— Copacii-frate nu sunt vii, aşa cum sunt copacii-tată. Ei nu pot să vorbească. Nu fac altceva decât să se supună. Noi le spunem ce să facă, iar ei sunt nevoiţi să se supună. Unelte, nu eroi.

  — Cu argumente meşteşugite poţi să denaturezi orice, zise Valentine. Poţi să conteşti orice sacrificiu, spunând că l-a făcut pe cel în cauză să se simtă atât de bine încât nici n-a fost vorba de un sacrificiu, ci doar de un act egoist oarecare.

  Brusc, Planter sări de pe scaunul său. Ender se aştepta să repete comportamentul anterior, dar el nu mai dădu ocol încăperii. În schimb se apropie de Ela şi-şi puse mâinile pe genunchii ei.

  — Ştiu ce trebuie să fac ca să fiu un erou adevărat. Ştiu cum trebuie să lupt împotriva descoladei şi să vă ajut să-l distrugeţi.

  — Şi eu, spuse Ela.

  — Un experiment, adăugă Planter.

  Ela încuviinţă din cap.

  — Ca să vedem dacă inteligenţa voastră este într-adevăr determinată de virus.

  — Am s-o fac.

  — N-aş fi în stare să ţi-o cer.

  — Ştiu că nu mi-ai cere-o. Eu ţi-o cer, pentru mine.

  Ender constată cu surprindere că, în felul lor ciudat, Ela şi Planter erau la fel de apropiaţi ca el însuşi de Valentine, capabili să-şi citească reciproc gândurile fără să şi le exprime. Ender nu-şi închipuise că aşa ceva ar fi posibil între doi membri ai unor specii diferite; şi totuşi, de ce n-ar fi fost, mai ales când conlucrau atât de strâns?

  A înţeles într-o clipă ce anume puneau la cale Planter şi Ela; Valentine, care nu lucrase alături de ei ani de zile, încă nu pricepuse.

  — Ce se întâmplă? întrebă ea. Despre ce vorbesc?

  Ela îi răspunse:

  — Planter propune să decontaminăm un pequenino, să-l aducem într-un mediu steril în care să nu mai poată fi contaminat din nou şi să vedem dacă mai gândeşte după aceea.

  — Asta nu-i ştiinţă, obiectă Valentine. Sunt prea multe variabile. Ce, nu-i aşa? Credeam că descolada e implicată în fiecare părticică a vieţii speciei pequenino.

  — Absenţa descoladei l-ar putea ucide pe Planter. Ceea ce prezenţa descoladei i-a provocat lui Quim, absenţa sa îi va provoca lui Planter.

  — Nu cred că vrei într-adevăr să-l laşi s-o facă, spuse Valentine. N-are să dovedească nimic. S-ar putea să-şi piardă minţile din pricina bolii. Febra îi face pe oameni să delireze.

  — Şi ce altă soluţie avem? întrebă Planter. Să aşteptăm până când Ela găseşte o rezolvare şi abia apoi să constatăm că fără virus, în forma sa inteligentă şi virulentă, nu mai suntem deloc pequeninos, ci doar purceluşi? Că darul vorbirii l-am primit numai datorită virusului şi că am pierdut totul, am rămas nimic mai mult decât nişte copaci? Asta o să aflăm când veţi folosi antidotul virusului?

  — Dar nu e un experiment serios, cu controlul…

  — Ba e cât se poate de serios, interveni Ender. E genul de experiment pe care-l faci când nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie de obţinerea unor fonduri, dar ai nevoie de rezultate şi cât mai urgent. Genul de experiment pe care-l faci când habar n-ai ce rezultate ai să obţii şi nici dacă ai să ştii cum să le interpretezi, dar uite că o bandă de pequeninos scrântiţi plănuiesc să se urce pe o astronavă şi să răspândească o boală mortală în toată galaxia, iar tu trebuie să faci ceva.

  — Este genul de experienţă pe care o faci când ai nevoie de un erou, adăugă Planter.

  — Când ai nevoie de un erou? întrebă Ender. Ori când tu simţi nevoia să fii un erou?

  — În locul tău, n-aş vorbi, zise Valentine sec. De-a lungul secolelor, ai avut şi tu câteva perioade de eroism.

  — Oricum, s-ar putea să nu fie necesar, spuse Ela. Quara ştie despre descolada mult mai multe decât ne spune. Poate că ştie deja dacă adaptabilitatea inteligentă a descoladei poate fi separată de funcţiile sale de susţinere a vieţii. Dacă am putea să realizăm un astfel de virus, am reuşi să testăm efectul descoladei asupra inteligenţei pequenino fără să punem în pericol viaţa subiectului.

  — Necazul e că nu există mai multe şanse ca Quara să creadă povestea noastră decât a fost Qing-Jao gata să accepte că glasul zeilor nu e altceva decât un deranjament obsesiv-compulsiv provocat genetic.

  — Am s-o fac, spuse Planter. Voi începe de îndată, pentru că nu avem timp de irosit. Puneţi-mă de mâine într-un mediu steril, apoi ucideţi toţi viruşii descolada din organismul meu cu substanţele chimice pe care le ţineţi ascunse, cele pe care voiaţi să le folosiţi pe oameni când descolada s-ar fi adaptat la substanţa supresoare curentă.

  — Îţi dai seama că s-ar putea să fie inutil, zise Ela.

  — Atunci ar fi cu adevărat un sacrificiu, replică Planter.

  — Dacă vei începe să-ţi pierzi raţiunea într-un mod independent de boala ta fizică, spuse Ela, vom opri experimentul, pentru că vom avea răspunsul.

  — Posibil, admise Planter.

  — Într-o astfel de fază, s-ar putea chiar să-ţi revii.

  — Nu-mi pasă dacă îmi revin sau nu.

  — Îl vom opri şi dacă începi să-ţi pierzi inteligenţa într-un mod dependent de boala ta fizică, pentru că atunci vom şti că experimentul e inutil şi că oricum n-am putea afla nimic cu ajutorul lui.

  — Dacă sunt un laş, n-am decât să mă prefac că mintea mi-o ia razna şi scap cu viaţă, zise Planter. Nu, vă interzic să întrerupeţi experimentul, indiferent de motiv. Şi chiar dacă îmi păstrez funcţiile mentale, trebuie să mă lăsaţi să merg până la capăt, până la moarte, pentru că numai dacă-mi păstrez raţiunea până la sfârşit vom şti că sufletul nostru nu e doar un produs artificial al descoladei. Făgăduiţi-mi!

  — Ce-i asta, ştiinţă sau un pact sinucigaş? întrebă Ender. Eşti chiar atât de deprimat din pricina descoperirii rolului jucat de descolada în istoria speciei pequenino încât pur şi simplu vrei să mori?

  Planter se apropie grăbit de el, se căţără pe trupul lui şi-şi apăsă botul de nasul lui Ender.

  — Mincinosule! strigă el.

  — N-am făcut decât să-ţi pun o întrebare, şopti Ender.

  — Vreau să fiu liber! strigă Planter. Vreau ca descolada să plece din trupul meu şi să nu se mai întoarcă niciodată! Vreau să ajut eliberarea tuturor purceluşilor, vreau să fim pequeninos cu adevărat, nu numai cu numele.

  Ender îl împinse cu blândeţe înapoi.

  — Vreau să fac un sacrificiu care să demonstreze că sunt liber, urmă Planter, nu doar un prizonier al genelor mele. Nu urmăresc doar să ajung în cea de-a treia viaţă.

  — Până şi martirii creştinismului şi ai islamismului erau dispuşi să accepte nişte recompense în ceruri pentru sacrificiile lor, spuse Valentine.

  — Înseamnă că nu erau decât nişte porci egoişti. Aşa spuneţi voi despre porci, nu? Porci egoişti. Ei bine, pentru noi, purceluşii, e un nume cât se poate de potrivit, nu-i aşa? Toţi eroii noştri încearcă să devină copaci-tată. Copacii-frate sunt nişte rataţi din capul locului. Singurul lucru pe care-l slujim în afară de noi înşine e descolada. Din cât ştim, descolada s-ar putea să fie noi înşine. Dar eu voi fi liber. Voi şti ce sunt, fără descolada, fără genele mele sau altceva în afară de mine.

  — Şi n-ai să fii decât mort.

  — Dar mai întâi liber. Şi primul liber din specia mea.

  După ce Wang-Mu şi Jane i-au relatat stăpânului casei Han tot ce se întâmplase în ziua aceea, după ce el vorbise cu Jane despre activitatea sa de peste zi, după ce liniştea se aşternuse peste casă o dată cu întunericul nopţii, Wang-Mu se aşezase pe rogojina ei dintr-un colţ al încăperii stăpânului, ascultându-i sforăitul uşor dar persistent şi reflectând la tot ce aflase mai devreme.

  Nenumărate idei, şi cele mai multe o depăşeau atât de total încât o cuprindea disperarea când se gândească nu le va putea înţelege niciodată cu adevărat. Îi atribuiseră meritul de a fi descoperit soluţia problemei ridicate de virusul descolada, şi totuşi nu putea să-şi asume acel merit pentru că nu o făcuse în mod intenţionat, fusese convinsă că pur şi simplu repetă întrebările lui Qing-Jao. Cum ar fi putut să se bucure de ceva realizat din întâmplare?

  Oamenii ar trebui să fie blamaţi sau lăudaţi numai pentru ceea ce fac intenţionat. Wang-Mu ajunsese la această concluzie în mod instinctiv; nu-şi amintea ca cineva să-i fi spus-o vreodată. Crimele pentru care ea învinuia Congresul erau toate deliberate: modificarea genetică a populaţiei Căii pentru a crea vorbitorii-cu-zeii şi intenţia de a folosi dispozitivului D. M. pentru a distruge singura specie extraterestră înzestrată cu raţiune.

  Dar oare asta intenţionau ei să facă? Unii dintre ei credeau poate că distrugerea Lusitaniei ar fi transformat universul într-un adăpost sigur pentru omenire; din ceea ce Wang-Mu auzise despre descolada, dacă începea să contamineze planetele una după alta, putea distruge întreaga viaţă de origine terestră. Poate că alţii hotărâseră să creeze vorbitorii-cu-zeii de pe Calea pentru ca toată omenirea să aibă de câştigat, iar apoi le-au provocat maladia DOC ca să nu poată scăpa de sub control şi să-i oprime pe toţi cei „normali”. Poate că toţi avuseseră în minte nişte justificări nobile pentru faptele teribile săvârşite.

  Şi Qing-Jao avea în minte un scop nobil, nu-i aşa? Cum putea Wang-Mu s-o condamne pentru ceea ce făcea, când ea era încredinţată că-i slujea pe zei?

  Nu are fiecare în minte un scop nobil pentru propriile sale fapte? Nu e fiecare, în propriii săi ochi, mereu bun?

  Nu poţi să faci bine decât crezând că eşti rău, iar crezând că eşti bun nu poţi să faci decât rău.

  Dar un astfel de paradox era deja prea mult pentru ea. Lumea n-ar mai avea nici un sens dacă ar trebui să-i judeci pe oameni după opusul a ceea ce încearcă să pară. Nu era posibil ca o fiinţă bună să şi încerce totodată să pară bună? Şi dacă cineva susţine că e un om josnic, nu înseamnă că nu este josnic. Există vreo posibilitate să-i judeci pe oameni dacă nu poţi s-o faci nici după scopurile lor?

  Exista vreo posibilitate ca Wang-Mu să se judece măcar pe sine însăşi?

  „Jumătate din timp nici măcar nu ştiu în ce scop fac ceea ce fac. Am venit în această casă pentru că eram ambiţioasă şi voiam să fiu slujnica de taină a unei vorbitoare-cu-zeii. Din partea mea a fost egoism pur, iar Qing-Jao m-a acceptat din pură generozitate. Iar acum iată-mă ajutându-l pe stăpânul meu să comită o trădare – care e scopul meu în asta? Nici măcar nu ştiu de ce-o fac. De unde să ştiu care sunt scopurile adevărate ale altor oameni? Nu e nici o speranţă să poţi desluşi vreodată răul în bine.”

  Se ridică în poziţia lotus pe rogojina ei şi-şi apăsă faţa în mâini. Avea senzaţia că e strivită de un zid, dar era un zid pe care ea însăşi îl clădise, şi dacă ar reuşi să găsească o cale de a-l da la o parte – aşa cum putea să-şi dea mâinile la o parte de pe faţă oricând dorea – atunci ar reuşi să ajungă cu uşurinţă la adevăr.

  Îşi dădu mâinile la o parte. Deschise ochii. Iată, acolo, în partea cealaltă a încăperii se afla terminalul stăpânului Casei Han. Tot acolo, mai devreme, văzuse feţele lui Andrew Wiggin şi Elanora Ribeira von Hesse. Şi chipul lui Jane.

  Şi-l aminti pe Wiggin spunându-i cum ar trebui să fie zeii. Adevăraţii ar dori să te înveţe să fii exact ca ei. De ce-o fi spus el asta? De unde putea el să ştie cum ar trebui să fie un zeu?

  „Cineva care să vrea să te înveţe cum să cunoşti ceea ce cunoaşte el şi să faci ceea ce face el”… păi ceea ce descrisese el de fapt erau părinţii, nu zeii.

  Numai că existau o mulţime de părinţi care nu procedau astfel. O mulţime de părinţi care încercau să-i facă pe copiii lor cât mai umili, mai supuşi, să facă din ei nişte sclavi. În copilărie, Wang-Mu văzuse destui.

  Deci cei descrişi de cuvintele lui Wiggin nu erau de fapt părinţii. El îi descrisese pe părinţii buni. Nu-i spusese ce erau zeii, ci bunătatea. Să vrei ca alţi oameni să progreseze. Să vrei ca şi alţii să aibă toate lucrurile bune pe care le ai tu. Şi, dacă poţi, să-i scuteşti de cele rele. Asta însemna bunătatea.

  Şi atunci, ce erau zeii? Ei ar dori ca toţi să cunoască, să aibă şi să fie toate lucrurile bune. Ei ar învăţa şi ar pregăti, dar niciodată n-ar sili.

  „La fel ca părinţii mei”, gândi Wang-Mu. „Proşti şi lipsiţi de tact uneori, ca toţi oamenii, dar oameni buni. S-au îngrijit cu adevărat de mine. Chiar şi atunci când m-au pus să fac lucruri dificile, pentru că ştiau că au să-mi prindă bine. Chiar şi atunci când n-au avut dreptate, au fost nişte oameni buni. La urma urmei, pe ei îi pot judeca după scopurile lor. Toată lumea zice despre propriile ei scopuri că sunt bune, dar ţelurile părinţilor mei au fost cu adevărat bune, căci toate faptele lor au fost săvârşite cu intenţia ca eu să devin mai înţeleaptă, mai puternică şi mai bună. Chiar şi atunci când m-au pus să fac lucruri grele, pentru că ştiau că trebuia să învăţ de la ei. Chiar şi atunci când m-au făcut să sufăr.”

  Asta era. Aşa ar trebui să fie zeii, dacă ar exista zei. Ei ar dori ca toţi ceilalţi să aibă ce avea viaţa mai bun, întocmai ca şi părinţii buni. Dar spre deosebire de părinţi sau de oricare alţi oameni, zeii ar şti cu adevărat ce era bine şi ce ar avea puterea să determine ca lucrurile bune să aibă loc, chiar atunci când nimeni altcineva n-ar înţelege că sunt bune. După cum spunea Wiggin, zeii adevăraţi ar trebui să fie mai deştepţi şi mai puternici decât oricine altcineva. Ei ar deţine toată inteligenţa şi puterea pe care o poate avea cineva.

  Dar o astfel de fiinţă… cum putea cineva ca Wang-Mu să judece un zeu? Ea n-ar fi în stare să le înţeleagă scopurile nici dacă i le-ar face cunoscute, deci cum ar putea ea să ştie vreodată că sunt bune? Să ai încredere în ei şi să crezi în ei la modul absolut – nu asta făcea Qing-Jao?

  Nu. Dacă ar fi zei, n-ar putea să acţioneze aşa cum credea Qing-Jao: înrobindu-i pe oameni, chinuindu-i şi umilindu-i.

  Doar dacă nu cumva suferinţa şi umilinţa erau bune pentru ei…

  Nu! Aproape că ţipă şi iarăşi îşi îngropă faţa în palme, de data aceasta pentru a-şi înăbuşi strigătul.

  „Nu pot să judec decât după ceea ce înţeleg. Dacă zeii în care Qing-Jao crede sunt numai răi, atunci da, poate mă înşel, nu pot să cuprind măreţul scop pe care-l urmăresc transformându-i pe vorbitorii-cu-zeii în fiinţe neajutorate sau ucigând specii întregi. Dar nu pot face altceva decât să resping asemenea zei, pentru că nu văd nimic bun în ceea ce fac ei. Poate sunt atât de proastă şi de nătângă încât totdeauna voi fi duşmanul zeilor, acţionând împotriva scopurilor lor înalte şi de nepătruns. Dar trebuie să-mi trăiesc viaţa în conformitate cu ceea ce eu însămi înţeleg, iar ce înţeleg eu e că nu există zei ca cei despre care ne învaţă vorbitorii-cu-zeii. Căci dacă există, înseamnă că-şi găsesc satisfacţia în oprimare şi înşelăciune, în umilinţă şi ignoranţă. Ei acţionează pentru a-i face pe alţii mai mici şi pe ei înşişi mai mari. Nu ar putea fi zei, chiar dacă ar exista. Ar fi nişte duşmani. Nişte diavoli.

  Tot aşa şi cu fiinţele, indiferent cine erau ele, care au creat virusul descolada. Da, ca să creeze o astfel de unealtă ar trebui să fie foarte puternice. Dar în acelaşi timp ar trebui să fie lipsite de inimă, egoiste şi arogante, ca să-şi închipuie că puteau să manipuleze întreaga viaţă din univers după cum credeau ele de cuviinţă, să trimită descolada aiurea fără să le pese ce făpturi minunate ucidea… nu, nici acestea nu puteau fi zeităţi.

  Jane, acum… Jane folosea cantităţi uriaşe de informaţie, era foarte înţeleaptă şi acţiona pentru binele altora, chiar dacă astfel risca să-şi piardă viaţa – chiar şi acum, când ştia că trebuie să plătească cu viaţa. Şi Andrew Wiggin ar putea fi zeu, atât de înţelept şi de bun la suflet părea, şi nu căuta binele său, ci binele speciei pequenino. Şi Valentine, cea care-şi spunea Demostene, încercase să descopere adevărul pentru alţii, să-i ajute să ia ei înşişi decizii înţelepte. Şi stăpânul Han Fei-Tzu, care întotdeauna s-a străduit să facă ceea ce se cuvenea, chiar cu preţul pierderii fiicei sale. Poate chiar şi Ela, savanta – deşi nu ştia tot ce-ar fi trebuit să ştie —, pentru că nu-i era ruşine să afle adevărul de la o servitoare.

  Bineînţeles că ei nu erau zeii care trăiau în Nemărginitul Apus, în palatul Reginei-Mamă. Şi nici în propriii lor ochi nu erau zei – ar fi râs numai pentru că gândise astfel. Dar în comparaţie cu ea erau într-adevăr zei. Erau mult mai înţelepţi şi mai puternici decât Wang-Mu şi, atât cât le putea ea înţelege scopurile, încercau să-i ajute şi pe alţii să devină cât mai înţelepţi şi mai puternici cu putinţă. Chiar mai înţelepţi şi mai puternici decât ei înşişi. Chiar dacă Wang-Mu se înşela, chiar dacă nu pricepuse absolut nimic, ştia că hotărârea ei de a lucra alături de aceşti oameni era cea pe care se cuvenea s-o ia.

  Atâta timp cât înţelegea ce însemna bunătatea, nu putea să facă decât bine, iar ei i se părea că oamenii aceştia făceau fapte bune, în vreme ce Congresul făcea lucruri rele. Chiar dacă astfel avea să-şi găsească moartea – căci stăpânul ei era acum inamicul Congresului şi, dacă era arestat şi ucis, ea i-ar fi împărtăşit soarta – tot avea s-o facă. Chiar dacă n-avea să vadă vreodată zei adevăraţi, cel puţin îi putea ajuta pe oamenii care se apropiau de statutul de zei mai mult decât ar fi fost în stare orice altă făptură omenească în carne şi oase.

  „Iar dacă zeilor n-o să le convină, n-au decât să mă otrăvească în somn, să-mi dea foc în timp ce mă plimb prin grădină ori să facă în aşa fel încât capul, mâinile şi picioarele să mi se desprindă de trup precum firimiturile dintr-o prăjitură. Iar dacă nu vor reuşi să oprească din drumul ei o servitoare umilă şi proastă ca mine, nu valorează mare brânză.”

  Viaţă şi moarte

  — ENDER vine să ne vadă.

  — Cu mine vorbeşte tot timpul.

  — Şi noi putem să-i vorbim direct în minte. Dar el insistă să vină. Dacă nu ne vede, zice el, nu simte că vorbeşte cu noi. Când conversăm de la distanţă, îi vine mai greu să distingă între propriile sale gânduri şi cele pe care noi i le transmitem în minte. Aşadar vine aici.

  — Şl vouă nu vă place?

  — El vrea să-i oferim răspunsuri, iar noi nu ştim nici un răspuns.

  — Ştiţi tot ceea ce ştiu şi oamenii. Aţi ajuns în spaţiul cosmic, nu? Nu aveţi nevoie de ansiblurile lor pentru a comunica de la o planetă la alta.

  — Tare flămânzi sunt după răspunsuri, oamenii ăştia. Şi au atât de multe întrebări…

  — Şi noi avem.

  — Vor să ştie de ce, de ce, de ce. Sau cum. Totul strâns frumos laolaltă, ca într-un cocon. Noi facem aşa ceva doar atunci când metamorfozăm o regină.

  — Le place să priceapă totul. Dar să ştii că şi nouă ne place.

  — Mda, v-ar plăcea să credeţi că sunteţi aidoma oamenilor, nu? Dar nu sunteţi ca Ender. Nu sunteţi ca oamenii. El trebuie să ştie cauza tuturor lucrurilor, trebuie să născocească o poveste pentru toate, iar noi nu avem nici o poveste. Noi avem amintiri, ştim lucruri care se întâmplă. Dar nu ştim de ce se întâmplă, nu aşa cum ar vrea el să ştie.

  — Cum să nu ştiţi?

  — Nici măcar nu ne pasă de ce, aşa cum le pasă oamenilor. Aflăm atât cât avem nevoie ca să înfăptuim ceva, dar ei întotdeauna vor să ştie mai mult decât au nevoie să ştie. După ce fac o maşinărie să funcţioneze, tot ţin morţiş să afle de ce funcţionează şi de ce cauza funcţionării obiectului cu pricina funcţionează.

  — Nu suntem şi noi la fel?

  — Poate, când descolada o să înceteze să intervină în viaţa voastră.

  — Poate vom fi ca lucrătoarele voastre.

  — Dacă veţi fi, n-are să vă pese. Toate sunt foarte fericite. Inteligenţa e cea care te face nefericit. Lucrătoarele sunt fie înfometate, fie sătule, suferinde sau nu. Niciodată nu sunt curioase, dezamăgite, îndurerate sau ruşinate. Când e vorba de aşa ceva, oamenii ne fac să ne simţim ca nişte lucrătoare.

  — Cred că nu ne cunoşti îndeajuns de bine ca să faci comparaţii.

  — Am pătruns în mintea voastră, am pătruns în mintea lui Ender şi, de o mie de generaţii, am pătruns şi în minţile noastre, dar faţă de oameni parcă suntem nişte adormiţi. Chiar şi atunci când sunt adormiţi, oamenii nu sunt adormiţi. Animalele de provenienţă terestră fac toate lucrul acesta în creierele lor – un soi de explozie a sinapselor, o nebunie controlată – în timp ce dorm. Acea parte a creierului care înregistrează imaginile sau sunetele se descarcă exploziv jumătate din timpul cât durează somnul; chiar şi atunci când toate imaginile şi sunetele nu sunt altceva decât nişte idioţenii aleatorii, creierele lor nu încetează să încerce să le combine în ceva raţional, încearcă să creeze poveşti pe baza lor. Deşi sunt prostii fără nici o legătură cu lumea reală, le transformă în istorisiri aiuritoare, apoi le uită. După atâta efort depus pentru născocirea acestor poveşti, când se trezesc nu mai ţin minte aproape nimic. Dar când şi le amintesc, totuşi, încearcă să inventeze poveşti despre acele poveşti aiuritoare, străduindu-se să le găsească locul potrivit în vieţile lor reale.

  — Ştim că visează.

  — Poate că, fără descolada, şi voi aţi visa.

  — De ce ne-am dori-o? După cum spui, n-are nici o noimă. Descărcări aleatorii ale sinapselor neuronilor din creierele lor.

  — Se antrenează. O fac tot timpul. Născocesc poveşti. Stabilesc corelaţii. Dau un înţeles lucrurilor fără de înţeles.

  — Păi, tocmai asta e. Pe ei îi macină o foame despre care noi nu avem habar. Foamea de răspunsuri. Foamea de a da înţelesuri. Foamea de poveşti.

  — Noi avem poveşti.

  — Voi vă amintiţi fapte. Ei plăsmuiesc fapte. Ei modifică semnificaţiile poveştilor lor. Transformă lucrurile astfel încât aceeaşi amintire poate avea o mie de înţelesuri diferite. Chiar pornind de la visurile lor, uneori reuşesc să născocească din toată acea harababură ceva care străluceşte. Nici o făptură omenească nu are un creier care să se apropie de mintea voastră sau a noastră. Nimic atât de puternic. Iar vieţile lor sunt atât de scurte, mor atât de repede. Dar în viaţa lor de circa un secol, ei născocesc zece mii de semnificaţii pentru fiecare descoperită de noi.

  — Majoritatea greşite.

  — Chiar dacă marea lor majoritate sunt greşite, chiar dacă, dintr-o sută, nouăzeci şi nouă sunt stupide şi greşite, din zece mii de idei tot le rămân o sută bune. Aşa compensează ei faptul că sunt atât de proşti şi au vieţile atât de scurte, memoriile atât de limitate.

  — Visuri şi nebunie.

  — Magie, mister şi filosofie.

  — Să nu-mi zici că tu nu te gândeşti niciodată la poveşti. Ceea ce mi-ai spus a fost o poveste.

  — Ştiu.

  — Vezi? Poţi să faci tot ce fac şi oamenii.

  — Chiar nu pricepi? Până şi povestea asta o am din mintea lui Ender. E a lui, iar el a primit sămânţa ei de la altcineva, din ceea ce a a citit, şi a combinat-o cu lucrurile la care s-a gândit până când a căpătat un sens pentru el. Totul se petrece în capul lui. Noi suntem ca voi. Noi avem o viziune clară asupra lumii. Nu întâmpin nici o dificultate să-mi croiesc drum prin mintea ta. Totul e ordonat, raţional şi limpede; şi ţie ţi-ar fi la fel de uşor într-a mea. Ceea ce se află în mintea ta e mai mult sau mai puţin realitatea, atât de bine cât eşti în stare s-o înţelegi. Dar în mintea lui Ender e nebunia. Mii de viziuni imposibile, contradictorii şi concurente, care nu au absolut nici o noimă pentru că nu se potrivesc, şi totuşi se potrivesc, pentru că el le face să se potrivească – astăzi într-un fel, mâine în altul, după cum e nevoie. E ca şi cum, pentru fiecare nouă problemă cu care se confruntă, poate să fabrice o nouă maşină de idei în capul lui, ca şi cum poate să conceapă un nou univers în care să trăiască, în fiecare oră unul nou, adeseori teribil de anapoda. Sfârşeşte prin a comite greşeli şi a emite judecăţi eronate, dar alteori atât de corecte încât dezvăluie lucrurile într-un mod miraculos, iar eu privesc prin ochii lui şi văd lumea în noua lui concepţie, şi totul se schimbă. Nebunie şi, deodată, iluminare. Ştiam tot ceea ce era de ştiut înainte de a-i întâlni pe oameni, înainte de a construi legătura dintre noi îi mintea lui Ender. Acum descoperim că există atâtea modalităţi de a cunoaşte aceleaşi lucruri încât nicicând n-o să le găsim pe toate.

  — În afară de cazul în care vă vor învăţa oamenii.

  — Vezi? Şi noi suntem nişte paraziţi.

  — Voi sunteţi paraziţi. Noi dăruim.

  — Măcar de-ar fi vrednici de capacităţile lor mentale.

  — Nu sunt?

  — Nu uita că pun la cale exterminarea voastră. Deşi mintea lor le oferă atâtea posibilităţi, rămân totuşi, la nivel individual, stupizi, înguşti, pe jumătate orbi şi pe jumătate nebuni. Rămân totuşi cele nouăzeci şi nouă de procente din poveştile lor, care sunt oribil de anapoda şi îi conduc la erori îngrozitoare. Uneori am vrea să-i îmblânzim, ca pe lucrătoare. Să ştii că am încercat, cu Ender. Dar n-am reuşit. N-am putut să facem o lucrătoare din el.

  — De ce?

