AZTEC

Şarpele cu pene a spus: Când va veni vremea, mă voi întoarce în mijlocul vostru, pe marea din est, împreună cu oamenii albi, cu barbă – Proclamaţie către poporul toltec făcută de regele lor zeu, Şarpele cu Pene, cca. Anul 1000 e.n.

  Dintr-o legendă aztecă.

 

 

PARTEA I.

  PROLOG.

  Painala, lângă Coatzacoalcos.

  A pornit în beznă, ascultând sunetele propriei sale înmormântări.

  Era al Optulea Ceas al Nopţii, când apar fantomele şi demoni fără cap îi urmăresc pe călătorii singuratici. Malinali zăcea legată, cu mâinile la spate, pe podeaua colibei. Coşuri de răchită cu păstăi de vanilie, aşezate unele peste altele, lângă pereţi, răspândeau un miros dulceag, înecăcios în cameră.

  O bufniţă îşi întoarse capul mare şi o privi de pe grinda de cedru sculptată de deasupra capului ei. Ochii galbeni clipeau încet. Era un semn rău; bufniţa fusese trimisă de Zeul Umbrelor, Mitlantecutli, s-o anunţe că o aşteaptă.

  Şi mama vrea să mă trimită din lumea aceasta fără să-mi dea măcar bani, să-mi plătesc trecerea pe tărâmul umbrelor.

  A încercat din nou să se elibereze, dar cureaua îi tăia încheieturile. A început să plângă.

  Mama ei voia s-o ştie moartă.

  A închis ochii să asculte cântecele de doliu, bubuitul conchelor, tunetul tobelor huehuetl şi şuieratul fluierelor. A auzit pe cineva strigând-o pe nume şi apoi a răsunat trosnetul flăcărilor. Altcineva se înnegrea şi se prăjea pe rug în locul ei.

  Geamătul Vântului de Est o consola. În clipa ei de cumpănă, Şarpele cu Pene, Zeul Înţelepciunii veghea asupra ei.

  Auzea şoapte şi paşi afară, lângă colibă. Deschise din nou ochii să studieze umbrele.

  A văzut sclipirea torţei de pin când au intrat. Erau trei. Îi cunoştea: negustori de sclavi din Xicallanco. Fuseseră în sat de multe ori; tatăl ei îi tratase întotdeauna cu dispreţ. Unul din ei îşi pierduse un ochi şi carnea rozalie din jurul cicatricei semăna cu unsoarea rece.

  Torţele le umbreau feţele.

  — Uite-o, a spus bărbatul cu un ochi.

  A încercat să ţipe, dar căluşul o sufoca. Unul din ei a râs, iar cel cu un ochi i-a spus să tacă. Dar nu era nevoie, se gândea Mali. Chiar dacă ar fi urlat în gura mare tot n-ar fi auzit-o nimeni. Tobele de doliu astupau orice zgomot.

  Au ridicat-o uşor şi au scos-o din colibă în beznă. Vântul gemea din nou. Şarpele cu Pene era furios.

  Nu trebuia să-i fie frică. Nu era sfârşitul pe care i-l prevăzuse tatăl ei. Era Ce Malinali, Iarba Penitenţei, care îşi va găsi destinul în dezastru. Era toba care anunţa apusul pentru Motecuhzoma; viitorul ei era cu zeii.

  Viitorul ei era alături de Şarpele cu Pene.

  Unu.

  Tenochtitlán.

  O trestie pe străvechiul Calendar Aztec.

  Anul Domnului, 1519.

  Omul-bufniţă se clătina. Făcea spume la gură şi râdea de umbrele care apăreau în colţurile Casei Întunericului. Părul care îi ajungea aproape până la talie era năclăit de sânge închegat şi mantia neagră prinsă de umeri îl făcea să semene cu o cioară rău prevestitoare.

  Motecuhzoma, zeul Furios, Veneratul Conducător al Mexicăi, îl privea de pe un tron sculptat. Turcoazele din urechi şi buze sclipeau în lumina torţelor de pini. Îi şoptea întrebările Femeii-Şarpe de lângă el.

  — Om-bufniţă, poţi vedea viitorul Mexicăi?

  Omul-bufniţă zăcea pe spate, pe podea, râzând isteric sub influenţa lichiorului de peyotl.

  — Tenochtitlán este în flăcări! A zbierat el deodată, isteric.

  Motecuhzoma şi-a schimbat poziţia, stânjenit. Omul-bufniţă s-a ridicat, arătând spre zidul de piatră. O sclipire nebunească îi lucea în priviri.

  — Un turn de lemn merge spre templul lui Xopico!

  — Un turn nu poate să meargă, a şuierat Motecuhzoma.

  — Zeii au fugit. În pădure.

  Motecuhzoma îşi frângea mâinile în poală. A şoptit altă întrebare Femeii-Şarpe.

  — Pe Motecuhzoma cum îl vezi?

  — Îl vad arzând, fără să-l jelească nimeni. Mexica îi scuipă trupul.

  Femeia-Şarpe a încremenit la auzul acestei erezii. Chiar şi sub influenţa peyotl-ului, obscenitatea răsunase ca un bubuit de tunet în încăperea cavernoasă.

  — Ce mai vezi?

  — Temple mari pe lac. Mărşăluind spre Tenochtitlán!

  — Un templu nu poate mărşălui.

  — Şarpele cu Pene se întoarce!

  Omul-bufniţă respira întretăiat acum. Rostea cuvintele în timp ce se zguduia de râs.

  — Nu va mai exista nici un Tenochtitlán!

  Motecuhzoma s-a ridicat în picioare, desfigurat la faţă.

  — Oraşele noastre sunt distruse. Cadavrele noastre zac în mormane, unele peste altele.

  Femeia-Şarpe l-a văzut pe împărat acoperindu-şi faţa cu mâinile.

  — În curând vom vedea semnele pe cer!

  Omul-bufniţă se târa spre tron pe genunchi şi coate. La un moment dat s-a prăbuşit. Saliva i se întinsese pe obraji. Ochii lui sclipeau nebuneşte.

  — Întoarce-te să vezi ce o să se abată asupra Mexicăi!

  Motecuhzoma a rămas tăcut mult timp, ascunzându-şi faţa în mâini. Când şi-a descoperit-o, Femeia-Şarpe a îndrăznit să-i arunce o privire şi a observat că plângea.

  — Aşteaptă până ce trece efectul peyotl-ului şi apoi jupoaie-l de viu, a tunat Motecuhzoma.

  Pe urmă a ieşit din cameră. Omul-bufniţă a rămas pe podea, fără să ştie ce-l aştepta, pierdut în visurile sale sălbatice, nebuneşti, râzând de umbre.

  *

  Lângă râul Grijalva.

  Hernan Cortes stătea sprijinit de balustrada vasului Santa Maria de la Concepción care naviga pe coasta Yucatanului; pământul devenise o linie verde, în zare. În aerul sărat se simţea izul vegetaţiei tropicale. Catargele de pânză trosneau deasupra capului. Steagul său personal fâlfâia pe catarg: o cruce roşie pe fond negru, de catifea, sub care sclipea inscripţia latină brodată cu litere albastre. Erau aceleaşi cuvinte care împodobiseră odată blazonul lui Constantin:

  Fraţilor, să urmăm Crucea şi să ne lăsăm călăuziţi de credinţa noastră!

  Cortes zâmbea. Străbătuse un drum lung de la orizonturile melancolice, monotone, ale Extremadurei. Dar oare nu era exact ce-şi dorise? Naviga spre un tărâm necunoscut, în ape neexplorate de nimeni până atunci dar, cu toate acestea, avea senzaţia că se întorcea acasă. Vântul era vântul lui şi-l purta pe cărările destinului. Era la fel de convins ca de prezenţa lui Dumnezeu în ceruri.

  S-a întors spre Alaminos, căpitanul vasului:

  — Vom intra în istorie! I-a strigat el, dar cuvintele au fost înghiţite de vânt.

  S-a uitat pe punte şi i-a văzut pe Benitez şi Jaramillo discutând; hidalgos săraci, la fel ca el, educaţi şi de neam bun, dar fără moştenire. Veniseră în Indii, aşa cum făcuse şi el, sperând să se îmbogăţească, să scape de plictiseala şi sărăcia Castilliei şi Extremadurei, să se elibereze de sub tirania granzilor şi preoţilor acaparatori. Toţi alergaseră să i se alăture în această călătorie spre Cuba: mercenari, plantatori plictisiţi, căutători de aur ghinionişti, puşi pe jaf şi înavuţire. O să aibă grijă să-i căpătuiască. Va fi o aventură în stil vechi, care le va aduce glorie, bogăţii şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

  Da, venise în sfârşit vremea lui.

  *

  Gonzalo Norte îşi dorea moartea.

  Vomita din nou, scuipând veninul verzui în ocean. Greu de crezut că îşi petrecuse unsprezece din cei treizeci şi trei de ani ai săi ca marinar. Dar ultima oară când stătuse pe puntea unui vas fusese acum opt ani şi i se părea că trecuse o viaţă de atunci. Între timp, stătuse pe uscat şi uitase de mizeria vieţii pe apă, de mirosurile neplăcute şi legănatul mării.

  Dar nu numai duhoarea uleioasă a nao-ului îl făcea să-şi dorească moartea. Suferea nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte. Se uită în jur şi observă privirile suspicioase ale celorlalţi aţintite asupra lui. Toţi ştiau că purta în el o boală mai rea decât oricare de pe coastă. Unii din ei scuipau în direcţia lui când ieşeau pe punte.

  „Sunt singur ca un lepros”, se gândea el. „Voi fi singur toată viaţa mea.”

  Simţi un braţ pe umeri: Aguilar. Avea un singur prieten pe vasul acesta şi, din păcate, nu-l ţineau puterile să-l sugrume.

  — Nu-i aşa că este bine să fii din nou printre creştini, Gonzalo?

  Aguilar vorbea în vechea limbă Chontal Maya, pentru că Norte nu-şi mai amintea decât câteva cuvinte din castillana sa maternă.

  — Bine? Poate pentru tine, Jeronimo.

  Aguilar purta îmbrăcămintea maronie a unui diacon. Doar capul ras şi pielea bronzată îl trădau, arătând că numai cu câteva zile în urmă fusese sclav la un cacique mayaş. Mai strângea şi acum la piept Cartea orelor, antologia de rugăciuni, care fusese singurul său prieten în anii de captivitate petrecuţi în Yucatan.

  — Trebuie să uiţi de cealaltă viaţă, i-a spus Aguilar. Roagă-te să fii iertat şi Dumnezeu o să se îndure de tine. Ai cedat diavolului, dar mai poţi fi salvat.

  „Pe dracu”, se gândea Norte. „Dacă răul de mare nu mi-ar fi stors toată vlaga, l-aş arunca peste bord, să-i ţină de urât în Rai lui Dumnezeu şi celorlalţi sfinţi. Oare nu pricepe că nu mai am un suflet pe care să-l salvez? Mi l-au smuls, ca un preot care scoate inima din piept. De ce nu mă lasă în pace?”

  — Nu este un păcat; credinţa mea e mai puternică, a insistat Aguilar. Mila Dumnezeului nostru este nemărginită. Mărturiseşte-ţi păcatele şi vei putea începe o nouă viaţă.

  — Lasă-mă în pace, pentru numele lui Dumnezeu, a repetat Norte şi a vomitat din nou.

  *

  Julian Benitez simţea că i se întoarce stomacul pe dos. Norte era cel care-l dezgusta. Aguilar i se părea doar nesuferit, ca toţi preoţii. Cei doi bărbaţi – Norte era membru al echipajului, iar Aguilar pasager, un diacon popit de curând – scăpaseră cu opt ani în urmă de pe epava unui vas care mergea de la Darien la Hispanola. Împreună cu alţi şaptesprezece, se salvaseră într-o barcă lungă, dar cei mai mulţi muriseră de sete înainte să ajungă pe coasta Yucatanului. Poate că aceia fuseseră cei norocoşi, pentru că supravieţuitorii fuseseră capturaţi de indienii maya, care-l uciseseră pe căpitanul Valdivea şi alţi câţiva. Doar Aguilar şi Norte scăpaseră cu viaţă.

  După câteva zile au fost capturaţi din nou de un cacique care se dovedise mai paşnic decât primul. Ba chiar prietenos, pentru că îi oferise lui Aguilar propria fiică de nevastă. După cum le povestise Aguilar, stătuse o noapte întreagă gol, lângă coliba ei, dar se ferise de păcatele trupeşti refugiindu-se în zdrenţuita Carte a orelor.

  Norte în schimb cedase şi în această privinţă Benitez îl aproba. Înţelegea dorinţa carnală a lui Norte mai bine decât castitatea forţată a lui Aguilar. Dar nu pricepea în schimb celelalte fapte ale sale: cum putuse să se însoare cu o femeie păgână şi să aibă trei copii cu ea; cum acceptase să-şi perforeze urechile şi buza inferioară şi să-şi tatueze faţa şi mâinile ca un băştinaş de-al lor. Prin aceste acţiuni renunţase la credinţa lui şi devenise un sălbatic ca ei. Nu era mai presus decât un câine.

  Când Jaramillo şi restul echipajului l-au găsit pe Norte pe insula Cozumel, a încercat să fugă. Jaramillo l-ar fi omorât la fel ca pe ceilalţi naturales care îi atacaseră, dacă n-ar fi intervenit Aguilar exact la timp. Diaconul îl convinsese că Norte era un spaniol, la fel ca ei.

  „Un spaniol, poate, dar nu seamănă cu niciunul din noi”, se gândea Benitez.

  — Cortes ar fi trebuit să-l spânzure, zise Jaramillo.

  — Nici dacă m-ar prăji la foc mic, n-aş accepta asemenea umilinţe.

  — Când l-au găsit, avea pietre atârnate de nas. Şi uită-te cum i-au sfâşiat lobul urechilor. Aguilar spunea că aceste ritualuri fac parte din adoraţia diavolului, în templele lor.

  — N-ai observat că miroase ca un indian? A spus Benitez.

  — Ar fi trebuit să-i tai gâtul acolo, pe plajă şi să-l dau dracului pe Aguilar.

  — Cortes spune că avem nevoie de ei ca să ne ajute să ne înţelegem cu ceilalţi băştinaşi.

  — Poate Aguilar o să ne ajute, dar ăsta în nici un caz. Cum am putea fi siguri de ce o să le spună?

  Jaramillo a scuipat în mare.

  — Aguilar spune că sacrificau copii în templele lor şi după aceea îi mâncau.

  — Nu-mi plac preoţii, dar mă rog lui Dumnezeu să putem salva sufletele pierdute ale celor din aceste ţinuturi întunecate, i-a răspuns Benitez, clătinând din cap.

  — Roagă-te de asemenea lui Dumnezeu să ne răsplătească pentru că aducem credinţa pe acest pământ, a adăugat Jaramillo, zâmbind.

  *

  Alaminos, căpitanul, a condus flota spre gura râului. Cu un an înainte fusese cu Grijalva când debarcaseră în acest loc şi băştinaşii, care-şi spun tabascani, s-au arătat atât de prietenoşi, încât Cortes a hotărât să facă aici primul port din Lumea Nouă. Oamenii se adunaseră pe punte să privească linia de coastă profilându-se la orizont, printre palmieri şi dune de nisip. Erau entuziasmaţi cu toţii şi de-abia aşteptau să debarce.

  Dar, dacă ar fi ştiut ce-i aştepta, ar fi fugit îngroziţi, pentru că dincolo de coasta verde, netedă, nu se ascundeau aventura şi bogăţia, ci doi ani de iad.

  Doi.

  Potonchan, pe râul Grijalva.

  Câteva colibe acoperite cu frunze de palmier erau înconjurate de un gard de lemn. Sătenii se adunaseră pe malul râului, agitându-şi suliţele şi săgeţile. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în „armuri” din bumbac. Alţii săriseră deja în canoe şi încercau să blocheze accesul. Din mijlocul aşezării răsuna bubuitul tobelor de război şi tânguitul strident al cornurilor.

  Benitez îl privea pe Cortes. Se întreba ce fel de comandant era. Barba lui ascundea nişte buze subţiri ca tăişul unui cuţit. Figura lui sugera dispreţ, nu teamă.

  — Se pare că nu vor fi la fel de binevoitori faţă de noi cum s-au arătat cu Grijalva, a remarcat Benitez.

  Cortes a bombănit.

  — Am venit cu gânduri paşnice şi trebuie să ne răspundă la fel. Chiar dacă va trebui să-i ucid, ca să-i fac să priceapă.

  Pe urmă a trecut imediat la acţiune, dovedindu-se omul energic pe care-l cunoşteau toţi. Două tunuri mici erau îndreptate spre sat.

  — Pregătiţi praful de puşcă! A ordonat el. Ordaz, fii gata să laşi bărcile la apă! Aguilar, Norte, veniţi cu mine!

  Urletele războinice răsunau în jos, pe râu. Benitez se cutremură. Spre deosebire de ceilalţi, nu era soldat. Venise în Indii să-şi facă o plantaţie. Spera că va fi destul de sănătos să reziste.

  *

  Stăteau în bărci lungi, cu săbiile trase, în timp ce Diego Godoy, îmbrăcat în costumul lui negru de funcţionar regal, cu catarame de argint la pantofi, le citea băştinaşilor pe Râul Tabasco requeremiento în latină. Aguilar traducea, iar Benitez se agita, asudând în armura lui compusă din cămaşă, platoşă şi epoleţi. Ar fi prima luptă pentru el. Se ruga lui Dumnezeu să-i dea curaj. Se temea de-o moarte dureroasă, de răni, de faptul că ceilalţi îl vor considera un laş. Toate aceste gânduri îi abăteau atenţia de la notarul legal care citea pergamentul.

  Aguilar nu reuşea să se facă auzit peste vacarmul iscat de bubuitul tobelor şi urletele războinice.

  Indienii se apropiaseră la câţiva metri în canoele lor, agitându-şi lăncile şi scuturile din piele. Aveau trupurile mânjite cu unsoare neagră şi albă.

  Benitez spuse în gând o rugăciune adresată Fecioarei Maria.

  — Sunt vopsiţi în culorile războiului, a remarcat Jaramillo.

  Cortes se înnegrise de furie. Benitez nutrea o mare admiraţie faţă de el. Îi dădea senzaţia că putea amuţi indienii doar prin forţa personalităţii sale. Părea deosebit de calm. Stătea cu o mână în şold, iar cu cealaltă pe mânerul săbiei.

  — Ai spus că băştinaşii de pe râul acesta v-au întâmpinat cu prietenie când aţi venit aici cu Grijalva, i-a şuierat el lui Jaramillo.

  — Aşa a fost, Caudillo. Au cântat din fluiere şi au dansat pentru noi pe plajă. Se pare că i-a supărat ceva, între timp.

  Godoy s-a întrerupt din citit. Îşi dăduse seama, probabil, că era un efort inutil.

  — Continuă, i-a poruncit Cortes şi Godoy s-a supus imediat.

  Requeremiento era un document pregătit de biserică pentru a fi citit în noile teritorii, înainte de a fi rechiziţionate în numele Papei şi al regelui Spaniei. Începea cu o scurtă istorie a creştinismului, până în momentul în care Dumnezeu i-a dat în grijă Sfântului Petru omenirea. Pe urmă, spunea că succesorul lui Petru era Papa şi explica faptul că Papa donase insulele şi continentele oceanului regelui Spaniei. Prin urmare, trebuia ca locuitorii acestor ţinuturi să se supună lui Cortes, ca reprezentant legal al lui Carol al Cincilea. Dacă se supuneau, urma să fie trataţi cu blândeţe şi să beneficieze de binefacerile creştinismului; dacă nu, vor fi declaraţi rebeli şi vor suporta consecinţele.

  — Este o prostie, a spus Norte.

  Lui Cortes îi zvâcnea o vână la tâmplă.

  — Va să zică renegatul nostru a redescoperit limba oamenilor civilizaţi. Crezi că legea lui Dumnezeu este o prostie, Norte?

  — Aceşti oameni nu pricep nici un cuvânt din ce le spuneţi. N-au auzit în viaţa lor de Papa. Este o aberaţie.

  — Mă bucur că ai învăţat din nou să vorbeşti ca un gentleman spaniol. Dar este mare păcat că foloseşti ilustra noastră limbă pentru a exprima nişte erezii.

  — Este o erezie să susţii ce este drept şi normal? Dar presupun că această şaradă meşteşugită este menită să vă împace conştiinţa.

  — Poate într-o zi o să te văd atârnând într-un copac, Norte şi atunci o să-mi limpezesc într-adevăr conştiinţa.

  Godoy a terminat de citit requeremiento. Acum bubuitul tobelor şi urletele băştinaşilor deveniseră asurzitoare. Două săgeţi au căzut în apă. Aguilar s-a întors spre Cortes, aşteptând noi instrucţiuni.

  Părea foarte calm, ca şi când indienii care mişunau în jurul lor n-ar fi fost decât un roi de ţânţari enervanţi. Armura îi sclipea în soare. Pana prinsă de coiful de oţel fâlfâia în briză.

  Benitez încerca să-l imite, străduindu-se să-şi alunge spaima. „Stai liniştit” şi-a spus el. „Nu-i lăsa să vadă că ţi-e frică.”

  — Spune-le că am venit cu gânduri paşnice, a poruncit Cortes, că vrem doar să ne dea mâncare, apă şi să stabilim relaţii cordiale.

  Aguilar a început imediat să traducă, urlând cât îl ţineau plămânii.

  — Spune-le că nu vrem să le facem nici un rău. Suntem castillieni şi am venit să-i ajutăm, a adăugat Cortes.

  Altă ploaie de săgeţi s-a abătut asupra lor, căzând în apă, la câţiva metri de barcă.

  — Pe onoarea mea, dacă nu încetează cu violenţa, vor fi singurii vinovaţi de cele întâmplate! Aguilar, spune-le că trebuie să fie paşnici sau să-şi închine sufletele lui Dumnezeu!

  — Nu putem să ne războim cu atâţia, a remarcat Norte.

  — Ce ştie un marinar şi un renegat despre tactica militară?

  — Sunt mii de oameni, iar noi doar câţiva.

  — Dar suntem spanioli, aşa că soarta este întotdeauna de partea noastră.

  Răsună un şuierat şi o ploaie de pietre lansate din praştiile indienilor se abătu asupra lor în locul săgeţilor. Unele cădeau în apă, inofensive, dar altele se loveau de scuturi şi armuri. Câteva însă îşi atinseră ţinta, pentru că Benitez auzi un om strigând.

  — Gata! A strigat Cortes, ridicând sabia să dea semnal tunarilor.

  Tunurile s-au descărcat amândouă deodată, aruncând ghiulele în crângul de mangrove. Frunzele şi trunchiurile copacilor au căzut peste trupurile indienilor care au avut ghinionul să fie în zona distrugerii. Efectul a fost cumplit. Mii de voci au zbierat îngrozite şi indienii au luat-o la goană.

  Cortes a sărit în apa noroioasă.

  — Santiago y cierre Espana! Pentru Sf. Iacob şi pentru Spania!

  Soldaţii îl urmau spre mal. Benitez s-a luat după el.

  *

  După aceea, nu şi-a mai amintit mare lucru din acea primă bătălie pe malul râului. Spaima îl ameţise: s-a năpustit spre un grup de trupuri maronii, pictate, asurzit de strigătele războinicilor, bubuitul tobelor şi şuieratul băştinaşilor. Îşi rotea orbeşte sabia. Scutul primitiv de piele din faţa lui a zburat în lături şi indianul s-a apucat de ciotul care-i rămăsese în loc de braţ.

  Benitez a mers înainte, atacând următorul băştinaş despuiat. Dar tot mai mulţi indieni năvăleau pe malul râului acum, când îşi reveniseră din spaimă. Îi copleşeau numeric. Era imposibil de crezut că vor putea nimici asemenea hoardă.

  O să mor. Aici, în acest râu maroniu, noroios.

  Benitez îşi dădea seama vag de ce se întâmpla în jurul lui. Roti din nou sabia şi văzu alt indian prăbuşindu-se la picioarele lui. Apa era plină de cadavre şi căpătase o culoare ruginie.

  Benitez lovi iarăşi, tresărind când suliţa îi atinse pieptul. Dar vârful de obsidian se zdrobi de platoşa din oţel.

  Îşi împunse agresorul cu suliţa, se împiedică de un cadavru şi căzu. Se zbătu disperat în noroi, gata să se înece. Când reuşi să se ridice din nou, se trezi cu un tabascan dinaintea lui. Îşi pierduse coiful de oţel în apă. Acum era descoperit.

  Dar, în loc să-i dea lovitura de graţie, l-a apucat de păr şi l-a târât pe mal. Benitez a încercat să ridice sabia cu mâna stângă. Dar, înainte să se mişte, l-a văzut pe Cortes năpustindu-se spre el şi străpungându-l cu suliţa pe indian. Omul a urlat de durere, i-a dat drumul şi a căzut într-o parte, luându-se de burtă.

  Cortes l-a ridicat în picioare pe Benitez.

  — Santiago! A strigat el.

  „Într-adevăr, Sf. Iacob este de partea mea azi”, s-a gândit Benitez. „Ar fi trebuit să fiu mort până acum. De ce băştinaşul nu m-a ucis când a avut ocazia?”

  Trei.

  Benitez s-a sprijinit în sabie, a tras aer în plămâni şi şi-a şters sângele care-i picura din rana de la cap. Supravieţuise primei sale bătălii. Se simţea mândru. Deşi nu dovedise cine ştie ce eroism, devenise bărbat. Dar măcelul nu-i trezise nici o satisfacţie. Nu simţea nici o plăcere să ucidă alt om, chiar dacă era un păgân. Şi dacă asta însemna să fii soldat, prefera să renunţe. S-a lăsat în genunchi, cu mâna pe mânerul spadei şi-a înălţat o rugăciune Fecioarei. Când a închis ochii, a văzut indianul aplecat asupra lui, cu toporul de piatră ridicat deasupra capului. Îi venea să vomite.

  De ce îl cruţase?

  *

  Cortes o porni spre copacul din mijlocul satului. Îşi ţinea coiful sub braţul stâng şi părul lung, negru îi cădea pe umeri. Era roşu la faţă, dar ochii îi sclipeau de bucurie. Simţea acelaşi entuziasm şi la oamenii lui; o luptă prinde bine uneori, dacă pierderile sunt mici.

  A făcut trei crestături în scoarţa copacului cu sabia şi a strigat:

  — Iau acest oraş în numele Majestăţii Sale, Regele Carol al Spaniei.

  Diego Godoy s-a grăbit să consemneze momentul.

  Câţiva indieni capturaţi au fost împinşi înainte, cu mâinile legate la spate. În timpul bătăliei, Benitez zărise doar crâmpeie din ce se petrecea în jurul lui: coifuri cu pene, trupuri goale pe jumătate, feţe pictate. Acum avea ocazia să-şi studieze inamicul mai atent. Aveau picioare crăcănate, o pânză în jurul şoldurilor şi părul tuns. Alţii purtau mantii frumos brodate, prinse pe umăr. Mulţi aveau tatuaje roşii pe faţă şi pe corp, iar lobul urechilor era zdrenţuit. La fel ca Norte.

  — Spune-le că n-au de ce să se teamă, i-a poruncit Cortes lui Aguilar, care le-a tradus indienilor.

  Au primit informaţia stoic şi cu puţin entuziasm, din câte i s-a părut lui Benitez.

  — Spune-le că am fost trimişi de un mare rege de peste ocean şi avem multe lucruri interesante să le comunicăm şefilor lor. Asigură-i de asemenea că nu vrem să le facem nici un rău. O să luăm doar nişte apă şi provizii pentru călătoria noastră.

  Aguilar le-a comunicat prizonierilor, care s-au privit uimiţi, dar n-au spus nimic. După ce Alvaro i-a mânat în altă parte, Cortes s-a întors spre Benitez.

  — Puneţi santinele în oraş. Vom înnopta aici. O să aşteptăm întoarcerea băştinaşilor. I-am făcut să guste din oţelul nostru; poate acum vor fi dispuşi să discute.

  S-a lăsat o linişte stânjenitoare după ce oamenii au înţeles implicaţiile cuvintelor lui Cortes. Leon a deschis primul discuţia.

  — Unchiul meu a dat ordine stricte să nu dormim niciodată pe ţărm.

  În momentul acela, Benitez a observat expresia feţei lui Cortes, sclipirea ciudată din ochii lui şi şi-a dat seama că nu-l cunoştea deloc.

  Cortes l-a privit de sus pe Leon.

  — Cine este căpitanul?

  Leon, un bărbat solid, cu barbă mare, neagră şi glas răsunător, nu s-a lăsat intimidat.

