Xenocid

 

 

 

  Despărţirea

  — AZI, unul dintre fraţi m-a întrebat: Este oare o temniţă cumplită să nu fii în stare să te mişti din locul în care te afli?

  — Şi i-ai răspuns…

  — I-am spus că acum sunt mai liber decât el. Incapacitatea de a mă mişca mă scuteşte de obligaţia de a acţiona.

  — Voi, care aveţi darul vorbirii, sunteţi tare mincinoşi.

  Han Fei-Tzu şedea în poziţia lotus pe duşumeaua goală de lemn, lângă patul de suferinţă al soţiei sale. Până mai adineauri poate dormise; nu era sigur. Dar acum sesizase uşoara modificare a respiraţiei ei, o modificare la fel de delicată precum adierea provocată de trecerea unui fluture.

  Jiang-Qing, pe de altă parte, trebuie să fi simţit că ceva se schimbase în el, căci până atunci nu vorbise, iar acum vorbea într-adevăr. Vocea ei era foarte firavă, dar Han Fei-Tzu o auzea limpede, căci casa era liniştită. Ceruse prietenilor şi servitorilor săi să păstreze tăcerea în amurgul vieţii lui Jiang-Qing. Era timp destul pentru gălăgia nepăsătoare în lunga noapte ce avea să vină, când buzele ei n-aveau să mai şoptească nimic.

  — Încă n-am murit, spuse Jiang-Qing.

  Cu aceleaşi cuvinte îl întâmpinase de fiecare dată când se trezise, în ultimele zile. La început, cuvintele i se păruseră lui Han Fei-Tzu bizare sau paradoxale, dar acum ştia că vorbea cu dezamăgire. Tânjea după moarte acum, nu pentru că nu iubise viaţa, ci pentru că moartea devenise inevitabilă, şi ceea ce nu poate fi ocolit trebuie îmbrăţişat. Aceasta era Calea. În toată viaţa ei, Jiang-Qing nu se abătuse de la Cale nici măcar cu un pas.

  — Înseamnă că zeii sunt milostivi cu mine, răspunse Han Fei-Tzu.

  — Cu tine, oftă ea. La ce medităm?

  Era felul ei de a-i cere să-i împărtăşească gândurile intime. Când alţii îl întrebau despre gânduri ascunse, se simţea iscodit. Dar Jiang-Qing întreba numai ca să se poată gândi şi ea la acelaşi lucru; era un mod de manifestare a faptului că deveniseră un suflet unic.

  — Medităm la natura dorinţei.

  — A cui dorinţă? întrebă ea. Şi pentru ce?

  „Dorinţa mea ca oasele tale să se vindece şi să devină puternice, astfel încât să nu plesnească la cea mai mică apăsare. Dorinţa mea ca tu să te poţi ridica iarăşi, sau chiar să-ţi poţi ridica un braţ, fără ca muşchii să-ţi rupă bucăţi din oase sau să le frângă din pricina încordării. Dorinţa mea să nu mai fiu nevoit să văd cum te ofileşti până când, iată, ai ajuns să cântăreşti abia optsprezece kilograme. N-am ştiut niciodată cât de perfectă era fericirea noastră până am aflat că nu putem rămâne împreună.”

  — Dorinţa mea, răspunse el. Pentru tine.

  — Râvneşti numai ceea ce nu ai.” Cine a spus asta?

  — Tu. Unii spun, „ceea ce nu poţi”. Alţii spun: „ceea ce nu ar trebui să ai”. Eu zic: „Nu poţi râvni cu adevărat decât la ceva de care-ţi va fi mereu foame.”

  — Pe mine mă ai pentru totdeauna.

  — Te voi pierde la noapte. Sau mâine. Sau săptămâna viitoare.

  — Hai să medităm la natura dorinţei, zise Jiang-Qing.

  Ca şi altădată, se folosea de filosofie ca să-l scoată din melancolia lui îngândurată. El se împotrivi, dar numai în joacă.

  — Eşti un tiran neîndurător, spuse Han Fei-Tzu. La fel ca strămoşul tău de suflet, nu vrei să ştii de slăbiciunile celorlalţi oameni.

  Jiang-Qing fusese botezată după un conducător revoluţionar din trecutul îndepărtat, care încercase să ducă poporul pe o nouă Cale, dar fusese doborât de laşii slabi de înger. Nu era drept, se gândea Han Fei-Tzu, ca soţia lui să moară înaintea sa: strămoşul ei spiritual trăise mai mult decât soţul ei. Şi apoi, soţiile ar trebui să trăiască mai mult ca soţii. Femeile sunt mai desăvârşite în forul lor lăuntric şi mai apte să supravieţuiască prin copiii lor. Niciodată nu sunt la fel de solitare ca un bărbat singur.

  Jiang-Qing refuză să-l lase să se întoarcă la melancolia lui.

  — Când soţia unui bărbat moare, după ce tânjeşte el?

  În semn de revoltă, Han Fei-Tzu îi dădu cel mai fals răspuns cu putinţă:

  — Să se culce cu ea.

  — Dorinţa trupului, zise Jiang-Qing.

  Întrucât ea era hotărâtă să poarte această conversaţie, Han Fei-Tzu luă catalogul:

  — Dorinţa trupului este să acţioneze. Ea include toate atingerile, întâmplătoare sau intime, şi toate mişcările familiare. Astfel, el vede cu coada ochiului o mişcare şi crede că a văzut-o pe soţia lui moartă trecând pragul uşii, şi nu va fi mulţumit până nu se va duce la uşă şi va vedea că nu fusese soţia lui. Tot aşa, se trezeşte dintr-un vis în care i-a auzit vocea şi se pomeneşte rostind răspunsul cu glas tare, ca şi cum ea l-ar fi putut auzi.”

  — Şi altceva? întrebă Jiang-Qing.

  — Sunt obosit de-atâta filosofie, spuse Han Fei-Tzu. Se poate ca grecii să-şi fi găsit în ea tihna, dar nu şi eu.

  — Dorinţa spiritului, insistă Jiang-Qing.

  — Pentru că spiritul este al pământului, este acea parte care face lucruri noi din cele vechi. Soţul tânjeşte după lucrurile neterminate pe care el şi soţia lui le-au început înainte ca ea să moară, şi după toate visurile neîncepute despre ceea ce ar fi trebuit să facă împreună dacă ea ar fi trăit. Astfel, un bărbat devine tot mai mânios pe copiii lui pentru că seamănă prea mult cu el şi prea puţin cu soţia lui moartă. Tot aşa, bărbatul urăşte casa în care au trăit împreună, fie pentru că nu o schimbă, astfel că e la fel de moartă ca şi soţia lui, ori pentru că o schimbă, astfel că nu mai e pe jumătate opera ei.

  — Nu trebuie să fii mânios pe micuţa noastră Qing-Jao, spuse Jiang-Qing.

  — De ce? întrebă Han Fei-Tzu. Ai să rămâi, atunci, să mă ajuţi s-o învăţ să fie femeie? Eu nu pot s-o învăţ decât să fie ca mine: rece şi dur, aspru şi puternic, ca obsidianul. Dacă o să crească astfel, când de fapt îţi seamănă atât de mult, cum aş putea să nu fiu supărat?

  — Pentru că tu poţi s-o înveţi tot ceea ce sunt eu, spuse Jiang-Qing.

  — Dacă vreo părticică din făptura ta s-ar fi găsit în mine, n-ar mai fi fost nevoie să mă căsătoresc cu tine ca să devin un om desăvârşit. Acum el o tachina, folosind filosofia pentru a îndepărta conversaţia de la durere. Aceasta este dorinţa sufletului. Deoarece sufletul este făcut din lumină şi sălăşluieşte în aer, este acea parte a fiinţei care concepe şi păstrează ideile, îndeosebi ideea despre sine. Soţul tânjeşte după eul său întreg, care a fost alcătuit din soţ şi soţie laolaltă. Astfel, el nu-şi crede niciodată propriile sale gânduri, pentru că întotdeauna în mintea sa există o întrebare la care gândurile soţiei sale erau singurul răspuns posibil. Tot aşa, întreaga lume i se pare moartă, căci nu poate crede că ceva îşi va păstra înţelesul sub asaltul acestei întrebări fără răspuns.

  — Foarte profund, murmură Jiang-Qing.

  — De-aş fi fost japonez, mi-aş fi făcut Seppuku şi mi-aş fi vărsat măruntaiele în urna cu cenuşa ta.

  — Foarte umed şi slinos, spuse ea.

  El zâmbi.

  — Atunci ar trebui să fiu un hindus din antichitate şi să-mi dau foc pe rugul tău funerar.

  Dar ea se săturase de glume şi şopti:

  — Qing-Jao.

  Îi reamintea astfel că nu putea comite gestul spectaculos de a muri o dată cu ea. Cineva trebuia să se îngrijească de micuţa Qing-Jao. Han Fei-Tzu îi răspunse cu seriozitate:

  — Cum aş putea s-o învăţ să fie ceea ce eşti tu?

  — Tot ce e bun în mine, spuse Jiang-Qing, vine de la Cale. Dacă o înveţi să se supună zeilor, să-şi cinstească strămoşii, să iubească oamenii şi să-i slujească pe conducători, eu voi fi în ea în aceeaşi măsură ca şi tine.

  — O voi învăţa Calea ca parte din mine însumi, zise Han Fei-Tzu.

  — Nu aşa. Calea nu este o parte firească a ta, dragul meu soţ. Cu toate că zeii îţi vorbesc în fiecare zi, insişti să crezi într-o lume în care totul poate fi pus în seama unor cauze fireşti.

  — Mă supun zeilor.

  Se gândi cu amărăciune că nu avea de ales; că era o tortură până şi întârzierea supunerii.

  — Dar nu-i cunoşti. Nu le iubeşti înfăptuirile.

  — Calea înseamnă să-i iubeşti pe oameni. Zeilor doar ne supunem. Cum aş putea să iubesc nişte zei care mă umilesc şi mă chinuiesc cu fiecare prilej?

  — Îi iubim pe oameni pentru că sunt creaţia zeilor.

  — Te rog să nu-mi ţii predici.

  Ea oftă. Tristeţea ei îl duru ca o înţepătură de păianjen.

  — Aş vrea să-mi poţi spune predici o veşnicie, spuse Han Fei-Tzu.

  — Te-ai căsătorit cu mine pentru că ştiai că-i iubeam pe zei şi că dragostea pentru ei lipsea cu desăvârşire din tine. În felul acesta te-am completat.

  Cum putea s-o contrazică acum, când ştia că exact în clipa aceea îi ura pe zei pentru tot ce-i făcuseră vreodată, pentru tot ce-l obligaseră să facă, pentru toate câte îi luaseră în viaţă?

  — Promite-mi, îi ceru Jiang-Qing.

  Ştia ce înţeles aveau cuvintele acestea. Soţia lui simţea moartea pogorându-se asupra ei şi trecea povara vieţii asupra lui. O povară pe care avea s-o poarte bucuros. De faptul că rămânea singur, fără ea, să urmeze Calea, îi era lui groază de atâta timp.

  — Promite-mi c-ai s-o înveţi pe Qing-Jao să-i iubească pe zei şi să păşească întotdeauna pe Cale. Promite-mi c-ai s-o faci să fie în aceeaşi măsură fiica mea şi a ta.

  — Chiar dacă nu va auzi niciodată glasul zeilor?

  — Calea există pentru toată lumea, nu numai pentru vorbitorii-cu-zeii.

  Probabil, gândi Han Fei-Tzu, dar era mult mai uşor pentru vorbitorii-cu-zeii să urmeze Calea, căci pentru ei preţul abaterii de la aceasta era teribil. Oamenii obişnuiţi erau liberi, ei puteau părăsi Calea fără să simtă durerea ani în şir. Vorbitorii-cu-zeii nu puteau să se abată de la Cale nici măcar pentru o oră.

  — Promite-mi.

  „Aşa voi face. Îţi promit.”

  Dar nu putu rosti cuvintele cu glas tare. Nu ştia de ce, dar împotrivirea lui era profundă.

  În tăcerea în care ea aştepta legământul lui, auziră sunetul unor paşi grăbiţi pe pietrişul din faţa casei. Nu putea fi decât Qing-Jao, venind acasă de la grădinile Sun Cao-Pi. Numai ei i se îngăduia să alerge şi să facă gălăgie în această perioadă de tăcere. Aşteptară tăcuţi, ştiind că fetiţa avea să vină direct în odaia mamei sale.

  Uşa lunecă într-o parte aproape fără zgomot. Până şi Qing-Jao se deprinsese îndeajuns cu liniştea impusă, astfel încât să păşească neauzită când se afla cu adevărat în prezenţa mamei sale. Deşi mergea pe vârfuri, abia se putea abţine să nu ţopăie şi traversă încăperea aproape în galop. Dar nu îşi aruncă braţele în jurul gâtului mamei; îşi amintise lecţia, chiar dacă vânătaia oribilă dispăruse de pe faţa lui Jiang-Qing, din locul unde îmbrăţişarea înflăcărată a lui Qing-Jao îi zdrobise falca, cu trei luni în urmă.

  — Două'ş'trei de crapi am numărat în pârâul din grădină, anunţă Qing-Jao.

  — Ce mulţi, spuse Jiang-Qing.

  — Cred că mi s-au arătat înadins ca să-i pot număra. Niciunul n-a vrut să fie lăsat pe dinafară.

  — Te iubesc, şopti Jiang-Qing.

  Han Fei-Tzu surprinse un nou sunet în respiraţia ei şuierată – pocnituri, ca şi cum o mulţime de băşicuţe de aer s-ar fi spart o dată cu cuvintele rostite.

  — Crezi că dac-am văzut atâţia crapi, am să fiu vorbitoare-cu-zeii? întrebă Qing-Jao.

  — Am să-i rog pe zei să-ţi vorbească, spuse Jiang-Qing.

  Deodată respiraţia ei deveni aspră şi repezită. Han Fei-Tzu îngenunche şi se uită la soţia lui. Ochii ei mari priveau înspăimântaţi. Clipa sosise.

  Buzele i se mişcară. Promite-mi, spunea, deşi aerul expirat de plămânii ei nu reuşea să producă decât suspine.

  — Îţi promit, spuse Han Fei-Tzu.

  Apoi respiraţia încetă.

  — Ce spun zeii când vorbesc cu tine? întrebă Qing-Jao.

  — Mama ta e foarte obosită. Ar fi bine să pleci acum.

  — Dar nu mi-a răspuns. Ce spun zeii?

  — Spun secrete, zise Han Fei-Tzu. Nimeni dintre cei ce le aud nu le repetă.

  Qing-Jao încuviinţă din cap cu înţelepciune. Făcu un pas înapoi, ca pentru a pleca, dar se opri.

  — Pot să te sărut, mamă?

  — Uşor, pe obraz, spuse Han Fei-Tzu.

  Qing-Jao, mititică la cei patru ani ai ei, nu avea nevoie să se aplece prea mult ca să-şi sărute mama pe obraz.

  — Te iubesc, mamă.

  — Acum ar fi bine să pleci, Qing-Jao.

  — Bine, dar mami nu mi-a spus că mă iubeşte şi ea.

  — Ba ţi-a spus. Ţi-a spus-o mai înainte, nu mai ţii minte? Dar e foarte obosită şi slăbită. Du-te, acum.

  Îşi înăsprise glasul suficient pentru ca fetiţa să plece fără să mai pună vreo întrebare. Numai după plecarea ei îşi îngădui Han Fei-Tzu să mai simtă şi altceva în afară de grija pentru ea. Îngenunche lângă trupul lui Jiang-Qing şi încercă să-şi închipuie ce se întâmpla cu ea acum. Sufletul ei îşi luase zborul şi ajunsese deja în rai. Spiritul avea să-i zăbovească mult mai mult; poate că spiritul ei va sălăşlui în această casă, dacă într-adevăr fusese pentru ea un loc al fericirii. Oamenii superstiţioşi credeau că toate spiritele morţilor erau periculoase şi născoceau tot felul de mijloace pentru a se apăra de ele sau pentru a le goni. Dar cei care urmau Calea ştiau că spiritul unui om bun nu era niciodată vătămător sau distructiv, căci bunătatea lor în viaţă venise de la dragostea spiritului de a face lucruri. Spiritul lui Jiang-Qing avea să fie o binecuvântare pentru această casă mulţi ani de acum încolo, dacă hotăra să rămână.

  Totuşi, chiar în timp ce încerca să-şi imagineze sufletul şi spiritul ei, conform învăţăturilor Căii, stăruia în inima lui un loc îngheţat, în care era sigur că tot ce mai rămăsese din Jiang-Qing era acest trup fragil şi ofilit. În seara aceea avea să ardă la fel de repede ca hârtia şi apoi nu va mai rămâne nimic din ea, în afară de amintirile din sufletul lui.

  Jiang-Qing avusese dreptate. Acum, când ea nu mai era aici să-i completeze sufletul, deja începuse să se îndoiască de zei. Iar zeii observaseră – întotdeauna observau. Dintr-o dată simţi presiunea de nesuportat a nevoii de îndeplinire a ritualului purificării, până reuşea să scape de gândurile sale nevrednice. Nici măcar acum nu îl puteau lăsa nepedepsit. Chiar şi acum, când soţia sa zăcea fără suflare lângă el, zeii insistau ca mai întâi să-şi prezinte omagiile faţă de ei şi abia apoi să poată vărsa o lacrimă de durere pentru ea.

  La început a vrut să întârzie, să amâne supunerea. Se antrenase în aşa fel încât să fie în stare să amâne ritualul o zi întreagă, ascunzându-şi totodată semnele exterioare ale chinului lăuntric. Putea s-o facă şi acum, dar numai menţinându-şi inima extrem de rece. Nu avea nici un rost. Adevărata durere nu putea veni decât după ce-i va fi satisfăcut pe zei. Aşa încât, căzând în genunchi, începu ritualul.

  Încă se mai răsucea şi se învârtea în mişcările ritualului când un servitor se uită înăuntru. Deşi acesta nu spusese nimic, Han Fei-Tzu auzi zgomotul uşor al alunecării uşii şi ştiu ce avea să-şi zică servitorul: Jiang-Qing murise, iar Han Fei-Tzu era atât de virtuos încât comunica cu zeii chiar înainte de a anunţa celor din casă moartea ei. Fără îndoială că unii vor presupune chiar că zeii veniseră să o ia pe Jiang-Qing, dat fiind că era cunoscută pentru cucernicia ei ieşită din comun. Nimeni nu avea să ghicească faptul că, exact în clipele în care Han Fei-Tzu îşi făcea închinăciunile, inima sa era plină de amărăciune pentru că zeii îndrăzniseră să-i impună ritualul chiar atunci.

  O, Zei, îşi spuse el, dacă aş şti că retezându-mi un braţ sau scoţându-mi ficatul aş putea să scap de voi pentru totdeauna, aş pune mâna pe cuţit şi m-aş desfăta cu durerea şi cu pierderea, numai de dragul libertăţii.

  Gândul acela era şi el nevrednic şi cerea şi mai multă curăţire. Au trecut ore până când zeii i-au dat în sfârşit dezlegare şi atunci era prea obosit, prea nefericit ca să mai poată simţi durerea sufletească. Se ridică şi chemă femeile să pregătească pentru incinerare trupul lui Jiang-Qing.

  Sosi ultimul lângă rug, la miezul nopţii, purtându-şi în braţe copilul somnoros. Fetiţa ţinea strâns în pumni cele trei bileţele pentru mama ei, mâzgălite cu scrisul ei copilăresc. Pe ele scrisese „peşte”, „carte” şi „secrete”. Acestea erau lucrurile pe care Qing-Jao i le dăruia mamei sale să le poarte cu ea la ceruri. Han Fei-Tzu încercase să ghicească la ce se gândise Qing-Jao când scrisese cuvintele acelea. Peşte, fără îndoială din pricina crapilor văzuţi în pârâul din grădină. Iar carte, era uşor de înţeles, pentru că cititul cu glas tare fusese unul din ultimele lucruri pe care Jiang-Qing mai putuse să-l facă împreună cu fiica ei. Dar de ce secrete? Ce secrete avea Qing-Jao pentru mama ei? Bileţelele oferite morţilor nu se discutau.

  Han Fei-Tzu o lăsă pe Qing-Jao pe picioarele ei; fetiţa nu fusese profund adormită, încât se trezi imediat şi privi în jur, clipind cu încetineală. Han Fei-Tzu îi şopti ceva şi ea vârî bileţelele în mâneca mamei sale. Nu părea afectată de atingerea trupului rece al mamei – era prea devreme pentru ea să fi învăţat să se înfioare la atingerea morţii.

  Nici pe Han Fei-Tzu nu-l afectă atingerea trupului soţiei sale în timp ce-şi strecura în mâneca ei propriile lui bileţelele. Pentru ce s-ar mai fi temut de moarte acum, când făcuse deja ce era mai rău?

  Nimeni nu ştia ce scrisese pe bileţelele lui, altfel ar fi fost cu toţii îngroziţi, căci scrisese „Trupul meu”, „Spiritul meu” şi „Sufletul meu”. În felul acesta şi el avea să ardă pe rugul funerar al lui Jiang-Qing şi se trimitea alături de ea oriunde s-ar fi dus.