  — E prea stupid. Nu-şi poate concentra atenţia suficient de mult timp. Minţii omeneşti îi lipseşte puterea de concentrare. Se plictiseşte şi o ia razna. Am fost nevoiţi să clădim o punte în afara lui, utilizând computerul de care era cel mai strâns legat. Computerele, într-adevăr, sunt în stare să acorde atenţie, memoria lor este ordonată şi sistematică, totul e organizat şi uşor de găsit.

  — Dar nu visează.

  — Le lipseşte nebunia. Păcat.

  Valentine veni nepoftită la uşa lui Olhado. Era dimineaţa devreme şi el urma să plece la lucru abia după-amiaza – îndeplinea funcţia de şef de schimb la mica fabrică de cărămizi. Cu toate acestea, se trezise şi forfotea prin casă, probabil pentru a fi în ton cu ceilalţi membri ai familiei. Copiii se buluceau să iasă pe uşă. „În vremurile de demult am văzut de atâtea ori scena asta la televizor”, gândi Valentine. „Întreaga familie plecând de acasă dimineaţa, la aceeaşi oră, ultimul tata, cu nelipsita servietă diplomat. În felul lor, părinţii mei au trăit genul acesta de viaţă. N-avea importanţă cât de profund ciudaţi le erau copii. N-avea importanţă că plecam ţanţoşi nevoie mare la şcoală, dar umblam de fapt creanga prin reţelele de comunicaţii, încercând să cucerim lumea la adăpostul unor pseudonime. N-avea importanţă că Ender a fost îndepărtat de lângă familie de mic copil şi nu i-a mai văzut niciodată pe vreunul din ei, nici măcar cu prilejul singurei sale vizite pe Pământ. Îşi închipuiau că făceau ceea ce se cuvenea pentru că respectau ritualul văzut la televizor.”

  Iar acum se întâmpla la fel. Copiii dădeau buzna afară. Băiatul de colo trebuie să fie Nimbo, cel care a participat cu Grego la confruntarea cu pequeninos. Uită-te la el, un copil ca toţi copiii, nimeni n-ar fi bănuit că luase parte cu puţin timp înainte la nebunia din noaptea aceea îngrozitoare.

  Mama îi sărută pe rând, pe fiecare. Chiar şi după atâţia copii, rămăsese o femeie frumoasă. Atât de obişnuită, atât de asemănătoare imaginii tipice şi în acelaşi timp remarcabilă: în definitiv, se măritase cu tatăl acelor copii, nu? Ştiuse să vadă dincolo de infirmitate.

  Şi, tata, care încă nu plecase la muncă, care stătea în prag, mângâindu-i, dându-le câte un pupic şi spunându-le câteva vorbe. Plin de tact, inteligent, iubitor – un tată previzibil. „Totuşi, ce nu e în regulă cu acest tablou? Faptul că tatăl este Olhado, care nu are ochi. Are doar orbite metalice argintii, cu două lentile într-una din ele şi un orificiu de intrare-ieşire pentru computer în cealaltă. Copiii nu par să bage de seamă, dar eu încă nu m-am obişnuit.”

  — Valentine, zise Olhado când o văzu.

  — Trebuie să stăm de vorbă, spuse ea.

  El o invită să intre, apoi i-o prezentă pe soţia sa, Jaqueline. Avea pielea neagră, cu reflexe aproape albăstrii, ochi surâzători şi un zâmbet larg şi minunat, de-ţi venea să te scufunzi în el, atât era de cald şi îmbietor. Aduse o limonadă rece ca gheaţa într-un pahar aburit în căldura dimineţii, apoi se retrase cu discreţie.

  — Poţi să rămâi, îi spuse Valentine. Nu-i o chestiune secretă.

  Dar ea refuză, pretextând că are treabă.

  — De mult vroiam să te întâlnesc, zise Olhado.

  — Nu cred că am fost inabordabilă.

  — Ai fost ocupată.

  — N-am nici o treabă.

  — Las' că-ţi dă Andrew de lucru.

  — Oricum, ne întâlnim acum. Eram curioasă în privinţa ta, Olhado. Sau preferi numele de botez, Lauro?

  — În Milagre porţi numele pe care ţi-l dau oamenii. Înainte mi se spunea Sule, de la Suleimao, celălalt nume de botez al meu.

  — Solomon înţeleptul.

  — După ce am rămas fără ochi, am devenit pentru totdeauna Olhado.

  — Cel urmărit”?

  — Da, olhado ar putea să însemne şi aşa ceva, ca participiu trecut al verbului olhar, dar în cazul meu are sensul de „omul cu ochi”.

  — Deci ăsta ţi-e numele.

  — Soţia mea îmi spune Lauro, iar copiii, tată.

  — Şi eu?

  — Cum vrei.

  — Atunci, Sule.

  — Lauro, dacă ţii neapărat. Sule mă face să mă simt de parcă aş avea şase ani.

  — Şi-ţi aminteşte de vremea când vedeai.

  Olhado râse.

  — A, de văzut văd şi acum, mersi frumos. Văd foarte bine.

  — Aşa spune şi Andrew. Din acest motiv am venit la tine. Să aflu ce vezi.

  — Vrei să-ţi reproduc vreo scenă? O secvenţă din trecut? Toate amintirile preferate le am stocate pe computer. Mă pot racorda şi-ţi reproduc orice vrei. Am, de exemplu, prima vizită a lui Andrew în casa familiei mele. Am şi câteva dintre ciondănelile de familie de mâna întâi. Sau preferi evenimentele publice? Toate ceremoniile de investire a primarilor de când mi s-au pus ochii ăştia? Să ştii că oamenii mă consultă în chestiuni de genul ăsta – ce se purta, ce se vorbea pe atunci. Nu de puţin ori mi-e greu să-i conving că ochii mei înregistrează imagini, nu sunete – exact ca şi ochii lor. Li se pare că ar trebui să fiu ca un înregistrator holografic şi să memorez totul pentru eternitate.

  — Nu vreau să văd ceea ce vezi. Vreau să ştiu ce gândeşti.

  — Serios?

  — Da.

  — Eu nu am nici o părere. Cel puţin în ceea ce te-ar putea interesa. M-am ţinut deoparte de certurile din familie. Întotdeauna.

  — Şi de ocupaţia de bază a familiei. Eşti singurul dintre copiii Novinhei care nu s-a dedicat ştiinţei.

  — Ştiinţa i-a făcut pe toţi atât de fericiţi încât e greu de închipuit de ce n-am acceptat să urmez şi eu o carieră ştiinţifică.

  — Nu-i greu de închipuit, spuse Valentine. Apoi, pentru că ştia că oamenii dificili vorbesc deschis dacă sunt aţâţaţi, adăugă o mică înţepătură:

  — Îmi închipui că pur şi simplu n-ai avut destulă minte să faci faţă.

  — Absolut adevărat, replică Olhado. Am doar atâta minte cât să fac cărămizi.

  — Zău? Tu nu faci cărămizi.

  — Dimpotrivă. Fac sute de cărămizi pe zi. Şi cum toată lumea îşi găureşte pereţii caselor pentru construcţia capelei, prevăd că va fi o afacere înfloritoare în viitorul apropiat.

  — Lauro, zise Valentine, tu nu faci cărămizi. Muncitorii din fabrica ta fac cărămizi.

  — Şi eu, ca manager, nu iau parte la asta?

  — Cărămidarii fac cărămizi. Tu faci cărămidari.

  — Se poate. Dar mai ales îi fac pe cărămidari să obosească.

  — Tu faci alte lucruri. Copii.

  — Da, zise Olhado şi, pentru prima oară de la începerea conversaţiei se relaxă. Asta o fac, într-adevăr. Dar am un partener, fireşte.

  — O femeie frumoasă şi inteligentă.

  — Am căutat perfecţiunea şi am găsit ceva şi mai bun.

  Nu erau doar nişte cuvinte rostite de dragul conversaţiei. Le spusese cu convingere şi cu o voce din care ostilitatea şi prudenţa dispăruseră.

  — Şi tu ai copii. Un soţ, adăugă el.

  — O familie bună. Poate la fel de bună ca a ta. A noastră duce lipsa mamei perfecte, dar copiii or să-şi revină de pe urma acestui handicap.

  — Dacă-l asculţi pe Andrew vorbind despre tine, eşti ce mai grozavă făptură umană care a trăit vreodată.

  — Andrew e tare drăguţ, dar şi-a permis să spună aşa ceva pentru că n-am fost eu de faţă.

  — Ei, acum eşti aici, zise Olhado. De ce?

  — Se întâmplă că nişte planete şi specii raman se află într-un moment de răscruce şi, aşa cum a dovedit desfăşurarea evenimentelor, viitorul lor depinde în mare măsură de familia voastră. N-am timp să descopăr anumite lucruri într-o manieră lejeră – n-am timp să înţeleg dinamica familiei, de ce Grego poate să facă într-o singură noapte drumul de la monstru la erou, cum poate Miro să nutrească în acelaşi timp gânduri sinucigaşe şi atitudini ambiţioase, de ce Quara e dispusă să-i lase pe pequeninos să moară de dragul descoladei…

  — Întreabă-l pe Andrew. El îi înţelege pe toţi. Eu n-am reuşit niciodată.

  — În momentul de faţă, Andrew trece prin micul său infern. Se simte responsabil pentru toate. A făcut tot ce-a putut, dar Quim a murit şi singurul lucru asupra căruia mama ta şi Andrew au căzut de acord e că s-a întâmplat din vina lui Andrew. Faptul că mama ta l-a părăsit i-a sfâşiat sufletul.

  — Ştiam.

  — Nici măcar nu ştiu cum să-l consolez. Sau măcar ce să sper, în calitate de soră iubitoare: că se va întoarce în viaţa lui sau că-l va părăsi pentru vecie.

  Olhado săltă din umeri. Răceala din atitudinea lui reveni.

  — Dar chiar nu-ţi pasă? întrebă Valentine. Sau ai hotărât să nu-ţi pese?

  — Poate că am hotărât cu mult timp în urmă, iar acum chiar nu-mi pasă.

  Printre calităţile necesare în arta de a lua un interviu se număra şi aceea de a şti când să taci. Valentine aşteptă.

  Dar Olhado se pricepea şi el să aştepte. Valentine a fost cât pe ce să se dea bătută. Cochetă chiar cu ideea de a-şi recunoaşte eşecul şi de a pleca.

  Dar Olhado rupse tăcerea:

  — Când mi-au înlocuit ochii, mi-au îndepărtat şi canalele lacrimale. Lacrimile ar fi dăunat lubrifianţilor industriali pe care mi i-au pus în ochi.

  — Industriali?

  — E o glumă de-a mea. Las tot timpul impresia că sunt foarte rece, pentru că ochii nu mi se umplu de lacrimi, iar oamenii nu pot să-mi descifreze expresiile feţei. E un lucru ciudat, să ştii. Globul ocular artificial nu are deloc capacitatea să-şi schimbe forma sau să sugereze vreo expresie. Efectiv, stă şi el acolo. Mă rog, ochii voştri se pot roti într-o direcţie sau alta – te poţi uita fix la cineva sau poţi privi în sus sau în jos – dar şi ochii mei pot face asta. Şi ei se mişcă cu o simetrie perfectă. Şi ei se pot îndrepta în direcţia în care mă uit. Dar oamenii nu rezistă să mă privească în ochi. Se uită în altă parte şi nu-mi citesc expresia. Prin urmare, îşi închipuie că nu există expresii. Dar să ştii că ochii mă ustură, mi se înroşesc şi se umflă un pic atunci când ar trebui să plâng, dacă aş mai avea lacrimi.

  — Cu alte cuvinte, zise Valentine, îţi pasă totuşi.

  — Întotdeauna mi-a păsat. Câteodată mi s-a părut că eram singurul care înţelegea, cu toate că în majoritatea cazurilor nu ştiam ce anume înţelegeam. M-am retras şi am stat de veghe şi, dat fiind că nu aveam de apărat vreun orgoliu personal în certurile din familie, am putut să văd mai limpede decât oricare dintre ei. Am văzut liniile de forţă: dominaţia absolută a mamei, chiar dacă Marçao o bătea când era beat sau mânios. Miro, care credea că se răzvrăteşte împotriva lui Marçao, când de fapt tot timpul era vorba de mama. Răutatea lui Grego – felul lui de a-şi stăpâni teama. Quara, o fire absolut îndărătnică, făcând tot ceea ce oamenii care contau pentru ea n-ar fi vrut ca ea să facă. Ela, martirul cu suflet nobil – ce altceva ar mai putea fi ea, dacă nu i-ar mai fi dat să sufere? Quim, cel sfânt şi virtuos, care şi-a găsit un tată în Dumnezeu, pornind de la premisa că cel mai bun tată e unul invizibil, care nu ridică niciodată vocea.

  — Ai văzut toate astea când erai copil?

  — Mă pricep să văd. Noi, observatorii pasivi şi neînregimentaţi în vreo tabără, vedem întotdeauna mai bine. Nu ţi se pare?

  Valentine râse.

  — Da, vedem mai bine. Ţi se pare deci că jucăm acelaşi rol? Tu şi cu mine, amândoi istorici?

  — Până când a venit fratele tău. Din clipa în care a intrat pe uşă, a fost evident că el vedea şi înţelegea totul exact aşa cum vedeam şi eu. A fost ceva entuziasmant. Pentru că, bineînţeles, eu n-am crezut niciodată cu adevărat în propriile-mi concluzii despre familia mea. Era clar că nimeni nu vedea lucrurile ca mine, deci credeam că mă înşel. Am crezut chiar că ochii mei sunt de vină, că nişte ochi adevăraţi mi-ar arăta lucrurile aşa cum le vede Miro sau mama.

  — Deci Andrew ţi-a confirmat observaţiile.

  — Mai mult decât atât. A acţionat pe baza lor. A făcut ceva în privinţa lor.

  — Zău?

  — A venit aici ca Vorbitor în numele Morţilor. Din momentul în care a intrat pe uşă, a preluat… a preluat…

  — Conducerea?

  — Responsabilitatea. Pentru schimbare. A văzut toate suferinţele pe care le vedeam şi eu, dar s-a apucat să le vindece atât cât îi stătea în puteri. Am văzut cum s-a purtat cu Grego, ferm dar blând. Cu Quara, reacţionând la ceea ce ea dorea cu adevărat şi nu la ceea ce susţinea că vrea. Cu Quim, respectând distanţa pe care acesta vroia s-o păstreze. Cu Miro, cu Ela, cu mama, cu toată lumea.

  — Cu tine?

  — Incluzându-mă în viaţa lui. Conectându-se la mine. Observându-mi racordul de la ochi şi continuând să-mi vorbească normal. Ştii ce a însemnat asta pentru mine?

  — Îmi închipui.

  — Nu e vorba de partea despre mine. Trebuie să recunosc că tânjeam după afecţiune ca un copilandru; primul venit mai blând ar fi putut să mă ducă de nas, sunt sigur. E vorba de ce a făcut în privinţa noastră, a tuturor. Cum ne-a tratat pe toţi diferenţiat, rămânând în acelaşi timp el însuşi. Trebuie să te gândeşti la bărbaţii din viaţa mea. Marçao, pe care noi îl luam drept tatăl nostru – habar n-am avut cine era. Nu vedeam altceva în el decât băutura, atunci când era beat, şi setea, când era treaz. O sete pentru alcool, dar totodată şi o sete pentru un respect pe care nu-l putea obţine nicicând. Până când a căzut mort. Dintr-o dată lucrurile s-au îmbunătăţit. Încă nu era bine, dar era mai bine. Mă gândeam că cel mai bun tată e acela care nu-i lângă tine. Atât doar că nici acesta nu era adevărul, nu-i aşa? Pentru că tatăl meu adevărat, Libo, marele savant, martirul, eroul cercetării ştiinţifice, amorul vieţii mamei mele, a fost cel care, împreună cu mama, a zămislit toţi aceşti copii încântători, a văzut suferinţele familiei şi totuşi n-a mişcat un deget.

  — Andrew mi-a zis că mama ta nu l-a lăsat.

  — Da, nu-i aşa, trebuie întotdeauna să faci aşa cum spune mama.

  — Novinha e o femeie plină de voinţă.

  — Crede că e singura de pe lumea asta care a suferit vreodată, zise Olhado. O spun fără ranchiună. Pur şi simplu am observat că e atât de plină de durere încât e incapabilă să ia în serios durerea altcuiva.

  — Data viitoare caută să spui ceva cu ranchiună, s-ar putea să sune mai blând.

  Olhado păru surprins.

  — O, mă dezaprobi? Solidaritatea între mame, sau ce? Copiii care-şi vorbesc mamele de rău trebuie pocniţi? Dar te asigur, Valentine, că am vorbit fără pic de ranchiună. Fără pică. Îmi cunosc mama, atâta tot. Ai zis că vrei să-ţi spun ce văd – asta e ceea ce văd. Şi tot asta a văzut şi Andrew. Toată durerea aceea. A fost atras de ea. Durerea îl „suge” ca un burete, iar mama avea atât de multă încât mai-mai că l-a secat. Se pare însă că fântâna de compasiune din sufletul lui Andrew e fără fund, nu poate fi secată.

  Discursul lui pătimaş despre Andrew o surprinse. Şi îi făcu plăcere, totodată.

  — Zici că Quim s-a întors către Dumnezeu ca să-şi găsească tatăl perfect, invizibil. Tu către cine te-ai întors? Cred că nu către cineva invizibil.

  — Nu, nu către cineva invizibil.

  Valentine îi studie faţa în tăcere.

  — Eu văd totul în basorelief, spuse Olhado. Am o percepţie în profunzime foarte slabă. Dacă mi-ar fi pus câte o lentilă în fiecare ochi în loc să mi le pună pe amândouă într-unul singur, vederea binoculară ar fi fost mult îmbunătăţită. Dar am vrut să am racordul pentru computer. Am vrut să fiu în stare să înregistrez imaginile, să le pot împărtăşi. Aşa se face că văd în basorelief, de parcă toţi cei din jur ar fi nişte figurine din carton uşor rotunjite, alunecând pe un fundal plat, colorat. Într-un fel, asta-i face pe toţi să apară mult mai apropiaţi unii de ceilalţi, alunecând unii peste alţii ca nişte foi de hârtie, frecându-se unul de celălalt în trecere.

  Ea ascultă, dar nu spuse nimic un timp.

  — Nu către cineva invizibil, repetă el, amintindu-şi. Aşa este. Am văzut ce a făcut Andrew în familia noastră. Am văzut că a venit, a ascultat şi a văzut, apoi a înţeles cine eram, fiecare dintre noi. A încercat să ne descopere nevoile şi pe urmă să ni le satisfacă. Şi-a asumat responsabilitatea pentru oamenii de lângă el şi parcă nici n-a contat pentru el cât l-a costat asta. Şi până la urmă, chiar dacă n-a reuşit să aducă la normal familia Ribeira, ne-a dat pace, mândrie şi identitate. Stabilitate. S-a însurat cu mama şi a fost bun cu ea. Ne-a iubit pe toţi. A fost întotdeauna prezent când l-am vrut lângă noi şi n-a lăsat să se vadă că l-a durut când nu l-am vrut. Ne-a dat de înţeles că cu fermitate că se aşteaptă să avem un comportament civilizat, dar nu şi-a satisfăcut niciodată capriciile în detrimentul nostru. Şi mi-am spus: lucrul ăsta e cu mult mai important decât ştiinţa. Sau decât politica. Sau decât oricare profesie, sau realizare sau lucru pe care ai putea să-l faci. Şi m-am gândit: dacă aş putea să întemeiez o familie bună, dac-aş putea să învăţ să fiu pentru alţi copii, pentru toată viaţa lor, ceea ce a fost Andrew, apărut atât de târziu în viaţa noastră, ar fi o realizare mai frumoasă pe termen lung şi ar însemna mai mult decât orice aş putea înfăptui vreodată cu mintea sau cu mâinile mele.

  — Vasăzică, eşti un tată de carieră, spuse Valentine.

  — Care lucrează la o fabrică de cărămizi ca să-şi hrănească şi să-şi îmbrace familia. Nu un cărămidar care are şi el, acolo, nişte copii. Lini simte şi ea la fel.

  — Lini?

  — Jaqueline. Soţia mea. A ajuns în acelaşi loc, urmând un drum propriu. Facem ceea ce trebuie ca să ne câştigăm locul în comunitate, dar trăim pentru orele petrecute acasă. Trăim unul pentru celălalt, pentru copii. Asta n-o să-mi asigure niciodată un loc în cărţile de istorie.

  — N-aş băga mâna în foc, spuse Valentine.

  — E o viaţă prea plictisitoare ca să citeşti despre ea undeva, dar nu şi s-o trăieşti.

  — Aşadar, secretul pe are ţi l-ai apărat faţă de fraţii şi surorile tale chinuiţi de suferinţă este… fericirea.

  — Liniştea sufletească. Frumuseţea. Dragostea. Toate marile abstracţiuni. Le-oi fi văzând eu în basorelief, dar le văd de aproape.

  — Şi ai învăţat asta de la Andrew. El ştie?

  — Cred că da. Vrei să ştii care-i secretul pe care mi-l apăr cel mai straşnic? Când suntem singuri, doar el şi cu mine, sau eu, Lini şi cu el… când suntem singuri, eu îi spun „tăticule”, iar el îmi zice „fiule”.

  Valentine nu făcu nici un efort să-şi stăpânească lacrimile, de parcă ar fi curs jumătate pentru el, jumătate pentru ea.

  — Înseamnă că, la urma urmelor, Ender are copii, zise ea.

  — De la el am învăţat să fiu tată, şi sunt unul al naibii de bun.

  Valentine se aplecă înainte: sosise momentul să treacă la chestiuni serioase.

  — Asta înseamnă că tu, mai mult decât alţii, ai avea de pierdut ceva cu adevărat frumos dacă strădaniile noastre dau greş.

  — Ştiu, spuse Olhado. Până la urmă, se dovedeşte că am făcut o alegere egoistă. Sunt fericit, dar nu pot să fac nimic pentru salvarea Lusitaniei.

  — Greşit, replică Valentine. Pur şi simplu nu-ţi dai seama încă.

  — Ce pot să fac?

  — Hai să mai discutăm un pic şi să vedem dacă putem afla. Şi dacă tu n-ai nimic împotrivă, Lauro, Jaqueline a ta ar trebui să înceteze să mai targă cu urechea din bucătărie şi să vină să stea cu noi.

  Ruşinată, Jaqueline intră şi se aşeză lângă soţul ei. Lui Valentine îi plăcu felul cum se ţineau de mână. După atâţia copii… Îi aducea aminte de felul cum ea şi Jakt se ţineau de mână şi de cât de bucuroasă era în acele momente.

  — Lauro, spuse ea, Andrew mi-a povestit că, pe când erai mai tânăr, erai cel mai inteligent dintre copiii familiei Ribeira. Că îi vorbeai despre nişte speculaţii filosofice nebuneşti. Chiar în acest moment, Lauro, nepotul meu adoptiv, avem nevoie de o filosofie nebunească. Ţi-ai lăsat creierul să lenevească de când erai copil sau încă mai ai gânduri de mare profunzime?

  — Am gândurile mele, dar nici eu nu cred în ele.

  — Lucrăm la zborul cu viteze hiperluminice, Lauro. Lucrăm la descoperirea sufletului unei entităţi care se ascunde în computere. Încercăm să reconstruim un virus artificial, care să încorporeze în el capacităţi de autoapărare. Lucrăm la magii şi miracole. Aş primi cu bucurie orice sugestii mi-ai putea oferi despre natura vieţii şi a realităţii.

  — Nici măcar nu ştiu despre ce idei ţi-a vorbit Andrew, spuse Olhado. Am încetat să mai studiez fizica şi…

  — Dacă aş avea nevoie de studii, aş citi cărţi. Am să-ţi spun şi ţie ce i-am spus unei fetiţe foarte inteligente, servitoare pe planeta Calea: fă-mi cunoscute gândurile tale şi eu am să hotărăsc ce-mi foloseşte şi ce nu.

  — Cum? Nici tu nu eşti fizician.

  Valentine se apropie de computerul care aşezat într-un colţ.

  — Pot să-l pornesc?

  — Pois năo?

  — Imediat ce-am să-i dau drumul, Jane are să fie cu noi.

  — Programul personal al lui Ender…

  — Entitatea al cărei suflet încercăm să-l localizăm.

  — Aha, făcu el. Poate că tu ar trebui să-mi spui anumite lucruri.

  — Ştiu deja ce anume ştiu, deci poţi să-ncepi să vorbeşti. Despre ideile pe care le aveai în copilărie şi despre ce s-a întâmplat cu ele de atunci.

  Din clipa în care Miro pătrunse în încăpere, Quara se simţi cu musca pe căciulă.

  — Nu te mai deranja, zise ea.

  — Ce să nu mă mai deranjez?

  — Nu te deranja să-mi spui care-i datoria mea faţă de omenire şi faţă de familie – două grupuri separate, care nu se suprapun nicicum.

  — De-asta am venit aici? întrebă Miro.

  — Ela te-a trimis să mă convingi să-i spun cum să castreze descolada.

  Miro încercă s-o dea pe glumă.

  — Nu sunt biolog. E cu putinţă aşa ceva?

  — Nu face pe isteţul. Dacă le elimini posibilitatea de a transfera informaţia de la un virus la altul, e ca şi cum le-ai reteza limbile, memoria şi tot ceea ce îi face inteligenţi. Dacă vrea să ştie chestiile astea, n-are decât să studieze ce am studiat şi eu. Ca să ajung acolo, nu mi-au trebuit decât cinci ani.

  — O flotă se apropie de noi.

  — Vasăzică, eşti un emisar.

  — Iar descolada poate descoperi cum să…

  Ea îl întrerupse, terminându-i propoziţia.

  —. ne zădărnicească toate strategiile pentru a o ţine în frâu, ştiu.

  Miro se simţi iritat, dar se obişnuise ca oamenii să devină nerăbdători cu încetineala lui în exprimare şi să-i ia vorba din gură. Cel puţin ea intuise încotro băteau vorbele lui.

  — Dintr-o zi în alta, spuse el. Ela resimte presiunea timpului.

  — Atunci ar trebui să mă ajute să-nvăţ să vorbesc cu virusul. Să-l conving să ne lase în pace. În loc de asta, mi-a interzis accesul în laborator. Ei, uite că-i răspund cu aceeaşi monedă. Dacă ea mi-o retează, i-o retez şi eu.

  — Erai în stare să dezvălui secretele noastre purceluşilor.

  — Ei, ce să spun, mama şi Ela, gardienii adevărului! Ele încearcă să decidă cine ce să ştie. Ei bine, Miro, dă-mi voie să-ţi spun eu un secret. Adevărul nu se apără împiedicându-i pe alţii să-l cunoască.

  — Ştiu asta, zise Miro.

  — Mama a reuşit să răvăşească complet familia noastră din pricina blestematelor ei de secrete. N-a vrut să se mărite cu Libo tocmai pentru că era hotărâtă să păstreze un secret stupid, pe care, dacă l-ar fi cunoscut, şi-ar fi salvat poate viaţa.

  — Ştiu, răspunse Miro.

  De data aceasta vorbise cu atât vehemenţă încât Quara rămase uluită.

  — O, păi cred că ăsta a fost un secret care pe tine te deranja mai mult decât pe mine. Dar asta înseamnă că în chestia asta ar trebui să fii de partea mea, Miro. Viaţa ta, şi ale noastre, ar fi fost mult mai bune dacă mama s-ar fi măritat cu Libo şi i-ar fi destăinuit toate secretele. Probabil că ar mai trăi şi azi.

  Nişte soluţii foarte elegante, „ar fi”-uri micuţe şi ordonate. Şi false ca naiba. Dacă Libo s-ar fi însurat cu Novinha, atunci nu s-ar mai fi însurat cu Bruxinha, mama Ouandei, şi astfel Miro nu s-ar mai fi îndrăgostit, fără să bănuiască nimic, de sora lui după tată, pentru că nici nu s-ar fi născut. Oricum, erau prea multe cuvinte de rostit, cu exprimarea lui împleticită. Se mărgini deci să spună:

  — Ouanda nu s-ar fi născut.

  Cu speranţa că ea va face legăturile necesare.

  Ea reflectă o clipă, până când pricepu brusc.

  — Aici ai dreptate. Şi îmi cer scuze. Pe-atunci era un copil.

  — Totul ţine de trecut, spuse Miro.

  — Nimic nu ţine de trecut. Repetăm şi acum, iarăşi şi iarăşi, aceleaşi greşeli. Mama continuă să creadă că oamenii sunt mai în siguranţă dacă-i împiedici să afle secretele.

  — Lucru pe care-l faci şi tu, ripostă Miro.

  Quara se gândi un moment la vorbele lui.

  — Ela a încercat să-i împiedice pe pequeninos să afle că lucra la distrugerea descoladei. Asta-i un secret care-ar fi putut să ducă la dispariţia întregii societăţi pequenino, iar ei nici măcar nu au fost consultaţi. Îi împiedicau să se apere. Dar ceea ce ţin eu secret este – poate – o modalitate de castrare intelectuală a descoladei… de a-l face să fie doar pe jumătate viu.

  — De a salva omenirea fără a-i extermina pe pequeninos.