  — Trebuie să respectăm instrucţiunile guvernatorului.

  — Şi ordinele mele! A strigat Cortes, înfigându-şi sabia în pământ. Dacă vreunul din oameni vrea să-mi pună autoritatea sub semnul întrebării, s-o facă acum!

  „La toţi dracii, vorbeşte serios!”, s-a gândit Benitez. Amuţiseră cu toţii.

  — Atunci ne-am lămurit. Vom înnopta aici, a adăugat Cortes, luându-şi sabia.

  — Aici nu este nimic, a spus Jaramillo, scuipând în noroi. Nici aur, nici argint, nici măcar o femeie.

  În timp ce mergeau pe străzile prăfuite, câţiva câini fără păr lătrau după ei. Jaramillo şi alţi câţiva se amuzau, împungându-i cu săbiile.

  Satul era pustiu. Benitez intră în câteva case. Erau simple, cu pereţi din chirpici şi cu acoperişuri de stuf. Nu existau uşi şi niciuna din case nu avea mobilă. Patul consta într-o grămadă de beţe uscate şi iarbă, acoperită cu preşuri de bumbac. Fiecare locuinţă se mândrea cu un mic altar într-unul din colţurile întunecate, care adăpostea o statuetă înconjurată de mici ofrande de hrană. S-a apropiat. „Demoni sculptaţi în lut roşu” şi-a spus el în gând, cutremurându-se.

  Dar figurile nu erau nimic faţă de ce au găsit în vârful piramidei.

  *

  Piramida era imensă, înaltă cât catedrala din Sevilla, după aprecierea lui Benitez. Fusese construită din blocuri masive de piatră şi domina casele din chirpici şi cărămidă. Balauri şi şerpi din piatră stăteau de pază în curte şi peste tot erau sculptate hieroglife ciudate. Era dovada unei culturi mult mai sofisticate decât îşi imaginaseră şi los conquistadores se zgâiau uimiţi.

  — Oare am ajuns în China? Murmură Benitez.

  Îi urmă pe Cortes, Aguilar, Norte şi Jaramillo în vârful piramidei. Era greu de urcat şi în vârf s-au oprit o clipă să-şi tragă sufletul, înainte să păşească spre altar.

  Înăuntru era umed şi mirosea a junglă şi moarte. Un timp n-au reuşit să vadă nimic, până şi-au obişnuit ochii cu întunericul.

  Pe urmă, Benitez a auzit glasul lui Jaramillo.

  — Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu.

  Un şarpe atârna peste altar, încolăcindu-se în jurul unui jaguar de marmură. În spate, un monstru de piatră cu ochi mari, bulbucaţi şi colţi îi privea din culcuşul lui. Băştinaşii îl vopsiseră în albastru.

  — Este Tlaloc, aducătorul de ploaie, a murmurat Norte, cu respect.

  — Ba este diavolul, a spus Cortes.

  A tăiat capul şarpelui de pe altar cu sabia şi l-a aruncat în beznă. Pe urmă s-a apropiat să studieze jaguarul de piatră. Un lichid vâscos se prelingea dintr-un vas, în spatele lui. Şi-a înmuiat degetele în vas şi le-a mirosit. Apoi a răsturnat brusc idolul pe podea, ca şi când ar fi fost ceva infect.

  — Ce-i asta? L-a întrebat el pe Norte, tremurând de furie.

  Norte a rămas tăcut.

  Jaramillo descoperise între timp alte ofrande pe treptele de piatră, sub masca rânjită a lui Tlaloc; un smochin mic, nişte pânză brodată, craniile şi oasele a patru băştinaşi morţi.

  — Sacrificii umane, a spus Aguilar, cu un glas răguşit. Cred că or să aducă ploile şi or să hrănească recoltele.

  Cortes nu-l slăbea din priviri pe Norte. Şi-a ridicat degetele ude de sângele de pe suportul de piatră.

  — Lucrul dracului! A exclamat el şi s-a şters de cămaşa lui Norte.

  — Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a adus aici să le arătăm dreapta credinţă, a spus Aguilar.

  — Cum se fac aceste sacrificii infernale? L-a întrebat Cortes.

  Aguilar a ezitat.

  — Scot inima victimei cât este încă în viaţă, i-a răspuns el şi oferă sângele zeilor lor. Apoi se hrănesc cu membrele corpului. Este soarta tuturor prizonierilor de război. Asta ne-ar fi aşteptat şi pe noi dacă n-am fi învins.

  Câţiva soldaţi de-ai lui Cortes îi urmaseră înăuntru şi acum stăteau tăcuţi la intrare, zgâindu-se la mormanul de oase putrezite. Euforia victoriei lor se risipise acum când vedeau ce i-ar fi aşteptat.

  Alvaro le-a întrerupt contemplarea, năpustindu-se înăuntru. Gâfâia după ce urcase scările.

  — N-a mai rămas nimic în tot oraşul. Au luat tot! Apoi s-a oprit, uitându-se în jur.

  — Ce-i asta, pentru numele lui Dumnezeu?

  — Am dat peste un cuib de canibali, a spus Cortes.

  — Dumnezeule! A exclamat Alvaro, întorcându-se spre Norte. Sălbaticii ăştia sunt foştii tăi camarazi?

  Norte l-a privit drept în ochi. Benitez se întreba ce-o fi în capul lui. Participase la aceste ritualuri? Mâncase şi el carne de om, împreună cu tribul lui adoptiv? Ar fi trebuit să-l lichideze pe plajă, aşa cum intenţionase Jaramillo. Ar fi meritat să moară neîmpărtăşit, ca un păgân ce era.

  — Dumnezeu să ne ajute să-i conducem pe aceşti oameni spre adevărata credinţă, a spus Aguilar şi a căzut în genunchi, odată cu Cortes.

  Benitez, Alvaro, Jaramillo şi soldaţii le-au urmat exemplul, lăsându-l pe Aguilar să ţină o slujbă.

  Dar, imediat cum au terminat, Benitez a alergat afară, s-a oprit la poalele infernalului templu şi a început să vomite.

  Patru.

  Acalan.

  Sora Lună era dezmembrată, întunecată în mormântul ei. Monştrii bântuiau noaptea, în căutarea călătorilor singuratici. Cântul sacadat al femeilor se ridica şi scădea în valuri, în ritmul tobelor şi fluierăturilor, înălţând imnul tânguitor al morţii.

  Mali stătea cu picioarele încrucişate, uitându-se la soţul ei mort. Fusese pregătit pentru incinerare în poziţia tradiţională, stând drept, înfăşurat într-o pânză albă, brodată. Fraţii lui îi scoseseră măruntaiele şi ea îi pusese în gură bucata de jad, să-şi plătească trecerea pe lumea cealaltă.

  S-a aplecat spre stăpânul ei mort, Tigrul Lip Plug, oprindu-se la câţiva centimetri de faţa lui.

  — Când vei fi un fluture în Raiul Aducătorului de Ploaie, sper că o să dai mai multă plăcere florilor, decât mi-ai dat mie.

  Îi spuseseră că stăpânul ei murise cu cinste. Fusese cât pe ce să ia un prizonier castillan, târându-l de păr prin apă, dar apoi alt Stăpân al Tunetului a intervenit inexplicabil în duel şi l-a lovit cu sabia lui. Doi din fraţii lui Tigru Lip Plug îl aduseseră la Acalan, unde aşteptase două zile şi două nopţi în agonie, până sărutase pământul. Era exact moartea pe care şi-ar fi ales-o Tigrul Lip Plug, s-a gândit ea. Zeii îi storseseră fiecare picătură de licoare divină înainte să-l accepte în rândurile celorlalţi războinici morţi. Acum era în paradisul verde al lui Tlaloc, paradisul fluturilor, unde fântânile gâlgâiau etern şi păsările de smarald zburau în văzduh.

  N-o să-i fie dor de el.

  Ieşirea dinspre stradă era acoperită cu o tapiserie ţesută cu clopoţei din aur. Clopoţeii răsunară zglobiu când apăru Floarea Ploii şi se aşeză pe covoraş, lângă ea.

  — Ce se întâmplă, surioară? A murmurat Mali.

  — Caciques nu se pot hotărî dacă aceşti Oameni ai Tunetului sunt fiinţe sau zei. Războinicii noştri susţin că trebuie să fie zei, pentru că pielea lor străluceşte ca soarele şi este atât de grea, încât le tremură săbiile în mâini. Spun că bărcile lor pot aduce tunetul de pe cer într-o zi senină.

  — Bineînţeles că sunt zei, a spus Mali. Vin din est şi prind vântul în pânzele uriaşe ale bărcilor lor. Sunt mesagerii Şarpelui cu Pene, care s-au întors la noi.

  — Doar nu crezi asemenea prostii! Oamenii Tunetului au venit şi anul trecut. Cei de la Champoton au ucis vreo douăzeci din ei. Şi au văzut că sunt oameni, la fel ca războinicii noştri.

  — Şarpele cu Pene era slujit de pitici şi muritori ca noi. Pot muri oricâţi din ei. Dar însuşi Şarpele cu Pene este indestructibil. Acesta este anul lui, anul legendei sale.

  Torţa de pin care ardea pe perete umbrea faţa Florii Ploii.

  — Sunt doar câteva sute de oameni obişnuiţi, iar noi suntem mii. Mâine o să-i măcelărim.

  Mali nu i-a răspuns. Floarea Ploii n-avea decât să creadă ce voia. Ea una ştia adevărul. Tatăl ei îi spusese că Şarpele cu Pene Quetzalcoatl o să se întoarcă pe o plută dinspre est şi o să-i salveze din Mexica şi împărtăşise de asemenea alt secret important. Îi promisese că ea, Ce Malinali Tenepal va fi mesagera unei noi epoci.

  Ştia mai bine decât Floarea Ploii că propriul ei destin se afla la Potonchan în noaptea aceea.

  Potonchan.

  În dimineaţa care a urmat bătăliei de pe râu, Cortes a poruncit ca trupurile indienilor morţi să fie arse şi oamenii săi au scos din templu sculptura din piatră a Aducătorului de Ploaie. A fost nevoie de doisprezece oameni s-o tragă până la marginea piramidei, de unde au rostogolit-o pe trepte cu lăncile, până s-a sfărâmat în curte. În locul ei. Călugărul Olmedo a ridicat o cruce de lemn şi a bătut icoana lui Cortes, Nuestra Senora de los Remedios, pe peretele templului.

  Pe urmă, Cortes şi-a fixat cartierul general în altar şi a aşteptat răspunsul băştinaşilor la ofertele sale de pace.

  *

  Soare fierbinte, căldură sufocantă, muşte insuportabile. Înăuntru, în templul de piatră, era răcoare, o adevărată binecuvântare. Aduseseră o masă de lemn de pe vasul Santa Maria de la Concepción şi Cortes s-a aşezat la ea pe scaunul masiv, de mahon, luat din Cuba.

  Ceilalţi ofiţeri se adunaseră în jurul mesei, aşteptând să afle care va fi următoarea mişcare. Cortes simţise încordarea care plutea în aer. Se temeau. Încă nu aveau încredere în el şi nici suficientă credinţă.

  Se uita în jur, la feţele lor; erau Puertocarrero, cu păr blond şi trăsături aristocratice dar nu se pricepea la războaie, nerăbdătorul Alvarado, cu păr roşcat, barbă aurie şi lanţ de aur peste costumul negru, tânărul Sandoval, călăreţul, Ordaz, un veteran al războaielor, tânărul Leon, un velaschist, la fel ca Ordaz şi un încurcă-lume; faţa vulturească, duşmănoasă şi obrajii mâncaţi de vărsat ai lui Jaramillo; şi, în sfârşit, Benitez, cu trăsăturile lui hâde şi ciocul caraghios.

  Le sclipea sudoarea pe feţe.

  Cortes întinse solemn pe masă harta coastei, desenată în cerneală. O făcuse Grijalva, cu un an înainte.

  — Domnilor, deoarece nu am primit încă un răspuns din partea băştinaşilor, haideţi să vedem ce posibilităţi avem. Putem să ne întoarcem la corăbiile noastre şi să explorăm coasta mai departe, spre nord. Deşi eu cred că ar fi o greşeală să fugim de indieni, aşa cum a făcut Grijalva anul trecut la Champoton. Ar deveni şi mai îndrăzneţi şi data viitoare ar fi şi mai greu să-i înfrângem. Sau putem să aşteptăm aici până când tabascanii vor lua legătura cu noi. Mai există desigur posibilitatea să-i atacăm înainte să-şi întărească forţele. Vreau să aud şi părerile voastre.

  Când a terminat de vorbit, a zâmbit şi s-a sprijinit de spătarul scaunului.

  — Ar trebui să plecăm imediat de aici, zise Leon. Am acţionat contrar sfaturilor guvernatorului, unchiul meu.

  — Aşa este, l-a aprobat Ordaz. Nu avem nici oamenii, nici resursele necesare să pornim o campanie împotriva indienilor. Suntem depăşiţi numeric. Nu uita ce i s-a întâmplat lui Grijalva anul trecut.

  — Eu zic să-i atacăm acum pe ticăloşii ăia, a strigat Alvarado. Le-am lăsat destul timp să se hotărască! Nu contează câţi sunt. Un spaniol valorează cât o sută de indieni!

  — Sunt de acord cu Alvarado, a spus Jaramillo.

  — Dar nu avem nici un motiv să ne războim cu aceşti oameni, l-a întrerupt Benitez. N-au făcut altceva decât să-şi apere satul. Haideţi să plecăm mai departe şi să căutăm nişte băştinaşi mai prietenoşi.

  — O să râdă de noi că suntem nişte laşi, a spus Sandoval.

  Pe urmă au început să vorbească toţi deodată.

  — Înseamnă că ne-am împărţit în două tabere egale, a spus Cortes.

  Benitez îl dezamăgise. După zelul pe care-l arătase în luptă, se aşteptase la mai mult de la el. Acum însă îl etichetase drept un tip incomod, la fel ca Leon şi Ordaz.

  — Îl las pe Alonso să hotărască, zise el, uitându-se la Puertocarrero. Ce spui?

  — Cred că ar trebui să urmăm sfatul comandantului nostru a spus Puertocarrero; pe un ton blând.

  Cortes a zâmbit. Se aşteptase să-i răspundă aşa.

  — Foarte bine, a spus el, uitându-se din nou la hartă. După părerea mea, ar trebui s-o pornim pe uscat, pe această rută, până reuşim să luăm legătura cu băştinaşii. Dacă vor să facem comerţ şi să ne dea provizii, o să acceptăm, bineînţeles. Însă, dacă au chef de luptă, o să-i liniştim.

  — Mă întreb cine o să liniştească pe cine, a bombănit Ordaz.

  — Nu trebuie să ne temem de băştinaşi, a spus Cortes. Am învăţat lecţii importante după această întâlnire. Am fost depăşiţi numeric, cam zece la unul şi, chiar dacă unii au fost răniţi, pierderile au fost mici. Săbiile şi lăncile lor sunt făcute din ceva care se sparge, când se lovesc de scuturile şi platoşele noastre de oţel. Scuturile lor din piele sau lemn nu se compară cu oţelul de Toledo. În afară de asta, am aflat unele amănunte despre băştinaşi de la fratele Aguilar şi renegatul Norte. Se pare că cea mai mare onoare pentru ei nu este să lupte, ci să ia ostateci pentru sacrificiile lor infernale. Dar tactica aceasta ne avantajează, nu? A adăugat el, uitându-se la Benitez.

  — Într-adevăr, l-a aprobat băiatul, albindu-se la faţă.

  — Probabil că acesta este motivul pentru care sunt atât de dornici să se arunce în săbiile noastre.

  S-a uitat în jurul mesei.

  — Dacă nu ne plictisim să ucidem, cred că victoria noastră este asigurată.

  — În orice caz, s-ar putea să fie atât de mulţi, încât să nu mai apucăm să-i omorâm. Poate că băştinaşii adună chiar acum o mare armată.

  — Poate, dar nici noi nu ne-am desfăşurat toate forţele. Dacă două salve de tun au reuşit să-i împrăştie atât de repede, imaginaţi-vă ce efect ar avea dacă am descărca o întreagă baterie. Şi, adăugă el zâmbind, gata să arunce în foc ultimul as, n-au văzut încă o cavalerie în plin atac.

  *

  După plecarea ofiţerilor săi. Cortes s-a sprijinit de spătarul scaunului, contemplând corabia care plutea pe apele sclipitoare ale golfului, încadrată de intrarea în piramidă, „într-o zi, or să se compună balade despre mine”, s-a gândit el. „O să fiu cântat la fel ca Cidul sau Alexandru cel Mare.” În Cuba nu era decât un plantator amărât, un supus al guvernatorului Velasquez. Aici însă va deveni exact ce îşi visase dintotdeauna.

  Îşi făcu un jurământ în gând: acesta este regatul lui şi va fi regele său.

  Ceutla.

  Ordaz conducea infanteria prin câmpurile de porumb şi cacao. Înaintarea lor era stânjenită de o reţea de canale de irigaţie şi şanţuri de scurgere. De partea cealaltă a văii erau câteva mii de băştinaşi. Penele lor fluturau în păr ca frunzele unui pom. Benitez îi privea din ascunzătoarea lui dintre copaci. Vântul purta vacarmul tobelor, cornurilor şi fluierelor lor.

  „Doamne Sfinte, ajută-mă să apuc apusul soarelui.”

  Cortes se întoarse în şa să le vorbească. Erau doar şaisprezece, toată cavaleria pe care reuşise s-o adune Cortes. Dar călărea cu o mână pe hăţuri şi alta în şold, ca un duce în fruntea a mii de supuşi. Oare nu se temea chiar de nimic? Se întrebă Benitez.

  — Ziua aceasta este a noastră, domnilor. Vom alege momentul potrivit pentru atac.

  Iapa lui maronie frământa pământul, scuturându-şi capul împodobit cu pene, în timp ce îşi umplea nările, adulmecând mirosul spaimei şi prafului.

  — Nu uitaţi să loviţi cu lăncile în sus, spre ochii lor, ca să nu vă tragă din şa. Şi nu vă temeţi de nimic, pentru că azi Dumnezeu este cu noi!

  Băştinaşii au început atacul cu o ploaie de pietre şi săgeţi. Peste câteva minute, primul escadron s-a lansat împotriva infanteriei lui Ordaz. Benitez a văzut soarele sclipind pe armurile de oţel şi apoi a apărut un nor de flăcări şi fum, urmat de bubuitul tunetelor. Indienii din primul rând au dispărut, retezaţi parcă de o coasă invizibilă.

  Dar băştinaşii n-au ezitat decât o clipă. Supravieţuitorii aruncau nori de iarbă şi praf roşu în aer, încercând să-şi mascheze pierderile. S-a tras încă o salvă. Şi încă una.

  Indienii erau seceraţi de ghiulele, iar cei care scăpau cădeau victimă archebuzierilor şi arcaşilor. Dar continuau să se reverse în valuri. În mod inevitabil, câţiva au ajuns la liniile spaniolilor, forţându-i să se retragă numai datorită superiorităţii lor numerice.

  Benitez se întreba când va da Cortes ordinul de atac. Se foi în şa, strâmbându-se. Mirosul rânced al legăturilor de piele, unsoarea armurii şi sudoarea calului alcătuiau o combinaţie greţoasă. I se uscase gura. În adâncul inimii lui era un laş, aşa cum bănuise.

  Cortes stătea liniştit în şa, urmărind lupta.

  Ordaz şi oamenii lui se retrăgeau, poticnindu-se prin şanţuri.

  Deodată, Cortes s-a ridicat în şa.

  — Santiago y cierre Espana! Pentru Sf. Iacob şi pentru Spania!

  Şi au pornit-o la galop.

  *

  Băştinaşii nu-i auziseră. Tropotul cailor era astupat de bubuitul artileriei şi vuietul propriilor lor tobe. Principalul corp de armată stătea cu spatele la ei; o să-i ia complet prin surprindere. Dar în momentul acela Benitez şi-a dat seama, spre oroarea lui, că se îndreptau direct spre şanţurile de irigaţii. Cortes calculase greşit. Calul lui s-a împiedicat şi i-a văzut pe ceilalţi clătinându-se cât pe ce să fie aruncaţi din şa.

  Benitez înfipse pintenii în coapsele iepei sale. Dacă atacul lor dădea greş, aveau să moară cu toţii.

  Îşi aminti de oasele din templul de la Pontochan.

  Acum trecuse de şanţuri şi galopa pe teren sigur. Valea răsuna de strigătele indienilor. Băştinaşii din faţa lui au lăsat beţele şi suliţele şi au rupt-o la fugă. Benitez îşi mâna calul spre ei, cu suliţa îndreptată spre feţele lor, aşa cum îi sfătuise Cortes.

  S-a întors, aşteptându-se să vadă restul cavaleriei alături. Dar nu era nimeni. Rămăsese singur. Ceilalţi se împotmoliseră în noroi.

  Benitez strigă, de data aceasta de groază şi disperare, dar îmboldi calul instinctiv şi atacă din nou. Mai întâi zeci, pe urmă sute şi mii alergau înspăimântaţi. Auzi aclamaţiile infanteriei lui Ordaz. Benitez îşi întoarse calul şi porni iarăşi la atac. Simţea cum îi bubuie sângele în urechi, în timp ce gonea de la spate armata de indieni, ca un câine după oi.

  Acum sosise şi restul cavaleriei. Benitez trase de hăţuri, într-un nor de praf, a dat capul pe spate şi a scos un strigăt victorios, proclamându-şi triumful, bucuria şi mirarea că îndrăznise atât de mult şi supravieţuise.

  *

  Norte rătăcea îngreţoşat pe câmpul de luptă. Nu vedea decât membre smulse din încheieturi şi mormane însângerate de carne, gemând în agonie. Spaniolii se plimbau printre ei, în armurile lor, râzând, strigând şi bătându-se pe spate. Câştigaseră contrar tuturor aşteptărilor. Datorită lui Cortes, realizaseră imposibilul.

  Doar Norte nu se bucura. Sperase în sufletul lui că indienii vor triumfa, chiar dacă această victorie i-ar fi adus moartea, mai mult ca sigur. Acum ştia că putea să-şi accepte sfârşitul. În schimb umilinţa şi disperarea acestei vieţi i se păreau de nesuportat.

  — Totul era pierdut, a auzit el pe unul din soldaţi povestind. Pe urmă l-am văzut. A apărut din praf, călare pe un cal alb. A pus băştinaşii pe fugă!

  — Pe cine? L-a întrebat Cristobal Flores.

  — Pe Santiago! Sfântul Iacob! L-am văzut pe câmpul de luptă pentru o clipă şi apoi a dispărut într-un nor de praf.

  „Ce prostie”, s-a gândit Norte. „Spaniolii erau la fel de proşti şi superstiţioşi ca băştinaşii. Dar se credeau superiori.”

  — A fost Benitez, le-a spus el.

  Guzman şi Flores l-au privit miraţi.

  — Nu l-aţi văzut pe Santiago, ci pe Benitez.

  — Nu simţi ceva? L-a întrebat Guzman pe Flores.

  Flores a întors capul în vânt.

  — Ba da, miroase a sălbatici. Credeam că i-am ucis pe toţi.

  Guzman se aplecă, tăie urechea unui indian mort şi o aruncă la picioarele lui Norte.

  — Poftim micul dejun, i-a spus el.

  Norte citea ura în privirile lor. Îi amintea de aceeaşi privire oglindită în ochii indienilor, cu opt ani în urmă, când îl prinseseră. Dar poate nici mayaşii nu-l uraseră atât de mult ca aceştia doi.

  Era cu adevărat singur.

  Cinci.

  Pontochan.

  Erau patru canoe de război, împodobite cu ghirlande de flori. În timp ce se apropiau de mal, spaniolii se înghesuiau râzând, strigând şi dându-şi coate, ca nişte şcolari. Oamenii lui Ordaz, la ce să te aştepţi de la ei?

  A apărut pe mal să salute solia, însoţit de Aguilar, în costumul lui franciscan. Băştinaşii ceruseră pace imediat după bătălia de la Ceutla şi Cortes le ceruse un semn al bunei lor credinţe. Ofrandele erau în canoe.

  Cacique l-a salutat pe Cortes în maniera tradiţională, îngenunchind, atingând pământul cu degetele şi apoi ducându-l la buze.

  — Vă imploră de asemenea să-i iertaţi că au fost atât de inconştienţi încât să vă atace.

  Cortes încuviinţă din cap cu indulgenţă. Dar îşi concentrase atenţia asupra lui cacique. Îl preocupa mai mult ce adusese delegaţia în canoele lor. Aşa cum le ceruse, veniseră pregătiţi să le dăruiască nişte figurine din aur, dezamăgitor de mici, care reprezentau păsări, şopârle şi animale firave. Erau de asemenea nişte pietre preţioase, cercei, o pereche de sandale din aur. Sclavii lui cacique le-au înşirat pe jos pe carpetă.

  Cortes s-a aplecat să le examineze. Nu erau cine ştie ce, dar îl mira lucrătura lor artistică. Din câte văzuse până acum, aceşti oameni nu erau atât de primitivi pe cât i se păruse lui Grijalva.

  — Întreabă-l de unde iau aurul, a spus el, întorcându-se spre Aguilar.

  Aguilar s-a grăbit să traducă.

  — Spune că sunt mine departe, în interiorul insulei, într-un loc numit Mexic.

  — Mexicul acesta are mult aur?

  — Spune că regele Mexicului este cel mai bogat suveran din întreaga lume, i-a răspuns Aguilar.

  Cortes s-a gândit un timp la cele auzite, sperând să nu-şi trădeze nerăbdarea.

  — Pe regele ăsta cum îl cheamă?

  Aguilar a pus întrebarea de mai multe ori, verificându-şi pronunţia.

  — Motecuhzoma, a spus el, în cele din urmă. Îl cheamă Motecuhzoma.

  A fost întrerupt de hohote de râs dinspre râu şi a ridicat privirile furios. Femeile erau aduse la ţărm din canoe, de sclavii lui cacique şi spaniolii se apropiaseră să le privească. Jaramillo îi dădu un ghiont lui Alvarado şi făcu un comentariu picant care a stârnit şi mai multe hohote de râs.

  Cortes se strâmbă dispreţuitor. Câinii! Până şi Alvarado, în ciuda blazonului şi educaţiei lui alese, se comporta la fel. Toţi erau nişte câini! Niciunul din ei nu înţelegea ce însemna să fii rege în serviciul altui mare rege.

  — Femeile sunt cele mai frumoase din tot Acalanul, a tradus Aguilar vorbele lui cacique, care remarcase interesul lui Cortes. Spune că le pune la dispoziţia dumneavoastră, să vă piseze porumbul, să vă spele hainele şi.

  Aguilar s-a oprit, roşu la faţă.

  — Şi să vă facă orice servicii doriţi.

  Erau douăzeci de femei în total. Se îmbrăcaseră în haine tradiţionale maya, cu tunici albe, simple şi fuste de bumbac până la gleznă, prinse în talie cu un cordon brodat. Aveau podoabe de aur în urechi, la încheieturile mâinilor şi la glezne, iar părul era împodobit cu pene verzi de quetzal sau roz de flamingo. Însă nici aurul, nici penele nu puteau ascunde faptul că majoritatea erau mici de statură şi urâte. Ba unele erau saşii – semn de mare frumuseţe printre indienii maya, i-a explicat Aguilar în şoaptă.

  Nu prea avea de ce să se entuziasmeze.

  Dar apoi a văzut-o.

  Pentru numele lui Dumnezeu!

  Nu era o sclavă, se vedea după atitudinea ei. Spre deosebire de celelalte, avea o tunică frumos brodată la gât şi tiv cu un model în formă de trestie. Şi i se părea deosebit de înaltă pentru o băştinaşă. În loc să ţină privirile plecate, îl privea drept în faţă cu ochii ei negri, provocatori.

  Cacique îi spuse ceva în şoaptă lui Aguilar.

  — Spune că o cheamă Ce Matinali Tenepal. Primul ei nume este pentru ziua în care s-a născut. Prima zi din a douăsprezecea lună înseamnă o iarbă a Pedepsei. Iar Tenepal. Este numele care se dă cuiva vorbăreţ.

  În cele din urmă fata şi-a plecat privirile, supusă. Dar ştia probabil că îi trezise interesul. Nu părea deloc stânjenită şi nici nu chicotea ca celelalte.

  — Şeful de trib spune că se pricepe la ierburi şi este o mare vindecătoare, i-a tradus Aguilar.

  S-a întors spre diacon. Îl privea acuzator. Ah, ce enervanţi erau popii ăştia.

  — Mulţumeşte-i pentru daruri, a murmurat Cortes.

