşa, Pedro?

  — Ba da, senor, îl aprobă Alvarado, zâmbind.

  — Bineînţeles, zise Guevarra, generozitatea nu este una din calităţile lui Narvaez.

  Cortes reuşi să se arate surprins.

  — Oamenii noştri ar fi dezamăgiţi să audă aşa ceva, zise Alvarado, pentru că toţi am fost răsplătiţi mulţumitor de comandantul nostru.

  Guevarra şi ceilalţi se zgâiau la barele de aur din faţa lor.

  — Sper că guvernatorul nu s-a grăbit să ia hotărâri, zise Cortes. Doar n-a uitat că am studii juridice şi chiar el m-a numit judecător de pace în Cuba. Nu ne-am abătut nici o clipă de la lege. Am fondat o colonie şi, prin urmare nu trebuie să dăm socoteală decât regelui. Curierul meu trebuie să sosească din clipă-n clipă cu aprobarea regală. Prin urmare, dacă Velasquez sau oamenii lui comit vreo nedreptate asupra mea, vor răspunde în faţa regelui.

  „Perspectiva aceasta va reuşi să le îngreuneze şi mai mult digestia”, se gândi Benitez.

  Cortes se aplecă spre ei, conspirativ.

  — Dacă mexicanii ar vedea că nu ne înţelegem, am pierde tot ce am câştigat. În momentul de faţă, l-am sechestrat pe împăratul acestui mare ţinut şi am găsit bogăţii incomparabile cu tot ce s-a descoperit până acum în Lumea Nouă. Iar dacă Velasquez şi omul lui, Narvaez, riscă totul, mă tem că vor avea de înfruntat consecinţe foarte neplăcute.

  Guevarra se uită din nou la bara de aur.

  — Nu ţi se pare că este vorba de o regretabilă neînţelegere? Îl întrebă Cortes. Poate ai vrea să ne spui câţi oameni a adus Narvaez şi ce intenţionează să facă?

  *

  Făcu dragoste cu el cu o pasiune de neînţeles. Se agăţă de el de parcă s-ar fi înecat, îl sărută cu o pasiune vecină cu disperarea. Şi, când se termină, izbucni în lacrimi. O legăna în braţe, uluit.

  — Ce s-a întâmplat? Zise Benitez de câteva ori, deşi ştia că n-avea cum să-l înţeleagă.

  — Iartă-mă, murmură fata, pe limba ei. Nu ştiu ce-o să ni se întâmple şi nici ce o să crezi despre mine la următorul răsărit de soare. Sper doar că n-o să mă urăşti prea mult când o să se termine.

  Dar nu înţelegea ce încerca să-i spună, aşa că o mângâia pe păr, uimit şi neajutorat.

  *

  Torţele aprinse trosneau în sala cea mare. Spaniolii se înghesuiseră înăuntru, umăr la umăr. Doar câţiva mai rămăseseră de pază. Cortes se urcă pe o masă, să le vorbească. Pe podea, în faţa lui, era o grămadă de bare din aur, sclipind palid în lumină.

  — Domnilor, începu Cortes şi se făcu imediat linişte.

  Se aşteptaseră să le anunţe în mod oficial întoarcerea lui Puertocarrero, dar apariţia neaşteptată a aurului îi neliniştise.

  — Domnilor, mulţi dintre voi s-au plâns că nu sunt mulţumiţi de felul cum s-au împărţit bunurile obţinute din expediţia noastră. Deşi consider că am făcut o împărţeală dreaptă şi legală, am hotărât să vă cedez o parte din aurul meu, pentru a vă răsplăti curajul şi loialitatea de care aţi dat dovadă. Prin urmare, la sfârşitul acestei întâlniri veţi primi fiecare de la Alvarado o parte din acest aur şi sper că o să vă declaraţi satisfăcuţi.

  Se opri. Norte, care stătea în ultimele rânduri, se gândea: Aceasta a fost vestea cea bună, s-o auzim şi pe cea rea.

  — Poate că va fi ultima ocazie când veţi primi ceva, pentru că Diego Velasquez, guvernatorul Cubei, intenţionează să numească un nou comandant.

  Oamenii amuţiseră.

  — Acum două zile, vi s-a spus că Alonso Puertocarrero s-a întors din Spania. Din păcate, am constatat că ne-am înşelat. Corăbiile care au fost zărite pe coastă aparţin lui Velasquez.

  Norte se uită în jur şi văzu feţele camarazilor săi.

  — Omul trimis să mă înlocuiască nu este altul decât bunul său prieten, Panfilo de Narvaez.

  Soldaţii izbucniră în râs, dispreţuitori. Guzman se întoarse spre Norte.

  — I-auzi! Grăsanul ăla afurisit!

  — Acum, după ce am câştigat un regat, guvernatorul a trimis acest om să ni-l răpească. Aceia dintre voi care doresc să se lase la mila proverbialei sale generozităţi simt liberi să i se alăture. Eu unul consider că am fondat această colonie legal şi am de gând să mă opun invaziei.