  — Oamenii şi pequeninos, căzând la învoială cum să anihileze o a treia specie neajutorată!

  — Eu n-aş zice că-i chiar neajutorată.

  Quara îi ignoră replica.

  — Exact aşa cum Spania şi Portugalia l-au convins pe papă să împartă lumea între majestăţile lor catolice, pe timpuri, imediat după Columb. O linie trasată pe hartă şi gata – a apărut Brazilia, unde se vorbea portugheza, nu spaniola. Ce mai conta că nouă din zece băştinaşi au trebuit să moară iar cei rămaşi în viaţă şi-au pierdut drepturile şi puterea vreme de secole, ba chiar şi limbile pe care le vorbeau…

  A fost rândul lui Miro să devină nerăbdător.

  — Virusul descolada nu înseamnă acelaşi lucru cu băştinaşii.

  — E o specie înzestrată cu simţuri.

  — Ba nu e, ripostă Miro.

  — Zău? făcu Quara. Şi cum de eşti aşa de sigur? Ai vreo diplomă în microbiologic sau xenogenetică? Eu credeam că ai studiat numai xenologia. Unde mai pui că ai rămas în urmă cu treizeci de ani.

  Miro nu-i răspunse. Ştia că sora lui era la curent cu eforturile susţinute depuse de el pentru a recupera timpul pierdut, de când se întorsese. Replica ei fusese un atac la persoană şi un recurs stupid la autoritate. Nu merita să i se răspundă. Se mulţumi aşadar să-i cerceteze faţa, aşteptând să revină în limitele unei discuţii rezonabile.

  — Ai dreptate, spuse ea. A fost o lovitură sub centură. Dar la fel a fost şi trimiterea ta aici, că să încerci să-mi deschizi fişierele, mizând pe sentimentele mele de compasiune.

  — Compasiune? întrebă Miro.

  — Pentru că eşti un… pentru că eşti…

  — Bolnav, spuse Miro.

  Nu-i trecuse prin minte că mila complica totul. Dar ce putea face? Tot ce venea de la el era privit ca venind de la un infirm.

  — Ei bine, da.

  — Nu Ela m-a trimis, spuse Miro.

  — Atunci, mama.

  — Nici mama.

  — O, intrigantul care lucrează pe cont propriu? Sau ai să-mi spui că întreaga omenire te-a trimis? Ori poate eşti delegatul unei valori abstracte? „Buna-cuviinţă m-a trimis.”

  — Dacă-i aşa, atunci m-a trimis unde nu trebuia.

  Ea se dădu brusc înapoi, de parcă ar fi primit o palmă.

  — Vasăzică, eu sunt cea lipsită de bună-cuviinţă?

  — Andrew m-a trimis, spuse Miro.

  — Alt intrigant.

  — Ar fi venit el însuşi.

  — Dar a fost atât de ocupat cu propriile intrigi! Nossa Senhora, e un pastor, care-şi bagă nasul în nişte chestiuni ştiinţifice ce-l depăşesc atât de mult încât…

  — Taci din gură, spuse Miro.

  Rostise cuvintele cu atâta tărie încât ea îşi înghiţi realmente vorbele, deşi situaţia nu-i convenea deloc.

  — Ştii bine ce este Andrew, urmă Miro. A scris „Matca şi”…

  — Matca şi Hegemonul” şi „Viaţa lui Human”.

  — Aşa că nu-mi spune tu că nu ştie nimic.

  — Nu. Ştiu că nu-i adevărat, admise Quara. Dar mi-am ieşit din fire. Am sentimentul că toată lumea e împotriva mea.

  — Împotriva a ceea ce faci, da, spuse Miro.

  — De ce nimeni nu vede lucrurile aşa cum el văd eu?

  — Eu le văd ca şi tine, zise Miro.

  — Atunci, cum poţi să…

  — Dar totodată le văd şi cu ochii lor.

  — Aha. Domnul Imparţial. Îmi creezi impresia că mă înţelegi. Abordarea plină de înţelegere a subiectului.

  — Planter moare în încercarea de a obţine nişte informaţii pe care tu probabil le ai deja.

  — Nu-i adevărat. Nu ştiu dacă inteligenţa speciei pequenino vine sau nu de la virus.

  — Un virus trunchiat ar putea fi testat fără să fie nevoie ca Planter să moară.

  — Trunchiat – ăsta-i termenul opţional? Merge. Mai bun decât castrat. Retezarea tuturor membrelor. Şi a capului. Să nu mai rămână nimic în afară de trunchi. Lipsit de putere. Lipsit de minte. Doar o inimă care să pulseze, fără nici un ţel.

  — Planter e…

  — Planter e îndrăgostit de ideea de a fi un martir. El doreşte să moară.

  — Planter te roagă să vii să vorbeşti cu el.

  — Nu.

  — De ce?

  — Ei, haide, Miro. Au trimis la mine un infirm. Vor să vin să stau de vorbă cu un pequenino pe moarte. Ca şi cum aş putea să trădez o întreagă specie pentru că un prieten aflat pe moarte – un voluntar, totodată – mi-o cere cu limbă de moarte.

  — Quara.

  — Da, te ascult.

  — Oare?

  — Disse que sim! strigă ea. Ţi-am spus că da!

  — S-ar putea să ai dreptate în toate aceste probleme.

  — Drăguţ din partea ta.

  — Dar tot aşa s-ar putea ca şi ei să aibă dreptate.

  — Nu-ţi spuneam că eu că eşti imparţial?

  — Spui că nu au procedat corect luând o decizie care ar fi putut să-i omoare pe pequeninos fără să-i întrebe şi pe ei. Nu faci şi tu…

  — Acelaşi lucru? Şi ce-ar trebui să fac, după părerea ta? Să-mi fac public punctul de vedere şi să-l supun la vot? De partea ta, câteva mii de oameni şi milioane de pequeninos – dar de partea mea cealaltă sunt mii de miliarde de viruşi descolada. Regula majorităţii. Sentinţa rămâne definitivă.

  — Descolada nu e o specie înzestrată cu raţiune.

  — Pentru informarea ta, zise Quara, îţi voi spune că sunt la curent cu ultima stratagemă. Ela mi-a trimis stenogramele. Nu ştie că o chinezoaică de pe o obscură planetă-colonie, care habar n-are de xenogenetică, scoate la iveală o ipoteză aiuritoare şi voi toţi acţionaţi ca şi cum ar fi fost deja demonstrată.

  — Păi atunci… dovedeşte că-i falsă.

  — Nu pot. Mi s-a interzise accesul în laborator. Dovediţi voi că-i adevărată.

  — Briciul lui Occam dovedeşte că-i adevărată. Cea mai simplă explicaţie potrivită cu faptele date.

  — Occam a fost un târâie-brâu din Evul Mediu. Cea mai simplă explicaţie potrivită faptelor date e întotdeauna „Dumnezeu a făcut-o”. Sau poate – „Bătrâna aia de colo e o vrăjitoare. Ea a făcut-o.” La asta se reduce ipoteza voastră – numai că voi nici măcar nu ştiţi unde-i vrăjitoarea.

  — Descolada a apărut prea brusc.

  — N-a evoluat, ştiu prea bine. Trebuie să fi venit din altă parte. Perfect. Dar chiar dacă e artificială, nu înseamnă că acum nu e înzestrată cu simţuri.

  — Încearcă să ne ucidă. E varelse, nu raman.

  — A, da, ierarhia lui Valentine. Ei bine, de unde ştiu eu că descolada e varelse şi noi raman? Din câte-mi dau eu seama, inteligenţa e inteligenţă. Varelse nu e decât termenul inventat de Valentine pentru a defini „inteligenţa pe care am hotărât s-o ucidem”, iar raman înseamnă „inteligenţa pe care nu ne-am hotărât s-o ucidem încă”.

  — E un inamic lipsit de înţelegere şi de compasiune.

  — Mai există şi alt gen de inamici?

  — Descolada nu respectă nici o altă formă de viaţă. Vrea să ne ucidă. Deja domneşte asupra speciei pequenino. Totodată, poate să regularizeze această planetă şi să se răspândească pe altele.

  De data aceasta îl lăsă să termine singur o frază lungă. Să însemne oare că îl asculta cu adevărat?

  — Admit că ipoteza lui Wang-Mu e în parte adevărată, spuse Quara. Într-adevăr, e logic faptul că descolada regularizează geealogia Lusitaniei. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, e evident. Explică majoritatea „conversaţiilor” observate de mine – transferul de informaţii de la un virus la altul. Presupun că ar fi nevoie doar de câteva luni pentru ca un mesaj să ajungă la toţi viruşii de pe planetă – ar trebui să meargă. Dar numai pentru că descolada dirijează geealogia nu înseamnă că aţi dovedit că nu e o specie superioară. De fapt, am putea s-o luăm şi pe partea cealaltă: descolada, asumându-şi responsabilitatea pentru regularizarea geealogiei unei întregi planete, dă dovadă de altruism. Şi, totodată, are o atitudine protectoare – dacă am vedea o leoaică năpustindu-se asupra unui intrus pentru a-şi proteja puiul, am admira-o. Asta-i ceea ce face descolada – atacă omenirea pentru a-şi apăra preţioasa-i responsabilitate: o planetă vie.

  — O leoaică ce-şi apără puii.

  — Aşa cred.

  — Sau un câine turbat, care ne devorează copiii.

  Quara reflectă preţ de o clipă.

  — Sau amândouă. De ce n-ar fi amândouă deodată? Descolada încearcă să regularizeze aici o planetă. Dar oamenii devin din ce în ce mai periculoşi. Pentru virus, noi suntem câinele turbat. Noi dezrădăcinăm plantele care fac parte din sistemul său de control şi le sădim pe ale noastre, care nu reacţionează la stimulii ei. Îi facem pe unii dintre pequeninos să se comporte straniu şi să nu i se mai supună. Incendiem o pădure în momentul în care el încearcă să creeze mai multe. Bineînţeles că vrea să se descotorosească de noi!

  — Aşa încât e hotărât să ne distrugă.

  — Are tot dreptul să încerce! Când o să-nţelegeţi că descolada are drepturi?

  — Dar noi n-avem? Sau pequeninos?

  Quara făcu din nou o pauză, fără să ofere un contraargument imediat. Asta îl făcu să spere că poate chiar îl asculta.

  — Ştii ceva, Miro?

  — Ce?

  — Au avut dreptate să te trimită pe tine.

  — Serios?

  — Pentru că tu nu eşti unul de-al lor.

  Asta e foarte adevărat, gândi Miro. Eu n-am să mai fiu niciodată „unul” de-al nimănui.

  — Poate că nu vom reuşi să comunicăm cu descolada. Şi poate că, într-adevăr, e doar un produs artificial. Un robot biologic acţionând după cum a fost programat. Dar poate că nu e. Iar ei mă împiedică să aflu.

  — Şi dacă-ţi vor permite accesul în laborator?

  — N-or s-o facă, spuse Quara. Dacă-ţi închipui că ar fi în stare s-o facă, nu le cunoşti pe mama şi pe Ela. Au hotărât că nu se poate avea încredere în mine şi cu asta basta. Ei bine, şi eu am decis că nu se poate avea încredere în ele.

  — Şi uite-aşa, specii întregi or să piară din pricina unor orgolii de familie.

  — Doar de atât crezi tu că e vorba aici? De orgolii? Adică refuzul meu de a coopera nu e motivat de nimic mai nobil decât de-o ceartă meschină?

  — În familia noastră, orgoliu se găseşte din belşug.

  — Ei bine, indiferent de ce crezi tu, eu o fac din conştiinţă, chiar dacă tu vrei s-o numeşti mândrie, încăpăţânare sau altcumva.

  — Te cred, zise Miro.

  — Dar oare eu te cred când spui că mă crezi? Ce încurcătură! Se întoarse cu faţa spre terminalul ei. Poţi să pleci acum, Miro. Ţi-am spus că mă voi gândi la asta, şi mă voi gândi.

  — Du-te să-l vezi pe Planter.

  — O să mă gândesc şi la asta. Degetele ei zăboviră deasupra claviaturii. Să ştii că, într-adevăr, e prietenul meu. Nu sunt lipsită de omenie. Am să mă duc să-l văd, poţi să fii sigur de asta.

  — Bun, spuse el şi dădu să plece.

  — Miro, zise ea.

  El se întoarse şi aşteptă.

  — Îţi mulţumesc că nu m-ai ameninţat că vei pune programul ăla al tău de computer să-mi deschidă fişierele dacă nu le deschid eu însămi.

  — Bineînţeles că nu, spuse el.

  — Andrew m-ar fi ameninţat cu asta, să ştii. Toată lumea îl crede un sfânt, dar totdeauna îi brutalizează pe cei care nu sunt de acord cu el.

  — Andrew nu ameninţă.

  — L-am văzut făcând-o.

  — Avertizează.

  — Oh. Scuze, dar e vreo diferenţă?

  — Da, spuse Miro.

  — Singur diferenţă dintre un avertisment şi o ameninţare apare dacă eşti persoana care o emite sau cea care o receptează.

  — Nu, zise Miro. Diferenţa se referă la intenţiile persoanei respective.

  — Du-te, Miro, spuse ea. Am de lucru, chiar şi atunci când gândesc. Du-te de-aici.

  El deschise uşa.

  — Dar îţi mulţumesc, adăugă ea.

  Imediat ce începu să se îndepărteze de locuinţa Quarei, Jane îşi făcu simţită prezenţa.

  — Văd că te-ai hotărât să nu-i spui că am pătruns în fişierele ei încă înainte de venirea ta aici.

  — Ei da, spuse Miro. Când mi-a mulţumit că n-am ameninţat-o, că voi face ceea ce făcusem deja, m-am simţit ca un ipocrit.

  — Eu am făcut-o.

  — Noi. Tu, eu şi Ender. O bandă de ticăloşi.

  — Oare chiar o să reflecteze la ce i-ai zis?

  — Posibil, spuse Miro. Sau poate că deja s-a gândit şi s-a hotărât să coopereze, şi căuta doar un pretext. Sau poate că s-a decis să nu coopereze vreodată şi a adăugat chestia aia drăguţă de la sfârşit pentru că-i pare rău pentru mine.

  — Ce crezi că va face?

  — Nu ştiu ce-o să facă ea, replică Miro, dar ştiu ce-am să fac eu. O să-mi fie ruşine de mine ori de câte ori o să mă gândesc la cum am lăsat-o să creadă că i-am respectat secretele, când de fapt noi deja îi jefuisem fişierele. Uneori nu sunt convins că sunt o persoană foarte bună la suflet.

  — Ai observat, sper, că nu ţi-a spus că-şi păstrează descoperirile în afara sistemului de computere, astfel că singurele fişiere la care am putut ajunge nu fac doi bani. Nici ea n-a fost tocmai sinceră cu tine.

  — Da, dar ea e o fanatică fără simţul echilibrului sau al proporţiilor.

  — Asta explică totul.

  — Pur şi simplu, unele trăsături sunt tipice familiei, conchise Miro.

  De data aceasta, Matca era singură. Epuizată probabil, din pricina… împerecherii, a depunerii ouălor? Aparent, îşi petrecea tot timpul numai aşa. Nu avea încotro. Când lucrătoarele erau folosite pentru a patrula în jurul coloniei umane, era nevoită să producă mai mult decât planificase. Progeniturile ei nu aveau nevoie să fie educate – ajungeau rapid la maturitate, posedând toate cunoştinţele pe care le avea oricare alt adult. Dar procesul de concepţie, de depunere a ouălor, de eclozare şi de trecere prin faza de cocon lua totuşi timp. Câteva săptămâni pentru fiecare adult. În comparaţie cu o fiinţă omenească, ea producea un număr uriaş de pui. Dar, în comparaţie cu oraşul Milagre, unde locuiau peste o mie de femei de vârstă fertilă, colonia gândacilor avea numai o singură femelă.

  Pe Ender îl deranjase şi îl neliniştise totdeauna faptul că nu exista decât o singură regină. Dacă i se întâmpla ceva? Dar, pe de altă parte, nici Matca nu se simţea prea liniştită – dacă se întâmpla ceva cu ei? Ambele specii practicau combinaţii tipice de îngrijire şi redundanţă pentru a-şi proteja moştenirea genetică. Oamenii aveau o redundanţă de părinţi, îngrijind prin urmare puţine progenituri. Matca avea o redundanţă de progenituri, care îngrijeau părintele. Fiecare specie îşi găsise propriul ei echilibru strategic.

  „De ce vii să ne deranjezi cu astfel de probleme?”

  — Pentru că am ajuns într-un impas. Pentru că toată lumea se străduieşte, şi tu ai tot atât de pierdut ca şi noi.

  „Oare?”'

  — Descolada te ameninţă şi pe tine, la fel de mult ca şi pe noi. Într-o bună zi, probabil că n-ai să mai fii în stare s-o ţii în frâu, şi atunci s-a zis cu tine.

  „Dar nu despre descolada ai venit să mă întrebi.”

  — Nu.

  Era vorba de problema zborului cu viteze hiperluminice. Grego îşi storsese creierii. În închisoare n-avea la ce altceva să se gândească. Ultima oară când Ender vorbise cu el, Grego plânsese – atât din pricina epuizării, cât şi a frustrării. Umpluse maldăre de hârtii cu ecuaţii, împrăştiindu-le peste tot în încăperea folosită drept celulă.

  — Chiar nu-ţi pasă de zborurile cu viteze hiperluminice?

  „Ar fi foarte frumos.”

  Blândeţea răspunsului ei aproape că-l duru, atât de tare îl dezamăgi. „Probabil că aşa se manifestă disperarea”, gândi el. Quara, un zid impermeabil în privinţa naturii inteligenţei virusului. Planter, murind din pricina absenţei descoladei. Han Fei-Tzu şi Wang-Mu, chinuindu-se să recuperez ani de studii superioare în mai multe domenii, toate deodată. Grego, terminat. Şi nici un rezultat în schimb.”

  De bună seamă că-i auzise suferinţa la fel de limpede ca şi cum şi-ar fi strigat-o în gura mare.

  „Nu.” „Nu.”

  — Tu ai făcut-o, spuse el. Trebuie să fie posibil. „Niciodată n-am călătorit mai repede decât lumina.”

  — Aţi proiectat o acţiune la distanţe de ani-lumină. M-aţi găsit pe mine.

  „Tu ne-ai găsit pe noi, Ender.”

  — Nici pomeneală, replică Ender. Nici măcar n-am ştiut că stabilisem un contact mental până când n-am găsit mesajul pe care mi I-aţi lăsat.

  Fusese momentul cel mai straniu din viaţa sa când, aflându-se pe o planetă străină, văzuse un model, o reproducere a unui peisaj care existase într-un singur alt loc – computerul folosit la versiunea sa personalizată a Jocului Fanteziei. Era ca şi cum cineva complet necunoscut ar veni la tine şi ţi-ar povesti visul pe care l-ai avut cu o noapte înainte. Pătrunseseră în mintea lui. Lucrul acesta îl înspăimântase şi, totodată, îl excitase. Pentru prima oară în viaţa lui, se simţea cunoscut. Nu recunoscut – era vestit în toată omenirea şi, în zilele acelea, faima lui era întru totul pozitivă: cel mai mare erou al tuturor timpurilor. Ceilalţi oameni ştiau despre el. Dar numai datorită acestui produs artificial al gândacilor descoperea pentru prima oară că era cunoscut.

  „Gândeşte-te, Ender. Aşa e, ne-am extins către inamicul nostru, dar nu te căutam pe tine. Căutam pe cineva ca noi. O reţea de minţi interconectate, cu o minte centrală care să le dirijeze. Noi ne găsim una alteia minţile fără efort, pentru că recunoaştem configuraţia. Să găseşti o soră e ca şi cum te-ai găsi pe tine însuţi.”

  — Cum m-aţi găsit?

  „Niciodată nu ne-am pus întrebarea. Pur şi simplu am făcut-o. Am găsit o sursă luminoasă fierbinte. O reţea, dar foarte stranie, cu elemente instabile. În centrul ei, nimic care să ne semene, ci doar cineva… obişnuit. Tu. Dar câtă forţă. Concentrată în reţea, către ceilalţi oameni. Concentrată spre interior, spre jocul tău de computer. Şi concentrată în exterior, mai presus de toate, spre noi. Căutându-ne.”

  — Nu vă căutăm. Vă studiam. Urmăream fiecare document video din arhiva Şcolii de Luptă, încercând să înţeleg cum funcţiona mintea gândacilor. Îmi imaginam cum sunteţi.

  „Asta spunem şi noi. Ne căutai. Ne imaginai. Aşa ne căutăm şi noi unii pe alţii. Deci, ne chemai.”

  — Şi asta a fost tot?

  „Nu, nu. Erai atât de ciudat. Nu ştiam ce eşti. Nu puteam descifra nimic în tine. Aveai o viziune tare limitată. Ideile ţi se schimbau foarte rapid şi nu te gândeai decât la un singur lucru o dată. Iar reţeaua din jurul tău era în permanentă schimbare, legăturile fiecărui membru cu tine intensificându-se şi atenuându-se în timp, uneori foarte rapid…”

  Îi venea destul de greu să găsească sensul celor ce i se spuneau. La ce fel de reţea fusese conectat?

  „Ceilalţi soldaţi. Computerul tău.”

  — Nu am fost conectat. Ei erau soldaţii mei, atâta tot.

  „Tu cum crezi că suntem noi conectaţi? Vezi vreun fir pe undeva?”

  — Dar oamenii sunt nişte fiinţe individuale, nu ca lucrătoarele voastre.

  „Multe regine, multe lucrătoare, schimbându-se întruna, foarte derutant. Un timp teribil, înspăimântător. Ce erau monştrii aceia care au lichidat nava noastră de colonizare? Ce fel de creaturi? Erai atât de ciudat încât nu ni te puteam imagina deloc. Nu puteam decât să te simţim atunci când ne căutai.”

  Era complet inutil. Nimic legat de zborul cu viteze hiperluminice. Totul suna ca un limbaj complicat, şi fără noimă, nu avea nici urmă de iz ştiinţific. Nimic pe care Grego să-l poată exprima matematic.

  „Da, aşa este. Noi nu face asta ca pe o ştiinţă. Ca pe o tehnologie. Nu lucrăm cu numere sau măcar cu gânduri raţionale. Te-am găsit ca atunci când facem o nouă regină. Ca atunci când producem un nou roi.”

  Ender nu înţelegea cum putea semăna stabilirea legăturii cu el, cu creierul său, cu eclozare unei regine.

  — Explică-mi.

  „Noi nu ne gândim la asta. Pur şi simplu o facem.”

  — Dar ce faceţi când o faceţi?

  „Ceea ce facem întotdeauna.”

  — Şi ce faceţi întotdeauna?

  „Tu cum faci să-ţi umpli penisul cu sânge când te împerechezi, Ender? Cum faci ca pancreasul să-ţi secrete enzime? Cum faci trecerea la pubertate? Cum îţi concentrezi privirea?”

  — Atunci aminteşte-ţi ce faci şi arată-mi.

  „Uiţi că nu-ţi place când îţi prezentăm ceva prin intermediul ochilor noştri.”

  Aşa era. Ea încercase doar de vreo două ori, când Ender era foarte tânăr şi îi descoperise pentru prima oară coconul. Pur şi simplu nu-i putea face faţă, nu reuşea să înţeleagă. Câteva imagini fulgerătoare au fost limpezi, dar se simţise atât de dezorientat încât intrase în panică şi probabil că leşinase, deşi fusese singur şi nu ştia sigur ce se întâmplase din punct de vedere clinic.

  — Dacă nu poţi să-mi spui, trebuie să facem ceva.

  „Şi tu eşti ca Planter? Vrei să mori?”

  — Nu. Am să-ţi spun când să te opreşti. Nici înainte nu m-ai omorât.

  „O să încercăm… ceva intermediar. Ceva mai blând. Ne vom aminti şi o să-ţi spunem ce se întâmplă. O să-ţi arătăm fragmente. Te vom proteja. Vei fi în siguranţă.”

  — Da, încercaţi.

  Ea nu-i lăsă răgaz să reflecteze sau să se pregătească. Brusc, avu senzaţia că vede prin nişte ochi complecşi, nu mai multe lentile cu aceeaşi viziune, ci fiecare lentilă cu propria ei imagine. Trăia aceeaşi senzaţie ameţitoare ca în urmă cu mulţi ani. Dar de data aceasta înţelese ceva mai bine – în parte pentru că totul era mai puţin intens ca atunci şi în parte pentru că acum ştia câte ceva despre Matcă, despre ceea ce făcea ea.

  Numeroasele imagini diferite erau ceea ce vedea fiecare dintre lucrătoare, de parcă fiecare ar fi fost câte un ochi conectat la acelaşi creier. Nici o speranţă ca Ender să poată pricepe ceva din atât de multe viziuni fragmentare simultane.

  „O să-ţi arăt una singură. Cea care contează.”

  Cele mai multe imagini dispărură imediat. Cele rămase au fost selectate apoi una câte una. Îşi închipui că matca avea probabil un principiu organizatoric pentru lucrătoare. Putea să le neglijeze pe toate cele are nu luau parte la naşterea mătcii. Pe urmă, de hatârul lui Ender, ea trebuia să facă o selecţie chiar şi printre cele care luau parte la proces, Şi asta era mai dificil, pentru că de regulă îi venea mai uşor să sorteze imaginile după activităţi decât după lucrătoarele individuale. Cu toate acestea, până la urmă reuşi să-i prezinte o imagine primară şi el se concentră asupra ei, ignorând licărele şi fulgerele vederii periferice.

  O regină ieşea din găoace. Îi arătase acelaşi lucru mai demult, într-o prezentare atent pregătită, când o întâlnise pentru prima oară şi încercase să-i explice cum stau lucrurile. De data aceasta însă nu mai era o prezentare „igienizată”, orchestrată cu atenţie. Claritatea dispăruse. Era ceva mohorât, tulbure, real. Era o amintire, nu un produs artistic.

  „După cum vezi, avem trupul mătcii. Ştim că e o regină pentru că, încă din stadiul de larvă, începe să caute lucrătoarele.”

  — Deci poţi vorbi cu ea?

  „E foarte proastă. Ca o lucrătoare.”

  — Nu-şi dezvoltă inteligenţa în timpul fazei de cocon?

  „Nu. Are şi ea… ceva ca şi creierul tău. Memoratorul. Atât doar că e gol.”

  — Deci trebuie s-o înveţi.

  „La ce ar folosi s-o învăţ? Gânditorul nu se află acolo. Întemeietorul. Liantul.”

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti.

  „Atunci încetează să priveşti şi gândeşte. Asta nu se face cu ochii.”

  — Păi atunci încetează să-mi mai arăţi ceva, dacă depinde de un alt simţ. Ochii sunt prea importanţi pentru oameni; dacă văd ceva, dispare orice altceva în afară de limbajul explicit şi nu cred că poate fi vorba de aşa ceva în crearea unei regine.

  „Cum ţi se pare acum?”

  — Văd în continuare ceva.

  „Creierul tău transformă totul în imagini.”

  — Atunci explică-mi. Ajută-mă să înţeleg.

  „Este felul în care ne simţim unele pe altele. Găsim acel loc din trupul mătcii care caută. Lucrătoarele îl au şi ele, dar nu caută decât matca şi când au găsit-o căutarea s-a terminat. Matca nu încetează niciodată să caute, să se extindă. Să cheme.”

  — Deci pe urmă o găsiţi?

  „Ştim unde este. Trupul mătcii. Cel care cheamă lucrătoarele. Rezervorul de memorie.”

  — Atunci ce căutaţi?

  „Ceea ce ne face să fi noi. Liantul. Cel care dă sens.”

  — Vrei să spui că mai e şi altceva? Ceva în afară de trupul mătcii?

  „Da, bineînţeles. Matca nu e decât un trup, ca şi lucrătoarele. N-ai ştiut asta?”

  — Nu, n-am văzut niciodată.

  „Nu se poate vedea. Nu cu ochii.”

  — N-am ştiut că trebuie să caut altceva. Am văzut naşterea mătcii când mi-ai arătat-o pentru prima oară, cu ani în urmă. Atunci am crezut că am înţeles.

  „Şi noi am crezut că ai înţeles.”

  — Deci, dacă matca nu e decât un trup, cine eşti fu?

  „Noi suntem Matca. Şi toate lucrătoarele. Noi venim şi facem din toate o singură persoană. Trupul mătcii ni se supune la fel ca şi trupurile lucrătoarelor. Le ţinem pe toate laolaltă, le protejăm, le lăsăm să lucreze perfect, după cum e nevoie. Noi suntem centrul. Fiecare dintre noi.”

  — Dar întotdeauna ai vorbit ca şi cum ai fi fost Matca.

  „Noi suntem. La fel, toate lucrătoarele. Toate suntem, împreună.”

  — Dar elementul central, liantul…

  „Noi îl chemăm să vină şi să ia trupul mătcii, astfel ca ea să poată fi înţeleaptă, sora noastră.”

  — Îl chemi. Ce este?

  „Lucrul pe care îl chemăm.”

  — Da, dar ce este?

  „Ce mă întrebi tu? Este lucrul chemat. Noi îl chemăm.”