  Slujnica de taină a decedatei, Mu-Pao, coborî apoi făclia pe lemnele sacre şi flăcările cuprinseseră cu iuţeală rugul. Arşiţa focului era insuportabilă şi Qing-Jao se ascunse în spatele tatălui ei, aruncând din când în când câte-o privire pe după el, s-o vadă pe mama ei plecând în călătoria fără de sfârşit. Totuşi, pentru Han Fei-Tzu căldura uscată care-i ofilea pielea şi făcea ca mătasea mantiei sale să devină sfărâmicioasă era binevenită. Trupul soţiei sale nu fusese atât de uscat precum păruse; mult timp după ce hârtiile se transformaseră în cenuşă şi zburaseră spre cer purtate de fumul focului, corpul ei continuă să sfârâie şi fumul dens de tămâie ce împrejmuia rugul ca o perdea nu-l putea împiedica să simtă mirosul de carne arsă. Asta ardem noi aici: carne, peşte, un hoit, nimic. Nu pe Jiang-Qing a mea, ci doar costumul pe care l-a purtat în timpul vieţii. Ceea ce a făcut ca acel trup să fie femeia pe care am iubit-o trăieşte încă, trebuie să trăiască. Şi, pentru o clipă, crezu că poate să vadă sau să audă ori, într-un fel oarecare, să simtă trecerea lui Jiang-Qing. În aer, în pământ, în foc. Sunt alături de tine.

  Întâlnirea

  — CEL MAI STRANIU LUCRU în privinţa oamenilor este modul cum se împerechează bărbaţii cu femeile. Aflaţi într-un permanent război unii cu alţii, niciodată nu sunt dispuşi să se lase în pace. S-ar părea că nu sunt în stare să priceapă ideea că bărbaţii şi femeile sunt specii separate, cu nevoi şi dorinţe complet diferite, obligate să se împreuneze numai pentru a se reproduce.

  — E firesc să ai o astfel de impresie. Partenerii tăi nu sunt decât nişte trântori fără minte, nişte anexe ale tale, lipsiţi de o identitate proprie.

  — Noi ne cunoaştem iubiţii cu o înţelegere perfectă. Oamenii inventează un iubit imaginar şi aştern acea mască peste chipul trupului aflat în patul lor.

  — Asta e tragedia limbajului, dragă prietenă. Cei care se cunosc unii pe alţii numai prin intermediul unor reprezentări simbolice sunt obligaţi să se imagineze unii pe alţii. Şi deoarece imaginaţia lor este imperfectă, adeseori se înşeală.

  — Asta e sursa nenorocirii lor.

  — Şi o parte din forţa lor, aşa cred. Specia ta şi a mea, fiecare din propriile sale motive legate de evoluţie, se împerechează cu parteneri extrem de inegali. Perechile noastre ne sunt întotdeauna, fatalmente, inferioare ca intelect. Oamenii se împerechează cu fiinţe care reprezintă o provocare pentru supremaţia lor. Conflictele între parteneri există nu pentru că ne sunt inferiori în privinţa comunicării, ci deoarece reuşesc cât de cât să comunice.

  Valentine Wiggin îşi reciti eseul, făcând ici-colo câte-o corectură. Când termină, cuvintele rămaseră în aer, deasupra terminalului ei de computer. Era încântată de ea însăşi pentru că îi reuşise o caricatură atât de ironică şi de abilă a caracterului imposibil al lui Rymus Ojman, preşedintele de cabinet al Congresului Căilor Stelare.

  — Am definitivat încă un atac la adresa stăpânilor celor O Sută de Planete?

  Fără să se întoarcă spre soţul ei, Valentine îşi dădu seama din tonul vocii lui ce expresie avea pe faţă, aşa că îi răspunse printr-un zâmbet continuând să privească înainte. După douăzeci şi cinci de ani de căsnicie, se puteau vedea limpede fără să fie nevoie să se uite unul la celălalt.

  — L-am făcut pe Rymus Ojman să pară ridicol.

  Jakt se aplecă în biroul strâmt, cu faţa atât de aproape de a ei încât îi putea auzi respiraţia domoală în timp ce citea paragrafele introductive. Nu mai era aşa de tânăr; efortul de a se fi aplecat, prinzând cu mâinile cadrul uşii, îl făcuse să respire mai rapid decât i-ar fi plăcut ei să audă.

  Apoi vorbi, dar faţa lui era atât de aproape încât îi simţea buzele mângâindu-i obrazul, gâdilând-o la fiecare cuvânt.

  — De-acum înainte, până şi maică-sa are să râdă pe furiş, cu mâna la gură, ori de câte ori o să-l vadă pe bietul ticălos.

  — A fost greu să scot ceva amuzant, spuse Valentine. Mă surprindeam denunţându-l iarăşi şi iarăşi.

  — Aşa e mai bine.

  — Da, ştiu. Dacă aş fi lăsat să se vadă cât sunt de ofensată, dacă l-aş fi acuzat de toate crimele sale, l-aş fi făcut să pară mai grozav şi mai înspăimântător decât este iar Facţiunea Domnia Legii l-ar fi îndrăgit cu atât mai mult, în vreme ce laşii de pe fiecare planetă şi-ar fi plecat capetele şi mai jos.

  — Dacă se apleacă un pic mai mult, vor avea nevoie de nişte covoare mai subţiri, zise Jakt.

  Ea râse, dar şi pentru că gâdilatul buzelor lui pe obraz devenise de nesuportat. Şi, de asemenea, pentru că începuse, doar un pic, să-i aţâţe nişte dorinţe care pur şi simplu nu puteau fi satisfăcute în această călătorie. Astronava era prea mică şi înghesuită, cu toată familia lor aflată la bord. Nici nu se punea problema unei adevărate intimităţi.

  — Jakt, am ajuns aproape de jumătatea drumului. În fiecare an al vieţii noastre ne-am abţinut mai mult decât atât.

  — Am putea să punem la uşă o tăbliţă cu „nu deranjaţi”.

  — Păi atunci ai putea la fel de bine să pui un afiş pe care să scrie: „Atenţie! Înăuntru e un cuplu de babalâci care retrăieşte amintiri de demult.”

  — Eu nu sunt babalâc.

  — Ai peste şaizeci de ani.

  — Dacă bătrânul soldat mai poate să ia poziţia de drepţi şi să salute, eu zic să-l lăsăm să-şi facă marşul de paradă.

  — Nici o paradă până la terminarea călătoriei. N-au mai rămas decât două săptămâni. Nu trebuie decât să stabilim contactul cu fiul vitreg al lui Ender şi pe urmă revenim pe traseul spre Lusitania.

  Jakt se îndepărtă de lângă ea, ieşi din cadrul uşii şi se îndreptă de spate pe coridor – unul dintre puţinele locuri de pe astronavă unde putea într-adevăr să facă asta. Mişcarea îi smulse un geamăt.

  — Scârţâi ca o uşă veche şi ruginită, remarcă Valentine.

  — Las' că te-am auzit şi pe tine cum făceai când te ridicai de la biroul ăsta. Să ştii că nu sunt singurul nătărău senil, decrepit şi ca vai de lume din familia noastră.

  — Pleacă de-aici şi lasă-mă să transmit chestia asta.

  — Când călătoresc, sunt obişnuit să am de lucru, se plânse Jakt. Pe-aici computerele se ocupă de toate cele şi nava asta n-are nici ruliu, nici tangaj.

  — Să ştii că mă-ngrijorezi. Munca fără pic de distracţie face din Val o cotoroanţă arţăgoasă.

  — Fiecare minut pe care-l pierdem trăncănind aici înseamnă opt ore şi jumătate în timp real.

  — Timpul nostru de-aici, de pe astronavă, e tot atât de real ca şi timpul lor, de acolo, spuse Jakt. Câteodată parc-aş fi vrut ca prietenii lui Ender să nu fi găsit o modalitate ca nava noastră să menţină legătura cu planeta.

  — Pentru asta e nevoie de o mare parte din timpul de lucru al computerelor, zise Val. Până acum, numai militarii puteau comunica cu astronavele în timpul zborurilor cu viteze aproape luminice. Dacă prietenii lui Ender au reuşit s-o pună la punct, sunt datoare faţă de ei s-o folosesc.

  — Doar nu faci toate astea pentru că eşti datoare cuiva.

  Era foarte adevărat.

  — Dacă scriu un eseu în fiecare oră, Jakt, înseamnă că pentru restul omenirii Demostene publică ceva numai o dată la trei săptămâni.

  — Dar e imposibil să scrii câte un eseu pe oră. Dormi, mănâncă.

  — Tu vorbeşti, eu te-ascult. Haide Jakt, pleacă de-aici.

  — Dac-aş fi ştiut că salvarea unei planete de la distrugere va presupune revenirea mea la virginitate, n-aş fi fost nici o clipă de acord.

  Cuvintele fuseseră rostite doar pe jumătate în glumă. Plecarea de pe Trondheim fusese o decizie aspră pentru toată familia ei – chiar şi pentru ea, deşi ştia că urma să-l revadă pe Ender. Copiii erau cu toţii adulţi acum, sau aproape adulţi; ei vedeau călătoria aceasta ca pe o aventură măreaţă. Viziunile lor despre viitor nu erau atât de legate de un loc anume. Niciunul nu se făcuse marinar, ca tatăl lor; toţi urmau să devină erudiţi sau oameni de ştiinţă, trăind aceeaşi viaţă de discursuri publice şi meditaţii solitare ca şi mama lor. Ei îşi puteau trăi vieţile, în esenţă nemodificate, oriunde, pe orice planetă. Deşi mândru de ei, Jakt era dezamăgit de faptul că avea să fie ultima verigă a lanţului unei familii care de şaptesprezece generaţii se afla pe mările de pe Trondheim. Iar acum, de dragul ei, renunţase şi el la mare. Să renunţe la Trondheim era lucrul cel mai dificil pe care i l-ar fi putut cere vreodată lui Jakt, iar el spusese da fără ezitare.

  Probabil că se va întoarce într-o zi şi, dacă are s-o facă, oceanele, gheaţa, furtunile, peştii, păşunile teribil de verzi din timpul verii vor fi tot acolo. Dar echipajele sale nu vor mai fi, deja nu mai erau. Bărbaţii pe care-i cunoscuse mai bine decât pe copiii lui, mai bine decât pe soţia lui – bărbaţii aceia erau deja cu cincisprezece ani mai bătrâni şi, când se va întoarce, vor fi trecut patruzeci de ani. La vremea aceea nepoţii lor vor lucra pe ambarcaţiunile lui. Nu vor cunoaşte numele lui Jakt. Va fi un proprietar de nave străin, venit din cer, nu un marinar, nu un bărbat purtând pe mâini mirosul greu şi sângele gălbui de skrika. El nu va fi unul de-al lor.

  Aşa încât atunci când se plângea de faptul că îl ignora, când o tachina în privinţa lipsei de intimitate în timpul călătoriei, în toate acestea se ascundea mai mult decât dorinţa zburdalnică a unui soţ pe cale de a îmbătrâni. Indiferent dacă el ştia sau nu ca o spune, ea înţelegea adevărata semnificaţie a aluziilor lui: după ce am renunţat la atâtea pentru tine, tu nu ai nimic să-mi oferi în schimb?

  Şi avea dreptate – strădaniile depuse de ea erau mai mari decât ar fi fost necesar. Făcea mai multe sacrificii decât era nevoie – cerându-i totodată şi lui peste măsură de mult. Nu numărul propriu-zis de eseuri subversive date publicităţii de către Demostene în timpul acestei călătorii avea să conteze. Important era câţi oameni citeau şi credeau cele scrise de ea şi câţi dintre ei, după aceea, gândeau şi vorbeau ca inamici ai Congresului Căilor Stelare. Poate că şi mai importantă era speranţa ca, până la urmă, unii membrii ai birocraţiei Congresului să ajungă să simtă un mai mare devotament faţă de umanitate şi să distrugă solidaritatea instituţională înnebunitoare. Cu siguranţă, unii se vor schimba sub influenţa lucrărilor ei. Nu mulţi, dar poate suficienţi. Şi poate că asta se va întâmpla la timp pentru a-i împiedica să distrugă planeta Lusitania.

  În caz contrar, ea, Jakt şi toţi cei de pe Trondheim care renunţaseră la atâtea ca să-i însoţească în această călătorie vor ajunge la Lusitania într-un moment în care nu vor mai putea decât să se întoarcă şi să fugă de acolo. Nu era iraţional ca Jakt să fie încordat şi să dorească să petreacă mai mult timp cu ea. Era în schimb iraţional ca ea să fie atât de obsedată de preocupările ei şi să folosească fiecare clipă în care nu dormea pentru a scrie materiale propagandistice.

  — Fă tu anunţul ăla, iar eu am să fac tot ce-am să pot ca să nu te simţi singur în această cameră.

  — Femeie, îmi faci inima să ţopăie ca o caracudă când îşi dă duhul, zise Jakt.

  — Eşti atât de romantic când vorbeşti ca un pescar, spuse Valentine. Copiii or să râdă pe săturate când or să vadă că nu te-ai putut abţine să nu m-atingi în atâtea săptămâni cât ţine călătoria.

  — Şi ei au aceleaşi gene ca şi noi. Ar trebui să ne ţină pumnii să rămânem în formă până intrăm serios în al doilea secol de viaţă.

  — Eu am intrat serios în al patrulea mileniu.

  — Şi când voi avea plăcerea să te primesc la mine în cabină, bătrâna mea doamnă?

  — După ce-am să transmit acest eseu.

  — Şi când se va întâmpla asta?

  — La scurt timp după ce-ai să pleci şi-ai să mă laşi în pace.

  Cu un oftat adânc, mai mult decât izvorât dintr-o suferinţă sinceră, Jakt se îndreptă lipăind pe coridorul mochetat. După câteva clipe se auzi un dangăt şi strigătul de durere al lui Jakt. O durere prefăcută, fireşte; în prima zi a călătoriei se lovise din greşeală cu capul de traversa metalică, dar de atunci ciocnirile sale fuseseră intenţionate, de dragul efectului comic. Bineînţeles, nimeni nu râdea cu glas tare – era o tradiţie în familie ca nimeni să nu râdă când Jakt se angaja într-unul din gagurile sale – dar pe de altă parte Jakt nu era genul care să simtă nevoia unor încurajări făţişe din partea celorlalţi. Publicul lui cel mai bun era el însuşi: un om care toată viaţa lui fusese marinar şi conducător al altor oameni nu putea fi altfel decât un singuratic. Din câte ştia Valentine, ea şi copiii lor erau singurele fiinţe de care el îşi îngăduise să aibă nevoie.

  Chiar şi atunci, nu avusese nevoie de ei într-atât încât să nu-şi poată duce mai departe viaţa de marinar şi pescar, departe de casă zile întregi, adesea săptămâni, uneori luni în şir. La început, când se simţeau atât de înfometaţi unul de celălalt încât niciodată nu rămâneau satisfăcuţi, Valentine a plecat cu el pe mare de vreo câteva ori. Dar, în decurs de câţiva ani, foamea lăsase loc răbdării şi încrederii. Cât timp era plecat, ea îşi vedea de munca ei de cercetare şi îşi scria cărţile, iar când se întorcea îşi dăruia întreaga atenţie lui şi copiilor.

  Copiii obişnuiau să se plângă: „Am vrea ca tata să vină acasă pentru ca mama să mai iasă şi ea din camera ei şi să mai stea şi cu nou de vorbă.” N-am fost o mamă prea bună, gândi Valentine. Numai norocul a făcut ca aceşti copii să fie atât de reuşiţi.

  Eseul rămăsese în aerul de deasupra terminalului. Mai rămânea de adăugat un ultim retuş. Centră cursorul la baza textului şi tastă numele sub care fuseseră publicate toate materialele ei:

  DEMOSTENE.

  Era numele pe care i-l dăduse Peter, fratele ei mai mare, pe când erau copii, în urmă cu cincizeci – ba nu, cu trei mii de ani.

  Simplul fapt că se gândise la Peter încă mai avea darul s-o supere, s-o facă să-şi simtă sufletul înfierbântat şi totodată îngheţat. Peter cel crud, cel violent, cel a cărui minte fusese atât de subtilă şi de periculoasă încât la trei ani o manipula pe ea, iar la douăzeci manipula o întreagă planetă. Când mai erau copii, pe Pământ, în secolul al douăzeci şi doilea, el a studiat scrierile politice ale marilor personalităţi, vii sau dispărute, nu pentru a le asimila ideile – le pricepea instantaneu – ci pentru a deprinde modul în care şi le făceau cunoscute. În termeni practici, pentru a învăţa cum să vorbească asemenea unui adult. După ce şi-a însuşit tehnica, a învăţat-o şi pe Valentine şi a obligat-o să scrie materiale politice demagogice de proastă calitate, sub numele de Demostene, în vreme ce el scria eseuri elevate, de om de stat, sub numele de Locke. Apoi le încredinţa reţelelor de computere şi în câţiva ani ajunseseră în miezul celor mai importante chestiuni politice ale vremii.

  Ceea ce o iritase pe Valentine atunci – şi o afecta chiar şi azi un pic, dat fiind că problema nu fusese lămurită înainte de moartea lui Peter – era faptul că el, mistuit de setea de putere, o silise pe ea să scrie genul de lucruri care exprimau caracterul lui, în timp ce el ajunsese să scrie despre sentimentele nobile, pacifiste, care erau ale ei prin firea lucrurilor. În vremurile acelea, numele „Demostene” păruse pentru ea o povară. Tot ceea ce a scris sub acel nume a fost o minciună şi nici măcar nu a fost minciuna ei, ci a lui Peter. O minciună ascunsă într-o altă minciună.

  Nu şi azi. De trei mii de ani situaţia se schimbase. „Am făcut ca acel nume să devină al meu. Am scris istorii şi biografii care au modelat gândirea a mii de învăţaţi de pe cele O Sută de Planete şi au ajutat la modelarea identităţii a zeci de naţiuni. Asta s-a ales de tine, Peter. Asta s-a ales de ceea ce ai încercat să faci din mine.”

  Dar acum, citind eseul pe care tocmai îl scrisese, ea îşi dăduse seama că, deşi se eliberase de sub suzeranitatea lui Peter, rămăsese în continuare învăţăcelul lui. Tot ce ştia despre retorică, polemică – da, despre demagogie – învăţase de la el sau datorită insistenţelor lui. Iar acum, cu toate că se folosea de ea într-un scop nobil, făcea apel la exact acel gen de manipulare politică pe care Peter o îndrăgea atât de mult.

  Peter ajunsese până la urmă Hegemon, conducător al întregii omeniri, la şaizeci de ani de la începutul Marii Expansiuni. El fusese cel care unise toate comunităţile gâlcevitoare ale umanităţii în vederea uriaşului efort de trimitere a astronavelor către toate planetele pe care cândva sălăşluiseră gândacii şi mai departe, pentru a descoperi noi planete locuibile până când, la moartea lui, toate cele O Sută de Planete fuseseră colonizate sau erau în curs de colonizare. Abia după alţi o mie de ani, Congresul Căilor Stelare avea să reuşească din nou unirea întregii seminţii omeneşti sub un guvern unic, dar amintirea primului hegemon adevărat – a Hegemonului – constituia nucleul poveştii care făcuse posibilă unitatea omenirii.

  Dintr-un pustiu moral precum sufletul lui Peter se născuse armonia, unitatea şi pacea, în vreme ce moştenirea lui Ender, atât cât îşi putea aminti omenirea, consta din crime, vărsare de sânge, xenocid.

  Ender, fratele mai mic al lui Valentine, omul pe care ea şi familia ei mergeau să-l vadă – el era cel blând, fratele pe care ea îl iubise şi, în primii ani ai copilăriei, încercase să-l protejeze. El era cel bun. Ei da, avea o înclinaţie spre cruzime care rivaliza cu a lui Peter, dar cel puţin avea şi atâta decenţă încât să fie îngrozit de propria-i brutalitate. Îl iubise cu aceeaşi pasiune cu care îl urâse pe Peter; iar când Peter l-a alungat pe fratele său mai mic de pe Pământul pe care era hotărât să-l domine, Valentine plecase împreună cu Ender, într-un gest de repudiere definitivă a hegemoniei exercitate de Peter asupra ei.

  „Şi iată-mă ajunsă din nou, gândi Valentine, în afacerile politice.”

  Rosti pe un ton aspru, cu acea voce tăioasă care-i permitea terminalului să recunoască o comandă:

  — Transmite!

  Deasupra eseului apăru cuvântul transmitere. În mod obişnuit, pe vremea când scria opere ştiinţifice, ar fi trebuit să precizeze o destinaţie anume pentru ca eseul să ajungă la editor pe un traseu ocolit, astfel încât să nu se poată reface cu uşurinţă drumul înapoi la Valentine Wiggin. Acum însă, un prieten misterios de-al lui Ender, care acţiona sub numele conspirativ „Jane”, se ocupa de toate acestea în locul ei. Jane rezolva problema dificilă a transformării unui mesaj transmis prin ansiblul unei nave, care se deplasa cu o viteză apropiate de viteza luminii, într-un mesaj ce putea fi decodificat de către un ansiblu aflat pe o planetă unde timpul se scurgea de cinci sute de ori mai repede.

