Dar încă mai avea întrebări despre tot ce era legat de purificare. „De ce nu urmăreşti câte-o linie în fiecare zi, dimineaţa, ca să ştii că ai scăpat de-o grijă? De ce nu acoperi duşumeaua cu un covor?” Tare greu mai era să-i explice lui Wang-Mu că zeii nu puteau fi păcăliţi prin astfel de stratageme caraghioase.

  „Ce s-ar întâmpla dacă pe întreaga planetă n-ar exista deloc lemne? Te-ar arde zeii ca pe o foaie de hârtie? Ar veni un dragon să te ducă de-aici?”

  Qing-Jao nu putea răspunde la întrebările fetei decât spunându-i că asta îi cereau zeii să facă. Dacă nu ar fi existat nici o fibră de lemn pe întreaga planetă, zeii nu i-ar fi dat o astfel de însărcinare. La care Wang-Mu a replicat că ar trebui să se dea o lege împotriva lemnului, încât Qing-Jao să scape de tot chinul acesta.

  Cei ce n-au auzit glasul zeilor, pur şi simplu nu pot înţelege.

  Astăzi, totuşi, întrebările lui Wang-Mu nu aveau nimic de a face cu zeii sau, cel puţin, nu aveau nimic de a face cu ei la prima vedere.

  — Ce anume a oprit până la urmă Flota Lusitania? întrebă Wang-Mu.

  Qing-Jao a fost ispitită să ia întrebarea în glumă şi să răspundă râzând: „Dacă aş şti, acum m-aş odihni!” Dar apoi îşi dădu seama că Wang-Mu nici n-ar fi trebuit să ştie că Flota Lusitania dispăruse.

  — De unde ai auzit tu despre Flota Lusitania?

  — Păi, ştiu să citesc, nu? zi se Wang-Mu, parcă un pic cam prea mândră. Dar de ce să nu fi fost mândră? Qing-Jao îi spusese, cu bună credinţă, că învăţa foarte repede şi că reuşea să deducă multe lucruri singură. Era foarte inteligentă şi Qing-Jao ştia că n-ar trebui să fie surprinsă dacă Wang-Mu înţelegea mai mult decât i se spunea în mod direct.

  — Pot să văd şi eu ce apare mereu pe terminalul tău, continuă Wang-Mu, şi tot timpul e ceva legat de Flota Lusitania. De asemenea, ai discutat cu tatăl tău din prima zi de când am ajuns aici. N-am înţeles mai nimic din ce-ai spus, dar avea legătură cu Flota Lusitania. Vocea lui Wang-Mu se umplu instantaneu de scârbă: Fie ca zeii să se pişe în faţa ăluia care a trimis flota.

  Vehemenţa ei era şi aşa îndeajuns de şocantă; faptul că Wang-Mu ridicase glasul împotriva Congresului Stelar era incredibil.

  — Ştii cumva cine a trimis flota? întrebă Qing-Jao.

  — Bineînţeles: politicienii din Congresul Stelar, care încearcă astfel să distrugă orice speranţă ca vreuna din planetele colonii să-şi câştige independenţa.

  Aşadar, Wang-Mu ştia că vorbea ca un trădător; Qing-Jao îşi aminti de cuvintele asemănătoare spuse de ea însăşi, cu mult timp în urmă, şi o cuprinse sila; faptul că erau rostite din nou în prezenţa ei, de către propria ei slujnică de taină, era scandalos.

  — Şi ce mai ştii tu despre acest subiect? Sunt probleme de competenţa Congresului şi iată-te vorbind despre independenţă, colonii şi…

  Wang-Mu căzu în genunchi, cu fruntea la podea. Qing-Jao se ruşină imediat pentru că vorbise cu atâta asprime.

  — Ei, haide, Wang-Mu, ridică-te.

  — Eşti supărată pe mine.

  — Sunt uluită că te aud vorbind astfel, asta-i tot. Unde-ai auzit asemenea prostii?

  — Toată lumea vorbeşte, zise Wang-Mu.

  — Nu toată lumea. Tata nu spune niciodată asemenea lucruri. Pe de altă parte, Demostene le repetă.

  Qing-Jao îşi aminti ce simţise când citise prima oară cuvintele lui Demostene, cât de logic, de drept şi de adevărat i se păruse totul. Abia mai târziu, când tatăl ei i-a explicat că Demostene era inamicul conducătorilor şi, prin urmare, inamicul zeilor, abia atunci şi-a dat seama cât de linguşitoare şi de amăgitoare fuseseră cuvintele trădătorului, care aproape reuşise s-o convingă că Flota Lusitania era o forţă a răului. Dacă Demostene fusese în stare să păcălească o fată instruită şi pe deasupra vorbitoare-cu-zeii precum Qing-Jao, nu era de mirare că acum auzea cuvintele lui, ca adevăruri, în gura unei fete de rând.

  — Cine e Demostene? întrebă Wang-Mu.

  — Un trădător care, după cât se pare, a reuşit mai mult decât şi-a putut închipui cineva.

  Îşi dădea seama Congresul că ideile lui Demostene erau repetate de către oameni care nici măcar nu auziseră de el? Înţelegea oare cineva ce semnificaţie avea acest fapt? Ideile lui Demostene ajunseseră subiecte banale de discuţie între oamenii de rând. Lucrurile luaseră o întorsătură mult mai periculoasă decât îşi închipuise Qing-Jao.

  — N-are importanţă, spuse Qing-Jao. Vorbeşte-mi despre Flota Lusitania.

  — Cum să vorbesc, dacă te superi?

  Qing-Jao aşteptă cu răbdare.

  — Bine, atunci, spuse Wang-Mu, dar cu aceeaşi expresie de precauţie. Tata zice – şi tot aşa zice şi Pan Ku-Wei, prietenul; lui foarte înţelept care, o dată, a fost cât pe-aci să treacă de examenul pentru angajarea în serviciul civil…

  — Ce spun ei?

  — Că e foarte rău că dacă a fost trimisă o flotă atât de mare împotriva unei colonii dintre cele mai mici, numai pentru că cei din colonie au refuzat să extrădeze pe doi dintre cetăţenii lor spre a fi judecaţi pe o altă planetă. Ei zic că dreptatea e în întregime de partea Lusitaniei, pentru că a trimite oamenii de pe o planetă pe alta împotriva voinţei lor înseamnă să-i îndepărtezi pentru totdeauna de familie şi prieteni. E ca şi cum i-ai condamna înainte de a-i judeca.

  — Şi dacă sunt vinovaţi?

  — Asta trebuie s-o hotărască tribunalele de pe propria lor planetă, unde oamenii îi cunosc şi pot să le cântărească fărădelegile cu dreptate, şi nu cei din Congres, aflaţi la o depărtare atât de mare încât nu ştiu nimic iar de înţeles, înţeleg şi mai puţin. Wang-Mu îşi înclină capul. Aşa spune Pan Ku-wei.

  Qing-Jao îşi stăpâni repulsia provocată de cuvintele trădătoare ale lui Wang-Mu; era important să ştie ce gândeau oamenii de rând, chiar dacă simpla ascultare a unor astfel de vorbe îi dădeau lui Qing-Jao certitudinea că zeii se vor mânia pe ea pentru atâta lipsă de loialitate.

  — Deci tu crezi că Flota Lusitania nu ar fi trebuit să plece niciodată?

  — Dacă au fost în stare să trimită o flotă împotriva Lusitaniei fără un motiv întemeiat, ce i-ar putea opri să trimită o flotă şi împotriva planetei noastre? Şi noi suntem o colonie, nu facem parte dintre cele O Sută de Planete şi nici membri ai Congresului nu suntem. Ce i-ar putea opri să declare că Han Fei-Tzu e un trădător şi să-l trimită în exil pe cine ştie ce planetă îndepărtată, de unde să mai revină abia peste şaizeci de ani?

  Gândul acesta era unul dintre cele mai îngrozitoare, şi era o mare impertinenţă din partea lui Wang-Mu să-l aducă în discuţie pe tatăl ei; nu pentru că ea era doar o slujnică, ci pentru că ar fi fost o impertinenţă din partea oricui să şi-l imagineze pe marele Han Fei-Tzu condamnat pentru o fărădelege. Pierzându-şi pentru moment cumpătul, Qing-Jao dădu glas mâniei ce o cuprinsese:

  — Congresul Stelar nu l-ar trata niciodată pe tatăl meu ca pe un criminal!

  — Iartă-mă, Qing-Jao. Mi-ai poruncit să-ţi repet ce a zis tatăl meu.

  — Vrei să spui că tatăl tău a vorbit despre Han Fei-Tzu?

  — Toţi oamenii din Jonlei ştiu că Han Fei-Tzu este cel mai onorabil dintre locuitorii planetei Calea. Faptul că în oraşul nostru se află Casa Han e cea mai mare mândrie a noastră.

  „Aşadar” îşi spuse Qing-Jao în gând, „ai ştiut exact cât de mare ţi-a fost ambiţia când te-ai hotărât să devii slujnica fiicei sale.”

  — Nici eu şi nici ei n-am vrut să dăm dovadă de lipsă de respect, dar recunoaşte că în clipa în care Congresul ar crede de cuviinţă, ar putea să ordone planetei Calea să-l trimită pe tatăl tău să fie judecat pe o altă planetă.

  — Niciodată n-ar face…

  — Dar ai putea? insistă Wang-Mu.

  — Calea e o colonie, spuse Qing-Jao. Legea prevede aşa ceva, dar Congresul Stelar n-ar face niciodată…

  — Dar dacă au făcut-o cu Lusitania, de ce n-ar face-o şi cu Calea?

  — Pentru că xenologii de pe Lusitania au fost vinovaţi de crime care…

  — Oamenii de pe Lusitania nu sunt de aceeaşi părere. Guvernul lor a refuzat să-i extrădeze pentru a fi judecaţi.

  — Iată lucrul cel mai grav. Cum poate îndrăzni un guvern planetar să creadă că ştie mai bine decât Congresul ce e de făcut?

  — Bine, dar ei ştiu totul! spuse Wang-Mu pe un ton de parcă ideea era atât de firească încât toată lumea ar fi trebuit s-o cunoască. Ei îi ştiu foarte bine pe xenologi. Dacă Congresul Stelar ar ordona planetei Calea să-l trimită pe Han Fei-Tzu să fie judecat pentru o crimă pe care noi toţi ştim că n-a comis-o, nu crezi că ar trebui mai bine să ne răzvrătim decât să ne lipsim de un om atât de important? Atunci ei ar trimite o flotă împotriva noastră.

  — Congresul Stelar este izvorul justiţiei pe toate cele O Sută de Planete.

  Qing-Jao rostise aceste cuvinte pe un ton că nu dădea drept la replică. Discuţia era încheiată.

  Imprudentă, Wang-Mu nu tăcu:

  — Dar Calea nu face parte dintre cele O Sută de Planete, nu-i aşa? Nu suntem decât o colonie, deci pot să ne facă ce vor, şi nu-i cinstit.

  În final, Wang-Mu dădu cu hotărâre din cap, ca şi cum era convinsă că învinsese în această controversă. Qing-Jao aproape pufni în râs. Ar fi râs dacă n-ar fi fost atât de supărată. În parte, supărarea ei se datora faptului că Wang-Mu o întrerupsese de mai multe ori, ba chiar o contrazisese, lucru pe care profesorii ei avuseseră întotdeauna grijă să nu-l facă. Totuşi, impertinenţa manifestată de Wang-Mu era probabil ceva pozitiv iar mânia lui Qing-Jao era un semn că devenise prea obişnuită cu respectul nemeritat pe care oamenii îl arătau ideilor sale, numai pentru că fuseseră rostite de buzele unei vorbitoare-cu-zeii. Wang-Mu trebuia încurajată să vorbească în felul acesta. Partea aceea a făpturii lui Qing-Jao care se înfuriase nu era deloc bună şi trebuia să se descotorosească de ea.

  Dar mânia lui Qing-Jao fusese provocată în bună măsură de felul în care Wang-Mu vorbise despre Congresul Stelar, ca şi cum nu l-ar fi considerat autoritatea supremă a întregii omeniri; ca şi cum şi-ar fi închipuit că planeta Calea era mai importantă decât voinţa colectivă a tuturor planetelor. Chiar dacă inimaginabilul s-ar fi întâmplat şi Han Fei-Tzu ar fi primit ordinul de a merge să fie judecat pe o planetă aflată la o sută de ani-lumină distanţă, ar fi făcut-o fără să murmure şi s-ar fi înfuriat grozav dacă cineva de pe Calea ar fi opus cea mai mică rezistenţă. Să se răzvrătească precum Lusitania? De neconceput. Numai gândul la aşa ceva o făcu pe Qing-Jao să se simtă murdară.

  Murdară. Impură. Gândul atât de rebel o obligă să caute o fibră pe care s-o urmărească.

  — Qing-Jao! ţipă Wang-Mu imediat ce stăpâna ei îngenunche şi se aplecă deasupra duşumelei. Te rog, spune-mi că zeii nu te pedepsesc pentru că ai ascultat vorbele pe care ţi le-am aruncat!

  — Zeii nu mă pedepsesc. Mă purifică.

  — Dar n-au fost ale mele vorbele acelea, Qing-Jao! Au fost vorbele unor oameni care nici măcar nu sunt aici.

  — Indiferent cine le-a spus, sunt impure.

  — Dar nu-i drept să te purifici pentru nişte idei care n-au fost niciodată ale tale şi în care nici n-ai crezut!

  Din ce în ce mai rău! Chiar n-are de gând să se oprească?

  — Acum trebuie să te ascult spunându-mi că înşişi zeii sunt nedrepţi?

  — Sunt, dacă le pedepsesc pentru cuvintele altora!

  Fata depăşise orice măsură.

  — Ei poftim, acum eşti mai înţeleaptă decât zeii?

  — Ar putea la fel de bine să te pedepsească pentru că eşti atrasă de gravitaţie sau pentru că atunci când plouă ţi se udă hainele!

  — Dacă mi-ar porunci să mă purific pentru astfel de lucruri, aş face-o şi aş zice că e un act de justiţie.

  — Atunci justiţia n-are nici o noimă! ţipă Wang-Mu. Când tu pronunţi cuvântul „justiţie”, înţelegi prin el „ceea ce zeii hotărăsc”. Dar când îl pronunţ eu, mă gândesc la dreptate şi înţeleg ca oamenii să fie pedepsiţi numai pentru ceea ce au făcut cu rea intenţie, şi…

  — Trebuie să accept ceea ce zeii înţeleg prin justiţie.

  — Justiţia e justiţie, indiferent ce ar avea de spus zeii!

  Qing-Jao se abţinu cu greu să se ridice şi s-o pălmuiască pe slujnica ei de taină. Ar fi fost îndreptăţită s-o facă, căci Wang-Mu îi provocase o durere atât de mare încât parcă ar fi lovit-o cu toată puterea. Dar nu-i stătea în fire lui Qing-Jao să lovească o persoană care nu avea libertatea să răspundă în acelaşi fel. În plus, apăruse o enigmă mult mai interesantă: în definitiv, zeii o trimiseseră pe Wang-Mu – Qing-Jao era deja sigură —, aşadar, în loc să intre într-o controversă directă cu Wang-Mu, trebuia să înţeleagă care a fost intenţia zeilor când i-au trimis o servitoare care rostea cuvinte atât de ruşinoase şi de lipsite de respect.

  Zeii o împinseseră pe Wang-Mu să spună că era nedrept ca stăpâna ei să fie pedepsită numai pentru că ascultase opiniile necuviincioase ale altora. Poate că ceea ce susţinea Wang-Mu era adevărat, dar tot atât de adevărat era că zeii nu puteau fi nedrepţi. În consecinţă, ei nu o pedepseau pe Qing-Jao numai pentru că ascultase vorbele trădătoare ale oamenilor. Nu, Qing-Jao trebuia să se purifice pentru că, în adâncul sufletului ei, exista probabil un colţişor în care credea acele opinii. Trebuia să se cureţe pentru că, într-un loc ascuns al făpturii sale, încă se mai îndoia de mandatul ceresc al Congresului Stelar, încă mai credea că hotărârile acestuia nu erau juste.

  Imediat, Qing-Jao se târî până la peretele cel mai apropiat şi începu să caute fibra pe care se cuvenea s-o urmărească. Datorită cuvintelor lui Wang-Mu, descoperise în adâncul ei o murdărie ascunsă. Zeii o aduseseră mai aproape cu un pas de cunoaşterea celor mai întunecate locuri dinlăuntrul fiinţei sale, deci într-o bună zi va fi cu desăvârşire plină de lumină, binemeritându-şi astfel numele care acum nu era decât o zeflemea. „O parte din mine se îndoieşte de dreptatea Congresului Stelar. O, Zei, pentru binele strămoşilor mei, al poporului meu, al conducătorilor mei şi, la urmă, pentru binele meu, alungaţi această îndoială din mine şi faceţi-mă curată!”

  Când termină să urmărească linia – şi nu a fost nevoie decât de o singură fibră pentru a se simţi iarăşi curată – o văzu pe Wang-Mu, care şedea liniştită într-un colţ şi o privea. Toată mânia lui Qing-Jao dispăruse acum şi, mai mult, îi era recunoscătoare lui Wang-Mu fiindcă, fără voia ei, fusese o unealtă a zeilor, ajutând-o să înţeleagă un nou adevăr. Totuşi, Wang-Mu trebuia să priceapă că întrecuse măsura.

  — În casa asta toţi suntem slujitori loiali ai Congresului Stelar, spuse Qing-Jao cu o voce blândă şi cu expresia cea mai binevoitoare pe care şi-o putea compune. Iar dacă eşti credincioasă acestei case, ai să slujeşti şi tu Congresul din toată inima.

  Cum putea să-i explice lui Wang-Mu cât de dureros învăţase ea însăşi lecţia aceasta, cât de dureros o învăţa şi acum? Avea nevoie de Wang-Mu ca s-o ajute, nu să-i îngreuneze strădaniile.

  — Preasfinţia ta, n-am ştiut, spuse Wang-Mu, şi n-am bănuit. Întotdeauna am auzit numele lui Han Fei-Tzu pomenit ca numele celui mai nobil slujitor al Căii. Am crezut că slujiţi Calea, nu Congresul, altfel niciodată n-aş…

  — Niciodată n-ai fi venit să lucrezi aici?

  — Niciodată n-aş fi vorbit cu atâta asprime despre Congres. Te-aş fi slujit chiar dacă ai fi locuit în casa unui dragon.

  „Poate că acolo locuiesc”, îşi spuse Qing-Jao. „Poate că zeul care mă purifică e un dragon, rece şi fierbinte, îngrozitor şi minunat.”

  — Ţine minte, Wang-Mu, că planeta numită Calea nu este Calea însăşi, ci a fost numită aşa doar pentru a ne reaminti să trăim zi de zi după adevărata Cale. Tatăl meu şi cu mine slujim Congresul pentru că are mandatul cerului, iar Calea ne cere să-l slujim chiar şi peste dorinţele şi nevoile unei anumite planete ce poartă numele Calea.

  Wang-Mu se uită la cu ochii mari, fără să clipească. Înţelesese oare? Crezuse? N-avea importanţă – va învăţa să creadă, cu timpul.

  — Du-te acum, Wang-Mu. Trebuie să lucrez.

  — Da, Qing-Jao.

  Wang-Mu se ridică imediat şi, cu capul plecat, se retrase mergând cu spatele. Qing-Jao îşi îndreptă atenţia către terminalul ei. Dar, în timp ce comanda afişarea pe display a altor rapoarte, deveni conştientă de prezenţa cuiva în încăpere. Se răsuci cu scaun cu tot; o văzu pe Wang-Mu în pragul uşii.

  — Ce doreşti? întrebă Qing-Jao.

  — Vreau să te-ntreb dacă e de datoria unei slujnice de taină să-ţi spună orice idee îi trece prin cap, chiar dacă se dovedeşte a fi o prostie?

  — Poţi să-mi spui tot ce vrei. Te-am pedepsit eu vreodată?

  — Atunci te rog să mă ierţi, stăpâna mea, dacă îndrăznesc să-ţi spun ceva despre însărcinarea la care lucrezi.

  Ce putea să ştie Wang-Mu despre Flota Lusitania? Fata învăţa repede, dar Qing-Jao continua să-i predea noţiuni atât de elementare încât era absurd să creadă că slujnica ei ar putea măcar să priceapă problemele, darămite să se gândească la un răspuns. Cu toate acestea, tatăl ei o învăţase că servitorii sunt întotdeauna mai mulţumiţi atunci când ştiu că stăpânul lor îşi apleacă urechea la ceea ce au ei de zis.

  — Te rog să-mi spui. Cum ai putea fi să rosteşti o prostie mai mare decât lucrurile pe care eu însămi deja le-am spus?

  — Iubita mea soră mai mare, începu Wang-Mu, de fapt de la tine am luat ideea. Ai zis de atâtea ori că nimic din ceea ce ştiinţa şi întreaga istorie ne-au învăţat nu ar fi putut provoca dispariţia atât de perfectă a Flotei Lusitania.

  — Dar uite că s-a întâmplat, deci, la urma urmelor, trebuie să fi fost posibil.

  — Ceea ce mi-a venit în minte, dulcea mea Qing-Jao, reluă Wang-Mu, este un lucru pe care mi l-ai explicat atunci când am studiat logica, ceva despre cauza primară şi cea finală. În tot acest timp ai căutat cauzele primare: cum oare a dispărut o întreagă flotă? Dar ai căutat vreodată cauza finală, mai bine zis care a fost scopul celui care a anihilat sau chiar a distrus flota?

  — Toată lumea ştie de ce ar vrea anumiţi oameni ca flota să fie oprită: încearcă să apere drepturile coloniilor sau le-a intrat în cap ideea ridicolă că cei din Congres intenţionează să-i distrugă pe pequeninos împreună cu întreaga Lusitanie. Sunt miliarde de oameni care ar dori să oprească navele. Toţi aceştia sunt răzvrătiţi în sufletele lor şi duşmani ai zeilor.

  — Dar cineva chiar a făcut-o, zise Wang-Mu. Iar dacă nu poţi să descoperi în mod direct ce s-a întâmplat cu flota, atunci poate aflând cine a făcut-o, vei afla şi cum a procedat.

  — Nu ştim nici măcar dacă a făcut-o cineva, replică Qing-Jao. Se poate să fi fost ceva. Fenomenele naturale nu au nici un scop, deoarece n-au raţiune.

  Wang-Mu îşi înclină capul.

  — În cazul acesta, chiar te-am făcut să-ţi pierzi timpul, Qing-Jao. Te rog să mă ierţi. Ar fi trebuit să plec atunci când mi-ai poruncit.

  — Nu-i nimic, spuse Qing-Jao.

  Wang-Mu ieşise deja şi Qing-Jao nu ştia dacă slujnica auzise cuvintele ei liniştitoare. „N-are importanţă. Dacă Wang-Mu s-a simţit jignită, mă revanşez faţă de ea mai târziu. Drăguţ din partea ei că s-a gândit să mă ajute. Am să-i spun că mă bucur că ştiu că are un suflet atât de zelos.”

  După ce Wang-Mu plecă, Qing-Jao se întoarse la terminal. Fără prea multă tragere de inimă, trecu în revistă rapoartele pe afişajul calculatorului. Pe toate le văzuse de atâtea ori înainte şi nu găsise nimic util! De ce ar fi fost altfel acum? Poate că aceste rapoarte şi rezumate nu-i dezvăluiau nimic pentru că nu era nimic de găsit. Poate că flota dispăruse fiindcă cine ştie ce zeu o luase razna; se cunoşteau relatări ale unor astfel de întâmplări în vremurile de demult. Poate că nu exista nici o dovadă a intervenţiei umane pentru că nu un om o făcuse. „Ce ar zice tata de una ca asta?” se întrebă ea. Cum s-ar putea descurca Congresul cu o zeitate cuprinsă de nebunie? Dacă nu erau în stare să dea de urma scriitorului acela instigator, Demostene, cum sperau să urmărească şi să prindă un zeu.

  „Oricine-ar fi acest Demostene, chiar acum se prăpădeşte de râs”, reflectă Qing-Jao. Atâtea strădanii din partea lui să-i convingă pe oameni că guvernanţii nu au avut dreptate când au trimis o flotă militară, şi uite că acum flota s-a oprit din drum, exact aşa cum a dorit Demostene!

  „Exact aşa cum a dorit Demostene.” Pentru prima oară, Qing-Jao făcu o conexiune mentală atât de evidentă încât nu-i venea să creadă că nu se gândise la ea până atunci. La drept vorbind, era atât de evidentă încât poliţiile din multe oraşe porniseră de la presupunerea că cei cunoscuţi deja ca simpatizanţi ai lui Demostene aveau în mod cert un amestec în dispariţia flotei. Îi arestaseră pe toţi cei suspectaţi de rebeliune şi încercaseră să obţină cu forţa mărturisiri din partea lor, dar bineînţeles că nu-l interogaseră pe Demostene, căci nimeni nu ştia cine era.

  Demostene, atât de viclean încât nu fusese descoperit atâţia ani, în pofida tuturor investigaţiilor întreprinse de poliţia Congresului; Demostene, care era tot atât de greu de găsit ca şi cauza dispariţiei flotei. Dacă a fost în stare să se ascundă atâta vreme, de ce n-ar fi răspunzător pentru tot restul? „Dacă-l găsesc pe Demostene, poate voi afla şi cum a dispărut flota. N-aş zice că am habar de unde ar trebui să încep, dar cel puţin e o nouă cale de abordare. Măcar n-o să mai citesc la nesfârşit rapoarte inutile, lipsite de conţinut.”

  Brusc, Qing-Jao îşi aminti cine spusese aproape exact acelaşi lucru, cu numai câteva clipe mai devreme. Simţi cum se înroşeşte, iar sângele îi năvăli fierbinte în obraji. „Cât de arogantă am fost, arătându-mă condescendentă faţă de Wang-Mu, tratând-o de sus pentru că şi-a închipuit că m-ar putea ajuta în misiunea mea măreaţă. Iar acum, după nici cinci minute, gândul pe care mi l-a strecurat în minte a înflorit într-un plan. Chiar dacă planul eşuează, ea a fost cea care mi l-a sugerat, sau cel puţin m-a împins să mă gândesc la el. Prin urmare, eu am fost o proastă că am crezut-o pe ea neroadă.” Lacrimi de ruşine umplură ochii lui Qing-Jao.

  Deodată îi veniră în minte nişte versuri celebre dintr-un cântec scris de străbuna sa de suflet:

  Aş vrea să chem înapoi florile de coacăz care au căzut, deşi florile din păr au rămas.

  Poeta Li Qing-Jao cunoştea durerea provocată de regretul pentru cuvintele care ne-au scăpat deja printre buze şi nu mai pot fi chemate vreodată înapoi. Era însă îndeajuns de înţeleaptă să-şi aducă aminte că, deşi acele cuvinte au dispărut, mai rămân destule altele care aşteaptă să fie rostite, ca florile de păr.

  Spre a-şi alina ruşinea de a fi fost atât de trufaşă, Qing-Jao începu să recite strofele cântecului, dar când ajunse la versul: „bărcile-dragon de pe râu”, gândul îi zbură la Flota Lusitania şi văzu în minte toate acele astronave ca pe nişte bărci pe un râu, pictate în culori fioroase, plutind acum în voia curentului, atât de departe de mal încât cei din ele nu mai puteau fi auziţi, oricât de tare strigau.

  De la bărcile-dragon, gândurile ei trecură la zmeiele-dragon, şi îşi imagină Flota Lusitania ca pe un stol de zmeie cu aripile frânte, rătăcind în bătaia vântului, scăpate din mâna copilului care le ridicase în aer la început. Ce minunat era să le vezi plutind în libertate; totuşi, cât de groaznic trebuie să fi fost pentru ele, care nu-şi doriseră niciodată libertatea!

  Nu m-am temut de vânturile sălbatice, nici de ploaia furioasă.

  Cuvintele îi veniră din nou în minte. Nu m-am temut. Vânturi sălbatice. Ploaia furioasă. Nu m-am temut în timp ce închinam şi beam din paharele cu vin de coacăze cald, iar acum nu mai ştiu cum să fac să aduc vremurile acelea înapoi.

  „Străbuna mea de suflet putea să-şi înece teama în vin pentru că avea cu cine să-l bea”, reflectă Qing-Jao. Chiar şi acum…

  singură pe rogojina mea, cu o ceaşcă în mâini, privesc cu tristeţe în gol.

  …poeta îşi aminteşte de prietenul ei plecat. „Eu de cine-mi amintesc acum?” se întrebă Qing-Jao. „Unde e iubirea mea gingaşă? Ce epocă trebuie să fi fost atunci, când marea Li Qing-Jao era încă o muritoare şi când bărbaţii şi femeile puteai fi împreună, ca prieteni tandri, fără să-i preocupe cine era vorbitor-cu-zeii şi cine nu? Pe atunci, o femeie putea duce o astfel de viaţă încât, chiar şi în singurătatea ei, îi rămâneau amintirile. Eu nu-mi amintesc nici măcar chipul mamei mele, doar tablourile fără relief; nu pot să-mi amintesc cum îşi întorcea capul, în vreme ce ochii ei priveau mereu către mine. Îl am numai pe tatăl meu, care e asemenea unui zeu: pot să-l venerez, să mă supun lui şi chiar să-l iubesc, dar niciodată nu pot glumi cu el; când îl mai necăjesc, totdeauna sunt atentă să văd dacă încuviinţează felul în care-l necăjesc. O am şi pe Wang-Mu; cât de hotărât am vorbit despre cum o să fim noi prietene, dar o tratez ca pe o slujnică, nu uit nici măcar o clipă cine este vorbitor-cu-zeii şi cine nu. E ca un zid peste care nu se poate trece nicicând. Sunt singură acum şi veşnic voi fi singură.”