  Cacique a început să vorbească mai agitat.

  — Te roagă să nu arzi aşezarea, i-a tradus Aguilar. Aşa fac învingătorii în această ţară păgână, a adăugat el.

  Cortes a zâmbit.

  — Aşa fac peste tot. Dar poţi să-l asiguri că nu vom face nici un rău satului. În schimb însă va trebui să renunţe la idolii lui falşi şi la sacrificiile umane. Spune-le că de aici înainte o să se închine Domnului nostru Iisus Cristos.

  A urmat o discuţie lungă şi agitată. În cele din urmă, Aguilar a spus:

  — Nu cred că înţelege tot. O să-i explic mai târziu.

  — Bun. Las responsabilitatea salvării sufletelor lor în mâinile tale şi ale Părintelui Olmedo. Sunt sigur că este exact ce doreaţi.

  Cortes s-a întors din nou spre femei.

  — Stăpâne!

  — Ce doreşti, Aguilar?

  Diaconul era roşu ca racul. Se bâlbâia, incapabil să rostească expresiile potrivite.

  — Ce este? S-a înfuriat Cortes.

  — Femeile. Bărbaţii nu trebuie. Să practice. Nici un fel de comerţ. Între un gentleman creştin şi O. Este interzis de biserică.

  — Ştiu ce propovăduieşte biserica. O să-l ajuţi pe părintele Olmedo de dimineaţă; va trebui să-i botezi pe toţi în dreaptă credinţă.

  Aguilar părea satisfăcut.

  — Mulţumesc.

  Când s-a întors, Cortes a văzut-o din nou pe fată privindu-l stăruitor. Pentru o clipă, a citit ceva pe faţa ei. Ce să fie? Curiozitate? Teamă? Nu, altceva, imposibil de exprimat în cuvinte. Şi-a plecat din nou privirile, dar foarte încet.

  Simţea o senzaţie ciudată în ceafă. Se întâmplase ceva, deşi nu ştia ce anume.

  *

  Un zeu!

  Avea păr de culoarea porumbului, ochi albaştri şi piele palidă, aproape rozalie. Cacique le poruncise să ţină privirile plecate, ca să nu-i ofenseze pe Zeii Tunetului, dar nu reuşise să se abţină.

  Împreună cu celelalte femei se adunaseră la umbra unui copac ceiba, înconjurate de aceste creaturi ciudate.

  Uite încă un zeu!

  Era mai înalt decât ceilalţi, cu o barbă de forma vârfului de săgeată, dar cel mai mult o uimea părul lui. Semăna cu focul; avea culoarea soarelui care sclipea pe discul de aur de la gâtul lui şi pe inelele de aur din degete.

  Totul era orbitor, înspăimântător, fascinant. Mai încolo stătea un câine, care nu semăna nici pe departe cu animalele pe care le văzuse până atunci. Avea ochi roşii şi dinţi feroce, ca monstrul de pe tărâmul lui Mictantecutli; cam aşa arată probabil fiara care păzea porţile lumii spiritelor. Încercă să nu se arate speriată, dar le auzi pe celelalte fete zbierând şi se feri de animal. Zeul cu păr de culoarea focului se amuza de spaima lor.

  Pe urmă, pământul se cutremură sub picioarele ei. Când se întoarse, îi văzu pe cei doi monştri care-i înfrânseseră pe războinicii lor. Şi observă că fiara nu avea două capete; dar realitatea era mult mai cumplită decât legenda. Unul din zei descăleca de pe fiinţa aceea uriaşă, înaltă cât o casă, cu picioare de piatră, care sufla aburi pe nări. Nu-i venea să creadă.

  Pe râu plutea o canoe enormă, cu steagul Şarpelui cu Pene, în formă de cruce roşie. Nu încăpea nici o îndoială. Venise ziua mult aşteptată.

  — Uite, i-a spus ea în şoaptă Florii Ploii.

  — Da, văd, mămico.

  — Ţi-am spus eu!

  Dar pe el nu-l văzuse. Nu era zeul cu păr galben şi ochi turcoaz sau cel cu păr ca focul. Şi nici nu semăna cu vreuna din aceste fiinţe cu bărbi şi feţe roz. Unii din ei aveau nişte obraji scobiţi ca piatra ponce, iar alţii.

  Ia te uită!

  Pentru o clipă simţi că i se opreşte respiraţia. Era exact cum şi-l imaginase, cum îl văzuse în piramida de la Cholula, cum îl reprezentau miile de statui, sculpturi şi basoreliefuri de pe pereţii templelor; avea păr negru şi barbă de aceeaşi culoare, care-i ajungea până la umeri şi un coif pe cap, împodobit cu pene verzi de quetzal. Ochii lui cenuşii o studiau intens, ca şi când s-ar fi recunoscut reciproc.

  *

  S-a lăsat în genunchi, atingând pământul cu degetele şi apoi ducându-le la buze. A salutat-o la rândul lui, făcând o mică plecăciune şi zâmbind.

  — Quetzalcoatl, a spus ea, în limba ei şi apoi în chontal maya. Şarpele cu Pene.

  Cortes s-a întors spre Aguilar.

  — Ce a spus?

  Aguilar se uita când la unul când la altul, roşu la faţă. Apoi a clătinat din cap.

  — Nimic, un salut tradiţional, atâta tot.

  Dar a continuat s-o privească mult timp după ce Cortes se întorsese să le salute pe celelalte, iar Mali a simţit instinctiv că îşi făcuse un duşman din el.

  Şase.

  Ridicaseră o mare cruce de piatră la umbra a doi palmieri şi sub ea, atârnând într-un cui bătut în copac, era tabloul unei mame cu pruncul la sân. Mali ştia ce fi de ceremonie urma să aibă loc. Mayaşii foloseau crucea drept simbolul fertilităţii şi tabloul din copac era un semn şi mai evident că zeii voiau să se împerecheze cu ele.

  Ştia că ar trebui să se teamă. Celelalte fete şuşotiseră între ele noaptea trecută, întrebându-se ce soartă vor avea. Floarea Ploii auzise că penisul zeilor avea gheare ascuţite ca obsidianul şi vor muri toate în chinuri groaznice. Altă fată credea că sămânţa zeilor nu va evolua într-o formă omenească, ci într-un jaguar şi, când va veni timpul să se nască, va sfâşia pântecul mamei cu colţii.

  Dar nu erau decât nişte fete tabascane proaste.

  Totuşi îi era şi ei frică.

  Cu o noapte înainte, cel numit Aguilar încercase să le explice ce o să se întâmple. Dar era greu să-l înţelegi, pentru că vorbea cu înflorituri, pe ocolite.

  Acum, în timp ce le conducea pe plajă pe celelalte fete, Zeii Tunetului se aliniaseră de-o parte şi de alta, urmărindu-le din priviri. Se simţea privită. I se accelerase pulsul şi-i venea să ameţească.

  Regreta că tatăl ei nu era aici să asiste la acest moment sublim.

  Călugărul Olmedo şi fratele Aguilar aşteptau sub palmieri, de-o parte şi de alta a crucii. Şi mai încolo era Şarpele cu Pene, pe care ceilalţi îl numeau Cortes. În spatele lui era zeul cu ochi superbi de turcoaz, Puertocarrero şi lângă el, cel cu păr de foc, Alvarado, zâmbea şi-i şoptea ceva zeului cu barbă de lângă el. Era linişte. Nu se auzea decât vântul foşnind în palmieri şi fâlfâitul steagurilor. Bătea dinspre est, aşa cum îi poruncise, mai mult ca sigur.

  Aproape toţi Zeii Tunetului erau în armură. Soarele se reflecta orbitor în oţelul lucios.

  Când ajunse la cruce, Aguilar îi spuse să îngenuncheze pe nisip. Călugărul Olmedo se aplecase spre ea, cu un mic vas plin cu apă.

  — Renunţi la diavol şi la toate lucrările lui? A întrebat-o Aguilar în latină.

  Îl privea uluită de această nouă limbă.

  — Spune da, a îndemnat-o el în limba mayaşă.

  — Da, a murmurat Mali.

  — Îl accepţi pe Iisus ca Mântuitorul tău şi pe Tatăl lui ca unicul şi singurul Dumnezeu adevărat?

  — Ce tot vorbeşte?

  — Răspunde da, a îndemnat-o din nou.

  — Da.

  Aguilar i-a făcut semn lui Olmedo, care i-a turnat câteva picături de apă pe păr şi a început să vorbească repede în limba aceea ciudată. Pe urmă, Aguilar i-a pus o mână pe umăr.

  — Eşti mântuită, graţie lui Dumnezeu. Noul tău nume este Dona Marina. Mergi în pace.

  *

  Erau douăzeci de femei, prea puţine pentru toţi ofiţerii lui. Fetele aşteptau cuminţi sub copacul ceiba. Îl priveau toţi, curioşi. Le dovedise că era un comandant neînfricat în bătălii, iar acum trebuia să le arate că puteau avea încredere în el, în toate privinţele.

  A luat femeile de mână, una câte una şi le-a prezentat pe rând, fiecărui ofiţer; nu-i exclusese nici pe cei cârcotaşi ca Ordaz sau Leon, dar nici pe Jaramillo şi Sandoval, susţinătorii săi. Ofiţerii inferiori, cum ar fi Morla, Lugo şi Grado primiseră fetele şaşii, spre amuzamentul celorlalţi. Jaramillo îi sfătuia să le pună săculeţi pentru zahăr pe cap când or să se împerecheze cu ele.

  Râsetele îl ofensau pe Cortes, dar nu spuse nimic.

  Pe urmă se gândi la Benitez – un bun călăreţ, care dovedise o vitejie ieşită din comun la Cetula. Deşi în Cuba avea reputaţia unui om iute la mânie, era un potenţial aliat, dacă-i făceai concesii, iar dacă nu, un ghimpe incomod.

  Mai rămăseseră trei fete, cele mai drăguţe. Cortes alese pentru Benitez o fată micuţă, cu piele cafenie, nas coroiat şi ochi negri, sclipitori, de pisică. Era drăguţă, dar avea o figură arogantă, care sugera o fire aprigă. Cu atât mai bine, o să-i dea bătăi de cap.

  Acum erau numai două, Malinali şi alta, cu sâni mari. Alvarado şi Puertocarrero îl priveau intens, gata să se arate mulţumiţi sau revoltaţi, în funcţie de alegerea lui. Ce să facă, să lase pe vreunul din ei fără companie pentru a-şi satisface propriul său interes?

  Se gândi bine: Alvarado era un luptător loial şi neînfricat; Puertocarrero îi era de asemenea credincios, deşi dovedise că nu-i plăcea să se lupte, atât în confruntarea de pe râu, cât şi la Ceutla. Dar balanţa atârna mai mult în favoarea lui, pentru că era de familie nobilă şi avea prieteni influenţi la curte.

  Se uită la cea pe care o chema Mali. O iapă sălbatică, dornică să fie încălecată şi îmblânzită. Dar ambiţia era mai puternică decât dorinţa. Furia ameninţa să-l sufoce, încerca să se convingă că luase o hotărâre înţeleaptă.

  I-o dădu lui Alvarado pe cea cu sâni mari şi apoi se întoarse spre Mali. Ochii ei negri îl sfredeleau. Dorinţa şi nerăbdarea lui se oglindeau în privirile fetei. O luă de mână şi o conduse spre Puertocarrero.

  Părea uimită.

  Gata, terminase ce avea de făcut. Oamenii lui murmurau mulţumiţi. Cortes dovedise o diplomaţie deosebită.

  „A fost necesar”, îşi spuse el, întorcându-se să-şi ascundă părerea de rău. Nu avusese încotro. „Dar tot a mea o să fie până la urmă, sunt sigur”.

  Şapte.

  — Spune că va fi blând cu tine, murmură Aguilar.

  Părea tulburat; Mali se întreba dacă avea de gând să stea cu ei toată noaptea, să-i traducă vorbele de alint ale noului ei soţ, în timp ce o străpungea.

  — Spune-i că sunt virgină, a zis ea.

  Aguilar se arătă surprins şi încântat în acelaşi timp.

  — Adevărat? Ţi-ai păstrat virtutea?

  — Nu, dar spune-i oricum. O să mă aprecieze mai mult.

  Lumânarea pâlpâia în briza uşoară a nopţii. Lumânările erau altă minune. Unsoarea fierbinte se prelingea pe masă şi umbrele dansau pe pereţi.

  Aguilar strânse la piept Cartea Orelor, ca pe un talisman.

  — Vrea să ştie dacă doreşti să întrebi ceva.

  — Da, cum îl cheamă.

  — Alonso. Alonso Puertocarrero, i-a răspuns Aguilar. Este un gentleman spaniol, creştin, de familie foarte bună.

  Mali îi repetă numele de mai multe ori Alonso. În rest nu-l înţelesese pe Aguilar. Bolborosise un amestec de cuvinte în castillana şi maya.

  — Mai doreşti să ştii ceva? Se interesă Aguilar.

  — Întreabă-l dacă este un zeu.

  Aguilar s-a înroşit la faţă.

  — Nu există decât un singur zeu, a şuierat el. Noi, muritorii, ne naştem în păcat. Încetează cu prostiile astea.

  Un singur zeu. Se referea la Cortes, probabil, se gândi ea, încuviinţând din cap.

  Aguilar asudase. Se ridică să plece.

  — Dacă îţi cere să faci ceva. Nenatural. Nu trebuie să accepţi.

  Mali era amuzată şi uimită în acelaşi timp. Observase că devenea foarte nervos ori de câte ori venea vorba de grota plăcerii.

  — Voi face bucuroasă orice îmi va cere, a spus ea.

  Răspunsul ei l-a pus pe fugă.

  *

  Aguilar se împiedică în beznă. Bărbaţii aceştia – la fel ca majoritatea bărbaţilor, de altfel, erau nişte animale. Dar avea nevoie de aceste animale, ca să aducă mântuirea dumnezeiască în această ţară păgână, sălbatică.

  Şi nu avea încredere în Mali. Unele indience, acelea grase, cu feţe blânde, rotunde şi ochi şaşii aveau probabil un suflet care putea fi salvat. Dar asta nu: văzuse diavolul în privirile ei întunecate, adânci.

  *

  Puertocarrero se aşeză lângă ea, pe covoraşul de trestie. Acum, la lumina lumânării putea să-l studieze mai bine. Îi atinse părul ciudat, de culoarea mătăsii de porumb. Barba era sârmoasă, dar părul de pe cap i se părea surprinzător de moale.

  — Caro, a murmurat el.

  Fata i-a atins braţul, uimită de puful moale gălbui. Se temea puţin de el, fără să vrea.

  Se pare că-i simţise încordarea. O întinse încet pe spate, mângâind-o pe păr. Îi şoptea vorbe de alint în limba lui, pe care n-o înţelegea. Dar glasul lui blând o alina.

  Trupul lui o înspăimânta şi o fascina în acelaşi timp. Îl ajută să se dezbrace. Pielea lui nu era netedă, aşa cum ar fi trebuit să fie; pieptul, burta şi coapsele erau acoperite de un puf creţ, auriu, mai fin decât barba lui, dar, după ce s-a obişnuit, nu i s-a mai părut atât de neplăcut. Era mulţumită că previziunile macabre ale Florii Ploii se dovediseră neadevărate. Maquantuitl-ul lui nu avea gheare. Dar era mare când se umfla; poate pentru că şi ei, spaniolii, erau atât de solizi.

  Nu s-a grăbit, spre deosebire de Tigrul Lip Plug. S-a împerecheat cu ea faţă-n faţă, nu pe la spate, aşa cum se obişnuia la indieni. După primele clipe, nu a simţit nimic. Era prea speriată şi uluită de tot ce se întâmplă.

  Peste puţin timp s-a cutremurat şi şi-a scuipat sămânţa înăuntrul ei. Şi din clipa aceea, a ştiut că viaţa ei se schimbase irevocabil; era ca şi când un râu şi-ar fi oprit curgerea sinuoasă şi s-ar fi năpustit peste stânci către ocean, un ocean numit Cortes.

  Tenochtitlán.

  Cei trei bărbaţi se târau prin cameră pe coate şi genunchi.

  — Stăpâne, stăpânul meu, marele meu stăpân, murmura unul din ei, cu un glas tânguitor.

  Motecuhzoma i-a primit în toată splendoarea lui. Pe buza de jos sclipea un vultur aurit şi avea cercei de turcoaz în urechi. Mantia roşie era din blană de coiot şi pene de quetzal, brodată pe margini cu un model în formă de ochi.

  Îi privea dispreţuitor pe cei dinaintea lui. S-a întors şi i-a şoptit ceva prim-ministrului său, Femeia-Şarpe.

  — Stăpânul vrea să ştie de ce aţi venit la palatul lui.

  Cei trei pescari amuţiseră, sperând că unul din ei va avea curajul să vorbească. În cele din urmă, cel mai în vârstă şi-a luat inima în dinţi.

  — Venim din satul Coatzacoalcos, din Tehuantepec. Acum patru zile, au apărut în golful nostru canoe uriaşe, fără lopeţi. Pânzele lor prind vântul şi au steaguri mari, împodobite cu cruci roşii! A doua zi, am văzut nişte fiinţe cu bărbi mari şi coifuri de aur, care sclipeau în soare. Au venit la ţărm şi au cerut apă proaspătă şi mâncare. Le-am dat tot ce am avut – nişte curcani, porumb. Au rămas timp de două apusuri şi pe urmă au plecat mai departe, spre est, în canoele lor.

  Figura lui Motecuhzoma i-ar fi îngrozit, fără îndoială pe cei trei pescari, dacă ar fi îndrăznit să-l privească. Dar un asemenea curaj i-ar fi costat viaţa. Aşa că au aşteptat în genunchi, fără să ştie ce efect avuseseră cuvintele lor asupra împăratului. În cele din urmă, Motecuhzoma şi-a revenit şi a şoptit încă o întrebare Femeii-Şarpe.

  — V-au lăsat ceva în schimb? I-a întrebat Femeia-Şarpe pe pescari.

  Omul s-a târât spre tron, cu o bucată de pesmet în mână. A lăsat-o pe postamentul de marmură de la picioarele lui Motecuhzoma.

  — Au spus că este hrana lor, a zis el.

  Motecuhzoma a încuviinţat din cap şi Femeia-Şarpe a luat pâinea şi i-a dat-o împăratului. Motecuhzoma a cântărit-o în palmă. Hrana zeilor era grea şi tare ca o rocă vulcanică. A încercat să muşte un colţ, dar n-a reuşit.

  Pe urmă s-a întors din nou spre primul-ministru şi i-a şoptit ceva.

  — Stăpânul vrea să ştie dacă aceste creaturi v-au spus ceva.

  — Da, că trebuie să renunţăm la sacrificiile umane, a murmurat omul. Altfel o să ne pedepsească.

  Motecuhzoma a gemut. Sunetul a răsunat ca un şuierat de şarpe în sala cea mare. Nu încăpea nici o îndoială. Şarpele cu Pene se întorsese, aşa cum spunea profeţia.

  Strânse pesmetul în pumn şi-i şopti câteva ordine Femeii-Şarpe.

  — Aşteptaţi în curte. Să nu spuneţi nimănui ce aţi aflat. Altfel veţi plăti cu viaţa.

  Uşuraţi că audienţa se terminase, bărbaţii s-au retras spre uşă, fără să se întoarcă spre tron.

  După plecarea lor, Motecuhzoma s-a întors spre Femeia-Şarpe.

  — Dă-i preoţilor să-i sacrifice, a spus el. Nu trebuie să se afle ce ştiu.

  — Aşa va fi, l-a aprobat Femeia-Şarpe.

  Pe urmă, Motecuhzoma şi-a concentrat atenţia asupra substanţei divine din pumnul lui.

  — Ce părere ai despre povestea asta?

  — Sunt nişte bieţi pescari. Cum să luăm în seamă spusele unor oameni atât de simpli? Poate că aceşti străini nu sunt nişte zei. Poate sunt doar ambasadorii unor tărâmuri îndepărtate.

  — Imposibil! Tenochtitlán este centrul lumii noastre. În rest nu mai există nimic decât marea şi cerul.

  Motecuhzoma a clătinat din cap.

  — Este Quetzalcoatl! Şarpele cu Pene. Iar steagul cu cruce roşie este al lui. A venit din est, unde a fugit ultima oară, în zori. Şi a prins vântul în barca lui. Şi a vorbit despre sacrificiul uman! Nu poate fi altul decât el.

  Femeia-Şarpe nu i-a răspuns.

  „Am fost blestemat de când m-am aşezat pe tronul acesta”, s-a gândit Motecuhzoma. „Acum, când a venit clipa, mă simt aproape uşurat. Nu mai am de ce să mă tem de viitor.”

  S-a uitat la pesmetul din mâna lui şi apoi l-a dat primului-ministru.

  — Pune-l într-o urnă de aur. O să-l ducem la templul Şarpelui cu Pene din Tollan. Dacă se va întoarce, trebuie să vadă că am tratat cu respect lucrurile lui.

  — Am înţeles, Mare stăpân.

  După ce Femeia-Şarpe a plecat, Motecuhzoma a rămas singur în sala cea mare. Frica îi sfredelea inima ca un cuţit.

  Şi-a lăsat capul pe spate şi a scos un strigăt, ca un animal rănit, prins în capcană.

  Potonchan.

  Femeia şi-a lăsat capul pe spate şi a scos un strigăt, ca un animal rănit prins în capcană.

  „Ia te uită”, s-a gândit Benitez. „O virgină!”

  Gândul că se culcase cu o sălbatică îl uimea şi-l excita în acelaşi timp. Auzise marinarii vorbind despre oameni care se împerecheaseră cu animale şi fapta lui i se părea la fel de josnică. Totuşi, trebuia să admită că era curată şi avea un miros ciudat, într-adevăr, dar plăcut. Era tânără. N-avea decât vreo şaisprezece ani. Nu mai visa de mult să se culce cu o virgină de şaisprezece ani. Probabil că mulţi bărbaţi l-ar considera norocos. Totuşi, când îşi amintea ce văzuse în templul acela blestemat, se întreba ce era atât de grozav să te împerechezi cu o sălbatică.

  Afară, maimuţele sporovăiau enervant, ca un cor al iadului.

  În ciuda sentimentelor lui, se purtă blând cu ea, încercând să nu-i provoace suferinţă. La lumina lumânării, observase că avea un corp frumos. La început, s-a mirat că nu avea păr între picioare, deşi nu-l deranja prea mult.

  Ajunse repede la orgasm şi scoase un strigăt de plăcere.

  Când se uită la ea, observă că avea obrajii uzi de lacrimi. Pentru că nu vorbeau aceeaşi limbă, nu avea cum să afle dacă suferea sau avea alte motive. Poate plângea după o mamă, soră sau iubit, lăsaţi pentru totdeauna la Tabasco.

  Şi, spre surprinderea lui, se gândi că fiinţa din braţele lui nu era probabil atât de sălbatică sau necivilizată cum crezuse la început. I-a mângâiat părul şi i-a şoptit cuvinte de consolare pe care nu le înţelegea. Se simţea stânjenit de fapta lui.

  Tollan.

  Semnele rele începuseră să apară cu mult înainte de înscăunarea lui Motecuhzoma. Cu timpul, deveniseră prea numeroase ca să le consideri întâmplătoare. Mai întâi apăruse o piatră însângerată pe cer în fiecare noapte. Un an în şir. Pe urmă dispăruse spre vest, împrăştiind scântei, ca un buştean aprins. Avea o coadă lungă şi strălucitoare, îndreptată către est; după aceea trăsnetul lovise templul păsării cântătoare şi-l aprinsese; apoi se auzise o femeie fantomatică plângând noaptea pe străzi; şi acum câteva zile se născuse un copil cu două capete.

  Omul-cu-capul-înconjurat-de-fum erupsese, scuipând fum pe cer în fiecare zi şi noaptea. Ardeau munţii spre est ca un al doilea soare.

  Se apropia clipa.

  De ce trebuie să port eu această povară? Se întreba Motecuhzoma. Dintre toţi marii împăraţi din Mexica, de ce am fost ales tocmai eu?

  *

  Preoţii îi purtaseră lectica pe umeri până la Tollan. Străvechiul oraş fusese capitala Şarpelui cu Pene când venise pe pământ cu mulţi ani în urmă, dar acum era abandonat, părăsit în câmpia cu soare strălucitor şi vânturi aspre. Casele se prăbuşiseră demult şi nu se păstraseră decât piramidele templelor şi coloanele palatului, care semănau cu coastele albite de vreme ale unui uriaş mort de nu ştiu când. Acum străzile erau populate doar de buruieni şi şerpi cu clopoţei, dovadă mută a faptului că până şi marile civilizaţii se prăbuşesc până la urmă.

  Motecuhzoma coborî din litieră şi fu purtat de preoţi pe treptele piramidei. Era târziu, după-amiaza. Vântul deşertului mătura pietrele, stârnind nori de praf şi pietriş. Şarpele cu Pene, zeul vânturilor, îi urmărea.

  O falangă de războinici tolteci dăltuiţi în piatră, înalţi de cinci metri, păzeau acoperişul templului. Dincolo de ei, o cioară tremurând în vântul deşertului se cocoţase pe un chacmool înclinat. Şi-a luat zborul cârâind când i-a văzut.

  Altă rafală de praf biciui obrajii lui Motecuhzoma. Spre est, în spatele munţilor, un cer cenuşiu, de plumb, era luminat de tunete şi trăsnete.

  Altarul însuşi, sanctuarul zeului şi străvechiului său inamic se afla în centrul piramidei, într-o încăpere sub pământ. Motecuhzoma a coborât treptele singur, ducând pesmetul tare într-o urnă de aur, acoperit cu o pânză brodată.

  Vântul gemu din nou.

  *

  Jos, se afla Piatra Soarelui, o piesă rotundă de bazalt negru-cenuşiu, cu gravuri complicate, înaltă până la talia unui om şi atât de lată, încât putea cuprinde doi bărbaţi întinşi. Pe roata ei era o hartă a istoriei. Şi viitorului omenirii. Panouri pătrate prezentau distrugerea lumilor anterioare. Fuseseră încă patru sori înainte de cel de azi; primul fusese distrus de tigri, al doilea de furtuni, al treilea de foc şi al patrulea de inundaţii. Iar acum, după cum ştia orice mexican, trăiau ultimele zile ale celui de-al cincilea soare, ultimul soare, ultima zbatere a lumii lui, înainte să se stingă. În mijlocul pietrei era zeul-soare, Taratiuh, cu un cuţit în gură.

  Ultima lume va muri de cuţite.

  Şarpele cu Pene îl privea pe Motecuhzoma din bezna de după altar. Împăratul îl zărea cu greu în beznă; era un şarpe cu barbă care decora scheletele umane, trupurile mexicanilor.

  Motecuhzoma începu să respire întretăiat. O bufniţă se uită la el de pe altar. Apoi se zbătu orbeşte, speriată de spaţiul îngust şi când găsi intrarea îşi luă zborul spre cer.

  Alt semn rău.

  Motecuhzoma puse urna pe altar, cu pioşenie şi apoi luă unul din spinii din receptaculul de piatră sculptat în formă de şarpe. Pe urmă îşi scoase mantia şi pânza înfăşurată în jurul taliei, îngenunche gol în faţa Şarpelui cu Pene şi îşi înţepă penisul cu ghimpele, adunând sângele din rană în vasul de piatră. După aceea îşi înţepă lobul urechilor, coapsele şi limba, adunând cât mai mult sânge.

  Când a terminat, era plin de sudoare şi gâfâia de durere. Apoi se ridică încet şi aruncă sângele în faţa Şarpelui cu Pene.

  *

  Când Motecuhzoma a ieşit din templu, cu mantia plină de sânge, i-a poruncit Femeii-Şarpe să astupe altarul, ca să nu mai poată fi descoperit niciodată. Pe urmă, preoţii l-au dus pe trepte şi l-au urcat în lectică. N-a scos nici o vorbă în drum spre Tenochtitlán. Se uita posomorât înainte, gândindu-se cu groază la viitor. De fapt, făcuse tot ce putuse să mulţumească zeii. Dacă Şarpele cu Pene trebuia să se întoarcă, nu o să se opună inevitabilului. Era bine să se termine mai repede.

  Opt.

  San Juan de Ulua.

  Au sosit în dimineaţa din duminica Paştelui, anunţaţi de bubuitul tobelor de piele şi sunetul cornurilor de scoică.

  Erau 52 de şefi, unul pentru fiecare an al unui ciclu. Razele soarelui se reflectau în pectoralii de aur şi ornamentele buzelor, iar penele verzi de quetzal fluturau în briza dimineţii. Erau mai scunzi decât spaniolii, dar musculoşi. Aveau feţe late, pătrate şi nasuri coroiate, iar părul le atârna pe umeri. Aveau breton şi îşi strângeau podoaba capilară în vârful capului. Erau înarmaţi.