  Întrucât comunicarea cu o astronavă consuma cantităţi uriaşe din timpul ansiblului de la suprafaţa planetei, se folosea de regulă pentru transmiterea informaţiilor şi a instrucţiunilor legate de navigaţie. Singurii cărora li se permitea să transmită texte mai lungi erau înaltele oficialităţi militare sau din guvern. Valentine nici măcar nu încerca să înţeleagă cum de reuşea Jane să obţină atâta timp de ansiblu pentru transmiterea acestor texte şi în acelaşi timp să împiedice pe oricine să descopere de unde proveneau documentele subversive. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Jane folosea şi mai mult din timpul de lucru al ansiblului pentru a-i transmite lui Valentine toate replicile la scrierile ei şi pentru a-i aduce la cunoştinţă toate argumentele şi strategiile folosite de guvern spre a-i contracara propaganda. Indiferent cine era Jane – şi Valentine bănuia că în spatele acestui nume se ascundea o organizaţie clandestină care pătrunsese până la cele mai înalte nivele guvernamentale – era extraordinar de capabilă. Şi extraordinar de temerară. Totuşi, dacă Jane era dispusă să se expună la astfel de riscuri, Valentine se simţea datoare faţă de ea – faţă de ei – să scrie atât de multe eseuri câte putea şi să le facă pe cât de puternice şi de periculoase era în stare.

  „Dacă vorbele pot fi arme aducătoare de moarte, eu trebuie să le pun la dispoziţie un arsenal.”

  Era însă şi ea doar o femeie; chiar şi revoluţionarilor li se îngăduie să aibă o viaţă personală, nu-i aşa? Momente de bucurie – sau plăcere, ori poate numai de uşurare – furate când şi când. Se ridică de pe scaun, ignorând durerea provocată de mişcare după atâta timp cât stătuse pe loc, şi ieşi din micuţul ei birou – care, înainte ca ei să adapteze astronava după propriile lor nevoi, nu fusese decât un soi de debara. Se simţea un pic ruşinată de nerăbdarea cu care vroia să ajungă în camera unde o aştepta Jakt. Cei mai mulţi dintre marii propagandişti revoluţionari din istorie ar fi fost în stare să îndure măcar trei săptămâni de abstinenţă fizică. Sau n-ar fi fost? Se întrebă dacă făcuse cineva studiase vreodată serios această problemă.

  Încă se mai gândea cum ar putea un cercetător să solicite o alocaţie bugetară pentru un asemenea studiu când ajunse la compartimentul cu patru cuşete pe care-l împărţeau împreună cu Syfte şi soţul ei, Lars, care o ceruse în căsătorie cu numai câteva zile înaintea plecării, de îndată ce şi-a dat seama că Syfte intenţiona cu adevărat să părăsească planeta Trondheim. Era greu să împarţi o cabină cu nişte tineri căsătoriţi şi Valentine se simţea tot timpul ca un intrus. Dar nu aveau de ales. Deşi această navă era un adevărat iaht de lux, cu tot confortul la care ar fi îndrăznit să spere, pur şi simplu nu fusese concepută să adăpostească atâţia oameni. Dar, întrucât fusese singura astronavă din apropiere de Trondheim care corespundea cât de cât exigenţelor, nu avuseseră încotro.

  Ro, fiica lor de douăzeci de ani şi Varsam, fiul lor în vârstă de şaisprezece ani locuiau într-un alt compartiment, împreună cu Plikt, care fusese dintotdeauna preceptorul lor şi un prieten de familie drag. Membrii echipajului şi ai personalului de serviciu de pe iaht care hotărâseră să-i însoţească în această călătorie – ar fi fost nedrept să fie concediaţi cu toţii şi să fie lăsaţi de izbelişte pe Trondheim – ocupau celelalte două compartimente. Puntea de comandă, bucătăria, sala de mese, salonul, dormitoarele, toate erau pline cu oameni care se străduiau din răsputeri să nu scape de sub control iritarea produsă de spaţiul restrâns.

  În orice caz, niciunul dintre ei nu se afla acum pe coridor şi Jakt apucase să lipească pe uşa lor afişul:

  CINE INTRĂ O MIERLEŞTE.

  Semnase „Proprietarul”. Valentine deschise uşa. Jakt stătea rezemat de perete, atât de aproape de uşă încât ea tresări speriată şi scoase un mic ţipăt.

  — Îmi place să constat că vederea mea te poate face să ţipi de plăcere.

  — De surprinsă ce-am fost.

  — Haide, intră, mica mea instigatoare.

  — Ştii, tehnic vorbind, eu sunt proprietarul acestei astronave.

  — Ce-i al tău e şi al meu. M-am însurat cu tine pentru proprietăţile tale.

  Valentine intrase de-acum în compartiment şi Jakt închise şi încuie uşa.

  — Numai asta sunt eu pentru tine? întrebă ea. O moşie?

  — O mică parcelă de teren unde pot să ar, să semăn şi să recoltez, toate la momentul oportun.

  Întinse braţele şi ea se apropie de îmbrăţişarea lui. Mâinile lui Jakt alunecară uşor în sus, pe spatele ei, şi poposiră pe umeri. În îmbrăţişarea lui se simţea stăpânită, dar niciodată reţinută cu forţa.

  — E toamna târziu, spuse ea. Se apropie iarna.

  — E vremea grăpatului, probabil, zise Jakt. Sau poate că a sosit timpul să aţâţăm focul şi să încălzim bătrâna colibă înainte de venirea zăpezilor.

  O sărută şi se simţiră ca la primul lor sărut.

  — Dacă astăzi mi-ai cere să mă căsătoresc din nou cu tine, aş spune da, şopti Valentine.

  — Şi dacă astăzi te-aş fi întâlnit pentru prima oară, ţi-aş cere-o. Îşi spuseseră aceleaşi cuvinte de multe, de foarte multe ori până atunci. Dar şi acum zâmbiră la auzul lor, pentru că mai erau adevărate.

  Cele două astronave aproape îşi încheiaseră baletul lor amplu, dansând prin spaţiu în salturi uriaşe şi întoarceri delicate până când în sfârşit reuşiseră să intre în contact. Miro Ribeira urmărise întregul proces de pe puntea de comandă a astronavei sale, cu umerii gârboviţi şi cu capul sprijinit de tetiera fotoliului. Altora, această poziţie li se părea incomodă. Pe Lusitania, ori de câte ori îl surprindea şezând în felul acesta, mama lui începea să-l dojenească, insistând să-i aducă o pernă ca să poată sta confortabil. Se părea că niciodată nu reuşise să priceapă că numai în acea poziţie, aparent incomodă capul lui putea să rămână drept, fără nici un efort conştient din partea sa.

  Îi suporta serviciile pentru că nu merita efortul de a o contrazice. Mama se mişca şi gândea întotdeauna atât de repede încât îi era aproape imposibil să încetinească pentru a-l asculta. De la accidentul cerebral pe care îl suferise când trecuse prin câmpul dezintegrator ce separa colonia umană de pădurea purceluşilor, vorbirea lui devenise insuportabil de înceată, aproape nearticulată şi dificil de înţeles. Quim, fratele cel religios al lui Miro, îi spusese că ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu fiindcă mai era cât de cât în stare să vorbească – în primele zile fusese incapabil să comunice altfel construindu-şi mesajele literă cu literă. În unele privinţe, totuşi, articularea cuvintelor era preferabilă. Cel puţin Miro rămăsese tăcut; nu fusese nevoit să-şi audă propria sa voce. Sunetul acela răguşit, penibil şi încetineala lui chinuitoare. Cine din familia lui avea răbdare să-l asculte? Chiar şi la cei care încercaseră – sora lui mai mică, Ela; prietenul şi tatăl lui vitreg, Andrew Wiggin, cel care era Vorbitor în numele Morţilor; Quim, fireşte – se putea sesiza nerăbdarea. Aveau tendinţa să termine frazele în locul lui. Simţeau nevoia să grăbească lucrurile. Deşi spuneau că doresc să discute cu el, chiar dacă efectiv stăteau şi-l ascultau, el tot nu putea să vorbească liber cu ei. Nu putea discuta despre idei; nu putea vorbi în fraze lungi şi întortocheate pentru că până ajungea el la sfârşit, cei care-l ascultau ar fi pierdut firul logic de la început.

  Miro ajunsese la concluzia că la fel ca şi computerele, creierul uman nu putea recepţiona informaţiile decât la anumite viteze. La o viteză prea mică, atenţia ascultătorului o ia razna şi informaţia se pierde.

  Dar nu numai atenţia ascultătorului era importantă. Miro nu putea să nu recunoască faptul că era la fel de nerăbdător faţă de el însuşi ca şi ei. Când se gândea la efortul imens cerut de explicarea unei idei complicate, când anticipa chinul articulării cuvintelor cu buzele, limba şi maxilarele care refuzau să i se supună, când se gândea la cât de mult avea să dureze totul, de obicei se simţea prea obosit ca să mai vorbească. Mintea îi alerga departe, la fel de iute ca oricând, măcinând atâtea gânduri încât Miro ar fi vrut ca uneori creierul lui să nu mai funcţioneze, să rămână tăcut şi să-i dea pace. Dar gândurile acelea rămâneau doar ale lui, neîmpărtăşite.

  În afară de Jane. Cu ea putea vorbi. Jane venise la el prima oară pe terminalul de acasă, chipul ei prinzând contur pe ecran.

  — Sunt o prietenă a Vorbitorului, îi spusese ea. Cred că putem face ca acest computer să fie ceva mai receptiv.

  Din acel moment, Miro a descoperit că Jane era singura persoană cu care putea vorbi cu uşurinţă. Unul din motive îl constituia răbdarea ei infinită. Niciodată nu se repezea să-i termine propoziţiile. Era în stare să aştepte până când le ducea la capăt el însuşi, fără să-l facă să se simtă mânat de la spate sau să aibă impresia că o plictiseşte.

  Poate că şi mai important era faptul că nu trebuia să formuleze cuvintele în întregime pentru ea, aşa cum o făcea pentru ceilalţi ascultători umani. Andrew îi dăruise un terminal personal – un mic transmiţător-receptor computerizat încastrat într-un rubin la fel ca cel pe care Andrew îl purta la ureche. Din acea poziţie favorabilă, folosind senzorii rubinului, Jane detecta orice sunet pe care-l producea el. Prin urmare, avea voie să fie leneş sau să vorbească mai repede şi să fie înţeles.

  Şi, de asemenea, putea să vorbească în linişte, să subvocalizeze – nu trebuia să folosească vocea aceea penibilă, lătrătoare, urlătoare, care era tot ce mai reuşea să producă gâtul lui. Aşa se făcea că atunci când discuta cu Jane vorbea repede, firesc, fără să i se aducă aminte că era un infirm. Cu Jane se simţea el însuşi.

  Acum se afla pe puntea de comandă a navei transportoare care, cu doar câteva luni în urmă, îl adusese pe Vorbitorul în numele Morţilor pe Lusitania. Întâlnirea cu nava lui Valentine îl îngrozea. Dacă şi-ar fi putut închipui un alt loc în care să meargă, s-ar fi dus acolo – nu ţinea deloc să se întâlnească cu sora lui Andrew, Valentine, sau cu altcineva. Dacă ar fi putut să rămână pentru totdeauna singur în această navă, să vorbească numai cu Jane, ar fi fost mulţumit.

  Ba nu, n-ar fi fost. Niciodată n-avea să mai fie mulţumit.

  Cel puţin această Valentine şi familia ei vor fi ceva nou. Pe Lusitania îi cunoştea pe toţi, sau măcar pe toţi cei pe care-i preţuia – întreaga comunitate ştiinţifică de acolo, oamenii implicaţi în educaţie şi cunoaştere. Îi ştia pe toţi atât de bine încât nu putea să nu le observe mila, durerea şi frustrarea provocate de ceea ce se alesese de el. Când îl priveau, nu vădeau decât diferenţa dintre ceea ce fusese înainte şi ceea ce era acum. Nu puteau să vadă decât răul.

  Exista o posibilitate ca aceşti nou-veniţi – Valentine şi familia ei – să fie în stare să se uite la el şi să vadă altceva.

  Totuşi, chiar şi asta era imposibil. Străinii aveau să se uite la el şi să vadă mai puţin, nu mai mult, decât cei care-l cunoscuseră înainte de a deveni un infirm. Mama, Andrew, Ela, Ouanda şi toţi ceilalţi măcar ştiau că are şi el o minte, ştiau că e capabil să înţeleagă idei. „Ce-or să creadă ceilalţi când or să mă vadă? Or să vadă un trup deja atrofiat, mersul târşâit, or să mă vadă folosindu-mi mâinile ca pe nişte gheare, strângând lingura ca un copil de trei ani, or să-mi audă vocea răguşită, doar pe jumătate inteligibilă şi-or să presupună, să ştie că un asemenea individ nu poate să priceapă ceva complicat sau dificil.

  De ce am venit?

  N-am venit. Am plecat. N-am venit aici, ca să-i întâlnesc pe aceşti oameni. Am plecat de acolo. Am şters-o. N-am făcut altceva decât să mă înşel singur. M-am gândit să plec într-o călătorie de treizeci de ani, dar numai lor li se va părea că va trece atât. Din punctul meu de vedere, eu nu voi fi fost plecat decât o săptămână şi jumătate. Un interval de timp ca şi inexistent. Şi deja răgazul meu de solitudine s-a terminat. Timpul în care am fost singur cu Jane, care mă ascultă de parcă aş fi şi acum o fiinţă omenească, s-a scurs.”

  Aproape. Aproape că rosti cuvintele care ar fi anulat contactul. Ar fi putut să fure astronava lui Andrew şi să pornească într-o călătorie veşnică, în care n-ar mai fi fost nevoit să dea ochii cu nici o altă fiinţă.

  Numai că hotărârea pentru un gest atât de nihilist nu se afla în el, nu încă. S-ar putea să mai existe ceva de făcut pentru care să merite să-şi ducă mai departe viaţa în acest trup. Ceva care ar putea să înceapă o dată cu întâlnirea cu sora lui Andrew.

  Navele se alăturaseră acum, cordoanele ombilicale şerpuiau şi căutau, bâjbâind, până ce s-au întâlnit. Miro urmărea operaţiunea pe monitoare şi asculta rapoartele computerelor despre fiecare legătură reuşită. Navele se uneau în toate felurile posibile, astfel încât să poată face restul călătoriei într-un tandem perfect. Toate resursele urmau să fie împărţite. Deoarece nava lui Miro era un transportor de mărfuri, nu putea lua la bord decât câţiva oameni, dar putea lua o parte din rezervele vitale de pe cealaltă navă; împreună, computerele celor două nave calculau starea de echilibru perfect.

  De îndată ce au stabilit încărcăturile, au trecut la determinarea cu precizie a acceleraţiilor pe care trebuia să le dezvolte fiecare navă în parte pentru ca ambele să ajungă la viteza luminii exact în acelaşi timp. Era o negociere extrem de delicată şi de complicată între două computere care trebuiau să ştie aproape la perfecţie ce anume transportau navele lor şi ce posibilităţi aveau. Operaţiunea s-a încheiat înainte ca tubul de trecere între nave să fie în întregime conectat.

  Miro auzi târşâitul picioarelor în tub. Îşi întoarse fotoliul – încet, pentru că aşa făcea el totul – şi o văzu apropiindu-se. Aplecată de spate, dar nu prea mult, pentru că, de fapt, nu era chiar atât de înaltă. Părul – în cea mai mare parte alb, cu câteva şuviţe cenuşii, ca blana de şoarece. Când îşi îndreptă spatele, el se uită la faţa ei şi o cântări din priviri. Vârstnică, dar nu bătrână. Dacă o încerca vreo nelinişte în privinţa acestei întâlniri, nu lăsa să se vadă. Pe de altă parte însă, din cele aflate despre ea de la Andrew şi Jane, avusese de-a face cu o mulţime de oameni mult mai înspăimântători decât un biet infirm de douăzeci de ani.

  — Miro? întrebă ea.

  — Cine altul?

  I-a trebuit doar o clipă, cât o bătaie de pleoape, pentru a prelucra sunetele stranii ieşite din gura lui şi pentru a recunoaşte cuvintele. Miro se obişnuise de-acum cu pauza aceea, dar încă o detesta.

  — Eu sunt Valentine, zise ea.

  — Ştiu.

  Cu răspunsurile sale laconice nu înlesnea câtuşi de puţin dialogul, dar ce altceva ar mai fi fost de spus? Nu era chiar o întâlnire între doi şefi de state care dezbăteau o listă de decizii vitale. Dar trebuia să se străduiască puţin, măcar pentru a nu părea ostil.

  — Numele tău, Miro… Înseamnă „mă uit”, nu-i aşa?

  — Mă uit îndeaproape.” Poate „sunt atent”.

  — Nu-i chiar aşa de greu să te înţeleagă cineva.

  Francheţea cu care abordase problema îl surprinse.

  — Cred că accentul tău portughez îmi va da mai mult de furcă decât accidentul cerebral.

  Preţ de o clipă, simţi că în loc de inimă avea un ciocan – doar Andrew mai vorbea cu atâta francheţe despre situaţia lui. Dar, în fond, era sora lui Andrew, nu? Ar fi trebuit să se aştepte să fie atât de deschisă.

  — Sau preferi să ne prefacem că nu există o barieră între tine şi ceilalţi oameni?

  Aparent, sesizase starea lui de şoc. Acesta dispăru însă şi acum îi trecu prin minte că probabil n-ar trebui să fie supărat, dimpotrivă, ar trebui să se bucure că nu vor fi nevoiţi să evite problema. Cu toate acestea, era supărat, şi avu nevoie de o clipă ca să-şi dea seama de ce.

  — Accidentul meu cerebral nu e problema ta, spuse el.

  — Dacă din cauza asta mi-e greu să te-nţeleg, atunci e o problemă cu care va trebui să mă descurc. Nu e cazul să faci deja pe ţeposul cu mine, tinere. Abia am început să te deranjez, iar tu abia ai început să mă deranjezi. Nu te agita atât doar pentru că s-a întâmplat să pomenesc de problema ta cu creierul ca fiind oarecum şi problema mea. N-am nici un chef să-mi aleg fiecare cuvânt de teamă să nu jignesc un tânăr hipersensibil, care crede că întreaga lume se învârteşte în jurul dezamăgirilor sale.

  Faptul că deja îl judecase, şi cu atâta asprime, îl înfurie pe Miro. Era nedrept şi nu se potrivea deloc cu ceea ce ar fi trebuit să fie autorul „Ierarhiei” lui Demostene.

  — Nu cred că întreaga lume se învârteşte în jurul dezamăgirilor mele! Dar să nu-ţi închipui că poţi să vii aici şi să-ncepi să faci pe şefa pe nava mea!

  Asta îl iritase, nu cuvintele ei. Avea dreptate – cuvintele ei nu însemnau nimic. Era atitudinea ei, încrederea ei în sine desăvârşită. Nu era obişnuit ca oamenii să se uite la el fără ca pe feţele lor să se citească groaza sau mila.

  Valentine se aşeză în fotoliul de lângă el. Miro se întoarse cu faţa la ea. La rândul ei, femeia nu-şi feri privirea. Mai mult, începu să-l cerceteze, din creştet până în tălpi, uitându-se la el cu un aer de evaluare calmă.

  — Mi-a spus că eşti tare. Mi-a spus că ai fost mutilat, dar nu distrus.

  — Trebuie să fii doctorul meu?

  — Trebuie să fii duşmanul meu?

  — Ar trebui? întrebă Miro.

  — Nu mai mult decât ar trebui ca eu să-ţi fiu doctor. Andrew nu a pus la cale întâlnirea noastră pentru ca eu să te vindec. Ne-a determinat să ne întâlnim pentru ca tu să mă ajuţi. Dacă nu ai de gând, perfect. Dacă ai de gând, perfect. Vreau doar să lămurim câteva lucruri. Îmi petrec fiecare ceas de veghe scriind propagandă subversivă pentru a încerca să aţâţ opinia publică de pe cele O Sută de Planete şi din colonii. Încerc să-i ridic pe oameni împotriva flotei trimise de Congresul Stelar pentru cucerirea Lusitaniei. Planeta ta, nu a mea, dacă-mi îngădui această precizare.

  — Fratele tău e acolo.

  Nu era dispus s-o lase să se împăuneze cu altruismul ei desăvârşit.

  — Da, amândoi avem acolo membri ai familiei şi amândoi suntem preocupaţi de salvarea acestor pequeninos. Şi mai ştim amândoi că Ender a dus Matca pe planeta voastră, aşadar, dacă Congresul va ajunge să-şi facă mendrele, vor fi distruse două specii străine. Miza este foarte mare, iar eu deja fac tot ce-mi stă în puteri ca să opresc flota. Dacă petrecându-mi câteva ore în compania ta mă ajută s-o fac mai bine, merită să renunţ la o parte din timpul dedicat scrisului pentru a discuta cu tine. Dar n-am nici un chef să-mi irosesc timpul făcându-mi griji dacă am să te jignesc sau nu. Deci, dacă ai de gând să-mi fii adversar, n-ai decât să rămâi aici singur, iar eu am să mă întorc la munca mea.

  — Andrew a spus că eşti cea mai bună fiinţă pe care o cunoaşte.

  — A ajuns la concluzia asta înainte să mă vadă făcând din copiii barbari nişte adulţi. Înţeleg că mama ta are şase.

  — Exact.

  — Iar tu eşti cel mai mare.

  — Da.