  Câţiva oameni începuseră să ovaţioneze. „Ah, idioţilor”, se gândi Norte. „Nu vă daţi seama că v-a cumpărat?”

  — O să fiţi alături de mine?

  Soldaţii erau deja însetaţi de sânge. Cortes îi avea din nou la degetul mic. Chiar dacă era un hoţ şi un mincinos, era hoţul şi mincinosul lor. Sub conducerea lui Cortes, aveau cel puţin şanse să scape cu viaţă şi cu ceva aur. În schimb, cu Narvaez, ar muri săraci.

  Optzeci şi trei.

  O bufniţă strigă în noapte. O umbră se strecură pe lângă perete, profilându-şi silueta pentru o clipă pe fundalul ferestrei.

  Floarea Ploii îşi pictase faţa ca un războinic mayaş.

  Lemnul scârţâi şi lama unui cuţit de obsidian sclipi pentru o clipă în lumina lunii. O răsuflare caldă stinse lumânarea, iar Mali uită de toate jignirile şi durerile şi ascultă de glasul inimii. Se aruncă asupra siluetei, pregătindu-se pentru şocul loviturii şi durerea care va urma. Dar mişcarea ei bruscă îl trezi şi se ridică. Auzi cuţitul căzând pe podea.

  O dădu la o parte şi alergă gol prin cameră, să-şi ia sabia, strigându-şi gărzile.

  Soldaţii se năpustiră înăuntru, cu torţa în mână.

  Văzură cu toţii cuţitul de pe podea. Avea mâner din sidef şi turcoaze, în formă de vultur.

  Cortes se uită la Mali.

  — Mi-ai salvat viaţa, murmură el.

  Fata era prea şocată să-i răspundă.

  — Ai văzut cine a fost?

  Mali văzu dinaintea ochilor faţa Florii Ploii vopsită în alb şi roşu. O zărise înainte să se stingă lumânarea. Dar clătină din cap.

  — Am văzut doar o umbră, murmură ea.

  *

  Când se trezi de dimineaţă, Benitez n-o mai găsi pe Floarea Ploii. O căută în tot palatul, dar nu reuşi să dea de urma ei.

  Optzeci şi patru.

  Cempoallan.

  — Uită-te la el, zise Salvatierra. E mai mare decât o corabie.

  Se uitau la servitorii lui Gordo care îl urcau încet, treaptă cu treaptă, spre terasa piramidei. Erau opt indieni supli, musculoşi, cu feţele scăldate în sudoare.

  — Ar fi mai uşor să târăşti un tun în turnul catedralei din Sevilla, zise Narvaez, spre amuzamentul ofiţerilor săi.

  Când Gordo ajunse în sfârşit în vârf, Narvaez se întoarse spre translatorul său, Francisco, un indian vorbitor de nahuatl, capturat de Grijalva. Această traducere în trei limbi mergea destul de greu, dar cel puţin puteau să se înţeleagă cât de cât. Narvaez făcut semn spre imaginea Fecioarei, găsită de oamenii săi în altar, împreună cu obiectele de aur şi mantiile din pene.

  — Întreabă-l de cine a fost adus tot aurul acesta într-o biserică creştină, zise Narvaez.

  Aşteptă până când i se traduse întrebarea lui Gordo şi până când cacique-le cel gras dădu un răspuns. În cele din urmă, Francisco se întoarse spre el.

  — Spune că aurul nu-i aparţine, senor. Se pare că este al lui Malinche.

  Se încruntă.

  — Malinche? Cine este acest Malinche?

  După alt schimb de cuvinte, află că Malinche era un zeu alb, cu barbă, care venise din Ţara Norilor, într-o canoe mare de război, la fel ca Narvaez.

  — Spune de asemenea că. Acest Malinche este un fel de zeu.

  Narvaez se uita amuzat la şeful cel gras. Când îşi dădu seama, în sfârşit, că Gordo se referea la Cortes, se cutremură de râs.

  — Crede că prăpăditul de Cortes are puteri supranaturale! Strigă el.

  Salvatierra şi ceilalţi ofiţeri izbucniră şi ei în râs.

  Narvaez clătină din cap. „Deşi au atât de mult aur şi se pricep să-l prelucreze, aceşti indieni sunt la fel de proşti ca sălbaticii din Cuba.”

  — Spune-i că aurul nu-i aparţine lui Cortes. Este proprietatea regelui Spaniei. Iar noi suntem reprezentanţii lui în această parte a lumii, aşa că ni se cuvine de drept.

  Când Gordo auzi traducerea, începu să tremure şi să asude.

  — Ce-i cu el? Se enervă Narvaez.

  — Spune tot timpul că acest Malinche o să se întoarcă şi o să-l pedepsească pentru că a pierdut aurul, îi explică Francisco.

  — Spune-i să nu se îngrijoreze. O să mă descurc eu cu Cortesillo! Zise Narvaez. Dacă aceşti băştinaşi s-au speriat de Cortes, înseamnă că mie o să-mi lingă cizmele într-o săptămână!