  Cortes i-a primit sub palmieri, la câţiva metri de tabără. Conducătorul delegaţiei a făcut un pas înainte. Avea un ornament de jad prins în nas. Cortes îşi stăpânea cu greu dezgustul faţă de această banalitate.

  Omul a atins pământul cu degetele şi apoi le-a dus la buze. Cortes i-a făcut o plecăciune şi apoi l-a chemat pe Aguilar să traducă.

  Băştinaşul a terminat ceremonia salutului şi Cortes aştepta nerăbdător să afle ce dorea. Aguilar părea derutat. I-a spus ceva vizitatorului în limba mayaşă. Acum era rândul băştinaşului să se arate derutat.

  — Ce se petrece aici? A întrebat Cortes.

  — Nu înţeleg această limbă, i-a răspuns Aguilar. N-am mai auzit-o în viaţa mea.

  — Dacă nu eşti în stare să-mi traduci, atunci ce să fac cu tine?

  — Am stat opt ani printre mayaşi, a protestat Aguilar. Acest om nu vorbeşte într-un dialect, ci în altă limbă.

  Auzi un glas în spatele lui, o voce de femeie. Când se întoarse, o văzu pe camarada cu ochi negri, pe care i-o dăduse lui Puertocarrero. Zâmbea misterios.

  — Ce spune? Îl întrebă el pe Aguilar.

  — Cred că îl înţelege pe acest străin, a răspuns diaconul, încruntat. Spune că limba aceasta se numeşte nahuatl.

  — Atunci adu-o aici!

  Cortes îi făcu semn să se apropie.

  — O să dureze mult, dar cel puţin o să ne înţelegem. Eu o să vorbesc cu tine, tu cu ea şi ea cu musafirul nostru! Şi acum, Aguilar, hai să aflăm ce vor aceşti gentlemeni de la noi!

  *

  Conversaţia se înjghebă încet-încet. Străinul se prezentă drept Teutititl – Aguilar îl pronunţa Tendile – şi era mexican, guvernatorul provinciei unde debarcaseră. Le ura bun venit în numele marelui Motecuhzoma, Onoratul Prim Conducător al Triplei Alianţe. El însuşi, continuă bărbatul, era unul din vasalii lui Motecuhzoma, care era cel mai mare prinţ din întreaga lume şi locuia dincolo de munţi, într-un loc numit Tenochtitlán.

  Cortes părea încântat de această informaţie.

  Tendile le-a făcut semn sclavilor să se apropie. Au aşezat carpete pe pământ şi au întins darurile aduse pentru Cortes; erau câteva figurine din aur, nişte bijuterii, mantii împodobite cu pene verzi de quetzal şi zece baloţi de pânză albă, fină. Mai erau de asemenea câţiva curcani, prune şi prăjituri din porumb.

  Aguilar i-a spus lui Mali să mulţumească pentru daruri. Cortes i-a dat un ordin lui Alvarado, care a pornit în goană spre tabără. Probabil că voia să aducă ceva în schimb.

  Între timp, Tendile vorbea direct cu Mali.

  — Cine sunt însoţitorii tăi păroşi? Sunt oameni? Ce au de gând cu noi?

  Mali i-a pus întrebarea lui Aguilar, care i-a tradus-o lui Cortes.

  — Spune-le că am fost trimişi de majestatea sa catolică. Carol al Cincilea, Regele Spaniei, care a auzit de Marele stăpân Motecuhzoma. M-a trimis aici să fim prieteni, să facem negoţ şi să-i arăt calea spre dreapta credinţă.

  „Ce tot vorbeşte?” se întrebă Mali. „Păcat că nu pot discuta direct cu Cortes! Acest Aguilar este un prost.” Ezită pentru o clipă, gândindu-se la un răspuns mai potrivit.

  — Profeţiile antice s-au împlinit! I-a spus ea lui Tendile. Şarpele cu Pene s-a întors.

  S-a făcut linişte. Tendile nu părea surprins de această afirmaţie. Se aflase probabil de expediţia lor.

  — Este într-adevăr un zeu? A întrebat el, în cele din urmă.

  — Uită-te la faţa lui albă şi barba neagră. Nu-l recunoşti?

  Tendile şi-a concentrat atenţia asupra lui Cortes. Se citea pe faţa lui cât era de emoţionat.

  — Imposibil! A exclamat el.

  — S-a întors din est pe o plută mare, aşa cum a promis că va face. Uită-te cum este îmbrăcat – poartă culorile Şarpelui cu Pene!

  — Nu este un om, i-a mai spus Mali. Îl cheamă Tonatiuh. Zeul Soarelui.

  — Ce spune? A întrerupt-o Aguilar, nerăbdător. Pare agitat. Vrea să-i povestesc despre misterele crucii?

  Mali se încruntă. Misterele crucii? Pentru mayaşi, crucea simboliza fertilitatea. Doar n-o să-i povestească lui Tendile cum se fac copiii!

  — Vrea să ştie de unde vine stăpânul meu şi de ce s-a întors, i-a răspuns ea.

  — Să se întoarcă? Ah, deci îşi amintesc de călătoria lui Grijalva de anul trecut!

  A vorbit repede cu Cortes şi apoi s-a întors spre Mali.

  — Spune-i că stăpânul meu, Cortes, este supusul unui mare rege, care trăieşte dincolo de mare, spre răsărit. Stăpânul meu, Cortes, ar vrea să ştie unde şi când putem să discutăm personal cu Motecuhzoma şi să-i dăm vestea cea bună despre singura religie adevărată.

  „Ce însemna aiureala asta?” se întrebă Mali. Apoi se întoarse spre Tendile.

  — Şarpele cu Pene vrea să-l întâlnească imediat pe Motecuhzoma. Cred că îţi imaginezi, stăpâne, că au multe de discutat împreună. Chestiuni care-i privesc numai pe zei.

  Tendile a clipit din ochi, încercând să-şi păstreze nepăsarea.

  — Cum poate cere să discute cu Marele Conducător? A spus Tendile. De-abia a sosit pe pământurile noastre.

  — Sunt pământurile lui, a protestat Mali. Aşa că poate face cum doreşte.

  — Stăpânul meu, Cortes, vrea să ştie ce se întâmplă, a spus Aguilar, întrerupându-le din nou conversaţia.

  Mali se întreba cum ar putea să-i răspundă fără să-l ofenseze pe Cortes.

  — Spune-i că va transmite dorinţa lui Motecuhzoma, dar nu ştie dacă poate aranja imediat o întâlnire. Doar abia aţi venit. Cred că stăpânul nostru vrea să se odihnească.

  Urmă alt schimb de cuvinte.

  — Stăpânul Cortes spune că nu oboseşte atât de uşor şi trebuie să îndeplinească imediat misiunea regelui său.

  Mali se gândi mult timp. Se întrebă cine o fi acest mare prinţ de care se temea atât Cortes. Probabil că se referea la Olintecle, tatăl tuturor zeilor.

  Se întoarse din nou spre Tendile.

  — Acum ai reuşit să-l înfurii, a spus ea. Spune că vrea să-l întâlnească neapărat pe Motecuhzoma. L-a trimis Olintecle în persoană.

  Alvarado aduse câteva daruri, cărate de sclavii lui cubanezi: un cufăr cu mărgele albastre de sticlă şi un scaun mâncat de carii în timpul călătoriei de întoarcere din Cuba.

  — Spune-i aşa acestui Tendile, zise Aguilar. Stăpânul meu, Cortes, speră că lui Motecuhzoma o să-i placă aceste daruri. Poate folosi acest scaun drept tron, când o să ne întâlnim.

  Tendile părea impresionat.

  — O să-i transmit, i-a promis el lui Mali.

  Dar se uita la fel ca fata la scaunul mâncat de carii şi se gândeau amândoi la acelaşi lucru: era o insultă revoltătoare la adresa regelui lor.

  *

  Tendile a fost informat că era duminica Paştelui, o sărbătoare foarte importantă pentru spanioli, iar el şi escorta lui erau invitaţi să asiste la prima lor slujbă catolică. S-au aşezat pe carpete, la umbra palmierilor, în timp ce călugărul Olmedo şi Aguilar au fixat o cruce mare de lemn în nisip. Pe urmă, călugărul a spus o rugăciune în timp ce Aguilar suna dintr-un clopoţel de argint pe care-l adusese de pe vas. La sfârşit, Olmedo, un bun tenor, a cântat misa.

  — Ce fac? A întrebat-o Tendile pe Mali. Ce beau? Sânge?

  Mali a ezitat. Nu ştia despre obiceiurile lor decât tâmpeniile înşirate de Aguilar.

  — Este sânge, dar nu sânge uman, i-a răspuns ea. Este sângele zeului lor.

  Tendile părea uluit.

  — Zeii noştri cer sânge de la noi, continuă Mali, din ce în ce mai sigură pe ea. În schimb, Şarpele cu Pene şi adepţii lui cer sângele de la zeii lor. Zeii se sacrifică pentru ei.

  Tendile amuţise. Se întreba ce va spune Marele Conducător când o să afle.

  *

  Cortes îi studia pe mexicani. De când sosise Tendile în tabără, doi din escorta lui se aşezaseră pe carpetele de trestie şi începuseră să deseneze tot ce vedeau. Va să zică aşa, s-a gândit el; nu era doar o delegaţie de bun venit, ci şi o delegaţie de spioni. Poate că va fi în avantajul meu.

  După slujbă, s-a întors spre Alvarado.

  — Spune-le lui Benitez şi celorlalţi să pună şaua pe caii lor. Şi Mesa să pregătească artileria. O să le facem o demonstraţie sălbaticilor ăstora ca să aibă ce povesti lui Motecuhzoma.

  Alvarado zâmbi şi se grăbi să-i îndeplinească ordinele.

  Cortes conduse pe Tendile şi escorta lui pe plajă.

  — Anunţ-o pe Mali că vreau să le arăt ceva oaspeţilor mei, îi spuse el lui Aguilar.

  Mali transmise informaţia mexicanului.

  Tendile îi urmă la fel de mândru cum venise. Ceilalţi mexicani porniseră şi ei spre plajă, cu nasul în sus.

  „Ce aroganţi sunt”, se gândi Cortes.

  Deodată răsună un bubuit de tunet, deşi cerul era senin. Toţi mexicanii căzură în genunchi, îngroziţi. Chiar şi Tendile. Tunurile traseră din nou.

  Cortes se abţinea cu greu să nu zâmbească. Mica demonstraţie pe care o aranjase avea exact efectul scontat. Tendile şi suita lui tremurau îngroziţi.

  Încă o salvă zgudui văzduhul. De partea cealaltă a golfului, cocotieri uriaşi se prăbuşeau pe plajă ca nişte crengi de copaci.

  Când demonstraţia se încheie, Tendile şi anturajul lui se ridicară în picioare. Cortes îi făcu semn lui Alvarado, care scoase sabia şi o ridică în aer. Din capătul opus al plajei, apărură jinetas, urmaţi de câinii războinici, galopând spre ei în formaţie strânsă. Copitele cailor frământau nisipul tare, umed.

  Mexicanii rămăseseră cu gura căscată. Tendile făcu un pas înapoi, cenuşiu la faţă. Ceilalţi se îngrămădiră în jurul lui.

  Călăreţii trecuseră atât de aproape de ei, încât îi atinseseră cu crupa cailor.

  Cortes îi văzu pe scribii lui Motecuhzoma transcriind furibund tot ce văzuseră. Era convins că va face o bună impresie Marelui Conducător.

  *

  Mali îl privea. „Este exact cum m-am aşteptat. Nu se teme de nimic. I-a făcut să tremure chiar şi pe mexicani. O să mai stau un timp cu Alonso, dar acest zeu este al meu. Destinele noastre sunt unite.”

  I-a spus ceva lui Aguilar.

  — Stăpânul meu Cortes vrea să-i transmiţi următoarele lui Tendile, a anunţat-o Aguilar. Sper că, în curând, o să aibă marea plăcere să discute personal cu Motecuhzoma.

  Mali transmise aceste cuvinte zâmbind.

  Se bucura să-l vadă pe marele stăpân mexican asudând ca o fată! Pentru prima dată în viaţa ei se simţea puternică. „Nu mai sunt fetiţa care se zbate legată într-o magazie sau prinţesa neajutorată care-şi priveşte tatăl zbătându-se în timp ce soldaţii lui Motecuhzoma îi iau viaţa. Nu mai sunt un gunoi, ci vântul cel puternic, respiraţia zeilor.”

  *

  Tendile aşteptă câteva clipe să-şi recapete demnitatea, iar apoi făcu semn spre Alvarado.

  — Îl întreabă pe Tonatiuh dacă poate să-i dea coiful lui, ca să i-l dăruiască lui Motecuhzoma, i-a tradus Aguilar lui Cortes.

  Alvarado râse amuzat când auzi ce voia. Apoi îşi scoase cabasset-ul şi i-l aruncă lui Mali, spunând:

  — I-l împrumut un timp, dacă mi-l înapoiază plin cu aur!

  Cortes se pregătea să intervină, dar Aguilar şi Mali traduseseră deja vorbele lui. Păcat că Alvarado îşi dădea drumul la gură fără să se gândească. O asemenea pretenţie le dezvăluia intenţiile.

  Tendile se încruntă şi urmă o discuţie aprinsă.

  — Ce spune? Se interesă Cortes.

  — Vrea să ştie, evident, i-a răspuns Aguilar, de ce ne interesează atât de mult aurul.

  Se lăsă o linişte stânjenitoare. Câţiva spanioli se uitară unii la alţii.

  Cortes se gândea la un răspuns potrivit.

  — Spune-i că spaniolii suferă toţi de o cumplită boală de inimă şi aurul este singurul leac.

  — Amin! A exclamat Jaramillo, zâmbind.

  *

  Tendile a plecat, promiţând că o să se întoarcă în curând să le transmită răspunsul lui Motecuhzoma. Cortes încercă să-şi ascundă entuziasmul. Discuţia despre aurul, puterea şi bogăţiile lui Motecuhzoma îl convinsese că se afla într-adevăr aproape de marea descoperire la care se gândea.

  Se uită la fată.

  — Spune-i că-i mulţumesc, i-a poruncit el lui Aguilar. Pe viitor, va sta lângă mine, să mă ajute să discut cu mexicanii.

  Lui Aguilar nu-i convenea, dar îi traduse.

  Mali lăsă capul în jos, înroşindu-se de plăcere. Cortes observase reacţia ei. Presimţirile lui nu-l înşelaseră. Dintre toate darurile primite în dimineaţa aceea, ea se va dovedi probabil a fi cel mai valoros.

  Nouă.

  Cortul lui Cortes fusese ridicat în spatele dunelor, la umbra palmierilor. Mătasea albastră fâlfâia în briza oceanului. Cortes stătea la o masă de lemn, cu valetul şi majordomul lângă el.

  Mali îl privea. Avea un farmec deosebit, se gândi ea. Avea ochi de bufniţă şi, când te privea, nu puteai să-ţi dezlipeşti ochii de la el. Observase pentru prima oară cicatricea de pe bărbie şi buza de jos, ascunsă de barbă. Se întreba dacă şi el fusese atacat de Monstrul Pământului, ca alt zeu de-al lor, Tezcatlipoca.

  Îi spuse ceva pe limba lor lui Aguilar.

  — Vrea să ştie unde ai învăţat graiul mexicanilor.

  — Nu sunt din Tabasco, îi răspunse ea.

  Se întreba cât putea să-i spună din povestea ei. Îi era ruşine să-i mărturisească tot.

  — Vin dintr-un loc numit Painali. Acolo se vorbeşte o limbă evoluată – nahuatl. Când eram mică. Am fost prinsă. Şi luată sclavă.

  Cortes îşi sprijini coatele pe masă.

  — Te întreabă dacă îl ştii pe acest Motecuhzoma, a spus Aguilar.

  — Am fost odată la Tenochtitlán, în copilărie. L-am văzut trecând pe stradă sub un baldachin. Ştiu doar că este cel mai bogat prinţ din lume. Dar şi cel mai crud.

  — Oraşul acesta – Tenochtitlán. Cum este?

  Mali îi răspundea lui Cortes, deşi Aguilar era intermediarul dintre ei. Voia să-i arate că era o fiinţă demnă şi nu se temea de el.

  — Tenochtitlán este construit pe un lac, în mijlocul unei văi mari, înconjurate de munţi. Este cel mai frumos oraş din lume. Locuiesc aproape o sută de mii de oameni acolo.

  Aguilar zâmbi. Bănuia că exagera, se gândi Mali.

  — Sunt bogaţi?

  Acum fu rândul lui Mali să zâmbească.

  — Mexicanii stăpânesc jumătate din lume, iar cealaltă jumătate le plăteşte tribut în fiecare an.

  Cortes părea satisfăcut de răspuns.

  — Spune că vei fi răsplătită pentru serviciile tale, i-a tradus Aguilar.

  Apoi a adăugat, ca şi când întrebarea i-ar fi aparţinut personal.

  — Când am discutat cu mexicanii, cu TendilE. Ai tradus exact ce am spus?

  Mali se uită în pământ. Oare bănuia ceva? Îi spusese adevărul lui Tendile, chiar dacă nu tradusese tot ce trăncănise prostul acesta.

  — Da, stăpâne, murmură ea.

  — Eşti sigură?

  Cortes o privea atent. Ceva îi spunea că erau mai multe în joc decât bănuise. Simţi un fior de spaimă.

  — Am repetat tot ce mi-ai spus.

  — Şi au înţeles?

  — Da.

  Simţea ochii lui Aguilar aţintiţi asupra ei. Bănuia că minţise, deşi nu-şi dădea seama cum anume. Dar ce putea să facă? Şi oricum, îi spusese lui Tendile numai adevărul. Avea impresia că Aguilar era fie un prost, fie un şarlatan care dorea să pervertească rolul Şarpelui cu Pene. Ah, ce mult ar fi dorit să înţeleagă ce vorbea Cortes!

  — Mulţumesc, dona Marina, i-a spus Aguilar.

  A fost condusă afară din cort de una din gărzile spaniole, dar, înainte să iasă, s-a întors şi l-a văzut pe Cortes zâmbindu-i.

  Voi fi mâna lui dreaptă, s-a gândit ea. Tu n-o să mai valorezi doi bani, frate Aguilar. Eu voi fi mâna lui dreaptă, nu tu!

  Zece.

  Tenochtitlán.

  Era târziu, în al şaselea ceas al nopţii, când Tendile şi escorta lui sosiră la palatul regal. Dar Motecuhzoma dăduse ordine să fie trezit imediat cum veneau. Nu trebuia să fie lăsaţi să aştepte. Delegaţia îşi scoase sandalele şi mantiile festive, înlocuindu-le cu unele simple. Pe urmă au fost conduşi spre marea scară, către apartamentele lui Motecuhzoma.

  Înaltul Conducător îi aştepta într-una din încăperile lui personale. Când au intrat, au simţit mirosul strident al tămâiei. Lemnul de santal ardea într-un suport de cupru şi Teztcatlipoca, stăpânul întunericului îi privea din bezna fumegândă. Femeia-Şarpe stătea plecată în faţa altarului. O fată în pielea goală, cu mâinile şi picioarele desfăcute, atârnând peste marginile pietrei de sacrificiu a lui Motecuhzoma zăcea cu pieptul deschis, în timp ce inima i se cocea pe cărbunii încinşi.

  Un fuior de fum negru se ridica spre tavan. Tendile şi escorta lui s-au apropiat târându-se. Motecuhzoma a ieşit din spatele altarului, cu hainele ude de sângele victimei. S-a apropiat de ei cu vasul de bazalt în formă de jaguar, care conţinea o parte din sângele fetei şi i-a stropit pe mesagerii săi, să-i purifice. La urma urmei, vorbiseră cu zeii.

  Motecuhzoma sperase să-i aducă veşti bune, dar a citit adevărul întipărit pe feţele lor distruse.

  — Vorbeşte, a poruncit el.

  — Marile plute au apărut în lungul coastei noastre acum cinci zile, a spus Tendile. Ne-am întâlnit cu străinii şi ne-am grăbit zi şi noapte să vă aducem veştile.

  — Şi care sunt acelea?

  — Nu au o limbă cultivată ca a noastră. Graiul lor seamănă cu măcănitul raţelor. Au o femeie care vorbeşte în locul lor: una de-a noastră. Îi spune Marina.

  — Şi ce v-a spus această Marina?

  Tendile tremura şi i se prelingea saliva din gură pe podea.

  — Ce a spus? Repetă Motecuhzoma, cu un glas tunător.

  — A spus că profeţiile antice se împlinesc! A spus. Că Şarpele cu Pene s-a întors aşa cum a promis!

  Motecuhzoma şi-a dus degetele la frunte, ca şi când ar fi vrut să şi le îngroape în ţeastă.

  — Cine este această femeie?

  — Mărturisesc că nu ştiu, stăpâne, dar mi-a vorbit foarte obraznic.

  — Ce a mai spus?

  — Că Şarpele cu Pene doreşte să vă vorbească personal, că a fost trimis de însuşi Olintecle.

  Motecuhzoma începuse să plângă, se pare, dar Tendile nu îndrăznea să-l privească în faţă pe Marele Conducător. Stătea întins pe marmura rece, aşteptând să treacă aceste momente cumplite. „Voi fi sacrificat pentru Pasărea Colibri”, se gândea el. „O să fiu jupuit şi aruncat în groapa cea mare de la Yopico.”

  Motecuhzoma luă un ghimpe de pe altar şi îşi împunse pielea de pe braţe de câteva ori, până când sângele începu să curgă şiroaie.

  — L-ai văzut pe acest străin care susţine că este Quetzalcoatl?

  — Da, stăpâne. Pielea era albă ca creta, avea barbă neagră şi nas drept. Era îmbrăcat în negru şi purta o pană verde pe cap.

  — O pană de quetzal! A murmurat Motecuhzoma. Un zeu se recunoaşte cel mai bine după podoaba de pe cap. O pană verde înseamnă Şarpele cu Pene. Iar negrul este una din culorile lui.

  — Şi cei care-l însoţeau?

  — Erau îmbrăcaţi la fel ca el în lucruri ciudate, care puţeau urât. Mulţi aveau bărbi lungi şi păr de o culoare ciudată. Săbiile, scuturile şi armurile lor sunt făcute dintr-un metal care străluceşte ca soarele. Totuşi excrementele lor nu sunt din aur, aşa cum ar trebui, ci ca ale noastre. Pentru că i-am urmărit după ce am discutat şi.

  — Ce ştii tu despre obiceiurile zeilor! A zbierat Motecuhzoma.

  Tendile zăcea pe burtă, tăcut. Te rog să nu mă ucizi.

  — Femeia aceasta ţi-a spus de ce stăpânul ei cu barbă doreşte să-mi vorbească?

  — Spune că îi priveşte numai pe zei.

  — Au vorbit de religie?

  — Nu, dar i-am văzut cum se comportă în timpul ritualurilor, Stăpâne. Beau sânge.

  Motecuhzoma simţi o licărire de speranţă. Dar apoi Tendile se grăbi să adauge:

  — Dar nu era sânge de om, ci de zeu.

  — Sânge de zeu, repetă Motecuhzoma.

  Glasul lui răsuna ca un ecou în sala de marmură.

  — Artiştii mei au desenat ce au văzut, stăpâne, murmură Tendile.

  Unul din scribi se târî pe burtă, cu câteva schiţe făcute pe coajă de copac. Erau desenele de pe plaja de la San Juan de Ulua. Motecuhzoma i le smulse din mână. Se uită la templele plutitoare cu steagurile mari de pânză, la buştenii care scuipau foc, la cei doi monştri cu două capete şi animalele furioase care-i urmau.

  — Ce este asta? A întrebat el.

  — Stăpâne, străinii au şerpi de piatră care scuipă fum şi scântei pe gură. Dacă îi îndreaptă spre un copac, se prăbuşeşte. Dacă îi aţintesc spre un munte, se fărâmă. Unii călăresc pe cerbi mari, mai înalţi decât doi bărbaţi şi aceste animale îi duc unde doresc. Scuipă fum pe gură şi, când alergau, se cutremura pământul sub picioarele noastre. Au şi câini cum n-am mai văzut până acum, nişte monştri din ţara umbrelor, cu fălci mari şi dinţi galbeni.

  Vorbele acestei femei, Marina, erau adevărate. Era anul Trestiei, ziua în care se născuse Şarpele cu Pene şi pornise pe mare. Semnele erau clare, chiar şi pentru cel mai prost preot. La fel ca în profeţia bărbaţilor-bufniţă.

  Dacă vine pe un crocodil, va lovi bătrânii şi bătrânele, Dacă vine pe un jaguar, o căprioară, o floare, va lovi copiii, Dacă vine pe o trestie, va lovi regii.

  Motecuhzoma nu ştia cât timp rămăsese cu ochii în gol, pierdut în disperarea lui. Dar trecuseră câteva minute bune până să-şi aducă aminte că Tendile şi ceilalţi îi aşteptau răspunsul.

  — Mai aveţi ceva să-mi spuneţi? A întrebat el.

  Alt membru al escortei lui Tendile se târî înainte. Ţinea în mână un coif metalic care semăna cu argintul. Ce o fi oare?

  — Ni l-a dat unul din străini, a explicat Tendile.

  Motecuhzoma l-a examinat atent. Ştia de ce acest obiect trezise curiozitatea lui Tendile. Semăna cu cel purtat de Pasărea Colibri, zeul lor de război.

  — Ţi l-a dat în dar? A spus Motecuhzoma.

  — Nu, stăpâne. A cerut să i-l înapoiem plin cu aur.

  — Aur, a repetat regele. De ce cu aur?

  — Ca să vindece o boală de care suferă cu toţii. De fapt, au ignorat toate celelalte daruri ale noastre – pânza fină, penele şi obiectele din jad. Se pare că nu-i interesează altceva.

  „Poate că de asta au venit”, s-a gândit Motecuhzoma, râzând. „Poate că există totuşi o ieşire.”

  — În noaptea asta o să vă întoarceţi pe coastă şi o să le daţi acestor străini exact ce doresc. Dacă vor aur, asta or să aibă. Vom vedea de asemenea dacă stăpânul acestei Marina este într-adevăr Şarpele cu Pene sau doar un om ca toţi ceilalţi, aşa cum susţii tu. Putem afla adevărul într-un fel.

  *

  După plecarea lor, Motecuhzoma s-a uitat din nou la desenele făcute pe scoarţă de copac şi a început să tremure.

  O trestie. Un an nefast pentru regi.

  San Juan de Ulua.

  Plecaseră de pe coastă în Vinerea Mare a anului 1519. Când au ancorat, spaniolii au zărit un orizont deprimant cu dune de nisip, acoperit din loc în loc cu smocuri galbene de piatră şi câteva pâlcuri de palmieri izolaţi, îndoiţi de vânt. În zare se profilau culmile munţilor albaştri, dominaţi de un vârf căruia indienii localnici îi spuneau Orizaba, o căldare vulcanică, învăluită mereu în nori şi fum.

  Sclavii indieni lăsaţi de Tendile i-au ajutat să-şi încropească un adăpost din crengi verzi, frunze de palmier şi stuf. Băştinaşii şi-au făcut propria lor tabără puţin mai departe. Semăna cu un orăşel improvizat, ridicat peste noapte să deservească nevoile spaniolilor. Găteau peştii şi curcanii la focuri în aer liber, iar femeile curăţau fructele şi pregăteau prăjituri de porumb sub umbrare din covoraşe ţesute.

  Spaniolii se îngrămădeau în jurul focurilor lor, clănţănind în bătaia aspră a vântului nordic. Apoi, într-o zi, vântul a încetat şi s-a făcut insuportabil de cald. Acum stăteau la umbra copacilor descărnaţi, alungând roiurile de insecte negre, înfometate care se abăteau asupra lor să le amărască viaţa.

  Doar Cortes părea imun la aceste neplăceri. Zi de zi frământau dunele, privind jungla încâlcită care se întindea către vest, spre culmile munţilor şi aştepta, urzind planuri.

  *

  Floarea Ploii îşi scoase huiptil, tunica lungă de bumbac pe care o purta peste fustă şi intră în apa rece şi limpede, alături de Mali. În timp ce se dezbrăca, Mali observase vânătăile de pe braţe şi sâni.

  Floarea Ploii răspunse întrebării ei nerostite.

  — Stăpânul meu păros este brutal cu mine, a spus ea. Nu cred că o face cu intenţie. Este mare şi neîndemânatic. Când intră în grota plăcerii, uită ce puternic e el şi ce mică sunt eu.