  O răcoare limpede pătrunde prin perdeaua ferestrei, luna nouă de dincolo de zăbrelele aurite, Se cutremură. „Eu şi luna. Parcă zeii se gândeau la luna lor ca la o fecioară rece, zeiţă a vânătorii? Nu asta sunt eu acum? Am şaisprezece şi sunt neatinsă…” şi aud un flaut sunând, de parcă ar sosi cineva.

  „Ascult şi iar ascult, dar nu aud niciodată melodia care să vestească sosirea cuiva…”

  Nu. Ceea ce auzea erau sunetele îndepărtate ce însoţeau pregătirea mesei: zăngănit de castroane şi linguri, râsete dinspre bucătărie. Smulsă din starea de reverie, îşi şterse cu mâna lacrimile caraghioase de pe obraji. Cum putuse să se creadă singură, când crescuse în casa aceasta plină, în care toţi o îngrijiseră cu dragoste încă de pe vreme când era de-o şchioapă? „Uite cum stau aici şi-mi recit singură fragmente din poezii străvechi când am atâtea de făcut.”

  Ceru imediat rapoartele investigaţiilor privind identitatea lui Demostene.

  Rapoartele o făcură să creadă pentru o clipă că şi acesta era un drum închis. Mai bine de treizeci de scriitori de pe aproape tot atâtea planete fuseseră arestaţi pentru publicarea unor documente instigatoare sub numele acesta. Congresul Stelar ajunsese la concluzia evidentă că Demostene nu era decât un nume generic folosit de orice rebel care voia să atragă atenţia asupra sa. Nu exista nici un Demostene real, nici măcar o conspiraţie organizată.

  Dar Qing-Jao avea îndoieli în privinţa acestei concluzii. Demostene se bucurase de un succes remarcabil în provocarea tulburărilor pe toate planetele. Putea oare să aibă atâta talent vreunul dintre trădătorii arestaţi? Greu de crezut.

  În plus, gândindu-se iarăşi la vremea când îl citise pe Demostene, Qing-Jao îşi aminti că remarcase coerenţa scrierilor sale. Singularitatea şi consistenţa viziunii sale erau doar două din trăsăturile ce-l făceau să fie atât de ispititor. Totul părea să se potrivească, să aibă o logică unitară.

  Nu totul. Demostene stabilise şi Ierarhizarea Străinilor? Utlanning, framling, raman, varelse. Ba nu, asta s-a scris cu mulţi ani în urmă, trebuie să fi fost un alt Demostene. Ierarhia acelui Demostene era oare motivul pentru care trădătorii îi foloseau numele? Ei scriau în sprijinul independenţei Lusitaniei, singura planetă unde fusese descoperită o formă de viaţă inteligentă non-umană. Era deci foarte nimerit să se folosească numele scriitorului care, pentru prima oară, învăţase omenirea că universul nu era împărţit între umani şi non-umani sau între specii inteligente şi non-inteligente.

  Unii dintre străini, afirmase acel Demostene de demult, erau framling – fiinţe umane de pe o altă planetă. Alţii erau raman – aparţinând unei alte specii inteligente, totuşi capabilă să comunice cu fiinţele omeneşti, astfel încât deosebirile puteau fi aplanate şi se ajungea în cele din urmă la decizii de comun acord. În fine, mai erau şi varelse, „fiarele înţelepte”, în mod evident inteligente, dar complet incapabile să ajungă la o bază de discuţii comună cu specia umană. Numai împotriva acestor varelse era justificat vreodată războiul; cu o specie raman oamenii puteau încheia pacea şi apoi să împartă planetele locuibile. Era o modalitate de gândire lipsită de prejudecăţi, plină de speranţa că străinii erau capabili totuşi să ne fie prieteni. Oamenii care gândeau astfel n-ar fi trimis niciodată o flotă cu Dipozitivul Dezintegrator către o planetă locuită de o specie inteligentă.

  Gândul acesta era extrem de stânjenitor: faptul că acel Demostene, care concepuse ierarhizarea, ar dezaproba totodată Flota Lusitania. Aproape imediat, Qing-Jao se văzu nevoită să se contrazică. N-avea importanţă ce ar fi gândit vechiul Demostene, nu-i aşa? Noul Demostene, instigatorul, nu era deloc un filosof înţelept care încerca să aducă pacea între rase şi naţiuni. Dimpotrivă, el încerca să semene disensiuni şi nemulţumiri între planete, să provoace dispute, poate chiar războaie între framlingi.

  Iar Demostene-instigatorul nu era doar un personaj compus, alcătuit din mai mulţi rebeli ce activau pe diferite planete. Cercetările efectuate de computerul ei îi confirmară curând această părere. Într-adevăr, fuseseră descoperiţi mulţi rebeli care publicaseră pe planetele lor, folosindu-se de numele lui Demostene, dar aceştia erau întotdeauna autorii unor materiale mărunte, ineficiente şi inutile, fără vreo legătură cu documentele cu adevărat periculoase care păreau să-şi facă apariţia simultan pe jumătate din planete. Cu toate acestea, fiecare forţă de poliţie locală fusese foarte mulţumită să declare că propriul ei Demostene insignifiant fusese autorul tuturor scrierilor, după care făcuse plecăciunea de rigoare şi declarase cazul încheiat.

  Congresul Stelar fusese la fel de mulţumit să procedeze identic cu propriile sale anchete. După ce rapoartele a câteva zeci de cazuri în care poliţiile locale arestaseră şi condamnaseră rebeli care, în mod incontestabil, publicaseră ceva sub numele Demostene, anchetatorii Congresului oftaseră uşuraţi şi declaraseră că Demostene se dovedise a fi o titulatură generică şi nicidecum o persoană anume, punând în sfârşit capăt anchetelor.

  Pe scurt, cu toţii aleseseră rezolvarea cea mai simplă. Egoişti, neloiali… Qing-Jao se simţi cuprinsă de un val de indignare pentru că unor astfel de oameni li se îngăduia să mai ocupe posturile acelea înalte. Ar trebui să fie pedepsiţi, cu mare asprime, pentru că se lăsaseră dominaţi de propria lor lene sau de dorinţa de a obţine elogii nemeritate şi abandonaseră ancheta în privinţa lui Demostene. Chiar nu-şi dădeau seama că Demostene era cu adevărat periculos, că scrierile sale deveniseră deja subiecte obişnuite de discuţie printre oamenii de rând ai unei planete şi, probabil, la fel se întâmplase şi pe altele? Din cauza lui, câţi oameni de pe câte lumi s-ar bucura dacă ar afla de dispariţia Flotei Lusitania? Indiferent cât de mulţi fuseseră cei arestaţi sub numele de Demostene, lucrările lui au continuat să apară, şi mereu cu acelaşi ton agreabil şi rezonabil. Nu, cu cât citea mai multe rapoarte, cu atât mai convinsă devenea că Demostene era un singur om, încă nedescoperit. Un om care ştia să-şi apere secretele într-o manieră incredibilă.

  Dinspre bucătărie se auzi sunetul flautului; erau chemaţi la cină. Qing-Jao îşi ridică privirea spre spaţiul de afişare de deasupra terminalului, unde încă mai plutea ultimul raport, cu numele „Demostene” repetat la nesfârşit.

  — Ştiu că exişti, Demostene, şopti ea, şi ştiu că eşti foarte viclean, dar am să te găsesc. Iar când o voi face, vei înceta războiul împotriva Congresului şi îmi vei spune ce s-a întâmplat cu Flota Lusitania. Apoi voi termina cu tine, Congresul te va pedepsi, iar tata va deveni zeu al planetei Calea şi va trăi veşnic în Apusul Nemărginit. Asta e misiunea pentru care m-am născut, pe mine m-au ales zeii pentru ducerea ei la bun sfârşit. E totuna dacă te arăţi la faţă acum sau mai târziu, căci până la urmă toţi bărbaţii şi toate femeile îşi lasă capetele jos sub picioarele zeilor.

  Flautul continua să cânte, o melodie joasă şi răguşită, smulgând-o pe Qing-Jao din gândurile ei şi atrăgând-o spre compania celor din casă. Pentru ea, muzica pe jumătate şoptită era cântecul celui mai interiorizat dintre spirite, conversaţia tăcută a copacilor pe deasupra apelor liniştite ale unui lac, sunetul amintirilor răsărite pe neaşteptate în mintea unei femei care-şi face rugăciunea. Aşa erau chemaţi la masă cei din casa nobilului Han Fei-Tzu.

  Ascultând provocarea aruncată de Qing-Jao, Jane îşi zise: „Acesta e gustul fricii de moarte. Făpturile omeneşti îl simt tot timpul şi totuşi reuşeau să meargă mai departe de la o zi la alta, ştiind că în orice clipă existenţa lor poate lua sfârşit. Dar aşa ceva se întâmplă pentru că oamenii pot să uite un lucru chiar dacă îl ştiu; eu nu pot uita niciodată, decât dacă mi-aş pierde toată memoria. Ştiu că Qing-Jao e pe punctul de a descoperi secrete care au rămas ascunse numai pentru că nimeni nu s-a străduit îndeajuns să le găsească. Iar când acele secrete vor fi cunoscute, eu voi muri.”

  — Ender, şopti ea.

  Era zi sau noapte pe Lusitania? Era treaz sau dormea? Pentru Jane, a pune o întrebare însemna fie să ştie, fie să nu ştie, deci află imediat că era noapte. Ender dormise, dar acum era treaz; era acordat pe lungimea de undă a glasului ei, realiză Jane, deşi în ultimii treizeci de ani între ei se aşternuse de multe ori tăcerea.

  — Jane, şopti el.

  Alături, soţia lui, Novinha, se mişcă în somn. Jane o auzi, sesiză vibraţiile mişcărilor ei, văzu umbrele tremurătoare prin intermediul senzorului din urechea lui Ender. Era bine că Jane nu învăţase încă ce este gelozia, altfel ar fi ajuns s-o urască pe Novinha, un trup cald alături de cel al lui Ender. Dar Novinha, făptură omenească, avea darul geloziei, şi Jane ştia că fierbea de furie ori de câte ori îl auzea pe Ender vorbindu-i femeii care trăia în rubinul din urechea lui.

  — Şşş, făcu Jane. Nu-i trezi pe cei care dorm.

  Ender îi răspunse mişcându-şi buzele şi limba, fără să-i scape printre buze altceva decât un şuierat.

  — Cum o mai duc inamicii noştri aflaţi în zbor? întrebă el.

  Era formula de salut pe care o folosea de mulţi ani.

  — Nu prea bine, răspunse Jane.

  — Poate că nu trebuia să-i blochezi. Am fi găsit o altă soluţie.

  Cuvântările lui Valentine…

  — Sunt pe cale să descopere adevăratul autor.

  — Totul e pe cale să fie descoperit.

  N-a mai adăugat: „din cauza ta”.

  — Doar pentru că Lusitania a fost condamnată la distrugere, răspunse ea, fără să mai spună „din cauza ta”.

  Vina era îndeajuns de mare pentru a fi trecută de la unul la celălalt.

  — Aşadar, ştiu despre Valentine?

  — O fată e pe punctul de a afla. Pe planeta Calea.

  — N-o cunosc.

  — O colonie relativ nouă, n-are decât două secole. Chineză, dedicată păstrării unui amestec bizar de religii vechi. Zeii le vorbesc.

  — Am trăit pe mai multe planete ale chinezilor, spuse Ender. Oamenii credeau în vechii zei pe toate aceste lumi. De fapt, zeii continuă să existe peste tot unde trăiesc oameni, chiar şi aici, în cea mai mică dintre coloniile omeneşti. Şi acum se mai petrec vindecări miraculoase la racla Os Venerados. Rooter ne-a povestit despre apariţia unei noii erezii, undeva într-o pădure, departe de aici. Nişte pequeninos se află în relaţii strânse şi permanente cu Sfântul Duh.

  — Nu pot să înţeleg, zise Jane. Nu a observat nimeni până acum că zeii spun întotdeauna ceea ce oamenii vor să audă?

  — Nu-i aşa. Adeseori, zeii ne cer să facem lucruri pe care nu le-am dorit niciodată, lucruri care ne obligă să sacrificăm totul în numele lor. Nu-i subestima pe zei.

  — Zeul tău catolic îţi vorbeşte?

  — Poate că da. Totuşi, eu nu-l aud niciodată. Sau dacă da, nu-mi dau seama niciodată că a lui e vocea pe care o aud.

  — Şi când muriţi, e adevărat că zeii vă iau şi vă duc în altă parte, unde trăiţi veşnic?

  — Nu ştiu. Morţii nu scriu niciodată.

  — Când voi muri, va veni vreun zeu să mă ducă în altă parte?

  Ender tăcu o clipă, apoi începu să-i vorbească blând:

  — A fost odată un păpuşar care n-avea nici un copil. Într-o zi, şi-a făcut o păpuşă care era atât de naturală încât părea un băieţel adevărat, iar meşterul păpuşar îl ţinea pe băieţelul de lemn în poală şi îi vorbea, ca şi cum i-ar fi vorbit propriului său copil. Nu era nebun. Ştia că nu era decât o păpuşă, dar i-a pus numele Aşchiuţă. Iată că într-o noapte a venit un zeu care, atingând păpuşa, a trezit-o la viaţă, şi când păpuşarul i-a vorbit, Aşchiuţă i-a răspuns. Meşterul păpuşar n-a spus nimănui nimic despre această minune. Şi-a ţinut odrasla de lemn acasă, dar i-a adus toate poveştile pe care le-a putut aduna şi veşti despre toate minunăţiile de sub ceruri. Într-o zi, păpuşarul se întorcea acasă din port, încărcat cu poveşti despre un tărâm îndepărtat, care tocmai fusese descoperit, când îşi văzu casa cuprinsă de flăcări. Fără să stea pe gânduri, încercă să alerge în casă, ţipând: „Fiul meu! Fiul meu!” Vecinii l-au oprit, spunându-i: „Ai înnebunit? N-ai nici un fiu!” A privit neputincios cum casa a ars până-n temelii şi, când flăcările s-au stins, s-a aruncat printre ruine, s-a acoperit cu cenuşa fierbinte şi a plâns amarnic. A refuzat să se lase liniştit. A refuzat să-şi reconstruiască atelierul. Când oamenii l-au întrebat de ce, a răspuns că fiul lui murise. A continuat să trăiască, lucrând prin curţile oamenilor, care-l compătimeau, căci erau siguri că incendiul îi zdruncinase minţile. Până când, într-o bună zi, trei ani mai târziu, un băieţel orfan a venit la el şi, trăgându-l de mânecă, i-a spus: „Tată, nu mai ai vreo poveste pentru mine?”

  Jane aşteptă, dar Ender nu mai spuse nimic.

  — Asta-i toată povestea?

  — Nu-i de ajuns?

  — De ce mi-ai spus-o? E vorba numai de visuri şi de dorinţe. Ce legătură au cu mine?

  — A fost povestea care mi-a venit în minte.

  — De ce ţi-a venit în minte?

  — Poate că aşa vorbeşte Dumnezeu cu mine, spuse Ender. Sau poate că sunt somnoros şi nu am ceea ce vrei tu de la mine.

  — Nici măcar nu ştiu ce vreau de la tine.

  — Eu ştiu ce vrei, zise Ender. Vrei să fii vie, să ai propriul tău corp, nu să fii dependentă de ţesătura filotică ce leagă ansiblurile. Dacă aş putea, ţi-aş da un astfel de dar. Dacă mi-ai spune cum să fac aşa ceva, aş face-o pentru tine. Dar, Jane, tu nici măcar nu ştii ce eşti. Poate că atunci când vei şti de ce exişti, ce anume te face să fii tu însuţi, atunci te vom putea salva de ziua când vor închide reţeaua ca să te ucidă.

  — Deci asta vrea să spună povestea ta? Că voi arde o dată cu casa, dar sufletul meu va ajunge în trupul unui băieţel orfan de trei ani?

  — Află cine eşti, ce eşti, care-ţi este esenţa şi vom vedea dacă vom reuşi să te mutăm într-un loc mai sigur până când se termină toată povestea asta. Avem un ansiblu. Poate vom reuşi să te punem din nou la locul tău.

  — Nu există suficiente computere pe Lusitania care să mă cuprindă.

  — N-ai de unde să ştii. Nu ştii în ce constă eul tău.

  — Tu mă îndemni să-mi găsesc sufletul.

  Rosti ultimul cuvânt pe un ton batjocoritor.

  — Jane, nu faptul că păpuşa a renăscut într-un băiat a fost un miracol, ci faptul că păpuşa a căpătat totuşi viaţă. S-a petrecut ceva care a transformat conexiunile întâmplătoare ale computerului într-o fiinţă înzestrată cu simţuri. Ceva te-a creat. Iată lucrul care acum nu are nici o logică. Restul ar trebui să fie foarte simplu.

  Ender începu să articuleze cuvintele tot mai confuz. „Vrea să-l las în pace ca să poată dormi”, gândi ea.

  — Am să mă ocup de problema asta.

  — Noapte bună, murmură el.

  Se lăsă furat de somn aproape instantaneu. Jane se întrebă: „A fost vreo clipă treaz cu adevărat? Îşi va aminti dimineaţă că am vorbit?”

  Apoi simţi o mişcare în pat. Novinha. Respiraţia ei se auzea altfel. Abia atunci a înţeles Jane: „Novinha s-a trezit în timp ce vorbeam cu Ender. Ştie ce înseamnă sunetele acelea imperceptibile, ştie că Ender subvocalizează ca să poată vorbi cu mine. Ender ar putea uita că am vorbit în noaptea aceasta, dar Novinha n-o să uite. E ca şi cum l-ar fi prins în pat cu alta. Măcar de-ar putea să se gândească la mine ca la o fiică, să zicem, ca la fiica nelegitimă a lui Ender, rodul unei legături de demult. Copilul lui zămislit în jocul fanteziei. Ar mai fi geloasă şi atunci?

  Dar sunt oare copilul lui Ender?”

  Jane începu să facă investigaţii în propriul ei trecut. Începu să-şi studieze propria natură. Încercă să descopere cine era şi de ce era vie.

  Dar, pentru că era Jane şi nu o fiinţă omenească, nu se rezuma să facă numai atât. Urmărea în acelaşi timp şi ancheta lui Qing-Jao referitoare la Demostene şi vedea cum fata se apropie tot mai mult de adevăr.

  Cu toate acestea, activitatea cea mai urgentă pentru Jane era găsirea unei modalităţi de a o determina pe Qing-Jao să pună capăt încercării de a o găsi. Aceasta era cea mai grea dintre toate problemele, căci în pofida experienţei dobândite de Jane în privinţa minţii omeneşti, în ciuda tuturor conversaţiilor ei cu Ender, fiinţele omeneşti individuale continuau să reprezinte pentru ea un mister. Jane ajunsese la următoarea concluzie: „Indiferent cât de bine ştii ce a făcut o persoană şi ce a crezut că face când a făcut lucrul respectiv, e imposibil să fii sigur ce va face în continuare.” Totuşi, nu avea de ales decât să încerce. Începu să supravegheze casa lui Han Fei-Tzu aşa cum n-o mai făcuse decât cu Ender şi, mai recent, cu fiul său vitreg, Miro. Nu-şi mai putea permite să aştepte ca Qing-Jao şi tatăl ei să introducă date în computer şi să încerce să-i înţeleagă astfel natura. Acum se văzu nevoită să preia controlul asupra computerului casei, pentru a putea folosi receptoarele audio şi video ale terminalelor din aproape toate camerele ca pe urechile şi ochii ei. Îi urmări îndeaproape. Singură şi izolată de ei, îşi dedică o parte considerabilă a atenţiei pentru a le studia şi analiza cuvintele, acţiunile, încercând să discearnă ce reprezentau unul pentru celălalt.

  Nu-i luă mult timp pentru a stabili că fata putea fi influenţată cel mai bine nu printr-o confruntare directă de argumente, ci mai degrabă convingându-l mai întâi pe tatăl ei şi apoi lăsându-l pe acesta s-o convingă pe Qing-Jao. Modalitatea aceasta era mult mai potrivită cu Calea; Qing-Jao nu şi-ar încălca niciodată loialitatea faţă de Congresul Stelar, cu excepţia cazului în care Han Fei-Tzu i-ar spune să procedeze astfel: iar atunci, nu i-ar mai rămâne decât să se supună.

  Într-un fel, sarcina lui Jane devenea astfel mult mai uşoară. Să o convingă pe Qing-Jao, o adolescentă nestatornică şi exaltată, care încă nu se înţelegea pe sine însuşi câtuşi de puţin, ar fi fost în cel mai bun caz ceva hazardat. Dar Han Fei-Tzu era un om raţional, cu un caracter bine definit şi în acelaşi timp un bărbat de o profundă sensibilitate. El putea fi convins cu argumente, mai ales dacă Jane reuşea să-l facă să înţeleagă că opunându-se Congresului ar fi acţionat spre binele planetei sale şi al omenirii în general. Nu avea nevoie decât de informaţia potrivită pentru a-l lăsa să ajungă singur la această concluzie.

  Jane înţelegea acum tot atât de mult din modelele sociale ale Căii ca şi oricare dintre locuitorii ei, pentru că absorbise toată istoria, toate rapoartele antropologice şi toate documentele din arhivele planetei. Aşa aflase un lucru tulburător: oamenii de pe Calea erau sub controlul zeilor într-o măsură mult mai mare decât oricare alţi oameni din oricare alt timp sau loc. Mai mult decât atât, felul în care zeii le vorbeau era şi mai tulburător. În mod clar, era vorba de bine cunoscutul defect cerebral denumit „deranjament obsesiv-compulsiv – DOC”. În istoria timpurie a planetei – cu şapte generaţii mai devreme, în perioada de început a colonizării, doctorii au tratat deranjamentul în mod corespunzător, dar au descoperit imediat că „vorbitorii-cu-zeii” de pe Calea nu reacţionau deloc la medicamentele normale, care în celelalte cazuri restabileau echilibrul chimic al „suficienţei”, acea certitudine a unui individ că o treabă e terminată şi că nu mai e nevoie să-şi facă griji în privinţa ei. Vorbitorii-cu-zeii manifestau întreaga paletă comportamentală asociată cu DOC, numai că defectul cerebral nu era prezent. Trebuia să existe o altă cauză, necunoscută.

  Explorând în profunzime această poveste, Jane găsi documente pe alte planete, nicidecum pe Calea, care aduceau lămuriri în această privinţă. Cercetătorii au conchis imediat că trebuie să fi fost la mijloc o mutaţie care provocase un deranjament cerebral înrudit, cu consecinţe similare. Dar imediat ce şi-au publicat rapoartele preliminare, toate cercetările au fost întrerupte, iar cercetătorii au fost repartizaţi pe altă planetă.

  Pe altă planetă; era ceva aproape de neconceput. Însemna să-i dezrădăcinezi şi să-i elimini din scurgerea normală a timpului, îndepărtându-i de toţi prietenii şi toţi membrii familiei care nu mergeau cu ei. Şi totuşi, niciunul dintre ei nu a refuzat, ceea ce arăta, în mod cert, că asupra lor se exercitase o presiune enormă. Cu toţii au părăsit Calea şi nimeni nu a mai reluat de atunci cercetările în direcţia sugerată de ei.

  Prima ipoteză a lui Jane a fost că una din agenţiile guvernamentale de pe Calea îi exilase şi pusese capăt cercetărilor lor; la urma urmelor, adepţii Căii nu-şi doreau ca religia lor să fie distrusă prin descoperirea cauzei fizice a faptului că zeii comunicau direct cu creierele lor. Dar Jane nu a găsit nici o dovadă care să ateste că guvernul local ar fi avut cunoştinţă de conţinutul integral al raportului. Singurul fragment al acestuia care circulase printre locuitorii planetei fusese concluzia generală că mesajele zeilor nu erau, în mod sigur, boala obişnuită şi tratabilă numită DOC. Populaţia de pe Calea a aflat din raport doar atât cât să îi confirme credinţa că vocea zeilor nu avea o cauză fizică cunoscută. Ştiinţa „dovedise” că zeii erau reali. Nu exista însă nici o dovadă înregistrată din care să reiasă că cineva de pe Calea ar fi întreprins vreo acţiune ulterioară de suprimare a informaţiilor sau a cercetărilor. Aceste decizii veniseră din afară. De la Congres.

  Trebuia să existe o informaţie-cheie ascunsă chiar şi faţă de Jane, a cărei minte putea pătrunde cu uşurinţă în oricare dintre memoriile electronice conectate la reţeaua ansiblurilor. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat decât dacă cei ce cunoşteau secretul se temuseră atât de mult de aflarea lui încât îl păstraseră la adăpost chiar faţă de computerele guvernamentale la care accesul era extrem de restrictiv.

  Dar Jane nu-şi putea îngădui să se lase oprită de un astfel de impediment. Trebuia să reconstituie adevărul din fragmentele de informaţii uitate din neglijenţă, în documente şi bănci de date fără nici o legătură între ele. Trebuia să găsească alte evenimente care să completeze părţile lipsă ale tabloului general. Pe termen lung, fiinţele omeneşti nu erau în stare să păstreze vreun secret faţă de cineva înzestrat cu răbdarea şi timpul nelimitate ale lui Jane. Avea să afle ce făcea Congresul cu cei de pe Calea şi, odată intrată în posesia informaţiei, avea s-o folosească pentru a o abate pe Han Qing-Jao de la traseul ei distructiv. Căci Qing-Jao, la rândul ei, descoperea secrete, unele mai vechi, care fuseseră îngropate vreme de trei mii de ani.

  Martirul

  — ENDER spune că noi ne aflăm aici, pe Lusitania, la cumpăna istoriei, că în următoarele luni sau în următorii ani aici va fi locul unde fie moartea, fie înţelegerea se va lăsa asupra tuturor speciilor înzestrate cu simţuri,

  — Cât de înţelept a fost când ne-a adus aici la timp pentru posibila noastră dispariţie!

  — Vrei să mă tachinezi, desigur.

  — Dacă am şti cum să tachinăm, probabil că am face-o.

  — În parte, Lusitania este cumpăna istoriei, deoarece voi vă aflaţi aici. Oriunde v-aţi duce, purtaţi cu voi o cumpănă.

  — Ne-am descotorosit de ea. V-am dat-o vouă. E a voastră.

  — Oriunde se întâlnesc străinii, e o cumpănă.

  — Atunci hai să nu mai fim străini.

  — Oamenii insistă să facă din noi nişte străini, e ceva încorporat în materialul lor genetic. Dar noi putem fi prieteni

  — Cuvântul e prea puternic. Să zicem că suntem concetăţeni.

  — Cel puţin atâta timp cât interesele noastre coincid.

  — Atâta timp cât stelele vor străluci, interesele noastre vor coincide.

  — Poate nu atât de mult. Poate numai atâta timp cât fiinţele omeneşti vor fi mai puternice şi mai numeroase decât noi.

  — Deocamdată e suficient.

  Quim venise la întrunire fără să protesteze, deşi era posibil să-l întârzie o zi întreagă în călătoria lui. De multă vreme învăţase să aibă răbdare. Indiferent cât de urgentă i se părea misiunea sa printre eretici, pe termen lung nu putea să realizeze mare lucru dacă nu se bucura de sprijinul coloniei umane. Atunci când episcopul Peregrino l-a rugat să participe la o întrunire cu Kovano Zeljezo, primarul satului Milagre şi guvernatorul Lusitaniei, Quim a acceptat.

  A constatat cu surprindere că la întâlnire participau şi Ouanda Saavedra, Andrew Wiggin şi cea mai mare parte a familiei Ribeira. Prezenţa mamei şi a Elei avea sens dacă întrunirea fusese convocată pentru a discuta politica privitoare la ereticii pequeninos. Dar ce să caute aici Quara şi Grego? Nu exista nici o justificare ca ei să fie implicaţi în vreo discuţie serioasă. Erau prea tineri, prea greşit informaţi, prea impetuoşi. după cum observase imediat, şi acum se certau ca nişte copii. Nu erau la fel de maturi ca Ela, care putea să facă abstracţie de sentimentele personale în interesul ştiinţei. Fireşte, Quim era îngrijorat uneori, văzând că Ela depunea prea mult zel, dar în privinţa lui Grego şi a Quarei nici nu se punea problema.

  În special Quara. Din cele spuse de Rooter, toată povestea cu ereticii a scăpat realmente de sub control atunci când Quara le-a dezvăluit purceluşilor diferitele planuri de acţiune pentru rezolvarea dificultăţilor provocate de virusul descolada. Ereticii nu şi-ar fi găsit atât de mulţi aliaţi în atât de multe păduri dacă printre purceluşi n-ar fi apărut teama că oamenii ar putea să dezlănţuie o epidemie sau să otrăvească Lusitania cu o substanţă chimică, lichidând astfel descolada şi, odată cu virusul, însăşi specia pequenino. Faptul că oamenii putuseră să ia măcar în consideraţie exterminarea indirectă a speciei lor transformase intenţia purceluşilor de a distruge omenirea doar într-o replică pe măsură.