  Tenochtitlán.

  Ospăţul lui Taxcatl, care vestea Aşteptarea Ploilor.

  În piaţă, unul din preoţii principali ai Păsării Colibri, cu faţa vopsită cu cărbune, supraveghea ridicarea unor stâlpi înalţi. Mai târziu, se vor atârna torţe, pentru a lumina Dansul Tinerilor, noaptea următoare.

  Răsunau strigăte, zgomot de tobe, fluierături şi cântece. Tinere fete dansau cu braţele şi coapsele decorate cu pene roşii. Picioarele lor ridicau nori de praf pe pământul uscat, roşiatic. Se adunase o mulţime impresionantă.

  Deasupra, soarele strălucea incandescent. Marea tobă din piele de şarpe din Templo Mayor începu să bată şi, în momentul acela, apăru în piaţă marea statuie de festival a lui Tezcatlipoca, Oglinda Fumurie.

  Era înaltă de şase metri şi plămădită dintr-un aluat de seminţe de ştir şi sângele victimelor sacrificate. Era încrustat cu bijuterii, inele din turcoaze în formă de şarpe şi avea nas de aur. Pe cap purta o coroană din ramuri de copac vopsite. De mantia care învăluia forma sa cumplită fuseseră cusute câteva capete şi oase umane. Piciorul lui de obsidian sclipea în soare.

  Alvarado urmărea procesiunea furios şi înspăimântat, de pe terasa castelului. Texcalanii spuneau că festivalul va culmina cu sacrificarea unui tânăr care reprezenta una din aceste zeităţi diavoleşti. Băştinaşii îşi vedeau de ritualul lor barbar, deşi Cortes dăduse ordin să se renunţe la toate aceste practici păgâne. Era o sfidare făţişă.

  Aguilar apăru lângă el. Strângea la piept cartea sa de rugăciuni, de parcă ar fi fost o casetă cu bijuterii preţioase.

  — Este mâna diavolului, murmură el. În prezenţa lui Cortes n-ar fi îndrăznit să-şi etaleze idolii.

  Alvarado sesiză insinuarea.

  — A fost de acord cu desfăşurarea acestui festival înainte să plece.

  Caudillo plecase spre coastă cu câteva zile în urmă, cu intenţia să intercepteze armata lui Narvaez şi îl lăsase pe Alvarado la Tenochtitlán cu numai optzeci de soldaţi, în afară de texcalani, bineînţeles. Refuzaseră să lupte împotriva altor zei albi şi Cortes nu insistase. „Poate era mai bine”, se gândi el. „Nu era înţelept să-şi înveţe nici măcar aliaţii cum să ucidă un spaniol.”

  — A interzis expres orice sacrificiu uman, spunea Aguilar.

  Alvarado nu spuse nimic. Nu-i plăcea să se facă asemenea comparaţii între modul lui de a conduce oamenii şi cel al lui Cortes.

  — Am vorbit cu unul din şefii texcalani, Cel care Râde de Femei, continuă Aguilar. Vorbeşte chontal maya destul de bine şi ne înţelegem mulţumitor. Spune că mexicanii au de gând să-şi aducă înapoi în templu zeul, Huitzilopochtli şi să ardă statuia binecuvântată a Fecioarei. Spune că a văzut frânghiile şi scripeţii în curtea templului.

  — N-or să îndrăznească, se înfurie Alvarado. Sudoarea de pe fruntea lui Aguilar sclipea în soare.

  — Mi-a spus de asemenea că stâlpii ridicaţi în piaţă sunt pentru sacrificii umane. Unul din mexicani i-a strigat că or să ne mănânce pe toţi. Dar, mai întâi, or să ne împăneze cu usturoi, să alunge mirosul nostru neplăcut.

  Alvarado încleştă mâna dreaptă într-un pumn.

  — Au de gând să ne atace după ce Narvaez o să-l înfrângă pe Cortes. Stâlpul cel mare este pentru Tonatiuh. Presupun că se referă la tine.

  Alvarado se întoarse tremurând de furie. Încerca să nu-şi imagineze cum ar fi să cadă în mâinile acestor sălbatici sau ce i-ar face înainte să-l omoare. Acest festival era o provocare. Ce să facă, să stea aici, să le îndure insultele, aşteptând să-l măcelărească împreună cu oamenii lui, ca pe nişte câini?

  Dar, în clipa aceea, îşi aminti cum se comportase Cortes la Cholula şi îşi dădu seama cum ar trebui să acţioneze un bun comandant.

  Optzeci şi cinci.

  Cofre de Perote.

  Răsuflarea rece a lui Nombre de Dios îl făcu să tremure în mantia lui. Iapa lui întoarse capul în direcţia vântului şi înainta mai departe.

  Benitez amorţise. Se mira că nu simţea nimic. „De fapt, ce ar fi trebuit să simtă? Furie pentru că îl trădase; ruşine pentru că ţinuse o asasină în patul lui; sau durere că o pierduse? Sau ar trebui să se simtă ca un prost pentru că n-o bănuise nici o clipă? Dar orice ar fi, îi lipseau zâmbetul, blândeţea şi mângâierile ei.”