  — Păcat. Întotdeauna părinţii fac greşelile cele mai grave cu copiii cei mai mari. Atunci ştiu cel mai puţin şi le pasă cel mai mult, deci e foarte probabil să se înşele, după cum e şi mai probabil să susţină că au dreptate.

  Lui Miro nu-i plăcea s-o audă pe femeia aceasta grăbindu-se să tragă concluzii despre mama lui.

  — Nu seamănă deloc cu tine.

  — Fireşte că nu. Valentine se aplecă în faţă. Ei, te-ai hotărât?

  — În ce privinţă?

  — Lucrăm împreună sau te-ai deconectat degeaba de la istoria omenirii timp de treizeci de ani?

  — Ce vrei de la mine?

  — Poveşti, bineînţeles. Faptele le pot obţine de la computere.

  — Poveşti despre ce?

  — Despre tine. Despre purceluşi. Despre tine şi purceluşi. La urma urmelor, toată istoria asta cu Flota Lusitania a început cu tine şi cu purceluşii. Pentru că tu ai intervenit în treburile lor…

  — I-am ajutat!

  — Oh, să-nţeleg cumva că iarăşi am folosit un cuvânt anapoda?

  Miro se uită la ea cu severitate. Dar, chiar în timp ce o privea fix, ştia că ea avea dreptate – era excesiv de sensibil. Cuvântul „intervenit”, folosit într-un context ştiinţific, avea o semnificaţie aproape neutră. Nu însemna decât că introdusese o schimbare într-o cultură pe care o studia. Şi dacă avea într-adevăr o conotaţie negativă, ea se referea la faptul că-şi pierduse perspectiva ştiinţifică: încetase să-i mai studieze pe pequeninos şi începuse să-i trateze ca pe nişte prieteni. De acest fapt era în mod cert vinovat. Nu, nu vinovat – era mândru că făcuse o astfel de tranziţie.

  — Continuă, spuse el.

  — Totul a început pentru că tu ai încălcat legea, iar purceluşii au început să cultive amarantă.

  — N-o mai cultivă.

  — Da, nu e şi asta o ironie a sorţii? Virusul descolada a reuşit să distrugă toate varietăţile amarantacee pe care sora ta le-a dezvoltat pentru ei. Amestecul vostru a fost zadarnic.

  — Ba n-a fost, obiectă Miro. Purceluşii învaţă.

  — Da, ştiu. Mai la obiect, selectează. Ca să înveţe ce să facă. Tu le-ai adus libertatea. Sunt întrutotul de acord cu decizia ta. Dar misiunea mea este să scriu despre tine pentru oamenii aflaţi pe cele O Sută de Planete şi în colonii, şi nu e absolut obligatoriu ca ei să înţeleagă la fel lucrurile. Deci trebuie să-mi povesteşti cum şi de ce ai încălcat legea şi ai intervenit în viaţa purceluşilor, şi de ce guvernul şi poporul de pe Lusitania preferă să se răzvrătească împotriva Congresului decât să te extrădeze pentru a fi judecat şi pedepsit.

  — Andrew ţi-a spus deja povestea asta.

  — Iar eu am scris despre ea, în termeni generali. Acum am nevoie de aspectele personale. Vreau să fiu în măsură să-i conving pe ceilalţi să-i trateze pe aceşti aşa-zişi purceluşi ca pe nişte fiinţe umane. La fel şi pe tine. Trebuie să-i fac să te cunoască în calitate de individ. Dacă e posibil, ar fi simpatic să-i determin să te placă. Atunci, Flota Lusitania ar arăta drept ceea ce este – o monstruoasă reacţie exagerată la o ameninţare care n-a existat niciodată.

  — Flota înseamnă xenocid.

  — Exact acelaşi lucru l-am afirmat şi eu în propaganda mea, spuse Valentine.

  Nu putea suporta încrederea ei în sine. Nu putea suporta credinţa nestrămutată în propria ei persoană. Trebuia s-o contrazică şi nu putea s-o facă decât avansând idei la care nu reflectase încă suficient. Idei care în mintea lui erau doar nişte îndoieli pe jumătate formulate.

  — În acelaşi timp, flota are şi un rol de autoapărare.

  Replica lui provocă efectul dorit: îi întrerupse predica şi chiar o făcu să ridice sprâncenele, într-o expresie interogativă. Necazul era că acum trebuia să explice ce anume dorise să spună.

  — Descolada, începu el. Este cea mai periculoasă formă de viaţă de oriunde.

  — Răspunsul este carantina, nu trimiterea unei flote echipate cu dispozitivul D. M., având capacitatea de a transforma Lusitania şi tot ce se află pe ea în pulbere interstelară microscopică.

  — Eşti chiar atât de sigură că ai dreptate?

  — Sunt sigură că nu e în regulă să se gândească măcar la nimicirea unei specii înzestrate cu simţuri.

  — Purceluşii nu pot trăi fără descolada, şi dacă virusul se răspândeşte pe o altă planetă, va distruge tot ce înseamnă viaţă. Aşa va face.

  Era o plăcere să vezi că Valentine putea să se arate consternată.

  — Eu credeam că virusul e ţinut sub control. Bunicii tăi au găsit o modalitate de a-l neutraliza, de a-l menţine latent în oameni.

  — Descolada se adaptează. Jane mi-a spus că deja s-a transformat de două ori. Mama şi sora mea, Ela, se ocupă de asta – încearcă să ţină pasul cu descolada. Se pare chiar că descolada o face în mod deliberat. Inteligent. Găseşte strategii ocoleşte substanţele chimice pe care le folosim ca s-o izolăm şi s-o împiedicăm să mai omoare oameni. Pătrunde în cerealele de origine terestră de care oamenii au nevoie pentru a supravieţui pe Lusitania. Acum sunt nevoiţi să le stropească. Ce s-ar întâmpla dacă descolada ar găsi o ale să ocolească toate barierele ridicate de noi?

  Valentine rămase tăcută. Nu avea nici un răspuns credibil de data asta. Nu abordase întrebarea direct – nimeni n-o făcuse, cu excepţia lui Miro.

  — Nici măcar nu i-am spus asta lui Jane, continuă Miro. Dar dacă Flota are dreptate? Dacă singura cale de a salva omenirea este de a distruge acum Lusitania?

  — Nu, zise Valentine. Asta nu are nimic de a face cu scopurile pentru care Congresul a trimis flota. Motivele lor sunt toate legate de politica interplanetară, de dorinţa de a demonstra coloniilor cine e şeful. Sunt generate de o birocraţie scăpată de sub control şi o castă militară care…

  — Ascultă-mă! o întrerupse Miro. Dacă tot ai spus că vrei să-mi auzi poveştile, ascult-o pe asta: Nu contează care le sunt motivele. Contează numai întrebarea – trebuie să distrugă Lusitania?

  — Ce fel de individ eşti tu? întrebă Valentine.

  Miro putu sesiza în vocea ei atât admiraţia cât şi sila.

  — Tu eşti filosoful moralist, zise el, aşa că tu să-mi dai răspunsul. Se cade să-i iubim atât de mult de pequeninos încât să îngăduim ca virusul pe care-l poartă să distrugă întreaga omenire?

  — Bineînţeles că nu. Trebuie doar să găsim o modalitate de a neutraliza virusul.

  — Şi dacă nu reuşim?

  — Atunci instituim carantina pe Lusitania. Chiar dacă toate fiinţele omeneşti de pe planetă mor – familia mea şi a ta – tot nu-i distrugem pe pequeninos.

  — Serios? întrebă Miro. Şi cum rămâne cu Matca?

  — Ender mi-a spus că se restabileşte, dar…

  — Conţine în ea o întreagă societate industrializată. Va ajunge să construiască astronave şi să părăsească planeta.

  — Doar nu va lua descolada cu ea!

  — N-are încotro. Descolada e deja în ea. E în mine!

  Acesta a fost momentul în care într-adevăr a lovit-o. O putea vedea în ochii ei: teama.

  — Va ajunge şi în tine, nici o grijă. Chiar dacă acum dai fuga la nava ta şi încetezi contactul cu mine, încercând să te izolezi de infecţie, de îndată ce vei ajunge pe Lusitania descolada va pătrunde în tine, în soţul tău şi în copii tăi. Vor fi nevoiţi să ingereze substanţe chimice odată cu hrana şi apa, în fiecare zi a vieţii lor. Şi nu vor mai putea pleca nicicând de pe Lusitania, căci ar însemna să poarte cu ei moartea şi distrugerea.

  — Ştiam că asta e doar o posibilitate, spuse Valentine.

  — Când aţi plecat, era doar o posibilitate. Ne gândeam că în curând vom reuşi să controlăm strict virusul. Acum nimeni nu mai e sigur dacă va putea fi vreodată ţinut sub control, ceea ce înseamnă că, o dată ce aţi ajuns acolo, nu veţi mai putea părăsi nicicând Lusitania.

  — Sper că o să ne placă clima.

  Miro îi scrută faţa, în timp ce ea prelucra informaţiile primite. Teama iniţială dispăruse. Redevenise ea însăşi: gândea.

  — Uite care-i părerea mea, reluă Miro. Eu cred că indiferent cât de îngrozitor ar fi Congresul, indiferent cât de abjecte i-ar fi planurile, flota ar putea să reprezinte salvarea omenirii.

  Valentine răspunse cu precauţie, căutându-şi cuvintele. Miro constată cu bucurie faptul că ea nu dădea nici o replică fără să gândească. Era capabilă să înveţe.

  — Înţeleg că evenimentele converg spre o singură cale posibilă şi s-ar putea să vină o vreme când… dar este extrem de improbabil. Mai întâi şi mai întâi, cunoscând toate acestea, este greu de crezut că Matca va construi astronave care să ducă descolada aiurea.

  — O cunoşti? întrebă Miro pe un ton imperativ. O înţelegi?

  — Chiar dacă ar face o asemenea imprudenţă, mama şi sora ta se ocupă de asta, nu? Când vom ajunge pe Lusitania – în momentul când Flota va ajunge pe Lusitania – s-ar putea ca ele să fi găsit deja o modalitate de a controla descolada o dată pentru totdeauna.

  — Şi dacă o vor găsi, zise Miro, crezi că ar trebui s-o pună în practică?

  — De ce nu?

  — Cum ar putea să distrugă toţi viruşii descolada? Virusul este parte integrantă din ciclul de viaţă pequenino. Când forma corporală pequenino moare, tocmai virusul descolada catalizează transformarea în copac, adică în ceea ce purceluşii numesc a treia viaţă – şi numai în această a treia viaţă masculii pequenino pot fecunda femelele. Dacă virusul dispare, trecerea în cea de-a treia viaţă devine imposibilă şi generaţia actuală de purceluşi va fi ultima.

  — Ceea ce nu înseamnă că va fi imposibil, ci doar mai greu. Mama şi sora ta vor trebui să găsească o modalitate de a neutraliza descolada în fiinţele omeneşti şi în cerealele pe care trebuie să le consumăm, fără să-i anuleze capacitatea de a controla trecerea la faza de maturitate a purceluşilor.

  — Şi au la dispoziţie mai puţin de cincisprezece ani pentru asta, spuse Miro. Puţin probabil.

  — Dar nu imposibil.

  — Da. Există o şansă. Şi, bizuindu-te pe această şansă, vrei să te descotoroseşti de Flotă?

  — Flota a fost trimisă să distragă Lusitania indiferent dacă dobândim sau nu controlul asupra virusului.

  — Iar eu îţi repet: motivele celor ce au trimis-o sunt irelevante. Indiferent de motiv, distragerea Lusitaniei poate reprezenta singura protecţie sigură pentru tot restul umanităţii.

  — Iar eu îţi spun că te-nşeli.

  — Tu eşti Demostene, nu? Andrew aşa mi-a spus.

  — Da.

  — Deci tu ai conceput Ierarhizarea Străinilor. Utlaning sunt străinii de pe planeta noastră. Framling sunt străinii care aparţin speciei noastre, dar de pe altă planetă. Raman sunt străinii dintr-o altă specie, dar capabili să comunice cu noi, capabili să coexiste cu omenirea. Ultimii sunt varelse – şi ce sunt aceştia!

  — Pequeninos nu sunt varelse, nici Matca.

  — Dar descolada este. Varelse. O formă de viaţă străină care este capabilă să distragă întreaga omenire…

  — Doar dacă n-o vom putea îmblânzi…

  —. o specie străină cu care ne este imposibil să comunicăm şi alături de care nu putem trăi. Tu eşti cea care ai afirmat că într-o astfel de situaţie războiul este inevitabil. Dacă o specie străină pare hotărâtă să ne distrugă şi nu putem comunica sub nici o formă cu ea, dacă n-o putem înţelege, dacă nu există nici o posibilitate s-o abatem în mod paşnic de la scopurile ei, atunci orice acţiune întreprindem pentru a ne salva este justificată, inclusiv distragerea completă a celeilalte specii.

  — Aşa este.

  — Dar ce se întâmplă dacă trebuie să distrugem descolada şi totuşi n-o putem distrage fără să-i ucidem în acelaşi timp pe oameni, pe Matcă şi purceluşii de pe Lusitania?

  Spre surprinderea lui Miro, ochii lui Valentine erau scăldaţi în lacrimi.

  — Iată ce ai ajuns…

  Miro era derutat.

  — Când s-a transformat această conversaţie într-o discuţie despre mine?

  — Te-ai gândit atâta timp, ai văzut toate posibilităţile pentru viitor – cele bune şi cele rele în aceeaşi măsură – dar singura în care eşti dispus să crezi este viitorul imaginar pe care ţi l-ai ales drept fundament pentru toate judecăţile tale morale, este singurul viitor în care tot ceea ce eu şi tu am iubit vreodată, toate speranţele noastre vor fi distruse.

  — N-am spus că mi-ar plăcea acest viitor, se apără Miro.

  — Nici eu n-am spus că ţi-ar plăcea. Am spus că e viitorul pentru care te pregăteşti. Dar eu nu vreau. Eu prefer să trăiesc într-un univers care mai păstrează o urmă de speranţă. Prefer să trăiesc într-un univers în care mama şi sora ta vor găsi o posibilitate de a ţine descolada sub control, un univers în care Congresul poate fi reformat sau înlocuit, un univers în care să nu existe nici puterea, nici dorinţa de a distruge o întreagă specie.

  — Şi dacă te-nşeli?

  — Tot îmi va rămâne timp din belşug să dispar înainte de a muri. Dar tu… tu chiar cauţi orice prilej de disperare? Andrew mi-a spus că ai fost un bărbat chipeş – să ştii că încă mai eşti – şi pierderea capacităţii tale fizice te-a rănit profund. Dar alţii au pierdut mult mai mult decât tine, fără să îmbrăţişeze o viziune atât de pesimistă asupra lumii.

  — Ăsta e rezultatul analizei tale în ceea ce mă priveşte? întrebă Miro. Nu ne cunoaştem decât de o jumătate de oră şi pretinzi că înţelegi totul despre mine?

  — Ştiu doar că e cea mai deprimantă conversaţie pe care am avut-o în viaţa mea.

  — Aşadar, presupui că de vină e infirmitatea mea. Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun ceva, Valentine Wiggin. Şi eu sper aceleaşi lucruri ca şi tine. Sper chiar ca într-o bună zi să reintru în posesia trupului meu. Dacă n-aş avea speranţa, aş fi un om mort. Lucrurile pe care tocmai ţi le-am spus nu sunt izvorâte din disperare. Le-am spus pentru că sunt posibile. Şi tocmai pentru că sunt posibile trebuie să reflectăm la ele, astfel ca mai târziu să nu ne surprindă. Trebuie să ne gândim la ele pentru că, în cazul în care se va întâmpla ireparabilul, trebuie să ştim deja cum vom trăi în acel univers.

  Valentine părea să-l studieze; îi simţea privirea plimbându-i-se pe trup, ceva aproape palpabil, o furnicătură uşoară sub pielea, în creierul lui.

  — Da, spuse ea.

  — Da, ce?

  — Da, eu şi soţul meu ne vom muta aici şi vom rămâne pe nava ta.

  Se ridică de pe scaun şi porni spre coridorul ce dădea în tubul de legătură.

  — De ce?

  — Pe nava noastră e prea mare aglomeraţie. Şi pentru că, fără doar şi poate, merită să stau de vorbă cu tine. Nu numai ca să adun materiale pentru eseurile pe care trebuie să le scriu.

  — Aha, deci am trecut testul tău?

  — Da, l-ai trecut, răspunse ea. Dar eu l-am trecut pe-al tău?

  — Eu nu te-am testat.

  — Ei, pe naiba, râse ea. Dar, pentru eventualitatea în care n-ai băgat de seamă, am să-ţi răspund eu: l-am trecut. Altfel nu mi-ai fi spus toate lucrurile pe care mi le-ai spus.

  Şi plecă. Îi auzi paşii de-a lungul coridorului, apoi computerul îi raportă că traversase tubul de legătură dintre nave.

  Deja îi simţea lipsa.

  Da, ea avea dreptate. Trecuse într-adevăr de testul lui. Îl ascultase aşa cum nimeni n-o mai făcuse – fără nerăbdare, fără să-i termine frazele, fără să-şi abată privirea de la el. Iar el îi vorbise, nu cu grija de a pronunţa corect, ci cu o mare emoţie. Cu siguranţă, vorbele lui trebuie să fi fost aproape neinteligibile. Şi totuşi, ea îl ascultase cu atâta atenţie şi atât de bine încât îi înţelesese toate argumentele; nici măcar o singură dată nu-i ceruse să repete ceva. Putea să discute cu această femeie la fel de firesc cum vorbise cu toată lumea înainte de a suferi accidentul cerebral. Da, era încăpăţânată, autoritară şi grăbită să tragă concluzii, dar putea la fel de bine să asculte o opinie contrară, să se răzgândească atunci când era nevoie. Ştia să asculte şi el reuşea să vorbească. Poate că în prezenţa ei avea totuşi să fie Miro.

  Mâini curate

  — LUCRUL cel mai neplăcut în privinţa fiinţelor umane este că nu se metamorfozează. Indivizii din specia mea şi a ta se nasc sub formă de larve, dar înainte de a se reproduce se transformă în ceva superior. Oamenii rămân larve toată viaţa lor.

  — Fiinţele umane se metamorfozează totuşi. Ele îşi schimbă identitatea în permanenţă. Cu toate acestea, fiecare nouă identitate se dezvoltă cu iluzia că s-ar fi aflat tot timpul în posesia trupului pe care tocmai l-a cucerit.

  — Astfel de modificări sunt superficiale. Oamenii sunt foarte mândri de schimbările lor, dar fiecare transformare imaginară se dovedeşte a fi un nou sistem de pretexte pentru a se comporta exact aşa cum s-a purtat dintotdeauna individul respectiv.

  — Eşti prea diferită de oameni ca să-i poţi înţelege vreodată.

  — Eşti prea asemănător cu oamenii ca să fii în stare vreodată să-i vezi aşa cum sunt.

  Zeii i-au vorbit pentru prima oară lui Han Qing-Jao când avea şapte ani. O vreme, nu şi-a dat seama că auzea vocea unui zeu. Tot ce ştia era că avea mâinile murdare, acoperite cu o mâzgă scârboasă, invizibilă, şi că trebuia să le cureţe.

  La început, în primele câteva rânduri, o simplă spălare era de ajuns şi se simţea mai bine câteva zile în şir. Dar, o dată cu trecerea timpului, senzaţia de murdărie revenea de fiecare dată tot mai repede şi trebuia să se frece din ce în ce mai mult pentru a îndepărta mizeria, până când a ajuns să se spele de câteva ori pe zi, folosind o perie aspră cu care-şi curăţa mâinile până începeau să sângereze. Abia când durerea devenea insuportabilă se simţea într-adevăr curată, şi atunci doar pentru câteva ore.

  N-a spus nimănui nimic; ştia din instinct că murdăria de pe mâinile ei trebuie ascunsă ca un secret. Toată lumea aflase că spălatul pe mâini era unul din primele semne ce dădeau de veste că zeii îi vorbeau unui copil, şi majoritatea părinţilor de pe planeta Căii îşi urmăreau copiii cu speranţa că vor observa o preocupare excesivă pentru curăţenie. Dar ceea ce nu înţelegeau aceşti oameni era teribila cunoaştere de sine care ducea la spălat: primul mesaj primit de la zei era despre murdăria infectă a celui cu care vorbeau. Qing-Jao a ascuns faptul că se spăla pe mâini nu pentru că i-ar fi fost ruşine că zeii vorbeau cu ea, ci pentru că cei din jur ar fi aflat cât de netrebnică era şi ar fi dispreţuit-o.

  Zeii i-au fost complici. I-au îngăduit să ascundă urmele frecatului sălbatic al palmelor. Atunci când avea mâinile grav rănite, le putea strânge pumn sau le putea ascunde în faldurile fustei, ori şi le ţinea cu smerenie în poală şi nimeni nu băga de seamă. Nu vedeau decât o fetiţă foarte bine crescută.

  Dacă mama ei ar fi mai trăit, secretul lui Qing-Jao ar fi fost descoperit mult mai repede. Aşa însă, au trecut câteva luni până când unul dintre servitori a observat. Mu-Pao, slujnica cea bătrână şi grasă, a remarcat din întâmplare o pată de sânge pe mica faţă de masă de pe măsuţa pentru micul-dejun a lui Qing-Jao. Mu-Pao a înţeles din prima clipă – doar se ştia prea bine că mâinile sângerânde erau unul dintre semnele timpurii ale atenţiei zeilor. Acesta era şi motivul pentru care mulţi părinţi ambiţioşi îşi sileau câte un copil deosebit de promiţător să se spele şi iarăşi să se spele. Pretutindeni pe planeta Căii, spălatul ostentativ al manilor se chema „atragerea zeilor”.