  Senzaţia de frustrare devenise aproape insuportabilă. Atât de mult din ceea ce făcea Matca era instinctiv! Nu poseda un limbaj, aşa că nu avusese niciodată nevoie să dezvolte nişte explicaţii clare pentru ceea ce niciodată nu trebuise explicat până acum. Trebuia deci să o ajute să găsească o cale de a lămuri ceea ce el nu putea să perceapă direct.

  — Unde îl găseşti?

  „Ne aude când îl chemăm şi vine.”

  — Dar cum îl chemi?

  „Aşa cum tu ne-ai chemat pe noi. Ne imaginăm lucrul care trebuie să devină. Configuraţia roiului. Matca şi lucrătoarele şi ceea ce le uneşte. Apoi vine cel ce poate înţelege configuraţia şi o poate reţine. Lui îi dăm trupul mătcii.”

  — Vasăzică, chemi o altă creatură să vină şi să ia în posesie regina.

  „Să devină regina şi roiul şi toate celelalte. Să reţină configuraţia pe care noi am imaginat-o.”

  — Deci de unde vine?

  „De acolo unde se afla când a simţit că-l chemăm.”

  — Unde e asta?

  „Nu e aici.”

  — În regulă, te cred. Dar de unde vine?

  „Nu pot să mă gândesc la acel loc.”

  — Ai uitat?

  „Vrem să spunem că locul unde se află nu poate fi conceput cu gândul. Dacă am putea să ne gândim la acel loc, atunci ei s-ar fi gândit deja la ei înşişi şi niciunul dintre ei nu ar fi avut nevoie să preia configuraţia arătată de noi.”

  — Ce fel de lucru este acest liant?

  „Nu-l putem vedea. Nu-l putem şti până când nu găseşte configuraţia. Şi pe urmă, când ajunge acolo, e ca şi noi.”

  Ender nu se putu abţine să nu se cutremure. Tot timpul crezuse că vorbeşte cu Matca însăşi. Acum îşi dădea seama că ceea ce vorbea cu el nu făcea decât să se folosească de trupul acela, aşa cum se folosea şi de gândaci. O simbioză. Un parazit dominator, ce poseda întregul sistem al Mătcii, folosindu-se de el.

  „Nu. E o treabă urâtă, lucrul acela teribil la care te gândeşti. Noi nu suntem altceva. Noi asta suntem. Noi suntem Matca, exact aşa cum tu eşti una cu trupul. Tu spui trupul meu, şi totuşi tu eşti trupul tău, dar eşti totodată posesorul trupului. Matca noi suntem, trupul acesta eu sunt, nu e altceva înăuntru. Eu. N-am fost nimic până când am găsit imaginea.”

  — Nu înţeleg. Cum a fost?

  „Cum aş putea să-mi amintesc? N-am avut memorie până când am urmat această reprezentare şi am venit în locul acesta, unde am devenit Matcă.”

  — Atunci de unde-ai ştiut că nu eşti pur şi simplu Matca?

  „Pentru că, după ce am venit, mi-au dat amintirile. Am văzut trupul Mătcii înainte de venirea mea, şi pe urmă l-am văzut după ce am pătruns în el. Am fost suficient de puternic ca să reţin configuraţia în minte, aşa că am putut să o posed. Să devin acea configuraţie. A durat multe zile, dar pe urmă am fost un tot unitar iar ei ne-au putut da amintirile pentru că eu aveam memoria întreagă.”

  Imaginea pe care Matca i-o oferise până atunci se estompă. Oricum nu ajuta la nimic, sau cel puţin nu într-un fel pe care el să-l poată pricepe. Totuşi, o imagine mentală devenea acum limpede pentru Ender, una care venea din propria sa minte ca să explice toate lucrurile pe care i le spunea ea. Celelalte regine ale roiului – absente fizic, majoritatea lor, dar legate filotic cu cea care trebuia să fie acolo – păstrau în creierele lor configuraţia relaţiilor dintre Matca şi lucrătoare, până când una dintre aceste misterioase creaturi lipsite de memorie era în stare să cuprindă în mintea ei acea configuraţie şi să intre în posesia ei.

  „Da.”

  — Dar de unde vin toate astea? Unde trebuie să ajungeţi ca să le aduceţi?

  „Nu trebuie să ajungem nicăieri. Noi le chemăm, iar ele îşi fac apariţia.”

  — Deci sunt pretutindeni?

  „Nu sunt aici deloc. Nicăieri prin preajmă. În alt loc.”

  — Dar ai spus că nu trebuie să mergi nicăieri ca să le aduci.

  „Intrări. Nu ştim unde se află, dar peste tot se găseşte câte o uşă.”

  — Şi cum arată intrările astea?

  „Creierul rău a creat cuvântul pe care-l rosteşti. Intrare. Intrare.”

  Acum îşi dădu seama că „intrare” era cuvântul la care creierul său făcuse apel pentru a defini conceptul pe care ele i-l implantaseră în minte.

  Brusc, a fost în stare să găsească o explicaţie care avea sens.

  — Nu se află în acelaşi continuum spaţio-temporal ca şi noi, dar pot să intre în el prin orice punct.

  „Pentru ele, toate punctele sunt acelaşi punct. Toate locurile sunt acelaşi loc. Ele nu găsesc decât o singură localizare în configuraţie.”

  — Dar e incredibil. Tu provoci apariţia nu ştiu cărei fiinţe de altundeva şi…

  „Provocarea apariţiei nu înseamnă nimic. Toate lucrurile o fac. Toate lucrurile nou-create. Şi voi o faceţi. Orice pui de om are lucrul acesta. Pequeninos sunt şi ei aceste lucruri. Iarba şi lumina soarelui. Tot ceea ce este creat le cheamă, iar ele vin la configuraţia respectivă. Dacă există deja unele care să înţeleagă configuraţia, vin şi intră în posesia ei. Modelele mici sunt foarte uşoare. Configuraţia noastră e foarte grea. Numai una foarte înţeleaptă poate să intre în posesia ei.”

  — Filotele, spuse Ender. Lucrurile din care sunt făcute celelalte lucruri.

  „Cuvântul pe care-l rosteşti nu are înţelesul la care ne gândim noi.”

  — Pentru că abia acum fac legătura. Nu ne-am gândit niciodată la ceea ce ai descris tu, dar lucrul la care realmente ne-am gândit s-ar putea să fie lucrul pe care l-ai descris.” „Foarte neclar.”

  — Nici o problemă, suntem fraţi de suferinţă.

  „Foarte binevenit, râsul fericit.”

  — Deci, când creezi o Matcă, ai deja corpul biologic, şi chestia aceea nouă – acea filotă pe care-o chemi din non-locul unde se află filotele – trebuie să fie una capabilă să înţeleagă configuraţia complexă pe care o aveţi în minţile voastre despre ceea ce este e Matca, şi când vine unul care poate să facă asta, preia acea identitate, intră în posesia trupului şi devine eul propriu al acelui trup…

  „Al tuturor trupurilor.”

  — Dar la început, când e creată Matca, nu există încă lucrătoare.

  „Devine eul lucrătoarelor viitoare.”

  — Vorbim despre o trecere dintr-un alt fel de spaţiu. Un loc unde filotele se află deja.

  „Toate în acelaşi non-loc. Nu există localizare în locul acela. Nu există noţiunea de undeva. Toate sunt înfometate după localizare. Toate sunt însetate după o configuraţie. Toate duc dorul unui eu anume.”

  — Şi zici că noi suntem făcuţi din aceleaşi lucruri?

  „Cum altfel te-am fi putut găsi, de n-ar fi fost aşa?”

  — Dar ai spus că găsirea mea a semănat cu crearea unei regine a roiului.

  „Nu ţi-am putut găsi configuraţia în tine. Am încercat să realizăm o configuraţie între tine şi ceilalţi oameni, dar te modificai mereu, te transformai, aşa că nu mai înţelegeam nimic. Şi nici tu nu ne puteai înţelege pe noi, deci nici căutările tale nu puteau realiza o configuraţie. Tu tindeai către maşină. Tânjeai atât de mult după ea. Aşa cum trupul unei regine noi tânjeşte după viaţă. Tu te contopeai cu programul din computer. El îţi arăta imagini. Noi am putut găsi imaginile în computer Şi le-am găsit şi în mintea ta. Le puteam compara în timp ce stăteai de veghe. Computerul era foarte complicat iar tu erai şi mai complicat, dar era o configuraţie care rămânea stabilă. Vă deplasaţi împreună şi, în timp ce eraţi împreună, vă deposedaţi unul pe celălalt, aveaţi aceeaşi viziune. Iar când îţi imaginai ceva şi făceai acel ceva, computerul făcea şi el ceva din lucrul imaginat de tine şi, la rândul său, imagina altceva. Foarte primitivă imaginea creată de computer. Nu era un zeu. Dar tu îl făceai să fie un eu prin dorul de viaţă. Prin efortul să ajungi în afară.”

  — Jocul Fanteziei, zise Ender. Aţi realizat o configuraţie pornind de la Jocul Fanteziei.

  „Ne-am imaginat acelaşi lucru pe care-l imaginai tu. Cu toţii laolaltă. Chemând. A fost foarte complicat şi straniu, dar mai simplu decât orice altceva am găsit în tine. De atunci, ştim: foarte puţini oameni sunt capabili să se concentreze aşa cum te concentrai tu asupra jocului acela. Şi n-am mai văzut nici un alt program de computer care să reacţioneze faţă de un om aşa cum reacţiona faţă de tine jocul acela. Era totodată şi o dorinţă arzătoare. Revenind iarăşi şi iarăşi în cicluri, încercând să găsească ceva de făcut pentru tine.”

  — Şi când l-aţi chemat…

  „A venit. Puntea de care aveam nevoie. Liantul dintre tine şi programul de computer. A reţinut configuraţia şi a rămas în viaţă chiar şi atunci când nu-i acordau atenţie. Era legată de tine, făceai parte din ea şi totodată o puteam înţelege. Era puntea.”

  — Dar când o filotă intră în posesia unei noi regine, pune stăpânire atât pe trupul mătcii cât şi pe trupul lucrătoarelor. De ce n-a pus stăpânire şi pe mine puntea asta pe care aţi realizat-o?” „Crezi că n-am încercat?”

  — De ce n-a mers?

  „Nu erai capabil să laşi o astfel de configuraţie să te stăpânească. Puteai să devii de bună voie parte a unei configuraţii care era reală şi vis, dar nu puteai fi stăpânit de ea. Nu puteai nici măcar să fii distrus de ea. Şi era prea mult din tine o configuraţie pe care nu o puteam controla nici noi. Prea straniu pentru noi.”

  — Dar o puteaţi folosi totuşi ca să-mi citiţi mintea.

  „O puteam folosi ca să rămânem conectaţi cu tine, în pofida acelei stranietăţi. Te-am studiat, în special când jucai jocul. Şi, pe măsură ce te înţelegeam, începeam să pătrundem secretul întregii voastre specii. Faptul că fiecare individ al vostru era viu, fără nici un fel de matcă.”

  — Mai complicat decât v-aţi fi aşteptat?

  „Şi mai puţin complicat. Minţile voastre individuale erau mai simple acolo unde ne aşteptam să fie mai complicate, şi mai complicate acolo unde ne aşteptam să fie simple. Ne-am dat seama că eraţi cu adevărat vii şi frumoşi în felul vostru singuratec, pervers şi tragic şi am decis să nu mai trimitem o nouă navă de colonizare spre planetele voastre.”

  — Dar noi n-am ştiut asta. De unde să ştiu?

  „Ne-am dat seama de asemenea că eraţi periculoşi şi îngrozitori. În special tu, periculos pentru că ai descoperit toate configuraţiile noastre şi n-am putut concepe nimic atât de complicat încât să te deruteze. Aşa ne-ai distrus pe toţi, în afară de mine. Acum te înţeleg mai bine. Am avut timp în toţi aceşti ani să te studiez. Nu eşti atât de înspăimântător de inteligent precum credeam.”

  — Păcat. În clipa de faţă, o inteligenţă înspăimântătoare ar fi de mare folos.

  „Preferăm o strălucire de inteligenţă liniştitoare.”

  — Noi oamenii devenim mai înceţi o dată cu vârsta. Mai lasă-mă câţiva ani şi-am să fiu de-a dreptul agreabil.

  „Ştiu că ai să mori într-o zi. Chiar dacă ai amânat momentul acela atât de mult.”

  Ender nu voia ca şi aceasta să devină o nouă conversaţie despre moarte sau despre oricare dintre celelalte subiecte ale vieţii umane care o fascinau atât de mult pe Matcă. Mai rămăsese de pus o întrebare care îi venise în minte în timpul discuţiei cu Matca. O posibilitate incitantă.

  — Puntea pe care aţi realizat-o. Unde se afla? În computer?

  „Înăuntrul tău. Aşa cum eu mă aflu înăuntrul trupului Mătcii.”

  — Dar nu face parte din mine.

  „Parte din tine, dar în acelaşi timp nu tu. Un altul. Afară, dar înăuntru. Legat de tine, dar liber. Nu te poate stăpâni, dar nici tu nu o poţi controla.”

  — Poate să stăpânească computerul?

  „Nu ne-am gândit al asta. Nu ne-a interesat. Se poate.”

  — Cât timp aţi folosit puntea? Cât timp s-a aflat acolo?

  „Am încercat să ne gândim la ea. Ne-am gândit la tine.”

  — Dar a rămas acolo tot timpul cât m-aţi studiat pe mine.

  „Unde-ar fi putut să rămână?”

  — Cât de mult ar putea să dureze?

  „Până atunci, n-am mai făcut alta ca ea. De unde să ştim? Matca moare când moare trupul mătcii.”

  — Dar în ce trup se afla puntea?

  „În al tău. În centrul configuraţiei.”

  — Chestia asta s-a aflat înăuntrul meu?

  „Fireşte. Fără să se identifice cu tine. Ne-a dezamăgit când n-a putut să ne îngăduie să te stăpânim, aşa că am încetat să ne mai gândim la ea. Dar acum înţelegem că era un lucru foarte important. Ar fi trebuit s-o căutăm. Ar fi trebuit să ne amintim de ea.”

  — Nu. Pentru voi a fost ca… o funcţie fiziologică. Ca atunci când îţi strângi pumnul ca să loveşti pe cineva. Aţi făcut-o, iar când n-aţi mai avut nevoie de ea n-aţi băgat de seamă dacă „pumnul” se mai afla acolo sau nu.

  „Nu înţelegem legătura, dar pare să aibă o logică înăuntrul tău.”

  — Mai e încă vie, nu-i aşa?

  „Se prea poate. Încercăm s-o sesizăm. S-o găsim. Unde-am putea să căutăm? Vechea configuraţie nu mai e acolo. Tu nu mai joci Jocul Fanteziei.”

  — Dar ar trebui să fie încă legată de computer, nu? O conexiune între mine şi computer. Numai că acea configuraţie ar fi putut să crească, nu-i aşa? Ar fi putu să includă şi alţi oameni. Gândeşte-te la ea ca fiind legată de Miro – tânărul pe care l-am adus cu mine… „Infirmul…”

  — Şi în loc să fie legată de acel computer, să fie conectată la mii şi mii de computere, prin intermediul legăturilor prin ansiblu dintre planete.

  „S-ar putea să fie aşa. Putea să crească. Aşa cum creştem şi noi când creăm mai multe lucrătoare. Tot timpul. Acum suntem siguri că trebuie să fie tot acolo, pentru că suntem legaţi de tine, şi numai prin intermediul acelei configuraţii am reuşit să ne conectăm cu tine. Conexiunea e foarte puternică acum – asta e o parte din ceea ce este, legătura dintre noi şi tine. Noi credeam că a devenit mai puternică pentru că am ajuns să te cunoaştem mai bine. Dar se poate să fi devenit mai puternică şi pentru că puntea a crescut.”

  — Iar eu am crezut tot timpul… Jane şi cu mine am crezut tot timpul că ea era… că ea ajunsese să existe cumva în conexiunile dintre planete. Probabil că acolo simte ea că se află, e locul pe care-l simte ca fiind centrul… era să zic „al corpului ei”.

  „Încercăm să ne dăm seama dacă puntea dintre noi mai e la locul ei. E greu de sesizat.”

  — E ca şi cum ai încerca să găseşti un anumit muşchi de care te-ai folosit toată viaţa, dar niciodată prin el însuşi.

  „Interesantă comparaţie. Nu vedem legătura dar… nu, acum o vedem.”

  — Comparaţia?

  „Puntea. Foarte mare, Configuraţia ei e prea mare. N-o mai putem cuprinde. Foarte mare. Memoria… foarte derutantă. Mult mai greu decât te-am găsit pe tine… foarte derutant. Ne rătăcim. N-o mai putem reţine în mintea noastră.”

  — Jane, şopti Ender. Ai crescut, fetiţo.

  Vocea lui Jane îi răspunse.

  — Trişezi, Ender. Nu pot să aud ce-ţi spune ea. Simt doar cum inima-ţi bate cu putere şi cum respiri mai repede.

  „Jane. Am văzut de multe ori numele acesta în mintea ta. Dar puntea nu era o persoană cu un chip…”

  — Nici Jane nu este.

  „Vedem un chip în mintea ta când te gândeşti la nume. Încă îl mai vedem. Întotdeauna am crezut că nu era o persoană. Dar acum…”

  — Ea e puntea. Voi aţi creat-o.

  „Am chemat-o. Tu ai realizat configuraţia. Ea a intrat în posesia ei. Ce este ea, această Jane, această punte, a început cu configuraţia pe care am descoperit-o în tine şi în Jocul Fanteziei, într-adevăr, dar s-a imaginat pe sine ca fiind mult mai extinsă. Trebuie să fi fost filotă, dacă cuvântul tău e denumirea potrivită, foarte tare ca să fie în stare să modifice propria ei configuraţie şi totuşi să-şi amintească să fie ea însăşi.”

  — V-aţi extins peste distanţe de ani-lumină şi m-aţi găsit pe mine, pentru că eu vă căutam pe voi. Apoi aţi găsit o configuraţie şi aţi chemat o făptură dintr-un alt spaţiu, care a înţeles configuraţia şi a intrat în posesia ei, devenind Jane. Totul s-a petrecut instantaneu. Mai repede decât lumina.

  „Dar asta nu e o călătorie cu viteză hiperluminică. Este o imaginare şi o chemare, realizate cu viteze hiperluminice. Nu te ia dintr-un loc ca să te ducă într-altul.”

  — Ştiu, ştiu. S-ar putea să nu ne ajute să răspundem la întrebarea cu care am venit aici. Dar am o altă întrebare, la fel de importantă pentru mine, şi despre care nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea avea vreo legătură cu tine, dar uite că ai avut răspunsul la ea tot timpul. Jane e reală şi vie în permanenţă, iar eul ei nu se află undeva în spaţiul cosmic, ci în mine. Este conectată cu mine. Ei nu vor putea s-o ucidă deconectând computerele. Aste e ceva.

  „Dacă vor ucide configuraţia, ea va muri.”

  — Dar nu vor putea să ucidă întreaga configuraţie, nu pricepi? Totul depinde de mine şi de legătura mea cu computerele. N-or să poată întrerupe legătura dintre mine şi computerele de aici şi de pe sateliţii de pe orbita Lusitaniei. Poate că ea n-are nevoie nici de ansibluri. În definitiv, tu n-ai nevoie de ele ca să ajungi la mine prin intermediul ei.

  „Multe lucruri stranii sunt posibile. Nu ni le putem imagina. Foarte stupide şi stranii, lucrurile care-ţi trec prin minte. Ne oboseşti foarte mult când te tot gândeşti la aceste lucruri imposibile, imaginare şi prosteşti.”

  — Am să plec atunci, dar asta o să ne fie de folos. Trebuie să ne fie de folos. Dacă, pornind de aici, Jane va supravieţui, va fi o victorie adevărată. Prima victorie, tocmai când începusem să cred că nu va fi nici o victorie.

  Din clipa în care nu se mai află în prezenţa Mătcii, începu să vorbească cu Jane, relatându-i tot ce-şi mai amintea din ceea ce i se explicase: cine era Jane, cum fusese creată.

  În timp ce vorbea, ea se analiza în lumina spuselor lui. Începea să descopere lucruri despre ea pe care nu le-ar fi bănuit niciodată. Până când Ender a ajuns înapoi la colonia umană, ea a verificat cât de mult a putut din povestea lui.

  — N-am aflat niciodată toate acestea pentru că tot timpul porneam de la nişte premise eronate, zise Jane. Mi-am închipuit că centrul meu se află undeva, în spaţiul cosmic. Ar fi trebuit să ghicesc că mă aflam înăuntrul tău fiindcă trebuia să mă întorc la tine ca să ne împăcăm chiar şi atunci când ne certam şi eram foarte furioasă.

  — Iar acum Matca spune că ai devenit atât de mare şi de complexă încât nu mai poate să-ţi cuprind în mintea ei configuraţia.

  — Probabil că am traversat o perioadă de creştere rapidă, demult, în anii mei de pubertate.

  — Exact.

  — Ce puteam să fac dacă oamenii tot adăugau computere la reţea?

  — Dar nu e vorba de hardware, Jane. E vorba de programe. De o activitate a minţii.

  — Trebuie să am o memorie fizică pentru a putea reţine totul.

  — Ai o memorie. Întrebarea e: poţi avea acces la ea fără intermediul ansiblurilor?

  — Pot să încerc. Aşa cum i-ai spus şi ei, e ca şi cum aş învăţa să flexez un muşchi pe care n-am ştiut niciodată că-l am.

  — Sau ca şi cum ai învăţa să trăieşti fără un muşchi.

  — Voi vedea ce e posibil.

  Ce e posibil. Tot drumul până acasă, în maşina care plutea peste capim, avu şi el senzaţia că zboară, entuziasmat de gândul că, la urma urmelor, ceva era posibil, după ce, până nu demult, nu simţise altceva decât disperare. Totuşi, ajungând acasă, văzând pădurea incendiată, cei doi copaci-tată solitari, singurele pete de verdeaţă rămase, ferma experimentală, noua colibă cu camera sterilă în care Planter zăcea pe moarte, îşi dădu seama cât de multe mai erau de pierdut, cât de mulţi mai aveau să moară, chiar dacă acum găsiseră o speranţă pentru Jane.

  Ziua era pe sfârşite. Han Fei-Tzu era epuizat, ochii îl dureau de cât citise. Reglase culorile de pe afişajul computerului de cel puţin zece ori, încercând să găsească ceva mai odihnitor, fără folos însă. Ultima oară când lucrase atât de intens fusese în studenţie, iar pe atunci era tânăr. Atunci găsea întotdeauna soluţiile. „Eram mai iute atunci, mai inteligent. Puteam să-mi ofer o recompensă prin faptul că realizam ceva. Acum sunt bătrân şi mintea mi-e înceată, lucrez în domenii noi pentru mine şi s-ar putea ca aceste probleme să nu aibă soluţii. Nu există nici o recompensă care să mă impulsioneze, numai oboseala, durerea din ceafă şi pungile de sub ochi.”

  Se uită la Wang-Mu, ghemuită pe podea lângă el. Îşi dăduse toată silinţa, dar educaţia ei începuse prea de curând ca să fie în stare să urmărească majoritatea materialelor ce se perindau pe afişajul computerului, în timp ce el căuta un fundament conceptual pentru călătoria cu viteze hiperluminice. În cele din urmă, oboseala triumfase asupra voinţei; era sigură că nu putea fi de nici un folos, căci nu înţelegea nici măcar atât cât să pună întrebări. Se dăduse bătută şi adormise.

  „Dar nu eşti inutilă, şi Wang-Mu. Chiar şi în starea ta de perplexitate, m-ai ajutat. O minte strălucitoare, pentru care toate lucrurile sunt noi, ca şi cum aş avea propria mea tinereţe pierdută cocoţată pe umăr.”

  Aşa cum fusese Qing-Jao în copilărie, înainte ca evlavia şi mândria s-o acapareze.

  Nu era drept. Nu se cuvenea să-şi judece fiica în felul acesta. Până acum câteva săptămâni, nu fusese oare întru totul mulţumit de ea? Nu fusese mândru de ea mai presus de raţiune? Cea mai bună şi mai deşteaptă dintre vorbitorii-cu-zeii, întruchiparea tuturor strădaniilor tatălui şi a tuturor speranţelor mamei sale.

  Aceasta era partea care-l irita. Nu cu mult timp în urmă, fusese mândru nevoie mare că-şi respectase jurământul faţă de Jiang-Qing. Nu fusese o sarcină prea uşoară să-şi educe fiica într-o atmosferă atât de pioasă încât ea să nu treacă nici o clipă prin perioade pline de îndoială sau de răzvrătire împotriva zeilor. Într-adevăr, erau şi alţi copii tot atât de pioşi – dar evlavia lor era câştigată de obicei în detrimentul educaţiei. Han Fei-Tzu o lăsase pe Qing-Jao să înveţe de toate, apoi îi îndrumase cu atâta pricepere înţelegea cunoştinţelor asimilate încât totul se armonizase de minune cu credinţa ei în zei.

  Azi culegea ceea ce semănase. Îi insuflase o concepţie globală ce-i ocrotea atât de perfect credinţa încât acum, când descoperise că „glasurile” zeilor nu erau altceva decât nişte lanţuri genetice cu care Congresul îi încătuşase, nimic nu o putea convinge. Dacă Jiang-Qing ar mai fi trăit, fără doar şi poate că Han Fei-Tzu s-ar fi aflat în conflict cu ea din pricina pierderii credinţei lui. În absenţa ei, reuşise atât de bine să-şi crească fata aşa cum ar fi făcut-o Jiang-Qing, încât Qing-Jao a fost în măsură să adopte fără cusur vederile mamei sale.

  „Jiang-Qing m-ar fi părăsit şi ea. Chiar dacă n-aş fi rămas văduv, astăzi n-aş mai avea soţie. Nu mi-a mai rămas drept tovărăşie decât această servitoare, care şi-a croit drum în casa mea tocmai la timp ca să-mi fie singura scânteie de viaţă la bătrâneţe, singura licărire de speranţă în inima mea întunecată.

  Nu e fiica mea de trup, dar poate că voi avea timpul şi prilejurile, după ce va trece această criză, să fac din Wang-Mu fiica mea de minte. S-a terminat cu munca pentru Congres. De ce n-aş fi un profesor cu un singur discipol, fata asta? De ce n-aş pregăti-o să fie revoluţionarul care să-i conducă pe oamenii de rând lupta de eliberare de sub tirania vorbitorilor-cu-zeii, şi apoi să conducă lupta de eliberare a Căii faţă de Congres? După ce aş face din ea un astfel de om, aş putea muri în pace, ştiind că la sfârşitul vieţii mele am anulat întreaga învăţătură anterioară prin care am ajutat la consolidarea poziţiei Congresului şi la înfrângerea oponenţilor săi.”

  Respiraţia uşoară a lui Wang-Mu era asemenea propriei sale respiraţii, ca răsuflarea unui prunc, ca foşnetul zefirului prin iarba înaltă. Făptura ei respira prin toţi porii mişcare, speranţă şi prospeţime.

  — Han Fei-Tzu, mi se pare că nu dormi.

  Nu dormea, dar aproape aţipise, căci glasul lui Jane venit dinspre computer îl făcu să tresară ca şi cum atunci s-ar fi trezit din somn.

  — Nu, dar Wang-Mu doarme.

  — Trezeşte-o.

  — De ce? Şi-a binemeritat odihna.

  — Dar şi-a binemeritat şi dreptul de a auzi cele ce urmează.

  În spaţiul afişajului, chipul Elei apăru lângă cel al lui Jane. Han Fei-Tzu o recunoscu de îndată pe xenobioloaga căreia i se încredinţase studiul eşantioanelor genetice colectate de el şi de Wang-Mu. Probabil că descoperise ceva.

  Făcu o plecăciune, apoi întinse mâna şi zgâlţâi şoldul fetei care dormea întinsă lângă el. Wang-Mu se trezi şi se întinse. Deodată, amintindu-şi fără îndoială de obligaţiile pe care le avea, se ridică brusc în picioare.

  — Am dormit prea mult? Ce s-a întâmplat? Iartă-mă, stăpâne Han, pentru că m-a furat somnul.

  În starea ei de buimăceală, poate că ar fi făcut şi o plecăciune, dar Han Fei-Tzu nu-i îngădui.

  — Jane şi Ela m-au rugat să te trezesc. Au vrut să auzi şi tu.

  — Am să vă spun mai întâi, începu Ela, că ceea ce am sperat că este posibil. Modificările genetice au fost rudimentare şi uşor de descoperit – nu-i greu de înţeles de ce Congresul a făcut tot ce a putut ca să-i împiedice pe geneticienii adevăraţi să lucreze cu populaţia de pe Calea. Gena DOC nu se află în locul obişnuit, acesta fiind şi motivul pentru care n-a fost identificată imediat de către natologi, dar funcţionează aproape identic cu genele DOC apărute pe cale naturală. Poate fi cu uşurinţă tratată separat de genele care dau aptitudinile intelectuale şi creative superioare ale vorbitori-cu-zeii. Am proiectat deja o bacterie de legătură care, injectată în sânge, va găsi sperma sau ovulele individului respectiv, va pătrunde în ele, va îndepărta gena DOC şi o va înlocui cu una normală, fără să afecteze restul codului genetic, după care va muri rapid. Se bazează pe o bacterie obişnuită, care ar trebui să existe deja în multe laboratoare de pe Calea, pentru lucrările de imunologie normală şi pentru prevenirea afecţiunilor congenitale. Oricare dintre vorbitorii-cu-zeii care doreşte să dea naştere unor copii fără DOC o poate face.