  Acum regreta că se încăpăţânase să nu-i înveţe limba. Oare atunci, în ultima noapte petrecută împreună încercase să-l avertizeze? Îşi amintea doar că adormise în braţele ei şi se trezise în strigătele gărzilor care dădeau alarma în tot palatul.

  Întinsese mâna după ea şi n-o găsise.

  Dar nu aflase nimeni. Dona Marina îi jurase lui Cortes că asasinul fusese un războinic mexican şi o crezuseră cu toţii. A doua zi de dimineaţă, Benitez plecase cu Cortes şi absenţa Florii Ploii nu fusese observată. Cei care rămăseseră credeau că-l însoţise pe Benitez, iar cei porniţi în această expediţie bănuiau că o lăsase în oraş.

  Benitez se cutremură din nou în armura lui.

  Acum era fără îndoială duşmanul lui. Dar cât de mult îi lipsea.

  Cempoallan.

  Leon se bucura întotdeauna de popularitate. Se pricepea să se facă iubit. Narvaez îl privea cum se înconjurase de tineri ofiţeri. Râdeau şi glumeau în gura mare. Apăruse pe iapa lui mare, cenuşie, în armură, cu pană la pălărie şi un lanţ gros, dublu, în jurul gâtului.

  „Fir-ar el să fie!”

  — Leon! Strigă Narvaez. Vere!

  Îl îmbrăţişă.

  — Nu arăţi rău după atâtea aventuri. Ai venit să ni te alături?

  — Am venit, spuse Leon, în speranţa că voi putea evita o catastrofă.

  Narvaez se încruntă. Nu se aşteptase să audă asemenea cuvinte de la o rudă a guvernatorului.

  — O catastrofă? Ce vrei să spui? Consideri că ar fi o catastrofă să zdrobim un trădător?

  Lui Leon îi pieri zâmbetul.

  — Cortes nu este un trădător. Dimpotrivă. S-a purtat ca un supus de nădejde al Majestăţii Sale şi nu permit să se vorbească aşa despre el în prezenţa mea.

  Narvaez se dădu înapoi. Oamenii din jurul lui amuţiseră.

  — De aceea te afli aici?

  — Am sperat că vom putea discuta liniştit despre pace, ca să eviţi o înfrângere ruşinoasă.

  „Ce ticălos obraznic!” se gândi Narvaez. „Am de trei ori mai mulţi soldaţi şi cai decât Cortes. Aş putea zdrobi oricând armata lui prăpădită. Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa?”

  — Lasă-l pe mâna mea, îi şopti Salvatierra la ureche. Să vedem dacă mai este la fel de mândru, după ce o să-l punem în lanţuri!

  Părintele Guevarra sări înainte.

  — Senor, murmură el. Nu cred că este înţelept să ne grăbim. Când camarazii mei şi cu mine am fost luaţi prizonieri de câinele acela de Sandoval, Cortes s-a dovedit un om înţelegător. Dacă ar fi vrut război, nu ne-ar fi eliberat, nu? Haideţi să discutăm cu senor Leon, să vedem ce are de spus.

  Narvaez n-ar fi vrut să stea la discuţii cu un asemenea om. Dar Guevarra era preot şi nu putea să-i nesocotească sfatul, iar Leon se bucura de mare popularitate. „Ofiţerilor mei nu le-ar conveni dacă l-aş arunca în lanţuri”, se gândi el. „Poate că Guevarra avea dreptate. Era mai bine să fie viclean. Dacă l-aş câştiga pe Leon de partea mea, aş avea un prieten şi un spion în tabăra inamică.”

  — Acum nu este timpul să discutăm asemenea probleme, zise el, încercând să zâmbească. Cred că eşti obosit. Lasă-ţi calul să se odihnească şi stai de vorbă cu prietenii tăi. O să vorbim mai târziu, în cortul meu, după ce o să mâncăm şi o să bem nişte vin cubanez.

  Făcea mari eforturi să fie politicos. Zâmbind forţat, se întoarse şi intră în cortul său, însoţit de Salvatierra.

  Tenochtitlán.

  — Fă-l să-şi miroasă propria carne, zise Alvarado.

  Răsună un strigăt sfâşietor. Omul de pe masă se zbătea şi se răsucea. Duhnea a grăsime arsă. Alvarado strâmbă din nas dezgustat, ca şi când victima sa ar fi fost cea vinovată de acest miros neplăcut.

  Preotul fusese răstignit pe masă. Părul lui lung, încâlcit, atârna până aproape de podea.

  Puţea atât de rău şi fără tortura aplicată de Alvarado, încât cei din camera mică, neluminată, de-abia mai respirau. Chiar şi Jaramillo părea impresionat.