  Imediat, Mu-Pao s-a dus la tatăl lui Qing-Jao, nobilul Han Fei-Tzu, despre care se zvonea că ar fi cel mai mare dintre vorbitorii-cu-zeii, unul dintre cei atât de puternici în ochii nemuritorilor încât se putea întâlni cu framlingii – fiinţele de pe alte planete – fără să trădeze nici o clipă vocile zeilor dinlăuntrul său, păstrând astfel secretul divin al planetei Căii. El avea să fie bucuros la auzul veştii, iar Mu-Pao avea să fie venerată ca primul om care văzuse semnele zeilor la Qing-Jao.

  După un ceas, Han Fei-Tzu a chemat-o pe copila sa iubită, Qing-Jao, şi au plecat împreună, într-o lectică, la templul de la Rockfall. Lui Qing-Jao nu-i plăcea să călătorească într-un astfel de scaun umblător, căci îi compătimea pe cei care trebuiau să-l poarte în spinare.

  — Să ştii că nu suferă, i-a explicat tatăl ei. Se simt profund onoraţi. Este una din căile prin care îşi arată veneraţia faţă de zei: când un vorbitor-cu-zeii merge la templu, o face pe umerii celor credincioşi Căii.

  — Dar eu sunt tot mai mare în fiecare zi, a răspuns Qing-Jao.

  — Când ai să te faci prea mare, ori ai să mergi pe jos, ori ai să călătoreşti cu propria-ţi lectică, i-a spus tatăl ei. (Nu era nevoie să-i explice că va avea propria ei lectică numai dacă va deveni şi ea vorbitoare-cu-zeii.) Iar noi încercăm să ne arătăm umilinţa rămânând foarte slabi şi uşori, astfel încât să nu fim o povară prea grea pentru oameni.

  Era o glumă, fireşte, căci deşi nu era uriaşă, burta tatei avea dimensiuni generoase. Dar gluma ascundea o lecţie adevărată: vorbitorii-cu-zeii nu trebuie să fie nicicând o povară pentru oamenii de rând care cred în Cale. Oamenii trebuie să fie întotdeauna recunoscători, niciodată plini de resentimente pentru că, dintre toate planetele, zeii o aleseseră pe a lor pentru a-şi face auzite glasurile.

  Acum însă, Qing-Jao era mai preocupată de supliciul care o aştepta. Ştia că era dusă acolo pentru a fi supusă încercării.

  — Mulţi copii sunt învăţaţi să pretindă că zeii le vorbesc, i-a explicat Han Fei-Tzu. Trebuie să aflăm dacă zeii te-au ales cu adevărat.

  — Aş vrea să nu mă mai aleagă, a spus Qing-Jao.

  — Vei dori şi mai mult în timpul încercării, i-a spus el cu o voce încărcată de milă, care o înfricoşă şi mai mult pe Qing-Jao. Cei din jur nu ne văd decât puterile şi privilegiile şi ne invidiază pentru ele. Ei nu cunosc suferinţele uriaşe ale celor ce aud vocile zeilor. Dacă zeii îţi vorbesc cu adevărat, draga mea Qing-Jao, vei învăţa să suporţi suferinţa aşa cum jadul îndură dalta cioplitorului şi pânza aspră a şlefuitorului. Te va face să străluceşti. De ce crezi tu că ţi-am pus numele de Qing-Jao?

  Qing-Jao – „magnific de strălucită”, iată ce însemna numele ei. Era totodată şi numele unei mari poete din China antică. Deşi a trăit într-o epocă în care numai bărbaţii erau respectaţi, a fost cinstită drept cea mai mare scriitoare a vremurilor ei. „Ceaţa străvezie şi norii deşi întunecă întreaga zi.” Era primul vers din cântecul lui Li Qing-Jao „De două ori a noua parte”. Aşa simţea în momentul acela Qing-Jao.

  Şi cum se sfârşea poemul? „Iar acum perdeaua-mi e ridicată doar de vântul de apus. Mai străvezie decât asta floare aurie am ajuns.” Oare aşa avea să sfârşească şi ea? Îi spunea oare străbuna ei de suflet în acest poem că întunericul care cobora asupra ei avea să fie ridicat numai atunci când zeii vor veni dinspre apus, să-i înalţe de la trup sufletul străveziu, uşor şi auriu? Prea era îngrozitor să se gândească la moarte acum, când n-avea decât şapte ani; şi totuşi, gândul îi veni în minte: „Dacă mor curând, atunci o voi vedea pe mama şi chiar pe Li Qing-Jao.”

  Numai că încercarea nu avea nimic de a face cu moartea, sau cel puţin nu era menită să aibă. Era chiar destul de simplu. Tata a condus-o într-o încăpere mare, unde stăteau îngenuncheaţi trei bărbaţi bătrâni. Cel puţin păreau a fi bărbaţi, dar poate erau femei. Erau atât de bătrâni încât toate deosebirile dispăruseră. Aveau doar câteva şuviţe firave de păr alb şi nici un pic de barbă, şi erau îmbrăcaţi în veşminte largi, ca nişte saci. Mai târziu, Qing-Jao avea să afle că aceştia erau eunucii templului, supravieţuitori ai vremurilor premergătoare intervenţiei Congresului Stelar, după care a fost interzisă automutilarea, fie ea şi voluntară, în slujba unei religii. Acum însă, ei erau misterioasele făpturi fantomatice ale căror mâini o pipăiau, explorându-i îmbrăcămintea.

  Ce căutau acolo? I-au găsit beţigaşele din abanos şi i le-au luat. I-au luat eşarfa cu care-şi încinsese mijlocul. I-au luat papucii. Mai târziu avea să afle că toate aceste lucruri îi fuseseră luate pentru că alţi copii deveniseră atât de disperaţi în timpul încercării încât îşi luaseră viaţa. O fetiţă îşi vârâse beţigaşul în nară, după care se aruncase la podea, înfigându-l în creier. Alta se spânzurase cu eşarfa. Alta îşi îndesase papucii în gură, împingându-i pe gât până când se sufocase şi murise. Nu se întâmpla de prea multe ori ca tentativele de sinucidere să fie încununate de succes, dar păreau să se întâmple cu cei mai inteligenţi dintre copii şi cel mai adesea cu fetele.

  Aşadar au deposedat-o pe Qing-Jao de toate mijloacele cunoscute de sinucidere.

  Bătrânii au plecat. Han Fei-Tzu a îngenuncheat alături de Qing-Jao şi i-a vorbit deschis:

  — Trebuie să înţelegi, Qing-Jao, că nu pe tine te supunem la încercare. Nimic din ceea ce faci din propria-ţi voinţă nu are o cât de mică importanţă pentru ce se va întâmpla aici. De fapt, noi pe zei îi supunem încercării, să vedem dacă sunt hotărâţi să-ţi vorbească. Dacă sunt hotărâţi, vor găsi o cale pe care o vom vedea, iar tu vei ieşi din această încăpere nu ca o fată oarecare, ci ca vorbitoare-cu-zeii. Dacă nu, vei ieşi de aici eliberată pentru totdeauna de vocile lor. Nu pot să-ţi spun pentru care finalitate mă rog, căci nu ştiu.

  — Tată, dacă o să-ţi fie ruşine de mine?

  Tocmai gândul acesta a făcut-o să simtă o furnicătură în mâini, ca şi cum ar fi fost murdare, ca şi cum trebuia să şi le spele.

  — În niciuna din aceste două situaţii nu-mi va fi ruşine de tine.

  Apoi a bătut din palme. Unul dintre bătrâni a intrat, aducând un lighean greu, pe care l-a aşezat în faţa lui Qing-Jao.

  — Bagă-ţi mâinile înăuntru, a spus Han Fei-Tzu.

  Ligheanul era plin cu o unsoare neagră şi vâscoasă. Qing-Jao s-a cutremurat.

  — Nu pot să-mi bag mâinile acolo.

  Han Fei-Tzu i-a apucat braţele şi i-a vârât cu forţa mâinile în murdărie. Qing-Jao a ţipat, căci niciodată până atunci tatăl ei nu mai folosise forţa. Iar când i-a dat drumul, mâinile i-au rămas acoperite cu o mucozitate lipicioasă. Mizeria de pe mâini a făcut-o să icnească; îi era greu să mai respire când se uita la ele şi le simţea mirosul.

  Bătrânul a luat ligheanul şi l-a dus afară.

  — Unde-aş putea să mă spăl, tată? a scâncit Qing-Jao.

  — Nu poţi să te speli. N-ai să te mai poţi spăla niciodată.

  Şi pentru că era doar un copil, Qing-Jao l-a crezut, fără să ştie că vorbele lui făceau parte din încercare. L-a văzut pe tatăl ei ieşind din încăpere. A văzut uşa zăvorându-se în urma lui. Rămăsese singură.

  La început n-a făcut decât să-şi ţină mâinile întinse în faţa ei, având grijă să nu atingă îmbrăcămintea. A căutat cu disperare un loc unde să se spele, dar nu a găsit nici un pic de apă, nici măcar o cârpă. Încăperea nu era goală – se găseau acolo scaune, mese, statui, mari urne din jad – dar toate suprafeţele erau dure şi bine şlefuite, atât de curate încât nu se putea îndura să le atingă. Şi totuşi, murdăria de pe mâinile ei era insuportabilă. Trebuia neapărat să şi le cureţe.

  — Tată! a strigat ea. Vino şi spală-mi mâinile!

  De bună seamă că o auzea. De bună seamă că se afla undeva pe-aproape, aşteptând rezultatul încercării. Nu se putea să n-o audă – dar n-a venit.

  Singurul material textil din odaie era rochia cu care era îmbrăcată. Se putea şterge cu ea, numai că apoi avea să o mânjească. Soluţia, fireşte, era s-o dezbrace, dar cum s-o facă fără să-şi atingă trupul cu mâinile murdare?

  A încercat. Mai întâi s-a şters cât a putut de bine de braţele netede ale unei statui. „Iartă-mă”, i-a spus ea statuii, care aparţinea poate vreunui zeu. „Am să vin şi-am să te curăţ după aceea; am să te curăţ cu propria mea rochie.”

  Apoi şi-a întins mâinile în spate, peste umeri, apucând poalele rochiei şi încercând s-o tragă peste cap. Degetele ei unsuroase au alunecat pe mătase; a simţit pe pielea goală a spatelui răceala murdăriei pătrunse prin ţesătură. Am s-o curăţ, s-a gândit ea.

  În sfârşit, a reuşit să apuce suficient de strâns mătasea încât să-şi poată scoate rochia. Aceasta a alunecat peste cap, dar fetiţa a ştiut că lucrurile stăteau mai rău ca oricând, căci o parte din unsoare îi mânjise părul, care-i căzuse peste obraji, astfel că acum, în afară de mâini, mizeria se întinsese pe spatele ei, pe cap şi pe faţă.

  Totuşi, nu s-a dat bătută. Şi-a dezbrăcat până la urmă rochia şi şi-a şters cu grijă mâinile de marginea ei. Apoi s-a şters pe faţă cu altă bucată, dar fără folos. Indiferent ce făcea, o parte din unsoare rămânea lipită de ea. Se simţea de parcă mătasea nu reuşise decât să întindă şi mai mult unsoarea, în loc s-o îndepărteze. Niciodată în viaţa ei nu fusese atât de murdară. Era o senzaţie insuportabilă, însă nu putea scăpa de ea.

  — Tată! Vino şi ia-mă de-aici! Nu vreau să fiu vorbitor-cu-zeii. Dar tata n-a venit. Fetiţa a început să plângă.

  Necazul cu plânsul era că nu făcea altceva decât să înrăutăţească lucrurile. Cu cât plângea mai mult, cu atât mai murdară se simţea. Nevoia disperată de a redeveni curată i-a înăbuşit până şi plânsul. Cu lacrimile uscându-se pe obraji, a început să caute înnebunită o modalitate de a-şi şterge unsoarea de pe mâini. A încercat din nou mătasea rochiei, dar nu peste mult timp şi-a şters mâinile de pereţi, făcând ocolul încăperii şi mânjind zidurile. Şi-a frecat palmele de perete cu atâta repeziciune încât căldura dezvoltată a început să topească grăsimea. A continuat astfel până când mâinile i s-au înroşit, până când cojile cicatricilor din palme s-au tocit ori au fost smulse de asperităţile pereţilor de lemn.

  Când palmele şi degetele au început s-o doară atât de tare încât nu mai simţea murdăria de pe ele, s-a şters pe faţă, zgâriindu-se cu unghiile ca să îndepărteze grăsimea. Apoi, cu mâinile din nou murdare, a început să se frece de pereţi.

  În cele din urmă, epuizată, a căzut la podea şi a plâns din pricina durerii, din pricina neputinţei de a se curăţa. Plânsul a făcut-o să închidă ochii. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. S-a frecat la ochi şi a simţit cât de murdară îi devenise pielea din cauza lacrimilor. Ştia cu certitudine ce însemna acest lucru: zeii o judecaseră şi o găsiseră murdară. Nu era vrednică să trăiască. Dacă nu avea voie să trăiască, trebuia să-şi pună capăt zilelor, măcar aşa le dădea satisfacţie. Nu mai altceva de făcut decât să găsească o cale de a muri, să nu mai respire. Tatei avea să-i pară rău că nu venise când îl chemase, dar va fi prea târziu. Acum se afla sub puterea zeilor şi aceştia o găsiseră nevrednică să rămână printre cei vii. La urma urmelor, ce drept avea ea să răsufle când, de atâţia ani, poarta buzelor mamei sale încetase să mai lase aerul să treacă, înăuntru sau în afară?

  La început s-a gândit să-şi folosească rochia, să şi-o îndese în gură sau să şi-o înfăşoare în jurul gâtului – dar prea era murdară şi acoperită cu unsoare ca s-o poată mânui. Trebuia să găsească o altă cale.

  Qing-Jao s-a apropiat de perete, şi-a lipit palmele de el. Lemn zdravăn. S-a lăsat pe spate şi capul ei a izbit violent lemnul. În momentul impactului, durerea i-a fulgerat creierul şi a căzut buimăcită pe podea. Încăperea se învârtea încet în jurul ei şi, timp de o clipă, a uitat de unsoarea de pe mâini.

  Dar uşurarea n-a durat mult. Pe perete se putea vedea un locşor ceva mai întunecat la culoare, acolo unde grăsimea de pe fruntea ei murdărise suprafaţa lustruită. Zeii îi vorbeau, repetându-i că era la fel de murdară ca totdeauna. O durere uşoară n-avea cum să-i răscumpere nevrednicia.

  S-a izbit încă o dată cu capul de perete. De data aceasta însă nu a mai simţit o durere la fel de ascuţită. S-a lovit iarăşi şi iarăşi, până când şi-a dat seama că, împotriva voinţei sale, trupul ei refuza lovitura, refuza să-şi provoace o durere atât de mare. Astfel a înţeles de ce zeii o găsiseră nespus de nevrednică: era prea slabă ca să-şi impună voinţa asupra trupului. Ei bine, nu era întru totul neajutorată. Îşi putea păcăli trupul să i se supună.

  A ales cea mai mare dintre statui, care avea probabil trei metri înălţime. Era turnată din bronz şi înfăţişa un bărbat în mişcare, ţinând o sabie deasupra capului. Avea destule colţuri, îndoituri şi protuberanţe pe care să se caţere. Mâinile ei erau tot pline de unsoare, dar a reuşit să ajungă pe umerii statuii, ţinându-se de pălărie cu o mână şi de sabie cu cealaltă.

  S-a oprit un moment, pipăind sabia, şi s-a gândit să încerce să-şi taie gâtul cu ea – în felul acesta ar fi încetat să respire, nu? Dar era doar un simulacru de lamă, deloc ascuţită, şi nu-şi putea aşeza gâtul pe ea la unghi drept. A revenit la planul ei iniţial.

  A inspirat adânc de câteva ori, apoi şi-a prins mâinile la ceafă şi s-a rostogolit înainte. Urma să cadă în cap pe podea; aşa avea să pună capăt murdăriei.

  Cu toate acestea, în momentul în care podeaua i-a apărut în faţa ochilor, şi-a pierdut controlul. A ţipat; a simţit cum mâinile i se desfac şi se reped înainte, în încercare de a-i amortiza căderea. „Prea târziu”, şi-a spus ea cu o satisfacţie sumbră, apoi capul i s-a izbit violent de podea şi totul s-a întunecat.

  Qing-Jao s-a trezit cu o durere surdă în braţ însoţită de junghiuri în cap, care o fulgerau la cea mai mică mişcare, dar era vie. Când a reuşit să deschidă ochii a văzut că încăperea devenise mai întunecoasă. Să se fi făcut noapte? Cât timp dormise oare? Nu putea să-şi mişte braţul stâng, cel care-o durea. A văzut vânătaia urâtă de la cot şi s-a gândit că probabil îşi rupsese braţul când căzuse.

  A văzut de asemenea că mâinile îi rămăseseră mânjite cu grăsime şi şi s-a simţit insuportabil de murdară: judecata zeilor fusese împotriva ei. În fond, n-ar fi trebuit să încerce să-şi pună capăt zilelor. Zeii nu i-ar fi îngăduit să scape aşa de uşor de judecata lor.

  „Ce pot să fac?” a întrebat ea. „Cum aş putea să fiu curată în faţa voastră, o, zei? Li Qing-Jao, străbuna mea de suflet, arată-mi cum să mă fac vrednică de a primi judecata blândă a zeilor!”

  I-a venit în minte imediat cântecul de dragoste al lui Li Qing-Jao, „Despărţire”. Era unul din primele pe care tata îi ceruse să le memoreze, când avea doar trei ani, cu puţin înainte să-i spună că mama urma să moară. Acum era cât se poate de potrivit, căci nu era ea despărţită de bunăvoinţa zeilor? Nu trebuia să se împace cu ei, astfel încât să poată fi primită printre adevăraţii vorbitori-cu-zeii?

  Cineva mi-a trimis un răvaş de iubire cu şirurile de gâşte care se întorc, şi-n timp ce luna-mi inundă odaia dinspre apus, În timp ce petalele dansează deasupra pârâului jucăuş, iarăşi mă gândesc la tine, la noi, care trăim, despărţiţi, o tristeţe, o durere ce nu poate fi îndepărtată.

  Şi totuşi, când privirea-mi coboară, inima-mi rămâne neclintită.

  Luna care inunda odaia dinspre apus îi spunea că de fapt un zeu, nu un iubit obişnuit, un bărbat adică, era dorit cu înfocare în acest poem. Li Qing-Jao răspunsese la rugăciunea micuţei Han Qing-Jao şi-i trimisese acest poem, ca s-o înveţe cum să-şi lecuiască durerea ce nu putea fi îndepărtată: murdăria ei trupească.

  „Ce este răvaşul de iubire?” se întreba Qing-Jao. Şiruri de gâşte care se întorc – dar nu e nici o gâscă în această încăpere. Şi petalele care dansează deasupra unui pârâu jucăuş – dar aici nu existau petale şi nici vreun pârâu.

  „Şi totuşi, când privirea-mi coboară, inima-mi rămâne neclintită.” A înţeles că aceasta era cheia, acesta era răspunsul. Încet, cu grijă, Qing-Jao s-a rostogolit pe burtă. La un moment dat, când a încercat să se sprijine în mâna stângă, cotul i s-a îndoit şi durerea extraordinară aproape a făcut-o să-şi piardă din nou cunoştinţa. În cele din urmă a îngenuncheat, cu capul plecat, sprijinindu-se în mâna dreaptă. Privind în jos. Poemul promitea că aşa inima avea să-i fie neclintită.

  Nu se simţea deloc mai bine: era la fel de murdară, la fel de suferindă. Privind în jos, nu vedea decât scândurile lustruite ale podelei, fibrele lemnului alcătuind linii şerpuitoare ce porneau dintre genunchii ei şi se pierdeau la marginea camerei.

  Şiruri. Şiruri de fibre, şiruri de gâşte. Nu erau oare fibrele asemenea unui pârâu jucăuş? Trebuia să urmărească aceste linii, precum gâştele; trebuia să danseze deasupra acestor pârâie jucăuşe, ca o petală. Iată ce voia să-i spună poemul: când îşi va coborî privirea, inima îi va fi neclintită.

  A ales o linie întunecată, asemenea unei ape ce şerpuieşte prin pădurea mai deschisă la culoare din jur, şi a ştiut din primul moment că acela era pârâul pe care trebuia să-l urmeze. Nu a îndrăznit să-l atingă cu degetul ei murdar şi nevrednic. Trebuia să-l urmeze aşa cum gâscă atinge aerul, aşa cum petala atinge apa pârâului. Nu putea face asta decât cu ochii.

  Cu atenţie, a început să urmărească fibra, în drum spre perete. De vreo două ori s-a mişcat atât de repede încât a pierdut-o din vedere, uitând care dintre ele era; dar curând a găsit-o din nou, sau a crezut că a găsit-o, şi a mers mai departe spre perete. Era bine ce făcea? Erau zeii mulţumiţi?