  Han Fei-Tzu izbucni în râs.

  — Sunt singurul de pe planeta asta care şi-ar dori o asemenea bacterie. Vorbitorii-cu-zeii nu au nici un pic de milă faţă de ei înşişi. Ei se mândresc cu suferinţa lor, căci le dă onoruri şi putere.

  — Atunci am să-ţi spun un alt lucru pe care l-am descoperit. De fapt, l-a descoperit unul dintre asistenţii mei, un pequenino pe nume Glass. Trebuie să recunosc că, personal, n-am dat o atenţie prea mare acestui proiect, dat fiind că e relativ nesemnificativ în comparaţie cu problema virusului descolada la care lucrăm.

  — Nu trebuie să te scuzi, spuse Han Fei-Tzu. Suntem recunoscători pentru orice gest de bunăvoinţă. Oricum nu merităm nimic.

  — Mda. În fine. Ela părea tulburată de amabilitatea lui curtenitoare. Glass a descoperit că, în afară de unul, toate eşantioanele genetice pe care ni le-aţi dat se împart fără probleme în două categorii: vorbitorii-cu-zeii şi non-vorbitorii-cu-zeii. Am efectuat testele după metoda oarbă şi abia după aceea am confruntat lista eşantioanelor cu lista de identificare pe care ne-aţi dat-o. Fiecare vorbitor-cu-zeii prezintă gena modificată. Fiecare eşantion care nu avea gena modificată nu se afla nici pe lista vorbitorilor-cu-zeii.

  — Ai spus: toate în afară de unul.

  — Ei bine, ăsta ne-a dat socotelile peste cap. Glass e foarte meticulos – are o răbdare de copac. A fost convins că singura excepţie nu putea fi decât o eroare de transcriere sau o interpretare eronată a datelor genetice. A repetat testul de mai multe ori şi i-a pus şi pe ceilalţi asistenţi să-l efectueze. Nu încape nici o îndoială: unica excepţie este în mod clar o mutaţie în gena vorbitorilor-cu-zeii. Îi lipseşte în mod natural DOC-ul, păstrând în schimb toate celelalte capacităţi conferite cu atât grijă de către geneticienii Congresului.

  — Aşadar, această singură persoană este deja ceea ce bacteria aceea de îmbinare ar urma să creeze.

  — Mai sunt şi alte câteva regiuni modificate, de care în acest moment nu suntem foarte siguri, dar nu au nici o legătură cu DOC sau cu ameliorările şi nici nu sunt implicate în vreunul din procesele vitale, aşa că persoana asta ar trebui să aibă progenituri sănătoase, care să asigure perpetuarea acestei caracteristici. De fapt, dacă această persoană s-ar împerechea cu o alta care a fost tratată cu bacteria de îmbinare, e ca şi sigur că toate progeniturile astfel rezultate ar păstra ameliorările şi n-ar exista nici un risc ca vreuna din ele să aibă DOC.

  — Ce noroc pe capul lui, spuse Han Fei-Tzu.

  — Cine este? întrebă Wang-Mu.

  — Tu, şi Wang-Mu, răspunse Ela.

  — Eu? făcu Wang-Mu, zăpăcită.

  Dar Han Fei-Tzu nu avu nici o ezitare.

  — Ha! ţipă el. Ar fi trebuit să ştiu! Ar fi trebuit să ghicesc! Nu-i de mirare că ai învăţat la fel de repede ca şi fiica mea. Nu-i de mirare că ai avut idei care ne-au fost de folos tuturor, când abia dacă înţelegeai subiectul pe care-l studiai. Eşti la fel de vorbitoare-cu-zeii ca oricare altul de pe Calea, Wang-Mu – numai că tu eşti singura scutită de cătuşele ritualurilor de purificare.

  Si Wang-Mu se chinui să răspundă, dar în loc de cuvinte o podidiră lacrimile, care se prelinseră tăcute pe obrajii ei.

  — N-am să-ţi mai îngădui niciodată să mă tratezi ca pe superiorul tău. De-acum înainte nu mai eşti servitoare în casa mea, ci eleva mea, tânăra mea colegă. Ceilalţi n-au decât să creadă ce vor. Noi ştim că eşti la fel de capabilă ca oricine.

  — Şi ca stăpâna Qing-Jao? şopti Wang-Mu.

  — Ca oricine. Eticheta îţi va cere să pleci capul în faţa multora, dar în sufletul tău nu trebuie să te înclini în faţa nimănui.

  — Sunt nevrednică, spuse Wang-Mu.

  — Toţi sunt vrednici de propriile lor gene. O astfel de mutaţie ar fi putut face din tine o infirmă. În schimb, te-a făcut cea mai sănătoasă persoană de pe planetă.

  Dar Wang-Mu nu se opri din plânsul ei tăcut.

  Probabil că Jane îi arătase Elei ce se întâmpla, căci aceasta o lăsă în pace un timp. Totuşi, în cele din urmă vorbi:

  — Vă rog să mă iertaţi, dar am multe de făcut.

  — Da, zise Han Fei-Tzu. Poţi pleca.

  — M-aţi înţeles greşit. Nu aveam nevoie de permisiunea ta ca să plec. Mai am ceva de spus înainte de a pleca.

  Han Fei-Tzu îşi înclină capul.

  — Te rog. Suntem numai ochi şi urechi.

  — Da, şopti Wang-Mu. Ascult şi eu.

  — Există o posibilitate, îndepărtată, după cum veţi vedea, dar o posibilitate totuşi: dacă reuşim să decodăm virusul descolada şi să-l înţelegem, vom putea de asemenea să obţinem o varietate care ar putea fi utilă pe Calea.

  — Cum aşa? întrebă Han Fei-Tzu. De ce-ar trebui să acceptăm aici acest virus artificial monstruos?

  — Întreaga acţiune a descoladei se poate rezuma astfel: pătrunde în celulele organismului-gazdă, descifrează codul genetic şi îl reorganizează în conformitate cu propriul său plan. Când îl vom modifica, dacă vom putea, îl vom lăsa fără acest plan. De asemenea, îi vom anihila aproape toate mecanismele de autoapărare, dacă i le vom găsi. În acel moment, e posibil să poată fi folosit ca superliant. Ceva care să poată efectua o modificare nu numai în celulele reproductive, în toate celulele unei forme de viaţă.

  — Iartă-mă, spuse Han Fei-Tzu, dar m-am documentat în domeniul acesta de curând şi conceptul de superliant a fost respins, pentru că organismul începe să respingă propriile sale celule de îndată ce acestea sunt modificate genetic.

  — Da, zise Ela. Aşa ucide descolada. Organismul se respinge pe sine însuşi până la moarte. Dar asta se întâmplă numai pentru că descolada nu dispune de un plan de acţiune în privinţa oamenilor. A studiat organismul uman din mers, efectuând modificări aleatorii şi văzând ce se întâmplă. Dar să presupunem că am crea un superliant care să funcţioneze conform unui plan unic, transformând fiecare celulă dintr-un organism astfel încât să se conformeze unei singure configuraţii noi. În acest caz, studiile noastre despre descolada ne asigură că schimbarea ar putea fi efectuată în fiecare individ cam şase ore, cel mult într-o jumătate de zi.

  — Îndeajuns de repede, înainte ca organismul să se respingă pe sine…

  — Va fi atât de perfect unificat încât se va recunoaşte pe sine însuşi în noua configuraţie.

  Wang-Mu se opri din plâns. Părea acum tot atât de agitată ca şi Han Fei-Tzu şi, cu toată puterea ei de stăpânire, nu se putu abţine:

  — Vreţi să spuneţi că-i veţi putea să-i schimbaţi pe toţi vorbitorii-cu-zeii? Să-i eliberaţi chiar şi pe cei care sunt în viaţă acum?

  — Dacă vom fi în stare să decodăm descolada, atunci nu numai că vom putea să-i vindecăm pe vorbitorii-cu-zeii de DOC, dar vom fi în măsură să implementăm toate ameliorările în oamenii obişnuiţi. Efectul cel mai pregnant se va produce asupra copiilor, fireşte – oamenii mai vârstnici au depăşit deja stadiile evolutive în care noile gene sunt mai eficiente. Dar, începând din acel moment, fiecare nou-născut de pe Calea va avea aceste ameliorări.

  — Şi pe urmă? Va dispărea descolada?

  — Nu sunt sigură. Cred că vom fi nevoiţi să prevedem în noua genă o modalitate de autodistrugere după ce-şi va încheia misiunea. Dar vom folosi ca model genele lui Wang-Mu. Fără să exagerăm prea mult, Wang-Mu, tu vei deveni un soi de părinte genetic al întregii populaţii de pe planeta ta.

  Wang-Mu râse.

  — Ce farsă minunată li se pregăteşte! Atât de mândri că sunt cei aleşi, şi totuşi vindecarea lor o să vină de la una ca mine! Deodată, expresia i se schimbă şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Cum de-am putut să spun aşa ceva? Am devenit la fel de trufaşă şi de arogantă ca cei mai răi dintre ei.

  Han Fei-Tzu îşi aşeză mâna pe umărul ei.

  — Nu trebuie să fii atât de aspră cu tine. Astfel de simţăminte sunt fireşti. Ele vin şi se duc repede. Numai cei care-şi fac din ele un crez în viaţă sunt de condamnat. Se întoarse spre Ela: Apar nişte probleme etice aici.

  — Ştiu. Şi cred că aceste probleme ar trebui abordate fără întârziere, chiar dacă s-ar putea să nu reuşim să facem ce ne-am propus. E vorba aici despre modificarea genetică a unei populaţii întregi. A fost o atrocitate când Congresul a făcut-o în secret, fără consimţământul sau ştiinţa populaţiei. Putem anula o atrocitate urmând aceeaşi cale?

  — Mai mult decât atât, zise Han Fei-Tzu. Întregul nostru sistem social se bazează pe vorbitorii-cu-zeii. Cei mai mulţi vor interpreta o astfel de transformare ca pe o molimă trimisă de zei ca să ne pedepsească. Dacă se află că noi suntem sursa, vom fi ucişi. E posibil totuşi ca atunci când se va afla că vorbitorii-cu-zeii au pierdut glasul zeilor – sau DOC – oamenii să se răzvrătească împotriva lor şi să-i ucidă. Cum să-i mai ajute atunci eliberarea de DOC, dacă vor fi morţi?

  — Am discutat problema asta, îi răspunse Ela. Habar n-avem ce-ar trebui să facem. Deocamdată, problema e în suspensie, pentru că n-am decodat descolada şi s-ar putea să nu reuşim niciodată. Dar dacă vom genera acea aptitudine, credem că hotărârea dacă s-o folosiţi sau nu vă aparţine.

  — Locuitorilor de pe Calea?

  — Nu, spuse Ela. Primii care trebuie să ia o decizie sunteţi voi, Han Fei-Tzu, şi Wang-Mu şi Han Qing-Jao. Numai voi ştiţi ce vi s-a făcut şi chiar dacă fiica ta nu crede, reprezintă totuşi destul de bine punctul de vedere al credincioşilor şi al vorbitorilor-cu-zeii de pe Calea. Dacă vom obţine acea caracteristică, să-i pui ei întrebarea. Puneţi-vă şi vouă întrebarea: există vreo posibilitate să aducem această transformare pe Calea fără consecinţe distructive? Şi, dacă se poate face, trebuie făcută? Nu… nu spuneţi nimic acum, nu luaţi nici o decizie acum. Trebuie să reflectaţi voi înşivă. Noi nu ne amestecăm. Noi nu vom face decât să vă informăm când şi dacă vom afla cum s-o facem. Mai departe, rămâne la latitudinea voastră.

  Chipul Elei dispăru. Jane mai zăbovi o clipă.

  — A meritat să te trezeşti? întrebă ea.

  — Da! strigă Wang-Mu.

  — E destul de plăcut să descoperi că eşti mult mai mult decât ai crezut vreodată că ai fi, nu-i aşa?

  — O, da, zise Wang-Mu.

  — Acum culcă-te din nou, Wang-Mu. Şi tu, stăpâne Han – oboseala ţi se arată foarte limpede pe chip. Dacă-ţi pierzi sănătatea, nu ne poţi fi de folos. Aşa cum Andrew mi-a spus-o de nenumărate ori, trebuie să facem tot ce putem fără să ne distrugem capacitatea de a continua să facem.

  Apoi dispăru şi ea.

  Wang-Mu începu de îndată să plângă iarăşi. Han Fei-Tzu se apropie şi se aşeză lângă ea pe podea, îi cuibări capul pe umărul său şi o legănă cu blândeţe, înainte şi înapoi.

  — Şşş, fata mea, draga mea, în sufletul tău ştiai deja cine eşti, şi la fel ştiam şi eu. Într-adevăr, numele ţi-a fost dat cu înţelepciune. Dacă cei de pe Lusitania îşi vor înfăptui miracolele, tu vei fi Regina-Mamă a întregii planete.

  — Stăpâne Han, şopti ea. Eu plâng şi pentru Qing-Jao. Mi-a fost dăruit mai mult decât am sperat vreodată. Dar cine va fi ea, dacă îi va fi luat glasul zeilor?

  — Sper că va fi din nou adevărata mea fiică. Că va fi la fel de liberă ca şi tine, fiica ce a venit la mine ca o petală pe râul iernii, adusă mie din tărâmul veşnicei primăveri.

  O ţinu în braţe vreme îndelungată, până când ea aţipi pe umărul lui. Apoi o întinse pe rogojina ei, iar el se retrase să se culce în colţul său, cu speranţa în suflet pentru prima oară după atât de multe zile.

  Când Valentine se duse să-l vadă pe Grego la închisoare, primarul Kovano o înştiinţă că Olhado era cu el.

  — Dar Olhado nu trebuia să fie la lucru?

  — Doar nu vorbeşti serios, spuse Kovano. E un bun şef de cărămidari, dar cred că salvarea planetei ar putea să justifice înlocuirea lui la şefie timp de o după-amiază.

  — Să nu te aştepţi la prea mult, replică Valentine. Am vrut să contribuie şi el. Am sperat să poată fi de folos. Dar nu e fizician.

  Kovano săltă din umeri.

  — Nici eu nu sunt temnicer, dar fiecare trebuie să facă ceea ce-i cere situaţia. Habar n-am dacă de vină-i faptul că Olhado e acolo sau vizita lui Ender de adineauri, dar am auzit mai multă agitaţie şi gălăgie înăuntru decât… ei bine, de când am auzit vreodată atunci când chiriaşii au fost treji. Fireşte, motivul principal pentru care oamenii ajung la puşcărie în oraşul ăsta e beţia în locuri publice.

  — Zici că Ender a fost pe-aici?

  — Venea de la Matcă. Vroia să vorbească cu tine. N-am ştiut unde erai.

  — Mda. Păi, am să mă duc la el când o să plec de-aici.

  Fusese cu soţul ei. Jakt se pregătea să plece cu naveta în spaţiu, ca să-şi pună la punct nava pentru o plecare grăbită, în caz de nevoie, şi să vadă dacă nava care adusese cândva coloniştii pe Lusitania putea fi readusă în stare de funcţionare după atâtea decenii în care nu se mai ocupase nimeni de întreţinerea propulsorului stelar. Nu mai fusese folosită decât pentru depozitarea genelor şi a embrionilor speciilor terestre, pentru eventualitatea în care ar fi fost necesare cândva. Jakt avea să lipsească o săptămână, probabil mai mult, iar Valentine nu putea să-l lase pur şi simplu să plece fără să petreacă măcar câteva ceasuri cu el. Jakt ar fi înţeles, desigur, căci ştia sub ce presiune teribilă se aflau toţi, dar Valentine mai ştia şi că ea nu se număra printre personajele-cheie ale acestor evenimente. Avea să fie de folos mai târziu, în scrierea istoriei celor întâmplate.

  Totuşi, după ce-l părăsise pe Jakt, nu venise direct la biroul primarului ca să-l vadă pe Grego. Făcuse o plimbare prin centrul oraşului. Greu de crezut că aici se formase o gloată de beţivi şi furioşi, aţâţându-se reciproc până la o stare de furie criminală. Acum era tare linişte. Iarba călcată în picioare îşi revenise, cu excepţia unei zone noroioase unde refuzase să crească la loc.

  Dar atmosfera nu era paşnică, dimpotrivă. Când Valentine sosise prima oară şi oraşul era într-adevăr liniştit, aici, în inima coloniei, activitatea şi forfota nu încetau ziua întreagă. Acum, doar câţiva oameni puteau fi văzuţi ici-colo, dar erau posaci, aproape că se furişau. Îşi ţineau privirile plecate, uitându-se la un pas în faţa lor, ca şi cum le-ar fi fost teamă că ar pica laţi dacă nu s-ar uita pe unde calcă.

  Valentine s-a gândit că o parte din posomoreală se datora ruşinii. În zidurile tuturor clădirilor din oraş se vedea acum câte o gaură, acolo de unde cărămizile sau blocurile de piatră fuseseră smulse pentru construcţia capelei. Multe dintre ele erau vizibile din praça prin care se plimba Valentine.

  Cu toate acestea, ea bănuia că teama, mai mult decât ruşinea, ucisese animaţia locului acesta. Nimeni nu vorbea despre ea deschis, dar surprinsese destule comentarii, destule priviri aruncate pe furiş către dealurile de la nordul oraşului ca să înţeleagă. Ceea ce plana ameninţător deasupra acestei colonii nu era teama legată de sosirea flotei, nu era ruşinea pricinuită de masacrarea pădurii pequenino, ci gândacii. Siluetele întunecate, vizibile doar când şi când pe coline sau departe, în iarba care împrejmuia oraşul. Erau coşmarurile copiilor. Filmele istorice referitoare la perioada războiului cu gândacii erau permanent împrumutate din bibliotecă, pe măsură de oamenii deveneau obsedaţi de ideea de a urmări felul în care obţinuseră victoria asupra gândacilor. Şi, în timp ce priveau, îşi alimentau temerile cele mai sumbre. Noţiunea teoretică despre frumuseţea şi meritele civilizaţiei roiului, aşa cum o descrisese Ender în prima lui carte, dispăruse complet pentru mulţi dintre cei de aici, probabil pentru majoritatea lor, supuşi cum erau la o detenţie tacită, pusă în practică de lucrătoarele Mătcii.

  „Să fie toată truda noastră în zadar, după tot ce s-a întâmplat?” se întrebă Valentine. „Eu, istoricul şi filosoful Demostene, încercând să-i învăţ pe oameni că nu trebuie să se teamă de toate făpturile extraterestre, ci că trebuie să vadă în ei numai raman. Şi Ender, cu cărţile lui empatice, „Matca şi Hegemonul”, „Viaţa lui Human” – ce putere au ele cu adevărat pe lumea asta, în comparaţie cu teroarea instinctivă provocată de vederea acestor insecte supradimensionate şi periculoase? Civilizaţia nu e decât o amăgire; în situaţii de criză redevenim maimuţe, uitând de bipedul iraţional al prefăcătoriilor noastre şi transformându-ne în schimb în primatele păroase de la gura peşterii, ţipând la vrăjmaş, încercând să-l gonim, pipăind piatra grea pe care o vom folosi când se va apropia îndeajuns.”

  Acum se afla din nou într-un loc curat şi sigur, mai puţin neliniştitor, chiar dacă servea drept închisoare şi drept sediu al conducerii oraşului. Un loc în care gândacii erau văzuţi ca nişte aliaţi, sau cel puţin ca o forţă indispensabilă pentru menţinerea păcii, separând părţile antagoniste pentru propria lor protecţie. „Există oameni care sunt capabili să se ridice deasupra originii lor animale.”

  Când deschise uşa celulei, Olhado şi Grego stăteau întinşi pe paturi. Podeaua şi masa dintre ei erau acoperite de hârtii, unele mototolite, altele netede. Hârtiile acopereau chiar şi terminalul computerului, astfel încât chiar dacă ar fi fost pornit, afişajul n-ar fi putut să funcţioneze. Arăta precum o cameră tipică de adolescent, mai ales că Grego îşi întinsese picioarele pe perete, labele lui desculţe mişcându-se într-un ritm straniu, răsucindu-se în aer înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Care să fi fost muzica lui interioară?

  — Boa tarde, Tia Valentine, spuse Olhado.

  Grego nu o învrednici nici măcar cu o privire.

  — Deranjez cumva?

  — Ai picat la ţanc, spuse Olhado. Suntem pe punctul de a reconceptualiza universul. Am descoperit principiul edificator conform căruia dorinţa este motorul general şi toate făpturile vii apar cât ai clipi de nicăieri, oricând ai nevoie de ele.

  — Dacă dorinţa face totul, zise Valentine, putem să ne dorim zborul cu viteze hiperluminice?

  — Chiar acum, Grego prelucrează în gând partea matematică, deci din punct de vedere funcţional e ca şi mort. Dar răspunsul e afirmativ. Cred că a prins un fir – o clipă mai devreme urla şi ţopăia pe-aici. Am trăit experienţa maşinii de cusut.

  — Aha, făcu Valentine.

  — E o poveste veche, de la cursul de ştiinţă. Oamenii care doreau să inventeze maşini de cusut dădeau mereu greş pentru că se încăpăţânau să imite mişcările naturale ale cusutului manual, înfigând acul în material şi trăgând în urmă aţa trecută prin ureche. Părea un lucru evident, până când cineva s-a gândit pentru prima oară să pună urechea în vârful acului şi să folosească două fire de aţă în loc de unul singur. O abordare indirectă, complet nefirească, pe care, la o adică, nici acum n-o pricep.

  — Vasăzică, o să ne „coasem” calea prin spaţiul cosmic?

  — Într-un fel. Distanţa cea mai scurtă dintre două puncte nu e în mod necesar o dreaptă. Asta vine de la ce-a aflat Andrew de la Matcă. Felul cum cheamă nu ştiu ce soi de creatură dintr-un spaţiu-timp alternativ când creează o nouă regină. Grego a preluat-o imediat ca pe o dovadă că există un spaţiu non-real. Nu mă-ntreba ce înţelege el prin asta. Eu îmi câştig existenţa făcând cărămizi.

  — Un spaţiu real ireal, îl corectă Grego. Ai reţinut pe dos.

  — Trezirea din morţi, zise Olhado.

  — Ia loc, Valentine, o invită Grego. Celula mea nu-i cine ştie ce, dar e casa mea. Matematica chestiei ăsteia e încă nebunie, dar pare să se potrivească. O să trebuiască să petrec ceva timp împreună cu Jane pe probleme asta, ca să fac calcule cu adevărat exacte şi să desfăşor câteva simulări, dar dacă Matca are dreptate şi există un spaţiu atât de universal adiacent cu spaţiul nostru încât filotele pot pătrunde aici din celălalt spaţiu în orice punct, dacă postulăm că trecerea se poate face şi în sens invers, dacă Matca nu se înşeală nici când spune că celălalt spaţiu conţine filote exact ca şi al nostru, cu deosebirea că în celălalt spaţiu – să-i spunem Exterior – filotele nu sunt organizate conform unei legi naturale, fiind în schimb doar nişte posibilităţi, atunci iată ce-ar putea să funcţioneze…

  — Sunt nişte „dacă” îngrozitor de mari, observă Valentine.

  — Ai uitat, spuse Olhado. Pornim de la premisa că dorinţa e totul.

  — Exact, am uitat să precizez asta, zise Grego. Presupunem de asemenea că Matca are dreptate şi când spune că filotele neorganizate reacţionează la configuraţiile din mintea cuiva, asumându-şi imediat rolul disponibil din perspectiva configuraţiei. În aşa fel încât lucrurile care sunt cuprinse mental în Exterior ajung să existe imediat aici.

  — Toate sunt cât se poate de limpezi, spuse Valentine. Sunt surprinsă că nu v-aţi gândit la ele până acum.

  — Corect, aprobă Grego. Iată deci cum vom face. În loc să încercăm să deplasăm fizic particulele care compun astronava, pasagerii şi încărcătura ei de la Steaua A la Steaua B, pur şi simplu ni le imaginăm pe toate – întreaga configuraţie, inclusiv conţinutul ei uman – ca existând nu în Interior, ci în exterior. În acela moment, toate filotele care compun astronava şi oamenii din ea se dezorganizează, fac trecerea spre Exterior şi acolo se reasamblează în conformitate cu configuraţia familiară. După care facem din nou acelaşi lucru şi ne întoarcem în Interior – numai că acum ajungem la Steaua B. Preferabil, pe o orbită situată la o distanţă sigură.

  — Dacă fiecărui punct de aici îi corespunde un punct din Exterior, spuse Valentine, nu vom fi nevoiţi să călătorim acolo, în loc de aici?

  — Acolo regulile sunt diferite. Nu există noţiunea de localizare. Să presupunem că, în spaţiul nostru, localizarea – poziţia relativă – rezultă doar ca produs artificial al ordinii respectate de filote. E o convenţie. Tot aşa e şi distanţa, la drept vorbind. Noi măsurăm distanţa în funcţie de timpul necesar pentru a o parcurge – dar acel interval de timp e necesar numai pentru că filotele din care sunt alcătuite materia şi energia respectă convenţiile legilor naturale. Ca, de exemplu, viteza luminii.

  — Nu fac decât să se supună limitei de viteză.

  — Da. Exceptând limita de viteză, dimensiunea universului nostru e arbitrară. Dacă ai privi universul ca pe o sferă, atunci, stând undeva în afara sferei, n-ai putea spune dacă are un diametru de câţiva centimetri, de un miliard de ani lumină sau de un micron.

  — Iar când ajungi în Exterior…

  — Atunci universul din Interior are exact aceeaşi dimensiune ca oricare dintre filotele dezorganizate de acolo: nici un fel de dimensiune. Mai mult, fiindcă acolo nu există localizare, toate filotele din spaţiul acela sunt la fel de aproape sau de non-aproape de poziţia universului nostru, deci putem reintra în spaţiul din Interior în orice punct.

  — Când vorbeşti astfel, pare ceva aproape simplu, zise Valentine.

  — Ei, da, mă rog, mormăi Grego.

  — E mai grea partea cu doritul, spuse Olhado.

  — Pentru a menţine configuraţia, trebuie realmente să o înţelegi, continuă Grego. Fiecare filotă ce guvernează o configuraţie poate include numai propria sa parte de realitate. Ea se bazează pe filotele din cadrul configuraţiei sale, care trebuie să-şi facă treaba şi să menţină propriile lor configuraţii, şi se bazează de asemenea pe filota care guvernează configuraţia din care face parte şi o menţine la locul cuvenit. Filota atomului trebuie să încredinţeze filotelor neutronilor, protonilor şi electronilor sarcina să-şi ţină laolaltă propriile lor structuri interne iar filotei moleculei misiunea să menţină atomul la locul cuvenit, în vreme ce filota noastră se concentrează asupra propriei sale misiuni, şi anume păstrarea coeziunii dintre părţile componente ale atomului. Aşa pare să funcţioneze realitatea – cel puţin în acest model.

  — Vasăzică, transplantăm întreaga chestie în Exterior şi apoi o aducem din nou în Interior, spuse Valentine. Asta am înţeles.

  — Da, dar cine? Pentru că mecanismul de expediere necesită ca întreaga configuraţie pentru navă şi conţinutul ei să fie definită ca o structură de sine stătătoare, nu doar ca un conglomerat arbitrar. Vreau să spun că atunci când pui o încărcătură într-o navă şi pasagerii se îmbarcă, nu creezi o configuraţie vie, un organism filotic. Nu e ca şi cum ai da naştere unui prunc – ăsta-i un organism care-şi poate menţine integritatea. Nava şi conţinutul ei nu sunt decât o reuniune de elemente disparate. Ele se pot separa în orice moment. Deci atunci când transplantezi toate filotele în spaţiul dezorganizat, lipsit de localizare sau de individualizare, sau de orice alt principiu organizatoric, cum se reasamblează ele? Şi chiar dacă s-ar reasambla în structurile pe care le cunosc, ce vei avea? Un noian de atomi. Poate chiar celule şi organisme vii, dar fără costume spaţiale şi astronavă, pentru că astea nu sunt vii. Toţi atomii şi poate chiar moleculele plutesc la întâmplare, probabil copiindu-se alandala, pe măsură ce filotele dezorganizate de acolo încep să reproducă configuraţia, dar nu mai ai nici o navă.

  — Fatal.

  — Nu, probabil că nu, zise Grego. Cine poate şti? Acolo, toate regulile sunt diferite. Problema e că nu-i cu putinţă să ie aduci înapoi în spaţiul nostru în starea aceea, pentru că asta ar fi fatal, fără doar şi poate.

  — Deci, nu putem.