  Dar nu-l plângea nimeni. Era un preot indian, aşa că îşi merita îndoit chinurile. Alvarado se întreba câte inimi vii smulsese în numele zeilor săi diabolici. Urechile zdrenţuite şi părul plin de sânge închegat făceau din el o creatură îngrozitor de respingătoare. Un adevărat demon în carne şi oase.

  Îl aşteptară toţi pe părintele Diaz, care se dusese afară să vomite. Nu puteau continua fără martorul lor oficial. Alvarado era dezgustat. Credea că un preot, mai mult decât oricare dintre ei, ar trebui să aibă un stomac mai rezistent.

  Când se întoarse în cameră era palid şi asudat.

  — Putem continua? Îl întrebă Alvarado.

  Încuviinţă din cap.

  — Te simţi rău?

  — Nu suport mirosul acesta.

  Alvarado înălţă din sprâncene.

  — Te compătimim.

  Apoi se întoarse spre Aguilar, care venise să traducă.

  — Întreabă-l pe acest nemernic dacă este adevărat că mexicanii intenţionează să ne atace.

  Aguilar îi puse întrebarea lui Cel care Râde de Femei, care traduse cuvintele în nahuatl celui de pe masă. Preotul răspunse gemând.

  Aguilar se întoarse spre Alvarado.

  — Susţine că nu ştie nimic despre un asemenea atac.

  — Minte, zise Alvarado, uitându-se la Jaramillo. Haideţi să-l convingem să caute adevărul mai adânc.

  Jaramillo scoase cu un cleşte un buştean verde de stejar din foc şi-l puse pe stomacul preotului. Omul se zvârcoli pe masă.

  În cele din urmă, Alvarado făcu semn să se îndepărteze buşteanul încins. Preotul scotea un zgomot curios, „ca şi când ar ieşi diavolii din el”, se gândi Alvarado. Din pielea indianului se scurgea un lichid gălbui.

  — Frate Aguilar, vrei te rog să întrebi din nou prizonierul când au de gând mexicanii să ne atace?

  Urmă alt schimb lung de mesaje.

  — M-a întrebat ce doriţi să vă răspundă, îi spuse Cel care Râde de Femei lui Aguilar, în chontal maya.

  — Spune-i că vrem adevărul.

  Cel care Râde de Femei vorbi din nou prizonierului.

  — I-am spus că ştim ce intenţii au mexicanii, zise Cel care Râde de Femei şi a recunoscut că am dreptate. Nu ştie exact când va avea loc atacul, dar nu mai este mult până atunci.

  Aguilar se întoarse din nou spre Alvarado.

  — Prizonierul a declarat că mexicanii or să ne atace înainte de terminarea festivalului.

  — Ai fost martor la toate răspunsurile lui, îi spuse Alvarado părintelui Diaz. Acum avem dovada care ne interesa.

  Zicând acestea se întoarse şi o porni spre uşă.

  — Ce să facem cu el? Întrebă Jaramillo făcând semn spre preotul care se zbătea în agonie.

  — Omoară-l, îi răspunse Alvarado.

  Cempoallan.

  Servitorii lui Gordo aduseră curcani, prăjituri de porumb, cartofi dulci, roşii, chilii. Sclavii cubanezi transportară scaunele şi mesele de pe coastă, pentru ca Narvaez să poată mânca în cortul lui la fel de confortabil ca la reşedinţa din Santiago de Cuba. Îşi adusese până şi serviciul său de argint.

  Dar cel care trona acum la loc de cinste era Leon. Le povestea tinerilor ofiţeri aventurile lui din ultimele cincisprezece luni. Narvaez era gelos când vedea cum îi sorbeau fiecare cuvânt şi se gudurau pe lângă el ca nişte pisoi.

  — Când am sosit prima oară în Noua Spanie, spunea Leon, spre furia lui Narvaez, care auzise prima oară expresia de la Guevarra când se întorsese din tabăra lui Cortes, recunosc că nu eram de acord cu hotărârile lui Cortes. Mi se părea că ne conduce spre un dezastru militar evident şi că nesocoteşte ordinele guvernatorului. Chiar şi când am fost convins că acţiona perfect legal pentru fondarea unei colonii.

  Salvatierra se cutremură de tuse, cât pe ce să se înece cu vinul. Leon se întrerupse, aşteptându-l să-şi revină, dar omul îşi pierduse răsuflarea şi nu reuşi să intervină.

  Narvaez tăcea. „Îl las să vorbească până n-o mai putea, ca să se învinuiască singur”, se gândea el.

  — Chiar după ce am fost convins că acţiunile camarazilor mei ofiţeri erau perfect legale, consideram că ne îndreptam spre un dezastru iminent. Eram prea puţini, într-un ţinut ostil, cu sute de mii de indieni împotriva noastră. Dar Cortes n-a şovăit nici o clipă. Şi, deoarece victoriile şi averile noastre sporeau pe zi ce trece, m-am convins că era într-adevăr omul care putea să ne aducă tuturor glorie şi bogăţie.

  Flacăra lumânării se oglindea în lanţul gros de aur de la gâtul său, întărindu-i vorbele.