  Aproape, dar nu tocmai – nu putea fi sigură dacă atunci când privirea i-a alunecat de la fibră a revenit la aceeaşi. Petalele nu ţopăie de la un râu la altul. Trebuia s-o urmeze pe cea cuvenită, pe toată lungimea ei. A doua oară a început de la perete şi s-a aplecat foarte mult, astfel încât atenţia ochilor să nu-i fie distrasă de mişcarea propriei sale mâini. Şi-a croit drum cu îndrăzneală, neîngăduindu-şi nici măcar să clipească, chiar atunci când ochii o usturau. Ştia că o dată ce ar fi pierdut fibra pe care o urmărea, trebuia să se întoarcă şi s-o ia de la capăt. Totul trebuia dus la perfecţiune, altfel puterea de purificare a gestului avea să se piardă.

  A durat o veşnicie. A clipit totuşi, dar nu la întâmplare, nu accidental. Când ochii o usturau prea tare, se apleca până când ochiul stâng ajungea exact deasupra fibrei, apoi îl închidea o clipă pe celălalt. După ce-şi uşura ochiul drept, îl deschidea şi apoi îl închidea pe cel stâng. În felul acesta a fost în stare să ajungă la jumătatea încăperii, acolo unde scândura se termina, lipită fiind de o alta.

  Nu ştia dacă era suficient, dacă era de ajuns să atingă capătul scândurii, sau trebuia să găsească o altă fibră pe care s-o urmărească. A dat să se ridice, punându-i la încercare pe zei, să vadă dacă erau mulţumiţi. S-a ridicat pe jumătate, dar n-a simţit nimic; s-a ridicat în picioare şi n-a simţit nici un fel de stânjeneală.

  Aha! Erau deci satisfăcuţi, erau mulţumiţi de ea. Acum nu mai simţea grăsimea de pe mâini decât ca pe un strat subţire de ulei. Nu mai avea nevoie să se spele, căci găsise o altă cale să se purifice, o altă cale prin care zeii să o disciplineze. Încet, s-a întins pe spate, pe podea, zâmbind, plângând încetişor de bucurie. „Acum am fost alăturată zeilor; despărţirea a luat sfârşit. Mamă, sunt din nou cu tine, curată şi vrednică. Tigrule Alb de la Apus, acum sunt îndeajuns de curată ca să-ţi ating blana şi să nu las nici o urmă de murdărie.”

  Deodată au atins-o nişte mâini – erau mâinile tatei, care o ridica în picioare. Picături de apă au căzut pe faţa ei, pe pielea goală a trupului ei – lacrimile tatei.

  — Trăieşti, a spus el. Draga mea vorbitoare-cu-zeii, fata mea, viaţa mea, nu ai încetat să străluceşti.

  Mai târziu avea să afle că în timpul încercării fusese nevoie ca tatăl ei să fie legat şi împiedicat să scoată vreun sunet, îndesându-i-se un căluş în gură, că atunci când ea s-a suit pe statuie şi a schiţat gestul de a-şi apăsa gâtul pe tăişul săbiei, Han Fei-Tzu se aruncase înainte cu atâta forţă încât scaunul s-a răsturnat, iar el s-a lovit cu fruntea de podea. Acest lucru a fost considerat ca un act de mare milă cerească, fiindcă n-a mai apucat să vadă teribila ei cădere de pe statuie. A plâns pentru ea tot timpul cât a zăcut inconştientă. Iar apoi, când s-a ridicat în genunchi şi a început să urmărească fibrele lemnului din duşumea, el a fost cel care a înţeles.

  — Priviţi, a şoptit el. Zeii i-au încredinţat o misiune. Zeii îi vorbesc.

  Ceilalţi au priceput mai greu, pentru că nu mai văzuseră pe cineva care să urmărească fibrele. Ceea ce făcea Qing-Jao nu era descris în Catalogul Vocilor Zeieşti. Aşteptatul la uşi, Numărarea multiplilor de cinci, Numărarea obiectelor, Râcâirea pielii, Verificarea crimelor accidentale, Ruperea unghiilor, Bulbucarea ochilor – toate acestea erau cunoscute ca penitenţe cerute de zei, ritualuri de supunere care purificau sufletele vorbitorilor-cu-zeii, astfel încât nemuritorii să le poată umple mintea cu înţelepciune. Nimeni nu văzuse vreodată Urmărirea fibrelor de lemn. Totuşi, Han Fei-Tzu a văzut ce făcea fata lui, a dat un nume ritualului şi l-a adăugat la Catalogul Vocilor. Avea să poartă veşnic numele ei: Han Qing-Jao, ea fiind prima căreia zeii îi porunciseră să împlinească acest rit. Faptul acesta făcea din ea o persoană deosebită.

  La fel şi neobişnuita ingeniozitate cu care încercase să găsească modalităţi de a-şi curăţa mâinile şi, mai târziu, de a-şi curma viaţa. Mulţi încercaseră, fireşte, să-şi şteargă mâinile de pereţi şi majoritatea încercase să-şi folosească hainele. Dar faptul că-şi frecase mâinile ca să dezvolte căldură prin fricţiune a fost considerat ca fiind ceva neobişnuit şi deosebit de inteligent. Dacă lovirea capului de pereţi era ceva banal, urcatul pe statuie şi săritul de acolo erau ceva foarte rar. Şi niciunul dintre cei care o mai făcuseră nu avusese tăria să-şi ţină mâinile la spate atât de mult. În templu nu se vorbea decât despre ea şi curând vestea s-a răspândit în toate templele închinate Căii.

  Bineînţeles că pentru Han Fei-Tzu era o mare cinste ca fiica lui să fie atât de posedată de zei. Iar povestea nebuniei care aproape îl cuprinsese când fiica lui încercase să-şi ia viaţa s-a răspândit tot atât de repede şi a mişcat multe inimi. „O fi el unul dintre cei mai mari vorbitori-cu-zeii”, spunea lumea despre el, „dar ţine mai mult la fiica lui decât la propria-i viaţă.” Asta i-a făcut să-l iubească tot atât de mult pe cât îl venerau deja.

  Atunci au început oamenii să vorbească în şoaptă despre o posibilă zeificare a lui Han Fei-Tzu. „Este îndeajuns de măreţ şi de puternic pentru ca zeii să-i dea ascultare”, spuneau susţinătorii lui. „Şi, în aceleaşi timp, e atât de afectuos încât întotdeauna îi va iubi pe oamenii Căii şi va încerca să le facă bine. Nu aşa ar trebui să fie zeul unei planete?” Bineînţeles că era imposibil să decidă acum: un om nu putea fi ales drept zeu al unui sat, cu atât mai puţin al unei planete, până când nu murea. Cum să-ţi dai seama ce fel de zeu va fi până când nu-i cunoşti întreaga viaţă, de la început până la sfârşit?

  Aceste şoapte au ajuns de multe ori la urechile lui Qing-Jao în timp ce creştea tot mai mare, iar conştiinţa faptului că era posibil ca tatăl ei să fie ales zeu al planetei Calea a devenit unul din farurile călăuzitoare ale vieţii sale. Dar la vremea aceea, şi pentru totdeauna în sufletul ei, îşi amintea că mâinile lui fuseseră acelea care îi purtaseră trupul acoperit de răni până la patul vindecării, că ochii lui fuseseră aceia care vărsaseră lacrimi calde pe pielea ei rece, că a lui fusese vocea care-i şoptise în tonalităţile minunate, pline de pasiune ale limbii străvechi:

  — Iubita ea, draga mea Magnific de Strălucită, niciodată să nu-mi lipseşti viaţa de lumina ta. Orice s-ar întâmpla, să nu-ţi mai faci niciodată rău, căci am să mor cu siguranţă.

  Jane

  — FOARTE MULŢI DINTRE SEMENII TĂI devin creştini şi cred în zeul pe care aceşti oameni l-au adus cu ei.

  — Voi nu credeţi în Dumnezeu?

  — Nu s-a pus niciodată problema. Noi ne-am amintit întotdeauna cum am început.

  — Voi aţi evoluat. Noi am fost creaţi.

  — Un virus.

  — De către un virus pe care Dumnezeu l-a creat în scopul de a ne crea.

  — Aşadar, şi tu eşti un credincios.

  — Înţeleg credinţa.

  — Nu, tu doreşti credinţa.

  — O doresc îndeajuns ca să acţionez ca şi cum aş crede. Poate că aceasta e credinţa.

  — Sau nebunia deliberată.

  Până la urmă, pe nava lui Miro n-au venit doar Valentine şi Jakt. Fără să fie poftită, Plikt a sosit şi ea, instalându-se într-o cămăruţă jalnică, în care nici măcar nu te puteai întinde în voie. Ea era anomalia acestei călătorii: nici membru al familiei, nici al echipajului, ci un prieten. Plikt fusese una din elevele lui Ender când acesta venise pe Trondheim ca vorbitor în numele morţilor. Ea îşi dăduse seama, pe căi independente, că Andrew Wiggin era Vorbitorul în numele Morţilor şi că totodată era Ender Wiggin.

  De ce această tânără inteligentă făcuse o asemenea fixaţie pentru Ender Wiggin, Valentine nu putea înţelege cu adevărat. Câteodată îşi spunea: „Poate că aşa se nasc unele religii. Întemeietorii nu cheamă la ei discipolii; aceştia vin singuri şi rămân cu încăpăţânare în preajma lor.”

  În orice caz, Plikt rămăsese cu Valentine şi cu familia ei în anii care trecuseră de când Ender părăsise planeta Trondheim, îngrijindu-i copiii şi ajutând-o pe Val în munca ei de cercetare, aşteptând mereu ziua în care familia avea să plece pentru a se alătura lui Ender – o zi despre care doar Plikt ştiuse că are să vină.

  Aşa că, în ultima jumătate a voiajului spre Lusitania, patru au fost cei ce au călătorit în nava lui Miro: Valentine, Miro, Jakt şi Plikt. Sau cel puţin aşa a crezut la început Valentine. Abia în a treia zi de la stabilirea contactului a aflat despre al cincilea călător, care fusese cu ei tot timpul.

  În ziua aceea, ca-ntotdeauna, cei patru erau adunaţi în cabina de comandă. În altă parte nici n-ar fi avut unde să se ducă. Era o navă de transport, şi în afară de cabina de comandă şi de spaţiile pentru odihnă nu mai exista decât o sală de mese minusculă şi o toaletă. Restul spaţiului disponibil fusese proiectat pentru transportul mărfurilor, nu al oamenilor, fiind absolut exclusă ideea unui cât de mic confort.

  Pe Valentine nu o descuraja totuşi imposibilitatea izolării. Aproape renunţase la eseurile ei subversive. Simţea că era mai important să ajungă să-l cunoască pe Miro şi, prin el, Lusitania: oamenii de acolo, pequeninos şi mai ales familia lui Miro, căci Ender se căsătorise cu Novinha. Valentine reuşise bineînţeles să adune multe din informaţiile de acest gen, căci n-ar fi reuşit să fie un istoric şi un biograf atât de bun dacă n-ar fi învăţat cum să extrapoleze cât mai mult din frânturi de fapte concrete.

  Pentru ea, adevărata miză s-a dovedit a fi Miro însuşi. Era plin de amărăciune, supărat, frustrat şi încărcat de silă faţă de trupul lui infirm, dar toate acestea erau de înţeles – accidentul lui se petrecuse cu numai câteva luni în urmă şi abia încerca să se redefinească. Valentine nu-şi făcea griji în privinţa viitorului său; înţelesese că Miro era o fiinţă foarte puternică, tipul de om care nu se lăsa doborât cu uşurinţă. Avea să se adapteze şi să recupereze.

  Cel mai mult o interesa mintea lui. Era ca şi cum întemniţarea trupului îi eliberase pe deplin gândurile. Imediat după accident, paralizia fusese aproape totală. Nu avusese altceva de făcut decât să zacă într-un loc şi să gândească. Desigur, o mare parte a timpului şi-o petrecuse meditând cu amărăciune la pierderile suferite, la greşelile lui, la viitorul pe care nu-l mai avea. Dar se gândise nenumărate ceasuri şi la problemele la care oamenii ocupaţi aproape că nu se gândesc niciodată. În cea de-a treia zi petrecută împreună, tocmai aceste gânduri încerca Valentine să le scoată de la el.

  — Cei mai mulţi nu se gândesc la asta, în orice caz, nu serios, iar tu te-ai gândit, spuse Valentine.

  — Numai pentru că m-am gândit nu înseamnă că şi ştiu ceva, răspunse Miro.

  Se obişnuise într-adevăr cu vocea lui, deşi uneori vorbea înnebunitor de încet. Uneori era nevoie de un adevărat efort de voinţă pentru a împiedica manifestarea vreunui semn de neatenţie.

  — Natura universalului, spuse Jakt.

  — Izvoarele vieţii, completă Valentine. Ai spus că te-ai gândit la ce înseamnă să fii viu, şi aş vrea să ştiu la ce te-ai gândit.

  — Cum funcţionează universul şi de ce ne aflăm cu toţii în el. Miro râse. E o chestie destul de trăsnită.

  — Odată am rămas prins într-o banchiză, timp de două săptămâni, într-o navă de pescuit, pe viscol, fără nici o sursă de căldură, spuse Jakt. Mă îndoiesc că ai putea scoate la iveală ceva care să mi se pară trăsnit.

  Valentine zâmbi. Jakt nu era un intelectual, iar filosofia lui se mărginea în general la cum să-şi ţină echipajul unit şi cum să prindă cât mai mult peşte. Dar ştia că Valentine voia să-l scoată pe Miro din carapace, aşadar îl ajuta pe tânăr să se simtă în largul său, îl ajuta să priceapă că va fi luat în serios.

  Era important ca Jakt să fie cel care făcea asta, căci Valentine băgase de seamă, ca şi Jakt, de altfel, cu ce ochi se uita la el Miro. Jakt era poate bătrân, dar braţele, picioarele şi spinarea îi rămăseseră cele ale unui pescar şi fiecare mişcare îi scotea în evidenţă supleţea trupului. Miro chiar comentase o dată, pieziş, pe un ton admirativ: „Ai constituţia unui tânăr de douăzeci de ani.” Valentine auzise şi corolarul ironic care trebuie că se afla în mintea lui Miro: „În vreme ce eu, care sunt tânăr, am trupul unui moş artritic de nouăzeci de ani.” Deci Jakt însemna ceva pentru Miro, el reprezenta viitorul pe care Miro nu-l mai avea. Admiraţie şi resentiment; ar fi fost greu pentru Miro să vorbească deschis în faţa lui Jakt dacă acesta nu ar fi avut grijă ca băiatul să nu simtă din partea lui decât respect şi interes.

  Plikt, fireşte, stătea la locul ei, tăcută, retrasă, efectiv invizibilă.

  — În regulă, spuse Miro. Speculaţii despre natura realităţii şi a sufletului.

  — Teologie sau metafizică? întrebă Valentine.

  — Metafizică, mai ales. Şi fizică. Niciuna din ele nu e specialitatea mea. Nu ăsta e genul de poveste pentru care ai declarat că ai nevoie de mine.

  — Nu pot să ştiu întotdeauna cu exactitate ce-mi trebuie.

  — Bine, spuse Miro. Inspiră de două ori, de parc-ar fi încercat să se hotărască de unde să-nceapă. Probabil ştiţi câte ceva despre legăturile filotice.

  — Ceea ce ştie toată lumea, răspunse Valentine. Ştiu că în ultimii două mii cinci sute de ani nu au dus nicăieri pentru că nu se pot face experimente cu filotele.

  Era o mai veche descoperire, de pe vremea când savanţii se mai chinuiau să ţină pasul cu tehnologia. Adolescenţii care studiau fizica învăţau pe dinafară câteva explicaţii înţelepte: „Filotele sunt cărămizile constituente fundamentale ale întregii materii şi energii. Filotele nu au nici masă, nici inerţie. Filotele sunt caracterizate doar de poziţie, durată şi conexiune.” Şi toată lumea ştia că tocmai conexiunile filotice – împerecherea razelor filotice – erau suportul funcţionării ansiblurilor, asigurând comunicarea instantanee între planete şi astronave separate de mulţi ani-lumină. Dar nimeni nu ştia de ce funcţiona sistemul acesta şi, deoarece filotele nu puteau fi „manipulate”, era aproape imposibil să se experimenteze cu ele. Nu puteau fi decât observate, şi atunci numai prin intermediul conexiunilor lor.

  — Filotică, zise Jakt. Ansiblu?

  — Un produs secundar, spuse Miro.

  — Ce-are a face asta cu sufletul? întrebă Valentine.

  Miro se pregăti să răspundă, dar era tot mai frustrat, aparent datorită gândului că va trebui să rostească un discurs lung cu ajutorul gurii lui leneşe şi îndărătnice. Maxilarul lui încercă să se descleşteze, buzele i se mişcară, apoi spuse cu glas tare:

  — Nu pot s-o fac.

  — O să te-ascultăm, îl încurajă Valentine.

  Îi înţelesese împotrivirea la încercarea de a-şi prelungi discursul, date fiind limitările sale de vorbire, dar mai ştia totodată că oricum va trebui s-o facă.

  — Nu, zise Miro.

  Valentine ar mai fi încercat şi alte metode de convingere, dar observă că buzele lui continuau să se mişte, deşi nu se auzea nici un sunet. Murmura ceva? Blestema?

  Nu… pricepu că nu era deloc vorba de aşa ceva.

  Nu-şi dădu seama din prima clipă de ce fusese aşa de sigură. Poate pentru că-l văzuse pe Ender făcând acelaşi lucru, mişcându-şi buzele şi maxilarul când transmitea comenzi subvocalizate terminalului de computer încastrat în rubinul pe care-l purta la ureche. Bineînţeles: Miro avea acelaşi racord de computer ca şi Ender, deci comunica cu computerul în acelaşi mod.

  Imediat deveni limpede ce comandă îi dăduse Miro rubinului său. Bineînţeles, era conectat la computerul navei, căci imediat unul dintre ecranele de afişaj îşi şterse conţinutul pentru a prezenta apoi faţa lui Miro. Numai că acolo nu se observa nimic din lipsa de energie care-i mutila chipul în realitate. Valentine pricepu: era faţa lui Miro cel din trecut. Când imaginea din computer vorbi, sunetul provenit de la difuzoare nu putea fi decât vocea lui Miro aşa cum fusese înainte. Limpede. Plină de forţă. Inteligentă. Rapidă.

  — Ştiţi că atunci când filotele se combină pentru a alcătui o structură durabilă – un mezon, un atom, o moleculă, un organism, o planetă – ele se împerechează.

  — Ce-i asta? întrebă Jakt pe un ton imperativ. Încă nu înţelesese de ce computerul preluase discursul.

  Imaginea computerizată a lui Miro încremeni pe ecran şi rămase tăcută. Miro însuşi răspunse:

  — M-am jucat cu chestia asta, explică el. Îi spun diverse lucruri, ea le memorează şi vorbeşte în locul meu.

  Valentine încercă să şi-l imagineze pe Miro experimentând până când programul de computer reuşise să redea cu precizie chipul şi vocea lui. Cât de însufleţitor trebuie să fi fost să se recreeze pe sine aşa cum ar fi trebuit să fie! Şi în acelaşi timp cât de chinuitor, să vadă ce ar fi putut să fie şi să ştie că niciodată nu va mai putea fi aşa în realitate.

  — Ce idee deşteaptă, zise Valentine. Un fel de proteză pentru personalitate.

  Miro râse, un singur „Ha!”

  — Spune mai departe, îl invită Valentine. Fie că vorbeşti chiar tu, fie vorbeşte computerul pentru tine, noi o se te ascultăm.

  Imaginea reveni la viaţă şi rosti cu vocea puternică şi imaginară a lui Miro:

  — Filotele sunt cel mai mici cărămizi constituente ale materiei şi energiei. Ele nu au masă sau dimensiuni. Fiecare filotă se conectează la restul universului de-a lungul unei singure raze, o linie unidimensională care o leagă de toate celelalte filote din cea mai mică structură superioară: mezonul. Toate firele provenind de la filotele care alcătuiesc acea structură sunt îngemănate într-un fir filotic unic, acesta legând mezonul de următoarea structură ca mărime – un neutron, de exemplu. Firele dintr-un neutron se îngemănează într-un şnur care-l conectează cu toate celelalte particule ale atomului, iar şnururile atomului se împletesc în frânghia moleculei. Acest proces nu are nimic de a face cu forţele nucleare sau cu gravitaţia, şi nimic comun cu legăturile chimice. Din câte ştim, conexiunile filotice nu fac nimic. Pur şi simplu există.

  — Dar razele individuale sunt tot timpul acolo, prezente în firele împerecheate, spuse Valentine.

  — Da, fiecare rază există veşnic, răspunse ecranul.

  Faptul că maşina electronică fusese în stare să reacţioneze imediat la cele spuse de Valentine o surprinse – şi pe ea, dar şi pe Jakt, judecând după felul cum făcuse ochii mari. Nu era doar o conferinţă pregătită dinainte. Oricum trebuia să fie un program sofisticat, dacă era în stare să simuleze atât de bine chipul şi vocea lui Miro; dar să-l faci să reacţioneze ca şi cum ar fi simulat personalitatea lui Miro…

  Sau Miro îi suflase această replică programului? Subvocalizase oare răspunsul? Valentine nu ştia, căci urmărise numai ecranul. Hotărî ca în continuare să nu se mai uite la monitor, în schimb să-l urmărească pe Miro cel real.