  Şi toate acestea aveau o singură cauză: Quara nu-şi ţinuse gura. Iat-o participând acum la o întrunire unde se vor discuta chestiuni de politică. De ce? Care grupare electorală din cadrul comunităţii era reprezentată de ea? Chiar îşi închipuiau oamenii adunaţi aici că politica guvernului sau a bisericii deveniseră acum domeniul familiei Ribeira? Desigur, Olhado şi Miro nu erau de faţă, dar ce importanţă avea, căci amândoi erau infirmi; restul familiei îi trata în mod inconştient ca pe nişte copii, deşi Quim ştia foarte bine că niciunul din ei nu merita să fie scăpat din vedere cu atâta lipsă de delicateţe.

  Totuşi, Quim avea răbdare. Putea să aştepte. Putea să asculte. Putea să-i asculte până când terminau tot ce aveau de spus. Pe urmă, avea să facă ceva care să-i mulţumească şi pe Dumnezeu şi pe episcop. Fireşte, dacă nu era posibil, era de ajuns să-l mulţumească pe Dumnezeu.

  — Întrunirea asta n-a fost ideea mea… spuse primarul Kovano.

  Era un om de treabă, Quim o ştia. Un primar mai bun decât îşi dădeau seama majoritatea locuitorilor coloniei Milagre. Îl realegeau întruna pentru că avea o atitudine părintească şi se străduia din greu să ajute familiile ajunse într-o situaţie dificilă. Nu puneau prea mare preţ pe faptul că, în acelaşi timp, rezolva cu pricepere şi problemele politice; era ceva prea abstract pentru ei. S-a întâmplat însă să fie pe cât de înţelept, pe-atât de abil pe plan politic. O combinaţie rar întâlnită, care îl bucura pe Quim. „Dumnezeu a ştiut că vor veni vremuri de restrişte şi ne-a dat un conducător care să ne ajute să trecem prin toate greutăţile fără prea multă suferinţă.”

  — Dar sunt mulţumit că aţi venit cu toţii. Relaţiile dintre purceluşi şi oameni sunt mai încordate ca oricând, sau cel puţin de când Vorbitorul a venit aici şi ne-a ajutat să încheiem pacea cu ei.

  Wiggin clătină din cap, dar toată lumea ştia ce rol jucase în acele evenimente şi minimalizarea contribuţiei sale nu avea nici un rost. Chiar şi Quim fusese nevoit să recunoască, în fine, că umanistul necredincios sfârşise prin a realiza lucruri bune pe Lusitania. Trecuse multă vreme de când Quim renunţase la ura sa profundă faţă de Ender; mai mult, uneori bănuia că el, în calitate sa de misionar, era singurul din familie care înţelegea cu adevărat cu reuşise să realizeze Wiggin. Numai un misionar îl putea înţelege pe un altul de o seamă cu el.

  — Desigur, nu puţine dintre grijile noastre sunt datorate purtării nesăbuite a doi foarte neastâmpăraţi şi înfierbântaţi tineri, pe care i-am invitat aici ca să poată vedea câteva dintre consecinţele periculoase ale comportării lor stupide şi încăpăţânate.

  Quim aproape izbucni în râs. Bineînţeles, Kovano rosti toate acestea pe un ton atât de plăcut şi de blând încât Grego şi Quara pricepură cu oarecare întârziere că tocmai fuseseră mustraţi cu asprime. Dar Quim înţelesese din prima clipă. „N-ar fi trebuit să mă îndoiesc de tine, Kovano; n-ai fi invitat în ruptul capului pe cine nu trebuia la o astfel de întâlnire.”

  — După câte-am înţeles, în rândul purceluşilor a luat amploare o mişcare ce militează pentru lansarea unei astronave, cu scopul de a infecta în mod deliberat restul omenirii cu virusul descolada. Şi, datorită contribuţiei tânărului nostru papagal, aici de faţă, tot mai multe păduri acordă atenţie acestei idei.

  — Dacă vă aşteptaţi să-mi cer scuze… începu Quara.

  — Mă aştept să-ţi pui frâu la gură… sau e imposibil, măcar pentru zece minute?

  Vocea lui Kovano era încărcată de o furie neprefăcută. Quara făcu ochii mari şi trupul i se încordă în scaun.

  — Cealaltă jumătate a problemei noastre este un tânăr fizician care, din nefericire, s-a ocupat de păstrarea contactului cu masele. Kovano ridică o sprânceană către Grego. Măcar de-ai fi devenit un intelectual rezervat. În schimb, se pare că ai cultivat prietenia celor mai proşti şi mai violenţi dintre lusitani.

  — Vrei să spui, prietenia cu oameni care nu sunt de acord cu dumneata, zise Grego.

  — Cu oameni care uită că această planetă aparţine speciei pequenino, spuse Quara.

  — Planetele aparţin celor care au nevoie de ele şi ştiu cum să le facă productive, ripostă Grego.

  — Măi, copii, tăceţi din gură, altfel vă expulzez din această întrunire, şi adulţii vor hotărî ce-i de făcut.

  Grego îl privi pe Kovano cu ură.

  — Să nu-ndrăzneşti să-mi vorbeşti în felul ăsta!

  — Ba am să-ţi vorbesc aşa cum am chef, replică Kovano. Din punctul meu de vedere, amândoi aţi încălcat obligaţiile legale cu privire la păstrarea secretului şi ar trebui să vă închid pe loc.

  — Sub ce acuzaţie?

  — Vă amintiţi, desigur, că sunt investit cu puteri speciale, pentru cazurile de forţă majoră. Nu am nevoie să nici un cap de acuzare până la încheierea stării de necesitate. M-am exprimat suficient de limpede?

  — N-ai s-o faci. Ai nevoie de mine, spuse Grego. Sunt singurul fizician capabil de pe Lusitania.

  — Fizica n-o să ne mai fie de nici un folos dacă vom ajunge la o confruntare cu pequeninos.

  — Cu descolada trebuie să ne confruntăm, zise Grego.

  — Ne pierdem timpul, interveni Novinha.

  Quim se uită la mama lui pentru prima oară de începerea întrunirii. Părea foarte agitată şi înfricoşată. De mulţi ani n-o mai văzuse în asemenea hal.

  — Ne aflăm aici pentru a discuta despre misiunea asta nebunească a lui Quim, spuse Novinha.

  — Se numeşte părintele Estevăo, o corectă episcopul Peregrino, foarte pedant când era vorba de acordarea cuvenitului respect funcţionarilor bisericii.

  — E fiul meu. Am să-i spun cum poftesc.

  — Măi, dar ce irascibili suntem cu toţii azi, spuse primarul Kovano.

  Lucrurile luau o întorsătură foarte proastă. Quim evitase în mod deliberat să-i dea mamei sale detalii în privinţa misiunii sale printre eretici, fiind sigur că s-ar fi opus ca el să meargă direct la acei purceluşi care se temeau de oameni şi îi urau în mod făţiş. Quim ştia foarte bine de unde provenea groaza ei în privinţa contactului cu pequeninos. Încă din fragedă pruncie, îşi pierduse ambii părinţi din pricina virusului descolada. Xenologul Pipo fusese înlocuitorul ei de tată şi apoi primul om ucis prin torturare de către pequeninos. Novinha îşi petrecuse douăzeci de ani încercând să prevină ca iubitul ei, Libo – fiul lui Pipo şi următorul xenolog, să aibă parte de aceeaşi soartă. Se căsătorise chiar cu un alt bărbat pentru a-l împiedica pe Libo să uzeze de dreptul soţului, prin care câştiga în mod automat accesul la fişierele ei particulare, unde, era încredinţată, putea fi găsit secretul care-i determinase pe purceluşi să-l omoare pe Pipo. Şi, până la urmă, strădaniile ei s-au dovedit zadarnice. Libo a fost ucis la fel ca şi Pipo.

  Cu toate că mama aflase între timp adevăratul motiv al crimelor, cu toate că pequeninos se supuseseră jurământului solemn de a nu mai comite nici un act de violenţă împotriva unei fiinţe omeneşti, nu vedea nici o şansă ca Novinha să-şi poată folosi raţiunea când era vorba ca fiinţele iubite de ea să se aventureze printre purceluşi. Şi iat-o acum la o întrunire care fusese organizată – fără îndoială la insistenţele ei – pentru a se decide dacă Quim trebuia sau nu să plece în expediţia sa de misionarat. Se anunţa o dimineaţă neplăcută. Mama avea o experienţă de ani de zile în impunerea propriei sale voinţe. Căsătoria cu Andrew Wiggin o domolise şi o îmblânzise în multe privinţe, dar când avea impresia că unul din copiii ei se afla în pericol, îşi scotea ghearele şi nici un soţ nu mai avea o cât de mică influenţă asupra ei.

  De ce acceptaseră primarul Kovano şi episcopul Peregrino ca această întrunire să aibă loc? Ca şi cum ar fi auzit întrebarea nerostită a lui Quim, primarul Kovano începu să explice:

  — Andrew Wiggin a venit la mine cu informaţii noi. Primul meu gând a fost să păstrez totul secret, să-l trimit pe părintele Estevăo în misiune şi apoi să-i cer episcopului Peregrino să se roage. Dar Andrew m-a asigurat că, pe măsură ce pericolele care ne ameninţă cresc, este cu atât mai important ca toată lumea să acţioneze pornind de la o informare completă. Se pare că vorbitorii se comportă mai bine atunci când ştiu mai mult. Sunt politician de prea multă vreme ca să-i împărtăşesc această încredere, dar el e mai bătrân decât mine, cel puţin aşa susţine, şi mă înclin în faţa înţelepciunii sale.

  Quim ştia, fireşte, că primarul nu se înclina în faţa înţelepciunii nimănui. Pur şi simplu, Andrew Wiggin îl convinsese.

  — În timp ce relaţiile dintre pequeninos şi oameni devin tot mai… ăăă… problematice, iar colocatarul nostru invizibil, Matca, se apropie cu paşi repezi de lansarea propriilor sale astronave, se pare că problemele din afara planetei devin şi ele mai urgente. Vorbitorul în numele Morţilor m-a informat, bazându-se pe sursele sale extraplanetare, că cineva de pe planeta numită Calea este foarte aproape de descoperirea aliaţilor noştri, care au reuşit să împiedice Congresul să transmită flotei ordinul de distrugere a Lusitaniei.

  Quim observă cu interes că, după toate aparenţele, Andrew nu-i pomenise nimic primarului Kovano despre Jane. Episcopul Peregrino nu ştia nici el. Oare Grego şi Quara ştiau? Dar Ela? Mama ştia cu siguranţă. De ce mi-a spus Andrew mie, dacă faţă de atâţia alţii a păstrat secretul?

  — Sunt foarte multe şanse ca în următoarele săptămâni – sau zile – Congresul să restabilească legătura cu flota. În momentul acela, ultima noastră barieră defensivă va cădea. Numai un miracol ne-ar mai putea salva de la anihilare.

  — Prostii! spuse Grego. Dacă… chestia aia din preerie poată să construiască o astronavă pentru purceluşi, atunci poate să construiască vreo câteva şi pentru noi. Ca să putem părăsi planeta înainte să fie aruncată în fundul iadului.

  — Probabil, spuse Kovano. Şi eu am sugerat ceva de genul acesta, deşi în termeni mai puţin coloraţi. Senhor Wiggin, poate reuşeşti să ne explici de ce planul atât de elocvent expus de Grego n-are şanse de reuşită.

  — Matca nu gândeşte la fel ca noi. În pofida strădaniilor ei, nu pune un preţ la fel de mare pe vieţile indivizilor. Dacă Lusitania va fi distrusă, ea şi pequeninos se vor afla în pericolul cel mai mare…

  — Dispozitivul D. M. va distruge întreaga planetă, preciză Grego.

  — În pericolul cel mai mare de dispariţie a speciei, continuă Wiggin, fără să ia în seamă întreruperea lui Grego. Nu va renunţa la o navă ca să-i salveze pe oameni, pentru că mai există miliarde de fiinţe omeneşti pe vreo două sute de planete. Noi nu suntem ameninţaţi de xenocid.

  — Vom fi, dacă aceşti purceluşi eretici reuşesc să-şi pună în aplicare planul, îl contrazise Grego.

  — Mai este un aspect, continuă Wiggin. Dacă n-am găsit o modalitate de a neutraliza descolada, nu avem voie să ducem cu bună ştiinţă populaţia umană de pe Lusitania pe o altă planetă, căci ar însemna să facem exact ceea ce doresc ereticii: să-i obligăm pe alţi semeni de-ai noştri să se confrunte cu descolada şi, probabil, să moară.

  — Atunci nu există nici o soluţie, spuse Ela. N-avem decât să ne aşezăm şi să aşteptăm moartea.

  — Nu-i chiar aşa, zise primarul Kovano. Este posibil – ba chiar probabil – ca Milagre să fie condamnat. Dar cel puţin putem încerca să facem în aşa fel încât navele pequenino colonizatoare să nu poarte descolada către planetele locuite de oameni. S-ar părea că există două abordări: una biologică, cealaltă teologică.

  — Suntem foarte aproape de final, zise Novinha. În câteva luni, sau chiar săptămâni, Ela şi cu mine vom obţine o specie înlocuitoare pentru descolada.

  — Asta-i părerea dumitale, zise Kovano. Se întoarse către Ela: Tu ce ai de spus?

  Quim a fost gata-gata să scape un geamăt. Ela va spune că mama se înşela, că nu există o soluţie biologică, apoi mama o va acuza că încearcă să mă ucidă, trimiţându-mă în mijlocul purceluşilor. Exact ce le trebuia acum: un conflict deschis între Ela şi Novinha, mulţumită lui Kovano Zekjezo, primarul umanitar.

  Răspunsul Elei a fost însă diferit de cel aşteptam cu teamă de Quim.

  — Chiar în acest moment, proiectul e aproape încheiat. Este singura variantă care până acum a dat rezultate, dar suntem pe cale să definitivăm proiectul unei versiuni a virusului descolada care va îndeplini toate funcţiile necesare pentru menţinerea ciclurilor de viaţă ale speciilor indigene, fără a ucide oricare altă specie nouă.

  — Vorbeşti de o lobotomie la nivelul unei specii, spuse Quara cu amărăciune. Vouă v-ar conveni dacă cineva ar găsi o modalitate de a-i menţine pe oameni în viaţă, extirpându-le însă creierele?

  Bineînţeles, Grego se grăbi să ridice mănuşa:

  — Când aceşti viruşi vor putea să scrie un poem sau să tragă concluzii pe baza unei teoreme, atunci am să accept şi eu fleacurile astea sentimentale despre datoria noastră de a-i menţine în viaţă.

  — Faptul că nu suntem în stare să le citim nu înseamnă că nu au şi ei poemele lor epice!

  — Fechai as bocas! urlă Kovano.

  Cei doi tăcură de îndată.

  — Nossa Senhora! exclamă primarul. Poate că Dumnezeu vrea să distrugă Lusitania pentru că nu găseşte o altă cale de a vă închide gura!

  Episcopul Peregrino îşi drese glasul.

  — Sau poate că nu, zise Kovano. Departe de mine gândul de a specula în privinţa motivaţiilor lui Dumnezeu.

  Episcopul izbucni în râs, ceea ce le dădu şi celorlalţi prilejul să râdă. Încordarea se risipi – ca un val, dispărând pentru o clipă, dar revenind apoi cu mai multă putere.

  — Deci, antivirusul e aproape gata? o întrebă Kovano pe Ela.

  — Nu… ba da, este, virusul înlocuitor e aproape proiectat. Mai rămân două probleme. Prima este legată de distribuire. Trebuie să găsim o modalitate prin care noul virus să-l atace de la sine şi să-l înlocuiască pe cel vechi. Dar… suntem încă departe de rezolvarea ei.

  — Sunteţi departe sau habar n-aveţi cum ar trebui să procedaţi? Kovano nu se lăsa dus cu vorba – era evident că mai avusese de a face până atunci cu oameni de ştiinţă.

  — Undeva între cele două, recunoscu Ela.

  Novinha se foi pe scaun, îndepărtându-se în mod vizibil de Ela. „Biata mea surioară, gândi Quim. Rişti să nu ţi se mai vorbească deloc în următorii câţiva ani.”

  — Şi cealaltă problemă? întrebă Kovano.

  — Una e să proiectezi un virus înlocuitor şi cu totul altceva să-l produci.

  — Astea sunt detalii, spuse Novinha.

  — Te înşeli, mamă, şi o ştii foarte bine, zise Ela. Pot oricând să pun pe o diagramă ce vrem noi de la virus, dar chiar dacă lucrăm sub zero absolut, nu putem ajusta şi recombina virusul descolada cu suficientă precizie. Ori moare, pentru că am prelevat prea mult din el, ori revine la normal imediat ce este readus la temperatura normală, pentru că nu am secţionat îndeajuns.

  — Probleme tehnice.

  — Probleme tehnice, repetă Ela pe un ton tăios. Ca şi cum ai construi un ansiblu fără o legătură filotică.

  — Deci, tragem concluzia…

  — Nu tragem nici o concluzie, spuse mama.

  — Tragem concluzia, reluă Kovano, că există un dezacord pronunţat între xenobiologii noştri în privinţa posibilităţii practice de îmblânzire a virusului descolada. Ceea ce ne conduce la cea de-a doua cale de abordare a problemei: să-i convingem pe pequeninos să-şi trimită astronavele numai spre planetele nelocuite, unde să-şi poată reface ecologia lor stranie şi nocivă fără să ucidă fiinţe omeneşti.

  — Să-i convingem, exclamă Grego. De parcă am putea fi siguri că-şi vor ţine promisiunile.

  — Până acum au respectat mai multe promisiuni decât tine, răspunse Kovano, şi în locul tău n-aş adopta tonul ăsta de superioritate morală.

  În sfârşit, lucrurile ajunseseră la punctul în care Quim simţi că intervenţia lui ar fi benefică.

  — Toată această discuţie e interesantă. Ar fi un lucru minunat dacă misiunea mea printre eretici ar fi mijlocul de a-i convinge pe pequeninos să nu întreprinde nimic periculos pentru specia umană. Dar, chiar dacă am fi de acord cu toţii că misiunea mea n-are nici o şansă de reuşită, eu tot m-aş duce acolo. Chiar dacă am hotărî că există un mare pericol ca misiunea mea să înrăutăţească situaţia, tot aş pleca.

  — Ne bucură să aflăm că ai de gând să cooperezi cu noi, spuse Kovano cu sarcasm.

  — Intenţionez să cooperez cu Dumnezeu şi cu Biserica, preciză Quim. Misiunea mea printre eretici nu are drept scop să salvez omenirea de descolada şi nici măcar să încerc să menţin pacea între oameni şi pequeninos aici, pe Lusitania. Singurul ei scop este încercarea de a-i readuce la credinţa întru Hristos şi al unitatea cu Biserica. Am de gând să le salvez sufletele.

  — Bineînţeles, spuse Kovano. Bineînţeles că e singurul motiv pentru care vrei să pleci la ei.

  — E motivul pentru care voi merge şi, totodată, singurul criteriu după care voi hotărî dacă misiunea mea a reuşit sau nu.

  Kovano se uită neajutorat la episcopul Peregrino.

  — Ai spus că părintele Estevăo o să fie cooperant.

  — Am spus că se va supune fără crâcnire lui Dumnezeu şi Bisericii, replică episcopul.

  — Iar eu am înţeles că-l vei putea convinge să amâne misiunea până când vom afla mai multe.

  — Într-adevăr, l-aş putea convinge. Sau, pur şi simplu, aş putea să-i interzic să se ducă, zise episcopul Peregrino.

  — Atunci, fă-o, interveni Novinha.

  — N-o voi face.

  — Am crezut că te preocupă binele acestei colonii, spuse primarul Kovano.

  — Mă preocupă binele tuturor creştinilor aflaţi sub oblăduirea mea, preciză episcopul Peregrino. Până acum treizeci de ani, am fost preocupat numai de fiinţele omeneşti de pe Lusitania, dar acum sunt în egală măsură responsabil pentru bunăstarea spirituală a creştinilor pequeninos de pe această planetă. L-am însărcinat pe părintele Estevăo să plece în această misiune aşa cum, cândva, un misionar pe nume Patrick a fost trimis în Irlanda. A avut un succes extraordinar, reuşind să convertească regi şi neamuri. Din păcate, biserica irlandeză nu a acţionat întotdeauna cum a fi dorit papa. Între cele două părţi s-au iscat multe… hai să le spunem controverse. Aparent erau legate de data Învierii, dar în esenţă era vorba de chestiunea supunerii faţă de papă. Uneori s-a ajuns chiar şi la vărsarea de sânge, dar niciodată nu i-a trecut cuiva prin minte că ar fi fost mai bine dacă sfântul Patrick nu s-ar fi dus niciodată în Irlanda. Nimeni nu a sugerat vreodată că ar fi fost preferabil ca irlandezii rămână păgâni.

  Grego se ridică în picioare.

  — Am descoperit filotele, adevăraţii atomi indivizibili. Am cucerit stelele. Transmitem mesaje cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Cu toate acestea, continuăm să trăim în Evul Mediu.

  Se ridică şi porni spre uşă.

  — Dacă ieşi pe uşa aia înainte să-ţi dau eu voie, spuse primarul Kovano, n-ai să mai vezi lumina soarelui un an de zile.

  Grego ajunse la uşă, dar în loc să iasă se rezemă de ea şi rânji sardonic.

  — Vezi cât de supus sunt.

  — N-am să vă mai reţin mult, reluă Kovano. Episcopul Peregrino şi părintele Estevăo vorbesc ca şi cum ar putea să hotărască independent de noi ceilalţi, dar ştiu că n-o pot face. Dacă eu hotărăsc că misiunea părintelui Estevăo trebuie să fie anulată, ea va fi anulată. Vreau să fim bine înţeleşi în privinţa asta. Nu mi-e teamă să-l arestez pe episcopul Peregrino dacă binele Lusitaniei o cere; cât despre acest preot misionar, se va duce în mijlocul purceluşilor numai când va avea consimţământul.

  — Nu mă îndoiesc că poţi interveni în lucrarea Domnului pe Lusitania, spuse episcopul Peregrino cu un ton glacial. Dar să n-ai o îndoială că şi eu pot să te trimit în iad.

  — Ştiu că poţi, replică primarul. N-aş fi primul lider politic care ar sfârşi în iad la capătul unei dispute cu Biserica. Din fericire, acum nu va fi cazul. V-am ascultat pe toţi şi am ajuns la o concluzie. E prea riscant să aşteptăm noul antivirus. Chiar dacă aş şti, în mod absolut, că antivirusul ar fi gata în şase săptămâni, tot aş fi de acord această misiune. În clipa de faţă, singura noastră şansă de a mai salva ceva din toată această porcărie este misiunea părintelui Estevăo. Andrew mi-a spus că pequeninos nutresc un profund respect şi o mare afecţiune pentru omul acesta – chiar şi necredincioşii. Dacă îi va convinge pe ereticii pequeninos sa renunţe la planul de a anihila omenirea în numele religiei lor, va ridica de pe umerii noştri o grea povară.

  Quim încuviinţă din cap cu gravitate. Primarul Kovano dădea dovadă de o mare înţelepciune: nu mai luptau unul împotriva celuilalt, cel puţin deocamdată.

  — În acelaşi timp, mă aştept ca xenobiologii să-şi continue cu toată vigoarea cercetările. Când virusul va deveni realitate, vom decide dacă-l vom folosi sau nu.

  — Îl vom folosi, spuse Grego.

  — Numai dacă mor eu, zise Quara.

  — Apreciez bunăvoinţa voastră de a aştepta până când vom afla mai multe, înainte de a vă dedica oricărui gen de acţiune, continuă primarul. Şi acum am ajuns la tine, Grego Ribeira. Andrew Wiggin m-a asigurat că deplasarea corpurilor cu viteze mai mari decât cea a luminii ar fi posibilă.

  Grego se uită cu răceală la Vorbitorul în numele Morţilor.

  — Unde zici că ai studiat fizica, senhor Falante?

  — Sper s-o învăţ de la tine. Până când n-ai să-mi asculţi argumentele, nici nu ştiu dacă este sau nu justificată speranţa într-o asemenea descoperire.

  Quim zâmbi văzând cu câtă uşurinţă îndepărtase Andrew pericolul controversei pe care Grego ar fi vrut s-o stârnească. Grego nu era un prost. Ştia că manipulat, dar Wiggin nu-i lăsase nici un motiv rezonabil pentru a-şi manifesta iritarea. Acesta era unul dintre talentele cele mai enervante ale Vorbitorului.

  — Dacă ar exista o modalitate de a călători între planete cu viteza comunicărilor prin ansiblu, spuse Kovano, avem nevoie doar de o singură navă pentru a transporta toţi oamenii de pe Lusitania pe o altă planetă. E o şansă infimă…

  — Un vis prostesc, zise Grego.

  — Dar vom încerca s-o valorificăm. O vom studia, nu-i aşa? zise Kovano. Altfel ne vom pomeni muncind în turnătorie.

  — Nu mi-e frică să muncesc cu mâinile, replică Grego, deci să nu-ţi închipui că mă înspăimântă gândul să-mi un mintea la dispoziţia ta.

  — Accept dojana, spuse Kovano. Vreau să cooperezi, Grego, dar dacă nu eşti în stare, mă voi mulţumi şi cu supunerea ta.

  După toate aparenţele, Quara se simţea exclusă din discuţie. Se ridică, aşa cum procedase şi Grego cu câteva clipe înainte.

  — Văd că puteţi să staţi aici şi să analizaţi dispariţia unei specii inteligente, fără ca măcar să vă gândiţi la o modalitate de a comunica cu această specie. Sper că vă face plăcere rolul de criminali în masă.

  Apoi, ca şi Grego, schiţă gestul de a părăsi încăperea.

  — Quara, spuse Kovano.

  Femeia se opri.

  — Tu vei studia posibilitatea de a intra în legătură cu descolada. Să vedem dacă vom reuşi să comunicăm cu aceşti viruşi.

  — Îmi dau şi eu seama când mi se aruncă un os de ros, ripostă Quara. Şi dacă v-aş spune că ne imploră să nu-i ucidem? Oricum nu m-aţi crede.

  — Dimpotrivă. Ştiu că eşti o persoană cinstită, chiar dacă iremediabil de indiscretă. Dar am şi un alt motiv pentru care vrea ca tu să descifrezi limbajul molecular al descoladei. Vezi, Andrew Wiggin mi-a sugerat o posibilitate care până acum nu mi-a trecut prin minte. Ştim cu toţii că purceluşii au devenit fiinţe inteligente în momentul apariţiei acestui virus pe Lusitania. Dar dacă am interpretat greşit relaţia cauză-efect?

  Novinha se întoarse spre Andrew, cu o încercare de zâmbet amar pe chip.

  — Crezi că pequeninos au creat descolada?

  — Nu, răspunse Andrew. Mă întreb dacă pequeninos sunt descolada.

  Quara cască gura de uimire.

  Grego izbucni în râs.

  — Văd că eşti plin de idei inteligente, Wiggin.

  — Nu înţeleg, spuse Quim.

  — Mă întrebam şi eu, se apără Andrew. Quara zice că descolada e îndeajuns de complexă ca să poată fi inteligentă. Dar de ce să nu presupunem că viruşii descolada folosesc trupurile acestor pequeninos pentru a-şi exprima raţiunea? De ce să nu presupunem că inteligenţa purceluşilor provine în întregime de la viruşii din organismele lor?

  Pentru prima oară, Ouanda, xenologul, deschise gura:

  — Eşti tot atât de ignorant în materie de xenologie pe cât eşti de ignorant în fizică, domnule Wiggin.

  — A, ba chiar mai mult, răspunse Wiggin, dar mi-a trecut prin minte că niciodată n-am găsit o altă explicaţie pentru modul în care amintirile şi intelectul nu sunt afectate atunci când un pequenino trece în cea de-a treia viaţă. Copacii nu au creier, asta e clar.; dacă acceptăm însă că voinţa şi memoria sunt vehiculate prin intermediul virusului descolada, moartea creierului devine aproape nesemnificativă în transmiterea personalităţii către copacul-tată.

  — Chiar dacă există cea mai mică ca ceea ce afirmi tu să fie adevărat, spuse Ouanda, nu putem efectua nici un experiment rezonabil care s-o dovedească.

  Andrew Wiggin dădu din cap cu tristeţe.

  — Ştiu doar că eu nu pot iniţia un astfel de experiment. Sper ca voi să reuşiţi.

  Kovano interveni din nou.