  — Am câştigat deja o avere în aur şi pietre preţioase pentru noi şi regele nostru. Suntem stăpânii Tenochtitlanului, care este cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată. Cortes se bucură de mare respect. A luat pământurile în numele regelui Spaniei şi a convertit mulţi băştinaşi la religia creştină.

  — Atunci poate va face un ultim serviciu Spaniei, zise Narvaez. Ar trebui să vină aici, să se predea paşnic, ca să poată răspunde acuzaţiilor aduse împotriva lui de guvernatorul Cubei.

  — Autoritatea guvernatorului nu poate fi recunoscută aici, îi răspunse Leon. Dăm socoteală direct Coroanei. De fapt, acum urmează să pătrunzi pe tărâmul prietenului lui Cortes, Motecuhzoma, care este vasalul regelui şi se află sub protecţia sa. De aceea te previn că rişti să-ţi distrugi armata şi să-ţi pui viaţa în primejdie.

  Narvaez îl privea mut de furie şi revoltă.

  — Îndrăzneşti să ne ameninţi? Se înfurie Salvatierra.

  — Domnilor, interveni Guevarra, sunt convins că ne putem înţelege prieteneşte, nu-i aşa, senor Leon?

  — Cortes consideră că venirea voastră aici are anumite avantaje. Este dispus să vă permită să exploraţi coasta între Vera Cruz şi râul Grijalva. De fapt, consideră că i-aţi face un mare serviciu. Majestatea Sa Carol va fi recunoscător dacă l-aţi ajuta să-şi consolideze regatul pentru Coroană.

  — O să ne întâlnim în iad cu Cortesillo al tău! Zbieră Salvatierra.

  — Sunt convins că acolo o să ajungi până la urmă. Dar mă îndoiesc că o să-l întâlneşti acolo pe Cortes, deşi s-ar putea să te privească de sus, într-o zi.

  Salvatierra sări în picioare.

  Narvaez îi puse o mână pe braţ să-l reţină. Dacă se ajungea la duel, Leon l-ar face bucăţi. Doar o ştiau cu toţii.

  Narvaez se uită de jur împrejur. Unii din ofiţerii săi erau amuzaţi de faptul că Leon îi contesta autoritatea. De aceea, se gândi că ar fi timpul să-şi joace ultima carte.

  — Cred că te înşeli când afirmi că acest Motecuhzoma este prieten doar cu Cortes al tău. Ne-a trimis şi nouă tribut. Mare parte în aur. Văd că te surprinde. Ei, ce zici? Tot mai crezi că împăratul îi este credincios lui Cortesillo?

  Leon nu ştia ce să-i răspundă. Narvaez se grăbi să profite de acest avantaj.

  — Cortes va trebui să-mi dea socoteală pentru faptele sale. Şi îl voi elibera de asemenea pe împărat în schimbul unei mari cantităţi de aur.

  Leon se ridică în picioare.

  — În acest caz, trebuie să te previn că îţi pui în pericol propria-ţi siguranţă.

  Lui Narvaez nu-i venea să creadă ce auzea. Se ridică şi el.

  — Propria mea siguranţă? Am o armată de o mie cinci sute de oameni şi treizeci de tunuri. Îţi imaginezi că mica voastră bandă poate să mă înspăimânte?

  — Am învins armate mai mari ca ale tale în ultimele douăsprezece luni.

  — Atitudinea ta mă dezamăgeşte, Leon. Speram că o să-ţi vină mintea la cap. Mă pregăteam chiar să-ţi ofer un post de comandă.

  — Nu pot trăda un om care s-a străduit atât de mult pentru a-şi îmbogăţi ţara şi biserica.

  „Impresionant”, se gândi Narvaez. „Cum de a reuşit acest Cortes să-şi câştige atâta respect şi loialitate?”

  — Spune-i că o să-i prăjesc urechile şi o să i le mănânc.

  — Atitudinea ta este demnă de un canibal, dar nu de un spaniol.

  — Cred că ar fi timpul să pleci, îi spuse Narvaez. Nu abuza de răbdarea şi generozitatea mea.

  — Nici nu mă gândesc să mai stau în compania unor asemenea oameni, zise el ieşind din cort.

  Narvaez simţea privirile tinerilor ofiţeri aţintite asupra sa. Întâlnirea nu mersese aşa cum ar fi trebuit.

  Mai târziu, când rămaseră singuri, îi spuse lui Salvatierra:

  — Leon nu trebuie să părăsească tabăra. Aşteaptă până adorm toţi şi pe urmă pune-l în lanţuri.

  Însă, peste o oră, nu mai era nici urmă de Leon în toată tabăra.