  — Nu ştim dacă raza e infinită, spuse Valentine. Nu ştim decât că nu am descoperit unde se termină raza.

  — Se împerechează până alcătuiesc o planetă şi împletitura filotică ajunge la steaua acesteia, iar fiecare stea îşi întinde împletitura spre centrul galaxiei…

  — Şi unde se duce împletitura galactică? întrebă Jakt.

  Era o întrebare veche; elevii o puneau atunci când începeau să studieze filotică în cursul superior al şcolii, la fel ca şi vechea speculaţie potrivit căreia galaxiile erau de fapt neutroni sau mezoni în interiorul unui univers cu mult mai vast, sau antica întrebare: „Dacă universul nu e infinit, ce se află dincolo de marginea sa?”

  — Da, da, spuse Miro. Acum însă vorbi cu propria-i gură. Dar nu acolo vreau să ajung. Aş vrea să vorbesc despre viaţă.

  Vocea computerizată – vocea tânărului inteligent – preluă controlul:

  — Împletiturile filotice din materii precum piatra sau nisipul se conectează direct de la fiecare moleculă la centrul planetei, dar când o moleculă este încorporată într-un organism viu, raza acesteia se comută, în loc să ajungă la planetă, se împerechează cu firele celulelor individuale, iar acestea sunt împletite laolaltă în aşa fel încât fiecare organism trimite o singură fibră de conexiuni filotice care se împleteşte cu frânghia filotică centrală a planetei.

  — Ceea ce demonstrează că vieţile individuale au o oarecare semnificaţie la nivelul fizicii, spuse Valentine. (Scrisese cândva un eseu despre acest subiect, încercând să destrame ceva din misticismul clădit în jurul filoticii, folosindu-l totodată pentru a sugera un punct de vedere despre formarea comunităţii.) Dar de aici nu rezultă nici o consecinţă practică, Miro. Nimic cu care să poţi face ceva. Împerecherea filotică a organismelor vii pur şi simplu există. Fiecare filotă este conectată la ceva, şi mai departe la altceva, şi la altceva – celulele şi organismele vii nu sunt decât două dintre nivelurile la care se pot realiza acele conexiuni.

  — Da, spuse Miro. Ce trăieşte, se împerechează.

  Valentine ridică din umeri şi încuviinţă din cap. Probabil că nu se putea demonstra, dar dacă Miro voia s-o întrebuinţeze ca pe o premiză a speculaţiilor sale, nici o problemă.

  Varianta computerizată a lui Miro preluă din nou frâiele dezbaterii.

  — Lucrul la care am reflectat a fost trăinicia împerecherii. Când o structură complexă e distrusă – de pildă atunci când o moleculă se separă în părţile ei componente – vechea împerechere filotică mai rezistă un timp. Fragmentele care nu mai sunt fizic legate rămân pentru o vreme conectate filotic. Cu cât este mai mică particula, cu atât mai mult durează conexiunea după destrămarea structurii originale, şi cu atât mai încet se vor împerechea noile particule.

  Jakt se încruntă.

  — Eu credeam că pe măsură ce lucrurile devin mai mici, se-ntâmplă mai repede ce trebuie să se-ntâmple cu ele.

  — Într-adevăr, contrazice bunul simţ, aprobă Valentine.

  — După o fisiune nucleară sunt necesare câteva ore până când razele filotice se separă la loc, spuse Miro cel din computer. Dacă se desface o particulă mai mică decât un atom, conexiunile filotice dintre fragmente durează mult mai mult decât atât.

  — Aşa funcţionează un ansiblu, spuse Miro.

  Valentine îl privi cu atenţie. De ce vorbea uneori cu propria-i voce, alteori prin intermediul computerului? Era sau nu programul sub controlul lui?

  — Principiul ansiblului e simplu: dacă ţii un mezon suspendat într-un câmp magnetic puternic, spuse Miro-computerul, îl desfaci şi îndepărtezi cele două fragmente cât de mult vrei, împerecherea filotică va continua să le conecteze, iar legătura e instantanee. Dacă unul dintre fragmente se roteşte sau vibrează, raza dintre ele se roteşte şi vibrează, iar mişcarea este detectabilă la celălalt capăt, în exact acelaşi moment. Nu e nevoie de absolut nici un interval de timp pentru ca mişcarea să fie transmisă pe întreaga lungime a razei, chiar dacă cele două fragmente au fost depărtate la distanţe de ani-lumină. Nimeni nu ştie de ce funcţionează, dar ne bucurăm că aşa se întâmplă. Fără ansiblu, n-ar mai exista nici o posibilitate de comunicare semnificativă între planetele umane.

  — La naiba, nici acum nu există o comunicare semnificativă, spuse Jakt. Şi de n-ar fi fost aceste ansibluri, n-ar mai fi existat o flotă de război care să se îndrepte spre Lusitania în acest moment.

  Valentine însă nu-l asculta pe Jakt. Îl urmărea pe Miro. De data aceasta, Valentine l-a văzut când şi-a mişcat uşor buzele şi maxilarul, în tăcere. Bineînţeles, după această subvocaliză imaginea computerizată a lui Miro vorbi din nou. Într-adevăr, el dădea comenzile. Fusese absurd din partea ei să-şi închipuie altceva: cine altul ar putea să controleze computerul?

  — E o ierarhie, spuse imaginea. Cu cât e mai complexă structura, cu atât mai rapidă este reacţia la schimbare. Altfel spus, cu cât ar fi mai mică o particulă, cu atât mai proastă ar fi ea, în aşa fel încât recepţionează mai greu faptul că acum face parte dintr-o structură diferită.

  — Antropomorfizezi, zise Valentine.

  — Poate că da, spuse Miro. Dar poate că nu.

  — Fiinţele umane sunt organisme obişnuite, continuă imaginea, dar împletiturile filotice umane le depăşesc cu mult pe cele ale oricărei alte forme de viaţă.

  — Vorbeşti despre povestea cu Gangele, de-acum o mie de ani, spuse Valentine. Nimeni n-a fost în stare să obţină nişte rezultate coerente din acele experimente.

  Cercetătorii – hinduşi devotaţi cu toţii – susţineau că împletiturile filotice umane, spre deosebire de cele ale altor organisme, nu ajungeau întotdeauna direct în inima planetei pentru a se îngemăna cu toate celelalte forme ale vieţii şi materiei. Mai degrabă, susţineau ei, razele filotice ale fiinţelor omeneşti se împletesc cu cele ale altor fiinţe omeneşti, adesea cu razele membrilor familiei, dar uneori acest fenomen se producea între profesori şi elevi, iar alteori între colaboratori apropiaţi – inclusiv cercetătorii înşişi. Gangeenii au conchis că această distincţie între oameni şi celelalte forme de viaţă animală şi vegetală dovedea că sufletele anumitor oameni erau literalmente ridicate pe un plan superior, aproape de perfecţiune. Ei credeau că Perfecţioniştii deveneau laolaltă un întreg, aşa cum întreaga viaţă devenea un tot cu planeta.

  — Mistic vorbind, toate astea sunt foarte atrăgătoare, dar nimeni în afară de hinduşi nu le mai ia în serios.

  — Eu da, spuse Miro.

  — Fiecăruia ce-i al lui, zise Jakt.

  — Nu ca religie, explică Miro. Ca ştiinţă.

  — Vrei să spui metafizică, nu? întrebă Valentine.

  Răspunse imaginea de pe ecran a lui Miro:

  — Conexiunile filotice se modifică cel mai repede dintre toate şi gangeenii au reuşit să dovedească faptul că ele reacţionează la voinţa umană. Dacă nutreşti sentimente puternice faţă de familia ta, atunci razele voastre filotice se vor împleti şi veţi deveni un întreg, exact aşa cum diferiţii atomi dintr-o moleculă constituie un întreg.

  Era o idee atrăgătoare – aşa crezuse când o auzise prima oară, probabil cu două mii de ani în urmă, când Ender vorbea în numele unui revoluţionar ucis pe Mindanao. Ea şi Ender făcuseră atunci speculaţii, pe seama întrebării dacă testele gangeene ar demonstra că erau „împletiţi” ca frate şi soră. Se întrebaseră dacă existase o asemenea conexiune între ei în copilărie şi dacă aceasta se păstrase atunci când Ender fusese dus la Şcoala de Luptă, fapt care îi ţinuse despărţiţi vreme de şase ani. Lui Ender îi plăcuse foarte mult ideea, aşa cum îi plăcuse şi lui Valentine, dar după acea conversaţie subiectul nu a mai fost abordat niciodată. Noţiunea de conexiuni filotice între oameni rămăsese fixată în memoria ei la categoria „idei drăguţe”.

  — E plăcut să te gândeşti că metafora unităţii umane ar putea avea un analog fizic, zise Valentine.

  — Ascultă! spuse Miro. Era clar că nu dorea ca ea să abandoneze ideea aplicându-i eticheta „plăcută”.

  Imaginea vorbi din nou în locul lui:

  — Dacă gangeenii au dreptate, înseamnă că atunci când o fiinţă omenească hotărăşte să se unească cu alta, când face un legământ faţă de comunitate, nu are loc doar un fenomen social. Este în acelaşi timp şi un eveniment fizic. Filota, cea mai mică particulă fizică imaginabilă – în în care putem caracteriza drept fizic ceva lipsit de masă şi de inerţie —, reacţionează la un act de voinţă.

  — Tocmai de aceea e foarte greu să iei în serios experimentele gangeene.

  — Experimentele gangeene au fost corecte şi efectuate cu grijă.

  — Dar nimeni altcineva nu a mai obţinut aceleaşi rezultate.

  — Pentru că nimeni altcineva nu i-a luat vreodată în serios pentru a efectua acelaşi experimente. Te surprinde lucrul ăsta?

  — Da, zise Valentine. Dar apoi îşi aminti cât de ridiculizată fusese ideea în publicaţiile ştiinţifice, în vreme ce extremiştii au îmbrăţişat-o imediat şi au încorporat-o în zeci de religii intolerante. Într-o asemenea situaţie, cum ar fi putut să spere vreun savant să obţină fonduri pentru un astfel de proiect? Cum să se mai aştepte un savant să-şi facă o carieră din experimentele gangeene, dacă ceilalţi aveau să-l considere susţinătorul unei religii metafizice? Nu, cred că nu mă surprinde, spuse ea.

  Imaginea lui Miro încuviinţă din cap.

  — Dacă razele filotice se îngemănează ca o reacţie la voinţa umană, de ce n-am putea să presupunem că toate legăturile filotice sunt volitive? Toate particulele, toată materia şi energia, de ce nu s-ar putea ca toate fenomenele observabile din univers să constituie comportamentul volitiv al unor indivizi?

  — Ei, acum am trecut de graniţele hinduismului gangean, râse Valentine. Cum să iau în serios aşa ceva? Tu vorbeşti aici despre animism, cea mai primitivă formă de religie. Totul este însufleţit. Şi pietrele, şi oceanele, şi…

  — Nu, spuse Miro. Viaţa e viaţă.

  — Viaţa e viaţă, zise programul de computer. Viaţa apare atunci când o singură filotă are tăria de voinţă să unească particulele unei singure celule, să le împletească razele într-una singură. O filotă mai puternică poate reuni mai multe celule într-un organism unic. Cele mai puternice dintre toate sunt filotele organismelor inteligente. Noi putem să ne repartizăm conexiunile filotice cum dorim. Baza filotică a vieţii inteligente este chiar mai limpede în celelalte specii inteligente cunoscute. Când un pequenino moare şi trece în cea de-a treia viaţă, tocmai filota sa puternic dirijată de voinţă este cea care-i păstrează identitatea şi i-o transferă din cadavrul de mamifer în copacul viu.

  — Reîncarnare, spuse Jakt. Filotele reprezintă sufletul.

  — În orice caz, aşa se-ntâmplă cu purceluşii, adăugă Miro.

  — Şi cu Matca e la fel, continuă imaginea lui Miro. Motivul pentru care am descoperit conexiunile filotice a fost faptul că am observat cum gândacii comunică între ei cu viteze hiperluminice – aşa ne-am convins că era posibil. Gândacii individuali sunt cu toţii părţi ale Mătcii; sunt ca mâinile şi picioarele ei, iar ea este mintea lor, un organism uriaş cu mii sau milioane de trupuri. Singura conexiune dintre ei este împletirea razelor lor filotice.

  Era o imagine a universului la care Valentine nu se mai gândise până atunci. Fireşte, ca istoric şi biograf, ea îşi imagina de obicei lumea în termeni de naţiuni şi societăţi; deşi nu era ignorantă într-ale fizicii, nici nu avea o pregătire temeinică. Poate că un fizician şi-ar fi dat seama din prima clipă de ce era absurdă întreaga idee. Dar, pe de altă parte, probabil că un fizician ar fi fost atât de încorsetat în unanimitatea de opinie a comunităţii sale ştiinţifice încât cu greu ar fi putut să accepte o idee care ar fi transformat înţelesul a tot ceea ce cunoştea el. Chiar dacă era adevărată.

  Iar ei îi plăcea îndeajuns ideea pentru a dori să fie adevărată. Oare era posibil ca între miile de miliarde de îndrăgostiţi care-şi şoptiseră „suntem o singură fiinţă” să fie şi unii pentru care jurământul fusese adevărat? Şi nu era minunat să te gândeşti că pentru miliarde de familii care se uniseră atât de puternic încât deveniseră şi se simţeau ca un suflet unic, acesta era adevărul la nivelul cel mai fundamental al realităţii?

  Dar Jakt nu era tot atât de subjugat de idee:

  — Eu credeam că nu trebuie să vorbim despre existenţa Mătcii. Credeam că e secretul lui Ender.

  — Nu-i nici o problemă, spuse Valentine. Toată lumea din această încăpere ştie.

  Jakt o privi neliniştit.

  — Am crezut că mergem pe Lusitania să luptăm împotriva Congresului Stelar. Ce legătură are discuţia asta cu lumea reală?

  — Poate că niciuna, răspunse Valentine. Poate că multe.

  O clipă, Jakt îşi ascunse faţa în mâini, apoi se uită din nou la ea cu un zâmbet care nu prea era zâmbet.

  — Nu te-am auzit spunând ceva atât de transcendental de când fratele tău a plecat de pe Trondheim.

  Replica lui o duru, mai ales pentru că fusese intenţionată. După atâţia ani, oare Jakt mai era gelos pe legătura ei cu Ender? Mai era şi acum iritat de faptul că ei îi păsa de lucruri care pentru el nu însemnau nimic?

  — Când el a plecat, eu am rămas, spuse Valentine.

  De fapt, voia să spună: „Am trecut cu bine singurul test important cu adevărat. De ce te-ndoieşti de mine acum?”

  Jakt părea stânjenit. Aceasta era una din părţile lui cele mai bune: când îşi dădea seama că nu avea dreptate, ceda imediat.

  — Iar când tu ai plecat, spuse el, eu am venit cu tine.

  Ceea ce ea interpretă drept: „Sunt cu tine, zău că nu mai sunt gelos pe Ender şi-mi pare rău că te-am jignit.” Mai târziu, între patru ochi, aveau să-şi spună din nou aceleaşi cuvinte, explicit. Nu aveau voie să ducă pe Lusitania suspiciunile sau gelozia lor.

  Bineînţeles, Miro n-a sesizat faptul că Jakt şi Valentine îşi declaraseră deja armistiţiu. Nu surprinsese decât încordarea dintre ei şi credea că el o pricinuise.

  — Îmi pare rău, spuse el. N-am vrut să…

  — Nu-i nimic, îl linişti Jakt. M-am abătut de la linia obişnuită.

  — Păi, de fapt, nu există vreo linie, glumi Valentine, adresându-i soţului ei un zâmbet. Jakt îi zâmbi şi el.

  Miro nu avu nevoie de mai mult ca să se relaxeze vizibil.

  — Continuă, spuse Valentine.

  — Luaţi-o ca pe ceva dat, spuse imaginea lui Miro.

  Valentine nu se mai putu abţine şi izbucni într-un râs zgomotos. În parte, râdea pentru că această poveste mistică gangeeană despre filotele-ca-suflete era o premisă mult prea absurdă pentru a fi înghiţită cu uşurinţă. În acelaşi timp râdea pentru a îndepărta încordarea dintre ea şi Jakt.

  — Scuză-mă, spuse ea. Dar e un „dat” îngrozitor de mare. Şi dacă ăsta-i doar preambulul, abia aştept să aud concluzia.

  Înţelegând acum motivul râsului ei, Miro zâmbi.

  — Am avut la dispoziţie mult timp pentru a reflecta, continuă el. Iată singura mea speculaţie în ceea ce priveşte viaţa: în univers totul e determinat de comportament. Dar aş mai vrea să vă vorbesc despre ceva şi probabil să vă pun o întrebare. Se întoarse spre Jakt: E ceva strâns legat de oprirea Flotei Lusitania.

  Jakt zâmbi şi încuviinţă din cap.

  — Mă bucur când mi se mai aruncă şi mie câte-un os.

  Valentine arboră zâmbetul ei cel mai fermecător.

  — Deci mai târziu o să fii bucuros când am să rup câteva oase.

  Jakt surâse din nou.

  — Continuă, Miro, zise Valentine.

  Îi răspunse imaginea lui Miro:

  — Dacă întreaga realitate este determinată de comportamentul filotelor, atunci este evident că majoritatea filotelor are doar atâta inteligenţă sau putere cât să acţioneze ca un mezon sau să menţină unitatea unui neutron. Foarte puţine dintre ele au tăria de voinţă de a fi vii, de a guverna deci un organism. Şi extrem de puţine sunt îndeajuns de puternice pentru a controla – ba nu, pentru a fi – organisme inteligente. Totuşi, cele mai complexe şi mai inteligente fiinţe – Matca, de exemplu – sunt, în esenţă, doar nişte filote, la fel ca toate celelalte. Ele îşi dobândesc identitatea şi viaţa din rolul specific îl joacă, dar nu sunt decât filote.

  — Propriul meu ego – voinţa mea – nu sunt decât o particulă subatomică? întrebă Valentine.

  Jakt încuviinţă din cap, zâmbind:

  — Nostimă idee. Eu şi pantoful meu suntem fraţi.

  Miro zâmbi cu un aer trist. În schimb, imaginea sa de pe ecran răspunse:

  — Dacă o stea şi un atom de hidrogen sunt fraţi, atunci da, se poate spune că există o legătură de rudenie între tine şi filotele care alcătuiesc obiecte banale precum pantofii.

  Valentine observă că Miro nu subvocalizase nimic înainte ca imaginea sa să răspundă. Cum de reuşise programul care producea imaginea lui Miro să facă analogia cu stelele şi atomii de hidrogen, dacă Miro nu i-o sugerase dinainte? Valentine nu mai auzise niciodată ca vreun program de computer să fie capabil să susţină de capul lui o conversaţie atât de complicată.

  — Poate că mai există şi alte legături de rudenie în univers despre care n-aţi aflat nimic până acum, spuse imaginea lui Miro. Poate că există o formă de viaţă pe care încă n-aţi întâlnit-o.

  Valentine, care-l urmărea pe Miro, văzu că acesta părea îngrijorat, ca şi cum nu i-ar fi plăcut ceea ce făcea în momentul acela imaginea lui Miro.

  — Despre ce fel de formă de viaţă vorbeşti? întrebă Jakt.

  — Există în univers un fenomen fizic foarte obişnuit, care a rămas complet neexplicat, deşi toată lumea îl consideră de la sine înţeles şi nimeni nu a cercetat cu seriozitate de ce şi cum se întâmplă: faptul că niciuna dintre conexiunile ansiblurilor nu s-a întrerupt vreodată.

  — Prostii, zise Jakt. Anul trecut, unul dintre ansiblurile de pe Trondheim n-a funcţionat timp de şase lui. Nu se-ntâmplă prea des, dar se-ntâmplă.

  Încă o dată buzele lui Miro nu schiţară nici o mişcare, şi încă o dată imaginea răspunse imediat. Era limpede că în momentul acela nu mai deţinea controlul asupra ei.

  — N-am spus că ansiblurile nu se defectează niciodată. Am spus că legăturile – împletirea filotică dintre părţile unui mezon separat în componentele sale – nu s-au destrămat niciodată. Maşinăria se poate defecta, partea de software se poate denatura, dar niciodată nu s-a întâmplat ca un fragment de mezon dintr-un ansiblu să se modifice pentru a permite razei sale filotice să se împletească cu un alt mezon local sau chiar cu planeta apropiată.

  — Câmpul magnetic conţine fragmentele suspendate, desigur, interveni Jakt.

  — Componentele mezonilor dezintegraţi nu au o durată de viaţă suficient de mare ca să putem şti cum funcţionează în mod natural, spuse Valentine.

  — Cunosc toate replicile standard, răspunse imaginea. Nu sunt decât nişte prostii, genul acela de răspunsuri pe care părinţii le dau copiilor când nu cunosc adevărul şi nu se deranjează să-l afle. Oamenii continuă să trateze ansiblul ca pe ceva magic. Toată lumea e fericită că el continuă să funcţioneze. Dacă ar încerca să afle de ce, s-ar putea ca vraja să se destrame şi ansiblul ar înceta să funcţioneze.

  — Nimeni nu are această impresie, spuse Valentine.