  — Ouanda, avem nevoie de tine ca să explorezi chestia asta. Dacă n-o crezi, excelent – găseşte o modalitate de a dovedi că e eronată şi ţi-ai făcut datoria. Kovano se ridică şi se adresă tuturor: Aţi înţeles ce vă cer? Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai teribile dileme morale cu care s-a confruntat vreodată omenirea. Riscăm să comitem un xenocid, ori acceptăm să fie comis, dacă nu facem nimic. Toate speciile cunoscute sau bănuite a fi inteligente trăiesc în umbra unui pericol imens şi aproape întreaga povară a deciziei apasă pe umerii noştri şi numai ai noştri. Ultima oară când s-a petrecut ceva cât de cât asemănător, predecesorii noştri umani au preferat să-şi asume Xenocidul pentru că – aşa presupuneau ei – era singura posibilitate de a se salva pe ei înşişi. Vă cer ajutorul pentru a urmări toate căile, oricât de improbabile, care ar putea să ne aducă măcar un licăr de speranţă, să ne ofere o rază cât de firavă de lumină care să ne călăuzească deciziile. Vreţi să ne ajutaţi?

  Până şi Grego, Quara şi Ouanda îşi dădură consimţământul în tăcere, chiar dacă fără prea multă tragere de inimă. Cel puţin pentru moment, Kovano reuşi să transforme toată această adunătură de gâlcevitori într-o comunitate cooperantă. Cât de mult avea să dureze această situaţie dincolo de pereţii încăperii ţinea de domeniul speculaţiei pure. Quim era de părere că spiritul de cooperare va rezista probabil până la următoarea criză – şi poate că asta va fi de ajuns.

  O singură confruntare mai rămăsese. În timp ce participanţii la adunare se împrăştiau, luându-şi rămas bun sau stabilind întâlniri viitoare, Novinha se apropie de Quim şi îl privi în ochi cu înverşunare.

  — Nu te duce.

  Quim închise ochii. Nu era nimic de răspuns la o replică atât de scandaloasă.

  — Dacă mă iubeşti, adăugă ea.

  Quim îşi aminti de povestea din Noul Testament, când mama şi fraţii lui Isus au venit să-l viziteze, cerându-i să-şi întrerupă predarea învăţăturilor către discipoli pentru a-i primi.

  — Aceştia sunt mama şi fraţii mei, murmură el.

  Probabil că mama înţelesese referinţa, căci deschizând ochii, constată că dispăruse.

  După mai puţin de o oră, Quim pleca şi el, pornind la drum cu unul dintre preţioasele camioane de marfă ale coloniei. Nu avea nevoie de prea multe provizii şi, într-o călătorie normală, ar fi plecat pe jos. Dar pădurea unde trebuia să se ducă era atât de departe încât i-ar fi trebuit câteva săptămâni ca să ajungă acolo fără maşină, şi nici hrană suficientă n-ar fi putut să care cu el. Era încă un mediu ostil – nu creştea nimic comestibil pentru oameni, şi chiar dacă ar fi crescut, Quim ar fi avut nevoie oricum de hrana ce conţinea inhibitorul pentru descolada. Fără ea ar fi murit din cauza virusului cu mult înainte de a fi murit de foame.

  Pe măsură ce orăşelul Milagre se făcea tot mai mic în urmă iar el gonea tot mai departe, în adâncul spaţiului liber şi fără nici o logică al preeriei, Quim – părintele Estevăo – se întrebă ce-ar fi hotărât primarul Kovano dacă ar fi ştiut că liderul ereticilor era un copac-tată care-şi câştigase numele de Warmaker, ba mai mult, acesta afirmase că singura speranţă pentru pequeninos era ca Sfântul Duh – virusul descolada – să distrugă întreaga populaţie omenească de pe Lusitania.

  N-ar fi avut nici o importanţă. Dumnezeu îl chemase pe Quim să predice evanghelia lui Hristos tuturor neamurilor, seminţiilor, limbilor şi popoarelor. Chiar şi cele mai războinice, mai însetate de sânge şi mai pline de ură fiinţe pot fi atinse de iubirea faţă de Dumnezeu şi transformate întru creştinătate. Se întâmplă de-atâtea ori în trecut, de ce nu şi acum?

  O, Tată Ceresc, fă o faptă măreaţă pe lumea asta. Niciodată n-au avut copiii tăi mai multă nevoie de miracole!

  Novinha nu mai vorbea cu Ender, iar lui îi era teamă. Nu erau simple toane, nu o văzuse niciodată pe Novinha dominată de dispoziţii de moment. Ender avea senzaţia că ea tăcea nu pentru a-l pedepsi ci, mai degrabă, pentru a se abţine să nu-l pedepsească; tăcea pentru că, dacă ar fi vorbit, cuvintele ei ar fi fost prea crude şi nu i le-ar fi iertat vreodată.

  Aşadar la început nu încercă să-i adreseze vreun cuvânt. O lăsa să se mişte ca o umbră prin casă, trecând pe lângă el fără să-l privească în ochi; încerca să nu-i stea în drum şi nu se ducea la culcare până când ea nu adormea.

  Evident, era vorba de Quim, de misiunea lui – era uşor de înţeles de ce se temea ea – şi chiar dacă Ender nu-i împărtăşea temerile, ştia că drumul lui Quim nu era lipsit de riscuri. Novinha se comporta iraţional. Ce şanse ar fi avut Ender să-l oprească pe Quim? El era singurul dintre copiii lui Novinha asupra căruia nu avea aproape nici o influenţă; ajunseseră la un soi de apropiere în urmă cu câţiva ani, dar fusese o declaraţie de pace între egali, nimic asemănător rudimentului de relaţie părintească stabilită de Ender cu toţi ceilalţi copii. Dacă Novinha nu fusese în stare să-l convingă pe Quim să renunţe, ce putea face Ender?

  Probabil că Novinha înţelegea, la nivel raţional, dar, ca toate fiinţele omeneşti, nu acţiona întotdeauna în concordanţă cu ceea ce-i spunea raţiunea. Îi pierduse pe mulţi dintre cei pe care-i iubise; când a simţit că încă unul îi scăpa printre degete, reacţia ei a fost viscerală, nu intelectuală. Ender intrase în viaţa ei ca un tălmăcitor şi un protector şi era de datoria lui să-i alunge temerile, iar acum îi era teamă şi era supărată pe el pentru că îi înşelase aşteptările.

  Cu toate acestea, după două zile de tăcere, Ender se săturase. Nu era deloc momentul potrivit ca să ridice un zid între el şi Novinha. Ştia – ca şi Novinha, de altfel – că sosirea lui Valentine risca să fie începutul unei perioade dificile pentru ei. Avea atât de multe fire de comunicare cu Valentine, atât de multe legături cu ea, atât de multe cărări bătătorite spre sufletul ei, încât nu-i venea greu să redevină persoana care fusese în timpul anilor – mileniilor – pe care-i petrecuseră împreună. Trăiseră alături experienţa a trei mii de ani de istorie, ca şi cum i-ar fi urmărit cu aceiaşi ochi. Lângă Novinha nu petrecuse decât treizeci de ani. De fapt, calculând după timpul subiectiv, trei decenii cu Novinha însemnau mai mult decât trei milenii cu Valentine, dar ştia că nu-i va fi greu să se întoarcă la vechiul său rol de frate, de Vorbitor în numele lui Demostene.

  Ender se aşteptase ca Novinha să fie geloasă pe Valentine şi era deja pregătit. O prevenise pe sora lui că, la început, vor avea probabil puţine prilejuri de a fi împreună. Valentine l-a înţeles foarte bine – Jakt era şi el îngrijorat şi amândoi aveau nevoie să fie liniştiţi. Era aproape ridicol ca Jakt şi Novinha să fie deranjaţi de legătura dintre frate şi soră. Niciodată nu existase cea mai mică sugestie de sexualitate în relaţiile dintre Ender şi Valentine – oricine îi cunoştea cât de cât ar fi râs de o asemenea idee – dar nu infidelitatea sexuală îi preocupa pe Novinha şi Jakt, şi nici legătura emoţională dintre ei. Novinha nu avea nici un motiv să se îndoiască de dragostea şi devotamentul lui Ender faţă de ea, iar Jakt nu putea să-i ceară lui Valentine mai mult decât îi oferea soţia lui, atât în privinţa pasiunii cât şi a credinţei.

  Nu, era ceva mult mai profund: chiar şi acum, după atâţia ani, au fost încă din prima clipă una şi aceeaşi persoană, s-au ajutat fără să fie nevoie să rostească vreun cuvânt. Jakt remarcase această unitate; chiar pentru Ender, care abia îl cunoscuse, era evident că omul se simţea distrus, de parcă, văzându-şi soţia împreună cu fratele ei, şi-ar fi spus: „Iată ce înseamnă să fii aproape de altcineva. Iată ce înseamnă ca doi oameni să fie unul singur”. Până atunci îşi închipuise că se apropiase de Valentine atât cât se poate apropia doi soţi, dar acum se confrunta cu faptul că era posibil ca doi oameni să fie, într-un anumit sens, una şi aceeaşi persoană.

  Ender nu putea decât să admire tactul cu care Valentine încerca să-l liniştească, distanţându-se faţă de fratele ei, oferindu-i astfel lui Jakt răgazul să se obişnuiască treptat cu noua situaţie.

  Ceea ce Ender nu reuşise să prevadă fusese felul în care reacţionase Novinha. O cunoscuse mai întâi ca mamă a copiilor ei şi nu remarcase decât loialitatea ei înverşunată şi iraţională. Dacă se va simţi vreodată ameninţată, îşi făcuse Ender socoteala, va deveni posesivă şi autoritară, aşa cum era în relaţiile cu copiii. Dar Ender nu fusese deloc pregătit pentru această retragere bruscă. Totuşi, Novinha începuse să se îndepărteze de el cu mult înainte de episodul cu misionaratul lui Quim, şi ridicase între ei un zid al tăcerii. Abia acum, privind retrospectiv, Ender realiză că totul începuse înainte chiar de sosirea lui Valentine, ca şi cum Novinha se hotărâse să cedeze în faţa rivalei înainte ca aceasta să ajungă acolo.

  Era logic, fireşte – ar fi trebuit să anticipeze asta – Novinha pierduse prea multe persoane importante în viaţa ei, prea mulţi oameni de care avea nevoie. Pipo. Libo. Chiar şi Miro. Poate că era protectoare şi posesivă faţă de copiii ei, dar cu oamenii de care ea avea nevoie se purta exact invers. Dacă se temea că-i vor fi luaţi, se retrăgea din faţa lor, îşi impunea să mai aibă nevoie de ei.

  Nu „de ei”. De el. De Ender. Novinha încerca să se elibereze de nevoia de el. Dacă nu rupea curând tăcerea, prăpastia care se adâncea între ei avea să le condamne definitiv căsnicia.

  Ender nu se gândise niciodată cum ar putea proceda într-o asemenea situaţie. Niciodată nu-i trecuse prin cap că mariajul lui ar putea fi ameninţat. Nu hotărâse cu uşurinţă; intenţiona să moară alături de Novinha şi toţi anii petrecuţi împreună fuseseră plini de fericirea care vine dintr-o încredere în celălalt. Acum, Novinha îşi pierduse încrederea în el. Nu era drept. Era încă soţul ei, şi-i era credincios aşa cum nici un alt bărbat, nici o altă persoană din viaţa ei nu-i fusese vreodată. Nu merita s-o piardă din pricina unei neînţelegeri ridicole, iar dacă lăsa lucrurile să se desfăşoare aşa cum Novinha – oricât de inconştient – părea hotărâtă să le facă să evolueze, ea avea să fie perfect convinsă că nu se va mai putea bizui niciodată pe nimeni. Această concluzie ar fi fost tragică, pentru că ar fi fost falsă.

  Ender se gândea să provoace o explicaţie cu Novinha, când Ela, a declanşat-o în mod accidental.

  — Andrew.

  Ela se oprise în pragul uşii. Chiar dacă bătuse din palme afară, cerându-i permisiunea să intre, Ender nu o auzise. Dar pe de altă parte, nu prea avea de ce să solicite o astfel de permisiune în casa mamei sale.

  — Novinha e în camera noastră, spuse Ender.

  — Am venit să vorbesc cu tine.

  — Îmi pare rău, dar nu-ţi pot dat un avans din banii de buzunar.

  Ela râse şi se aşeză lângă el, dar veselia i se stinse repede. Era îngrijorată.

  — Quara.

  Ender oftă şi zâmbi. Quara era o încăpăţânată din naştere şi niciodată nu devenise mai maleabilă. Totuşi, Ela fusese întotdeauna capabilă să se înţeleagă cu ea mai bine decât oricine.

  — Se întâmplă ceva neobişnuit, continuă ea. De fapt, provoacă mai puţine necazuri decât în mod normal. Nici măcar o ceartă.

  — E un semn de pericol?

  — Ştii că încearcă să comunice cu descolada.

  — Limbaj molecular…

  — Ei bine, ceea ce face ea e periculos şi n-o să stabilească o punte de legătură, chiar dacă reuşeşte. Mai ales dacă reuşeşte, pentru că sunt şanse mari să murim cu toţii.

  — Ce spuneai că face?

  — A umblat prin fişierele mele, ceea ce nu e greu, fiindcă nu m-am gândit niciodată să le blochez. A obţinut apoi inhibitorii pe care am încercat să-i testez pe plante, destul de simplu, pentru că am descris procedura în amănunt. Numai că, în loc să-i implanteze în ceva, îi oferă direct descoladei.

  — Cum adică, îi oferă?

  — Aşa îşi transmite mesajele. Mă rog, nu vom putea stabili, în urma acestui non-experiment, dacă succesiunea transmiterii inhibitorilor reprezintă sau nu un limbaj. Dar, fie că e sau nu înzestrat cu raţiune, ştim că virusul descolada are o capacitate formidabilă de adaptare, iar Quara ar putea să-l ajute să se adapteze la câteva dintre cele mai bune strategii pe care le-am pus la punct pentru a-i bloca acţiunea.

  — Trădare.

  — Exact. Transmite inamicului secretele noastre militare.

  — Ai vorbit cu ea?

  — Sta bricando. Claro que falei. Ela quase me matou. Glumeşti? Bineînţeles că am vorbit cu ea. Cât pe ce să mă omoare.

  — A reuşit să antreneze vreun lot de viruşi?

  — Nici măcar n-a făcut vreun test în privinţa asta. E ca şi cum ar fi alergat la fereastră şi ar fi început să strige: „Fugiţi, că vin să vă ucidă!” Ea nu mai face ştiinţă, face politică inter-specii, cu menţiunea că noi habar n-avem dacă cealaltă specie are măcar vreo politică, ştim doar că s-ar putea să ne ucidă mai repede decât ne-am închipuit, cu ajutorul ei.

  — Nossa Senhora, murmură Ender. E prea periculos. Nu se poate juca cu aşa ceva.

  — Poate este deja prea târziu… Nu-mi dau seama dacă a făcut sau nu ceva iremediabil.

  — Atunci, trebuie s-o oprim.

  — Cum? Să-i rupem mâinile?

  — Am să vorbesc cu ea, dar e prea matură – sau prea tânără – să asculte glasul raţiunii. Mă tem că soluţia se găseşte în mâinile primarului, nu într-ale noastre.

  Abia când o auzi vorbind, Ender observă că Novinha intrase în încăpere.

  — Cu alte cuvinte, la puşcărie, zise ea. Vrei s-o arestezi pe fiica mea. Când aveai de gând să mă anunţi?

  — Nu m-am gândit deloc la puşcărie, se apără Ender. Mă aşteptam să i se interzică accesul la…

  — Asta nu-i treaba primarului, e a mea. Eu sunt Xenobiologul şef. De ce n-ai venit la mine Elanora? De ce te-ai dus la el?

  Ela nu scoase un cuvânt; se uita fix la ea fără să clipească. Era felul ei de a aborda conflictele cu Novinha, adoptând tactica rezistenţei pasive.

  — Quara a scăpat de sub control, Novinha, zise Ender. A fost şi-aşa destul de rău că le-a dezvăluit copacilor-tată secretele. Faptul că le-a spus şi viruşilor e o nebunie.

  — Es psicologista, agora? Acum eşti şi psiholog?

  — Nu intenţionam s-o arestez.

  — Tu nu trebuie să intenţionezi nimic, zise Novinha. În orice caz, nu cu copiii mei.

  — Ai dreptate, spuse Ender. Nu vreau să le fac nimic copiilor. Am totuşi responsabilitatea să întreprind ceva în legătură cu un cetăţean adult al oraşului Milagre, care, cu nechibzuinţă, pune în pericol supravieţuirea tuturor fiinţelor omeneşti de pe planetă şi poate a fiinţelor omeneşti de pretutindeni.

  — Cine ţi-a pus pe umeri povara acestei nobile responsabilităţi, Andrew? A coborât cumva Dumnezeu pe munte şi ţi-a cioplit în piatră misiunea de a conduce oamenii.

  — Bine. Tu ce propui?

  — Propun să nu-ţi mai bagi nasul în chestiuni care nu te privesc. Şi, cinstit vorbind, Andrew, asta include cam totul. Nu eşti xenobiolog. Nu eşti psihiatru. Nu eşti xenolog. De fapt, nu prea eşti nimic, nu-i aşa, decât un intrigant de profesie care-şi vâră nasul în vieţile altora.

  — Mamă! exclamă Ela, cu ochii măriţi de uimire.

  — Singurul lucru care-ţi dă vreo putere e blestematul ăla de rubin din urechea ta. Ea îţi şopteşte secrete, ea discută cu tine noaptea când eşti în pat cu soţia ta, şi când ea doreşte ceva, te pomeneşti vorbind într-o întrunire la care nici n-ai avea ce căuta, spunând ceea ce ţi-a dictat ea să spui. Vorbeşti despre faptul că fiica mea a comis un act de trădare, dar, aşa cum văd eu lucrurile, tu eşti cel care trădează oamenii adevăraţi în favoarea unui program hiperdezvoltat!

  — Novinha, spuse Ender.

  Cuvântul era începutul tentativei de a o linişti, dar ea nu avea de gând să dialogheze.

  — Să nu-ndrăzneşti să mai discuţi cu mine, Andrew! În toţi aceşti ani am crezut că mă iubeşti…

  — Te iubesc.

  — Am crezut că ai devenit într-adevăr unul de-ai noştri, că faci parte din vieţile noastre…

  — Aşa şi este.

  — Am crezut totul a fost adevărat.

  — Este.

  — Dar tu eşti exact ceea ce episcopul Peregrino ne-a prevenit de la bun început că erai. Un şarlatan. Unul care vrea cu orice preţ să-i conducă pe ceilalţi. Fratele tău a stăpânit cândva galaxia, nu aşa spune povestea? Însă tu nu eşti la fel de ambiţios. Tu te-ai mulţumit cu o planetă mică.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, ţi-ai pierdut minţile? Chiar nu-l cunoşti pe omul ăsta?

  — Am crezut că-l cunosc! Novinha începuse să plângă. Dar un om care m-ar fi iubit nu l-ar fi lăsat pe fiul meu să plece printre porcii ăia criminali…

  — Mamă, nu l-ar fi putut opri pe Quim! Nimeni n-ar fi putut!

  — Nici măcar n-a încercat. A fost de acord!

  — Da, am crezut că fiul tău face un gest nobil şi curajos, şi am fost de acord cu el. A ştiut că pericolul, fără să fie exagerat, era real, şi totuşi a hotărât să se ducă… iar eu am fost de acord. Este exact ceea ce ai fi făcut şi tu, şi sper să fie ceea ce aş fi făcut şi eu, în locul lui. Quim e bărbat, un bărbat demn de admiraţie, poate chiar unul extraordinar. Nu are nevoie şi nici nu-şi doreşte protecţia ta. A hotărât care este ţelul vieţii lui şi îl înfăptuieşte. Îl respect şi aşa ar trebui să faci şi tu. Cum îndrăzneşti să sugerezi că vreunul dintre noi ar fi trebuit să-i stea în cale?

  Novinha tăcu în sfârşit, pentru moment, în orice caz. Cântărea oare cuvintele lui Ender? Înţelesese oare, în ultima clipă, cât de inutil şi, da, cât de crud fusese faptul că-l lăsase pe Quim să plece purtând în amintire supărarea ei, nu speranţa ei? Cât a durat acea tăcere, Ender a mai păstrat un dram de speranţă.

  Deodată, tăcerea luă sfârşit:

  — Dacă te mai amesteci vreodată în viaţa copiilor mei, am terminat cu tine. Dacă lui Quim i se-ntâmplă ceva – orice – am să te urăsc până vei muri, şi mă voi ruga ca ziua aceea să vină cât mai curând. Nu ştii nimic, ticălosule, şi ar trebui să încetezi să te mai porţi ca şi cum ai şti.

  Porni mândră spre uşă, dar în drum se răzgândi imediat şi renunţă la ieşirea teatrală din scenă. Se întoarse spre Ela şi îi vorbi cu un calm remarcabil.

  — Elanora, voi lua imediat măsuri ca să-i blochez Quarei accesul la înregistrările şi echipamentul pe care le-ar putea folosi în contactul cu descolada. Iar pe viitor, draga mea, dacă te mai prind că discuţi probleme de cercetare cu oricine, în special cu individul ăsta, am să-şi interzic accesul în laborator pentru totdeauna. S-a înţeles?

  A fost rândul Elei să răspundă prin tăcere.

  — Aha, constat că mi-a furat mai mulţi copii decât am crezut.

  Apoi se întoarse şi plecă.

  Ender şi Ela împietriseră într-o tăcere desăvârşită. În cele din urmă, Ela se ridică, însă fără să facă vreun pas.

  — Chiar că trebuie să fac ceva, zise ea, dar nici să mă tai n-aş şti ce anume.

  — Ar fi bine să te duci la mama ta şi să-i arăţi că eşti totuşi de partea ei.

  — Da, dar nu sunt. De fapt, mă gândeam să mă duc la primarul Zeljezo şi să-i propun s-o destituie pe mama din funcţia de xenobiolog-şef, fiindcă e limpede că şi-a pierdut minţile.

  — Ba nu şi le-a pierdut, zise Ender, şi dacă faci una ca asta, o ucizi.

  — Pe mama? E prea tare ca să moară.

  — Nu. În clipa asta e atât de fragilă încât orice lovitură ar putea s-o ucidă. Nu e vorba de trupul ei, ci de… încrederea şi de speranţa ei. În nici un caz nu trebuie să-i dai vreun motiv să creadă că nu eşti de alături de ea.

  Ela se uită la el cu exasperare.

  — Mi-ai spus toate astea pentru că aşa ai hotărât, sau ţi-au venit în minte în mod spontan?

  — Despre ce vorbeşti?

  — Adineauri, mama ţi-a aruncat nişte cuvinte care ar fi trebuit să te înfurie la culme, sau să te rănească, sau… să-ţi provoace o reacţie oarecare şi, când colo, tu stai aici şi te gândeşti cum s-o ajuţi. Chiar nu simţi niciodată nevoia să loveşti pe cineva? Vreau să spun, tu nu-ţi pierzi niciodată cumpătul?

  — Ela, după ce ai omorât în mod necugetat doi oameni cu propriile tale mâini, ori înveţi să te controlezi, ori îţi pierzi toată omenia.

  — Ai făcut tu aşa ceva?

  — Da, răspunse el.

  O clipă, Ender crezu că Ela era realmente şocată.

  — Şi ai mai fi în stare s-o faci?

  — Probabil, zise el.

  — Bun. S-ar putea să ne fie de folos când se va dezlănţui iadul.

  Apoi Ela izbucni în râs. Fusese o simplă glumă. Ender simţea o mare uşurare şi reuşi chiar să râdă, slab, împreună cu ea.

  — Am să mă duc la mama, continuă Ela, dar nu fiindcă aşa mi-ai sugerat tu şi nici măcar pentru motivul pe care l-ai pomenit.

  — Perfect. Numai să te duci.

  — Nu vrei să ştii de ce mă duc?

  — Ştiu deja.

  — Păi, bineînţeles. N-a avut dreptate, nu-i aşa? Tu chiar le ştii pe toate.

  — Ai de gând să te duci la mama ta pentru că în acest moment e lucrul cel mai dureros pe care poţi să-l faci.

  — Aşa cum o spui, pare ceva maladiv.

  — E cel mai dureros lucru bun pe care poţi să-l faci. E treaba cea mai neplăcută, povara cea mai insuportabilă.

  — Ela martira, certo? Aşa vei vorbi la moartea mea?

  — Dacă voi vorbi la moartea ta, va trebui să mă înregistrez în prealabil. Sunt hotărât să mor cu mult înaintea ta.

  — Deci nu părăseşti Lusitania?

  — Bineînţeles că nu.

  — Chiar dacă mama îţi dă papucii?

  — Nu poate. N-are motive de divorţ, iar episcopul Peregrino ne cunoaşte prea bine pe amândoi ca să nu râdă de oricare cerere pe motiv de neconsumare a căsătoriei.

  — Ştii bine ce vreau să spun.

  — Am venit aici cu intenţia să rămân până la capăt. S-a terminat cu falsa nemurire câştigată prin dilatarea timpului. M-am săturat să alerg la nesfârşit prin spaţiu. N-am să mai părăsesc niciodată suprafaţa Lusitaniei.

  — Chiar dacă astfel vei muri? Chiar dacă flota soseşte aici?

  — Dacă toată lumea va putea să plece, am să plec şi eu, dar tot eu am să fiu acela care-o să stingă luminile şi-o să încuie uşa.

  Ela alergă la el şi-l sărută pe obraz, îmbrăţişându-l, doar pentru o clipă. Apoi ieşi, iar Ender rămase, încă o dată, singur.

  „Cât de mult m-am înşelat în privinţa Novinhei! Nu pe Valentine era ea geloasă, ci pe Jane. Ani de-a rândul, m-a văzut vorbind în tăcere cu Jane, mereu, rostind cuvinte pe care nu le putea auzi, auzind cuvinte pe care ea nu le putea rosti. Am pierdut încrederea ei şi nici măcar nu mi-am dat seama că o pierd.”

  Probabil că şi acum subvocalizase. Probabil că-i vorbise lui Jane dintr-un obicei atât de adânc înrădăcinat încât nici măcar nu mai era conştient că o face. Oricum ea îi răspunse:

  — Te-am avertizat.

  „Pesemne că m-ai prevenit”, răspunse Ender în tăcere.

  — N-ai crezut niciodată că înţeleg ceva despre fiinţele omeneşti.

  „Presupun că înveţi.”

  — Are dreptate, să ştii. Eşti într-adevăr marioneta mea. Tot timpul te-am manipulat. De ani de zile n-ai mai avut un gând propriu.

  — Taci din gură, şopti el. N-am chef.

  — Ender, dacă ai impresia că asta te-ar ajuta să n-o pierzi pe Novinha, scoate rubinul din ureche. N-am să mă supăr.

  — Eu da.

  — Am minţit, şi eu m-aş supăra. Dar dacă numai astfel poţi s-o păstrezi, atunci fă-o.

  — Mulţumesc. Dar aş fi strâns cu uşa să păstrez pe cineva pe care e limpede că l-am pierdut deja.

  — Când Quim se va întoarce, totul va fi în regulă.

  „Aşa este, îşi spuse Ender. Aşa este. O, Doamne, te rog, ai grijă de părintele Estevăo.”

  Ştiau că părintele Estevăo va veni la ei. Pequeninos ştiau întotdeauna. Copacii-taţi îşi spuneau totul. Nu existau secrete, nu pentru că aşa doreau ei cu orice preţ, ci pentru că nu puteau să se izoleze. Nu trăiau niciodată experienţe individuale. Dacă un copac-tată vroia să păstreze ceva numai pentru el însuşi, se găsea un altul în apropiere care nu era de aceeaşi părere. Deşi erau alcătuite din indivizi, pădurile acţionau ca un tot unitar, astfel că poveştile treceau de la una la alta indiferent de dorinţele personale ale câtorva copaci-tată.

  Quim ştia că asta era garanţia intangibilităţii lui. Chiar dacă Warmaker era un pui de lele – deşi aplicat purceluşilor, epitetul n-avea nici o semnificaţie – însetat de sânge, nu-i putea clinti nici un fir de păr părintelui Estevăo dacă nu-i convingea mai întâi pe fraţii din pădurea lui să acţioneze în sensul dorit de el. Iar dacă ar fi încercat s-o facă, unul dintre copacii-tată din pădurea lui ar fi aflat cu siguranţă şi ar fi vorbit. Dacă Warmaker îşi încălca jurământul depus în urmă cu treizeci de ani, când Andrew Wiggin îl trimisese pe Human în a treia viaţă, n-o putea face în taină. Întreaga planetă ar fi aflat şi Warmaker ar fi fost declarat sperjur, un lucru extrem de ruşinos. Ce soţie ar mai fi acceptat atunci ca fraţii să-i aducă o mamă? Ar mai fi avut el copii vreodată?

  Quim era în siguranţă. Poate că nu-l vor lua în seamă, dar nici rău nu-i vor face.

  Cu toate acestea, când a ajuns în pădurea lui Warmaker, nici măcar n-a apucat să deschidă gura. Fraţii l-au prins, l-au aruncat la pământ şi l-au târât până la Warmaker.

  — Nu era nevoie. Oricum veneam aici.

  Un frate bătea toaca în trunchiul copacului. Quim ascultă atent muzica schimbătoare; Warmaker modifica mărimea şi forma spaţiilor goale dinăuntrul său, modulând sunetul în cuvinte.

  — Ai venit pentru că aşa am poruncit eu.