  *

  O porni călare spre vest, la lumina lunii pline. Cortes va fi foarte interesat să afle ce descoperise. Leon sesizase atmosfera din tabără şi fusese încântat să constate că moralul soldaţilor era la pământ, iar ofiţerii nu aveau încredere în comandantul lor. Cei douăzeci de mii de castellanos pe care-i oferise oricărui ofiţer dornic să li se alăture găsiseră multe buzunare interesate. Între timp, părintele Guevarra nu mai prididea să povestească ce văzuse la Tenochtitlán, unde trupele lui Cortes se plimbau prin fortăreaţă cu buzunarele doldora de aur. Vorbele lui îi convinseseră de asemenea pe mulţi din soldaţii lui Narvaez că ar fi mai avantajos să lupte pentru Cortes decât pentru Narvaez.

  Dar aceste semne încurajatoare erau umbrite de perfidia lui Motecuhzoma. Cortes nu va fi deloc încântat să afle că împăratul era dispus să-l trădeze. Leon se întrebă ce se întâmpla oare la Tenochtitlán. Spera că Alvarado va fi mână forte.

  Optzeci şi şase.

  Tenochtitlán.

  La apusul soarelui, tobele începură să bată mai tare. Statuia Oglinzii Fumurii fusese adusă lângă treptele marii piramide. Acolo se adunaseră mexicanii pentru Dansul Tinerilor. Erau şase sute de dansatori în piaţă, crema familiilor nobile. Mii de spectatori priveau din curţile lor.

  Ta-tam, ta-tam, ta-tam.

  Toboşarul stătea cu picioarele desfăcute lângă huehuetl, toba cea mare din piele de şarpe, agitându-şi mâinile şi grăbind ritmul.

  Bărbaţii dansau în cercuri concentrice în jurul tobei. Erau îmbrăcaţi în costume superbe, cu mantii din blană de iepure, pene viu colorate şi piei de pisică sălbatică, decorate cu clopoţei care sunau în ritmul dansului. Feţele şi capetelor lor rase erau vopsite în diverse culori şi împodobite cu pene de quetzal. Toţi aveau bijuterii prinse de nas şi de buze.

  Tobele imprimau un ritm drăcesc.

  Ta-tam, ta-tam, ta-tam…

  La poarta Vulturului, a Trestiei, a Şarpelui de Obsidian, spanioli înarmaţi se infiltrau prin mulţime, blocând intrările.

  *

  În timp ce dansa, Vulturul Care Cade zări feţele spaniolilor. „Păreau foarte interesaţi. Atunci de ce purtau săbii, armuri şi coifuri de oţel?”

  Un gând cumplit îi trecu prin minte: „aici se află mii din cei mai buni luptători ai noştri, neînarmaţi şi blocaţi în această curte. Dar nici un inamic nu poate fi atât de laş şi trădător încât să atace nişte oameni lipsiţi de apărare.”

  Îl văzu pe Tonatiuh stând pe treptele Marii Piramide. Soarele care cobora la apus se reflecta în platoşele lui de oţel. Zâmbea, lăţindu-şi barba aurie.

  Celălalt, pe care-l chema Jaramillo, rânjea de parcă ar fi băut prea mult pulque.

  Dansatorii se învârteau nebuneşte.

  Tot mai mulţi soldaţi urcau treptele templului, unii din ei cu torţe în mână.

  Ta-tam, ta-tam, ta-tam.

  Iar ei erau aici, neajutoraţi.

  Alvarado puse mâna pe sabie.

  Nu. Nu.

  — Mueran! Strigă Alvarado. Să moară cu toţii!

  Archebuzierii traseră o salvă şi mirosul prafului de puşcă se răspândi în aer. Ţipete, panică, trupuri care se îmbulzeau spre ieşire. Unul din spanioli împunsese toboşarul cu sabia. Îi tăie braţele şi apoi capul.

  Vulturul Care Cade stătea liniştit. Dacă voia să scape nu trebuia să se agite.

  Spaniolii erau peste tot acum, rotindu-şi săbiile în aer. Văzu un om călcând pe propriile sale intestine şi alunecând. Vulturul Care Cade alergă spre Poarta Trestiei. Un spaniol apăru în faţa lui. Se feri, simţi ascuţişul săbiei, se feri din nou, alergând orbeşte şi răsucindu-se, văzu alt spaniol, cu barbă creaţă, maronie. Îi lipsea o parte din mână, dar cu cealaltă smulgea bijuteriile de la gâtul şi urechile unui mexican însângerat, care zăcea la picioarele sale.

  Ajunse la poartă. N-avea cum să treacă. Spaniolii stăteau umăr la umăr, tăind în dreapta şi-n stânga cu săbiile lor. Disperarea îi dădu ideea salvatoare. Luă trupul unuia din dansatori şi-l aruncă spre soldaţi. Un spaniol îşi pierdu echilibrul şi alunecă pe spate. Vulturul Care Cade sări peste el şi se năpusti pe intrarea îngustă.

  Cempoallan.

  Ploua.

  Apa se revărsa din cerul noros, ca un torent. Mica armată a lui Cortes, întărită cu trupele lui Sandoval, încerca să treacă un râu care curgea repede la vale, spre un teritoriu care acum nu mai era străin pentru ei. Ropotul ploii le camufla înaintarea, aşa că reuşiră să surprindă două santinele de-ale lui Narvaez.