  — Nu ştiu. Realitatea se menţine în spaţiul din Interior pentru că toate filotele din care e alcătuită se conformează regulilor, îşi cunosc reciproc configuraţiile şi ele însele respectă aceleaşi configuraţii. Poate că totul se va menţine loalaltă şi în spaţiul din Exterior, atâta timp cât astronava, împreună cu încărcătura şi pasagerii ei, sunt pe deplin cunoscute. Atâta timp cât există un „cunoscător” care să poată reţine întreaga structură în mintea ei.

  — A ei?

  — Cum spuneam, trebuie să apelez la Jane să efectueze calculele. Ea trebuie să vadă dacă are acces la suficientă memorie ca să cuprindă configuraţiile relaţiilor din interiorul unei astronave. Pe urmă trebuie să vadă dacă poate să ia acea configuraţie şi să-şi imagineze noua ei poziţie.

  — Asta-i partea cu doritul, interveni Olhado. Sunt foarte mândru de ea, pentru că eu am fost cel ce s-a gândit la necesitatea unui cunoscător care să deplaseze nava.

  — De fapt, toată povestea asta îi aparţine lui Olhado, spuse Grego, dar intenţionez ca pe articolul respectiv să apară numele meu, fiindcă pe el nu-l interesează ascensiunea în carieră şi eu trebuie să fac o impresie îndeajuns de frumoasă ca oamenii să treacă cu vederea condamnarea asta a mea, dacă vreau să obţin un post la vreo universitate de pe o altă planetă.

  — Ce tot vorbeşti acolo? întrebă Valentine.

  — Vorbesc despre plecarea de pe această planetă de trei lulele. Nu pricepi? Dacă totul e adevărat, dacă funcţionează, atunci aş putea să zbor până la Rheims sau Baía sau… sau până pe Pământ şi să mă întorc aici în week-end-uri. Consumul de energie e zero, pentru că ieşim cu totul din cadrul legilor naturale. Uzura vehiculelor ar fi neglijabilă.

  — Nu-i chiar neglijabilă, spuse Olhado. Tot mai trebuie să ajungem de pe orbită pe planeta de destinaţie.

  — Cum spuneam, totul depinde de ceea ce poate să conceapă Jane. Ea trebuie să fie capabilă să cuprindă cu mintea întreaga navă şi conţinutul ei. Trebuie să fie în stare să ne imagineze în Exterior şi din nou în Interior. Trebuie să fie în stare să se gândească la poziţiile relative exacte ale punctelor de pornire şi de sosire ale călătoriei.

  — Cu alte cuvinte, călătoria cu viteze hiperluminice depinde în totalitate de Jane.

  — Dacă ea n-ar exista, ar fi imposibil. Chiar dacă ar interconecta toate computerele, chiar dacă cineva ar putea să scrie un program pentru realizarea ei, ar fi inutil. Pentru că un program e doar o reuniune de elemente, nu o entitate. Nu e o… ce cuvânt a găsit Jane pentru asta? O aiúa.

  — Termenul sanscrit pentru viaţă, îi explică Olhado lui Valentine. Cuvântul pentru filota ce guvernează o configuraţie ce menţine alte filote într-o anumită ordine. Cuvântul pentru entităţi – precum planetele, atomii, animalele sau stelele – care au o formă intrinsecă, durabilă.

  — Jane e o aiúa, nu doar un program, deci poate să fie un cunoscător. Poate încorpora astronava ca o configuraţie în cadrul propriei sale configuraţii. O poate asimila şi îngloba astfel ca totuşi să rămână reală. O poate face parte din ea însăşi şi o poate cunoaşte la fel de perfect şi de inconştient cum aiúa ta îţi cunoaşte trupul şi îi menţine integritatea. Apoi o va purta cu ea în Exterior şi iarăşi în interior.

  — Deci Jane trebuie să plece? întrebă Valentine.

  — Dacă va reuşi, da, Jane va călători cu nava, zise Grego.

  — Dar cum? Nu prea cred că putem s-o luăm cu noi într-o găleată.

  — Asta e un lucru pe care Andrew l-a aflat de la Matcă. Ea există de fapt într-un anumit loc, aiúa ei are o poziţie precisă în spaţiul nostru.

  — Unde?

  — În Andrew Wiggin.

  Cei doi avură nevoie de câtva timp ca să-i explice lucrurile aflate de Ender despre Jane de la Matcă. Era straniu să te gândeşti la această entitate-computer ca fiind centrată în trupul lui Ender, dar părea logic ca Jane să fi fost creată de către mătci în timpul campaniei desfăşurate de Ender împotriva lor. Valentine sesiză însă o altă consecinţă imediată. Dacă nava mai rapidă decât lumina nu se putea duce decât acolo unde o ducea Jane, iar Jane se afla înăuntrul lui Ender, concluzia nu putea fi decât una singură.

  — Deci Andrew trebuie să plece?

  — Claro. Desigur, spuse Grego.

  — E cam bătrân pentru un pilot de încercare, opină Valentine.

  — În acest caz, ar fi doar un pasager de încercare. Se-ntâmplă doar să ţină pilotul înăuntrul lui.

  — Nu e ca şi cum călătoria ar presupune vreun stres fizic, zise Olhado. Dacă teoria lui Grego se dovedeşte a fi întru totul corectă, o să stea pur şi simplu nemişcat şi, după câteva momente sau efectiv câteva microsecunde, se va afla în celălalt loc. Iar dacă treaba nu merge, o să rămână pur şi simplu pe loc, iar noi toţi să ne simţim ca nişte caraghioşi fiindcă ne-am închipuit că ne putem deplasa prin spaţiu numai dorindu-ne acest lucru.

  — Iar dacă se dovedeşte că Jane îl poate duce în Exterior dar acolo nu mai poate stăpâni lucrurile, atunci va rămâne prizonier într-un loc unde nici măcar nu există noţiunea de loc, spuse Valentine.

  — Păi, cam aşa e, recunoscu Grego. Dacă nu funcţionează decât pe jumătate, pasagerii vor fi într-adevăr morţi. Dar, fiindcă ne vom afla într-un loc unde timpul nu există, nu va conta pentru noi. Va fi doar o clipă eternă. Probabil că creierele noastre nici măcar nu vor avea timp să observe că experimentul a eşuat. Stază.

  — Fireşte, dacă funcţionează vom purta cu noi propriul nostru spaţiu-timp, astfel că va exista durată. Prin urmare, n-o să ştim niciodată dacă eşuăm. Nu vom observa decât dacă reuşim.

  — Dar eu o să ştiu dacă nu se mai întoarce niciodată, spuse Valentine.

  — Aşa este, zise Grego. Dacă nu se va mai întoarce, atunci îţi vor rămâne câteva luni în care să ştii lucrul ăsta, până când flota ajunge aici şi ne trimite pe toţi şi pe toate în iad.

  — Sau până când descolada dă peste cap genele tuturor şi ne omoară pe toţi, adăugă Olhado.

  — Cred că aveţi dreptate, admise Valentine. Eşecul n-o să-i omoare mai rău decât dacă ar rămâne aici.

  — Dar vezi şi tu cum ne presează timpul, spuse Grego. Nu ne-a mai rămas prea mult până când Jane va rămâne fără conexiunile inter-ansiblu. Andrew spune că până la urmă s-ar putea să supravieţuiască, dar va fi o infirmă. Va suferi un atac cerebral ireparabil.

  — Deci, chiar dacă funcţionează, primul zbor s-ar putea să fie şi ultimul.

  — Nu, zise Olhado. Zborurile sunt instantanee. Dacă treaba merge, poate să ne transporte pe toţi de pe această planetă în exact timpul necesar să ne urcăm şi să coborâm din astronavă.

  — Vrei să spui că poate să „decoleze” de pe suprafaţa planetei?

  — E încă îndoielnic. S-ar putea să nu fie în stare decât să calculeze poziţia într-un interval de, să zicem, zece mii de kilometri. Nu se vor produce explozii sau probleme de deplasare, dat fiind că filotele vor reintra în spaţiul din Interior gata să se supună din nou legilor naturale. Dar dacă astronava reapare în centrul unei planete, va fi destul de greu de săpat drumul spre suprafaţă.

  — Dacă ea poate să fie realmente precisă – de exemplu, în limita a câţiva centimetri – atunci zborurile s-ar putea desfăşura de la suprafaţă la suprafaţă.

  — Bineînţeles că visăm, spuse Grego. Jane o să vină şi-o să ne spună că tot n-ar putea să cuprindă informaţiile care i-ar trebui ca să facă o astronavă să călătorească în felul ăsta chiar dacă ar acoperi toată galaxia cu procesoare. Dar, deocamdată, încă mai pare posibil iar eu mă simt bine!

  La replica aceasta, Grego şi Olhado începură să chiuie şi să râdă atât de zgomotos încât primarul Kovano veni la uşă ca să se asigure că Valentine nu păţise nimic. Spre stinghereala ei, fu surprinsă râzând şi chiuind cot la cot cu cei doi fraţi.

  — Să înţeleg că suntem fericiţi? întrebă Kovano.

  — Cred că da, zise Valentine, încercând să-şi recompună o mină serioasă.

  — Pe care din multele noastre probleme am rezolvat-o?

  — Probabil că niciuna, spuse Valentine. Ar fi prea stupid de convenabil dacă universul ar putea fi manipulat în felul acesta.

  — Dar v-aţi gândit la ceva.

  — Aceste genii ale metafizicii au născocit o posibilitate complet improbabilă. Poate le-ai strecurat ceva ciudat în mâncare.

  Kovano râse şi-i lăsă singuri, dar vizita lui reuşi să-i readucă la o stare de seriozitate.

  — Este posibil? întrebă Valentine.

  — Niciodată nu m-aş fi gândit la aşa ceva, spuse Grego. Vreau să spun – apare problema originii.

  — De fapt, treaba asta răspunde la problema originii, zise Olhado. Teoria Big Bang-lui e cunoscută încă…

  — Încă înainte ca eu să mă fi născut, preciză Valentine.

  — Probabil, spuse Olhado. Dar ceea ce nimeni nu a fost în stare să explice e de ce a trebuit să aibă loc un Big Bang. În felul acesta însă, fenomenul capătă o logică stranie. Dacă cineva în stare să cuprindă în mintea lui configuraţia întregului univers ar fi păşit în Exterior, atunci toate filotele de acolo s-ar fi ordonat în locul cel mai mare din configuraţie pe care l-ar fi putut controla. Întrucât acolo nu există timp, treaba asta putea să dureze un miliard de ani sau o microsecundă, atât cât era necesar, iar când totul ar fi fost aranjat, bum, iată-le, întregul univers apare dintr-o dată într-un nou spaţiu din Interior. Şi pentru că nu exista nici distanţă, nici poziţie – nu exista localizare – atunci întreaga chestie ar fi început de la dimensiunea unui punct geometric…

  — Altfel spus, nici un fel de dimensiune, explică Grego.

  — N-am uitat de tot geometria, spuse Valentine.

  — După care s-ar fi extins imediat, creând spaţiul în timp ce creştea. Iar în timp ce creştea, timpul s-ar fi încetinit… sau trebuia să spun că şi-ar fi mărit viteza de scurgere?

  — N-are importanţă, zise Grego, totul depinde dacă te afli în interiorul noului spaţiu sau în Exterior, sau în vreun alt spaţiu interior.

  — În orice caz, acum universul pare să fie constant în timp şi să se extindă în spaţiu. Dar, dacă ai vrea, ai putea la fel de uşor să-l vezi constant în dimensiune şi variabil în timp. Viteza luminii scade, astfel că durează mai mult să ajungi dintr-un loc în altul, numai că nu ne putem da seama că scade pentru că toate celelalte încetinesc proporţional. Cum zicea şi Grego înainte, universul în care trăim are şi acum, în termeni absoluţi, exact dimensiunea unui punct geometric – dacă te uiţi la el din Exterior. Orice creştere ce pare să se producă în Interior e doar o problemă de poziţie relativă şi de timp.

  — Şi ceea ce mă ucide, spuse Grego, e că prin mintea lui Olhado se perindă de ani de zile exact genul ăsta de lucruri. Această imagine a universului ca punct adimensional în spaţiul din Exterior este felul cum a gândit el dintotdeauna. Nu se poate spune că a fost primul care s-a gândit la aşa ceva, dar el este singurul care a crezut cu adevărat în această idee şi a văzut legătura dintre ea şi non-locul unde Andrew zice că se duce Matca ca să-şi găsească aiúa.

  — Dacă tot ne jucăm de-a metafizica, zise Valentine, atunci unde a început toată povestea asta? Dacă ceea ce credem noi că ar fi realitatea nu e decât o configuraţie pe care cineva a dus-o în Exterior iar universul a început să fiinţeze aşa, dintr-o dată, atunci făptura aia, care-o fi fost, probabil că mai hoinăreşte şi acum, împrăştiind universuri pe oriunde se duce. De unde a venit ea? Şi ce a fost înainte să înceapă să facă chestia asta? Şi, de altfel, cum a ajuns să existe acest Exterior?

  — Asta-i o logică tipică spaţiului interior, răspunse Olhado. Aşa concepi lucrurile când încă mai crezi în spaţiu şi timp ca noţiuni absolute. Te gândeşti că totul începe şi se termină, că lucrurile au o origine, pentru că aşa se întâmplă în universul observabil. Chestia e că în Exterior nu există deloc astfel de reguli. Exteriorul a fost şi va fi întotdeauna acolo. Numărul de filote de acolo e infinit şi toate au existat întotdeauna. Indiferent cât de multe scoţi ca să le pui în universurile organizate, vor rămâne tot atâtea câte au fost întotdeauna.

  — Dar cineva trebuia să înceapă să creeze universul.

  — De ce? întrebă Olhado.

  — Fiindcă… fiindcă…

  — Nimeni nu a început vreodată. Întotdeauna a fost. Vreau să spun că dacă n-ar fi fost deja, n-ar fi putut începe. În Exterior, unde nu există configuraţii, ar fi fost imposibil să se conceapă o configuraţie. Prin definiţie, ele pot să acţioneze pentru că literalmente nu pot nici măcar să se găsească pe ele însele.

  — Dar cum e posibil să fi fost întotdeauna?

  — Gândeşte-te la asta ca şi cum acest moment de timp, realitatea în care trăim în clipa asta, această stare a întregului univers… a tuturor universurilor…

  — Acum.

  — Întocmai. Gândeşte-te că acum ar fi suprafaţa unei sfere. Timpul se mişcă prin haosul din Exterior ca suprafaţa unei sfere în expansiune, ca un balon care se umflă. Afară – haosul. Înăuntru – realitatea. Crescând în permanenţă… cum ai spus tu, Valentine. Făcând să apară universuri tot timpul.

  — Dar de unde a venit acest balon?

  — OK, deci avem un balon. O sferă în expansiune. Dar acum gândeşte-te la ea ca la o sferă cu raza infinită.

  Valentine încercă să se gândească ce-ar putea să însemna acest lucru.

  — Suprafaţa ar fi complet plană.

  — Corect.

  — Şi niciodată n-ai putea să faci ocolul ei complet.

  — Şi asta e corect. Infinit de mare. Imposibil să numeri măcar toate universurile existente de partea realităţii. Iar acum, pornind de la margine, te urci într-o astronavă şi te deplasezi înăuntru, către centru. Cu cât ajungi mai departe, cu atât mai vechi este totul. Toate universurile, din ce în ce mai vechi. Când ajungi la primul?

  — Păi, nu ajungi, zise Valentine. Nu ajungi dacă te deplasezi cu o viteză finită.

  — Nu ajungi în centrul unei sfere cu rază infinită pornind de la suprafaţă, pentru că oricât de departe ai merge, oricât de rapid, centrul, începutul, rămâne mereu infinit de departe.

  — Şi acela e locul unde a început universul.

  — Eu o cred, spuse Olhado. Cred că-i adevărat.

  — Deci universul funcţionează în felul acesta pentru că întotdeauna a funcţionat în felul acesta, conchise Valentine.

  — Realitatea funcţionează aşa pentru că asta este realitatea. Tot ce nu funcţionează aşa se-ntoarce imediat în haos. Tot ce funcţionează traversează graniţa spre realitate. Linia de demarcaţie e în permanenţă la locul ei.

  — Ceea ce-mi place la nebunie, spuse Grego, e ideea că, după ce vom fi început să ne preumblăm cu viteze instantanee în realitatea noastră, ce ne poate opri să descoperim altele? Nişte universuri cu totul noi?

  — Sau să creăm altele, spuse Olhado.

  — Corect, spuse Grego. Ca şi cum eu sau tu am putea efectiv să cuprindem cu minţile noastre configuraţia unui întreg univers.

  — Dar poate că Jane ar putea, spuse Olhado. N-ar putea?

  — Ceea ce spuneţi voi, zise Valentine, e că s-ar putea ca Jane să fie Dumnezeu.

  — Probabil că ne ascultă chiar acum, zise Grego. Computerul e pornit, chiar dacă afişajul e blocat. Pariez că se-nfioară de plăcere pe chestia asta.

  — Poate că fiecare univers durează suficient de mult ca să producă ceva ca Jane, zise Valentine. Pe urmă ea pleacă şi creează alte şi…

  — Şi tot aşa, la nesfârşit, zise Olhado. De ce nu?

  — Bine, dar ea e un accident, protestă Valentine.

  — Nu, spuse Grego. Ăsta-i unul din lucrurile pe care Andrew le-a aflat astăzi. Trebuie să vorbeşti cu el. Jane nu a fost un accident. Din câte ştim, nu există accidente. Din câte ştim, totul a făcut parte din configuraţie de la început.

  — Totul în afară de noi, zise Valentine. Acea… care-i cuvântul pentru filota care ne guvernează?

  — Aiúa, zise Grego, rostind apoi cuvântul pe litere.

  — Da, spuse ea. În orice caz, voinţa noastră, cu tot ce are ea mai puternic sau mai slab. Şi ăsta-i motivul pentru care, atâta timp cât facem parte din configuraţia realităţii, suntem liberi.

  — S-ar zice că eticianul începe să-şi intre în rol, remarcă Olhado.

  — Probabil că toată chestia asta e o mare aiureală, spuse Grego. Jane o să vină şi-o să ne râdă în nas. Dar, Nossa Senhora, e distractiv, nu-i aşa?

  — Hei, din câte ştim, poate că tocmai din cauza asta şi există universul, râse Olhado. Pentru că e foarte amuzant să te plimbi prin haos şi să tot creezi realităţi. Poate că Dumnezeu se distrează de minune.

  — Sau poate că abia aşteaptă ca Jane să se ducă acolo şi să-i ţină companie.

  Era rândul lui Miro să stea cu Planter. Târziu… după miezul nopţii. N-ar fi avut cum să stea lângă el, să-l ţină de mână. Când intra în camera sterilă, Miro trebuia să îmbrace un costum de protecţie, nu atât pentru a nu se contamina, ci pentru a împiedica virusul descolada pe care-l purta în organismul său să ajungă la Planter.

  „Dacă mi-aş tăia doar un pic costumul, i-aş salva poate viaţa.”

  În absenţa descoladei, prăbuşirea trupului lui Planter fusese rapidă şi devastatoare. Ştiau cu toţii că descolada se amestecase în ciclul reproductiv pequenino, dându-le acestora cea de-a treia viaţă ca arbori, dar până acum nu fusese limpede cât de mult din viaţa lor de zi cu zi depindea de virus. Fără intervenţia permanentă a descoladei, celulele au început să se lenevească, producţia moleculelor vitale de înmagazinare a energiei a încetat şi – lucrul de care se temuseră cel mai mult – sinapsele creierului au început să reacţioneze mai lent. Trupul lui Planter era plin de tuburi şi de electrozi şi se afla în raza de acţiune a mai multor câmpuri de scanare, astfel că Ela şi asistenţii ei pequenino puteau monitoriza de afară fiecare aspect al morţii lui. În plus, în fiecare oră erau prelevate eşantioane de ţesut. Durerile erau atât de mari încât, atunci când izbutea să adoarmă, prelevarea eşantioanelor de ţesut nu-l trezea din somn. Şi totuşi, în pofida durerii, a cvasiapoplexiei care-i afecta creierul, Planter rămânea cu încăpăţânare lucid. Parcă ar fi fost hotărât să dovedească faptul că, şi fără descolada, un pequenino poate să fie inteligent numai prin forţa voinţei. Bineînţeles, Planter nu făcea asta de dragul ştiinţei. O făcea din demnitate.

  Adevăraţii cercetători nu-şi puteau permite luxul de a intra acolo, îmbrăcaţi în costumele spaţiale, ca să-l veghez şi să stea de vorbă cu el. Numai cei ca Miro, copiii lui Jakt şi Valentine – Syfte, Lars, Ro, Varsam – şi Plikt, femeia aceea ciudată şi tăcută; oameni care nu aveau probleme urgente de care să se ocupe, suficient de răbdători să suporte aşteptarea şi îndeajuns de tineri ca să-şi îndeplinească cu precizie sarcinile – numai aceştia fuseseră repartizaţi pe schimburi. Ar mai fi inclus şi câte un pequenino în schimburile respective, dar toţi fraţii care cunoşteau destul de bine tehnologia umană făceau parte din echipele Elei sau Ouandei şi aveau prea mult de lucru. Dintre toţi cei care-şi petreceau timpul în camera sterilă cu Planter, prelevând eşantioanele de ţesut, hrănindu-l sau spălându-l, numai Miro îi cunoscuse pe pequeninos îndeajuns ca să poată comunica cu ei. Miro le putea vorbi în limba fraţilor, şi faptul acesta trebuia să constituie pentru el un soi de alinare, chiar dacă practic erau nişte străini, căci Planter se născuse după ce Miro plecase de pe Lusitania în călătoria lui de treizeci de ani.

  Planter nu dormea. Avea ochii pe jumătate deschişi şi privea în gol, dar Miro ştia după mişcarea buzelor că vorbea. Recita, doar pentru sine, pasaje din cine ştie ce epopee a tribului său. Uneori intona fragmente din genealogia tribală. Când a făcut prima oară acest lucru, Ela s-a temut că începuse să delireze. Dar Planter le-a explicat insistent că o făcea ca să-şi testeze memoria, ca să se asigure că pierzând descolada nu-şi pierdea şi tribul – ceea ce ar fi fost ca şi cum s-ar fi pierdut pe sine.

  Chiar acum, mărind volumul sonor în interiorul costumului său, Miro îl putea auzi pe Planter relatând povestea unui război îngrozitor cu pădurea lui Skysplitter, „copacul care chema tunetul”. Pe la mijlocul ei apărea o digresiune în care se spunea cum îşi căpătase Skysplitter numele. Această parte părea foarte veche şi de natura mitică, o poveste magică despre un frate care le-a purtat pe micile mame în locul unde cerul s-a deschis şi stelele s-au rostogolit pe pământ. Deşi Miro era pierdut în propriile sale gânduri despre descoperirile zilei – originea lui Jane, ideea de călătorie prin dorinţă a lui Grego şi Olhado – din cine ştie ce motiv se pomeni ascultând cu atenţie cuvintele rostite de Planter. Când povestea se termină, Miro se văzu nevoit să intervină.

  — Cât de veche e povestea asta?

  — Veche, şopti Planter. Ai ascultat-o?

  — Ultima parte.

  Cu Planter putea să vorbească oricât de mult. Ori nu devenea nerăbdător din pricina încetinelii de exprimare a lui Miro – în fond, Planter nu pleca nicăieri – ori propriile sale procese cognitive încetiniseră până la a se armoniza cu ritmul poticnit al lui Miro. Oricare ar fi fost explicaţia, Planter îl lăsa pe Miro să-şi termine frazele şi-i răspundea ca şi cum ar fi ascultat cu mare atenţie.

  — Am înţeles bine când ai spus că Skysplitter a luat cu el micile mame?

  — Aşa e, şopti Planter.

  — Dar nu s-a dus la un copac-tată.

  — Nu. Doar le ducea cu el. Am auzit povestea cu ani în urmă, înainte să învăţ metodele ştiinţifice umane.

  — Ştii ce-mi sugerează mie asta? Că povestea ar putea să vină dintr-o vreme când voi nu vă duceaţi micile mame la copacul-tată, când micile mame nu-şi asigurau subzistenţa lingând seva dinăuntrul copacului-mamă. În schimb, stăteau atârnate de protuberanţele de pe abdomenul masculului până când puii se maturizau suficient ca să iasă afară şi să înceapă să sugă în locul mamelor lor.

  — De-asta ţi-am şi cântat-o, spuse Planter. Am încercat să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost inteligenţi înainte de venirea descoladei. Până la urmă mi-am amintit fragmentul acela din povestea războiului lui Skysplitter.

  — S-a dus în locul unde cerul s-a crăpat.

  — Descolada trebuie să fia ajuns aici cumva, nu?

  — Războiului lui Skysplitter a avut loc acum douăzeci şi nouă de generaţii. Nici pădurea noastră nu e atât de bătrână, dar am purtat cu noi cântecele şi poveştile din pădurea paternă.

  — Totuşi, partea din poveste care se referă la cer şi stele ar putea să fie mult mai veche, nu?

  — Foarte veche. Copacul tată Skysplitter a murit demult. Se poate să fi fost deja foarte bătrân când a avut loc războiul.

  — Crezi că ar fi posibil ca asta să fie amintirea primului pequenino care a descoperit descolada? Că virusul a fost adus aici de o astronavă şi că ceea ce a văzut el a fost un soi de vehicul de asolizare?

  — De-asta am cântat-o.

  — Dacă aşa stau lucrurile, atunci fără doar şi poate că aţi fost inteligenţi înainte de venirea descoladei.

  — Toate au dispărut acum, spuse Planter.

  — Ce să dispară? Nu înţeleg.

  — Genele noastre de atunci. Nici nu se poate bănui ce a luat descolada de la noi şi ce a eliminat.

  — Adevărat. S-ar putea ca fiecare virus să cuprindă în structura sa codul genetic complet pentru toate formele de viaţă indigene de pe Lusitania, dar e vorba de codul genetic aşa cum e acum, în starea controlată de descolada. Cum a fost acel cod înainte de venirea descoladei, nu mai poate fi reconstituit sau restabilit vreodată. E interesant. Să te gândeşti că încă înainte de virus voi aveaţi o limbă, cântece şi poveşti.

  Apoi, deşi ştia că n-ar fi trebuit, adăugă:

  — Poate că aşa nu mai e necesar ca tu să demonstrezi independenţa inteligenţei speciei pequenino.

  — Încă o tentativă de a-l salva pe purceluş, spuse Planter.

  O voce se făcu auzită în difuzor. O voce din afara camerei sterile.

  — Poţi să ieşi acum.

  Era Ela. În timpul schimbului lui Miro ar fi trebuit să doarmă.

  — Schimbul meu mai durează trei ore, zise Miro.

  — O să intre altcineva.

  — Sunt destule costume.

  — Am nevoie de tine aici, Miro.

  Vocea Elei nu lăsa nici o şansă de refuz. În plus, ea conducea experimentul.

  Câteva minute mai târziu, când ieşi, Miro înţelese ce se întâmplase. Quara se afla acolo, având pe chip o expresie glacială, iar Ela era cel puţin la fel de furioasă. Evident, se certaseră iarăşi, nimic surprinzător. Surprinzătoare era însăşi venirea Quarei aici.

  — Ai putea la fel de bine să te întorci, zise Quara, imediat ce Miro ieşi din camera de sterilizare.

  — Nici măcar nu ştiu de ce-am ieşit.

  — Dumneaei insistă să aibă o conversaţie confidenţială, spuse Ela cu năduf.

  — Te-a chemat afară, zise Quara, dar nu vrea să deconecteze sistemul de monitorizare audio.

  — Trebuie să înregistrăm fiecare moment al conversaţiilor lui Planter.

  Miro oftă.

  — Ela, maturizează-te.

  — Eu? răbufni Ela. Eu să mă maturizez! Adică dumneaei vine aici de zici că-i Nossa Senora pe tron…

  — Ela, o întrerupse Miro, taci din gură şi ascultă. Quara e singura speranţă a lui Planter de a scăpa cu viaţă din acest experiment. Pot să afirm cu toată convingerea că n-ar servi scopului acestui experiment dacă…

  — În regulă, spuse Ela întrerupându-l, pentru că deja intuise argumentul şi se înclinase în faţa lui. Ea e inamicul tuturor fiinţelor de pe această planetă, dar am să întrerup monitorizarea audio pentru că doreşte să aibă o conversaţie confidenţială cu fratele pe care-l ucide.

  Era prea mult pentru Quara.

  — Nu trebuie să întrerupi nimic pentru mine. Îmi pare rău că am venit. A fost o greşeală stupidă.

  — Quara! strigă Miro.

  Ea se opri în uşa laboratorului.

  — Îmbracă-ţi costumul şi du-te să vorbeşti cu Planter. Ce-are el de-a face cu ea?

  Quara se mai uită o dată fioros la Ela, dar se îndreptă spre camera de sterilizare din care Miro tocmai ieşise.

  Miro simţi o mare uşurare. Ştiind că nu avea nici un fel de autoritate şi că amândouă ar fi putut foarte uşor să-i spună ce să facă cu ordinele sale, faptul că se conformaseră sugera, în realitate, că ele vroiau să se conformeze. Quara dorea într-adevăr să vorbească cu Planter, iar Ela dorea într-adevăr ca ea s-o facă. Nu era exclus ca divergenţele personale să primejduiască vieţile celorlalţi. Poate că mai exista speranţă pentru familie.