  Înaintă în apă şi se lăsă jos, până îi ajunse la umeri. Mali o îndrăgea. La Pontochan, Floarea Ploii trecea drept o fată urâtă. Mama ei uitase să coasă o perlă pe boneta ei când era mică şi nu avea ochii şaşii atât de apreciaţi de tabascani la o femeie. Mama Florii Ploii fusese de fapt prima soţie a lui Tigru Lip Plug şi Floarea Ploii era doar cu câţiva ani mai mică decât Mali. O considera mai mult o soră, decât o fiică. Avea o limbă ascuţită şi o fire aprigă, domolită doar de fumul de ardei iuţi peste care o ţinea tatăl ei drept pedeapsă.

  — Nu cred că sunt zei, mămico. Trupurile lor miros urât şi îşi varsă sămânţa la fel ca oricare bărbat.

  — Peştera ta s-a deschis pentru prima dată şi acum ştii ce înseamnă un bărbat. Eşti cumva dezamăgită că nu are gheare pe maquanhuitl?

  — N-am îndrăznit să mă uit, a spus Floarea Ploii băgându-şi capul în apă.

  Se ruşina de vorbele lui Mali.

  — Unii bărbaţi nu se nasc zei, îi explică Mali. Alteori, posedă spiritul unui zeu sau îl primesc, aşa cum s-a întâmplat cu Motecuhzoma.

  — Dar zeul tău cu păr de aur cum este?

  — Are trei penisuri şi mă ţine trează toată noaptea! În timp ce unul se odihneşte, celelalte de-abia aşteaptă să intre în grota plăcerilor. Pe urmă, în zori, se transformă în pisică şi se alătură celorlalţi ocelot (pisică sălbatică) să salute răsăritul cu miorlăiturile lor.

  — Ai prea multă imaginaţie. Într-o zi, preoţii lui Motecuhzoma or să-ţi taie limba şi or s-o prăjească la focurile lor.

  Mali zâmbi. Tigrul Lip Plug o ameninţase adesea pe Floarea Ploii cu aceste vorbe.

  — Poate într-o zi niciuna din noi nu va mai avea de ce să se teamă de Motecuhzoma.

  Floarea Ploii o privi mirată.

  — Aşa crezi?

  — Altfel de ce crezi că au venit aici?

  Floarea Ploii se stropi cu apă pe umeri, strâmbându-se când îşi atinse vânătăile.

  — Sunt doar nişte oameni. Or să ia ce vor şi or să se întoarcă pe tărâmurile lor ascunse în nori.

  — Chiar dacă ar fi aşa, spuse Mali, deşi nu cred, poate că or să ne ia şi pe noi cu ei. Am duce-o mai bine, în mod sigur. Nu vreau să-mi petrec toată viaţa ţesând pânză şi prăjind porumb.

  Floarea Ploii se arătă uimită.

  — Doar astea sunt îndatoririle unei femei, nu?

  „Cum să-i explice?” se întrebă Mali. De când era mică, considera că viaţa însemna mai mult decât să faci tortillas şi copii. Ştia în inima ei că era o luptătoare, un rege, un om de stat, un făuritor de prinţi, un poet. Poate că era o femeie, dar soarta ei îi hărăzise şi alte roluri în afară de cel de bucătăreasă şi concubină. Ştiuse dintotdeauna şi tatăl ei îi confirmase presimţirile.

  — Îţi faci prea multe speranţe, a spus Floarea Ploii, întrerupându-i gândurile. Viaţa este doar un vis. Nu ţine o veşnicie. Nu contează ce se întâmplă aici.

  Zeul Soare se lăsă la asfinţit să lupte încă o noapte împotriva surorilor şi fraţilor săi. Cicadele începuseră să cârâie în pădure. Un fluture dansa printre ferigi; era spiritul unui războinic mort, jucându-se veşnic printre flori şi trestii.

  — S-ar putea să ai dreptate, a aprobat-o Mali.

  Deşi gândea cu totul altceva.

  *

  Apa se înnegrise şi devenise foarte rece. Zeul Soare dispăruse în pădure. Mali şi Floarea Ploii se îndreptau tremurând spre mal. În timp ce se îmbrăcau, Jaramillo s-a desprins din ascunzătoarea sa şi s-a întors în tabără.

  Unsprezece.

  Ceremonia era mult mai fastuoasă de această dată, remarcă Mali.

  Venise în sunetele fanfarei alcătuite din tobe din piele de şarpe, scoici, fluiere de lut şi castanele de lemn. Dar, de data aceasta, solii lui Tendile purtau pene verzi de quetzal, semn că delegaţia avea încuviinţarea regelui.

  — Vine stăpânul Tendile, guvernatorul şi glasul Mexicăi, numit de însuşi Marele Conducător! Aduce salutări şi prietenie lui Malintzin, nou-veniţii din ţinuturile învăluite în nori ale estului.

  Malintzin, se gândi Mali. În limba nahuatl însemna stăpânul Marinei. Deci aşa hotărâseră să i se adreseze. Era un exemplu tipic al ambiguităţii mexicane; în felul acesta, îi scuteau să afirme că ar fi om sau zeu.

  Tendile era îmbrăcat splendid. Într-o mantie portocalie din bumbac, brodat cu desene geometrice pe margine. Pe cap purta o coroană din aur, împodobită cu pene de flamingo. Era însoţit de o suită mult mai mare ca prima dată, alcătuită atât din stăpâni, cât şi din sclavi. În timp ce se apropia, doi băieţi alungau insectele din jurul lui cu evantaie de pene şi doi preoţi mergeau înainte, ţinând vase pline cu tămâie. În spatele lui veneau oamenii-bufniţă, cu mantii din pene şi coifuri cu cioc. Cranii şi oase umane atârnau de mantiile lor. Unii scoteau strigăte ascuţite, iar alţii suflau fum colorat din vase de lut.

  — Cine sunt ăştia? A întrebat-o Aguilar în şoaptă.

  — Vrăjitori, i-a explicat Mali. Au venit să alunge puterea stăpânului tău Cortes cu vrăjile lor.

  Aguilar scoase un strigăt şi se albi la faţă.

  — Vrăjitorie! Exclamă el, făcând semnul crucii.

  Cortes îi primi pe nisip, sub palmieri, aşezat regeşte pe un scaun masiv din stejar, încrustat cu turcoaze. Ascultase sfatul lui Mali şi îmbrăcase din nou costumul negru de catifea pe care-l purtase ultima oară şi pălăria neagră cu pană verde.

  Mali şi Aguilar stăteau la dreapta lui Cortes.

  Tendile sărută pământul şi îşi duse degetele la buze. Pe urmă, preoţii făcură un pas înainte, afumându-i pe Cortes şi ofiţerii lui cu tămâie. După ce au terminat, Tendile a deschis discuţia.

  — Aduc salutul puternic al Marelui Conducător pentru Malintzin.

  Mali transmise cuvintele lui Aguilar, care pronunţă Malintzin, „Malinche”.

  Pe urmă, Tendile făcu semn nobililor care-l însoţeau.

  — Mi-a poruncit să vă dau aceste daruri ca semn al prieteniei sale.

  Mali îşi dăduse seama ce aveau să facă şi rămăsese cu gura căscată. Era mai mult decât sperase. Se întoarse spre Aguilar.

  — Roagă-l cu respect pe stăpânul meu Cortes să se ridice. Aceşti oameni vor să-l îmbrace în haine de ceremonie.

  Aguilar se încruntă.

  — În ce scop?

  — Fă cum îţi spun, şuieră ea. Lasă-l pe stăpânul meu să întrebe în ce scop!

  Aguilar o privi drept în ochi. „I-ar plăcea să mă biciuiască pentru insolenţa mea”, se gândi ea. „Bietul Aguilar. Vrea să fie rege, dar nu-i decât un sclav.”

  Aguilar transmise vorbele lui Mali şi Cortes se ridică în picioare.

  Mexicanii îi prinseră o superba mantie cu pene pe umeri şi apoi îi puseră un colier de jad şi aur în formă de şarpe la gât. Alţii s-au aplecat să-i împodobească gleznele cu brăţări de aur şi argint. I-au dat un scut din pene verzi de quetzal şi i-au pus o mitră din blană de tigru pe cap. În cele din urmă, Tendile a scos o mască din mozaic turcoaz, cu colţi de aur şi o banderolă din pene de quetzal, cu care l-a împodobit de asemenea pe Cortes.

  Erau însemnele oficiale ale unui mare preot al Şarpelui cu Pene. Prin ele, Motecuhzoma îl recunoştea în mod public pe Cortes drept încarnarea zeului însuşi. Îl credea Şarpele cu Pene.

  Spaniolii erau uluiţi.

  Mali credea că Şarpele cu Pene va fi impresionat să-şi recunoască propriile pene dar, spre mirarea ei, Cortes şi-a scos imediat podoabele şi le-a aruncat la picioarele lui, după care s-a aşezat pe tronul improvizat şi i s-a adresat lui Aguilar.

  — Stăpânul meu, Cortes, vrea să ştie ce au mai adus, i-a spus Aguilar.

  Mali încercă să nu-şi arate nedumerirea. Oare Şarpele cu Pene încerca să-şi ascundă adevărata identitate? În ce scop? Nu se aşteptase deloc la această reacţie.

  Se întoarse spre Tendile.

  — Şarpele cu Pene doreşte să vadă şi celelalte daruri.

  Şi Tendile era la fel de uimit. Atitudinea lui Cortes îi sporise suspiciunile.

  — Spune-i lui Malinche că am adus provizii pentru el şi însoţitorii săi.

  Zicând acestea, făcu semn sclavilor care aşteptau comanda sa. Cărau coşuri grele cu mâncare, pe care le-au aşezat jos, pe carpete. Erau pline cu guavas, avocados, nuci, ouă, curcani rumeniţi şi prăjituri de porumb.

  Toată mâncarea fusese stropită special cu sos preparat din sânge de om.

  Mali îşi ţinu respiraţia când Alvarado făcu un pas înainte, rupse o halcă de curcan, o duse la nas şi se strâmbă dezgustat, aruncând-o pe jos.

  Se lăsase o linişte mormântală. Spaniolii îl priveau pe Cortes, aşteptând să vadă ce o să facă. Acesta era momentul când putea să arate tuturor că era un zeu, dacă reacţiona aşa cum trebuia.

  Cortes i-a vorbit încet lui Aguilar, care i-a tradus imediat.

  — Stăpânul meu îi mulţumeşte lui Tendile pentru darurile sale, dar spune că religia lui îi interzice să mănânce carne umană pentru că toţi oamenii sunt fraţi. Acesta este considerat un mare păcat în faţa lui Dumnezeu.

  Mali era ameţită de această bolboroseală, dar îi pricepuse înţelesul.

  — După cum ştii foarte bine, Şarpele cu Pene s-a întors să pună capăt sacrificiilor umane, i-a spus ea lui Tendile. Aşa că nu mai încercaţi să-i puneţi răbdarea la încercare.

  Tendile părea dezamăgit. Mali ştia la ce se gândea: se întreba de ce acest Malinche ignorase însemnele zeului, dar refuzase să bea sânge de om, aşa cum era de aşteptat. Ce o să-i spună lui Motecuhzoma?

  Alvarado deschise gura.

  — Stăpânul meu, Alvarado, vrea să ştie dacă mexicanii i-au înapoiat coiful, a spus Aguilar.

  Mali i-a transmis întrebarea. Tendile a ridicat mâna şi ceilalţi sclavi – erau mai mulţi de-o sută – au făcut un pas înainte.

  — Stăpânul meu, Motecuhzoma, l-a înapoiat împreună cu multe alte obiecte.

  Sclavii au întins carpete la picioarele lui Cortes şi au pus coiful lui Alvarado plin vârf cu praf de aur. Pe urmă au aşezat celelalte lucruri; figurine de aur, în formă de raţe, căprioare şi jaguari şi maimuţe; coliere şi brăţări de aur; o baghetă de aur cu perle; scuturi de aur încrustate cu pietre preţioase; mozaicuri din turcoaz şi onix; statui şi măşti sculptate din lemn; pandantive şi broşe din jad; evantaie din argint masiv; o coroană din pene de quetzal, jad şi perle; mantii lucrate din pene; bijuterii din scoici, aur, turcoaz şi jad; şi cinci smaralde enorme.

  Spaniolii rămăseseră cu gura căscată când au apărut ultimele daruri: două discuri identice, mari cât o roată de căruţă şi groase de doi centimetri, unul din argint, altul din aur. Discul de argint avea în centru figura unei femei, Sora Lună; iar cel din aur, figura Zeului Soare, pe tronul său.

  Metalele şi pietrele preţioase sclipeau orbitor în soare. Se făcuse linişte. Nu se auzea decât vântul, spulberând nisipul. Cortes se foi pe tronul lui şi atinse discul de aur cu piciorul, ca şi când ar fi vrut să se asigure că era adevărat.

  În cele din urmă, luă cuvântul şi Aguilar se întoarse spre Mali.

  — Vrea să ştie dacă asta este tot.

  Mali clipi din ochi; se întreba dacă nu înţelesese greşit. Nu ştia ce să creadă. Nu putea să-i transmită această întrebare lui Tendile.

  — Şarpele cu Pene, stăpânul meu, îţi mulţumeşte pentru daruri, zise ea, în cele din urmă.

  Tendile se uită posomorât.

  — Poate acum o să ne lase în pace.

  Cortes vorbi din nou. De data aceasta, Mali pricepu imediat mesajul.

  — Stăpânul meu vă mulţumeşte din nou pentru generozitate. Acum doreşte să-i mulţumească personal Marelui Conducător.

  Tendile părea îngrozit de această perspectivă.

  — Imposibil. Drumul până la Tenochtitlán este lung şi primejdios. Motecuhzoma vrea să luaţi aceste daruri umile, dovadă a stimei sale şi să vă întoarceţi în ţinuturile dintre nori de unde aţi venit.

  Mali traduse, aşteptând noi instrucţiuni. Deşi cunoştea răspunsul, înainte să i-l transmită Aguilar.

  — Stăpânul meu, Cortes, a străbătut deja un drum lung ca să aibă marea plăcere să-l privească drept în faţă pe Motecuhzoma, zise Aguilar. A primit ordin să transmită salutul său personal şi nu poate să nesocotească porunca regelui său.

  Mali îşi muşcă buza, să-şi ascundă zâmbetul de triumf. Motecuhzoma încerca pe de-o parte să-l îmbrace pe Cortes ca pe un zeu, iar pe de alta să-l cumpere. Probabil că tremura de frică pe tronul său, de pe tărâmul Vulturului şi Cactusului!

  — Şarpele cu Pene este un zeu şi nu oboseşte, i-a spus Mali lui Tendile. Vrea să-l întâlnească personal pe Marele Conducător. A fost trimis de Ometeotl, Părintele tuturor zeilor şi Făuritorul Universului!

  Tendile părea copleşit. Ca ambasador îşi ratase misiunea, se gândi Mali, deşi era mai mult decât atât. Probabil că îşi contempla propria moarte.

  *

  După plecarea mexicanilor, spaniolii s-au năpustit asupra aurului. Frumoasele şi valoroasele pene de quetzal, ţesute cu măiestrie, superbele bijuterii din scoici, măştile sacre din lemn, pânzele brodate au fost strivite toate de cizmele soldaţilor, care se îmbulzeau să atingă şi să admire aurul.

  Mali se uită înjur. Cortes o privea. Părea stânjenit, ca şi când ar fi fost prins în pielea goală. Zeul se ruşina de însoţitorii săi.

  Îşi aminti ce spusese de boala de inimă de care sufereau toţi. Probabil că era cumplită, într-adevăr, se gândi ea, pentru că îi făcea să se comporte ca nişte maimuţe.

  Doisprezece.

  În după-amiaza aceea, oamenii se adunaseră în grupuri sub copaci, văitându-se de insecte, scorpioni şi căldură. Dar, când s-a lăsat noaptea, au început să tremure de frig şi să-şi scarpine înţepăturile de purici, chinuiţi de bâzâitul ţânţarilor şi strigătele nefireşti ale oamenilor-bufniţă din tabăra alăturată.

  A doua zi de dimineaţă, s-au strâns pe plajă să privească darurile lui Motecuhzoma, înainte să fie duse pe corabie. Unii au avut curajul să se întrebe cu voce tare dacă vor mai vedea vreodată aceste comori. În timp ce marele disc de aur era legat între două bărci, murmurau între ei, aruncând priviri lungi şi suspicioase lui Cortes şi căpitanilor săi.

  După plecarea lui Tendile şi atitudinea băştinaşilor începuse să se schimbe. Mâncarea se împuţina pe zi ce trece.

  Benitez auzise oamenii murmurând între ei. Ce căutau pe plaja asta afurisită? Guvernatorul ne-a ordonat să facem comerţ cu indienii şi să explorăm coasta. Aici nu facem niciuna, nici alta. Cortes a ascuns la bordul corăbiei sale singurul aur pe care l-am văzut până acum. Băştinaşii pot oricând să se năpustească din junglă şi să ne atace.

  După bătălia de pe râul Tabasco, zeci de soldaţi muriseră în urma rănilor primite. Şi pierduseră deja încă pe atâţia din cauza frigurilor şi vomito.

  Unii începuseră să vorbească despre întoarcerea în Cuba. Dar, dacă plecau acum, guvernatorul Velasquez va împărţi comoara cu ei sau o va păstra pentru el?

  Benitez ştia deja răspunsul.

  Şi nu aveau încă nici o veste de la Motecuhzoma.

  *

  Într-o dimineaţă, când s-au trezit, spaniolii au constatat că indienii plecaseră. Părăsiseră tabăra, lăsând focurile să fumege şi prăjiturile arse pe cărbuni. Fuseseră vreo două mii, dar se strecuraseră în tăcere, noaptea, pe lângă santinele, lăsându-i singuri pe plajă.

  Treisprezece.

  Feţele lor bărboase, asudate, le trădau încordarea. De când dispăruseră indienii, Cortes poruncise să fie toţi cu ochii-n patru. Chiar şi noaptea dormeau în armură. Comandantul îşi adunase toţi ofiţerii să discute probleme urgente. Dintre toţi, doar Alvarado părea indiferent. A intrat în cort zâmbitor şi senin.

  — Nu înţeleg ce s-a întâmplat, spunea Sandoval. De ce or fi fugit băştinaşii? Credeam că suntem prieteni.

  — Ne-au acceptat prietenia, a bombănit Leon, până când Cortes a insistat să-l întâlnească pe acest Motecuhzoma.

  Cortes înghiţi reproşul în linişte. Ordaz îşi dădu şi el cu părerea.

  — Oamenii vor să ne întoarcem în Cuba.

  Cortes zâmbi, încercând să-şi ascundă furia.

  — Avem atâtea de câştigat, zise el pe un ton blând. Doar aţi văzut cu toţii roata cea mare de aur. Este numai o parte din comoara uriaşă care se ascunde probabil pe tărâmul lui Motecuhzoma.

  Leon îşi întinse mâinile pe masă.

  — Guvernatorul ne-a spus să explorăm coasta şi să facem comerţ unde putem. Ne-a interzis în mod expres să dormim pe ţărm. Dar iată că stăm pe această plajă blestemată de săptămâni în şir, expunându-ne atacului acestor indieni trădători, în timp ce camarazii noştri mor de friguri. Nu putem rămâne aici la nesfârşit. Am luat deja mai mult aur şi pietre preţioase decât am sperat. Ar trebui să ne întoarcem imediat în Cuba şi să-i arătăm guvernatorului ce am primit.

  Lui Cortes i se zbătea o venă la tâmplă. Să se întoarcă în Cuba? Ar fi un dezastru pentru el. Velasquez i-ar lua aurul şi nu i-ar rămâne nici cât să-şi acopere cheltuielile. Îşi ipotecase tot ce avea şi îşi cheltuise banii ca să finanţeze această expediţie. Ba mai mult decât atât, după evenimentele care duseseră la plecarea sa, guvernatorul o să-l aresteze, mai mult ca sigur şi o să-l trimită în lanţuri în Spania. Nu putea să se întoarcă în patria mamă falit şi dezonorat, după cincisprezece ani de trudă în Indii.

  — Vreau numai binele tuturor celor care au încredere în mine, a răspuns Cortes oftând. Sunt soldat creştin şi supus loial al regelui. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru gloria Spaniei. Dacă voi şi oamenii voştri doriţi să vă întoarceţi în Cuba, aşa vom face.

  — Cortes! A exclamat blondul Alvarado.

  Acum îi pierise zâmbetul.

  — Noi nu suntem de acord!

  Cortes ridică mâinile neputincios.

  — Se pare că nu avem încotro. Toţi aceşti gentlemeni au precizat că ordinele guvernatorului au fost clare.

  — Ai de gând să-i asculţi pe smiorcăiţii ăştia? Se înfurie Alvarado, făcând semn spre Leon şi Ordaz.

  Cei doi duseră mâna la săbii imediat, fiind potoliţi cu greu de ceilalţi.

  Pe urmă se lăsă o linişte glacială.

  — Au dreptate într-o singură privinţă, caudillo, zise Benitez, în cele din urmă. Nu putem sta aici fără să facem nimic.

  — Dacă ne întoarcem în Cuba, ne luăm adio de la aur, spuse Puertocarrero.

  Cortes ridică mâna.

  — După cum v-am spus, domnilor, se pare că nu avem de ales.

  Leon şi Ordaz se uitară unul la altul. Nu se aşteptaseră să-l convingă atât de uşor.

  — O să le spun oamenilor, zise Ordaz.

  Leon îl urmă, ieşind din cort, dar nu înainte să-i arunce o privire duşmănoasă lui Alvarado.

  — Ai cedat prea uşor în faţa acestor velasquistas, îi spuse Puertocarrero.

  — Vrei să insinuezi că nu doreşti să te întorci în Cuba?

  Jaramillo îl privea posomorât.

  — Doar ai spus singur, n-avem de ales!

  — Ba da, am avea, a spus Cortes. Dacă voi doriţi să rămâneţi, ar exista o soluţie.

  *

  Fără sclavii lui Tendile, care să le dea de mâncare, spaniolii erau în pericol să moară de foame. Pâinea de Cassava pe care o aduseseră se transformase într-o substanţă tare şi urât mirositoare, după ce stătuse săptămâni în şir în cala corăbiilor. Floarea Ploii a muşcat din ea o dată şi a scuipat-o imediat; era râncedă şi plină de viermi.

  Acum trebuia să-şi asigure singuri hrana. Soldaţii spanioli plecau în fiecare dimineaţă să vâneze cu arcurile lor păsări şi animale, în timp ce ea şi alte fete tabascane erau trimise să caute crabi şi fructe sălbatice. În fiecare zi, se îndepărtau tot mai mult de tabără.

  Târziu, într-o după-amiază, Floarea Ploii culegea boabe, când a auzit un clipocit în lacul dintre stânci, unde se îmbăia cu Mali în fiecare seară şi s-a apropiat curioasă.

  Era un spaniol, cel numit Norte. Stătea gol, cufundat până la talie în apa rece, verzuie. Se mira să-l vadă. Crezuse că spaniolii nu se spălau niciodată. Mali îi spusese că nu aveau nevoie, dar nasul ei n-o înşela.

  Observase deja că Norte era diferit de ceilalţi. Se pare că nu-l suportau; doar preotul Aguilar vorbea cu el. Ciudat, mai ales că Norte i se părea mult mai credincios decât camaradul său; avea o atitudine sobră şi îşi sfârtecase loburile urechilor, într-un gest pios de automutilare.

  Îl privea printre ferigi, sorbindu-l din priviri. Îi sclipea pielea când a ieşit din apă. Era solid, bronzat şi avea o piele netedă, fără păr, spre deosebire de Benitez, Alvarado şi ceilalţi. Trupul lui îi trezea o senzaţie ciudată.

  Dacă vreunul dintre aceşti spanioli era zeu, atunci el trebuia să fie acela.

  Stătea cu spatele la ea. Era sigură că n-avea cum s-o vadă. Dar, la un moment dat, îl auzi spunând pe limba ei:

  — Cât ai de gând să stai acolo şi să te zgâieşti la mine?

  Ştie că sunt aici!

  Ieşi din ascunzătoare, cu privirile plecate, întrebându-se ce pedeapsă va primi pentru că îndrăznise să se uite la un zeu.

  — Îmi pare rău, murmură ea. Nu credeam că un stăpân are nevoie să facă baie.

  — Chiar şi zeii transpiră, îi răspunse el.

  Apoi se întoarse zâmbind, îşi puse pantalonii şi cămaşa zdrenţuită.

  — Credeam că n-o să mă vezi.

  O sfredelea cu ochii lui negri. Era frumos ca băieţii aceia sacrificaţi de mexicani pentru Şarpele cu Pene, de ziua lui.

  — Cum te cheamă? A întrebă el.

  — Floarea Ploii.

  — Floarea Ploii, repetă el, încet. Te-au dat lui Benitez?

  Încuviinţă din cap. O privea cu capul înclinat într-o parte, ca şi când l-ar fi amuzat.

  — Te interesez într-un fel?

  Se uită la urechile lui.

  Bărbatul dădu din cap, atingându-şi lobii sfârtecaţi.

  — Am dat sânge pentru Şarpele cu Pene.

  Floarea Ploii căscă ochii, uluită.

  — Înseamnă că nu eşti un zeu?

  — Semăn eu a zeu?

  Văzând că nu-i răspunde, adăugă:

  — Nu, sunt un om, la fel ca tine. Am avut o soţie cu piele maronie, ca a ta. Mi-a dăruit doi copii.

  — De ce ai părăsit-o?

  — N-am părăsit-o.

  — Atunci ce cauţi aici?

  Îşi căuta cuvintele.

  — Aceştia sunt oamenii mei, zise el, ridicând din umeri. Nu poţi scăpa niciodată de originea ta. Într-o zi. Tot te găsesc.

  Stătea prea aproape de ea. Poporul ei pedepsea adulterul cu moartea. Iar ea considera, la fel ca spaniolii, că era căsătorită cu Benitez. Când vru s-o mângâie pe păr, se dădu înapoi.

  — Îmi pare rău, zise el, retrăgându-se.

  — Deci nu sunteţi zei? Murmură Floarea Ploii.

  — Nu, suntem spanioli, adică mult mai rău, îi răspunse bărbatul, zâmbind din nou.

  Apoi o porni înapoi spre tabără.

  În timp ce-l urmărea din priviri, simţi că i se taie respiraţia. „Iată un bărbat cu care s-ar fi culcat bucuroasă, se gândi ea. De ce Cortes n-o dăduse lui de nevastă?”

  Viaţa, ca întotdeauna, era prea crudă.

  — Ai auzit ce vorbesc oamenii? L-a întrebat Aguilar pe Benitez.

  — Ce vorbesc?

  — Cortes vrea să se întoarcă în Cuba şi să-i dăruiască tot aurul guvernatorului Velasquez, în schimbul iertării sale.

  Benitez auzise şi el aceste zvonuri. De fapt, fusese de faţă, când Cortes îi spusese lui Alvarado să răspândească această veste.

  — Crezi că este adevărat?

  — Nu-mi vine să cred că Cortes a cedat atât de uşor, zise diaconul. Doar ştie că avem o misiune aici. Trebuie să salvăm aceste suflete pierdute. Este un bun creştin şi nu trebuie să se gândească numai la el în asemenea momente.

  — Da, ai dreptate, l-a aprobat Benitez, îndepărtându-se.

  *

  Cortes a poruncit să se scoată masa cea mare de stejar din cortul lui şi să se pună pe nisip, la umbra palmierilor. Se adunaseră toţi, nerăbdători să afle ce se hotărâse pentru viitorul lor. Murmurele încetară şi se făcu linişte când apăru Cortes şi se urcă pe masă, să le vorbească.

  — Domnilor! Începu el. Am înţeles că unii din voi nu mai suportă şederea pe plajă.

  Toţi l-au aprobat murmurând. „Fii atent, Cortes”, se gândea Benitez. „Atmosfera este periculoasă, oamenii sunt ostili. Poţi declanşa oricând o rebeliune.”