  * „Parvenitule”, se gândi Carrasco. „Am auzit de tine în Cuba. Îmi amintesc de scandalul care a izbucnit când ai refuzat să te însori cu Catalina Suarez, al cărei tată era bun prieten cu guvernatorul. Escudero te-a arestat pe motiv că te-ai revoltat împotriva regelui şi guvernatorul te-a obligat să-ţi faci datoria de gentleman. Te-am văzut în Santiago de Cuba, îmbrăcat în haine elegante, împreună cu ceilalţi prieteni ai tăi, hidalgo. Vorbeaţi şi râdeaţi strident, de parcă aţi fi fost nişte mari granzi, numai pentru că deţineaţi o bucată de pământ pe o insulă păgână, uitată de Dumnezeu. Şi acum uită-te la tine. Te crezi rege, numai că o mână de băştinaşi se tem de tine.”

  Torţele trosneau şi fumegau în ploaie, înaintând pe sub copacii mari ceiba. Încercă să se ridice în picioare, gata să se afunde în noroiul lipicios. Îi legaseră mâinile la spate.

  — Cum te cheamă? Zise o voce.

  Când îşi ridică privirile, îl văzu pe Cortes.

  — Carrasco, răspunse el.

  Sandoval îl lovi în coaste şi căzu din nou în noroi.

  — Carrasco, senor.

  De-abia peste câteva minute îşi recăpătă suflul.

  — Carrasco, senor, bombăni el.

  — Ştii cine sunt eu?

  — Da, Hernan Cortes, zise Carrasco. Ai o mină de aur şi o encomienda în Cuba.

  Cortes se aplecă, apropiindu-şi faţa la câţiva centimetri de a lui.

  — Nu, nu sunt acel Hernan Cortes. Sunt Hernan Cortes cel care stăpâneşte tot acest ţinut. Ai grijă să nu uiţi acest lucru!

  „Prostul”, se gândi Carrasco.

  — Vreau să ştiu, murmură Cortes, de ce forţe dispune Narvaez.

  Scoase o pungă şi o goli în palmă. Câteva bucăţi de jad şi turcoaze sclipeau la lumina torţei.

  — Sunt ale tale dacă-mi spui.

  Ploaia se scurgea din copaci.

  — Aştept, zise Cortes.

  Pe Carrasco îl cuprinse spaima pentru prima oară. Ezită.

  Deodată, Cortes se năpusti asupra lui şi-i înfipse degetele în gât. Carrasco se zbătu neajutorat. Nu mai putea să respire.

  — N-o să te las să-mi stai în cale, ţăran nenorocit ce eşti!

  Simţea răsuflarea fierbinte a lui Cortes.

  — Ai auzit? Aceasta este Noua Spanie, regatul meu!

  Cortes îl privea ca un nebun. Ochii îi sclipeau ca la un animal sălbatic şi saliva i se prelingea pe obraz.

  — Te fac eu să vorbeşti, chiar dacă va trebui să-ţi tai degetele şi urechile şi să ţi le îndes pe gât!

  Nu mai pot să respir.

  — Hai, vorbeşte!

  Încercă să dea din cap, dar degetele îl strângeau ca un cleşte. Îşi dădu seama că făcuse pe el de frică. Văzu pe cineva luptându-se cu Cortes. Încerca să-l dea la o parte. Puncte negre defilau prin faţa ochilor lui. Era gata să leşine.

  * „L-ar fi ucis”, se gândi Benitez. „Dacă n-aş fi intervenit la timp, l-ar fi ucis, mai mult ca sigur.”

  Dar, după ce-l stropi cu apă, îşi reveni destul de repede. Pe urmă, santinela le spuse tot ce doreau să afle.

  Narvaez se instalase în templul unde Cortes îi pusese cuţitul la gât lui Gordo, cu un an în urmă. Artileria fusese trasă în faţă şi cavaleria se împărţise, astfel încât patruzeci de jinetas erau izolaţi acum pe drumul dinspre vest. Nu puseseră patrule. Salvatierra era convins că nu vor fi atacaţi noaptea.

  Metodele brutale ale lui Cortes dăduseră rezultate rapide. Dar Benitez nu reuşea să-şi alunge din minte figura lui feroce, când îşi înfipsese ghearele în gâtul lui Carrasco.

  Optzeci şi şapte.

  Ploaia se scurgea din vârful coifurilor şi se prelingea pe armuri, strecurându-se pe şira spinării. Oamenii aşteptau înfriguraţi, înfometaţi şi epuizaţi după drumul lung de la Tenochtitlán.

  Cortes întoarse calul cu faţa spre ei. Arăta superb, în ciuda nopţii negre şi reci. Majordomul său, caceres, stătea lângă el, cu o torţă de brad în mână, care sfârâia în ploaie.

  — La noapte, domnilor, începu el, o să vă scrieţi istoria. Aveţi de ales: fie rămâneţi aici să muriţi, fie vă căutaţi norocul în Noua Spanie.

  Ploaia curgea constant, îmbibându-se în pământ.