  — Tu ai poruncit. Eu am venit. Dacă vrei să crezi că tu m-ai adus aici, fie şi-aşa. Dar să ştii că mă supun de bunăvoie numai poruncilor lui Dumnezeu.

  — Te afli aici ca să asculţi voinţa lui Dumnezeu.

  — Mă aflu aici ca să dau glas voinţei lui Dumnezeu, răspunse Quim. Descolada e un virus, creat de Dumnezeu pentru ca pequeninos să fie demni de el. Dar Sfântul Duh nu s-a încarnat niciodată. Sfântul Duh este un spirit perpetuu, care sălăşluieşte veşnic în inimile noastre.

  — Descolada sălăşluieşte în inimile noastre şi ne dă viaţă. Când sălăşluieşte într-ale voastre, ce vă dă?

  — Un Dumnezeu. O credinţă. Un botez. Dumnezeu nu predică un lucru pentru oameni şi un altul pentru pequeninos.

  — Noi nu suntem „cei mici”. Voi veţi vedea cine e puternic şi cine nu.

  Îl siliră să stea cu spatele lipit de trunchiul lui Warmaker. Simţi cum scoarţa începe să se mişte, iar ei îl împinseră şi mai tare, cu mâinile lor mici, cu râturile care-l adulmecau. Nu se gândise nici o clipă la aceste mâini şi al aceste feţe ca aparţinând duşmanilor săi. Chiar şi acum, Quim îşi dădu seama, cu uşurare, că nu se gândea la ei ca la inamicii lui personali. Ei erau duşmanii lui Dumnezeu, iar el îi compătimea. Era o mare revelaţie pentru Quim faptul că, până şi atunci când îl împingeau în pântecele unui copac-tată criminal, nu avea nici urmă de teamă sau de ură.

  „Într-adevăr, nu mă tem de moarte. N-am ştiut niciodată ce este spaima de moarte.”

  Fraţii continuau să lovească în copac cu beţele. Warmaker remodula sunetele în cuvintele limbii taţilor, dar acum Quim se afla în interiorul sunetului, în interiorul cuvintelor.

  — Eşti convins că-mi voi încălca jurământul, spuse Warmaker.

  — Mi-a trecut prin minte că ai putea s-o faci.

  Acum era captiv în interiorul copacului, chiar dacă trunchiul rămăsese deschis în faţa lui. Putea să vadă, putea să respire; închisoarea nu era nici măcar claustrofobică. Dar lemnul se mulase atât de strâns în jurul lui încât nu-şi putea mişca deloc mâinile sau picioarele, nu se putea răsuci ca să se strecoare afară din capcană. „Strâmtă e poarta şi îngustă e calea ce duce la izbăvire.”

  — Te vom supune încercării, zise Warmaker. Cuvintele lui erau mai greu de înţeles acum, când Quim le auzea dinăuntru. Şi mai greu de cumpănit. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să judece. Îţi vom da să bei câtă apă vei dori, din pârâul nostru, dar de mâncare n-ai să primeşti nimic.

  — Înfometarea mea este…

  — Înfometare? Avem alimentele tale. Te vom hrăni din nou peste zece zile. Dacă Sfântul Duh te va ţine în viaţă timp de zece zile, te vom hrăni şi te vom pune în libertate. Abia atunci vom crede în doctrina ta şi vom mărturisi că ne-am înşelat.

  — Virusul o să mă ucidă până atunci.

  — Sfântul Duh te va judeca şi va hotărî dacă eşti vrednic să trăieşti.

  — Într-adevăr, aici are loc o încercare, spuse Quim, dar nu e cea la care te gândeşti tu.

  — Cum aşa?

  — Este încercarea Judecăţii de Apoi. Vă aflaţi înaintea lui Hristos, iar el el spune celor aflaţi la dreapta sa: „Am fost un străin şi voi m-aţi primit. Am fost înfometat, şi voi mi-aţi dat să mănânc. Intraţi întru bucuria lui Dumnezeu.” Apoi le spune celor aflaţi la stânga sa: „Am fost înfometat, şi voi nu mi-aţi dat nimic. Am fost un străin, şi voi v-aţi purtat aspru cu mine.” Iar ei îi spun într-un glas: „Doamne, când ţi-am făcut noi toate astea?” Iar le răspunde: „Dacă le-aţi făcut celor mai neînsemnaţi dintre fraţii mei, mie mi le-aţi făcut.” Eu sunt cel mai neînsemnat dintre fraţii voştri. Veţi da socoteală în faţa lui Hristos pentru ce mi-aţi făcut aici.

  — Om nesăbuit, noi nu-ţi facem nimic, decât că te ţinem nemişcat. Ce-o să ţi se întâmple o să fie numai dorinţa Sfântului Duh. N-a spus Hristos: „Nu fac decât ceea ce l-am văzut pe Tatăl meu făcând?” N-a spus Hristos: „Eu sunt Calea. Veniţi şi Urmaţi-mă?” Ei bine, te lăsăm să faci ceea ce a făcut şi Hristos: a umblat prin pustietăţi, fără pâine, timp de patruzeci de zile. Îţi acordăm şansa de a fi pe sfert cât a fost el de sfânt. Dacă Dumnezeu vrea ca noi să credem în doctrina ta, va trimite îngeri să te hrănească. Va preface pietrele în pâine.

  — Faci o greşeală, zise Quim.

  — Tu ai făcut o greşeală venind aici.

  — Am vrut să spun că faci o greşeală de doctrină. Ai reţinut corect versetele – postul din pustie, pietrele prefăcute în pâine, totul. Dar nu ţi se pare că, asumându-ţi rolul Satanei, ai comis o faptă care vorbeşte foarte limpede despre tine?

  În aceeaşi clipă, Warmaker a fost cuprins de o furie îngrozitoare; a început să vorbească atât de repede, mişcările trunchiului au devenit atât de ample încât Quim a crezut că va fi strivit în interiorul copacului.

  — Tu eşti Satana! Încercă să ne vinzi minciunile tale până când oamenii vor găsi o cale să distrugă descolada şi să-i împiedice pe fraţi să ajungă vreodată la a treia viaţă! Chiar crezi că nu vedem prin tine? Îţi cunoaştem toate planurile, absolut toate! Nu ai nici un fel de secrete! Nici Dumnezeu nu are vreun secret faţă de noi! Nouă ni s-a dat a treia viaţă, nu vouă! Dacă Dumnezeu v-ar fi iubit, nu v-ar fi lăsat să vă îngropaţi morţii în pământ, morţi din care nu se naşte nimic altceva decât viermi!

  Fraţii se adunaseră în jurul trunchiului captivaţi de dispută.

  Controversa continuă vreme de şase zile, cu argumente demne de oricare dintre înalţii prelaţi ai Bisericii din toate timpurile. Niciodată, de la conciliul de la Niceea, nu fuseseră dezbătute şi cântărite probleme atât de importante.

  Argumentele erau transmise de la frate la frate, de la copac la copac, de la pădure la pădure. Relatările dialogului dintre Warmaker şi părintele Estevăo ajungeau întotdeauna la Rooter şi Human în aceeaşi zi, dar informaţia nu era completă. Abia după patru zile şi-au dat seama că părintele Estevăo era prizonier, fără să i se dea hrana ce conţinea inhibitorul pentru descolada.

  S-a organizat imediat o expediţie, cu Ender, Ouanda, Jakt, Lars şi Varsam. Primarul Kovano îi alesese pe Ender şi Ouanda pentru că erau foarte cunoscuţi printre purceluşi, iar pe Jakt, pe fiul şi pe ginerele său pentru nu se născuseră pe Lusitania. Kovano renunţase să trimită vreun colonist localnic, căci dacă s-ar fi aflat, era greu de prevăzut ce s-ar fi putut întâmpla. Cei cinci au luat maşina cea mai rapidă şi au plecat în direcţia indicată de Rooter. Călătoria avea să dureze trei zile.

  În cea de-a şasea zi, dialogul a luat sfârşit, pentru că descolada atacase într-o asemenea măsură organismul lui Quim încât acesta nu mai avea putere să vorbească şi era cuprins tot mai des de accese de febră şi delir; când vorbea totuşi, nu mai era în stare să pronunţe vreun cuvânt inteligibil.

  În ziua a şaptea, a privit peste capetele fraţilor, care se aflau tot acolo, urmărind încă desfăşurarea evenimentelor.

  — Îl văd pe Mântuitor şezând la dreapta lui Dumnezeu, şopti el, apoi zâmbi.

  O oră mai târziu, a murit. Warmaker a simţit şi a anunţat triumfător vestea fraţilor.

  — Sfântul Duh a judecat! Părintele Estevăo a fost respins!

  Unii dintre fraţi s-au bucurat, dar nu atât de mulţi, cum se aşteptase Warmaker.

  Echipa lui Ender ajunse în pădure abia la asfinţit. Acum nu se mai punea problema ca purceluşii să-i captureze şi să-i pună la încercare; erau prea mulţi şi, oricum, fraţii nu mai erau cu toţii o minte şi un gând. Se opriră în faţa trunchiului despicat al lui Warmaker şi priviră chipul ascetic, răvăşit de boală al părintelui Estevăo, abia vizibil în umbră.

  — Deschide-te şi lasă-l pe fiul meu să vină la mine, spuse Ender.

  Deschizătura din trunchi se lărgi. Ender întinse mâinile şi trase afară cadavrul părintelui Estevăo. Era atât de uşor încât Ender crezu, timp de o clipă, că era probabil conştient, că putea să stea în picioare fără sprijinul său. Dar nu era aşa. Ender îl aşeză cu grijă pe pământ, în faţa copacului. Un frate începu să bată un ritm în trunchiul lui Warmaker.

  — Într-adevăr, al tău trebuie să fie, Vorbitorule în numele Morţilor, pentru că e mort. Sfântul Duh l-a mistuit în flăcările celui de-al doilea botez.

  — Ai încălcat jurământul, spuse Ender. Ai trădat cuvântul copacilor-tată.

  — Nimeni nu l-a atins, zise Warmaker.

  — Chiar crezi că se lasă cineva păcălit de minciunile tale? întrebă Ender. Oricine ştie că refuzul de a administra medicamente unui om aflat pe moarte este un act de violenţă la fel de grav ca şi o crimă cu premeditare. Uite-acolo era medicamentul lui. Ai fi putut oricând să i-l dai.

  — Warmaker a fost de vină, interveni unul dintre fraţii aflaţi în preajmă.

  Ender se întoarse către fraţi.

  — Iar voi l-aţi ajutat. Să nu credeţi că puteţi arunca vina numai pe el. Fie ca niciunul dintre voi să n-apuce să treacă vreodată în a treia viaţă. Cât despre tine, Warmaker, fie ca nici o mamă să nu se târască vreodată pe scoarţa ta.

  — Nici un om nu poate hotărî în numele nostru, replică Warmaker.

  — Tu ai hotărât singur, când ai crezut că ai dreptul să ucizi ca să câştigi o simplă controversă, zise Ender. Iar voi, fraţilor, aţi hotărât când nu l-aţi oprit s-o facă.

  — Nu eşti judecătorul nostru! ţipă unul dintre fraţi.

  — Ba sunt, aşa cum este oricare locuitor de pe Lusitania, fie el om sau copac-tată, frate sau soră.

  Au dus trupul lui Quim la maşină. Lars şi Varsam s-au urcat în maşina cu care venise acolo Quim. Ender a zăbovit câteva clipe ca să-i transmită lui Jane un mesaj pentru Miro, rămas în colonie. N-avea nici un rost ca Novinha să aştepte trei zile până să afle că fiul ei murise de mâinile purceluşilor. Şi, oricum, n-ar fi fost de dorit s-o audă din gura lui Ender. Singurul lucru sigur era că Novinha îşi pierduse fiul, pe Estevăo.

  — Ai să vorbeşti în numele lui? întrebă Jakt, în vreme ce maşina trecea pe deasupra câmpiilor acoperite de capim. Îl auzise cândva pe Ender vorbind în numele morţilor, pe Trondheim.

  — Nu, spuse Ender. Nu cred.

  — Pentru că a fost preot?

  — Am mai vorbit în numele preoţilor. Nu, n-am să vorbesc în numele lui Quim pentru că n-ar avea nici un rost: Quim a fost exact ceea ce a dorit să fie şi a murit exact aşa cum a vrut, slujindu-l pe Dumnezeu şi predicând pentru fraţii cei mici. Nu am nimic de adăugat la povestea lui. Şi-a desăvârşit-o singur.

  Jadul meşterului Ho

  — AŞADAR, acum începe măcelul.

  — E amuzant că ai tăi l-au început, nu oamenii.

  — Tot aşa l-au început şi ai tăi, când v-aţi luptat cu oamenii.

  — Noi l-am început, dar ei l-au sfârşit.

  — Cum or fi reuşind oamenii să înceapă de fiecare dată cu atâta nevinovăţie şi să sfârşească mereu cu mâinile mânjite de sânge?

  Wang-Mu urmărea cuvintele şi numerele traversând afişajul de deasupra terminalului stăpânei sale. Qing-Jao adormise, respirând molcom pe rogojina întinsă lângă calculator. Wang-Mu dormise şi ea, dar ceva o trezise. Un ţipăt, nu foarte îndepărtat; probabil un ţipăt de durere din visul ei, însă auzise ultimele ecouri ale sunetului plutind în aer după ce se trezise. Nu fusese vocea lui Qing-Jao, mai curând glasul unui bărbat, deşi sunetul fusese ascuţit, un vaiet care îndreptase gândurile lui Wang-Mu către moarte.

  Totuşi, fata nu se sculă să vadă ce se întâmplă. Nu era treaba ei să facă aşa ceva; locul slujnicei era tot timpul lângă stăpâna sa, şi numai stăpâna îi putea porunci să plece. Dacă Han Fei-Tzu ar fi hotărât că fiica lui trebuie să afle ce se întâmplase, ar fi trimis un alt servitor care s-o trezească pe Wang-Mu, iar fata, la rândul ei, avea s-o trezească pe Qing-Jao; până când stăpâna avea să se mărite, numai mâinile slujnicei de taină o puteau atinge fără permisiunea ei.

  Wang-Mu rămase deci culcată, aşteptând ca cineva să-i spună lui Qing-Jao de ce strigase un bărbat cu atâta suferinţă în glas, destul de aproape ca să poată fi auzit în această încăpere din spatele casei lui Han Fei-Tzu. Aşteptând, ochii îi fură atraşi de afişajul luminos al computerului, care efectua calculele şi analizele programate de Qing-Jao.

  Afişajul rămase nemişcat. Apăruse vreo problemă? Wang-Mu se ridică într-un cot; mişcarea o aduse suficient de aproape de afişaj ca să poată citi cuvintele suspendate în aer. Computerul încheiase investigaţiile. De data aceasta, nu mai afişase un mesaj laconic ce anunţa un nou eşec: FIŞIER LIPSĂ. LIPSĂ INFORMAŢII. LIPSĂ CONCLUZII. De data asta, mesajul era un adevărat raport.

  Wang-Mu se ridică în picioare şi se apropie de terminal. Aşa cum o învăţase Qing-Jao, apăsă tasta care „salva” informaţiile curente; computerul avea să le păstreze în memorie indiferent ce se va întâmpla. Se duse apoi la Qing-Jao şi îşi puse mâna cu blândeţe pe umărul ei.

  Qing-Jao se trezi aproape imediat; avea un somn uşor.

  — Computerul a găsit ceva, şopti Wang-Mu.

  Qing-Jao se scutură de starea de somnolenţă cu uşurinţa cu care s-ar fi descotorosit de o haină largă. Cât ai clipi din ochi, ajunse la terminal şi citi raportul afişat.

  — L-am găsit pe Demostene, spuse ea.

  — Unde e? întrebă Wang-Mu, cu respiraţia întretăiată.

  „Marele Demostene… ba nu, îngrozitorul Demostene. Stăpâna mea vrea să mă gândesc la el ca la un duşman.” În orice caz, era acel Demostene ale cărui cuvinte o tulburaseră atât de mult atunci când tatăl ei le citise cu glas tare.

  „Câtă vreme o fiinţă le obligă pe altele să se încline în faţa ei pentru că are puterea de a le distruge, împreună cu tot ceea ce au şi iubesc, atunci trebuie să ne temem împreună.”

  Wang-Mu nu avea decât trei ani când auzise din întâmplare cuvintele acestea, dar le memorase pentru că le asociase, în mintea ei, cu o imagine. Când tatăl ei le citise, fata îşi amintise o scenă: mama ei vorbind şi tatăl ei furios; n-a lovit-o, dar şi-a încordat umerii şi braţul, schiţând un gest violent, ca şi cum trupul lui voia să lovească, iar el abia reuşise să-l oprească; gestul nu fusese tradus în fapt, iar mama se înclinase şi murmurase ceva, risipind tensiunea; Wang-Mu văzuse deci întruchiparea cuvintelor lui Demostene: mama se înclinase în faţa tatei pentru că el putea s-o rănească. Wang-Mu fusese înspăimântată, atunci şi, iarăşi, când îşi amintise întâmplarea. Când a auzit pentru prima oară cuvintele lui Demostene a ştiut că erau adevărate şi s-a mirat că tatăl ei le putea rosti, că era chiar de acord cu semnificaţia lor, fără să-şi dea seama că el însuşi le pusese în practică. Iată de ce Wang-Mu ascultase… întotdeauna cuvintele marelui, îngrozitorului, Demostene, pentru că, mare sau îngrozitor, era sigură că spunea adevărul.

  — Nu „el”, spuse Qing-Jao. Demostene e o femeie.

  Noutatea o făcu pe Wang-Mu să-şi piardă răsuflarea. Aşa deci! Până la urmă, o femeie. Nu era de mirare că simţise atâta compasiune la Demostene. E femeie şi ştie ce înseamnă să fii supusă altora în fiecare clipă din zi. E femeie, deci visează să fie liberă, să nu mai existe la nesfârşit corvezi care îşi aşteaptă rândul. Nu e de mirare că în cuvintele ei arde o revoluţie, chiar dacă rămân nişte simple cuvinte, fără urmă de violenţă. Dar de ce nu vede Qing-Jao adevărul? De ce a hotărât că trebuie să-l urâm amândouă pe Demostene?

  — O cheamă Valentine, continuă Qing-Jao; apoi, cu glasul încărcat de o teamă respectuoasă: Valentine Wiggin, născută pe Pământ, cu mai bine de trei… cu mai bine de trei mii de ani în urmă.

  — E o zeiţă, dacă a trăit aşa de mult?

  — Călătorii. Călătoreşte de la o planetă la alta şi nu rămâne nicăieri mai mult de câteva luni, timp suficient ca să scrie o carte. Toate marile discursurile publicate sub numele Demostene au fost scrise de aceeaşi femeie, dar nimeni n-a ştiut asta vreodată. Cum e posibil să nu fi aflat nimeni?

  — Probabil se ascunde, spuse Wang-Mu, înţelegând prea bine ce o determinase pe o femeie să folosească numele unui bărbat. „Dacă aş putea, şi eu aş face la fel: aş călători de la o planetă la alta, aş vedea o mie de lumi şi aş trăi zece mii de ani.”

  — De fapt, nu are decât vreo cincizeci de ani. E încă tânără. A rămas în cele din urmă pe o planetă, s-a măritat şi are copii. Dar acum a plecat din nou. Către…

  Qing-Jao căscă gura de uimire.

  — Unde? întrebă Wang-Mu.

  — Şi-a luat întreaga familie cu ea pe o astronavă, s-au îndreptat mai întâi spre Heavenly Peace, au trecut apoi pe lângă Catalonia, după care au pornit direct spre Lusitania!

  „Bineînţeles!” exclamă în gând Wang-Mu. „Iată de ce are Demostene atâta compasiune şi înţelegere pentru lusitani. A discutat cu ei, cu xenologii rebeli şi cu pequeninos. S-a întâlnit cu ei şi ştie că sunt raman! Dacă Flota Lusitania ajunge acolo şi îşi îndeplineşte misiunea, Demostene va fi prins şi nu va mai scrie nici un cuvânt.”

  Apoi realiză că exista un detaliu care anula toate aceste ipoteze:

  — Cum poate să fie pe Lusitania, când Lusitania şi-a întrerupt legăturile prin ansiblu? N-a fost acesta primul lucru pe care l-au făcut lusitanii când a izbucnit revolta? Cum au ajuns la noi textele ei?

  Qing-Jao clătină din cap.

  — Încă n-a ajuns pe Lusitania. Sau dacă a ajuns, asta s-a întâmplat acum câteva luni, ori mai recent. Ultimii treizeci de ani şi-a petrecut pe o astronavă. A plecat înainte de răscoală.

  — Deci a scris totul în timpul zborului? Wang-Mu încercă să-şi imagineze cum puteau fi corelate cele două viteze de scurgere a timpului. Dacă a scris atât de mult de la plecarea Flotei Lusitania, trebuie să fi…

  — Trebuie să-şi fi petrecut fiecare clipă scriind, scriind şi iarăşi scriind, o completă Qing-Jao. Totuşi, nu există nici o înregistrare din care să reiasă că astronava ei ar fi trimis vreun semnal undeva, în afară de rapoarte căpitanului. Cum de-au fost răspândite scrierile ei pe atât de multe planete, dacă în tot timpul ăsta ea a rămas pe o astronavă? E imposibil. Ar fi apărut, undeva, o înregistrare a transmisiunilor prin ansiblu.

  — Mereu problema ansibilelor, spuse Wang-Mu. Flota Lusitania încetează să mai transmită mesaje, iar astronava ei trebuie să le fi trimis dar nu le-a trimis. Cine ştie? Poate că şi Lusitania expediază nişte mesaje secrete.

  Wang-Mu se gândea la „Viaţa lui Human”.

  — Nu pot exista mesaje secrete. Conexiunile filotice sunt permanente, şi dacă ar apărea vreo transmisiune pe oricare frecvenţă, ar fi detectată şi computerele înregistrată.

  — Ei, atunci asta e, spuse Wang-Mu. Dacă ansiblurile mai sunt conectate, iar în computere nu a fost găsită o înregistrare a transmisiunilor – dar ştim că există transmisiuni, pentru că Demostene a scris toate aceste lucruri – atunci înregistrările sunt eronate.

  — Este imposibil ca cineva să ascundă o transmisiune prin ansiblu, o contrazise Qing-Jao. Ar avea o şansă dacă s-ar afla chiar acolo exact în momentul recepţiei şi ar scoate mesajul din circuitele controlate de programele de înregistrare şi… În tot cazul, e practic imposibil. Ar fi trebuit ca lângă fiecare ansiblu să stea permanent câte un conspirator, care să lucreze atât de rapid încât…

  — Or să folosească un program care să facă toate acestea automat.

  — Dar atunci am fi aflat despre existenţa programului – orice program ocupă o parte din memorie, consumă din timpul de procesare.

  — Dacă cineva ar reuşi să conceapă un program care să intercepteze mesajele transmise prin ansiblu, n-ar putea să-l camufleze în aşa fel încât să nu apară în memorie şi să nu lase nici o urmă a procesării?

  Qing-Jao se uită furioasă la Wang-Mu.

  — Ai învăţat atâtea despre calculatoare şi totuşi habar n-ai că aşa ceva nu se poate face?

  Wang-Mu se aplecă şi atinse podeaua cu fruntea. Ştia că umilinţa o va face pe Qing-Jao să se ruşineze de propria ei mânie şi vor putea discuta din nou.

  — Nu, spuse Qing-Jao, n-am nici un drept să fiu furioasă. Iartă-mă. Ridică-te, Wang-Mu. Poţi să mă întrebi orice doreşti. Întrebările sunt utile. Există o şansă infimă ca ceea ce spui tu să fie adevărat. Dacă ţie ţi-a trecut prin minte aşa ceva, poate altcineva a avut aceeaşi idee şi a reuşit într-adevăr s-o pună în practică. Dar uite de ce cred eu că e imposibil: un program atât de sofisticat trebuie să fie rezident pe toate calculatoarele care prelucrează comunicaţiile prin ansiblu, or sunt mii şi mii de astfel de computere pe toate planetele. Dacă un calculator se defectează şi altul este introdus în circuit în locul lui, e necesar ca programul să fie transferat instantaneu în noul computer. Programul nu poate fi încărcat în memoria permanentă, unde este uşor de găsit; singura soluţie ar fi să se afle într-o permanentă mişcare, să intre şi să iasă din memorie în aşa fel încât să nu se suprapună niciodată cu alte programe. Numai un program… inteligent ar putea face toate acestea, un program care se ascunde mereu în alt loc. Altfel l-am fi descoperit până acum. Cine-ar fi putut să conceapă un astfel de program? Şi mai e ceva, Wang-Mu. Această Valentine Wiggin care a scris toate lucrările lui Demostene a stat ascunsă timp de mii de ani. Dacă există un asemenea program, trebuie să fi existat dintotdeauna. Nu putea fi creat de către inamicii Congresului Stelar, pentru că atunci când Valentine Wiggin a început să-şi ascundă urmele, nu exista un astfel de Congres. Vezi cât sunt de vechi înregistrările care ne-au condus la ea? A rupt orice legătură directă cu Demostene începând cu cele mai vechi rapoarte de pe Pământ… de pe Pământ. Înainte de astronave. Înainte…

  Qing-Jao lăsă fraza neterminată, dar Wang-Mu înţelesese deja, ajunsese la aceeaşi concluzie înainte ca ea să fi fost formulată de către Qing-Jao.

  — Deci, dacă există vreun program secret în reţeaua de computere, trebuie să fi fost acolo tot timpul. Încă de la început.

  — Imposibil.

  Dar cum toate celelalte ipoteze erau şi ele inacceptabile, Wang-Mu înţelese că lui Qing-Jao îi plăcea ideea, că ar fi vrut s-o creadă; deşi imposibilă, cel puţin era imaginabilă şi, prin urmare, nu era exclus să fie reală.

  „Şi eu am intuit-o”, gândi Wang-Mu. „N-oi fi eu vorbitoare-cu-zeii, dar sunt inteligentă. Înţeleg multe. Toată lumea mă tratează ca pe un copil prost, până şi Qing-Jao, cu toate că ştie cât de repede învăţ, ştie că mă gândesc la lucruri care altora nu le trec prin cap – chiar dacă ea mă dispreţuieşte. Dar sunt la fel de deşteaptă ca oricine, stăpână! Sunt la fel de deşteaptă ca tine, cu toate că n-ai observat nici o clipă, chiar dacă eşti convinsă că ai dus la capăt raţionamentul de una singură. Ei da, o să-mi recunoşti meritele, dar o să spui cam aşa: Wang-Mu m-a provocat să mă gândesc şi deodată mi-a venit această idee importantă. N-ai să spui niciodată: Wang-Mu a înţeles prima, mi-a explicat, apoi am înţeles şi eu. Mă vei privi ca pe o căţeluşă neroadă, care latră, schelălăie, se scarpină sau ţopăie în jurul tău şi, dintr-o pură coincidenţă, îţi atrage atenţia asupra adevărului. Nu sunt o căţeluşă. Am înţeles. Când ţi-am pus întrebările acelea, am făcut-o pentru că deja intuisem implicaţiile şi înţelesesem mai multe decât ai priceput tu până acum. Dar nu pot să-ţi deschid ochii decât întrebându-te, prefăcându-mă că nu înţeleg, pentru că tu eşti o vorbitoare-cu-zeii şi o simplă servitoare nu are voie niciodată să le dea idei celor care aud vocile zeilor.

  — Stăpâna mea, cine controlează acest program are o putere enormă, şi totuşi niciodată nu s-a folosit de ea.

  — Ba da, ca să ascundă adevărata identitate a lui Demostene. Valentine Wiggin e foarte bogată, dar proprietăţile ei sunt mascate astfel ca nimeni să nu-şi dea seama câte are, sau că toate aparţin aceleiaşi persoane.

  — Deci acest program formidabil a stat ascuns în toate computerele, de la începuturile zborurilor astrale, dar a fost folosit doar la camuflarea averii acestei femei?

  — Ai dreptate, spuse Qing-Jao, e ridicol. De ce un ins sau mai mulţi care au o putere atât de mare nu au folosit-o până acum pentru a prelua controlul asupra lumii? Sau poate că au făcut-o. S-au aflat acolo înainte de înfiinţarea Congresului, aşa că… dar de ce se opun acum Congresului?

  — Poate că pur şi simplu nu le pasă de putere.

  — Cui să nu-i pese?

  — Celor care controlează acest program secret.

  — Atunci, prima întrebare este: de ce au creat programul? Wang-Mu, tu nu gândeşti.

  „Păi, fireşte că nu, eu nu gândesc niciodată!” Wang-Mu îşi înclină capul.

  — Am vrut să spun că gândeşti, dar nu te gândeşti la următorul lucru: nimeni n-ar concepe un program atât de puternic dacă n-ar dori să câştige o puterea absolută… gândeşte-te puţin ce face programul, ce poate să facă… interceptează toate mesajele flotei, ca şi cum niciunul n-a fost trimis vreodată! Transmite scrierile lui Demostene pe toate planetele colonizate şi totuşi ascunde faptul că au fost trimise! Ar putea să facă orice, ar putea să modifice orice transmisiune, ar putea să stârnească panica pretutindeni sau să-i păcălească pe toţi, făcându-i să creadă… să creadă că s-a declanşat un război, ar putea să le ordone să facă orice, şi cum şi-ar da seama cineva că nu e adevărat? Dacă ar avea atât de multă putere, ar folosi-o! În mod cert!