  — Îmi imaginez cum vă simţiţi, continuă Cortes. Am suferit alături de voi în ultimele săptămâni. Însă, înainte să luăm vreo hotărâre, ar trebui să ne gândim ce am realizat. Mai întâi, când am plecat din Cuba, guvernatorul ne-a poruncit să-i eliberăm pe toţi spaniolii luaţi prizonieri de băştinaşi în Yucatan. Fratele Aguilar şi Norte sunt cea mai bună dovadă. Am fost însărcinaţi de asemenea să explorăm coasta, să observăm obiceiurile şi religiile indienilor şi să obţinem aur de la ei. Cred că ne-am îndeplinit toate aceste obligaţii mai mult decât onorabil. Acum, va trebui deci să hotărâm ce trebuie făcut de aici înainte. Sunt convins că, la întoarcerea în Cuba, toată gloria voastră dobândită în luptele de pe râul Tabasco şi Ceutla şi toate profiturile câştigate se vor spulbera în vânt. Credeţi că guvernatorul Velasquez o să împartă comorile cinstit cu voi? Mulţi din voi aţi venit aici pentru că eraţi nemulţumiţi de viaţa pe care o duceaţi în Cuba şi de encomiendas atribuite de guvernator. De aceea mă întreb de ce sunteţi atât de dornici să vă întoarceţi şi să aşteptaţi mila lui.

  — Suntem aici din ordinul guvernatorului Cubei! Strigă un om numit Escudero. Ar fi ilegal să ne depăşim atribuţiile!

  Cortes nu l-a repezit, dar i-a pierit zâmbetul de pe buze.

  — S-ar putea să ai dreptate. Dar înainte să hotărâţi ce vom face, daţi-mi voie să vă spun ce am mai descoperit.

  Vorbeşte înţelept, se gândea Benitez. Îi lasă pe oameni să creadă că alegerea le aparţine.

  — Aceste pământuri aparţin unui mare prinţ, care stă într-un oraş situat în mijlocul unui lac. Dacă ne întoarcem în Cuba acum, renunţăm la posibilitatea de a câştiga mai multe comori decât câteva bijuterii şi o roată de aur.

  Leon nu putea să se mai abţină.

  — Nu avem ce căuta aici! Doar n-o să pornim împotriva unui întreg imperiu cu cinci sute de oameni şi zece tunuri? Eu zic să ne întoarcem în Cuba!

  — Trebuie să ne întoarcem! Strigă Ordaz. Dacă stăm aici, o să murim de foame sau or să ne extermine indienii!

  Mulţi soldaţi ridicară pumnii în aer, să-l susţină.

  Cortes reuşi până la urmă să-i liniştească. Când se pregătea din nou să vorbească, se întoarse spre Alvarado.

  — Vrei să-mi explici şi mie de ce ne acuzi pe toţi de trădare?

  — Dacă ne întoarcem în Cuba, Majestatea Sa Regele Carol o să piardă aceste posesiuni pe care tocmai le-am cucerit pentru el. Cine ne garantează că până la anul băştinaşii n-or să strângă o armată mare şi n-or să ne arunce înapoi în mare? În cazul acesta regele nostru va pierde tot. Aşa că trebuie să construim un fort şi să consolidăm pământurile coroanei!

  — Pedro are dreptate! Strigă Puertocarrero. Ţinutul acesta ne-a dovedit că are multe bogăţii. De ce să nu-l colonizăm?

  Cuvântul colonizare îi agita pe toţi. Leon şi Ordaz începură să-şi strige protestele în gura mare. Nici pe Cortes nu-l încânta ideea.

  — Nu suntem autorizaţi să facem aşa ceva! Vă admir argumentele, domnilor, dar poate că Leon şi Ordaz au dreptate. Ne-a rămas puţină mâncare şi este posibil să fim atacaţi de băştinaşi. Mărturisesc că nu-mi surâde ideea întoarcerii, deoarece eu unul voi pierde toţi maravedi. Am învestit tot ce aveam în această călătorie. Dar trebuie să mă gândesc la ofiţerii şi oamenii de sub comanda mea.

  — Nu eşti singurul care a învestit în această expediţie, îi reaminti Puertocarrero.

  — Dar mi-am dat cuvântul acestor oameni, zise Cortes neajutorat. Le-am spus deja că se pot întoarce, dacă doresc.

  — Atunci lasă-i să plece pe cei care vor! Zise Sandoval şi ceilalţi îl aprobară râzând.

  — Este ilegal! Protestă Escudero.

  — Mă tem că nu este, zise Cortes şi se făcu linişte.

  Toţi rămăseseră cu gura căscată. Ştiau că era singurul din ei care se pricepea la legi. Doar fusese magistrat în oraşul Santiago de Cuba.

  — Legea spaniolă prevede că orice grup de spanioli poate să-şi fondeze propria municipalitate dacă solicită şi primeşte încuviinţarea regelui. După aceea, vor da socoteală direct coroanei. Prin urmare, aceşti oameni ar avea tot dreptul să înfiinţeze o colonie.

  — Noi nu avem încuviinţarea regelui! Strigă Escudero.

  — Se poate obţine repede, îi spuse Cortes.

  Leon se întoarse spre ceilalţi, încercând să-i convingă.

  — Ordinele lui Velasquez au fost clare! Trebuie să ne întoarcem în Cuba!

  — N-aveţi decât! Strigă Cortes. Cine doreşte să se întoarcă poate oricând să plece!

  — Şi cu aurul cum rămâne? Întrebă cineva.

  — Aurul este al celor care l-au câştigat. Doar n-o să-l împărţim cu unii care fug!

  Şi, zicând acestea, sări de pe masă şi le întoarse spatele.

  În urma lui, izbucni vacarmul.

  Benitez zâmbi. Ieşise exact cum plănuiseră. Nimeni n-ar fi bănuit că ideea fondării unei colonii aici, pe dunele de nisip de la San Juan de Ulua, îi aparţinea lui Cortes.

  *

  Norte nu-şi amintea când pierduse contactul cu vechea lume şi cea nouă pătrunsese în sufletul lui. Nu exista un moment anume când nisipurile gălbui de pe insula Cozumel deveniseră mai importante pentru el decât piaţa din Sevilla. Nu mai semăna nici pe departe cu gentlemanul creştin care plecase din Palos, cu opt ani în urmă. Ca un actor pe scenă, încerca să-şi amintească din nou cum să joace rolul acelui om.

  Parcă toată viaţa lui fusese un vis pentru că acum nu i se mai părea nimic real. „Mâine o să mă trezesc şi o să fiu din nou printre mayaşi”, se gândea el, „şi pe urmă va trebui să revin la propriul meu eu.” Acest sentiment nu era nou pentru el. Mai simţise şi altădată agonia neagră a singurătăţii. Acum i se părea caraghios că odată privise marea, rugându-se din toată inima să zărească vreun compatriot de-al său din Castilia sau Estremadura. Se considerase un gentleman creştin, abandonat printre păgâni. Acum se vedea exact cum fusese cu opt ani în urmă: un pirat, un hoţ şi un ipocrit, care puţea a transpiraţie.

  Se foia pe patul de paie, cu ochii aţintiţi la tavanul negru. Vedea cu ochii minţii doi copii cu pielea de culoarea tutunului, pe o plajă din Yucatan. Îi iubise mai mult ca orice pe lume. Se întreba ce făceau acum, cât îl plânseseră, făcuseră deja ritualurile funerare pentru el.

  Dar nu trebuia să se gândească la asta.

  Se ridică în picioare. Nu putea să doarmă şi simţea nevoia să se mişte, să alunge diavolii care-l torturau. Aguilar sforăia netulburat. Norte îl blestemă în tăcere şi ieşi din coliba improvizată.

  Luna plină îşi filtra razele printr-un strat subţire de nori, scăldând oceanul într-o lumină argintie. Norte inspiră adânc, strâmbându-se când simţi mirosul mlaştinilor din apropiere şi alungă un ţânţar care-i bâzâia la ureche. O porni pe plajă, încercând să se gândească la altceva, în afară de propria sa singurătate.

  Era cam la o sută de metri de tabără când l-au înşfăcat.

  *

  Benitez stătea de pază. Spre deosebire de ceilalţi ofiţeri, îşi lua responsabilitatea în serios. Nu juca jocuri de noroc şi nu bea vin în timp ce era santinelă. Vizita fiecare post de pază, îi mustra pe cei care dormeau, le dădea lecţii despre mânuirea armelor. Era la al doilea tur, când auzi zgomote dinspre dune, la dreapta; gemete înfundate de om rănit – sau în călduri.

  Pentru orice eventualitate, scoase sabia şi alergă într-acolo.

  Îi găsi după a doua ridicătură, ascunşi în umbra dunei. Erau doi; unul îl ţinea, în timp ce al doilea profita de el. Cel care-l ţinea, văzu silueta lui Benitez la lumina lunii şi-l avertiză pe camaradul său. S-au ridicat în picioare şi au luat-o la fugă prin nisipul moale. Benitez zări un fund gol, în timp ce unul din bărbaţi îşi trăgea pantalonii. Victima lor zăcea pe burtă, suspinând. Îi scoase căluşul din gură.

  — Norte?

  Benitez observase că era gol de la mijloc în jos. Îi venea să vomite. Ştia ce făcuseră cei doi.

  — N-am nimic, i-a spus Norte.

  — Cine a fost? Îl întrebă Benitez, deşi de fapt n-ar fi vrut să afle.

  Ştia care ar fi pedeapsa lui Cortes.

  — Nu ştiu, îi răspunse Norte.

  „Fii înţelept”, se gândi Benitez. „Ceilalţi te-ar ucide, dacă i-ai trăda.” Benitez văzuse deja că unul din ei era Guzman. Îi zărise faţa în lumina lunii. Iar celălalt era probabil Cristobal Flores.

  — Nu i-ai văzut? Nu le-ai recunoscut vocea? Insistă Benitez.

  — Nu, repetă Norte.

  Îşi trase pantalonii şi se ghemui în nisip, vomitând. Benitez îşi puse sabia în teacă şi îngenunche lângă el.

  — Eşti rănit?

  — Tu ce crezi?

  Benitez se cutremură. Ar prefera să moară decât să fie femeie pentru alt bărbat.

  — Să chem doctorul?

  — Pleacă, murmură Norte.

  Benitez nu se urni din loc. Aştepta probabil un semn de recunoştinţă. Dar Norte zăcea acolo, gâfâind. Până la urmă se îndepărtă, oprindu-se lângă o dună. După un timp, îl auzi pe Norte ridicându-se în picioare şi târându-se spre tabără. Benitez îl urmă să se asigure că ajungea cu bine în tabără.

  Mulţumit că oprise o faptă mârşavă, îşi continuă inspecţia.

  „Bietul Norte”, se trezi gândindu-se, spre surprinderea lui. Nu-i plăcea renegatul, nu avea încredere în el, dar nici nu trebuia să-şi bată joc de un om. Bărbaţii erau nişte animale. De fapt, dacă te uiţi în sufletul unui om, vezi mai degrabă un monstru decât un creştin.

  *

  Diego Godoy, îmbrăcat formal, în catifea neagră, citea cu voce tare proclamaţia lui Cortes, care permitea celor trei răzvrătiţi de sub comanda sa să plece imediat în Cuba. Era devreme, dimineaţa; fumul negru al focurilor de tabără se ridica spre cerul albastru. Bărbaţii stăteau posomorâţi, ascultând cuvintele notarului, cu ochii spre orizont.

  După ce se citi proclamaţia, Ordaz, Leon, Escudero şi ceilalţi îşi croiră drum printre dunele de nisip, spre cortul lui Cortes. Ordaz îl informă pe majordomul său, Caceres, că trebuia să discute imediat cu caudillo.

  Cortes îi lăsă să aştepte. Când ieşi, îmbrăcat într-o cămaşă albă de pânză şi pantaloni, părea obosit şi irascibil.

  — Domnilor, zise el.

  — Am hotărât să rămânem, zise Leon.

  „Bineînţeles că acum vreţi să rămâneţi”, se gândi Cortes. „Vă atrage aurul. Dacă vă întoarceţi la Velasquez cu mâna goală, n-o să vă mulţumească, în nici un caz. Fără aur o să vă eticheteze drept trădători şi laşi.”

  — Acum am dat deja ordinul. Este prea târziu. Doar aţi vrut să plecaţi, ce mai aşteptaţi? Zise Cortes, întorcându-le spatele.

  — Căpitane! Strigă Leon. Iartă-ne nerăbdarea prostească. Ştim că am făcut o greşeală. Nu putem să vă părăsim pe toţi. Anulează ordinul şi lasă-ne să rămânem.

  Cortes oftă.

  — Aţi scoate din sărite până şi un sfânt, zise el privindu-i pe fiecare în parte. Alvarado şi Puertocarrero m-au convins să rămân. Dar am acceptat numai cu două condiţii.

  Oamenii din jurul cortului aşteptau curioşi.

  — Mai întâi, voi continua expediţia numai dacă voi primi titlul de căpitan-general şi şef al justiţiei în noua colonie.

  Leon şi Ordaz se uitară unul la altul şi apoi la însoţitorii lor. Cortes ştia că nu ar avea pe cine să aleagă în locul lui. Puertocarrero nu suporta luptele şi Alvarado era prea încăpăţânat.

  — De acord, spuse Leon.

  — În al doilea rând, în calitate de căpitan-general al coloniei, voi primi o cincime din toate bunurile expediţiei noastre.

  — O cincime! Se miră Ordaz.

  O cincime. Cât pentru un rege.

  — Ceilalţi au fost de acord. Dacă nu, puteţi să vă întoarceţi în Cuba.

  „Să vedem dacă vă dă mâna să mă înfruntaţi acum”, se gândi Cortes.

  — De acord, zise Leon şi Ordaz încuviinţă din cap.

  — Atunci ne-am lămurit. De aici înainte nu mai discutăm de Cuba. Aveţi încredere în mine şi în Dumnezeu, împreună, o să ne umplem de glorie şi bogăţie cum nici n-am visat vreodată!

  *

  Benitez urmărea evenimentele din dimineaţa aceea, sprijinit de trunchiul unui copac ceiba. Tremura şi-l dureau toate oasele. Avea o criză de friguri, atâta tot. Avuseseră şi alţii, dar le trecuse. Doar câţiva ghinionişti muriseră. O să se facă bine.

  „Ah, ce ţară afurisită!”

  Paisprezece.

  Benitez dârdâia de frig, în ciuda căldurii. Albul ochilor se îngălbenise şi pielea îi lucea de sudoare. Dinţii îi clănţăneau violent şi se zguduia în ghearele febrei. Din când în când scotea câte un strigăt, chinuit de fantomele care săreau din umbre.

  Floarea Ploii îngenunche lângă el.

  — Vezi? Are frigurile mlaştinilor. Când arde, când este rece ca gheaţa. Omul-bufniţă al spaniolilor a venit şi i-a luat nişte sânge pentru zeii lor.

  Îl mângâia pe mână ca pe o pasăre rănită.

  — Zace de două zile.

  Mali îngenunche lângă ea, surprinsă de această demonstraţie de afecţiune.

  — Ce vrei să fac, surioară?

  — Eşti vrăjitoare, ajută-l.

  — Nu sunt vrăjitoare. Mama m-a învăţat de mică puterea ierburilor. Nu este nici o magie în asta.

  — Dar poţi să-l ajuţi, nu?

  Mali se gândi.

  — Credeam că nu-ţi pasă de stăpânul tău păros.

  Floarea Ploii îi luă cârpa umedă de pe frunte, o muie într-un vas cu apă şi-i şterse sudoarea de pe faţă şi piept, gândindu-se ce să-i răspundă.

  — Ce vrei să fac, să mă uit la el cum moare?

  — Poate dacă moare Cortes o să te dea lui Norte.

  Floarea Ploii tresări.

  — De unde ştii?

  — Am observat cum îl priveşti. Ai grijă, surioară. Spaniolii ăştia consideră că Benitez este soţul tău. Dacă îl primeşti în peştera plăcerilor pe Norte, cine ştie ce-o să se întâmple.

  Floarea Ploii îşi muşcă buza. Asudase.

  — Acum mai vrei să te ajut?

  Încuviinţă din cap.

  — Bine, o să te învăţ ce să faci. Este o plantă care creşte lângă lacul unde ne îmbăiem. Trebuie s-o zdrobeşti, s-o fierbi în apă curată şi să-l pui să bea lichidul. Aşa am făcut cu soldaţii bolnavi de friguri.

  — O să se vindece?

  — Nu ştiu. Unii s-au vindecat. Dacă nu trece în lumea misterelor noaptea aceasta, s-ar putea să se vindece.

  Mali se ridică în picioare.

  — Vezi, mămico, nu este zeu.

  — Când Şarpele cu Pene a plecat din Tollan, a fost ajutat să treacă munţii de pitici. Zeii se însoţesc rar cu alţi zei. Aceşti oameni sunt doar ajutoare.

  — Şi tu eşti unul din ei, acum?

  O suflare caldă de vânt zgudui cortul. Un grup de maimuţe făcea hărmălaie în palmieri. Mali nu-i răspunse.

  — Zeul tău ar fi mort fără tine, murmură Floarea Ploii. Nu ţi se pare ciudat?

  Mali se gândea la ce-i spusese tatăl ei în copilărie, la promisiunea şi profeţia lui.

  — Nu, surioară. Cred că aceasta este soarta mea.

  *

  Mai târziu în ziua aceea, Alvarado a luat în posesie pământul în numele regelui Carlos al Cincilea. Boteză noua aşezare Oraşul Cel Nou al Adevăratei Credinţe – Villa Rica de la Vera Cruz.

  Oamenii strigau de bucurie, chiar şi cei care doriseră să se întoarcă în Cuba. La urma urmei, aşa cum spusese Cortes, roata de aur era doar începutul. Şi, dacă vor continua să creeze noi colonii, sperau să devină toţi alcalde (primari).

  Postul de şef al justiţiei şi căpitan al noii colonii a fost declarat vacant şi oamenii l-au oferit în unanimitate lui Hernan Cortes, care a acceptat cu umilinţă.

  Cincisprezece.

  O picătură de sudoare se prelingea pe gâtul lui caudillo, scurgându-se pe şira spinării. Vremea se încălzea. Pâlcuri dese de nori ascundeau culmile munţilor şi vârful muntos Orizaba. Giulgiul alb sporea misterele înălţimilor. Trebuia să ştie ce se ascundea dincolo de ele.

  Îngenunche dinaintea crucii de lemn ridicată de călugărul Olmedo în nisip. Construiseră un altar din pietre, care susţinea imaginea Fecioarei.

  Îşi împreună mâinile în rugăciune.

  Erau aproape, foarte aproape. Dar se întreba ce ar trebui să facă de aici înainte. Mulţi din oamenii săi se îmbolnăviseră de friguri şi băştinaşii, prietenoşi la început, îi părăsiseră. Se eliberase temporar de sub jugul lui Velasquez, dar moralul oamenilor săi era la fel de scăzut. N-o să mai treacă mult timp până să strige din nou că vor acasă.

  Nu putea să se aventureze în inima insulei fără hrană şi apă, cu numai cinci sute de soldaţi şi câţiva cai. Trebuia să găsească un motiv, o scuză, care să justifice prezenţa lor acolo.

  Pentru că trebuia să afle ce se ascundea dincolo de munţii aceia.

  „Maica lui Dumnezeu, ajută-mă.”

  Auzi un glas. Deschise ochii. Una din sentinele alerga spre el, pe plajă.

  Se întorseseră băştinaşii.

  *

  Mali observă că nu erau mexicani de data aceasta. Veniseră doar cinci, fără escortă, îmbrăcaţi cu totul altfel decât Tendile şi escorta lui. Purtau o pânză simplă înfăşurată în jurul taliei şi mantii albe din bumbac, în contrast cu mantiile din pene ale mexicanilor sau hainele lor brodate. Dar, cu toate că îmbrăcămintea părea mai simplă, ornamentaţia personală era mult mai complicată. Conducătorul lor avea o bucată lustruită de jad în nas şi cercei de aur în urechi: altă piesă importantă de turcoaz îi atârna de buza inferioară, dezgolindu-i dinţii. Însoţitorii săi purtau de asemenea cercei şi bijuterii.

  Aşteptau sub copaci, lângă cortul lui Cortes. Îl văzu pe Alvarado repezindu-se la unul din ei. Părea entuziasmat de podoaba în formă de jaguar a omului. Cortes strigă la Alvarado să-i dea drumul. Spaniolul se dădu înapoi cu părere de rău, uitându-se la indian ca un câine înfometat la o bucată de carne crudă.

  Aguilar era posomorât.

  — Aceşti oameni vorbesc o limbă pe care n-am mai auzit-o. Stăpânul meu, Cortes, a spus să vii, a anunţat-o el pe Mali, conducând-o spre noii-veniţi.

  Unul din ei repetă salutul. Mali se încruntă uimită.

  — Nu-l înţeleg, zise ea, spre bucuria lui Aguilar.

  Dezamăgirea oglindită pe faţa lui Cortes îi străpunse inima ca un cuţit. Nu trebuie să-l dezamăgesc, se gândi ea.

  Se întoarse din nou spre străini.

  — Nu vorbiţi limba cultivată? Îi întrebă ea.

  După o clipă de ezitare, cel mai tânăr dintre ei făcu un pas înainte.

  — Eu vorbesc nahuatl zise el.

  Mali zâmbi satisfăcută, aruncându-i o privire duşmănoasă lui Aguilar.

  — Bine aţi venit. Din păcate, sunt singura de aici care cunosc limba cultivată. Acest câine în haine maro, din spatele meu, vorbeşte doar chontal maya şi zeul bărbos ştie castillana, limba zeilor. Spuneţi-ne cine sunteţi şi cu ce putem să vă ajutăm.

  Băiatul traduse vorbele lui Mali însoţitorilor săi. Oamenii s-au uitat miraţi unul la altul şi apoi la Cortes. S-au dondănit puţin, înainte să-i dea instrucţiuni băiatului. Pe urmă începu o îndelungată conversaţie în cinci limbi. Mali traducea în chontal maya pentru Aguilar, care, la rândul lui, îi transmitea ce afla în castillana, lui Cortes.

  — Suntem totonaca, din Cempoallan, începu băiatul. Oraşul se află la o zi depărtare de locul acesta. Am aflat că teules – folosea cuvântul nahuatl care înseamnă „zei”, observă Mali – au debarcat pe coastă. Am venit să vă urăm bun venit şi să vă invităm în oraşul nostru, unde veţi fi primiţi cu daruri şi mâncare.

  Cortes zâmbi când auzi ce spuseseră.

  — Spune-le că venim cu plăcere. Întreabă-i dacă sunt supuşii marelui rege, Motecuhzoma.

  Mali traduse şi totonocas rostiră un potop de blesteme pe limba lor. În cele din urmă, băiatul le spuse:

  — Da, sigur că suntem supuşii lui, deşi nu dorim. Dar este adevărat că Motecuhzoma a trimis tribut stăpânului vostru?

  — Da, i-a răspuns Mali, gândindu-se să răspundă singură la această întrebare.

  Fusese mai mult o încercare de mituire decât un tribut, dar nu conta.

  — Ne-a trimis un munte de daruri, pene de quetzal, jad şi aur.

  Urmă alt schimb de cuvinte între totonocas. Pe urmă, unul din ei arătă cu degetul podoaba din pene purtată de Mali în jurul gâtului – una din puţinele podoabe pe care reuşise să le salveze de sub picioarele soldaţilor spanioli, în ziua când Tendile a oferit roata uriaşă de aur.

  — Unchiul meu vrea să ştie de unde ai obţinut această podoabă frumoasă, a spus băiatul.

  — Face parte din tributul lor, îi răspunse Mali.

  Bătrânul părea impresionat.

  — Verişoara mea purta ceva asemănător când a fost luată anul trecut de oamenii lui Motecuhzoma care adunau birurile, îi explică băiatul.

  Aguilar o zgudui de braţ.

  — Ce se întâmplă?

  — Îmi explică îndureraţi cum mexicanii le fură copiii ca să-i sacrifice.

  Aguilar se închină şi-i transmise informaţia lui Cortes. Mali îl privea atentă pe caudillo; părea neobişnuit de rigid, dar se citea ceva în plus pe faţa lui, poate o sclipire de entuziasm. Se simţea legată de el; Aguilar era ca şi inexistent. „În clipa aceasta mă are numai pe mine”, se gândi ea. „Fără ajutorul meu ar fi pierdut.”

  O privea ca un om îndrăgostit.

  Aguilar tuşi, ţuguindu-şi buzele dezaprobator. Cortes murmură câteva cuvinte pe limba lui.

  — Stăpânul meu Cortes vrea să ştie dacă mexicanii au mulţi duşmani în această federaţie, zise Aguilar.

  Mali clipi. Era imposibil ca Şarpele cu Pene să nu cunoască răspunsul la această întrebare. Altfel, n-ar mai fi venit, nu?

  — Toată lumea îi urăşte pe mexicani, îi spuse ea lui Aguilar.

  — Aceşti teules or să ne viziteze la Cempoallan? Repetă băiatul. Este numai la o zi de mers, spre nord.

  Mali traduse întrebarea lui Aguilar care, la rândul lui, i-o transmise lui Cortes. Dar se pare că zeul nu-l asculta. Stătea pierdut, privind în gol.

  „Priveşte în viitor”, se gândi Mali, cutremurându-se.

  În cele din urmă, i se adresă blând lui Aguilar, care părea să ezite şi apoi o privi ciudat pe Mali.

  — Vrea să ştie, o întrebă Aguilar, dacă şi tu îi urăşti pe mexicani?

  — Acum locul meu este aici, lângă Cortes.

  — Răspunde la întrebare, o repezi Aguilar.

  — Tradu-i exact ce am spus.

  Se priveau duşmănos. „Ah, cât mă dispreţuieşte”, se gândi Mali. „Preotul acesta care urăşte femeile îşi trădează atât de uşor sentimentele! Trebuie să fiu foarte prudentă cu el.”

  Aguilar vorbi repede cu Cortes. Mali îl văzu pe zeu zâmbindu-i încântat şi îşi dădu seama că preotul tradusese exact cuvintele ei. Era prea nevinovat să mintă.

  Cortes murmură ceva în castillana şi o privi cu luare-aminte, înainte să se ridice şi să plece.

  — Ce a spus? Întrebă Mali, nerăbdătoare.

  — Te apreciază, îi răspunse Aguilar.

  — În ce privinţă?

  — Vanitatea este duşmanul sufletului. Ai fost botezată în dreapta credinţă şi ar trebui să fii mai modestă. Spune-le acestor indieni că stăpânul meu, Cortes, va fi încântat să-i viziteze. Vom pleca mâine.

  *

  Benitez deschise ochii încet. Se simţea amorţit. Avea un gust oribil în gură, i se umflaseră ochii şi îl săgeta o durere ascuţită în orbite. Se uită la acoperişul de stuf, ascultă bâzâitul muştelor şi simţi mirosul transpiraţiei, al oamenilor şi focurilor.

  Oare cât dormise? De când se afla acolo?

  Floarea Ploii se aplecă peste el, muie o cârpă în apă şi-i şterse fruntea. Îi şoptea nişte cuvinte pe care nu le înţelegea.

  Îl văzu ca prin ceaţă pe Norte.

  — Te întreabă dacă te simţi mai bine.

  Încercă să se ridice, dar era prea slăbit. Se învârtea totul în jurul lui. Îi venea să vomite.

  — Nu te ridica. Trebuie să te odihneşti.

  Benitez ar fi vrut să vorbească, dar limba nu-l asculta. Avea senzaţia că se umflase. Floarea Ploii îi umezi buzele, alinându-i setea.

  — Am. Fost bolnav? Reuşi el să spună în sfârşit.

  — Ai avut friguri, îi explică Norte. Era cât pe ce să mori. Toată lumea ar fi jelit pierderea unui spaniol.

  Benitez se uită la Floarea Ploii. Se întreba cât timp îl veghease. Nu înţelegea de ce considerase datoria ei să-l îngrijească.

  — Spune-i. Că-i mulţumesc.

  Norte ridică din umeri.

  — Ştie că-i eşti recunoscător.

  — Spune-i.

  Urmă un schimb rapid de cuvinte într-o limbă exotică.

  — Spune că ierburile Donei Marina te-au salvat, zise Norte în cele din urmă.

  Benitez închise ochii. Ce lume ciudată. Uneori era foarte greu să ghiceşti motivele cuiva. Se întreba de ce Floarea Ploii sau această dona Marina se străduiseră să-l salveze. În cei treizeci şi trei de ani ai săi nu văzuse prea multe acte caritabile. Cât despre bunătatea femeilor, era pasăre rară. Nu-şi făcea iluzii; nu fusese niciodată genul de bărbat care să placă sexului frumos. Această Floare a Ploii, pe care o primise drept camaradă, servitoare-concubină, îl ajutase nu pentru că ar fi bogat sau frumos ci doar pentru că era o femeie bună şi milostivă.

  Ce ciudat. Chiar foarte ciudat.

  Şaisprezece.

  Au pornit în zori, în sus, pe coastă. Soldaţii se împleticeau prin nisip, împovăraţi de armură şi arme, urmaţi de escorta lor formată din femei tabascane şi sclavi cubanezi. Coloana se înşira printre dune pe o distanţă de aproape doi kilometri.