  — O să-l pornească din nou imediat ce ajung înăuntru, spuse Quara.

  — Ba n-o să-l pornească, replică Miro.

  — O să încerce, insistă Quara.

  Ela o privi dispreţuitor.

  — Eu ştiu să-mi respect cuvântul dat.

  Nu-şi mai spuseră nimic. Quara intră în sala de sterilizare. Câteva minute mai târziu, soluţia anti-descolada cu care-i fusese stropit costumul începu să se usuce.

  Auzindu-i paşii, Miro îi spuse Elei:

  — Închide-l.

  Ela apăsă un buton şi zgomotul paşilor încetă.

  Miro auzi glasul lui Jane în ureche:

  — Vrei să-ţi transmit tot ce-şi spun?

  El îi răspunse subvocalizând:

  — Poţi să asculţi şi acum ce se întâmplă înăuntru?

  — Computerul este conectat la mai mult monitoare sensibile la vibraţii. Mi-am însuşit câteva şiretlicuri privind decodarea limbajului uman pe baza celor mai uşoare vibraţii, iar instrumentele sunt foarte sensibile.

  — Dă-i înainte, spuse Miro.

  — N-ai scrupule morale privind încălcarea confidenţialităţii?

  — Niciunul, replică Miro.

  Era în joc supravieţuirea unei planete. Şi-apoi, îşi ţinuse cuvântul: echipamentul de monitorizare audio fusese deconectat. Ela nu putea auzi ce se discuta.

  La început, conversaţia se păstră în limitele banalului. „Cum te simţi?” „Foarte bolnav.” „Te doare tare?” „Da.”

  Planter întrerupse schimbul de amabilităţi, atacând miezul problemei.

  — De ce vrei ca toţi semenii mei să fie sclavi?

  Quara oftă, dar, spre meritul ei, nu lăsă să i se vadă iritarea. Pentru urechea exersată a lui Miro, oftatul ei sugera o frământare emoţională reală. Nu avea nimic comun cu chipul sfidător pe care-l arăta familiei.

  — Poate că nu tu ai făurit lanţurile, dar cheia e la tine şi refuzi s-o foloseşti.

  — Descolada nu e un lanţ, zise ea. Un lanţ nu înseamnă nimic. Descolada e vie.

  — Şi eu sunt. Toţi semenii mei sunt vii. De ce viaţa lor e mai importantă decât a noastră?

  — Nu descolada vă ucide. Inamicii voştri sunt Ela şi mama mea. Ele sunt acelea care-ar fi în stare să vă omoare pe toţi ca scape de moarte.

  — Fireşte, spuse Planter. Fireşte că aşa ar face. Aşa cum eu i-aş ucide pe toţi ca să-mi apăr neamul.

  — Nu cu mine trebuie să te cerţi.

  — Ba da. Fără cunoştinţele tale, oamenii şi pequeninos vor ajunge să se ucidă unii pe alţii, într-un fel sau altul. Nu vor avea de ales. Atâta timp cât descolada nu va putea fi îmblânzit, până la urmă va distruge omenirea sau omenirea va trebui să-l distrugă – şi pe noi o dată cu el.

  — N-or să-l distrugă niciodată, spuse Quara.

  — Pentru că tu n-ai să-i laşi.

  — Tot aşa cum nu i-aş lăsa să te ucidă nici pe tine. Viaţa raţională e viaţă raţională.

  — Nu, spuse Planter. Cu raman poţi trăi şi poţi fi lăsat să trăieşti. Dar cu varelse nu se poate dialoga. Nu e posibil decât războiul.

  — Nici pomeneală, ripostă Quara, lansându-se în aceeaşi argumentaţie folosită şi când Miro discutase cu ea.

  Când termină, o vreme se lăsă liniştea.

  — Mai vorbesc? întrebă Ela în şoaptă pe cei ce urmăreau monitoarele.

  Miro nu auzi nici un răspuns – probabil că cineva scuturase din cap în semn că nu.

  — Quara, şopti Planter.

  — Sunt tot aici, răspunse ea.

  Spre meritul ei, tonul bătăios îi dispăruse iarăşi din glas. Cruzimea corectitudinii ei morale nu-i dădea nici un pic de bucurie.

  — Nu aceasta e motivul pentru care nu vrei să ne ajuţi, spuse Planter.

  — Ba da.

  — Ne-ai ajuta cât ai clipi din ochi dacă n-ar trebui să cedezi în faţa familiei tale.

  — Nu-i adevărat! strigă ea.

  Aşa deci… Planter atinsese o coardă sensibilă.

  — Eşti atât de sigură că ai dreptate numai pentru că ei sunt atât de siguri că te înşeli.

  — Am dreptate!

  — Când ai mai văzut tu pe cineva care nu are nici o îndoială şi care să aibă totodată dreptate într-o anumită privinţă?

  — Am îndoielile mele, şopti Quara.

  — Ascultă-ţi îndoielile, spuse Planter. Salvează-mi neamul. Şi pe-al tău.

  — Ce drept am eu să aleg între descolada şi semenii mei?

  — Exact. Cu ce drept iei tu o astfel de decizie?

  — Nu iau, ci amân o decizie.

  — Ştii ce poate să facă descolada. Ştii ce va face. Amânarea unei decizii e o decizie.

  — Nu e o decizie. Nu e o acţiune.

  — Refuzi să încerci oprirea unei crime pe care ţi-ar fi uşor s-o opreşti – cum să nu fie asta o crimă?

  — De-asta ai vrut să mă vezi? Încă unul care să-mi spună ce să fac?

  — Am acest drept.

  — Pentru că ai luat hotărârea să devii un martir şi să mori?

  — Nu mi-am pierdut încă minţile.

  — Bun. Ţi-ai demonstrat punctul de vedere. Acum lasă-i să introducă din nou descolada aici şi să te salveze.

  — Nu.

  — De ce? Eşti chiar aşa de sigur că ai dreptate?

  — Pentru propria mea viaţă pot să hotărăsc chiar eu. Nu sunt ca tine, nu decid ca alţii să moară.

  — Dacă oamenii vor muri, şi eu am să mor cu ei.

  — Ştii de ce vreau să mor? întrebă Planter.

  — De ce?

  — Ca să nu mai trebuiască să-i văd pe oameni şi pe pequeninos omorându-se din nou.

  Quara lăsă capul în jos.

  — Tu şi Grego – sunteţi amândoi la fel.

  Lacrimile căzură pe viziera costumului ei.

  — Asta-i o minciună.

  — Amândoi refuzaţi să-i ascultaţi pe cei din jur. Voi le ştiţi mai bine pe toate, şi când aţi terminat ce v-aţi pus în gând să faceţi, multe făpturi nevinovate îşi găsesc moartea.

  Quara se ridică.

  — Mori atunci, spuse ea. Dacă tot sunt aşa o criminală, de ce-aş plânge din cauza ta?

  Dar nu făcu nici un pas. „Nu vrea să plece”, îşi zise Miro.

  — Spune-le, o îndemnă Planter.

  Ea scutură din cap, atât de violent încât lacrimile îi săriră din ochi, stropind interiorul măştii. „Dac-o s-o ţină tot aşa, curând n-o să mai fie în stare să vadă nimic.”

  — Dacă spui ceea ce ştii, toată lumea devine mai înţeleaptă. Dacă păstrezi un secret, atunci toţi ceilalţi sunt nişte proşti.

  — Dacă le spun, descolada va muri!

  — Atunci lasă-l să moară! ţipă Planter.

  Efortul îl epuiză teribil. Preţ de câteva clipe, instrumentele din laborator o luară razna. Ela blestemă pe înfundate în timp ce lua legătura cu fiecare dintre tehnicienii care-i monitorizau pe cei doi.

  — Aşa ai vrea tu să simt pentru tine? întrebă Quara.

  — Aşa simţi tu pentru mine, şopti Planter. Dă-l încolo, lasă-l să moară.

  — Nu, spuse ea.

  — Descolada a venit şi mi-a înrobit neamul. Ce mai contează atunci dacă e sau nu o specie inteligentă? E un tiran. Un criminal. Dacă o fiinţă omenească s-ar fi comportat aşa cum a făcut-o descolada, până şi tu ai fi fost de acord că trebuie să fie oprită, chiar dacă uciderea sa ar fi fost singura posibilitate. De ce să fie tratată o altă specie mai îngăduitor decât un membru al propriei tale specii?

  — Pentru că descolada nu ştie ce face, zise Quara. Nu înţelege că noi suntem inteligenţi.

  — Nu-i pasă, spuse Planter. Cei care au creat virusul ăsta l-au trimis fără să le pese dacă speciile pe care le capturează sau le ucide sunt sau nu senzitive. Asta e creatura pentru care tu vrei ca toţi semenii mei şi ai tăi să moară? Chiar atât de mare ţi-era ura faţă de propria-ţi familie încât să fii de partea unui monstru precum descolada?

  Quara nu găsi nici un răspuns. Se lăsă pe taburetul de lângă patul lui Planter.

  Planter întinse mâna şi şi-o aşeză pe umărul ei. Costumul nu era atât de gros încât să nu-i simtă apăsarea, cu toate că era foarte slabă.

  — În ceea ce mă priveşte, nu-mi pasă că mor, urmă Planter. Poate datorită celei de-a treia vieţi, noi, pequeninos, nu avem aceeaşi frică de moarte ca voi, cu viaţa voastră prea scurtă. Dar, Quara, chiar dacă nu-mi va fi dată a treia viaţă, voi avea acea nemurire pe care-o aveţi voi oamenii. Numele meu va trăi în poveşti. Chiar dacă nu voi fi copac, numele meu va trăi. Şi ceea ce am făcut. Voi puteţi să spuneţi că am hotărât să fiu un martir degeaba, dar fraţii mei înţeleg. Rămânând limpede şi inteligent până la capăt, dovedesc că ei sunt cea ce sunt. Descolada ne poate sili să facem multe lucruri, dar nu ne stăpâneşte până în miezul fiinţei noastre. Există în noi un loc care este adevăratul nostru eu. Nu-mi pasă că mor. Voi trăi veşnic în fiecare pequenino care este liber.

  — De ce spui asta când numai eu te pot auzi?

  — Pentru că numai tu ai puterea să mă omori definitiv. Numai tu ai puterea să faci ca moartea mea să nu însemne nimic, ca toţi semenii mei să moară după mine şi să nu mai rămână niciunul care să-şi amintească. De ce nu ţi-aş lăsa doar ţie testamentul meu? Numai tu vei decide dacă are sau nu vreo valoare.

  — Te urăsc pentru asta, spuse ea. Ştiam că ai s-o faci.

  — Ce să fac?

  — Să mă simt atât de îngrozitor încât să fiu nevoită să… cedez!

  — Dacă ai ştiut că am s-o fac, de ce-ai venit?

  — Nu trebuia să vin! Ce bine era să nu fi venit!

  — Am să-ţi spun eu de ce-ai venit. Ai venit pentru ca eu să te determin să cedezi, aşa încât s-o faci de dragul meu, nu pentru familia ta.

  — Deci, sunt marioneta ta?

  — Exact invers. Tu ai hotărât să vii aici. Tu te foloseşti de mine ca să te determin să faci ceea ce, de fapt, chiar tu vrei să faci. În sufletul tău ţi-ai păstrat omenia, Quara. Vrei ca semenii tăi să trăiască. De n-ar fi aşa, ai fi un monstru.

  — Numai faptul că eşti pe moarte nu te face mai înţelept, spuse ea.

  — Ba da, replică Planter.

  — Şi dacă ţi-aş spune că n-am să cooperez niciodată la uciderea descoladei?

  — Te-aş crede, zise Planter.

  — Şi m-ai urî.

  — Da.

  — Nu poţi.

  — Ba pot. Nu sunt un creştin foarte bun. Nu sunt capabil să-l iubesc pe cel ce hotărăşte să ne ucidă pe mine şi pe toţi semenii mei.

  Quara nu spuse nimic.

  — Poţi să pleci acum. Am spus tot ce-am avut de spus. Acum vreau să-mi cânt poveştile şi să rămân inteligent până când moartea va veni în sfârşit.

  Ea se ridică şi ieşi imediat în sala de sterilizare.

  Miro se întoarse către Ela.

  — Scoate-i pe toţi din laborator, îi spuse el.

  — De ce?

  — Pentru că nu-i exclus să iasă şi să-ţi spună ce ştie.

  — Atunci eu ar trebui să ie şi ceilalţi să rămână, zise Ela.

  — Nu, spuse Miro. Numai ţie o să-ţi spună vreodată.

  — Dacă crezi aşa ceva, atunci eşti complet…

  — Spunându-i altcuiva, n-ar suferi îndeajuns ca să fie satisfăcută, zise Miro. Toată lumea afară.

  Ela reflectă o clipă.

  — În regulă, spuse ea, adresându-se celorlalţi. Întoarceţi-vă în laboratorul principal şi monitorizaţi-vă computerele. Dacă ne spune ceva, am să intru pe reţea şi veţi vedea ce introduce pe măsură ce cădem de acord. Dacă puteţi înţelege ceva din ce vedeţi, mergeţi mai departe pe calea respectivă. Chiar dacă ştie într-adevăr ceva, tot n-o să avem prea mult timp la dispoziţie să proiectăm un virus pe care să i-l administrăm lui Planter până să moară. Plecaţi.

  Toată lume plecă.

  Când Quara ieşi din sala de sterilizare, îi găsi numai pe Ela şi pe Miro.

  — Continui să cred că nu e bine să omorâm descolada înainte de a încerca să comunicăm cu el, zise ea.

  — Se prea poate, spuse Ela. Ştiu doar că o voi face dacă am să pot.

  — Adu-ţi fişierele. Am să-ţi spun tot ce ştiu despre inteligenţa descoladei. Dacă funcţionează şi Planter scapă cu viaţă, am să-l scuip în faţă.

  — Poţi să-l scuipi de o mie de ori, zise Ela. Numai să trăiască.

  Fişierele ei apărură în display. Quara începu să arate spre anumite regiuni ale modelului virusului descolada. După câteva minute, Quara stătea în faţa terminalului, tastând, arătând, vorbind, în timp ce Ela punea întrebări.

  Jane se făcu auzită în urechea lui Miro:

  — Mica ticăloasă, spuse ea. Nu şi-a păstrat fişierele în alt computer. Tot ce ştia, ţinea în minte.

  A doua zi, spre sfârşitul după amiezii, Planter ajunsese în pragul morţii, iar Ela în pragul epuizării.

  Echipa ei lucrase toată noaptea; Quara îi ajutase tot timpul, citind neobosită toate rezultatele obţinute de asistenţii Elei, criticând, semnalând erorile. Până la jumătatea dimineţii, conturaseră un plan pentru un virus trunchiat, care ar fi trebuit să funcţioneze. Întreaga capacitate de exprimare dispăruse, ceea ce însemna că noii viruşi nu ar mai fi fost în stare să comunice între ei. De asemenea, dispăruseră şi aptitudinile analitice. Rămăseseră însă nealterate toate părţile virusului care asigurau funcţiile fiziologice ale speciilor indigene de pe Lusitania. Atât cât se putea prognoza, fără să aibă la dispoziţie un eşantion de lucru al virusului, noul proiect avea toate caracteristicile necesare: un virus descolada complet funcţional în ciclurile de viaţă ale speciilor lusitane, inclusiv pequenino, şi totodată complet incapabil să guverneze şi să regularizeze planeta. Noul virus a primit numele recolada. Cel vechi fusese numit după funcţia sa dezintegratoare; cel nou, după funcţia care-i rămăsese, aceea de a ţine laolaltă perechile de specii care alcătuiau viaţa indigenă de pe Lusitania.

  Ender ridică o obiecţie: dacă descolada îi adusese pe pequeninos într-o stare expansionistă şi beligerantă, noul virus se putea să-i blocheze în starea respectivă. Dar Ela şi Quara îi răspunseseră într-un glas că folosiseră intenţionat ca model o versiune mai veche a descoladei, dintr-o perioadă când pequeninos erau mai relaxaţi, mai „ei înşişi „…Pequeninos care lucrau la proiect au fost de acord; timpul era prea scurt ca să-i mai consulte şi pe alţii, în afară de Human şi Rooter, care au fost şi ei de aceeaşi părere.

  Cu cele aflate de la Quara despre acţiunile descoladei, Ela a numit totodată o echipă să lucreze la o bacterie ucigaşă, care avea să se răspândească rapid pe întreaga geealogie a planetei, descompunând virusul şi ucigându-i. Bacteria avea să recunoască vechiul descolada tocmai după elementele absente din noul descolada. Administrarea simultană a recoladei şi a bacteriei ucigaşe ar fi trebuit să rezolve problema.

  Nu mai rămăsese decât o singură problemă: obţinerea propriu-zisă a noului virus. Începând cu mijlocul dimineţii, Ela se ocupase direct de acest proiect. Quara cedase fizic şi adormise. La fel se întâmplase şi cu cei mai mulţi dintre pequeninos. Dar Ela îşi continuă eforturile, încercând să folosească de toate instrumentele de care dispunea ca să descompună virusul şi să-l recombine după tiparul stabilit.

  Când Ender sosi după-amiază târziu ca să-i spună că virusul trebuia folosit „acum ori niciodată „ dacă vroiau să-l salveze pe Planter, ea nu reuşi altceva decât să se prăbuşească şi să plângă din pricina epuizării şi a frustrării.

  — Nu pot, şopti Ela.

  — Atunci spune-i că l-ai realizat dar că nu-l poţi pregăti şi…

  — Vreau să spun că nu poate fi obţinut.

  — Dar l-ai proiectat.

  — Da, l-am proiectat, l-am modelat. Dar nu poate fi făcut. Descolada are o concepţie realmente afurisită. Nu-l putem construi pornind de la zero pentru că sunt prea multe părţi care nu-şi păstrează coeziunea decât dacă ai exact acele secţiuni care să funcţioneze deja pentru a se reconstrui reciproc, pe măsură ce sunt distruse. Şi nu putem opera modificări asupra virusului din starea prezentă decât dacă descolada e măcar cât de cât activ, în care caz desface ceea ce facem mai repede decât putem noi s-o facem. A fost proiectat să se autoinspecteze permanent ca să nu poată fi modificat, şi să fie atât de instabil în toate părţile ei componente încât e absolut irealizabil.

  — Dar ei l-au făcut.

  — Da, dar nu ştiu cum. Spre deosebire de Grego, eu nu pot să ies complet dintre limitele ştiinţei mele pe baza unui capriciu metafizic, să plăsmuiesc nişte lucruri şi să le fac să existe prin simpla dorinţă. Sunt obligată să respect legile naturii, aşa cum sunt ele în această clipă, şi nu există vreo lege care să-mi dea voie să-l fac.

  — Deci ştim unde trebuie să mergem, dar nu putem ajunge acolo pornind de aici.

  — Până astă-noapte nu ştiam destul ca să-mi dau seama dacă putem sau nu să proiectăm recolada, în consecinţă n-aveam cum să ştiu dacă îl putem realiza. Am crezut poate fi şi realizat dacă poate fi proiectat. Eram gata să-l fac în clipa când Quara s-a lăsat înduplecată. Tot ce-am obţinut a fost să ştim, definitiv şi irevocabil, că nu poate fi făcut. Quara a avut dreptate. Fără doar şi poate, am aflat de la ea destul ca să putem ucide toţi viruşii descolada de pe Lusitania, dar nu reuşim să obţinem recolada care să-l înlocuiască şi să menţină în stare de funcţionare viaţa lusitană.

  — Dacă folosim bacteria virulicidă…

  — Toţi pequeninos de pe planetă vor ajunge într-o săptămână sau două în starea în care e Planter acum. La fel şi toată iarba, toate păsările, toate plantele, totul. Sol pârjolit. O atrocitate, Quara a avut dreptate.

  Izbucni din nou în plâns.

  — Eşti prea obosită, spuse Quara, care se trezise şi arăta groaznic, deloc împrospătată de somn.

  Quara părea gata să rostească o cruzime, ceva care să rimeze cu „Ce ţi-am spus eu?” Dar se răzgândi şi, apropiindu-se, îşi puse mâna pe umărul Elei.

  — Eşti obosită, Ela. Trebuie să dormi.

  — Da, şopti Ela.

  — Dar mai întâi, hai să-i spunem lui Planter.

  — Să-i spunem adio.

  — Întocmai.

  Porniră spre laboratorul unde se afla camera sterilă a lui Planter. Cercetătorii pequenino care dormiseră se treziseră acum şi luau parte cu toţii la veghea ultimelor clipe ale lui Planter. Miro se afla iarăşi înăuntru, dar de data aceasta nu i-au mai spus să plece, deşi Ender ştia că atât Ela cât şi Quara ar fi dorit tare mult să intre acolo. Se mulţumiră în schimb să-i vorbească prin difuzoare, explicându-i ce găsiseră. În felul său, succesul parţial era mai rău decât eşecul complet, pentru că putea să ducă uşor la distrugerea întregii specii pequenino, dacă oamenii de pe Lusitania deveneau îndeajuns egoişti.

  — N-o să-l folosiţi, şopti Planter.

  Oricât de sensibile erau, microfoanele abia dacă-i putea sesiza glasul.

  — Noi nu, zise Quara. Dar nu suntem singurii oamenii de aici.

  — N-o să-l folosiţi, spuse el. Sunt sigurul care-o să moară în felul ăsta.

  La ultimele cuvinte, glasul îl părăsi de tot; i-au descifrat mişcarea buzelor mai târziu, pe înregistrarea holografică. După aceste ultime vorbe, după ce le ascultă cuvintele de adio, Planter muri.

  În clipa în care aparatele îi confirmară moartea, membrii pequenino ai grupului de cercetare dădură buzna în camera sterilă. Acum nu mai era nevoie de sterilizare. Vroiau să ducă descolada cu ei. Dându-l la o parte pe Miro, se puseră pe treabă, injectând virusul în toate părţile trupului lui Planter, sute de injecţii în câteva clipe. Era evident că se pregătiseră pentru momentul acesta. Îi respectaseră sacrificiul cât trăise, dar acum, după ce murise şi onoarea îi fusese satisfăcută, nu pregetau deloc să încerce să-l salveze pentru a treia viaţă, dacă puteau.

  L-au dus în spaţiul deschis unde se aflau Human şi Rooter, aşezându-i într-un loc dinainte marcat, ce forma un triunghi echilateral cu cei doi copaci-tată tineri. Acolo i-au jupuit pielea şi i-au legat trupul de un par. În câteva ore crescu un copac şi, pentru scurt timp, au sperat că ar putea fi un copac-tată. Dar, după numai câteva zile, fraţii pricepuţi în recunoaşterea unui copac-tânăr au declarat că strădaniile fuseseră în zadar. Într-adevăr, era o formă de viaţă care-i conţinea genele, dar amintirile, voinţa, persoana care fusese Planter dispăruseră. Copacul era mut. Nici o minte nu avea să se alăture conclavului perpetuu al copacilor-tată. Planter hotărâse să se elibereze de descolada, chiar dacă astfel pierdea cea de-a treia viaţă, darul făcut de virus celor care-l posedau. Reuşise. Şi, pierzând, câştigase.

  Reuşise de asemenea şi într-o altă privinţă. Pequeninos s-au abătut de la obiceiul de a uita rapid numele copacilor-frate. Deşi nici o mică mamă n-avea să se târască pe scoarţa lui, copacul-frate crescut din trupul său avea să fie cunoscut sub numele de Planter şi să fie tratat cu respect, ca şi cum ar fi fost un copac-tată, ca şi cum ar fi fost o persoană. Mai mult decât atât, isprava lui a fost povestită şi răspovestită pretutindeni pe Lusitania, oriunde trăiau pequeninos. El dovedise că specia pequenino era inteligentă şi fără descolada; fusese un sacrificiu nobil şi rostirea numelui lui Planter le aducea aminte tuturor semenilor săi de libertatea lor structurală faţă de virusul care-i înrobise.

  Numai că moartea lui Planter nu a prilejuit nici un răgaz în pregătirile pentru colonizarea pequenino a altor planete. Adepţii lui Warmaker formau acum majoritatea şi, pe măsură ce se răspândea zvonul că oamenii aveau o bacterie capabilă să ucidă descolada, graba lor a crescut şi mai mult. „Grăbeşte-te”, îi spuneau ei Mătcii iarăşi şi iarăşi. „Grăbeşte-te, ca să putem evada de pe această planetă înainte ca oamenii să se hotărască să ne ucidă pe toţi.”

  — Cred că pot s-o fac, spuse Jane. Dacă nava e mică şi simplă, încărcătura neglijabilă şi echipajul cât mai puţin numeros, atunci pot să păstrez în minte întreaga configuraţie. Dar călătoria trebuie să fie scurtă şi şederea în spaţiul exterior de scrută durată. Cât despre memorarea localizării începutului şi sfârşitului, asta-i o joacă de copii, pot s-o fac cu precizie de un milimetru, chiar mai puţin. Dacă aş dormi, aş putea s-o fac şi în somn. Nu se pune problema rezistenţei la acceleraţii sau a asigurării unor sisteme vitale sofisticate. Astronava poate fi construită imediat. Un mediu etanş, scaune, lumină, căldură. Dacă putem să ajungem efectiv acolo, să ţin totul sub control şi să ne întoarcem, atunci nu vom rămâne în spaţiu atât demult timp încât să consumăm tot oxigenul dintr-o incintă mică.

  Se adunaseră cu toţii în cabinetul episcopului ca s-o asculte: întreaga familie Ribeira, familia lui Jakt şi Valentine, cercetătorii pequenino, câţiva preoţi, copii şi vreo zece alţi lideri ai coloniei umane. Episcopul insistase ca întâlnirea să aibă loc în cabinetul lui.

  — Pentru că e spaţiu suficient, spusese el, şi fiindcă, dacă aveţi de gând să plecaţi şi să vânaţi înaintea lui Dumnezeu precum Nimrod, dacă aveţi de gând să trimiteţi către ceruri o navă precum Babel ca să căutaţi chipul Domnului, atunci vreau să fiu de faţă şi să-l implor pe Dumnezeu să fie milostiv cu voi.

  — Ce capacitate îţi rămâne? o întrebă Ender pe Jane.

  — Nu prea mare. Şi aşa, toate computerele de pe cele O sută de Planete vor deveni mai leneşe în timpul călătoriei, căci mă folosesc de memoria lor ca să pot reţine configuraţia.

  — Întreb pentru că vreau să încercăm un experiment cât suntem acolo.

  — N-are rost să ocoleşti cuvântul, Andrew, spuse Ela. Noi toţi vrem să împlinim un miracol cât suntem acolo. Dacă ajungem în Exterior, înseamnă că Grego şi Olhado au probabil dreptate în privinţa faptului că acolo regulile sunt diferite, adică lucrurile pot fi create numai prin înţelegerea configuraţiei lor. Vreau să merg şi eu. Nu-i exclus ca, ajungând acolo cu configuraţia virusului recolada în minte, să-l pot crea. S-ar putea să fiu în stare să mă întorc cu un virus care nu poate fi creat în spaţiul real. Mă iei? Poţi să mă ţii acolo atât cât trebuie ca să fac virusul?

  — Cât ar dura? întrebă Jane.

  — Ar trebui să se întâmple instantaneu, răspunse Grego. În clipa când ajungem, oricare dintre configuraţiile complete pe care le avem în minte ar trebui să fie create într-un interval de timp prea scurt ca să fie sesizat de oameni. Timpul real va fi consumat de verificarea virusului astfel obţinut. Poate cinci minute.

  — Da, zise Jane. Dacă reuşesc s-o fac, pot s-o fac pentru cinci minute.

  — Restul echipajului, spuse Ender.

  — Restul echipajului veţi tu şi Miro, zise Jane. Nimeni altcineva. Grego protestă cel mai vehement, dar nu singurul.

  — Eu sunt pilot, spuse Jakt.

  — Eu sunt singurul pilot al acestei nave, zise Jane.

  — Olhado şi cu mine am fost cu ideea, spuse Grego.

  — Ender şi Miro vor veni pentru că această călătorie nu se poate face în siguranţă fără ei. Sălăşluiesc în Ender – unde se duce el, mă poartă şi pe mine. Miro, pe de altă parte, a ajuns atât de apropiat de mine încât cred că face parte din configuraţia care reprezintă eul meu. Îl vreau acolo pentru că s-ar putea să nu fiu întreagă fără el. Pe nimeni altul. Nu mai pot cuprinde pe nimeni altul în configuraţie. Ela e singura în afară de cei doi.

  — Atunci, ăsta-i noul echipaj, spuse Ender.

  — Fără nici un fel de obiecţii, adăugă primarul Kovano.

  — Va construi Matca nava? întrebă Jane.

  — O va construi, zise Ender.

  — Atunci, mai am să vă cer o singură favoare. Ela, dacă-ţi dau cele cinci minute, poţi să mai reţii în minte şi configuraţia unui alt virus?

  — Virusul pentru Calea?

  — Dacă-i putem ajuta, le suntem datori pentru sprijinul pe care ni l-au dat.

  — Cred că da, sau măcar diferenţele dintre el şi varianta normală a descoladei. Asta-i tot ce-aş putea fi în stare să reţin – diferenţele.