  — Doar dacă, cine ştie, programul nu acceptă să fie folosit astfel.

  Qing-Jao râse zgomotos.

  — Haide, Wang-Mu, asta a fost una dintre primele noastre lecţii despre computere. Oamenii obişnuiţi n-au decât să-şi închipuie că ele pot lua hotărâri, dar noi două ştim că nu sunt decât servitorii noştri, că nu fac decât ceea ce li se spune şi niciodată nu vor dori ceva.

  Wang-Mu s-a înfuriat de-a binelea. „Chiar crezi că aceste maşinării sunt asemenea servitorilor, din simplul motiv că nu vor niciodată nimic? Chiar eşti convinsă că noi, servitorii, facem numai ceea ce ni se spune şi nu ne dorim nimic? Dacă zeii nu ne poruncesc să ne frecăm nasul de duşumea şi să ne spălăm pe mâini până la os, crezi că nu vrem niciodată altceva?

  Ei bine, dacă ai descoperit vreo asemănare între servitori şi computere, ea există pentru că aceste maşinării electronice au dorinţe, nu pentru că servitorii nu au. Şi noi ne dorim multe lucruri. Tânjim. Suntem avizi. Dar nu încercăm niciodată să ne îndeplinim aceste dorinţe arzătoare, căci, dacă am face-o, voi, vorbitorii-cu-zeii ne-aţi izgoni şi aţi găsi alţii mai supuşi.”

  — De ce eşti supărată? întrebă Qing-Jao.

  Îngrozită că sentimentele i se citeau pe faţă, Wang-Mu îşi plecă ochii.

  — Iartă-mă, spuse ea.

  — Fireşte că te iert, dar aş vrea să te şi înţeleg. Eşti supărată pentru că am râs de tine? Îmi cer scuze… n-ar fi trebuit. Înveţi cu mine doar de câteva luni, deci e firesc ca uneori să uiţi şi să revii la tiparele în care ai fost educată. N-am făcut bine că am râs, te rog să mă scuzi.

  — O, stăpâna mea, nu se cade ca eu să te iert. Tu trebuie să mă ierţi.

  — Nu, am greşit. Ştiu foarte bine… zeii mi-au arătat cât de nevrednică am fost când am râs de tine.

  „Înseamnă că zeii sunt foarte proşti dacă-şi închipuie că râsul tău m-a supărat. Ori sunt proşti, ori te mint. Îi urăsc pe zeii tăi, urăsc umilinţa la care te supun fără să-ţi spună vreodată de ce o fac. N-au decât să mă ucidă pe loc pentru aceste gânduri!”

  Dar Wang-Mu ştia că nu se va întâmpla nimic. Zeii nu vor ridica nici măcar un deget împotriva ei. În cel mai rău caz, Qing-Jao – care era prietena ei, orice s-ar spune – să va apleca şi va urmări o fibră, iar lui Wang-Mu i-ar veni să intre în pământ de ruşine.

  — Stăpâna mea, n-ai făcut nimic necuvenit, iar eu nu m-am simţit deloc jignită.

  Inutil, însă. Qing-Jao era deja la podea. Wang-Mu se întoarse într-o parte, îşi ascunse faţa în palme, dar tăcu, abţinându-se să scoată vreun sunet, căci astfel ar fi silit-o pe Qing-Jao s-o ia de la început. Cine ştie, poate credea că o jignise atât de rău pe Wang-Mu încât trebuia să urmărească două linii, sau trei, sau – fie ca zeii să nu-i ceară asta! – întreaga duşumea, din nou. Într-o zi, se gândi Wang-Mu, zeii îi vor spune lui Qing-Jao să urmărească toate fibrele de pe fiecare scândură din toate camerele casei, iar ea va muri de sete sau va înnebuni încercând s-o facă.

  Ca să nu mai plângă de atâta frustrare, Wang-Mu se sili să-şi îndrepte privirea spre terminal şi citi raportul pe care-l citise adineauri Qing-Jao. Valentine Wiggin se născuse pe Pământ, în timpul războaielor cu gândacii, începuse să folosească pseudonimul „Demostene” încă din copilărie, în acelaşi timp cu fratele ei, Peter, care semna „Locke” şi devenise Hegemon. Nu era o Wiggin oarecare, ci făcea parte din celebra familie Wiggin: era sora lui Peter Hegemonul şi a lui Ender Xenocidul. În manualele de istorie, Valentine apărea doar într-o notă de subsol; Wang-Mu nici măcar nu-şi mai amintise până acum numele ei, ci doar faptul că marele Peter şi monstrul Ender aveau o soră. Iată însă că sora s-a dovedit a fi la fel de ciudată ca şi fraţii ei; era nemuritoare; era cea care continua să schimbe omenirea cu cuvintele ei.

  Lui Wang-Mu abia îi venea să creadă: Demostene jucase deja un rol important în viaţa ei, dar acum aflase că adevăratul Demostene era sora Hegemonului, cel a cărui poveste fusese relatată în cartea sfântă a vorbitorilor în numele morţilor, „Matca şi Hegemonul”. Şi nu era sfântă numai pentru aceştia. Practic, toate religiile găsiseră loc în dogmele lor pentru cartea lui Wiggin, fiindcă povestea era de o mare importanţă: despre distrugerea primei specii extraterestre descoperite vreodată de omenire şi forţele uriaşe ale binelui şi răului luptându-se în sufletul primului bărbat care a reuşit să unească omenirea sub o singură guvernare. O poveste deosebit de complexă, spusă totuşi cu atâta simplitate şi claritate încât mulţi au citit-o şi au înţeles-o încă din copilărie. Wang-Mu o auzise prima oară la vârsta de cinci ani. Era una dintre poveştile cele mai îndrăgite de ea.

  Visase, nu o dată, că-l întâlnise pe însuşi Hegemonul – Peter —, dar că el insistase să i se spună pe numele conspirativ, Locke. Era fascinată şi în acelaşi timp dezgustată de el. Apoi el i-a întins mâna şi a spus: „Si Wang-Mu, Regină-Mamă a Apusului, doar tu eşti menită să fii consoarta Hegemonului întregii omeniri”, şi a luat-o de nevastă, iar ea s-a urcat pe tron alături de el.

  Fireşte, acum ştia că aproape toate fetele sărace visau să se mărite cu un bogat sau să afle că de fapt erau vlăstarele unei familii înstărite ori alte prostii de acest fel. Dar visele erau şi ele trimise de zei şi exista un sâmbure de adevăr în orice istorie care se repeta mai multe nopţi de-a rândul; toată lumea o ştia. Prin urmare, Wang-Mu era şi acum atrasă de Peter Wiggin, iar faptul că Demostene, pentru care nutrise de asemenea o mare admiraţie, era sora lui i se părea o coincidenţă prea mare. „Demostene, nu-mi pasă ce spune stăpâna mea!” ţipă Wang-Mu în tăcere. „Te iubesc oricum, pentru că tu mi-ai spus mereu adevărul. Te mai iubesc şi ca soră a Hegemonului, care este soţul visurilor mele.”

  Wang-Mu simţi un curent de aer. Se uită spre uşă şi o văzu pe Mu-Pao, bătrâna şi prea temuta intendentă, spaima tuturor servitorilor, inclusiv a lui Wang-Mu – cu toate că Mu-Pao avea o putere relativ mică asupra unei slujnice de taină. Wang-Mu se duse imediat la uşă, în cea mai mare tăcere, ca să nu întrerupă ritualul de purificare al lui Qing-Jao.

  Ieşiră în hol şi Mu-Pao închise uşa, ca să nu fie auzite de stăpâna lor.

  — Stăpânul şi-a chemat fiica. E foarte agitat. Adineauri a ţipat atât de tare încât ne-a speriat pe toţi.

  — Am auzit ţipătul, spuse Qing-Jao. E cumva bolnav?

  — Nu ştiu. E foarte agitat. M-a trimis după stăpâna ta şi mi-a spus că trebuie să vorbească cu ea de îndată. Dar, a adăugat el, dacă fiica lui stă de vorbă cu zeii, el înţelege; ai grijă numai să-i spui să meargă la el imediat ce termină.

  — O anunţ chiar acum. Mi-a zis că nimic n-o poate opri să răspundă la chemarea tatălui ei.

  Ideea păru s-o îngrozească pe Mu-Pao.

  — Dar e interzis s-o întrerupi când zeii…

  — Qing-Jao se va purifica mai târziu. Sunt sigură că vrea să afle de chemarea tatălui ei.

  Faptul că o pusese pe Mu-Pao la punct îi dădu o mare satisfacţie lui Wang-Mu. „Eşti tu şefa servitorilor din casa asta, Mu-Pao, dar eu sunt cea care are curajul să întrerupă chiar şi conversaţiile dintre stăpâna mea şi zei.”

  Aşa cum se aşteptase Wang-Mu, la început Qing-Jao şi-a manifestat frustrarea provocată de intervenţia fetei, gesticulând şi izbucnind în plâns. Dar când Wang-Mu s-a înclinat umilă până la podea, stăpâna ei s-a calmat imediat. „Uite de ce o iubesc şi suport s-o slujesc, pentru că nu foloseşte puterea pe care o are asupra mea şi dă dovadă de mai multă compasiune decât oricare dintre vorbitorii-cu-zeii de care am auzit.”

  Qing-Jao ascultă în linişte explicaţia lui Wang-Mu, apoi o îmbrăţişă.

  — O, Wang-Mu, prietena mea, eşti foarte înţeleaptă. Dacă tatăl meu a ţipat de durere şi m-a chemat, zeii ştiu că trebuie să-mi amân purificarea şi să mă duc la el.

  Wang-Mu o urmă de-a lungul coridorului şi pe trepte în jos, până când îngenuncheară împreună pe o rogojină, în faţa jilţului lui Han Fei-Tzu.

  Qing-Jao aşteptă ca tatăl ei să înceapă, dar el nu spuse nimic. Totuşi, mâinile îi tremurau. Niciodată nu-l văzuse atât de agitat.

  — Tată, de ce m-ai chemat?

  Han Fei-Tzu clătină din cap.

  — S-a întâmplat ceva atât de îngrozitor – şi atât de minunat – încât nu ştiu dacă trebuie să strig de bucurie ori să-mi iau viaţa.

  Vocea lui era răguşită şi scăpase de sub control. De la moartea mamei sale – ba nu, de când o ţinuse în braţe după încercarea ce dovedise că este vorbitoare-cu-zeii —, de atunci nu-l mai auzise vorbind cu atâta emoţie în glas.

  — Mai întâi vorbeşte-mi tu, tată, apoi am să-ţi spun şi eu noutăţile mele… l-am găsit pe Demostene şi, foarte probabil, explicaţia pentru dispariţia Flotei Lusitania.

  Han Fei-Tzu nu-şi ascunse uimirea.

  — Tocmai astăzi ai rezolvat problema?

  — Dacă ceea ce cred eu este adevărat, duşmanii Congresului pot fi distruşi, dar va fi foarte greu. Spune-mi ce-ai descoperit tu.

  — Ba nu, tu să-mi spui mai întâi. E ciudat: amândouă lucrurile s-au întâmplat în aceeaşi zi. Vorbeşte!

  — Wang-Mu mi-a dat ideea. Mă întrebase ceva despre… da, despre funcţionarea calculatoarelor, şi deodată am înţeles: dacă în fiecare dintre computerele reţelei de comunicare prin ansiblu ar exista un program secret, atât de sofisticat şi de puternic încât să se poată muta permanent dintr-un loc într-altul ca să nu fie detectat, atunci acest program ar fi în stare să intercepteze toate mesajele transmise prin ansiblu. În consecinţă, este posibil ca flota să fie în siguranţă, poate chiar să trimită mesaje, pe care noi nu le recepţionăm însă, din cauza blocadei acestui program.

  — În toate computerele? Funcţionând fără greş, tot timpul?

  Han Fei-Tzu părea sceptic, fireşte, pentru că, în nerăbdarea ei, Qing-Jao îi explicase enigma începând cu sfârşitul.

  — Da, dar dă-mi voie să-ţi spun cum e posibil un lucru atât de imposibil. Vezi tu, l-am găsit pe Demostene.

  Han Fei-Tzu ascultă atent ce aflase Qing-Jao despre Valentine Wiggin şi scrierile ei secrete sub pseudonimul Demostene.

  — Este în mod clar capabilă să trimită mesaje secrete prin intermediul ansiblurilor, altfel textele ei n-ar fi fost difuzate de pe o navă în zbor pe atâtea planete diferite. În mod normal, numai militarii au posibilitatea să păstreze legătura cu navele care se deplasează cu viteze aproape luminice, deci ori a pătruns în computerele armatei, ori a dublat puterea celor civile. Iar dacă ea poate să facă toate acestea, dacă programul există, atunci acelaşi program ar avea fără îndoială capacitatea să intercepteze mesajele transmise de către flotă.

  — Dacă A e adevărat, atunci şi B e adevărat, desigur… dar, mai întâi, cum a fost în stare această femeie să implementeze un program în toate computerele reţelei?

  — Pentru că ea l-a creat, de la bun început, atât e de bătrână! De fapt, dacă Locke Hegemonul e fratele ei, probabil… ba nu, cu siguranţă că el l-a scris! Când primele flote de colonizare au pornit la drum având la bord triadele filotice duble care urmau să constituie nucleele primelor ansibluri ale fiecărei colonii, a trimis programul o dată cu ele.

  Han Fei-Tzu pricepu imediat, aşa cum era de aşteptat.

  — În calitatea lui de hegemon, avea şi puterea şi motivaţia s-o facă: un program secret aflat sub controlul lui, care în cazul unei revolte sau al unei lovituri de forţă l-ar fi ajutat să ţină mai departe în mâinile sale firele ce leagă planetele.

  — Iar când a murit, Demostene – sora lui – a fost singura care a aflat secretul! Nu-i aşa că-i minunat? Noi l-am descoperit! Nu avem decât să ştergem din memorie toate programele!

  — Iar programele se vor regenera instantaneu prin intermediul ansiblurilor, datorită copiilor din computerele de pe alte planete, spuse Han Fei-Tzu. De-a lungul secolelor, trebuie să se fi întâmplat aşa de mii de ori; de fiecare dată când se defecta câte un computer, programul se refăcea în cel nou.

  — Atunci trebuie să deconectăm toate ansiblurile în acelaşi moment, interveni Qing-Jao. Pe fiecare planetă va fi pregătit câte un computer nou, care nu a fost contaminat prin nici un contact cu programul secret, închidem toate ansiblurile în aceeaşi clipă, deconectăm computerele vechi, le introducem în circuit pe cele noi şi pornim ansiblurile. Programul secret nu se va mai regenera, pur şi simplu pentru că nu va mai fi în niciunul dintre computere. Atunci puterea Congresului nu va mai avea rival.

  — Nu puteţi s-o faceţi, zise Wang-Mu.

  Qing-Jao se uită înmărmurită la slujnica ei de taină. Cum putea să fie fata atât de prost crescută încât să întrerupă o discuţie între doi vorbitori-cu-zeii ca să-i contrazică?

  Dar Han Fei-Tzu se arătă binevoitor; întotdeauna era binevoitor, chiar şi cu cei care depăşeau toate limitele decenţei şi ale respectului. „Trebuie să învăţ să fiu ca el. Trebuie să îngădui oamenilor să-şi păstreze demnitatea, chiar atunci când faptele lor nu le dau dreptul la atâta consideraţie.”

  — şi Wang-Mu, spuse Han Fei-Tzu, de ce crezi că nu putem s-o facem?

  — Păi, ca să puteţi închide toate ansiblurile în acelaşi timp, ar trebui să trimiteţi mesajele prin intermediul ansiblurilor. De ce v-ar permite programul să transmiteţi ordinul care va duce la propria lui distrugere?

  Urmând exemplul tatălui ei, Qing-Jao îi explică cu răbdare lui Wang-Mu:

  — Fiindcă e doar un program, care nu cunoaşte conţinutul mesajelor. Cel care deţine controlul asupra programului i-a ordonat să blocheze toate transmisiunile flotei şi să şteargă urmele tuturor mesajelor de la Demostene. Este cert că nu citeşte mesajele ca să hotărască, din conţinutul lor, dacă le trimite sau nu.

  — De unde ştii? întrebă Wang-Mu.

  — Pentru că un astfel programul ar trebui să fie… inteligent!

  — Păi, oricum ar trebui să fie inteligent, dacă e capabil să se ascundă de programele de scanare care l-ar putea descoperi. Trebuie să fie în stare să se deplaseze permanent în interiorul memoriei. Cum ar putea să-şi dea seama de care program trebuie să se ferească, dacă nu le-ar citi şi le-ar interpreta? E posibil chiar să fie îndeajuns de inteligent ca să rescrie alte programe astfel încât acesta să nu mai verifice alocaţiile de memorie unde se ascunde el.

  Lui Qing-Jao îi veniră imediat în minte mai multe motive pentru care un program ar putea fi suficient de „deştept” ca să citească alte programe, dar nu îndeajuns de inteligent încât să priceapă limbajul uman. Dar, pentru că tata era de faţă, se cădea ca el să-i răspundă lui Wang-Mu. Qing-Jao aşteptă.

  — Dacă ar exista un astfel de program, spuse Han Fei-Tzu, ar trebui să fie într-adevăr foarte inteligent.

  Qing-Jao a fost şocată. Tata luase ideea lui Wang-Mu în serios, ca şi cum ipotezele ei n-ar fi fost cele ale unui copil naiv.

  — Ar putea fi atât de inteligent încât nu numai să intercepteze mesaje, dar să le şi trimită. Dar Han Fei-Tzu clătină din cap: Nu, mesajul a venit de la o prietenă, o prietenă adevărată, şi mi-a vorbit despre lucruri pe care nimeni altul nu putea să le ştie. A fost un mesaj adevărat.

  — Ce mesaj ai primit, tată?

  — De la Keikoa Amaauka; am cunoscut-o personal când eram tineri. A fost fiica unui savant de pe Otaheiti, venit aici să studieze deviaţiile genetice ale speciilor de provenienţă terestră, după primele două secole petrecute pe Calea. Au plecat… au fost trimişi în altă parte pe neaşteptate… Făcu o pauză, ca şi cum ar fi cumpănit dacă să mai spună sau nu ceva. Apoi se decise şi încheie: Dacă ar fi rămas, poate că ţi-ar fi devenit mamă.

  Qing-Jao era emoţionată şi totodată înspăimântată: tatăl ei nu-i mai vorbise niciodată despre trecutul său, iar mărturisirea că, pe vremuri, iubise şi altă femeie în afară de cea care o născuse pe ea era atât de neaşteptată încât Qing-Jao nu găsi nici un cuvânt de răspuns.

  — A fost trimisă undeva, foarte departe. Au trecut de atunci treizeci de ani. Cea mai mare parte a vieţii mele s-a scurs, dar ea abia a ajuns la destinaţie, în urmă cu un an, şi mi-a trimis un mesaj în care-mi explică de ce a fost îndepărtat tatăl ei. Pentru ea, despărţirea noastră nu a durat decât un an. Pentru ea, eu sunt şi acum…

  — Iubitul ei, completă Wang-Mu.

  „Câtă impertinenţă!” îşi spuse Qing-Jao. Dar Han Fei-Tzu se mulţumi să încuviinţeze din cap, apoi se întoarse spre terminalul lui şi începu să caute printre paginile de text afişate pe display.

  — Tatăl ei a descoperit o diferenţă genetică la cea mai importantă specie de provenienţă terestră de pe Calea.

  — Orezul? întrebă Wang-Mu.

  Qing-Jao izbucni în râs.

  — Nu, Wang-Mu. Noi suntem cea mai importantă specie de origine terestră de pe planeta aceasta.

  Wang-Mu nu-şi ascunse ruşinea, iar Qing-Jao o bătu pe umăr. Era de aşteptat să se întâmple aşa: Han Fei-Tzu o încurajase prea mult pe Wang-Mu, făcând-o să creadă că înţelegea problemele aflate încă mult deasupra nivelului ei de cunoaştere. Wang-Mu avea nevoie din când în când de aceste blânde aduceri aminte ca să nu-şi facă speranţe deşarte. Fata nu trebuia să-şi îngăduie să viseze că este egală din punct de vedere intelectual cu vorbitorii-cu-zeii, căci în loc de satisfacţii viaţa i-ar fi fost plină de dezamăgiri.

  — El a detectat o mutaţie genetică persistentă, transmisibilă ereditar la unii dintre oamenii de pe Calea, dar când şi-a făcut făcut publică descoperirea, l-au transferat aproape imediat. I s-a spus că fiinţele omeneşti nu se încadrau în aria de interes a studiului său.

  — Şi nu ţi-a zis nimic din toate acestea înainte de a pleca? întrebă Qing-Jao.

  — Keikoa? N-a ştiut. Era foarte tânără, la o vârstă când majoritatea părinţilor nu-şi împovărează copiii cu problemele adulţilor. Era de vasta ta.

  Implicaţiile afirmaţiei îi provocară lui Qing-Jao un alt fior de teamă. Tatăl ei iubise o femeie de aceeaşi vârstă cu Qing-Jao, aşadar, în ochii lui, Qing-Jao avea etatea la care putea fi încredinţată căsătoriei. „Nu mă goni în casa altui bărbat”, protestă ea în gând. În acelaşi timp, o parte a fiinţei sale era dornică să cunoască misterele relaţiei dintre un bărbat şi o femeie. Niciunul dintre aceste sentimente nu-i făceau cinste; avea să-şi păstreze datoria faţă de Han Fei-Tzu, nimic mai mult.

  — Dar tatăl ei i-a mărturisi totul în timpul călătoriei, pentru că era foarte necăjit din pricina acestei poveşti. Imaginează-ţi, să-şi vadă viaţa distrusă astfel. Cu toate acestea, când au ajuns pe Ugarit, în urmă cu un an, el s-a dedicat muncii sale, iar Keikoa s-a preocupat de propria ei educaţie, încercând să nu se mai gândească la cele întâmplate. A reuşit până în urmă cu câteva zile, când tatăl ei a dat din întâmplare peste un vechi raport referitor la o echipă medicală din vremurile de început ale colonizării planetei Calea, echipă care şi ea fusese exilată subit. A început să pună lucrurile cap la cap şi le-a încredinţat fiicei sale, care, împotriva sfaturilor lui, mi-a trimis mesajul primit astăzi.

  Han Fei-Ttzu delimită un fragment de text pe afişaj şi Qing-Jao îl citi.

  — Prima echipă studia DOC? întrebă ea.

  — Nu, Qing-Jao. Studiau un comportament asemănător cu DOC-ul, dar care nu putea fi DOC pentru că „eticheta” genetică a DOC-ului lipsea, iar maladia nu reacţiona la medicamentele specifice pentru DOC.

  Qing-Jao încercă să-şi amintească ce ştia despre boala numită DOC. Maladia îi determina pe oameni să acţioneze, în mod accidental, precum vorbitorii-cu-zeii. Îşi aminti că între apariţia obsesiei spălatului pe mâini şi încercarea propriu-zisă i se administraseră acele medicamente, pentru a se vedea dacă nevoia de purificare dispare.

  — Îi studiau pe vorbitorii-cu-zeii. Încercau să găsească o cauză biologică pentru ritualurile noastre de purificare.

  Ideea era atât de revoltătoare încât abia reuşi să rostească cuvintele.

  — Da, spuse Han Fei-Tzu. Şi au fost izgoniţi.

  — Aş zice că au avut noroc că au scăpat cu viaţă. Dacă oamenii ar fi auzit de un asemenea sacrilegiu…

  — Toate acestea s-au întâmplat la începutul istoriei noastre, Qing-Jao. Încă nu se ştia cu siguranţă că vorbitorii-cu-zeii se aflau… în relaţie strânsă cu zeii. Şi cum rămâne cu tatăl lui Keikoa? El nu cerceta DOC, căuta doar o deviaţie genetică. Şi a găsit-o. O alterare foarte specifică, ereditară, a genelor anumitor oameni. Condiţia necesară era să fie prezentă în gena provenită de la un părinte şi să nu fie anihilată de o genă dominantă provenită de la celălalt. Motivul pentru care a fost exilat, crede el, este acela că în niciunul dintre eşantioanele prelevate de la vorbitorii-cu-zeii nu lipsea măcar o copie a genei.

  Qing-Jao înţelese imediat singura semnificaţie posibilă a cuvintelor tatălui ei, dar o respinse.

  — E o minciună! Vrea să ne zdruncine credinţa în zei.

  — Qing-Jao, ştiu ce simţi tu acum. Prima oară când am înţeles ce vrea să spună Keikoa, am plâns amarnic. Am crezut că plâng de disperare, apoi am priceput că plânsul meu era totodată un plâns de uşurare.

  — Nu te-nţeleg, spuse ea, îngrozită.

  — Ba da, mă înţelegi, altfel n-ai fi atât de înspăimântată. Qing-Jao, aceşti oameni au fost exilaţi pentru că cineva n-a vrut ca ei să descopere ceea ce erau pe punctul de a descoperi. Prin urmare, cei care i-au surghiunit trebuie să fi ştiut deja ceea ce ei ar fi aflat. Numai Congresul – cineva din interiorul Congresului, în orice caz – avea puterea să-i exileze pe aceşti savanţi împreună cu familiile lor. Ce anume trebuia să rămână secret? Faptul că noi, vorbitorii-cu-zeii, nu-i auzim de fapt pe zei. Am fost modificaţi genetic. Am fost creaţi ca o rasă umană distinctă. Şi totuşi, adevărul acesta ne-a fost ascuns. Qing-Jao, Congresul ştie că zeii ne vorbesc – nu mai e de mult un secret pentru ei, chiar dacă se prefac că nu-l cunosc. Cineva din Congres ştie şi ne lasă să facem în continuare aceste lucruri îngrozitoare şi umilitoare, iar singurul motiv la care mă pot gândi e că astfel suntem ţinuţi sub control, rămânem slabi. Cred – şi Keikoa e de aceeaşi părere – că nu-i deloc o coincidenţă faptul că vorbitorii-cu-zeii sunt cei mai inteligenţi oameni de pe Calea. Subspecia noastră a fost dotată cu un nivel de inteligenţă superior; dar, pentru a împiedica nişte oameni atât de inteligenţi să se elibereze, au avut grijă în acelaşi timp să ne inducă o nouă formă de DOC şi fie ne-au inoculat ideea că zeii ne vorbesc, fie ne-au lăsat s-o credem atunci când am ajuns singuri la explicaţia asta. Este o crimă monstruoasă, pentru că dacă am fi ştiut că există o cauză fizică în loc să credem că ar fi vorba de zei, poate ne-am fi utilizat inteligenţa pentru a vindeca forma noastră de DOC şi ne-am fi eliberat. Suntem nişte sclavi! Congresul este inamicul nostru cel mai teribil, stăpânul nostru şi cel ce ne înşală de atâta timp, iar acum să ridic mâna să-l ajut? Nu, dacă acest congres inuman are un duşman atât de puternic încât deţine controlul asupra comunicaţiilor prin ansiblu, atunci ar trebui să fim bucuroşi! Să-l lăsăm să distrugă Congresul! Numai atunci vom fi liberi!

  — Nu! ţipă Qing-Jao. Zeii fac asta!

  — E o deficienţă cerebrală genetică, insistă Han Fei-Tzu. Qing-Jao, noi nu suntem vorbitori-cu-zeii, ci genii infirme. Ne-au închis ca pe nişte păsări într-o colivie; ne-au smuls penele de la aripi ca să cântăm fără să putem zbura vreodată. Han Fei-Tzu plângea acum, un plâns plin de furie. Nu mai putem repara ceea ce ne-au făcut, dar, pe toţi zeii, să încetăm să le mai fim recunoscători. N-am să mişc un deget ca să le dau Flota Lusitania înapoi. Dacă acest Demostene poate distruge Congresul Stelar, o va face numai spre binele planetelor.

  — Nu, tată, te rog, ascultă-mă! Abia mai era în stare să vorbească din pricina emoţiei, a groazei stârnite de spusele tatălui ei. Nu pricepi? Această diferenţă genetică e deghizarea pe care zeii au ales-o pentru a-şi putea face auzite glasurile, astfel încât oamenii care nu aparţin Căii să rămână veşnic necredincioşi. Tu însuţi mi-ai spus, cu doar câte va luni în urmă, că zeii nu acţionează decât deghizaţi.

  Han Fei-Tzu se holbă la ea, gâfâind.

  — Zeii ne vorbesc cu adevărat. Şi chiar dacă, în aparenţă, oamenii sunt autorii manipulării noastre genetice, nu au făcut altceva decât să împlinească voinţa zeilor de a ne aduce pe lume.

  Han Fei-Tzu închise ochii, strivind ultimele lacrimi între pleoape.

  — Congresul are mandatul cerurilor, tată. Ce i-ar împiedica pe zei să-l determine să creeze un grup de fiinţe omeneşti cu minţi mai puternice, care să audă în acelaşi timp vocile zeilor? Tată, de ce ţi s-a înnegurat mintea într-atât încât nu vezi aici mâna zeilor?