  Mali mergea pe jos, în spatele lui Puertocarrero, care călărea pe iapa lui maronie.

  Era un marş greu, sufocant. În afară de soare şi nisip mai aveau şi alţi duşmani. La câteva ore după ce porniseră la drum, unul din suită călcase pe un scorpion şi strigătele lui sfâşietoare s-au auzit mult timp.

  Mai târziu, spre după-amiază Mali s-a împiedicat de o rădăcină de copac. Şi-a sucit glezna, dar nu a strigat; fusese educată din copilărie să nu-şi arate durerea. Puertocarrero şi-a continuat drumul, fără să ştie ce i se întâmplase.

  Soldaţii au trecut mai departe, privind-o miraţi, dar erau prea împovăraţi de provizii şi propria lor nefericire să le pese de camarada unui ofiţer. Mali îşi sprijini greutatea în coate, aşteptând să-i treacă durerea. În cele din urmă, încercă să se ridice într-un picior, dar căzu din nou…

  — Ai păţit ceva?

  Era glasul lui. Soarele îl lumina de la spate, oglindindu-se în armură. Îşi feri privirile şi-l văzu descălecând.

  — Te-ai lovit? Zise el.

  Nu înţelegea ce spunea, dar observase că-l preocupa starea ei. Îi făcu semn spre glezna stângă. Cortes se aplecă s-o examineze. O atingea blând, nu ca un doctor, ci ca un iubit. O privea drept în faţă. Ochii lui cenuşii străpungeau pană în adâncul sufletului.

  Îşi muşcă buza şi îşi stoarse o lacrimă, deşi n-o mai durea atât de rău acum. Când mişcă piciorul, i se ridică tunica în sus, pe coapsă. Dar în clipa aceea apăru unul din căpitanii lui călare şi strică tot farmecul.

  — Ce se întâmplă?

  Alvarado se opri lângă Cortes.

  — Dona Marina şi-a întors glezna.

  — Ei, fir-ar să fie.

  — Opreşte marşul şi spune sclavilor să pregătească o targă din puieţi de copaci. Vor trebui s-o care.

  Alvarado clătină din cap, mirat.

  — Atâta agitaţie pentru o puta! Las-o aici, o să trimitem mâine sclavii după ea.

  — Nu este o puta, îi răspunse Cortes calm. Acum, după ce a fost botezată, a devenit o creştină. Este de asemenea ochii şi urechile noastre printre băştinaşi. Vrei să-mi explici cum o să discutăm cu totonocas şi cu mexicanii fără ea? Sau poate ar fi mai bine ca fratele Aguilar să deseneze pe nisip ce dorim? În momentul de faţă, ne este mai de folos decât tunurile. Poate chiar şi decât secundul meu. N-ai vrea să te lăsăm aici şi s-o sui pe calul tău? O să trimit mâine sclavii după tine.

  Alvarado încuviinţă din cap, jenat.

  — O să opresc marşul.

  — Îţi mulţumesc.

  Cortes se întoarse din nou spre fată. Îi zâmbea. Bella. Avea trăsături frumoase, încadrate de un păr negru ca pana corbului. Şi avea o gleznă superbă, chiar dacă se umflase puţin acum. Pielea semăna cu catifeaua. Când i se ridicase tunica, îi zărise coapsele mătăsoase. Se înfierbântase.

  O prinţesă locală, înzestrată cu darul limbilor străine şi al politicii. Şi cu prea mult temperament pentru unul ca Puertocarrero.

  Cu timpul, va remedia şi acest neajuns.

  *

  A doua zi de dimineaţă au trecut de un râu puţin adânc, îndepărtându-se mai mult de coastă. Părăsiseră ţărmul nisipos şi intraseră în zona culturilor verzi de porumb. Păduri înalte se ridicau în stânga, străjuite de orhidee şi liane. Au văzut copaci zapote uriaşi cu trunchiuri lipicioase şi păsări tropicale multicolore. Din loc în loc apăreau sate năpădite de muşte.

  Şi apoi, imediat după prânz, au ajuns la Cempoallan.

  *

  Cortes privea uimit la minunea din faţa lui.

  Nu se aşteptase în nici un caz la asemenea surpriză. Din inima junglei se ridica un adevărat oraş cu mii de case din chirpici, cu acoperiş de stuf, strânse în jurul unor superbe palate şi temple din calcar şi ipsos. Era un oraş, un oraş minunat, nu o adunătură de cocioabe murdare, aşa cum se temuse.

  Dumnezeu îi răsplătise credinţa.

  — Măi, să fiu al naibii! Exclamă Alvarado lângă el.

  Sosirea lor fu anunţată de unul din băştinaşii care-i însoţea. Înainte să ajungă, suflă într-o scoică şi-i răspunse repede un bubuit de tobe din centrul oraşului. Cempoallanii le pregătiseră o primire triumfală. În timp ce înaintau pe străzi, erau primiţi ca nişte eroi. Totonocas se îngrămădeau în jurul lor, agăţându-le ghirlande de flori la gât şi aruncând ananaşi, prune şi buchete de flori la picioarele soldaţilor şi jinetas.

  Cortes îşi mâna calul cu grijă prin mulţimea de trupuri maronii, acoperite cu mantii albe. Totonocas se dădeau la o parte, ferindu-se de cai. O găsi pe Mali pe targă, urmată de Aguilar şi Norte, aşa cum poruncise.

  — Întreab-o cărui fapt îi datorăm asemenea primire? Îi strigă el lui Aguilar.

  Mali şi Aguilar de-abia reuşeau să se facă auziţi peste larma mulţimii, tobelor şi fluierelor. În cele din urmă, Aguilar se întoarse spre Cortes.

  — Spune că suntem eliberatori.

  — Eliberatori?

  — Nu înţeleg tot. Spune ceva despre un zeu şarpe. Într-un fel, oamenii aceştia şi-au dat seama că am venit să le salvăm sufletele!

  O femeie totonaca, mai curajoasă decât ceilalţi, se repezi spre Cortes şi-i aruncă o ghirlandă de flori. Ba chiar îndrăzni să atingă calul, înainte să fugă chicotind.

  — Eliberatori, murmură Cortes. Eliberatori! Bineînţeles.

  Totuşi îl preocupau foarte mult cuvintele acelea care i se păruseră lipsite de importanţă lui Aguilar. Întoarcerea unui zeu şarpe.

  Această primire fastuoasă îşi avea şi altă explicaţie.

  *

  Îl chema Chiconacatl, dar Alvarado îl poreclise imediat Gordo-Fatso. Sclavii lui se apropiară primii, ducând stâlpi lungi de bambus, care susţineau evantaie superbe, lucrate din pene; pe urmă apăru Gordo însuşi, sprijinindu-se în cârje. Câţiva băieţi îl susţineau de la spate de gras ce era. Urmară alţi prinţi, neînsemnaţi în comparaţie cu muntele de grăsime care deschisese cortegiul.

  — Dacă sunt toţi la fel de graşi, zise Alvarado, nu-i de mirare că oamenii aceştia sunt canibali.

  Jaramillo zâmbi.

  — Toată Salamanca ar putea mânca pe săturate, timp de o lună din şuncile lui.

  Cortes descălecă şi se uită în jur. La fel ca marile oraşe spaniole, Cempoallan avea propria sa piaţetă, înconjurată din trei părţi de zidurile curţilor unor temple şi în cea de-a patra de palatul lui Gordo. Din vârful unei piramide se ridica un fuior negru de fum, care simboliza sfârşitul vreunei ceremonii barbare. Cortes îşi reaminti că, în ciuda primirii lor prietenoase, totonocas era un popor păgân, canibal.

  Dumnezeu să-i aibă în pază!

  Mali şi Aguilar se apropiară de el. Umflătura scăzuse peste noapte, mulţumită unei fierturi preparate chiar de ea. Nu-şi rupsese osul şi putea să meargă şchiopătând uşor. Îi zâmbi, sesizând pentru o clipă furia întipărită pe faţa lui Aguilar. Era invidios, mai mult ca sigur. Ce sentiment urât pentru un preot.

  Gordo aşteptă până când însoţitorii săi îi afumară cu tămâie pe Cortes şi ofiţerii săi şi apoi făcu un pas înainte, să-l îmbrăţişeze. La fel ca ceilalţi nobili, Gordo avea ornamente de aur în urechi, pe buza inferioară şi în nas. Dar Cortes îşi ascunse repulsia aşa cum le poruncise să facă şi celorlalţi ofiţeri.

  Pe urmă, sclavii lui Gordo puseseră la picioarele lui un coş de răchită plin cu brăţări, coliere şi cercei din aur. Ţinu un scurt discurs şi Cortes aşteptă răbdător traducerea.

  Aguilar se desprinse de lângă Mali.

  — Îşi cere scuze pentru aceste daruri modeste. Este tot ce le-a mai rămas să-şi arate prietenia. Spune că oamenii regelui mexican i-au jefuit la sânge.

  — Spune-i că primim aceste daruri cu recunoştinţă, zise Cortes, după ce se gândi un timp.

  Acum se făcuse o linişte mormântală în piaţă. Atât Cempoallanii cât şi spaniolii erau curioşi să audă fiecare vorbă a lui.

  După următorul schimb de cuvinte, Aguilar se întoarse din nou spre Cortes.

  — Femeia.

  Cortes observă dispreţul din glasul lui. Nici nu putea să pronunţe numele lui Mali.

  — Femeia spune că se plâng de Motecuhzoma. Se pare că le ia tot aurul, penele şi jadul; le-a furat recoltele de vanilie şi a răpit mulţi tineri şi tinere, ca să le sacrifice în templele lor. Îţi cer ajutorul.

  Cortes privi solemn pe grăsanul care stătea dinaintea lui, în piaţa prăfuită. În sfârşit.

  — Aguilar, roag-o pe Mali să-i informeze că noi suntem supuşii unui rege puternic, care ne-a trimis să-i eliberăm din jugul tiraniei. Dacă este de acord să devină vasalul regelui Carol al Cincilea, nu va mai plăti nici un bir mexicanilor.

  Gordo asuda sub soarele fierbinte, deşi sclavii lui se străduiau să-l răcorească, agitând evantaiele de pene. După altă conversaţie în trei limbi, Aguilar îi comunică lui Cortes.

  — Cred că doreşte ajutorul nostru, zise Aguilar, dar se teme, pentru că nu departe de aici se află o garnizoană. Spune că ar pârjoli oraşul şi ar duce toţi tinerii la Tenochtitlán, să fie măcelăriţi în templele lor, dacă ar renunţa la vasalitate.

  — Explică-i că n-are de ce să se mai teamă de Motecuhzoma, dacă o să-mi dea ascultare.

  Auzi exclamaţia de mirare din spatele lui.

  — Cortes. Începu să protesteze Puertocarrero, agitându-se pe cal, dar îl amuţi cu o privire.

  Îl privea atent pe totonaca. Grăsanul părea uşurat şi îngrozit în acelaşi timp.

  Alvarado se apropie de el.

  — Ţi-ai pierdut minţile? Murmură el.

  — Doar mă cunoşti. Am fost vreodată nesăbuit?

  — De nu ştiu câte ori. Ai uitat cum te-ai căţărat până la fereastra acelei donetta la Salamanca?

  — Mă gândesc întotdeauna bine, înainte să mă arunc în joc. O să triumfăm, vei vedea.

  Alvarado se îndreptă în şa, băţos.

  — Dacă spui tu!

  — Ai încredere în mine. Oamenii aceştia ne-au înmânat practic cheile casei lui Motecuhzoma.

  Şaptesprezece.

  Li se pregătise un ospăţ bogat, cu peşte, curcani, ananas, prune şi prăjituri de porumb; după aceea, Cortes şi ofiţerii săi au fost conduşi într-un mare palat, care aparţinea unei femei bogate, dar urâte. Cortes a botezat-o Catalina, deşi Mali nu înţelegea de ce.

  Palatul avea un acoperiş plat, cu o terasă mare, care dădea spre piaţetă. Camerele erau spaţioase, deşi slab mobilate – doar câteva covoraşe şi măsuţe. Tapiserii în culori aprinse atârnau pe pereţi sau erau întinse pe podele. Mali şi Puertocarrero aveau o cameră numai a lor, la fel ca ceilalţi ofiţeri, iar soldaţii stăteau împreună, în hol.

  Cortes nu-i mai vorbise direct lui Mali, din ziua când îşi scrântise glezna. Ştia că la întâlnirea din piaţă îl enervase ceva. De câteva ori în timpul discuţiei, îl văzuse uitându-se la fumul negru care se ridica din vârful piramidei şi bănuia ce-l preocupa.

  Auzise agitaţia şarpelui din trupul lui de zeu.

  A doua zi dimineaţă a fost chemată în curte, împreună cu Aguilar şi câţiva căpitani de-ai săi, inclusiv Puertocarrero şi Alvarado. Cortes părea foarte sobru. Se îmbrăcase în costumul de catifea neagră cu sabia prinsă la şold şi un medalion de argint cu portretul Fecioarei la gât.

  — Domnilor, trebuie să împlinim lucrarea lui Dumnezeu, a spus el, ieşind pe poartă şi îndreptându-se spre piaţă, urmat de ceilalţi, care alergau să-i ţină pasul.

  *

  Altarul semăna cu cel de la Pontochan. Într-o curte înconjurată de ziduri o scară de piatră ducea la o piramidă triunghiulară, unde fusese ridicat templul ceremonial – o colibă simplă de paie şi bambus.

  Pe măsură ce se apropiau, mirosea din ce în ce mai strident a carne arsă.

  Trupurile zăceau grămadă jos, lângă scări, unde căzuseră după ce fuseseră măcelărite şi aruncate de pe altarul de sacrificiu. Braţele şi picioarele le dispăruseră şi sângele se închegase în jurul toracelui deschis. Muştele bâzâiau în roiuri negre în jurul cadavrelor. Ochii fără viaţă priveau cerul albastru.

  — Acesta este doar un copil, zise Puertocarrero.

  Călugărul Olmedo începu să recite o rugăciune pentru morţi. Fratele Aguilar rosti şi el o litanie.

  Cortes îşi ridică privirile. Preoţii în mantii negre îi urmăreau din capul scărilor, strânşi unul lângă altul ca nişte vulturi. Era negru la faţă de furie. Sabia zăngăni când o trase din teacă, dar Puertocarrero îi puse mâna pe braţ.

  — Nu acum, caudillo, murmură el. Nu suntem pregătiţi.

  Cortes ezită.

  — Aşa se poartă cu copiii lor? Zise el în şoaptă.

  Mali îl privea, mândră de furia lui. Şarpele cu Pene promisese întotdeauna că va aboli sacrificiul uman. Acum era martoră la revolta şi disperarea lui. Regreta că Floarea Ploii nu putea să-l vadă cu ochii ei; atunci ar crede. Spaniolii se uitau la cadavre, albi ca varul.

  — Au făcut sacrificii pentru zeul lor, Tlaloc, Aducătorul de Ploaie, îi explică Mali, lui Aguilar. Copiii plâng când văd piatra de sacrificiu. Iar lacrimile înseamnă ploaie. Cu cât sunt mai multe lacrimi, cu atât va ploua mai mult iarna, pentru recolte.

  Aguilar se închină.

  — Este o faptă diavolească, zise el în castillana şi traduse explicaţiile lui Mali celorlalţi.

  — Trebuie să luăm măsuri, în numele lui Dumnezeu, zise Cortes şi se îndepărtă.

  Mali se uită la faţa copilului mort. Încercă să-şi imagineze cum arăta când trăia, dar nu reuşi. Nu mai rămăsese nimic din el.

  *

  După plecarea celorlalţi, Benitez zăbovi mult timp, uitându-se în jur. Această grozăvie îl uluise. Îi răsunau în urechi cuvintele lui Cortes. Trebuie să luăm măsuri în numele lui Dumnezeu.

  Pe urmă îşi dădu seama că îl privea cineva şi se întoarse. Era Norte. Norte, renegatul, trădătorul, sălbaticul îl privea enigmatic. Benitez clocotea de furie.

  — Altă ofrandă adusă zeilor tăi, Norte?

  — Ce este un zeu, Benitez? O invenţie a minţilor noastre.

  Erezia răsună în linişte. Dacă l-ar auzi Cortes, ar fi un om mort.

  — Şi care minte a inventat acest măcel? Îl întrebă Benitez.

  — O minte care n-a fost niciodată sigură dacă trupul ei va scăpa de foamete.

  Benitez clătină din cap. Ce fel de răspuns era acesta? Mai ales din partea unui spaniol.

  — Ai fost martor la asemenea ritualuri?

  Norte se feri să-i răspundă direct.

  — Concepţia ta despre moralitate este foarte ciudată, Benitez. Ţi se pare normal ca inchizitorii să rupă braţele şi picioarele unui om de viu, dar în schimb eşti revoltat când indienii dezmembrează morţii. Pe câmpul de luptă, nu te dai în lături să înfigi suliţa în burta duşmanilor tăi şi să-i laşi să moară încet, dar ţi se pare un barbarism să-i scoţi inima şi să aibă parte de o moarte fulgerătoare. Logica ta mă dă gata.

  — Acesta este doar un copil!

  — Vrei să spui că în războaiele noastre copiii şi femeile nu mor şi nu au de suferit?

  — Cel puţin nu la biserică. Religia noastră nu propovăduieşte crima şi canibalismul.

  — Într-adevăr, în schimb propovăduieşte goana după aur.

  „De ce ar trebui să mă justific faţă de acest om?” se gândi Benitez. „De ce să discut cu un sălbatic? De fapt, mai rău decât un sălbatic, pentru că a cunoscut civilizaţia şi a renunţat la ea de bunăvoie.”

  — Nu pot nutri decât dispreţ pentru cineva ca tine, şuieră Benitez.

  — Ar trebui să-ţi fie milă de mine, Benitez, dacă ai fi un bun creştin. Sunt oaia cea pierdută, un păcătos care s-a înstrăinat de turmă.

  — Cortes ar fi trebuit să te spânzure.

  — Voi, spaniolii, deşi consideraţi carnea umană atât de sacră, nu daţi doi bani pe viaţă. Am văzut amândoi oameni arşi pe rug. Şi femei. De ce? În numele lui Dumnezeu. Crezi că este mare diferenţă faţă de ce se întâmplă aici?

  Benitez se întoarse furios.

  — Găseşti scuze acestui barbarism?

  — Mă întrebi ce aş alege între a muri în chinuri, pe rug, în ţara mea şi a pieri imediat de cuţitele acestor preoţi? Cred că răspunsul este evident.

  — Atunci, îţi doresc să-ţi împlineşti dorinţa, zise el, scuipând pe jos.

  Apoi se grăbi să iasă din acest loc şi să se îndepărteze de omul ăsta ciudat.

  Optsprezece.

  Cempoallanii au pus pe covoare tot ce aveau mai bun: friptură de căprioară, roşii, curcani fripţi, lăcuste în sos, şopârle cu ardei iuţi. Spaniolii s-au înfruptat din căprioară şi curcani, dar nu s-au atins de celelalte bucate. Câinii au mâncat toţi pe săturate oasele aruncate de soldaţi peste umeri, în timp ce flirtau fără ruşine cu tinerele femei totonocas care serveau la masă.

  — Ospăţul a ridicat moralul oamenilor noştri, i-a şoptit Alvarado lui Cortes.

  Cortes se aşezase lângă Gordo, pe unul din covoraşele festive, cu Mali şi Aguilar între ei, ca să le traducă. Bogătaşul totonaca înşira încă plângerile lui la adresa lui Motecuhzoma, când servitorii săi au adus o tavă aburindă şi au aşezat-o cu respect între el şi Cortes. Gordo i-a dat de înţeles că era o delicatesă şi Cortes avea onoarea să se servească primul.

  Nările lui Cortes recunoscuseră mirosul sulfuros al sângelui uman fiert. Sosul sanguin – care provenea mai mult ca sigur din urechile preoţilor din temple – îi confirmase bănuielile.

  Se lăsase o linişte glacială, întreruptă doar de rugăciunea pentru morţi a călugărului Olmedo.

  — Spune-i că nu mă pot atinge de aşa ceva, îi şuieră el lui Aguilar. Spune-i că este un mare păcat să mănânci carne de om.

  Aguilar îi transmise lui Mali revolta stăpânului său, care la rândul ei îi traduse lui Gordo. Cacique cel gras părea uimit.

  — Ce are de spus? Îl întrebă Cortes pe Aguilar.

  — Întreabă ce ar putea să facă oare cu prizonierii de război, dacă n-au voie să-i mănânce? Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui.

  — Explică-i, frate Aguilar, că aceşti zei ai lui sunt de fapt nişte diavoli şi va arde pe veci în focul Gheenei, dacă nu renunţă la aceste practici păgâne. Spune-i că am venit să propovăduim credinţa adevărată şi, dacă doreşte să devină vasalul regelui Carol, trebuie să fie, în primul rând, un gentleman creştin.

  Cortes o urmărea atent pe Mali, în timp ce-i traducea şefului totonaca. Indianul căscă ochii mari. La început se arătă uimit şi apoi amuzat. Îi şopti răspunsul lui Mali, care ezită înainte să i-l transmită lui Aguilar.

  — Femeia spune că trebuie să se mai gândească, zise Aguilar, dar se teme că, fără să sacrifice oameni zeilor, o să fie secetă, inundaţii şi invazii de lăcuste care vor devora recoltele. Dar este oricum fericit să vă fie vasal.

  Cortes simţea că-şi pierde răbdarea. Nu era răspunsul pe care dorea să-l audă.

  — Spune-i din nou.

  Călugărul Olmedo, aşezat lângă Alvarado, se aplecă spre el.

  — Poate n-ar trebui să suprimăm imediat ritualurile barbare. Suntem într-o poziţie delicată. Ar fi bine să-i luăm cu blândeţe.

  — Am venit aici să înfăptuim lucrarea lui Dumnezeu!

  — Lucrarea lui Dumnezeu nu se poate înfăptui într-o singură zi.

  Acum era rândul lui Aguilar să protesteze.

  — Frate Olmedo, cu tot respectul, sunt de acord cu căpitanul-general, Dumnezeu nu poate.

  Dezbaterea fu întreruptă de sunetul scoicilor. Totonocas săriră în picioare fugind în piaţă. Un mesager alergă la Gordo şi-i şopti ceva la ureche.

  Cortes se uită la Mali. Fata îi zâmbi şi încuviinţă din cap, ca şi când ar fi fost totul bine. Ce se întâmplase oare de era atât de încântată şi totonocas atât de agitaţi? Îi şopti ceva lui Aguilar.

  — Se pare, zise el, că totonocas urmează să primească şi alţi vizitatori. Au sosit mexicanii.

  *

  După groaza întipărită pe faţa grăsanului, Cortes se aşteptase la o adevărată armată. În schimb nu erau decât cinci nobili cu câţiva însoţitori. Aveau mantiile înnodate pe umeri, cu sigiliul imperial al lui Motecuhzoma şi ţineau în mâna dreaptă simbolul regal, iar în cealaltă ţineau flori cât mai aproape de nas, probabil ca să alunge duhoarea neplăcută a oaspeţilor. Însoţitorii îi fereau de muşte cu evantaiele, în timp ce alţii ţineau umbrelele, să-i apere de soare.

  Au înaintat de-a lungul pieţei, întâmpinaţi de Gordo şi ceilalţi nobili totonocas. I-au ignorat complet pe Cortes şi spanioli, deşi era imposibil să nu-i fi observat pe străinii bărboşi din mijlocul oraşului, se gândi Cortes.

  Înseamnă că îi sfidau special. Vor plăti pentru asta.

  Cortes se întoarse spre Aguilar.

  — Pune-o pe dona Marina să afle tot ce poate.

  — Stăpâne, eu.

  — Fă cum îţi spun, frate Aguilar, pufni el.

  Diaconul se săturase. Poate ar fi fost mai bine să rămână la Cozumel, cu Norte. Se uită la Alvarado.

  — O să se căiască amarnic pentru această aroganţă! Ne-au ignorat ca pe nişte ţărănoi.

  — Ah, ce mi-ar plăcea să le dăm o lecţie.

  — O să le-o dăm, îţi promit.

  Poate că fata, Mali, avea dreptate să zâmbească. Mexicanii sosiseră la momentul potrivit. Chiar acum i se contura un plan în minte. O să erodeze unul din colţurile acestei mari fundaţii ridicate de mexicani, o să rupă o mică parte cu mâna lui. Dacă se desprindea uşor, restul va cădea de la sine.

  *

  Toţi spaniolii au auzit scâncetele din palatul grăsanului Cacique. Mali s-a întors şi le-a povestit că Gordo însuşi a stat în genunchi în faţa noilor veniţi, plângând ca un copil. Cei cinci mexicani erau perceptori imperiali, veniţi să adune birurile şi, cu toate că nu auziseră tot ce se discutase, se pare că pretindeau un tribut substanţial de la totonocas, din cauză că-i invitaseră pe spanioli, împotriva instrucţiunilor exprese ale lui Motecuhzoma.

  Cortes şi ofiţerii lui se uitau de pe terasă la nobilii mexicani, rămaşi în palatul lui Gordo. Totonocas îi cazaseră de partea cealaltă a piaţetei. Camerele fuseseră împodobite cu flori, înţesate cu mâncare şi sclavi care să-i servească.

  — Uită-te la ei, pufni Alvarado. Parcă ar fi cinci episcopi în drum spre slujba de seară.

  Aguilar şi Olmedo se uitară la el, revoltaţi, dar nu-i băgă în seamă.

  Cortes se întoarse spre Mali. Aştepta liniştită, la dreapta lui. Ochii ei negri, inteligenţi, sclipeau nerăbdători. „Mi-am găsit o aliată de nădejde în această femeie”, se gândi el, zâmbind. Aguilar remarcase schimbul de priviri dintre ei şi se posomorâse. „Ce îl deranjează oare pe tânărul diacon?” se întrebă Cortes. „Se teme de ea pentru că este femeie sau pentru că este băştinaşă?”

  — Întreab-o pe dona Marina, îi porunci el, de ce aceşti oameni s-au speriat atât de rău de cinci bărbaţi neînarmaţi, cu flori în mână?

  Aguilar se supuse.

  — Femeia spune că nu se tem de aceştia cinci, ci de cei cinci mii care vor veni dacă nu fac ce li se spune.

  Cortes se încruntă.

  — Înseamnă că se tem mai mult de mexicani, decât de noi. Ar trebui să le schimbăm această părere, zise Alvarado.

  Cortes zâmbi.

  — Ai dreptate.

  Apoi se întoarse din nou spre Aguilar.

  — Spune-i donei Marina să se ducă la palat şi să-l cheme imediat pe Gordo.

  Cortes ştia că juca o carte mare, dar miza era prea însemnată să nu rişte.

  Nouăsprezece.

  Gordo tremura. Asudase şi îşi frângea mâinile grăsune ca o femeie. „Dacă nu l-ar fi susţinut sclavii, s-ar fi prăbuşit într-o masă diformă de grăsime”, se gândi Mali.

  Îl studia atentă pe Cortes. Ochii lui calmi, cenuşii, erau blânzi şi hotărâţi în acelaşi timp.

  Îi vorbi încet lui Aguilar.

  — Stăpânul meu Cortes vrea să-i reaminteşti lui Gordo că este supusul regelui Carol al Spaniei şi nu trebuie să se teamă de mexicani. Dacă-l ascultă pe Cortes va fi în siguranţă.

  Mali se întoarse spre Gordo şi-i spuse în nahuatl:

  — Şarpele cu Pene spune că o să vă protejeze. Dar trebuie să-l asculţi.

  Însă Gordo n-o asculta.

  — Mexicanii au cerut douăzeci de fete şi băieţi pentru sacrificii, fiindcă am nesocotit poruncile lui Motecuhzoma. Insistă ca trei din copiii mei să fie printre victime.

  — Şarpele cu Pene spune că acum eşti sub protecţia lui, repetă Mali, răbdătoare.

  Gordo o privea disperat.

  — Ce trebuie să facem?

  Cortes vorbi din nou. Aguilar părea uimit de cuvintele lui. Căpitanul devenea nerăbdător.

  — Stăpânul meu Cortes vrea să-i spui.

  Aguilar ezită.

  — Că oamenii lui trebuie să-i lege pe cei cinci mexicani şi să-i pună sub pază.

  Mali îl privi uluită. Înseamnă că lupta trebuia să înceapă. De data aceasta, transmise exact cuvintele lui Cortes.

  Grăsanul fu cât pe ce să leşine. Dacă n-ar fi fost pajii, s-ar fi prăbuşit pe podea. Semăna cu un animal încolţit.