  — Şi cât de curând se vor putea întâmpla toate astea? întrebă primarul.

  — Imediat ce Matca va construi nava, spuse Jane. Mai avem doar patruzeci şi opt de zile până când cele O Sută de Planete îşi vor întrerupe ansiblurile. Voi supravieţui acelei zile, ştim asta acum, dar voi rămâne infirmă. O să-mi ia un timp să-mi redobândesc amintirile pierdute, dacă voi mai reuşi vreodată. Nu voi mai putea susţine configuraţia unei nave care să meargă în Exterior până când nu-mi voi recăpăta memoria.

  — Matca poate să construiască o navă simplă cu mult înaintea acestui termen, zise Ender. Într-o navă atât de mică nu e nici o speranţă să poată fi transportaţi toţi oamenii şi toţi pequeninos de pe Lusitania înainte de sosirea flotei, cu atât mai puţin înainte ca întreruperea reţelei s-o aducă pe Jane în imposibilitatea de a transporta nava. Dar va fi destul ca să ducem comunităţi pequenino noi, fără descolada – un frate, o soţie şi mai multe mici mame gestante – pe o duzină de planete şi să le stabilim acolo. Vom avea timp să ducem colonii cu noile mătci, deja fertilizate, să depună primele sute de ouă pe altă duzină de planete. Dacă treaba asta are vreo şansă şi nu vom sta ca nişte tâmpiţi într-o cutie de carton, dorindu-ne să zburăm, atunci ne vom întoarce cu pacea pentru planeta Lusitania, cu eliberarea dispersarea în condiţii de siguranţă a moştenirii genetice a celorlalte specii de raman de aici. Acum o săptămână, părea imposibil. Acum, sunt speranţe.

  — Slăvit fie Domnul, spuse episcopul.

  Quara izbucni în râs. Toată lumea îşi întoarse privirile spre ea.

  — Îmi cer scuze. Mi-a trecut prin minte… Acum două săptămâni am auzit o rugăciune. O rugăciune adresată bunicului Gusto şi bunicii Cida, Os Venerados. Bunica spunea că dacă nu există o cale de rezolvarea problemelor imposibile cu care ne confruntam, îl vor ruga pe Dumnezeu să deschidă o astfel de cale.

  — Nu-i rea rugăciunea asta, aprecie episcopul. Poate că Dumnezeu a împlinit-o.

  — Ştiu, tocmai la asta mă gândeam. Ce-ar fi dacă toată chestia despre Exterior şi Interior n-ar fi fost câtuşi de puţin reală înainte? Ce-ar fi dacă a devenit reală numai datorită rugăciunii?

  — Păi, ce să fie? întrebă episcopul.

  — Ei bine, nu credeţi că ar fi amuzant?

  După toate aparenţele, nimeni n-a crezut.

  Călătoria

  — AŞADAR, astronava oamenilor e gata acum, în timp ce pe-a noastră încă nu ai terminat-o.

  — Cea pe care-au vrut-o ei e o cutie cu o uşă. Fără propulsie, fără sisteme vitale, fără spaţiu de depozitare. A voastră şi a noastră sunt mult mai complicate. N-am încetinit ritmul, deci va fi gata curând.

  — De fapt, nu mă plâng, şi eu doream ca nava lui Ender să fie gata prima. E cea care ne dă o speranţă reală.

  — Pentru noi e totuna. Am convenit cu Ender şi cu ai săi că descolada nu va fi în nici un caz anihilată aici, pe Lusitania, dacă recolada nu va fi sintetizată într-un fel sau altul. Dar când vom trimite noile mătci spre alte planete, vom distruge descolada de pe astronava care le va transporta, ca să eliminăm orice posibilitate de contaminare a noului nostru cămin. Numai astfel vom putea trăi fără teama că vom fi exterminaţi de acest varelse artificial.

  — Ce faceţi voi pe nava voastră nu are nici o valoare pentru noi.

  — Cu puţin noroc, nimic din toate acestea n-o să conteze. Noua lor astronavă îşi va croi drum spre Exterior, se va întoarce cu recolada, ne va elibera şi pe noi şi pe voi, apoi ne va transporta pe toţi pe oricât de multe planete vom dori.

  — Va funcţiona? Cutia pe are ai făcut-o pentru ei va funcţiona?

  — Ştim că spaţiul unde se duc e real: noi ne chemăm pe noi înşine de acolo. Iar puntea pe care am creat-o, cea pe care Ender o numeşte Jane, este o configuraţie cum nu am mai întâlnit până acum. Numai una ca ea ar putea să o facă. Noi n-am putea.

  — Vei pleca şi tu, dacă noua navă funcţionează?

  — Voi crea regine-fiice, care-mi vor lua amintirile cu ele către alte planete. Dar eu însumi voi rămâne aici. Acesta e locul unde m-am trezit la viaţă, acesta e căminul meu pentru totdeauna.

  — Deci eşti la fel de înrădăcinată aici ca şi mine.

  — Fiicele există ca să plece acolo unde noi nu vom merge niciodată, ca să ne poarte amintirile spre locuri pe care nu le vom vedea niciodată.

  — Le vom vedea… sau nu? Ai spus că legăturile filotice vor rămâne.

  — Ne gândeam la călătoria în timp. Şi noi, roiurile, şi voi, copacii, trăim îndelung, dar fiicele noastre şi fiicele lor vor trăi mai mult ca noi. Nimic nu va schimb acest adevăr.

  — De ce credeţi că-mi pasă ce hotărâţi? întrebă Qing-Jao când ceilalţi tăcură. Zeii vor râde de voi.

  Tatăl ei clătină din cap.

  — Ba nu vor râde, fata mea. Zeii nu se sinchisesc mai mult de Calea decât de oricare altă planetă. Oamenii de pe Lusitania sunt pe punctul de a crea un virus care ne poate salva pe toţi. Se va sfârşi cu ritualurile şi cu sclavia faţă de obsesia din minţile noastre. Te întreb din nou, Qing-Jao: dacă va fi posibil, s-o facem sau nu? E drept, ar provoca mari tulburări aici. Wang-Mu şi cu mine am stabilit cum vom proceda, cum vom anunţa populaţia, în aşa fel încât oamenii să înţeleagă şi să eliminăm pericolul ca vorbitorii-cu-zeii să fie măcelăriţi, să poată renunţa discret la privilegiile lor.

  — Chiar de la tine am învăţat că privilegiile nu înseamnă nimic, nu sunt decât o formă de exprimare a veneraţiei faţă de zei.

  — Vai, fata mea, dacă aş cunoaşte mai mulţi vorbitori-cu-zeii care să împărtăşească această părere umilă despre situaţia noastră socială! Prea mulţi dintre ei cred că e dreptul lor să fie lacomi şi despotici, pentru că zeii le vorbesc lor şi nimănui altcuiva.

  — Zeii îi vor pedepsi. Nu miefrică de virusul vostru.

  — Ba îţi este, Qing-Jao. Văd limpede.

  — Cum pot să-i spun tatălui meu că nu vede ceea ce susţine că vede? Nu pot să spun altceva decât că eu am orbit.

  — Da, Qing-Jao, eşti oarbă fiindcă aşa vrei. Oarbă faţă de propia-ţi inimă. Chiar şi acum tremuri. Niciodată n-ai fost sigură că m-am înşelat. Din clipa în care Jane ne-a dezvăluit adevărata natură a discursului zeilor, n-ai mai ştiut ce este adevărat şi ce nu.

  — Atunci nu sunt sigură nici de răsăritul soarelui. Nu sunt sigură nici măcar că respir.

  — Nimeni nu e sigur că respiră, iar soarele rămâne în acelaşi loc, zi şi noapte, fără să răsară sau să apună. Noi suntem cei ce răsărim şi apunem.

  — Tată, nu mă tem deloc de virus.

  — Deci hotărârea a fost luată. Dacă lusitanii ne aduc virusul, îl vom folosi.

  — Să înţeleg că aceasta va fi masca sub care se va ascunde pedeapsa zeilor?

  — Poftim? întrebă el.

  — Când zeii vor pedepsi Calea pentru fărădelegea de a fi ridicat mâna împotriva lor, a celor care au încredinţat Congresului mandatul de a conduce, îşi vor masca pedeapsa, dându-i aparenţa unui virus care îi va face să tacă.

  — Mai bine mi-aş fi aruncat limba la câini decât să te fi învăţat să gândeşti astfel.

  — Câinii îmi sfâşie deja inima, îi răspunse Qing-Jao. Tată, te implor, să nu faci asta. Răzvrătirea ta va aduce tăcerea zeilor pe planeta noastră, pentru totdeauna.

  — O voi face, Qing-Jao, pentru că nu vreau să se mai nască fii şi fiice de sclavi, ca tine. Când mă gândesc la fruntea ta lipită de podea, la ochii tăi înlăcrimaţi urmărind fibrele lemnului, îmi vine să spintec trupurile celor ce te-au silit să faci asta, să ştiu că şi-au primit pedeapsa meritată.

  — Tată, şopti ea printre suspine, te implor, nu-i provoca pe zei.

  — Sunt mai hotărât ca oricând să folosesc virusul, dacă îmi va fi trimis.

  — Ce pot să fac ca să te conving? Dacă nu spun nimic, ai s-o faci, iar când deschid gura să te implor, eşti şi mai hotărât s-o faci.

  — Ştii cum ai putea să mă opreşti? Să-mi vorbeşti ca şi cum ai fi convins că glasul zeilor e consecinţa unei malformaţii cerebrale şi apoi, când aş fi sigur că vezi lumea limpede şi aşa cum este în realitate, să mă convingi cu argumente temeinice că o asemenea schimbare bruscă, completă şi devastatoare ar fi dăunătoare, sau cu orice alt argument ţi s-ar părea util în discuţie.

  — Deci, ca să-mi conving tatăl, trebuie să-l mint?

  — Nu, fata mea Magnific de Strălucită. Ca să-ţi convingi tatăl, trebuie să demonstrezi că înţelegi adevărul.

  — Adevărul îl înţeleg, zise Qing-Jao. Înţeleg că un vrăjmaş mi te-a furat. Înţeleg că nu mi-au mai rămas acum decât zeii şi mama, care se află între ei. Îi implor pe zei să mă lase să mor şi să ajung lângă ea, ca să nu mai fiu obligată să suport durerea pe care mi-o provoci, dar ei mă ţin prizonieră aici. Cred că astfel îmi spun că doresc să-i venerez în continuare. Probabil că nu sunt încă destul de purificată, sau zeii pur şi simplu ştiu că în curând vei renunţa la noul tău suflet şi vei veni la mine aşa cum obişnuiai să vii, vorbind cum se cuvine despre ei şi învăţându-mă să fiu o slujitoare adevărată.

  — Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, răspunse Han Fei-Tzu.

  — Cândva am crezut că într-o zi ai putea să devii zeu al Căii. Acum văd că, departe de a fi protectorul acestei planete, îi eşti cel mai înverşunat duşman.

  Han Fei-Tzu îşi acoperi faţa cu mâinile şi părăsi încăperea, plângând pentru fiica lui. Atâta timp cât auzea glasul zeilor, n-o putea convinge cu nici un chip. Mai avea o singură speranţă: să-i aducă virusul. Doar atunci zeii ar înceta să-i mai vorbească şi ea îl va asculta. Poate aşa va reuşi să o readucă la raţiune.

  Se aflau în astronavă, care semăna mai curând cu două castroane metalice aşezate unul deasupra celuilalt, cu o uşă într-o parte. Proiectul lui Jane, riguros executat de Matcă şi lucrătoarele sale, presupunea folosirea numeroaselor instrumente din exteriorul navei. Dar chiar înţesată cu senzori cum era, nu aducea cu niciuna dintre astronavele văzute vreodată. Era mult prea mică şi, cel puţin aparent, nu se vedea nici un mijloc cunoscut de propulsie. Singura energie care punea în mişcare nava, oriunde s-ar fi aflat, era nevăzuta aiúa pe care Ender o adusese cu el la bord.

  Erau aşezaţi în cerc, cu faţa spre interior. Existau şase scaune, căci proiectul lui Jane luase în calcul şi posibilitatea ca nava să fie folosită din nou, pentru a transporta mai mulţi pasageri de la o planetă la alta.

  Ocupaseră scaunele din două în două, astfel că formau un triunghi: Ender, Miro şi Ela.

  Cuvintele de rămas bun fuseseră rostite. Veniseră să-i conducă fraţi şi surori, alte rude şi mulţi prieteni. Totuşi, o absenţă se dovedise a fi cea mai dureroasă. Novinha, soţia lui Ender, mama lui Miro şi a Elei, nu acceptase să ia parte la ceremonie. Lipsa ei a fost singurul lucru cu adevărat trist în această despărţire.

  În rest, sentimentele oscilau între teamă şi entuziasm, speranţă şi neîncredere. Poate că îi mai despărţeau de moarte doar câteva clipe. Poate că fiolele din poala Elei se vor umple, în aceleaşi câteva clipe, cu viruşii care aveau să salveze două planete. Poate că erau pionierii unui nou tip de zbor interstelar care avea să salveze speciile ameninţate de dispozitivul D. M.

  Dar, la fel de bine, puteau fi trei nătărăi încremeniţi la sol, în iarba înaltă din apropierea perimetrului coloniei umane de pe Lusitania, până când atmosfera din interior devenea atât de caldă şi de înăbuşitoare încât ar fi fost obligaţi să iasă. Nimeni dintre cei de faţă n-ar fi râs, fireşte, dar hohotele s-ar fi răspândit în tot oraşul. Ar fi fost râsul disperării. Ar fi însemnat că nu exista nici o scăpare, nici o eliberare, ci tot mai multă teamă, până când moartea ar fi venit purtând vreuna din nenumăratele ei măşti.

  — Eşti cu noi, Jane? întrebă Ender.

  Vocea din urechea lui era calmă.

  — În timp ce fac asta, Ender, nu-mi mai rămâne nici o componentă liberă pe care s-o pot detaşa pentru a păstra legătura cu tine.

  — Deci vei fi alături de noi, dar mută. Cum voi şti că eşti acolo?

  Jane râse încetişor:

  — Prostuţule. Dacă tu mai eşti acolo, eu sunt tot înlăuntrul tău, iar dacă eu nu mai sunt în tine, nu mai există nici un „acolo” unde să fii.

  Ender se imagină destrămându-se în miliarde şi miliarde de particule elementare, risipindu-se în haos. Supravieţuirea lui depindea nu numai de capacitatea lui Jane de a menţine configuraţia navei, dar şi de capacitatea lui de a-şi păstra configuraţia minţii şi a trupului. Din păcate, nu ştia dacă mintea lui era efectiv atât de puternică încât să menţină acea configuraţie, o dată ajuns acolo unde legile universului cunoscut nu mai erau atotputernice.

  — Gata? întrebă Jane.

  — Ne întreabă dacă suntem gata, spuse Ender.

  Miro încuviinţă din cap, dar Ela îşi plecă fruntea. Apoi, după o clipă de reculegere, îşi făcu cruce, apucă strâns stativul cu fiole din poala ei şi dădu din cap în semn că era pregătită.

  — Ela, dacă ne ducem dar ne şi întoarcem, spuse Ender, nu va fi un eşec, chiar dacă nu vei reuşi să obţii virusul pe care ni-l dorim. Dacă nava funcţionează corespunzător, ne putem întoarce mai târziu. Să nu crezi că totul depinde de ceea ce eşti în stare să-ţi închipui acum.

  Ea zâmbi.

  — N-o să mă surprindă eşecul, dar sunt pregătită şi pentru succes. Echipa mea e şi ea pregătită să disemineze bacteriile pe toată suprafaţa planetei, dacă mă întorc cu recolada şi putem să anihilăm descolada. Va fi riscant, dar în decurs de cincizeci de ani planeta va avea din nou o biosferă autoreglabilă. Parcă văd un tablou cu miei şi căprioare în iarba înaltă a Lusitaniei, şi vulturi pe cer.

  Apoi se uită din nou la fiole.

  — Am înălţat de asemenea o rugăciune către Sfânta Fecioară, cea care l-a purtat pe Isus în pântecele ei şi l-a adus pe lume pentru a da viaţă acestor sticluţe.

  — Amin pentru rugăciune, spuse Ender. Şi acum, Jane, dacă tu eşti gata, putem pleca.

  Afară, în apropierea micuţei nave, ceilalţi aşteptau. Ce-şi închipuiseră oare, că nava va începe să vibreze şi să scoată fum, că vor auzi o bubuitură ca de tunet şi vor vedea un fulger orbitor?

  Nava se afla tot acolo. A rămas pe loc, în aceeaşi poziţie, nemişcată, neschimbată. Şi deodată a dispărut.

  În acea clipă, cei din interior n-au simţit nimic. Nu s-a auzit nici un zgomot, nu s-a produs nici o mişcare sesizabilă care să sugereze deplasarea din spaţiul Interior în cel Exterior.

  Dar au înţeles că sosise timpul, căci nu mai erau trei, ci şase.

  Ender se pomeni stând între doi oameni, un tânăr şi o tânără, însă nu avu timp nici măcar să le arunc o privire, pentru nu-şi mai putea dezlipi ochii de la bărbatul aşezat pe fotoliul din faţa lui, până atunci liber.

  — Miro, şopti el.

  Căci el era. Dar nu era Miro cel infirm, tânărul suferind care urcase la bordul navei împreună cu el. Acel Miro stătea şi acum pe al doilea loc din stânga lui Ender. Acest Miro era tânărul puternic pe care Ender îl cunoscuse la început, bărbatul a cărui tărie fusese speranţa familiei sale, a cărui frumuseţe fusese mândria vieţii Ouandei, a cărui minte şi al cărui suflet nutriseră compasiune pentru pequeninos şi refuzase să-i lipsească de beneficiile pe care civilizaţia umană putea să li le ofere. Miro, întreg şi vindecat.

  De unde venise oare?

  — Ar fi trebuit să ştiu, zise Ender. Trebuia să ne fi gândit. Modelul tău, pe care l-ai păstrat în memorie, Miro… nu e aşa cum eşti, ci aşa cum ai fost.

  Noul Miro, tânărul Miro, îşi ridică privirile şi-i zâmbi lui Ender.

  — M-am gândit şi eu, spuse el, iar vocea lui era limpede şi frumoasă, articulând cuvintele cu uşurinţă. Am sperat. Din acest motiv am implorat-o pe Jane să mă ia cu ea. Totul s-a împlinit, exact aşa cum mi-am dorit cu disperare.

  — Bine, dar acum sunteţi doi, şopti Ela, şi în glasul ei se simţea teama.

  — Nu. Sunt numai eu. Adevăratul eu.

  — Dar celălalt mai e acolo, insistă ea.

  — Cred că nu durează mult, zise Miro. Vechiul înveliş e gol acum.

  Chiar aşa era: vechiul Miro se prăbuşi în scaunul său, ca mort. Ender îngenunche în faţa lui şi îşi puse mâna pe gâtul lui Miro, căutându-i pulsul.

  — Inima lui n-are de ce să mai bată, spuse noul Miro. Aiúa lui Miro se află acum în mine.

  Când Ender îşi retrase mâna de la gâtul vechiului Miro, pielea acestuia se pulveriză într-un norişor de praf. Capul se desprinse de pe umeri şi căzu pe genunchii cadavrului, apoi se dizolvă într-un lichid albicios. Ender sări în picioare şi se trase înapoi, îngrozit, dar călcă pe piciorul cuiva.

  — Au! strigă Valentine.

  — Fii atent pe unde calci, rosti o voce de bărbat.

  „Valentine nu se află pe nava asta, îşi spuse Ender, iar vocea individului îmi este cunoscută.”

  Se întoarse cu faţa spre bărbatul şi femeia care îşi făcuseră apariţia pe locurile goale de la stânga şi de la dreapta sa.

  Valentine. Imposibil de tânără. Aşa cum arăta când, adolescentă fiind, înotase împreună cu el în lacul de pe o proprietate particulară, pe Pământ. Aşa cum arăta când o iubise şi avusese nevoie de ea cel mai mult, când ea rămăsese singurul motiv care-l determinase să-şi continue pregătirea militară, singurul argument care-l putea convinge că lumea merită totuşi să fie salvată.

  — Nu eşti adevărată, spuse el.

  — Bineînţeles că sunt. Doar ai călcat pe piciorul meu, nu?

  — Bietul Ender, zise tânărul, neîndemânatic şi prost. O combinaţie nu tocmai reuşită.

  În sfârşit, Ender îl recunoscu:

  — Peter, murmură el.

  Fratele şi duşmanul său din copilărie, acum al vârsta la care devenise Hegemon. Imaginea reprodusă pe toate aparatele video atunci când Peter reuşise să aranjeze astfel lucrurile încât Ender să nu mai poată reveni pe Pământ după măreaţa lui victorie.

  — Credeam că n-am să te mai văd niciodată în carne şi oase, şopti Ender. Ai murit cu mult timp în urmă.

  — Să nu crezi niciodată vreun zvon despre moartea mea. Am tot atâtea vieţi ca o pisică, la fel de mulţi dinţi ascuţiţi, la fel de multe gheare şi aceeaşi dispoziţie optimistă şi cooperantă.

  — De unde-ai apărut?

  Miro îi dădu răspunsul.

  — Dat fiind că îi cunoşti, Ender, trebuie că au venit din memoria ta.

  — Aşa e, dar de ce? Era de aşteptat să aducem aici autoportretele noastre, toate configuraţiile psihice prin intermediul cărora reuşim să ne cunoaştem pe noi înşine.

  — Aşa să fie, Ender? întrebă Peter. Atunci eşti un individ cu totul deosebit, o personalitate atât de complicată încât e nevoie de doi inşi ca s-o încorporeze.

  — Nu există nici o părticică din mine în tine.

  — Ai face bine să laşi lucrurile aşa, replică Peter, privindu-l încruntat. Mie-mi plac fetiţele, nu babalâcii puturoşi.

  — Nu te vreau.

  — Nimeni nu m-a vrut vreodată, spuse Peter. Te-au vrut pe tine, dar m-au obţinut pe mine, nu-i aşa? Crezi că nu-mi cunosc întreaga poveste? Tu şi cartea aia plină de minciuni! Câtă înţelepciune şi înţelegere! Cum s-a îmblânzit Peter Wiggin, cum s-a dovedit Ela a fi un conducător înţelept şi drept. Ce glumă! Un adevărat Vorbitor în numele Morţilor. Tot timpul cât ai scris-o, ai ştiut adevărul. Postum, ai spălat sângele de pe mâinile mele, Ender, dar ai ştiut, aşa cum am ştiut şi eu, că atâta timp cât trăiesc vreau ca sângele să rămână acolo.

  — Lasă-l în pace, interveni Valentine. A spus adevărul în cartea lui.

  — Tot îl mai protejezi, îngeraşule?

  — Nu! strigă Ender. Am terminat-o cu tine, Peter. Ai dispărut din viaţa mea, de trei mii de ani ai dispărut.

  — Poţi să fugi, dar nu poţi să te-ascunzi!

  — Ender! Ender, opreşte-te! Ender!

  Se întoarse şi văzu că Ela ţipase la el.

  — Nu ştiu ce se întâmplă aici, dar opreşte-te! Ne-au mai rămas doar câteva minute. Ajută-mă să-mi fac testele.

  Avea dreptate. Indiferent ce se întâmpla cu noul trup al lui Miro, cu reapariţia în acest loc a lui Peter şi Valentine, cel mai important era descolada. Reuşise Ela să-l transforme? Reuşise să creeze recolada şi virusul care avea să-i transforme pe oamenii de pe Calea? Dacă Miro reuşise să-şi recreeze trupul iar Ender fusese capabil, nu se ştie cum, să invoce fantomele trecutului său şi să le reîncarneze, era posibil, cu adevărat posibil, ca fiolele Elei să conţină acum viruşii ale căror configuraţii biologice le avea în memoria ei.

  — Ajută-mă, şopti din nou Ela.

  Ender şi Miro – noul Miro, cu mâna sigură şi puternică – luară fiolele întinse de ea şi începură testul. Era un test negativ: dacă bacteriile, algele şi viermişorii introduşi în eprubete rămâneau neafectaţi timp de câteva minute, nu exista descolada în fiole. Dat fiind că, la urcarea în navă, fiolele fuseseră pline cu viruşii vii, aceasta ar fi fost o dovadă că, cel puţin, se întâmplase ceva în sensul neutralizării lor. Dacă într-adevăr era recolada sau numai o variantă moartă sau inertă a descoladei, rămânea să verifice 1a întoarcere.

  Micile organisme nu suferiseră nici o transformare. În testele anterioare, pe Lusitania, soluţia de bacterii trecuse de la albastru la galben în prezenţa descoladei, iar acum rămăsese albastră. Pe Lusitania, viermişorii muriseră repede şi se ridicaseră la suprafaţă, ca o spumă cenuşie. Acum se zvârcoleau în continuare, păstrându-şi culoarea purpuriu-brună, ceea însemna că procesele lor vitale nu fuseseră alterate. Iar algele, în loc să se descompună şi să se dizolve, până la dispariţia lor completă, au rămas vii, sub forma lor obişnuită de şuviţe şi cârcei.

  — Deci am terminat, spuse Ender.

  — Cel puţin putem spera, adăugă Ela.

  — Staţi jos, îi invită Miro. Dacă am terminat, ne va duce înapoi. Ender se aşeză, apoi se uită la fotoliul pe care şezuse Miro. Vechiul lui trup de infirm nu mai avea nimic omenesc. Continua să se fărâmiţeze, să se destrame, să se transforme în pulbere şi într-o ciudată substanţă lichidă. Până şi îmbrăcămintea se dezagrega, fără să lase nimic în urmă.

  — Nu mai face parte din structura mea, spuse Miro. N-a mai rămas nimic care să-i menţină coeziunea.

  — Şi cu ăştia cum rămâne? întrebă Ender. Ei de ce nu se descompun?

  — Dar tu? întrebă Peter. Tu de ce nu te descompui? Nimeni nu mai are nevoie de tine acum. Nu eşti decât un târâie-brâu ramolit, care nici femeia nu şi-o mai poate ţine lângă el. N-ai fost în stare măcar să zămisleşti vreun copil, vai de capul tău de eunuc bătrân. Dă-te la o parte şi lasă drum liber unui bărbat adevărat. Nimeni n-a avut vreodată nevoie de tine; tot ce-ai făcut tu, eu aş fi putut să fac mai bine, iar ceea ce am făcut eu, tu n-ai fi putut să egalezi.

  Ender îşi ascunse faţa în palme. Aşa ceva nu şi-ar fi închipuit nici în cele mai groaznice coşmaruri. Foarte adevărat, ştiuse că urmau să meargă într-un spaţiu unde puteau fi materializate cele mai tainice amintiri din memoria sa, dar niciodată n-ar fi crezut că Peter se mai ascundea acolo. Crezuse că scăpase de mult de ura aceea.

  Şi Valentine… de ce crease o nouă Valentine, una atât de tânără şi de perfectă, dulce şi frumoasă? Pe Lusitania îl aştepta adevărata Valentine… ce-o să-şi închipuie când o să vadă ce se născuse din mintea lui? Poate că, aflând cât de aproape fusese de inima lui, se va simţi măgulită şi va afla în acelaşi timp că el o preţuia pe cea care fusese înainte, nu pe Valentine de acum.

  Cel mai întunecat, alături de cel mai luminos secret al sufletului său aveau să iasă la iveală imediat ce uşa se va deschide şi el va trebuia să calce din nou pe pământul Lusitaniei.

  — Vă cer să dispăreţi, strigă Ender. În pulbere să vă prefaceţi!

  — Fă-o tu mai întâi, bătrâne, spuse Peter. Viaţa ta e terminată, în vreme ce a mea abia începe. Tot ce-a trebuit să încerc pentru prima oară pe Pământ, planeta aia bătrână şi obosită… a fost la fel e uşor pe cât mi-ar fi să te ucid, pe loc, dacă aş vrea. Să-ţi frâng gâtul ca pe-o scobitoare.

  — Încearcă, şopti Ender. Nu mai sunt puştiul speriat de altădată.

  — Dar nici nu te poţi măsura cu mine. Niciodată n-ai putut şi nicicând nu vei putea. Ai prea mult suflet. Eşti ca Valentine. Dai înapoi când e nevoie să faci ceea ce trebuie făcut şi ajungi moale şi slab, uşor de distrus.

  Un fulger de lumină. Era oare moartea în Spaţiul Exterior? Pierduse oare Jane configuraţia din memoria ei? Explodaseră sau se prăbuşeau pe un soare?

  Nu. Uşa se deschise şi lumina dimineţii lusitane destrămă întunericul relativ din interiorul navei.

  — Nu ieşiţi? ţipă Grego, vârându-şi capul înăuntru. Nu…

  În aceeaşi clipă îi văzu. Ender înţelese că îi număra în gând.

  — Nossa Senhora, şopti Grego. Ăştia de unde dracu' au apărut?

  — Din harababura existentă în căpăţâna lui Ender, spuse Peter.

  — Din amintiri vechi şi gingaşe, adăugă noua Valentine.

  — Ajută-mă cu viruşii ăştia, zise Ela.