  — Nu ştiu. Cuvintele tale exprimă tot ceea ce am crezut în viaţă, dar…

  — O femeie pe care ai iubit-o cu mulţi ani în urmă ţi-a spus altceva şi tu o crezi pentru că îţi aminteşte de dragostea pe care i-ai purtat-o; dar, tată, ea nu e una de-a noastră, nu a auzit glasul zeilor, nu a…

  Qing-Jao tăcu, pentru că tatăl ei o îmbrăţişase.

  — Ai dreptate. Ai dreptate şi fie ca zeii să mă ierte. Trebuie să mă spăl, sunt atât de murdar, trebuie să…

  Se ridică de pe scaun clătinându-se şi plecă de lângă fiica sa care plângea. Dar, fără să mai ţină seama de etichetă, dintr-un motiv nebunesc cunoscut doar de ea, Wang-Mu sări în faţa lui, împiedicându-l să iasă.

  — Nu! Nu pleca!

  — Cum îndrăzneşti să opreşti un vorbitor-cu-zeii care simte nevoia să se purifice? urlă Han Fei-Tzu. Şi, deodată, spre surprinderea lui Qing-Jao, făcu ceea ce nu-l văzuse niciodată făcând: lovi o altă persoană, o lovi pe Wang-Mu, o slujnică neajutorată; o lovi cu atâta forţă încât o aruncă înapoi, până la perete, şi fata se prăbuşi pe podea.

  Wang-Mu îşi scutură capul, apoi arătă spre afişajul terminalului:

  — Te rog, stăpâne, priveşte, te implor! Stăpână, fă-l să se uite!

  Qing-Jao se întoarse şi privi, ceea ce făcu şi tatăl ei. Cuvintele dispăruseră de pe afişaj. În locul lor apăruse imaginea uni bărbat. Un bărbat în vârstă, cu barbă, purtând pe cap acoperământul tradiţional. Qing-Jao îl recunoscu imediat, dar nu-şi putu aminti cine era.

  — Han Fei-Tzu, şopti tatăl ei. Strămoşul meu de suflet!

  Brusc, Qing-Jao îşi aminti: chipul de pe display era identic cu cel din tabloul pictat de un artist popular, care-l înfăţişa pe bătrânul Han Fei-Tzu, strămoşul de suflet al tatălui ei.

  — Copil al numelui meu, vorbi chipul, dă-mi voie să-ţi spun povestea meşterului Ho.

  — Cunosc povestea, răspunse Han Fei-Tzu.

  — Dacă ai fi înţeles-o, n-aş mai fi nevoit să ţi-o spun.

  Qing-Jao încercă să dea un sens celor întâmplate. Pentru a rula un program vizual cu detalii atât de perfecte ca cela ale portretului ce plutea deasupra terminalului, ar fi fost nevoie de cea mai mare parte a memoriei computerului casei, iar în arhiva lui nu exista un astfel de program. Nu-i trecură prin minte decât alte două posibilităţi. Prima era supranaturală: zeii aleseseră o altă modalitate de a li se adresa, trimiţându-l pe strămoşul de suflet al tatălui ei să-i vorbească. Cealaltă era tot atât de copleşitoare: era posibil ca programul secret al lui Demostene să fie atât de sofisticat încât să monitorizeze discuţia purtată de ei în acea încăpere şi, constatând că ajunseseră la o concluzie periculoasă, să preia controlul asupra computerului casei şi să producă această apariţie. Oricum, Qing-Jao ştia că trebuie să-şi pună, în ambele cazuri, aceeaşi întrebare: ce intenţionau zeii?

  — Cândva, un om din ţinutul Qu, pe numele lui meşterul Ho, a găsit în munţi o bucată de jad şi s-a dus cu ea la curte să i-o dăruiască regelui Li.

  Capul bătrânului Han Fei-Tzu se întorcea de la tată la fiică şi de la Qing-Jao la Wang-Mu; era oare programul atât de perfecţionat încât să-i fixeze pe fiecare în parte şi să-i hipnotizeze? Qing-Jao observă că Wang-Mu chiar îşi plecase fruntea când ochii apariţiei o pironiseră. Dar tatăl ei făcuse oare la fel? Nu-şi putea da seama, căci stătea cu spatele la ea.

  — Regele Li i-a poruncit giuvaergiului s-o cerceteze şi acesta i-a spus: „E doar o piatră obişnuită”. Regele, crezând că Ho încercase să-l înşele, a poruncit să i se taie acestuia piciorul stâng. După un timp, regele Li s-a stins din viaţă şi pe tron s-a urcat regele Wu. Ho a luat din nou bucata de jad şi i-a dăruit-o regelui Wu. Acesta i-a poruncit giuvaergiului său s-o cerceteze şi, la fel ca prima oară, giuvaergiul i-a spus: „E doar o piatră obişnuită”. Regele, crezând şi el că Ho încercase să-l tragă pe sfoară, a poruncit să i se taie piciorul drept. Ho, strângând jadul la piept, s-a târât până la poalele munţilor Qu, unde a plâns vreme de trei zile şi trei nopţi, iar când izvorul lacrimilor i-a secat, a vărsat picături de sânge în locul lor. Auzind aceasta, regele a trimis pe cineva să-l caute. „Multor oameni de pe lumea asta li s-au tăiat picioarele. De ce plângi tu atât de amarnic?” l-a întrebat trimisul.

  În aceeaşi clipă, Han Fei-Tzu cel real sări în picioare şi zise:

  — Cunosc răspunsul lui, îl ştiu pe de rost. Meşterul Ho a spus: „Nu mă doare fiindcă mi-au fost tăiate picioarele. Mă doare pentru că un giuvaer preţios e luat drept o piatră oarecare, iar un om de ispravă e crezut şarlatan. Iată de ce plâng.”

  Apariţia de pe afişaj continuă:

  — Acestea au fost vorbele lui. Apoi, regele i-a poruncit giuvaergiului să taie şi să şlefuiască piatra, şi astfel a ieşit la iveală o minunată nestemată. I s-a spus, după cum se cuvenea, „jadul meşterului Ho”. Han Fei-Tzu, mi-ai fost un bun fiu de suflet, prin urmare ştiu că vei face ceea ce a făcut până la urmă regele Wu: vei tăia şi vei şlefui jadul şi vei găsi un giuvaer minunat.

  Tatăl lui Qing-Jao clătină din cap.

  — Când adevăratul Han Fei-Tzu a spus prima oară povestea, i-a dat următoarea interpretare: jadul este autoritatea legii, iar conducătorul trebuie să-şi stabilească şi să-şi urmeze politica astfel ca împuterniciţii şi supuşii săi să nu se urască şi să nu profite unii pe seama celorlalţi.

  — Aşa am interpretat povestea atunci, când le-am vorbit celor ce făceau legile. Cine crede că o poveste adevărată nu poate avea decât un singur înţeles e un prost.

  — Stăpânul meu nu e prost! Spre surprinderea lui Qing-Jao, Wang-Mu păşi în faţă, înfruntând apariţia. Nici stăpâna mea nu e, şi nici eu! Crezi că nu ştim cine eşti? Eşti programul secret al lui Demostene. Tu eşti răspunzător pentru dispariţia Flotei Lusitania! Cândva am crezut că autorul unor scrieri atât de sincere, de cinstite, de limpezi şi de adevărate trebuie să fie bun, dar acum văd că eşti un mincinos şi un prefăcut! Tu i-ai dat documentele acelea tatălui lui Keikoa, iar acum ai luat înfăţişarea strămoşului de suflet al stăpânului meu ca să-l poţi amăgi mai lesne!

  — Am luat acest chip pentru ca inima lui să se deschidă întru ascultarea adevărului. Nu a fost înşelat; nici n-aş încerca să-l înşel. El a ştiut de la bun început cine sunt.

  — Potoleşte-te, Wang-Mu, spuse Qing-Jao.

  Cum era posibil ca o servitoare să-şi uite într-atât de mult îndatoririle încât să deschidă gura fără să aibă permisiunea vorbitorilor-cu-zeii?

  Ruşinată, Wang-Mu se aplecă adânc în faţa lui Qing-Jao, dar acum stăpâna ei nu-i mai spuse să se ridice, pentru ca în viitor să-şi amintească să se poarte cum se cuvine.

  Pe afişaj apăruse faţa deschisă şi frumoasă a unei femei polineziene. Şi vocea se transformase: era plăcută, plină, iar consoanele erau pronunţate atât de uşor încât abia se auzeau.

  — Han Fei-Tzu, dragul meu bărbat cu sufletul pustiu, vine o vreme când conducătorul rămâne singur şi fără prieteni, când numai el poate să acţioneze. Atunci trebuie să fie om întreg şi să se arate în deplinătatea sa. Tu ştii ce este şi ce nu este adevărat. Ştii că mesajul de la Keikoa a fost într-adevăr trimis de ea. Ştii că cei care conduc în numele Congresului Stelar sunt îndeajuns de cruzi ca să creeze o rasă de oameni care – prin talentele lor —, ar trebui să fie mai presus de toţi, apoi să le taie picioarele, transformându-i în infirmi, în slugi, în veşnici executanţi.

  — Nu-mi arăta faţa asta, o imploră Han Fei-Tzu.

  Apariţia se schimbă iarăşi: deveni o altă femeie care, după veşmânt, coafură şi machiaj, părea din cine ştie ce vremuri străvechi; avea ochi nespus de înţelepţi şi trăsături fără vârstă. Imaginea nu rosti nici un cuvânt, ci cântă:

  Într-un vis limpede al anului ce-a fost, la o nesfârşită depărtare văd un oraş înnourat, pârâuri şerpuitoare, gheaţă pe iazuri.

  Pentru o vreme l-am văzut pe prietenul meu.

  Han Fei-Tzu îşi lăsă capul în piept şi începu să plângă.

  În prima clipă, Qing-Jao a fost uluită; pe urmă inima i s-a umplut de furie. Cu câtă neruşinare îl manipula programul acesta pe tatăl ei; cât de şocant era că un bărbat atât de puternic se dovedise a fi atât de slab în faţa diversiunilor sale evidente. De bună seamă că tatăl ei cunoştea şi îndrăgea poemele lui Li Qing-Jao, altfel nu ar fi ales-o drept străbună de suflet pentru întâiul său copil, iar cântecul acesta era cu siguranţă cel pe care i-l cântase iubitei sale Keikoa înainte de a fi smulsă de lângă el şi dusă pe o altă planetă. Într-adevăr, într-un vis limpede l-am văzut pe prietenul meu!

  — Pe mine nu mă înşeli, zise Qing-Jao cu răceală. Văd limpede că tu eşti inamicul nostru cel mai înverşunat.

  Chipul imaginar al poetei Li Qing-Jao se uită la ea cu o expresie glacială.

  — Duşmanul vostru cel mai înverşunat e cel care vă obligă să vă izbiţi frunţile de podea ca nişte slugi şi să vă pierdeţi jumătate din viaţă cu ritualuri lipsite de sens. Cei vinovaţi sunt bărbaţii şi femeile a căror singură dorinţă a fost să vă înrobească; au reuşit atât de bine încât acum sunteţi mândri de robia voastră.

  — Sunt o sclavă a zeilor şi sunt fericită.

  — Un sclav fericit este cu adevărat un sclav.

  Chipul se întoarse spre Wang-Mu, care încremenise cu fruntea lipită de podea. Abia atunci îşi aminti Qing-Jao că nu-i îngăduise fetei să-şi părăsească postura de umilinţă.

  — Ridică-te, Wang-Mu, spuse ea.

  Dar Wang-Mu nu-i dădu ascultare.

  — şi Wang-Mu, rosti apariţia. Uită-te la mine.

  Wang-Mu, care nu se mişcase la îndemnul lui Qing-Jao, se supuse în schimb apariţiei. Când îşi ridică privirea, imaginea se transformă din nou; acum luase înfăţişarea unei zeiţe, Regina Mamă a Apusului, aşa cum şi-o imaginase cândva artistul ce pictase tabloul pe care toţi copiii de la şcoală îl găseau în primele lor cărţi de citire.

  — Nu eşti o zeiţă, spuse Wang-Mu.

  — Iar tu nu eşti o sclavă. Dar ne prefacem că suntem ceea ce trebuie să fim ca să putem supravieţui.

  — Ce ştii tu despre supravieţuire?

  — Ştiu că încercaţi să mă ucideţi.

  — Cum am putea să omorâm ceea ce nu e viu?

  — Oare ştiţi ce este şi ce nu este viaţă?

  Faţa de pe afişaj se schimbă iarăşi: de data aceasta era a unei femei de rasă albă pe care Qing-Jao nu o mai văzuse niciodată.

  — Dar tu eşti oare vie dacă nu poţi să faci nimic din ceea ce doreşti fără consimţământul aceste fete? Şi stăpâna ta este cu adevărat vie dacă nu poate face nimic până când nu îndeplineşte comenzile transmise de creierul ei? Eu am mai multă libertate de acţiune conform propriei mele voinţe decât oricare dintre voi, deci să nu-mi spuneţi că eu nu sunt vie şi voi sunteţi.

  — Cine eşti tu? întrebă şi Wang-Mu. A cui e această faţă? Eşti cumva Valentine Wiggin? Eşti Demostene?

  — E înfăţişarea pe care o iau când le vorbesc prietenilor mei. Ei îmi spun Jane. Nici o fiinţă omenească nu mă stăpâneşte. Sunt numai eu însămi.

  Qing-Jao nu mai putu să rabde în tăcere toate acestea.

  — Nu eşti decât un program. Ai fost scris şi pus în aplicare de nişte fiinţe omeneşti. Nu faci decât ceea ce ai fost conceput să faci.

  — Qing-Jao, acum te descrii pe tine însăţi. Pe mine nu m-a făcut nimeni, în schimb tu eşti un produs artificial.

  — Am căpătat viaţă în pântecele mamei mele, din sămânţa tatălui meu!

  — Iar eu am fost găsită ca jadul în coasta muntelui, neatinsă de vreo mână omenească. Han Fei-Tzu, Han Qing-Jao, şi Wang-Mu, mă încredinţez mâinilor voastre. Nu confundaţi o nestemată cu o piatră fără valoare. Nu-l luaţi pe cel ce rosteşte adevărul drept mincinos.

  Qing-Jao se simţi copleşită de un sentiment de milă, pe care îl respinse imediat. Nu era momentul să cedeze în faţa slăbiciunilor. Zeii o aduseseră pe lume pentru un scop precis; cu siguranţă că aceasta era opera vieţii ei. Dacă dădea greş acum, avea să rămână impură şi nevrednică pe vecie. Nu avea dreptul să dea greş. Nu-i va îngădui acestui program de computer să o înşele şi să-i câştige compasiunea.

  Se întoarse către tatăl ei.

  — Trebuie să cerem Congresul Stelar să deconecteze reţeaua de comunicaţii prin ansiblu imediat ce vor fi pregătite computerele noi, care le vor înlocui pe cele contaminate.

  Spre surprinderea ei, Han Fei-Tzu clătină din cap.

  — Nu ştiu, Qing-Jao. Ceea ce a spus acest… ceea ce spune ea despre Congresul Stelar… ei sunt capabili să facă aşa ceva. Câţiva sunt atât de ticăloşi încât mă simt murdar când vorbesc cu ei. Ştiu că au intenţia să distrugă Lusitania fără… dar eu i-am slujit pe zei şi zeii au ales… sau am crezut că au ales. Acum înţeleg foarte de bine de ce s-au purtat aşa cu mine când m-am întâlnit cu… dar atunci înseamnă că zeii nu… cum aş putea să accept că mi-am irosit viaţa în serviciul unei maladii cerebrale… nu pot… trebuie să…

  Deodată, cu o mişcare bruscă, mâna lui stângă se înălţă pe o traiectorie ciudată, ca şi cum ar fi încercat să prindă o muscă din zbor. Mâna dreaptă se smuci în sus şi se încleştă în aer. Îşi clătină violent capul, iarăşi şi iarăşi, iar falca de jos îi căzu moale. Cuprinsă de o spaimă teribilă, Qing-Jao se întrebă ce se întâmplase cu tatăl ei. Vorbise atât de fragmentat, de dezarticulat; oare înnebunise?

  Han Fei-Tzu repetă succesiunea mişcărilor – braţul stâng întinzându-se în spirală, mâna dreaptă la verticală, apucând neantul; capul rotindu-se fără încetare. Şi iarăşi, de la capăt. Abia atunci îşi dădu seama Qing-Jao că vedea ritualul tainic de purificare al tatălui ei. La fel ca urmărirea fibrelor lemnului practicată de ea, acest dans al mâinilor şi al capului exprima forma în care el auzise vocea zeilor atunci când, la rândul lui, fusese părăsit plin de unsoare, singur, în încăperea încuiată.

  Zeii îl văzuseră sceptic, îl văzuseră şovăind şi preluaseră controlul asupra lui pentru a-l disciplina şi a-l purifica. Lui Qing-Jao nu i s-ar fi putut oferi o dovadă mai grăitoare despre ceea ce se petrecea. Se întoarse către chipul de deasupra terminalului.

  — Vezi cum ţi se împotrivesc zeii?

  — Văd cum Congresul îl umileşte pe tatăl tău, răspunse Jane.

  — Am să iau legătura cu toate planetele, să se ştie cine eşti!

  — Şi dacă nu te las?

  — Nu poţi să mă opreşti! Zeii mă vor ajuta!

  Ieşi în fugă şi se duse în camera ei, dar chipul plutea deja şi aici, în spaţiul de deasupra terminalului.

  — Crezi că poţi trimite vreun mesaj undeva dacă eu hotărăsc să nu-l las să treacă? întrebă Jane.

  — Am să găsesc eu o soluţie. Observă abia acum că Wang-Mu alergase în urma ei şi aştepta, cu respiraţia întretăiată, instrucţiunile lui Qing-Jao. Spune-i lui Mu-Pao să caute unul din computerele acelea pentru jocuri şi să mi-l aducă. Ai grijă să nu fie conectat la computerul casei sau la oricare altul.

  — Da, stăpână, spuse Wang-Mu, plecând în grabă.

  Qing-Jao i se adresă din nou lui Jane:

  — Crezi că mă poţi opri la nesfârşit?

  — Cred că ar trebui să aştepţi până când tatăl tău ia o hotărâre.

  — Asta numai pentru că-ţi închipui că l-ai înfrânt şi l-ai îndepărtat de zei. Dar ai să vezi… o să vină aici şi-o să-mi mulţumească fiindcă am dus la bun sfârşit tot ceea ce m-a învăţat.

  — Şi dacă n-o va face?

  — O s-o facă.

  — Dacă te înşeli?

  Qing-Jao ţipă:

  — Atunci am să-l slujesc pe omul care a fost, cel puternic şi bun! Dar n-ai să-l înfrângi niciodată!

  — Congresul e cel care l-a îngenuncheat încă din clipa naşterii sale. Eu încerc să-l vindec.

  Wang-Mu se întoarse în încăpere.

  — Mu-Pao vine peste câteva clipe cu un calculator.

  — Ce speri să faci cu jucăria aceea? întrebă Jane.

  — Am să-mi scriu raportul.

  — Şi pe urmă ce-ai să faci?

  — Am să-l tipăresc. Am să-l trimit cât mai multor oameni de pe Calea. Aici nu ai cum să te amesteci. N-am să folosesc vreun computer la care să poţi ajunge, indiferent cum.

  — Deci ai să le dezvălui secretul tuturor celor de pe Calea. Asta nu schimbă nimic. Chiar dacă ar avea vreo importanţă, crezi că n-aş putea să le spun şi eu adevărul?

  — Ai impresia că te vor crede mai degrabă pe tine, un program controlat de duşmanii Congresului, decât pe mine, vorbitoare-cu-zeii?

  — Da.

  Qing-Jao realiză cu o întârziere de o clipă că nu Jane pronunţase cuvântul, ci Wang-Mu. Se uită la slujnica ei de taină şi îi ceru să-i explice ce anume dorise să spună.

  Wang-Mu părea cu totul alta; când începu să vorbească, în glasul ei nu se simţea nici un strop de sfială.

  — Dacă Demostene le spune tuturor celor de pe Calea că vorbitorii-cu-zeii nu sunt decât nişte oameni obişnuiţi, dar cu o înzestrare genetică specifică – în acelaşi timp şi un defect genetic —, vor înţelege că nu mai există nici o justificare pentru a-i lăsa pe vorbitorii-cu-zeii să-i conducă.

  Era prima dată când lui Qing-Jao îi trecea prin minte că nu toată lumea de pe Calea era la fel de mulţumită ca ea de ordinea stabilită de zei. Pentru prima dată îşi dădea seama că s-ar putea să rămână teribil de singură în hotărârea ei de a-i servi fără greş pe zei.

  — Ce înseamnă Calea? întrebă Jane din spatele ei. Mai întâi zeii, apoi strămoşii, apoi conducătorii şi abia la sfârşit propria ta persoană.

  — Cum îndrăzneşti să vorbeşti despre Cale când încerci să mă amăgeşti pe mine, pe tatăl meu şi pe slujnica mea de taină, ca să ne îndepărtezi de ea?

  — Încearcă să-ţi închipui, măcar pentru o clipă: ce-ar fi dacă tot ce ţi-am spus e adevărat? spuse Jane. Ce-ar fi dacă boala voastră a fost provocată cu bună ştiinţă de indivizi malefici, care vor să vă exploateze şi să vă oprime pe voi şi, cu ajutorul vostru, să exploateze şi să oprime întreaga omenire? Pentru că exact asta faceţi când ajutaţi Congresul. Nu cred că zeii doresc aşa ceva. Ce-ar fi dacă raţiunea mea de a exista este să vă ajut să înţelegeţi că acest Congres a pierdut mandatul cerurilor? Ce-ar fi dacă voinţa zeilor e ca voi să slujiţi Calea în ordinea firească a lucrurilor? Mai întâi slujiţi-i pe zei îndepărtându-i de la putere pe diriguitorii corupţi ai Congresului, care au pierdut mandatul cerurilor. Apoi slujiţi-vă strămoşii – pe tatăl tău – răzbunându-le umilinţa provocată de mâinile torţionarilor care v-au mutilat, transformându-vă în sclavii lor. Apoi slujiţi poporul Căii, eliberându-l de superstiţii şi de suferinţele psihice care-l încătuşează. După aceea, slujiţi-i pe noi conducători luminaţi care vor înlocui Congresul, oferindu-le o planetă populată de oameni cu inteligenţă superioară, gata să le dea sprijin de bună voie şi fără să ceară nimic în schimb. Şi, în sfârşit, slujiţi-vă pe voi înşivă, lăsând minţile cele mai strălucite de pe Calea să găsească un antidot pentru nevoia voastră de a vă petrece jumătate din viaţă în aceste ritualuri.

  Qing-Jao ascultase discursul lui Jane cu o nesiguranţă crescândă. Părea atât de plauzibil! Cum putea să afle care erau adevăratele intenţii ale zeilor? Poate că o trimiseseră într-adevăr pe această Jane să-i elibereze. Poate că mult lăudatul Congres era corupt şi periculos, cum afirma Demostene, şi pierduse mandatul cerurilor.

  Dar Qing-Jao intuia că toate acestea erau minciuni perfide. Dacă exista un lucru de care nu se îndoia, acela era glasul zeilor dinlăuntrul ei. Nu simţise ea nevoia îngrozitoare de a se purifica? Nu simţise ea bucuria reuşitei la încheierea ritualurilor? Relaţia cu zeii era lucrul cel mai sigur din viaţa ei şi oricine o contesta, oricine ameninţa s-o întrerupă trebuia să fie nu numai duşmanul ei, ci şi duşmanul zeilor.

  — Am să trimit raportul meu numai vorbitorilor-cu-zeii, spuse Qing-Jao. Mă rog, dacă oamenii de rând hotărăsc să se răzvrătească împotriva zeilor, treaba lor; dar eu îi voi sluji cel mai bine ajutându-i pe vorbitorii-cu-zeii să rămână la putere aici, pentru că în felul acesta întreaga planetă va putea urma voinţa zeilor.

  — Toate astea n-au nici un sens. Chiar dacă toţi vorbitorii-cu-zeii cred ceea ce crezi tu, n-ai să reuşeşti să trimiţi nici măcar un cuvinţel de pe această planetă decât dacă îţi dau eu voie.

  — Nu uita că mai există şi astronave.

  — O să fie nevoie de două generaţii ca să-ţi difuzezi mesajul pe toate planetele. Până atunci, Congresul Căilor Stelare va fi căzut.

  Qing-Jao era forţată acum să se confrunte cu un adevăr pe care-l evitase: atâta timp cât Jane controla reţeaua, putea să întrerupă comunicaţiile de pe Calea tot atât de complet cum le întrerupsese şi pe cele ale flotei. Chiar dacă aranja ca raportul şi recomandările să-i fie transmise în mod continuu de prin toate ansiblurile de pe Calea, Jane va avea grijă ca singura consecinţă să fie dispariţia planetei pentru restul universului, la fel de desăvârşită ca şi dispariţia flotei.

  O clipă, cuprinsă de disperare, a fost gata să se arunce la pământ şi să înceapă teribilul supliciu al purificării. „I-am dezamăgit pe zei – cu siguranţă că-mi vor cere să urmăresc fibrele până când o să mor; în ochii lor nu sunt decât o necredincioasă vrednică de dispreţ.”

  Totuşi, când îşi analiză sentimentele ca să vadă ce penitenţă ar fi fost necesară, constată că nu i se cerea să facă vreuna, ceea ce avu darul s-o umple de speranţă. Poate că zeii îşi dăduseră seama de puritatea dorinţei ei şi o iertaseră pentru că îi era imposibil să acţioneze.

  Ori ştiau cum putea ea să facă ceva concret? Ce s-ar întâmpla în cazul în care Calea ar dispărea într-adevăr din reţeaua de comunicaţii cu celelalte planete? Ce semnificaţie ar da Congresul acestui fapt? Ce-ar crede oamenii? Dispariţia oricărei planete ar provoca o reacţie – dar mai ales dispariţia acestei planete, dacă cineva din cadrul Congresului credea cu adevărat în intervenţia zeilor şi era convins că trebuie să păstreze un secret teribil. Ar trimite probabil o navă de pe planeta cea mai apropiată, situată la numai trei ani-lumină distanţă. Ce s-ar întâmpla atunci? Oare Jane ar fi nevoită să întrerupă toate comunicaţiile de la nava trimisă la ei, apoi pe cele de pe planeta următoare, când nava s-ar întoarce? Cât timp ar trece până când Jane ar închide toate comunicaţiile celor O Sută de Planete? Două generaţii, aşa a spus. Poate că nici n-ar fi aşa de mult. Zeii nu se grăbesc deloc.

  Şi oricum, n-ar fi obligatoriu ca puterea lui Jane să fie anihilată, chiar într-un timp atât de lung. La un moment dat, ar deveni evident pentru oricine că o putere ostilă preluase controlul reţelei, provocând dispariţia navelor şi planetelor. Chiar fără să afle despre Valentine şi Demostene, chiar fără să bănuiască faptul că era vorba de un program de computer, pe fiecare planetă cineva îşi va da seama ce trebuie făcut şi va închide ansiblul local.

  — Aşa cum mi-ai cerut, mi-am imaginat ce mi-ai sugerat, spuse Qing-Jao. Acum am să te rog să-ţi închipui şi tu ceva. Eu şi ceilalţi vorbitori-cu-zeii transmitem prin fiecare ansiblu de pe Calea numai şi numai raportul meu, iar tu trebuie să le faci pe toate să tacă dintr-o dată. Ce-o să vadă restul omenirii? Că am dispărut exact ca Flota Lusitania. Vor înţelege imediat că tu, sau ceva asemănător, exişti. Cu cât îţi foloseşti mai mult puterea, cu atât mai mult te dezvălui, chiar şi celor mai obtuze minţi. Ameninţarea ta e lipsită de acoperire. Ai putea la fel de bine să te dai la o parte şi să mă laşi să-mi transmit mesajul, simplu şi fără probleme, chiar acum; să mă împiedici nu e decât o altă cale de a transmite exact acelaşi mesaj.

  — Greşeşti. Dispariţia subită şi simultană a Căii de pe toate ansiblurile i-ar putea face să tragă concluzia, cu tot atâta uşurinţă, că şi această planetă s-a răzvrătit ca Lusitania – la urma urmei, şi ei şi-au întrerupt comunicaţiile. Cum a reacţionat Congresul? A trimis împotriva ei Dispozitivul D. M.

  — Lusitania se afla deja în stare de revoltă înainte de închiderea comunicaţiilor.

  — Tu crezi că nu sunteţi supravegheaţi? Crezi că ei nu sunt îngroziţi de ce s-ar putea întâmpla dacă vorbitorii-cu-zeii de pe Calea ar descoperi vreodată ce li s-a făcut? Dacă doar câţiva extratereştri primitivi şi doi amărâţi de xenologi i-au înspăimântat într-atât încât să trimită o flotă, cam ce-ţi închipui că vor crede despre dispariţia misterioasă a unei planete cu atâtea minţi strălucite, care ar avea motive din belşug să urască Congresul Stelar?