  — Nu pot! Se smiorcăi el.

  — Trebuie să asculţi de Şarpele cu Pene.

  — Dacă ne atingem de ei, Motecuhzoma o să ne măcelărească pe toţi!

  Mali clătină din cap. „Ce laş. Nu-şi dădea seama că avea de partea lui un zeu?” se întoarse spre Aguilar.

  — Refuză, zise ea.

  Cortes se ridică de pe scaun. Se albise la faţă.

  — Stăpânul meu Cortes spune că va pleca imediat şi nu se mai întoarce niciodată, dacă nu este ascultat, zise Aguilar. Dacă vreţi să salvaţi vieţile copiilor voştri şi să vă eliberaţi de sub jugul mexicanilor, ascultaţi-l!

  Mali se întoarse triumfătoare spre Gordo.

  — Vezi! L-ai supărat pe Şarpele cu Pene! Dacă nu faceţi cum spune, o să se întoarcă pe tărâmurile lui, iar fiii şi fiicele voastre vor pieri pe altarele lui Motecuhzoma!

  Gordo simţea că se sufocă. „N-are de ales”, se gândi Mali. „De ce bărbaţii nu sunt în stare să hotărască? Dacă nu poate ceda unui zeu, atunci toată religia lui nu este decât o superstiţie prostească.”

  — Hai, spune! Îl îndemnă Mali. Şarpele cu Pene este gata să plece spre vest. Ce ai hotărât?

  *

  Mexicanii au fost legaţi de stâlpi înalţi, de mâini şi picioare, ca un vânat. Numai că aceste trofee erau vii şi protestau în ciuda căluşului din gură. Totonocas s-au năpustit să privească acest spectacol înspăimântător şi extraordinar.

  Cortes însuşi se uita de pe terasa palatului Catallanei cu Alvarado, Puertocarrero şi ceilalţi ofiţeri. Gordo stătea lângă ei, tremurând de frică. Îi spuse ceva lui Mali, care-i traduse lui Aguilar.

  — Vrea să-i sacrifice imediat, zise Aguilar. Dacă îi omoară, poate că Motecuhzoma n-o să descopere ce s-a întâmplat.

  Cortes clătină din cap.

  — Trebuie lăsaţi în viaţă. Poate o să-i iau la întrebări mai târziu. Să-i separe şi să-i vegheze atent. O să-mi trimit oamenii să-i păzească.

  Cortes era din ce în ce mai entuziasmat.

  — Şi spune-i că, de aici înainte, este liber. Fiii şi fiicele lui nu vor mai muri pe altarele lui Motecuhzoma şi nu le va mai fura nimeni averile. De aici înainte, îl consider fratele meu. Trebuie să aibă încredere în mine.

  *

  Mali se umfla în pene. Era triumfător, aşa cum îşi imaginase! Şarpele cu Pene se întorsese să zdrobească supremaţia mexicanilor, iar ea va fi alături de acest zeu.

  „Bucură-te de această clipă, Mali”, îi şoptea un glas la ureche. „Înainte ca Sora Lună să răsară a doua oară, vom porni spre templul de piatră din Tenochtitlán!”

  Se întoarse spre Floarea Ploii.

  — Este un zeu, zise Mali.

  — Nu este un zeu, este un nebun.

  Floarea Ploii o luă de mână. Era înspăimântată. Mali o strânse, încercând să-i transmită o parte din forţa şi încrederea ei. Ce păcat că Floarea Ploii nu putea s-o înţeleagă.

  Asistau nu numai la sfârşitul celui de-al cincilea soare, ci şi la zorii unei noi zile sângeroase.

  *

  Avea nouă ani şi tatăl ei o ţinea de mână. Stăteau pe culmea templului Quetzalcoatl din Painala şi se uitau la steaua însângerată care cădea pe cerul nopţii. Coada ei de foc era îndreptată spre Ţinuturile din Nori.

  — Este steaua ta, murmurase tatăl ei. Vesteşte lumii că domnia mexicanilor şi zilele Păsării Colibri sunt numărate. Semeni cu cometa. Am văzut-o în visele mele. Eşti cea care-l va ajuta pe Şarpele cu Pene şi va schimba destinul Mexicului.

  Îl crezuse, pentru că tatăl ei era nu numai prinţ, ci şi preot, la fel ca Motecuhzoma. A slujit cultul Şarpelui cu Pene şi i-a promis că va reveni în anul trestiei, adică acum. Deocamdată, toate vorbele sale se adeveriseră.

  Douăzeci.

  Puertocarrero o zgudui brutal s-o trezească. Părul lui de culoarea porumbului sclipea la lumina lumânării. Era complet îmbrăcat, în ciuda orei târzii. Îi făcu semn să-l urmeze. Se ridică de pe covor, îşi puse tunica, fusta şi plecară împreună. Umbrele dansau în lumina torţelor de pin, prinse de pereţi.

  S-au oprit lângă camera lui Cortes. Puertocarrero a tras-o înăuntru.

  Când s-a uitat în jur, pe jumătate adormită, a zărit feţele bărboase ale soldaţilor spanioli, mulţi din ei în armură. Cortes stătea la o masă de lemn, în mijlocul încăperii, încadrat de câţiva ofiţeri. Aguilar era lângă el.

  Cortes îşi ridică privirile şi-i zâmbi încurajator, dar numai pentru o clipă. Pe urmă, redeveni Cortes zeul, şarpele venit să schimbe lumea.

  Cei trei mexicani stăteau în faţa mesei, cu gulere grele de lemn la gât. „Acum nu mai erau atât de înfumuraţi”, se gândi Mali. Aveau mâinile legate la spate şi lăsaseră privirile în jos.

  „Dar ce căutau acolo? Ce se întâmpla?”

  Aguilar, pios şi palid la faţă, i se adresă imediat.

  — Stăpânul meu, Cortes, vrea să-i întrebi pe aceşti oameni cine sunt, de unde vin şi de ce au fost legaţi de totonocas?

  — Dar cunoaşte deja răspunsul la aceste întrebări, zise Mali.

  — Fă cum ţi se spune!

  Mali îl ascultă uimită. Când se întoarse spre mexicani, îl recunoscu pe unul din ei. Îl văzuse mai devreme şi, după hainele şi podoabele lui, trăsese concluzia că era cel mai important dintre ei. Aşa că i se adresă lui.

  — Stăpânul meu, Malinche, Şarpele cu Pene, vrea să ştie cine sunteţi şi de ce vă aflaţi aici. Întreabă de asemenea de ce sunteţi prizonierii poporului totonaca.

  Mexicanul îşi înălţă capul şi o privi strâmbând din nasul lui ca un cioc de papagal. „Era prea mândru”, se gândi Mali.

  — Suntem calpisquii – cei care strângem tributul marelui Motecuhzoma. Şi am fost luaţi prizonieri din porunca stăpânului tău. Dar veţi plăti toţi înzecit pentru asta!

  Mali se întreba ce rost avea această şaradă; Cortes ştia deja tot. Dar traduse exact răspunsul lui calpisqui.

  Aguilar îi transmise cuvintele lui Cortes şi apoi îi răspunse:

  — Stăpânul meu Cortes spune că nu ştia nimic de planurile totonocas. Dar, când a aflat că vor să sacrifice prizonierii mexicani pentru zeii lor, a hotărât să intervină. Se consideră prietenul lui Motecuhzoma, fiindcă şti că este un stăpân la fel de mare ca el şi i-a trimis multe daruri.

  Mali nu-şi imagina ce plănuia Cortes prin această aiureală. Dar nu se cădea să judece înţelepciunea unui zeu. În schimb, îi făcuse mare plăcere să-i vadă pe mexicani albindu-se la faţă când pomenise de sacrificiu. „Ah, ce mi-ar fi plăcut să vă văd întinşi pe piatra altarului!” se gândi ea.

  — Totonocas ne-au spus că ne-au luat prizonieri din porunca stăpânului vostru, îi răspunse calpisqui, deşi acum nu mai părea atât de sigur.

  Cortes reuşi să se arate revoltat, după ce îi traduse Aguilar.

  — Spune că totonocas sunt un popor perfid şi viclean, zise Aguilar, pentru că stăpânul meu nu a poruncit niciodată aşa ceva.

  Mali se zgâi la Cortes. Figura lui era impenetrabilă. Refuza s-o privească în ochi. „De ce atâtea minciuni?” se întrebă ea. Dar traduse exact cuvintele lui Aguilar.

  Mexicanii păreau la fel de derutaţi ca ea. Poate, zise unul din ei, poate spune adevărul. Altfel ce rost ar fi avut să ne elibereze?

  Mali se întoarse spre Aguilar.

  — Ce se întâmplă aici? Zise ea.

  — Nu-i treaba ta, o repezi el, fără s-o privească mărar. Vezi-ţi numai de traducere.

  „Ah, să fii blestemat!” îşi spuse ea, în gând. „Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? Sunt mai mult decât un translator pentru Şarpele cu Pene şi o ştii prea bine!”

  Cortes îi şopti ceva lui Aguilar, care se întoarse spre ea, zâmbind. Ştiu ce încerci să faci îi spunea zâmbetul. Dar n-o să renunţe la mine. Tu nu eşti decât o indiancă, o intrusă.

  — Spune-le că stăpânul meu, Cortes, este îndurerat să-i vadă în această stare. Deoarece sunt slujitorii marelui Motecuhzoma şi au fost arestaţi pe nedrept, urmează să fie eliberaţi imediat. Ba, mai mult decât atât, se pune complet la dispoziţia lor.

  În timp ce Mali traducea, gărzile spaniole îi dezlegară şi le scoaseră gulerele grele de lemn. Pentru a doua oară în ziua aceea, mexicanii fuseseră luaţi prin surprindere.

  Calpisqui se întoarse spre Mali.

  — Mulţumeşte-i stăpânului tău, zise el, nesigur încă. Dar spune-i că nu putem pleca oricum, chiar dacă ne-a eliberat. Totonocas or să ne înhaţe din nou, cum ieşim pe uşa acestui palat.

  Aguilar nici nu-i mai traduse lui Cortes. Se pare că ştia deja ce instrucţiuni să-i dea.

  — Spune-i că n-au de ce să se teamă, îi zise el lui Mali. Soldaţii noştri or să-i ducă pe coastă, deghizaţi în spanioli şi pe urmă or să-i scoată din ţinuturile totonocas. Apoi vor putea să plece unde doresc. Stăpânul Cortes îi roagă în schimb să-i amintească stăpânului Motecuhzoma că îl consideră prietenul lui.

  Mali le traduse, dar se poticni la ultima propoziţie. Cum să-i spună împăratului mexicanilor că Şarpele cu Pene, inamicul legendar al zeilor lui Motecuhzoma, era de fapt aliatul său?

  Transmise cuvintele cât mai iscusit posibil şi-l lăsă pe calpisqui să înţeleagă ce voia.

  După plecarea celor trei mexicani, spaniolii au început să zâmbească. Mali se uita în jur, nedumerită. De ce n-o fi vrut Şarpele cu Pene să-i sacrifice? De ce îi eliberase şi-l trădase pe Gordo, care avusese încredere în el? De ce erau atât de încântaţi de ce făcuseră?

  Cortes se întoarse spre ea şi-i surâse, înainte să fie condusă de Puertocarrero înapoi, în camerele lor.

  Se întreba ce va spune Gordo când va vedea a doua zi că prizonierii dispăruseră. Dacă zeul ei îl trădase, înseamnă că nu era un zeu şi îşi făcea iluzii în privinţa destinului ei.

  — Fatso pare şi mai îngrozit decât ieri, remarcă Sandoval.

  Ceilalţi izbucniră în râs, în afară de Cortes.

  — Ai grijă cum vorbeşti, îl preveni el, negru la faţă.

  Râsul se opri.

  Gordo era într-adevăr distrus.

  „Tremura ca o piftie înaintea lui Cortes”, se gândi Mali.

  Îi traduse lui Aguilar, care-i transmise cuvintele lui Cortes, ca de obicei. Când auzi ce spunea, Cortes sări de pe scaun, furios.

  — Ce! I-aţi lăsat să scape? Gărzile voastre au adormit?

  Cacique încercă să-i explice că nu înţelegea cum se întâmplase şi că-i pedepsise deja pe vinovaţi – inimile lor se părpăleau pe cărbuni chiar în această clipă. Dar Cortes nu aşteptă să se termine traducerea. „La urma urmei”, se gândi Mali, „ştia mai bine decât Gordo cum scăpaseră.” În timpul nopţii, Guzman şi Flores se apropiaseră de santinelele totonocas şi le serviseră cu vin cubanez. După două ore, când s-au întors spaniolii, i-au găsit dormind buştean. Nici o lovitură de tun nu i-ar fi trezit.

  — Stăpânul meu, Cortes, spune că este un dezastru, a tradus Aguilar. Anunţă-l pe acest câine că trebuie să ne predea imediat prizonierii, fiindcă nu putem avea încredere în el.

  Gordo acceptă imediat.

  — Stăpânul meu, Cortes, insistă de asemenea, adăugă Aguilar, ca Gordo să-i jure credinţă lui şi majestăţii sale catolice, regele Spaniei, în prezenţa notarului regal. Trebuie de asemenea să-şi unească forţele cu ale noastre şi să-şi pună războinicii la dispoziţia noastră. Dacă nu este de acord, va fi lăsat în voia sorţii.

  Mali de-abia se abţinea să nu izbucnească în râs. „Eşti într-adevăr un zeu”, se gândi ea, uitându-se la Cortes, „pentru că ai atâtea feţe. Şi l-ai dus de nas pe acest Gordo cu mare măiestrie.”

  Fata îi comunică grăsanului condiţiile: trebuia să se pună sub comanda Şarpelui cu Pene. Se lăsase o linişte mormântală. Cacique îşi imagina care ar fi consecinţele dacă ar fi lăsat să înfrunte de unul singur mânia lui Motecuhzoma. În cele din urmă, dădu din cap, hotărât.

  — Cum rămâne? Se interesă Aguilar.

  — Este de acord, îi răspunse Mali.

  Douăzeci şi unu.

  Tenochtitlán.

  Când se iveau probleme de importanţă naţională, Consiliul Suprem al Mexicanilor se reunea în Casa Cavalerilor Vulturului, din Marele Templu. Camera avea bănci joase de piatră şi era decorată cu reliefuri sculptate, reprezentând şerpi şi războinici. Un suport de cărbuni din piatră, reprezentându-l pe zeul tlaloc, Aducătorul de Ploaie, încălzea încăperea. Mictlantecuhtli, zeul morţilor, cu oasele ieşite prin carnea de lut, urmărea discuţiile acestor împăraţi şi regi, reamintindu-le de caracterul efemer al vieţii şi puterii lor.

  Motecuhzoma prezida adunarea, ca de obicei. Lângă el era Femeia-Şarpe, prim-ministrul său. Era prezent şi nepotul lui, Maize Cobs, regele Texcoconului, împreună cu fratele şi moştenitorul lui Motecuhzoma, Cuitlahuac, stăpânul ţinutului Ixtapalapa. Preoţii principali ai templului, precum şi cavalerii Jaguarului şi Vulturului fuseseră de asemenea chemaţi la acest consiliu. Toţi aceşti mari nobili şi preoţi purtau haine simple în prezenţa împăratului lor, care era îmbrăcat într-o superbă mantie de bumbac turcoaz, împodobită cu modele în formă de şerpi.

  Torţe de pin ardeau pe pereţi, luminând camera.

  — Armata mea este gata, aşa cum aţi poruncit, zise Maize Cobs. Trebuie doar să daţi comanda.

  — Poate nu va fi nevoie, zise Motecuhzoma. Situaţia s-a schimbat. Trei din cei cinci calpisqui au fost eliberaţi. Au fost ajutaţi chiar de soldaţii lui Malinche.

  Nobilii mexicani clătinară din cap, uimiţi.

  — Au adus un mesaj personal din partea acestui Malinche. Se consideră prietenul meu şi spune că ar trebui să-i pedepsim personal pe totonocas pentru felul cum s-au purtat cu trimişii noştri, veniţi să adune tributul.

  S-a lăsat o linişte stânjenitoare. Această atitudine era greu de înţeles.

  — Pe urmă, acum câteva ore, s-au întors şi ceilalţi doi calpisqui la Tenochtitlán. Şi ei au fost salvaţi tot de acest Malinche, care i-a ascuns în propria lui canoe de război. Au povestit că spaniolii, aşa cum îşi spun ei, s-au purtat foarte frumos.

  — Şi ce înseamnă toate acestea? Întrebă cu glas tare unul din războinici.

  — Această femeie care stă mereu lângă el, Marina, începu Femeia-Şarpe, spune că Malinche este un zeu şi că Şarpele cu Pene s-a întors.

  Se lăsă o linişte mormântală.

  — Nu putem şti dacă vorbele ei sunt adevărate, murmură Cuitlahuac. Malinche nu vorbeşte limba noastră. Acestea nu sunt cuvintele lui.

  Maize Cobs încuviinţă din cap.

  — Poate că este ambasadorul unei ţări îndepărtate şi atunci ar trebui să-i oferim toată ospitalitatea şi să ascultăm ce are de spus.

  Vulturul Căzător, nepotul lui Motecuhzoma, se foi nervos pe banca lui.

  — Nu trebuie să bagi în casă pe cineva care va încerca să te arunce afară.

  — Dacă acest Malinche este un ambasador din altă ţară, zise unul din generalii Cavalerilor Jaguar, atunci ar trebui să fim ospitalieri, aşa cum a spus Maize Cobs. Iar, dacă vine cu gânduri necinstite, avem destui războinici care să ne apere. Noi suntem milioane, iar ei câteva sute.

  — Totuşi, Tendile nu crede că sunt ambasadori. I s-au părut invadatori, deghizaţi drept zei.

  — Invadatori? Îi întrerupse unul din preoţi. Cum ar putea câţiva oameni să invadeze tot Mexicul?

  Motecuhzoma, care stătuse posomorât în timpul dezbaterii, a ridicat mâna deodată, să se facă linişte.

  — Calpisqui i-a auzit pe totonocas spunându-le zei.

  — Totonocas sunt nişte neisprăviţi, zise Vulturul Căzător.

  Motecuhzoma îl amuţi încruntându-se la el.

  — Poate. Dar acest Malinche şi escorta lui sunt la fel de misterioşi ca zeii. Semnele au prevestit venirea lor. A venit în anul Trestiei, aşa cum spune profeţia şi a debarcat pe plajele noastre de ziua numelui său, Nouă-Vânt. Arată aşa cum ne-am aşteptat.

  — Atunci ce ar trebui să facem? Dacă trimitem armatele noastre împotriva lui şi sunt victorioase, ce o să se întâmple cu noi?

  Se uită în jur la figurile posomorâte ale celorlalţi.

  — Dacă distrugem Şarpele cu Pene, distrugem vântul şi fără vânt nu vor mai fi nici nori, nici ploaie pentru câmpurile noastre. Dispariţia lui va însemna dispariţia noastră.

  Mult timp nu s-a auzit decât sfârâitul buştenilor verzi.

  — Acum a spus că mi-e prieten şi a dovedit-o. Ar fi o prostie să ne trimitem armatele împotriva lui.

  — Şi dacă nu este Şarpele cu Pene? A întrebat Maize Cobs.

  — Şi dacă este? Îl repezi Motecuhzoma. Deocamdată nu vom face nimic. Vom aştepta.

  S-a ridicat în picioare, să le arate că discuţia se încheiase. Nobilii au îngenuncheat când a ieşit din cameră. Toţi erau şi mai îngroziţi decât la început. Împăratul lor ezita să ia o hotărâre, în timp ce la graniţele sale o mână duşmănoasă manipula evenimentele. Străinul reprezenta un pericol, ori ca zeu, ori ca om. Doar preoţii păreau satisfăcuţi de interpretarea lui Motecuhzoma; restul însă, soldaţii şi oamenii de stat, nu aveau încredere din instinct în ce nu înţelegeau.

  Dar se lăsau conduşi de Marele Conducător. Trebuiau să creadă, la fel ca el, că vor fi cruţaţi de sfârşitul care li se proorocise.

  Cempoallan.

  Alianţa dintre spanioli şi totonocas a fost consfinţită printr-o mare ceremonie publică, în piaţa principală. Diego Godoy, în calitate de notar regal, a înregistrat alianţa militară care-l transforma în vasalul Spaniei. Pe urmă, Gordo a anunţat că vor cimenta alianţa aşa cum se obişnuia.

  S-a întors spre Mali.

  — Totonocas şi spaniolii vor încheia un legământ care va dura veşnic. Acum o să vă dăm de soţii cele mai inimoase fiice ale noastre.

  Mali i se adresă lui Aguilar.

  — O să fie şi mai multe peşteri ale plăcerilor, zise ea zâmbind.

  Aguilar se schimbă la faţă.

  — Ce vrei să spui?

  — Îi oferă femei stăpânului meu. Poate, de data aceasta. Ar trebui să-ţi iei şi tu una.

  Aguilar a folosit cuvântul mayaş „târfă”, care nu avea însă acelaşi înţeles jignitor în limba indienilor. Roşu la faţă, s-a întors să-i comunice lui Cortes.

  — Stăpânul nostru vrea să-i mulţumeşti lui Gordo pentru generozitatea lui, i-a spus el, în cele din urmă. Aminteşte-i însă că femeile vor primi sfântul botez înainte. Să-i însoţească pe aceşti gentlemeni creştini.

  — Trebuie stropite cu apă şi pe dinafară şi pe dinăuntru, nu-i aşa, Aguilar?

  Diaconul s-a înroşit ca focul.

  Mali ştia că nu era înţelept să-l tachineze, dar nu putea să se abţină. Voia să-l provoace, deşi neliniştea o făcea să-l ironizeze pe Aguilar. De fapt, era o ţintă uşoară.

  Se întreba cum o să reacţioneze Cortes? „Dacă o să-şi aleagă o femeie şi o s-o ignore pe ea?”

  Opt tinere au fost aduse în piaţă, îmbrăcate în haine de bumbac şi încărcate de bijuterii. Fiecare avea mai multe lanţuri şi inele de aur. „Cam mult, ţinând cont de văicărelile totonocas, care spuneau că mexicanii le luaseră toate bogăţiile. Dar nu contează. Sunt sigură că stăpânul meu este conştient de perfidia lor, deşi nu arată.” „De fapt, aşa şi trebuie.”

  Şapte femei au fost prezentate căpitanilor lui Cortes; Puertocarrero şi Alvarado au fost răsplătiţi pentru loialitatea lor primind cea de-a doua soţie a campaniei. În special femeia lui Puertocarrero, fiica prim-ministrului lui Gordo, Cuesco, era deosebit de frumoasă. Călugărul Olmedo a botezat-o imediat dona Francesca. Celelalte au fost acceptate de asemenea în turma lui Olmedo.

  Gordo i-a oferit-o cu mândrie lui Cortes chiar pe nepoata lui. Spaniolii râdeau pe înfundate. Mali răsuflă uşurată. Prinţesa nu era la fel de grasă ca Gordo, dar nici departe. Avea un mers legănat, ca un curcan îndopat şi era ridicolă în hainele de mireasă, acoperită cu flori din cap până-n picioare. Semăna cu o grădină umblătoare.

  Mali se uită mai întâi la Cortes. Era un adevărat gentleman. A simţit chicotele oamenilor săi dintr-o privire, după care a făcut un pas înainte şi i-a sărutat mâna politicos. Mali se întrebase adesea dacă era bun şi manierat, iar acum primise răspunsul.

  Îi aruncă o privire lui Mali. Ochii îi sclipeau amuzaţi, dar în rest părea foarte sobru. Apoi îi şopti ceva lui Aguilar.

  — Stăpânul meu vrea să-i mulţumeşti lui Gordo pentru imensa lui generozitate.

  Mali a zâmbit. Dar Aguilar nu sesizase poanta.

  În traducerea ei, Mali a schimbat cuvântul „imensă” prin „nesfârşită”.

  Nepoata lui Gordo a fost ultima care a primit binecuvântarea botezului. Cortes a sugerat să-i spună dona Catalina, spre hazul lui Alvarado, Jaramillo şi al celorlalţi căpitani.

  — Spune-i lui Gordo, i-a transmis Cortes lui Aguilar, că acum a jurat credinţă Majestăţii Sale catolice, regele Spaniei şi trebuie să renunţe la aceste sacrificii sângeroase.

  Călugărul Olmedo a făcut un pas înainte.

  — Caudillo, poate că acum nu este timpul potrivit să.

  Cortes l-a privit încruntat.

  — Îţi mulţumesc pentru sfatul spiritual, părinte, dar eu comand aici.

  — Nu câştigăm nimic dacă.

  — După cum am mai spus, îţi mulţumesc.

  Olmedo a ezitat pentru o clipă, după care s-a retras.

  Pe urmă, Cortes s-a întors din nou spre Aguilar.

  — Spuneţi-i că trebuie să renunţe la ritualurile lor barbare şi să înlăture pe aceşti idoli diavoleşti.

  Mali aştepta, uimită. Nu prea înţelegea ce se întâmplase. Dar, după ce i-a tradus Aguilar, s-a luminat la faţă de bucurie.

  — Şarpele cu Pene spune că trebuie să renunţaţi imediat la sacrificiile umane, aşa cum a propovăduit cu mii de ani în urmă, când a fost ultima oară aici.

  Gordo a rămas cu gura căscată.

  — Bine, dar nu strică să sacrificăm câţiva prizonieri de război când recolta nu este bună şi nu plouă.

  — Şarpele cu Pene vă porunceşte să puneţi capăt acestei crime. Trebuie de asemenea să înlăturaţi simbolurile marelui său duşman, Tetzatlipoca, stăpânul întunericului.

  — Dacă ne distrugem zeii, n-o să mai plouă, n-o să mai avem recolte.

  Mulţimea a început să murmure furioasă. Vestea se transmitea din gură-n gură, cu viteza fulgerului. Murmurul se transformă în revoltă.

  — Ce spune Gordo? Strigă Aguilar.

  — Se târguieşte ca o femeie la piaţă, a spus Mali. Dă-mi voie să mai discut puţin cu el.

  Se întoarse spre cacique.

  — În toţi aceşti ani, tu şi strămoşii tăi aţi aşteptat întoarcerea Şarpelui cu Pene şi acum îi respingeţi învăţăturile! Mai întâi îi uraţi bun venit şi pe urmă îl trădaţi! Dacă va hotărî să-şi ia mâna de pe voi? Ce credeţi că va face Motecuhzoma după ce nu va mai fi aici să vă protejeze?

  Gordo ezită.

  Mali se întoarse spre Cortes şi încuviinţă din cap.

  *

  Alvarado şi oamenii lui aşteptau semnalul, în templu. Unul din archebuzieri trase o săgeată în aer şi soldaţii lui Alvarado se năpustiră pe treptele templului, înarmaţi cu săbii şi bare grele de fier. Au dat la o parte preoţii şi au împins idolii de piatră spre marginea treptelor, rostogolindu-i în curte. Mali i-a văzut sfărâmându-se nu numai pe Stăpânul Întunericului, ci şi pe Aducătorul de Piatră, Fusta Şarpelui, Mama Porumbului şi Zeul Focului. Scânteile din coroana lui răsturnată aprinseseră acoperişul de stuf.

  În câteva minute s-a ridicat un fuior de fum negru din templu. Totonocas se adunaseră zbierând furioşi. „Ori să ne atace”, se gândi Mali. „Aşteaptă doar un semn din partea lui Gordo.”

  Spaniolii formaseră deja un perimetru defensiv în jurul lui Cortes şi al cacique-lui cel gras, cu săbiile trase şi archebuzele îndreptate spre mulţime. „Ce repede se schimbase situaţia”, se gândi Mali. Dona Francesca ţipa şi nepoata cea grasă a lui Gordo alerga caraghios în cercuri, zbierând cât o ţineau plămânii. Călugărul Olmedo îngenunchease, murmurând o rugăciune.

  Aguilar strânse din nou la piept Cartea Orelor şi privi mulţimea cu ochi blânzi.

  Mali era în culmea bucuriei. Tatăl ei îi spunea mereu să nu se teamă de haos. În distrugere, o să-ţi găseşti propriul destin.

  *

  Cortes trase spada.

  — Câte femei şi câţi copii nevinovaţi au fost măcelăriţi de aceşti păgâni? Zbieră el peste vuietul mulţimii. Cum să ne considerăm creştini şi spanioli onorabili dacă lăsăm să continue asemenea barbarie? Ce vreţi să facem, să stăm de-o parte şi să ne uităm? Vieţile noastre nu mai au nici o valoare dacă nu aducem cuvântul lui Dumnezeu în aceste ţinuturi!