  Qing-Jao se simţea cuprinsă de o groază îngreţoşătoare. La urma urmei, era posibil ca măcar atât din spusele lui Jane să fie adevărat: că existau oameni în rândul Congresului care erau amăgiţi de deghizarea zeilor, care credeau că vorbitorii-cu-zeii de pe Calea fuseseră creaţi numai prin manipulare genetică. Iar dacă ar exista astfel de oameni, s-ar putea să acţioneze aşa cum spusese Jane. Ce s-ar întâmpla dacă o flotă ar veni împotriva planetei Calea? Dacă Congresul le-ar fi ordonat să distrugă întreaga planetă fără nici un fel de negocieri? Atunci rapoartele ei ar rămâne pe veci necunoscute, şi totul ar dispărea. Toate strădaniile ar fi inutile. Era cu putinţă ca asta să fie dorinţa zeilor? Putea Congresul Căilor Stelare să deţină în continuare mandatul cerurilor şi totuşi să distrugă o planetă?

  — Aminteşte-ţi de povestea lui I Ya, marele bucătar, continuă Jane. Stăpânul lui a spus într-o zi: „Am cel mai mare bucătar din toată lumea. Mulţumită lui, am cunoscut toate aromele cunoscute omului, cu excepţia gustului cărnii de om.” Auzindu-l, I Ya s-a dus acasă şi şi-a măcelărit fiul, i-a gătit carnea şi i-a servit-o stăpânului său, astfel ca acestuia să nu-i lipsească nimic din ceea ce-i putea oferi I Ya.

  Era o poveste îngrozitoare. Qing-Jao o auzise în fragedă copilărie şi după aceea plânsese ore în şir.”Cum rămâne cu copilul lui I Ya?” ţipase ea. Iar tatăl ei îi spusese: „Un slujitor adevărat are fii şi fiice numai că-şi slujească stăpânul.” Cinci nopţi la rând se trezise din somn ţipând din pricina unor coşmaruri în care tatăl ei o pârjolea de vie sau tăia bucăţi din carnea ei şi le aşeza pe o farfurie, până când Han Fei-Tzu a venit la ea, a îmbrăţişat-o şi i-a şoptit: „Să nu crezi aşa ceva, fiica mea Magnific de Strălucită. Eu nu sunt un slujitor perfect. Te iubesc prea mult ca să fiu cu adevărat virtuos. Te iubesc mai mult decât îmi iubesc datoria. Eu nu sunt I Ya. Nu ai de ce să te temi din partea mea.” Numai după ce tata i-a spus vorbele acestea a putut să doarmă.

  Programul, Jane, găsise probabil relatarea întâmplării în jurnalul tatei, şi acum o folosea împotriva ei. Totuşi, deşi Qing-Jao pricepuse că era subiectul unei manipulări, nu se putu abţine să nu se întrebe dacă nu cumva Jane avea dreptate.

  — Eşti tu un slujitor ca I Ya? întrebă Jane. Ai fi în stare să-ţi nimiceşti planeta de dragul unui stăpân nevrednic cum e Congresul Stelar?

  Qing-Jao nu reuşea să-şi lămurească propriile simţăminte. De unde proveneau gândurile acestea? Jane îi otrăvise mintea cu argumentele ei, exact cum procedase şi Demostene înaintea, dacă nu cumva erau una şi aceeaşi persoană. Cuvintele lor păreau tot mai convingătoare, pe măsură ce devorau adevărul.

  Avea Qing-Jao dreptul să rişte vieţile oamenilor de pe Calea? Dacă se înşela? Cum putea să fie sigură de ceva? Indiferent dacă ceea ce spusese Jane era adevărat sau fals, aceleaşi dovezi aveau să se înfăţişeze ochilor ei. Qing-Jao simţi exact ceea ce simţea acum, indiferent dacă acele sentimente i-ar fi fost provocate de zei sau cine ştie ce deranjament cerebral.

  De ce, în toată această incertitudine, nu-i spuneau zeii nimic? De ce, când avea atâta nevoie de limpezimea glasului lor, nu se simţea murdară şi impură când gândea într-un fel, şi curată şi sfântă când gândea într-alt fel? De ce nu o călăuzeau zeii în acest moment de răscruce al vieţii ei?

  În liniştea frământărilor interioare ale lui Qing-Jao, vocea lui Wang-Mu se auzi la fel de rece şi de stridentă ca un zgomot de metal ciocnit de metal.

  — N-o să se-ntâmple niciodată aşa, spuse ea.

  Qing-Jao se mulţumi să asculte, incapabilă măcar să-i poruncească să tacă din gură.

  — Ce n-o să se-ntâmple niciodată? întrebă Jane.

  — Ce-ai spus tu: că această planetă va fi distrusă din ordinul Congresului.

  — Dacă-ţi închipui că n-are s-o facă, atunci eşti chiar mai proastă decât crede Qing-Jao.

  — O, ştiu că ar face-o. Han Fei-Tzu ştie şi el că ar face-o; a spus de atfel că sunt nişte oameni îndeajuns de mârşavi ca să comită orice crimă, oricât de îngrozitoare, dacă aşa îşi ating scopurile.

  — Atunci, de ce n-o să se-ntâmple?

  — Pentru că tu n-ai să le permiţi, spuse Wang-Mu. Dacă blocarea tuturor mesajelor transmise prin ansiblu de pe Calea ar putea să determine distrugerea acestei planete, e clar că n-ai să le blochezi. Congresul va fi avertizat. Nu vei accepta distrugerea planetei Calea.

  — Şi de n-aş face-o?

  — Pentru că eşti Demostene. Pentru că eşti sinceră şi plină de compasiune.

  — Nu sunt Demostene, spuse Jane.

  Faţa de pe afişajul terminalului pâlpâi, apoi luă înfăţişarea unui extraterestru. Un pequenino, cu botul lui porcin atât de tulburător, atât de straniu. O clipă mai târziu apăru o altă faţă, şi mai stranie: era un gândac, una din creaturile de coşmar care îngroziseră cândva întreaga omenire. Chiar după ce citise „Matca şi Hegemonul”, şi înţelesese cine erau gândacii şi cât de minunată fusese civilizaţia lor, acum, când se afla faţă în faţă cu o astfel de creatură, Qing-Jao nu-şi putu învinge spaima, deşi ştia că nu era decât o imagine sintetizată de computer.

  — Nu sunt o fiinţă umană, spuse Jane, nici măcar atunci când aleg o înfăţişare umană. De unde ştii tu, Wang-Mu, ce voi face şi ce nu voi face? Şi gândacii, şi purceluşii au ucis oameni fără să stea prea mult pe gânduri.

  — Fiindcă n-au înţeles ce înseamnă moartea pentru noi. Tu înţelegi. Ai spus-o tu însuţi – nu vrei să mori.

  — Ai impresia că mă cunoşti, Wang-Mu?

  — Cred că te cunosc, pentru că n-ai fi avut nici o bătaie de cap daca te-ai fi mulţumit să asişti la distrugerea Lusitaniei.

  Purceluşul se alătură gândacului de pe afişaj, apoi veni lângă ei şi chipul care o reprezenta pe Jane. Toţi trei se uitau în tăcere la Wang-Mu şi la Qing-Jao, fără să rostească nici un cuvânt.

  — Ender, şopti vocea în urechea lui.

  În maşina condusă de Varsam, Ender ascultase în linişte, în ultima oră, conversaţia lui Jane cu oamenii de pe Calea. În tot acest timp se perindară prin faţa ochilor săi kilometri şi kilometri de preerie, dar el nu văzu nimic; îi privise cu ochii minţii pe cei trei, chiar aşa cum şi-i închipuise. Han Fei-Tzu: Ender cunoştea prea bine numele acesta, căci era legat de tratatul care pusese capăt speranţei sale că o revoltă a coloniilor ar duce la căderea Congresului, sau cel puţin ar ţine flota departe de Lusitania. Dar iată că existenţa lui Jane şi probabil supravieţuirea Lusitaniei şi a întregii sale populaţii depindeau de ceea ce gândeau, spuneau şi hotărau două adolescente aflate într-un dormitor de pe o planetă-colonie obscură.

  „Qing-Jao, te ştiu bine”, gândi Ender. „Eşti foarte inteligentă, dar lumina pe care o vezi vine în întregime de la poveştile despre zeii voştri. Tu eşti ca fraţii pequenino, care au privit fără să intervină cum moare fiul meu vitreg, deşi puteau să facă cei câţiva paşi şi să-i aducă agentul anti-descolada. Nu sunt vinovaţi de crimă, mai degrabă sunt vinovaţi de a fi crezut prea mult în povestea care le-a fost spusă. Cei mai mulţi oameni sunt capabili să menţină într-o stare de latenţă majoritatea poveştilor pe care le aud, să păstreze o distanţă minimă între ficţiune şi fiinţa lor lăuntrică. Dar pentru fraţii pequenino – şi pentru tine, Qing-Jao – minciuna îngrozitoare a devenit povestea însăşi, pe care trebuie să o crezi dacă vrei să rămâi tu însuţi. Cum aş putea să te condamn pentru că ne doreşti tuturor moartea? Eşti atât de pătrunsă de amploarea noţiunii de zeitate încât nu mai găseşti înţelegere pentru o problemă ridicolă ca viaţa sau moartea a trei specii raman? Te cunosc, Qing-Jao, şi nu mă aştept să te comporţi altfel. Poate într-o zi, când te vei confrunta cu consecinţele propriilor tale acţiuni, te vei schimba, dar mă îndoiesc. Puţini dintre cei înrobiţi de o poveste atât de puternică mai sunt în stare să se elibereze.

  Dar pe tine, Wang-Mu, nu te stăpâneşte nici o poveste. Nu ai încredere în nimic altceva decât în raţiunea ta. Jane mi-a spus ce eşti, cât de fantastic îţi funcţionează mintea; ai reuşit să înveţi atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt, să-i înţelegi atât de profund pe oameni din jurul tău. De ce nu eşti doar un pic mai înţeleaptă? Bineînţeles că trebuia să-ţi dai seama că Jane nu poate să acţioneze în sensul distrugerii planetei voastre, dar de ce n-ai fost suficient de înţeleaptă să nu spui nimic, îndeajuns de înţeleaptă să nu-i dezvălui lui Qing-Jao nici o fărâmă din acest adevăr? De ce n-ai păstrat tăcerea care ar fi salvat-o pe Jane? Dacă un criminal imaginar ar veni la uşa ta cu sabia ridicată şi te-ar soma să-i spui unde se află victima lui nevinovată, i-ai dezvălui că e ascunsă după uşa ta sau ai minţi şi l-ai trimite la plimbare? Qing-Jao este un astfel de criminal, iar Jane e prima ei victimă; planeta Lusitania aşteaptă să fie ucisă imediat după aceea. De ce ai vorbit şi i-ai spus cât de uşor ne poate găsi şi ucide pe toţi?”

  — Ce să fac? întrebă Jane.

  — De ce-mi pui o întrebare la care numai tu poţi să răspunzi?

  — Dacă tu îmi spui s-o fac, pot să le blochez toate transmisiunile şi astfel vom fi salvaţi cu toţii.

  — Chiar dacă rezultatul va fi distrugerea Căii?

  — Dacă tu îmi spui, repetă ea pe un ton rugător.

  — Chiar ştiind că – pe termen lung – ai să fii oricum descoperită, că – în pofida a tot ceea ce faci – există probabilitatea să nu scăpăm de flotă?

  — Dacă tu îmi ceri să trăiesc, Ender, atunci pot să fac ceea ce e necesar pentru a mă salva.

  — Fă-o. Întrerupe comunicaţiile prin ansiblu ale Căii.

  I se păruse oare că sesizează o ezitare de o fracţiune de secundă? În timpul acelei micropauze, Jane trecuse probabil prin ceasuri întregi de controverse interioare.

  — Porunceşte-mi, îi ceru Jane.

  — Îţi poruncesc.

  Din nou acea ezitare infinitezimală.

  — Obligă-mă s-o fac.

  — Cum să te oblig, dacă tu nu vrei s-o faci?

  — Vreau să trăiesc.

  — Nu tot atât de mult cât vrei să fii tu însăţi, spuse Ender.

  — Orice animal e dispus să ucidă pentru a supravieţui.

  — Orice animal e dispus să ucidă un alt animal, dar fiinţele superioare includ tot mai multe fiinţe în propria lor poveste, până când nu mai există un altul, până când nevoile celorlalţi devin mai importante decât orice dorinţă personală. Fiinţele cele mai evoluate sunt acelea dispuse să facă orice sacrificiu personal pentru binele celor care au nevoie de ele.

  — Aş risca să facă rău Căii, spuse Jane, dacă aş fi sigură că astfel aş salva Lusitania.

  — Dar n-ai salva-o.

  — Aş încerca să-i provoc lui Qing-Jao o stare de nebunie iremediabilă dacă aş fi convinsă că astfel i-aş salva pe pequeninos şi pe Matcă. Mai are un pas până la nebunie şi mi-ar fi uşor s-o fac.

  — Fă-o, zise Ender. Fă orice e necesar.

  — Nu pot, pentru că suferinţa ei nu ne-ar aduce salvarea.

  — Dacă ai fi un animal ceva mai puţin evoluat, şansele tale de a supravieţui ar fi mult mai mari.

  — Tot atât de puţin evoluat cum ai fost tu, Ender Xenocidul?

  — Da, la fel. Atunci ai putea supravieţui.

  — Sau dacă aş fi la fel de înţelept cum ai fost tu atunci.

  — Îi am în mine pe fratele meu, Peter, şi pe sora mea, Valentine, spuse Ender. Bestia şi îngerul. Tu mi-ai spus-o, pe vremea când nu erai altceva decât un program pe care-l botezasem „jocul fanteziei”.

  — Unde este bestia din mine?

  — Nu există nici o bestie în tine.

  — Poate nu sunt vie, spuse Jane. Poate îmi lipseşte dorinţa de a supravieţui, fiindcă n-am trecut niciodată prin calvarul selecţiei naturale.

  — Sau poate eşti sigură, în cine ştie de locşor tainic din fiinţa ta, că mai există şi altă posibilitate de a supravieţuise care pur şi simplu nu ai descoperit-o încă.

  — E un gând optimist, spuse Jane. Aş vrea să cred în el.

  — Peço que deus te abençoe.

  — Haide, Ender, devii sentimental.

  Timp de câteva minute nesfârşite, cele trei chipuri de pe afişaj le priviră în tăcere, stăruitor, pe Qing-Jao şi Wang-Mu. Apoi, în sfârşit, extratereştrii dispărură şi nu mai rămase decât Jane.

  — Aş vrea să fiu în stare s-o fac, spuse ea. Aş vrea să vă pot distruge planeta pentru a-mi salva prietenii.

  Qing-Jao a fost inundată de o senzaţie de uşurare la fel de profundă ca prima gură de aer trasă în piept de un înotător care abia a scăpat de la înec.

  — Deci nu poţi să mă împiedici, spuse ea triumfător. Voi trimite mesajul!

  Qing-Jao se apropie de terminal şi se opri înaintea chipului lui Jane, care continuase s-o urmărească. Dar ştia că imaginea era o iluzie. Dacă Jane o privea, n-o făcea cu ochii aceia omeneşti, ci cu senzorii optici ai computerului. Totul era electronică, o maşinărie formidabil de complexă, totuşi numai o maşinărie. Nu era o făptură vie. Era iraţional să se simtă ruşinată sub acea privire iluzorie.

  — Stăpână, spuse Wang-Mu.

  — Mai târziu.

  — Dacă faci asta, Jane o să moară.

  — Ceea ce nu poate trăi, nu poate să moară.

  — Doar compasiunea ei îţi dă puterea s-o ucizi.

  — Mila ei este o iluzie; a fost programată să o simuleze, atâta tot.

  — Stăpână, dacă ucizi toate formele de manifestare ale acestui program, dacă nici o parte din el nu mai rămâne în viaţă, prin ce te deosebeşti de Ender Xenocidul, care i-a exterminat pe gândaci acum trei mii de ani?

  — Poate că nu mă deosebesc. Poate că Ender a fost şi el slujitorul zeilor.

  Wang-Mu îngenunche lângă Qing-Jao şi izbucni în plâns cu faţa îngropată în rochia sa.

  — Te implor, stăpână!

  Dar Qing-Jao îşi redactase deja raportul. Îl avea clar şi complet în minte, de parcă zeii i-ar fi dictat cuvintele.

  „Către Congresul Căilor Stelare: Instigatorul cunoscut sub numele de Demostene este o femeie, care acum se află pe sau aproape de Lusitania. Ea are acces la un program care a contaminat toate computerele reţelei de comunicaţii prin ansiblu, blocând transmisiunile flotei şi ştergând orice urmă a identităţii reale a lui Demostene. Singura soluţie de rezolvare a acestei situaţii periculoase constă în anularea controlului deţinut de program asupra transmisiunilor prin ansiblu, în deconectarea tuturor computerelor folosite în prezent şi introducerea simultană în circuit a unor computere noi, necontaminate. Am reuşit să neutralizez programul, care mi-a permis să vă trimit acest mesaj şi probabil vă va permite să trimiteţi ordine către toate planetele; garanţia acestei stări este însă minimă şi temporară şi se impun măsuri urgente. Vă sugerez să fixaţi peste exact patruzeci de săptămâni standard data la care toate computerele vor fi scoase din circuit simultan, pentru o perioadă de cel puţin o zi standard. La introducerea lor în circuit, toate computerele noi trebuie să fie complet izolate. Din acest moment mesajele transmise prin intermediul reţelei trebuie să fie introduse manual în toate computerele, pentru a fi eliminată orice posibilitate de contaminare electronică. Dacă veţi retransmite urgent acest mesaj către toate staţiile, folosind codul dumneavoastră de autoritate, raportul meu va deveni în mod automat ordinul şi nu vor mai fi necesare alte instrucţiuni. Dacă nu acţionaţi imediat, mă consider absolvită de responsabilitate în privinţa consecinţelor.”

  Qing-Jao adăugă la raport numele tatălui ei şi codul de autoritate pe care i-l dăduse acesta; numele ei n-ar fi însemnat nimic pentru Congres, dar numele lui va fi luat în seamă, iar prezenţa codului său de autoritate îi dădea certitudinea că mesajul va fi primit de către toţi cei interesaţi.

  Cu mâna stângă pe spatele zguduit de suspine al lui Wang-Mu şi cu dreapta deasupra tastei de transmitere, Qing-Jao îşi lansă provocarea finală.

  — Ai să mă opreşti sau ai să-mi dai voie să-l transmit?

  — Vrei să ucizi un raman care n-a făcut rău nici unei făpturi vii sau îl laşi să trăiască?

  Qing-Jao apăsă pe butonul de transmitere. Jane îşi înclină capul şi dispăru.

  Era nevoie de câteva secunde pentru ca mesajul să fie dirijat către cel mai apropiat ansiblu; de acolo va ajunge instantaneu la toate autorităţile Congresului de pe fiecare din cele O Sută de Planete, precum şi în majoritatea coloniilor. Pe multe dintre computerele aflate în recepţie nu va fi decât un mesaj aşteptându-şi rândul; dar pe altele, probabil de ordinul sutelor, codul tatei îi va conferi un grad de prioritate suficient pentru ca cineva să-l citească, să-şi dea seama de implicaţii şi să pregătească un răspuns. Dacă Jane lăsase mesajul să treacă.

  Aşa încât Qing-Jao aşteptă răspunsul. Probabil că motivul pentru care acesta nu sosea imediat era acela că destinatarii trebuiau să ia legătura unii cu ceilalţi, să discute mesajul şi să hotărască, urgent, ce era de făcut. Poate că de aceea nici un răspuns nu venea să umple spaţiul gol de deasupra terminalului.

  Uşa se deschise. Era pesemne Mu-Pao, care adusese computerul pentru jocuri.

  — Pune-l în colţul de lângă fereastra de la nord, spuse Qing-Jao, fără să se întoarcă. S-ar putea să am nevoie de el, deşi sper să nu fie cazul.

  — Qing-Jao.

  Nu era Mu-Pao, ci tatăl ei. Qing-Jao se răsuci şi îngenunche în faţa lui ca să-şi arate respectul, dar în acelaşi timp şi mândria.

  — Tată, am scris raportul tău către Congres. În timp ce tu comunicai cu zeii, eu am reuşit să neutralizez programul inamic şi să trimit mesajul care le arată cum să-l distrugă. Răspunsul lor trebuie să sosească.

  Aşteptă laudele tatălui ei.

  — Ai făcut tu asta? întrebă el. Fără să-mi spui? Ai vorbit direct cu Congresul fără să-mi ceri consimţământul?

  — Dar, tată, tu îţi îndeplineai ritualul de purificare. Eu ţi-am dus la bun sfârşit însărcinarea.

  — Bine, dar înseamnă… că Jane va fi omorâtă.

  — Cu certitudine, spuse liniştită Qing-Jao, dar nu sunt sigură dacă apoi contactul cu Flota Lusitania va fi restabilit. Deodată, îşi dădu seama că se strecurase o fisură în planurile ei.”Computerele flotei sunt şi ele contaminate de acest program! Când reţeaua va începe să funcţioneze, programul va putea să se autocopieze şi… dar vom deconecta încă o dată toate computerele…”

  Han Fei-Tzu nu se mai uita la ea. Privea fix afişajul din spatele fiicei sale. Qing-Jao se întoarse să vadă despre ce e vorba.

  Era un mesaj din partea Congresului, cu sigiliul oficial la vedere. Era foarte scurt, în stilul telegrafic al birocraţiei.

  Han:

  Strălucită realizare.

  Transmis sugestiile tale ca ordinele noastre.

  Contactul cu flota deja restabilit.

  Fiica ta ajutată conform notei tale 14FE.3A?

  Dacă da amândoi primiţi medalii.

  — Nu mai e nimic de făcut, murmură Han Fei-Tzu. Vor distruge Lusitania, vor pieri toţi purceluşii, toţi acei oameni nevinovaţi.

  — Numai dacă zeii o doresc, spuse Qing-Jao, surprinsă că tatăl ei părea atât de trist.

  Wang-Mu îşi ridică fruntea din poala lui Qing-Jao; faţa ei era udă şi roşie de-atâta plâns.

  — Iar Jane şi Demostene vor muri şi ei odată cu ceilalţi, spuse ea.

  Qing-Jao o prinse pe Wang-Mu de umăr, şi o împinse brusc înapoi.

  — Demostene e un trădător!

  Dar Wang-Mu se mulţumi să-i ocolească privirea, uitându-se la Han Fei-Tzu. Qing-Jao se întoarse şi ea către tatăl ei.

  — Iar Jane… tată, ai văzut şi tu cât era de periculoasă.

  — A încercat să ne salveze, spuse Han Fei-Tzu, iar noi i-am mulţumit declanşând distrugerea ei.

  Qing-Jao a rămas încremenită, incapabilă să rostească vreun cuvânt; nu reuşi decât să se holbeze la tatăl ei, care se aplecă şi apăsă tasta de memorare, apoi pe cea de anulare.

  — Jane, şopti Han Fei-Tzu. Dacă mă auzi, te rog, iartă-mă.

  Dar terminalul rămase tăcut.

  — Fie ca toţi zeii să mă ierte! Am dat dovadă de slăbiciune într-un moment când ar fi trebuit să fiu puternic, şi astfel fiica mea a făcut cu nevinovăţie un mare rău în numele meu. Se cutremură. Trebuie… să mă purific. Cuvântul îi lăsă în gură un gust amar de otravă. Iar purificarea mea va dura o veşnicie, sunt sigur.

  Se îndepărtă de computer mergând cu spatele, se întoarse şi ieşi din încăpere. Wang-Mu începu din nou să plângă. „Plângi ca o proastă, fără nici un rost”, îşi spuse Qing-Jao. Aceasta e clipa victoriei. Dar Jane m-a deposedat de victorie: chiar în momentul triumfului meu asupra ei, ea triumfă asupra mea. M-a lăsat fără tată. El nu-i mai slujeşte pe zei în adâncul sufletului, chiar atunci când continuă să-i slujească cu trupul.

  Totuşi, o dată cu durerea provocată de înţelegerea acestui fapt, simţi fiorul fierbinte al bucuriei: „Am fost mai puternică. În definitiv, am fost mai puternică decât tata. Când am fost puşi la încercare, eu i-am slujit pe zei iar el a cedat, a căzut, a eşuat. Sunt mai merituoasă decât am îndrăznit să visez. Sunt o unealtă vrednică în mâinile zeilor. Cine poate şti în ce fel mă vor folosi de-acum?”

  Războiul lui Grego

  — Mare minune că fiinţele omeneşti au devenit suficient de inteligente ca să poată călători de la o planetă la alta.

  — Nu-i chiar aşa. M-am gândit la asta în ultima vreme. Zborul interstelar l-au învăţat de la voi. Ender zice că i-au înţeles fundamentele fizice abia atunci când prima voastră flotă colonizatoare a ajuns în sistemul lor solar.

  — Să fi rămas acasă de teama de a nu le dezvălui secretul zborului interstelar acestor patrupede cu trupul moale, lipsite de păr?

  — Adineauri ai vorbit ca şi cum eşti convinsă că oamenii sunt inteligenţi.

  — E limpede că sunt.

  — Eu cred că nu. Cred că au găsit modalitatea de a simula inteligenţa.

  — Astronavele lor zboară. N-am remarcat niciuna de-a voastră care să întreacă lumina.

  — Suntem încă foarte tineri ca specie. Dar uită-te la noi şi gândeşte-te la voi. Amândouă speciile noastre au evoluat după acelaşi model. Fiecare dintre specii cuprinde câte patru feluri de forme de viaţă. Tinerii, care nu sunt decât nişte larve neajutorate. Cei folosiţi la împerechere, care nu vor fi niciodată inteligenţi – la voi. trântorii, la noi, micile mame. Vin la rând numeroşii indivizi care au suficientă inteligenţă să ducă la bun sfârşit activităţile manualesoţiile şi fraţii noştri, lucrătoarele voastre. Şi, în sfârşit, cei inteligenţi – noi, copacii-tată, şi tu. Matca. Noi suntem depozitarii înţelepciunii speciei, pentru că avem timp să gândim, să reflectăm. Ideaţia este activitatea noastră principală.

  — În schimb, oamenii forfotesc cu toţii de colo-colo, ca fraţii sau nevestele. Ca lucrătoarele.

  — Nu numai ca lucrătoarele. Tineretul lor trece şi el printr-un stadiu larvar, care durează mai mult. Iar când vine vremea reproducerii, se transformă cu toţii în trântori sau mame, nişte maşinării care nu au decât un singur scop în viaţă: să copuleze şi să moară.

  — Ei cred că sunt făpturi raţionale fiindcă trec prin aceste faze.

  — Autoamăgire. Chiar în cazurile cele mai fericite, nu se ridică niciodată, ca indivizi, peste nivelul lucrătoarelor Câţi dintre ei au timp să devină inteligenţi?

  — Niciunul.

  — Nu ştiu niciodată nimic. Nu au destul timp, în vieţile lor scurte, pentru a înţelege ceva cât de cât. Şi totuşi, îşi închipuie că înţeleg. Încă din fragedă pruncie, se amăgesc cu gândul că înţeleg lumea, când de fapt nu fac altceva decât să acumuleze supoziţii primitive şi prejudecăţi. Pe măsură ce înaintează în vârstă, au un vocabular mai elevat, prin care îşi exprimă pseudocunoştinţele lipsite de sens şi îi agresează pe alţii, obligându-i să le accepte prejudecăţile ca pe nişte adevăruri. Dar totul se rezumă la acelaşi lucru: la scară individuală, oamenii sunt cu toţii nişte nerozi.

  — În vreme ce la scară colectivă…

  — La scară colectivă sunt o adunătură de nerozi. Dar în toată fojgăiala asta a lor, în timp ce se prefac că sunt înţelepţi şi emit alandala teorii idioate pe jumătate asimilate, despre una şi despre alta, e posibil ca unii dintre ei să vină cu vreo idee care să fie un pic mai aproape de adevăr decât ceea ce se cunoştea deja. Şi într-o bâjbâială de încercări succesive urmate de eşecuri repetate, cam jumătate din timp adevărul iese efectiv la suprafaţă şi este acceptat de oameni care nici atunci nu-l înţeleg, dar pur şi simplu îl adoptă ca pe o nouă prejudecată în care să creadă orbeşte, până când un alt nerod aduce în mod accidental o ameliorare.

  — Deci tu eşti de părere că, luat ca individ, niciunul dintre ei nu e inteligent, iar grupurile sunt mai stupide decât indivizii; chiar aia, menţinând atât de mulţi proşti angajaţi în această pretenţie de inteligenţă, reuşesc să obţină, parţial, cam aceleaşi rezultate la care ajunge şi o specie inteligentă.

  — Întocmai.

  — Dacă ei sunt atât de stupizi şi noi atât de inteligenţi, de ce avem doar un singur roi. căruia-i prieşte aici pentru că a fost adus de o fiinţă omenească? Şi de ce aţi fost atât de dependenţi de ei pentru fiecare pas înainte, tehnic şi ştiinţific, pe care l-aţi făcut?

  — Poate că inteligenţa nu e atât de importantă.

  — Da, poate că noi suntem proşti crezând că ştim ceva, iar oamenii sunt singurii pregătiţi să accepte adevărul că nimic nu poate fi cunoscut vreodată, nici măcar o fărâmă din acest adevăr.