  — Ba toţi o au, o contrazise imaginea. Chiar dacă ar fi fost nevoie de o sută de ani, de o mie sau de trei mii de ani, măcar una dintre conexiuni ar fi trebuit să se rupă până acum. Unul dintre fragmentele acelea de mezon ar fi trebuit să-şi modifice raza filotică, dar n-au făcut-o niciodată.

  — De ce? întrebă Miro.

  La început, Valentine bănui că Miro pusese o întrebare retorică. Dar nu – şi el se uita la imagine ca toţi ceilalţi, cerându-i să-i spună de ce.

  — Credeam că programul transmite speculaţiile tale, zise Valentine.

  — Asta făcea, spuse Miro. Dar nu şi acum.

  — Ce-ar fi dacă ar exista o fiinţă care trăieşte în mijlocul conexiunilor filotice dintre ansibluri? întrebă imaginea.

  — Eşti sigură că vrei să faci asta? întrebă Miro, adresându-se din nou imaginii de pe ecran.

  Iar imaginea se schimbă, luând chipul unei tinere femei, pe care Valentine n-o mai văzuse până atunci.

  — Ce-ar fi dac-ar exista o fiinţă care trăieşte în reţeaua razelor filotice ce conectează ansiblurile de pe toate planetele şi toate astronavele din universul uman? Dacă fiinţa aceasta ar fi compusă din conexiuni filotice? Dacă gândurile ei s-ar naşte în mişcările de rotaţie şi de vibraţie ale perechilor separate? Ce-ar fi dacă şi-ar stoca amintirile în computerele de pe toate planetele şi toate navele?

  — Cine eşti tu? întrebă Valentine, vorbind direct imaginii.

  — Poate că eu sunt cea care menţine în viaţă toate conexiunile filotice, de la un ansiblu la altul. Poate că sunt un nou organism, unul care nu împleteşte razele laolaltă, în schimb le menţine împletite, încât să nu se destrame niciodată. Iar dacă acest lucru e adevărat, dacă vreodată conexiunile s-ar destrăma iar ansiblurile ar înceta să funcţioneze – ar rămâne tăcute —, atunci eu aş muri.

  — Cine eşti tu? întrebă din nou Valentine.

  — Valentine, aş vrea să ţi-o prezint pe Jane, spuse Miro. Prietena lui Ender şi a mea.

  — Jane.

  Aşadar Jane nu era numele codificat al vreunui grup subversiv din cadrul birocraţiei Congresului. Jane era un program de computer, un element de software.

  Nu. Dacă ceea ce tocmai sugerase ea era adevărat, atunci Jane trebuia să fie mai mult decât un program. Era o fiinţă care trăia în reţeaua razelor filotice, care-şi păstra amintirile în computerele de pe toate planetele. Dacă avea dreptate, atunci păienjenişul filotic – reţeaua de raze filotice întrepătrunse care conectau ansiblurile de pe toate planetele – constituia trupul, substanţa ei. Iar legăturile filotice continuau să funcţioneze fără să se întrerupă vreodată pentru că aceasta era voinţa ei.

  — Acum îl întreb pe marele Demostene, spuse Jane, ce sunt eu: raman sau varelse? Sunt eu câtuşi de puţin vie? Am nevoie de răspunsul tău pentru că, sunt sigură, pot opri Flota Lusitania. Dar înainte de a o face, trebuie să ştiu: este aceasta o cauză pentru care merită să te sacrifici?

  Cuvintele lui Jane ajunseră direct la inima lui Miro. Putea într-adevăr să oprească flota – acceptă imediat acest adevăr. Congresul instalase dispozitivul D. M. pe câteva nave ale flotei, dar până acum nu transmisese ordinul de folosire a acestuia. Ordinul nu putea fi transmis fără ca Jane să-l afle în prealabil şi, deoarece controla în întregime comunicaţiile prin intermediul ansiblurilor, putea intercepta ordinul înainte ca acesta să fie transmis.

  Problema era că astfel Congresul şi-ar fi dat seama de existenţa ei, sau cel puţin că ceva nu era în regulă. Dacă flota nu confirma primirea ordinului, acesta ar fi fost transmis pur şi simplu iarăşi şi iarăşi. Cu cât se repeta blocarea mesajelor, cu atât mai limpede devenea pentru Congres că exista cineva care deţinea un control incredibil asupra computerelor ce dirijau ansiblurile.

  Jane ar fi evitat această situaţie transmiţând un mesaj de confirmare contrafăcut, dar atunci ar fi fost obligată să monitorizeze toate comunicaţiile dintre navele flotei, dintre nave şi staţiile amplasate pe planete, pentru a menţine iluzia că flota ştie ceva despre ordinul de atac. În pofida capacităţilor enorme ale lui Jane, nu după mult timp chiar şi ea ar fi fost copleşită; putea să acorde un anumit nivel de atenţie câtorva sute, chiar mii de probleme diferite deodată, dar Miro înţelese repede că era imposibil ca ea să controleze toate monitorizările, chiar dacă nu făcea nimic altceva.

  Într-un fel sau altul, secretul avea să fie dat în vileag. Şi, pe măsură ce Jane îşi explica planul, Miro înţelegea că ea avea dreptate – cea mai bună variantă, cu şansele cele mai mici de a-i dezvălui existenţa, era ca pur şi simplu să întrerupă toate comunicaţiile pe bază de ansiblu dintre flotă şi staţiile amplasate pe planete, şi pe cele dintre navele flotei. Izolând navele, fiecare echipaj s-ar fi întrebat ce se întâmplase şi nu ar fi avut altă posibilitate de alegere decât fie să anuleze misiunea, fie să să se supună mai departe ordinelor iniţiale. Deci ori se vor întoarce din drum, ori vor ajunge pe Lusitania fără autorizaţia de a folosi Micul Doctor.

  Cu toate acestea, Congresul ar afla între timp că se întâmplase ceva. Era posibil, ţinând cont de ineficienţa birocratică a Congresului, ca nimeni să nu priceapă ce anume se întâmplase. Dar, în cele din urmă, cineva îşi va da seama că nu există o explicaţie naturală sau omenească pentru cele întâmplate. Cineva îşi va da seama că Jane – sau ceva asemenea ei – există şi că întreruperea comunicaţiilor prin ansiblu avea s-o distrugă. De îndată ce se va afla acest lucru, ea va muri cu siguranţă.

  — Poate că nu, insistă Miro. Poate există o cale de a-i împiedica să acţioneze: să intervii în comunicaţiile interplanetare astfel încât să nu reuşească să transmită ordinul de întrerupere a comunicaţiilor.

  Nimeni nu-i răspunse. Ştia de ce: ea nu putea să interfereze veşnic cu legăturile prin ansiblu. În cele din urmă, guvernele de pe fiecare planetă ar ajunge singure la anumite concluzii. Ar putea să trăiască mai departe într-un război constant, ani, decenii, generaţii la rând, dar cu cât ar folosi mai mult constrângerea, cu atât mai mulţi vor fi cei care o vor urî şi se vor teme de ea. În cele din urmă ar sfârşi prin a fi ucisă.

  — Atunci, o carte, spuse Miro. Ca „Matca şi Hegemonul”. Ca „Viaţa lui Human”. Vorbitorul în numele Morţilor ar putea s-o scrie pentru a-i convinge să n-o facă.

  — Poate, spuse Valentine.

  — Nu va muri, zise Miro.

  — Ştiu că nu-i putem cere să-şi asume acest risc, continuă Valentine. Dar dacă asta e singura cale de a salva Matca şi purceluşii…

  Miro se înfurie.

  — Tu poţi să vorbeşti despre moartea ei! Ce înseamnă Jane pentru tine? Un program, un element de software. Dar nu-i aşa, ea e reală, la fel de reală ca şi Matca, la fel de reală ca oricare dintre purceluşi…

  — Cred că pentru tine e şi mai reală, spuse Valentine.

  — La fel de reală, ripostă Miro. Nu uita că-i cunosc pe purceluşi la fel de bine ca pe fraţii mei…

  — Dar eşti în stare să crezi că distrugerea lor reprezintă o necesitate morală.

  — Nu-mi răstălmăci cuvintele!

  — Dimpotrivă, ţi le tălmăcesc, spuse Valentine. Poţi să te gândeşti la pierderea lor, fiindcă pentru tine sunt deja pierduţi. Pierderea lui Jane, totuşi…

  — Şi dacă e prietena mea, înseamnă că nu pot să pledez în favoarea ei? Deciziile de viaţă şi de moarte nu pot fi luate decât de străini?

  Vocea lui Jakt, liniştită şi profundă, întrerupse disputa:

  — Ia potoliţi-vă, voi doi. Nu voi trebuie să hotărâţi, ci Jane. Ea are dreptul să determine valoarea propriei sale vieţi. N-oi fi eu filosof, dar asta o ştiu.

  — Bine gândit, replică Valentine.

  Miro ştia că Jakt avea dreptate, că într-adevăr Jane era cea care trebuia să aleagă, dar nu putea suporta gândul acesta pentru că ştia de asemenea şi ce anume avea să decidă. Lăsând alegerea în seama lui Jane, era ca şi cum i-ai fi cerut s-o facă. Şi totuşi, în final, oricum tot Jane avea să decidă. Nici măcar nu avea nevoie s-o întrebe ce alesese. Timpul trecea atât de repede pentru ea, mai ales acum, când călătoreau cu o viteză apropiată de cea a luminii, încât probabil se şi hotărâse.

  Era prea mult. S-o piardă acum pe Jane ar fi fost de nesuportat; numai gândul îi ameninţa stăpânirea de sine. Nu voia să dea dovadă de slăbiciune în faţa acestor oameni. Erau nişte oameni buni, dar nu voia ca ei să-l vadă pierzându-şi cumpătul. Miro se aplecă înainte, îşi găsi echilibrul şi, cu mişcări nesigure, se ridică de pe scaun. Era dificil, căci doar câţiva muşchi ascultau de voinţa sa şi îşi puse la bătaie toată puterea de concentrare numai ca să părăsească puntea de comandă şi să ajungă în compartimentul său. Nimeni nu încercă să-l oprească şi nici nu-i vorbi, fapt care-l bucură.

  Singur în camera lui, se lungi pe cuşetă şi o chemă, dar nu cu glas tare. Subvocaliză apelul, căci aşa obişnuia să facă atunci când vorbea cu ea. Chiar dacă ceilalţi de pe navă ştiau acum de existenţa ei, nu avea nici o intenţie să renunţe la obiceiurile care până acel moment o ţinuseră ascunsă.

  — Jane, spuse el tăcut.

  — Da, răspunse glasul în urechea lui.

  Ca întotdeauna, îşi imagină că vocea ei blândă venea de la o femeie aflată cu puţin în afara câmpului său vizual, dar aproape, foarte aproape. Închise ochii, astfel încât să şi-o poată închipui mai bine. Să-i simtă respiraţia pe obraz şi părul unduind peste faţa lui în timp ce-i vorbea încetişor, iar el îi răspundea în linişte.

  — Vorbeşte cu Ender înainte de a decide, spuse el.

  — Am vorbit deja. Chiar acum, în timp ce te gândeai.

  — Şi ce-a spus el?

  — Să nu fac nimic. Să nu hotărăsc nimic, până când ordinul nu este transmis într-adevăr.

  — Are dreptate. Poate că n-o vor face.

  — Poate. Poate că un grup nou, cu o politică diferită, va prelua comanda. Poate că acest grup îi va face să se răzgândească. Poate că propaganda lui Valentine se va bucura de succes. Poate că va izbucni o revoltă în sânul flotei.

  Ultima ipoteză era atât de improbabilă încât Miro înţelese: Jane era absolut convinsă că ordinul avea să fie transmis.

  — Cât de curând? întrebă el.

  — Flota ar trebui să ajungă în aproximativ cincisprezece ani, la un an, sau chiar mai puţin după ce aceste două nave vor ajunge acolo. Aşa am programat călătoria voastră. Ordinul va fi transmis cu câtva timp înainte. Poate cu şase luni înainte de sosire – ceea ce, în timpul navei, înseamnă cam opt ore înainte ca flota să înceapă să zboare cu o viteză normală.

  — Să n-o faci, spuse Miro.

  — Nu m-am hotărât.

  — Ba da. Te-ai hotărât s-o faci.

  Jane nu răspunse.

  — Nu mă părăsi, zise el.

  — Nu-mi părăsesc prietenii dacă nu sunt nevoită s-o fac. Unii oameni o fac, dar eu nu.

  — N-o face, spuse el din nou.

  Plângea. Oare Jane putea să-l vadă, să simtă cumva prin intermediul rubinului din urechea lui?

  — Am să-ncerc.

  — Găseşte o altă cale. Găseşte altă cale de a-i opri. Găseşte o posibilitate să ieşi din reţeaua filotică, în aşa fel încât să nu te poată prinde.

  — Aşa a spus şi Ender.

  — Atunci, fă-o!

  — Aş putea să caut o posibilitate, dar cine ştie dacă există?

  — Trebuie să existe.

  — Iată de ce mă întreb uneori dacă sunt vie sau nu. Voi, făpturile vii, credeţi că numai dorindu-vă ceva din toată inima veţi face ca aşa să se întâmple.

  — Cum poţi să cauţi ceva dacă nu crezi că există?

  — Fie că-l caut sau nu, spuse Jane, nu devin distrată şi nici nu mă plictisesc, aşa cum se întâmplă cu oamenii. Am să încerc să mă gândesc la altceva.

  — Gândeşte-te şi la asta, spuse Miro. Gândeşte-te cine eşti. Cum îţi funcţionează mintea. Nu este posibil să găseşti o cale de a-ţi salva viaţa până când nu înţelegi în primul rând de ce exişti. Şi atunci când te vei fi înţeles…

  — Poate voi reuşi să realizez o copie şi să o stochez undeva.

  — Poate.

  — Poate, răspunse ea, ca un ecou.

  Dar Miro ştia că ea nu credea, şi nici el nu credea. Jane exista în reţeaua filotică a ansiblurilor; îşi putea înmagazina amintirile în reţeaua de computere de pe toate planetele şi de pe toate navele aflate în spaţiu, dar nu exista nici un loc unde să se pună pe ea însăşi, căci pentru aşa ceva i-ar fi trebuit o altă reţea de legături filotice.

  Doar dacă…

  — Ce-ai zice de copacii-părinţi de pe Lusitania? Ei comunică filotic, nu?

  — Nu-i acelaşi lucru, spuse Jane. Nu e comunicare digitală. Nu e codificată la fel ca în cazul ansiblurilor.

  — Poate că nu e digitală, dar într-un fel sau altul informaţia este transmisă. Funcţionează în mod filotic. La fel şi Matca – şi ea comunică cu gândacii în acelaşi mod.

  — În privinţa asta, nici o şansă, spuse Jane. Structura e prea simplă. Comunicarea dintre Matcă şi ceilalţi nu presupune o reţea. Toţi gândacii nu sunt legaţi decât de ea.

  — De unde ştii că nu va funcţiona, când nici măcar nu ştii sigur cum funcţionezi tu?

  — Bine, am să mă gândesc.

  — Să te gândeşti serios.

  — Nu cunosc decât un singur mod de gândire.

  — Am vrut să-ţi spun să acorzi atenţie acestui lucru.

  Jane era în stare să urmărească simultan mai multe şiruri de raţionamente, dar gândurile îi erau ierarhizate pe niveluri diferite de atenţie. Miro nu vroia ca Jane să autocerceteze pe un nivel scăzut.

  — Am să-i acord atenţie, promise ea.

  — Atunci ai să găseşti tu ceva, spuse el. Ai să găseşti!

  Un timp, ea nu-i răspunse. Miro crezu că acesta era sfârşitul conversaţiei şi gândurile lui începură să rătăcească. Îşi închipuia cum avea să-i fie viaţa în acelaşi trup, dar fără Jane. Se putea întâmpla înainte ca el să ajungă măcar pe Lusitania. Dacă aşa se va întâmpla, călătoria aceasta va fi cea mai groaznică eroare a vieţii sale. Călătorind cu viteza luminii, sărise peste treizeci de ani din viaţa reală. Treizeci de ani pe care ar fi putut să-i petreacă alături de Jane. După atâta timp, poate că ar fi fost în stare să se împace cu pierderea ei. Dar să o piardă acum, la numai câteva săptămâni după ce abia o cunoscuse… ştia că lacrimile sale izvorau dintr-un sentiment de autocompătimire, dar le lăsa să curgă.

  — Miro, spuse ea.

  — Da?

  — Cum pot să mă gândesc la ceva care n-a mai fost gândit înainte?

  O clipă, Miro nu înţelese.

  — Miro, cum pot să determin ceva care nu este concluzia logică a lucrurilor pe care oamenii le-au determinat deja sau le-au scris undeva?

  — Păi, la lucruri te gândeşti tot timpul, spuse Miro.

  — Încerc să concep ceva de neconceput. Încerc să găsesc răspunsuri la întrebări pe care oamenii nici măcar nu au încercat să şi le pună.

  — Poţi să faci asta?

  — Dacă nu pot să concep gânduri originale, nu înseamnă oare că nu sunt decât un program de computer care a luat-o razna?

  — La naiba, Jane, cei mai mulţi oameni nu au nici măcar o idee originală toată viaţa lor. Râse încetişor. Înseamnă că nu sunt decât maimuţe care au luat-o razna?

  — Ai plâns, spuse ea.

  — Da.

  — Tu nu crezi că eu pot găsi o cale de ieşire din situaţia asta. Tu eşti convins că am să mor.

  — Cred că poţi să găseşti o cale. Zău, aşa cred. Dar asta nu mă-mpiedică să mă tem.

  — Te temi că am să mor.

  — Mă tem că am să te pierd.

  — Ar fi chiar aşa de îngrozitor să mă pierzi?

  — O, Doamne, şopti el.

  — Ai să-mi simţi lipsa timp de o oră? insistă ea. O zi? Un an?

  Ce dorea de la el? Asigurarea că atunci când nu va mai fi, cineva îşi va aduce aminte de ea? Că cineva îi va duce dorul? De ce se îndoia? încă nu ajunsese să-l cunoască?

  Poate că era îndeajuns de umană încât pur şi simplu avea nevoie de noi asigurări pentru lucruri pe care le ştia deja.

  — Pentru totdeauna, spuse el.

  A fost rândul ei să râdă. Cu sinceritate.

  — N-ai să trăieşti atât de mult.

  — Mie-mi spui?

  Dar acum, după ce tăcu, Jane nu mai reveni şi Miro rămase singur cu gândurile sale.

  Valentine, Jakt şi Plikt se aflau în cabina de comandă, discutând despre ultimele noutăţi, încercând să analizeze ce semnificaţie aveau şi ce ar putea să se întâmple mai departe. Nu au reuşit să ajungă decât la concluzia că, deşi nu putea fi cunoscut, viitorul avea să fie probabil mult mai bun decât temerile lor cele mai sumbre şi nici pe departe la fel de favorabil ca speranţele lor cele mai optimiste. În fond, nu aşa funcţiona dintotdeauna lumea?

  — Da, spuse Plikt. Cu excepţia excepţiilor.

  Acesta era stilul lui Plikt. De obicei era tăcută, dar când vorbea avea darul de a pune capăt conversaţiilor. Plikt se ridică, cu gând să se întoarcă la patul ei total lipsit de confort. Ca de obicei, Valentine încercă s-o convingă să vină pe cealaltă navă.

  — Varsam şi Ro nu mă vor în camera lor, spuse Plikt.

  — Nici nu se sinchisesc.

  — Valentine, interveni Jakt, Plikt nu vrea să meargă pe cealaltă navă pentru că nu vrea să piardă nimic.

  — Oh, făcu Valentine.

  Plikt surâse larg.

  — Noapte bună.

  Curând după aceea, Jakt părăsi şi el cabina. La plecare, mâna lui zăbovi o clipă pe umărul lui Valentine.

  — Vin şi eu imediat, spuse ea.

  Şi în clipa aceea chiar asta dorea, să-l urmeze de îndată. În schimb, rămase în cabina de comandă, gândind, încercând să dea sens unui univers care ar fi adus tuturor speciilor non-umane cunoscute de către om riscul extincţiei, dintr-o dată. Matca, pequeninos şi acum Jane, singura de felul ei, poate singura care avea să existe vreodată. O veritabilă abundenţă de viaţă inteligentă şi totuşi cunoscută numai câtorva. Toţi în pericol de a fi lichidaţi.

  Ender îşi va da seama în sfârşit că aceasta era ordinea firească a lucrurilor, că s-ar putea să nu fie atât de vinovat de distrugerea gândacilor acum trei mii de ani, aşa cum crezuse întotdeauna. Fără doar şi poate, Xenocidul făcea parte din structura universului. Nici o îndurare, nici măcar pentru cei mai măreţi dintre participanţii la joc.

  Cum fusese posibil să gândească altfel? De ce numai speciile inteligente să fie imune la pericolul extincţiei care planează asupra fiinţelor?

  Trecuse o oră de la plecarea lui Jakt, când Valentine îşi deconectă în sfârşit terminalul şi se ridică să plece la culcare. Fără nici un motiv, se opri înainte de a ieşi şi spuse, adresându-se aerului:

  — Jane? Jane?

  Nu primi nici un răspuns.

  Nici nu avea de ce să se aştepte la un răspuns. Miro era cel care purta rubinul în ureche. Miro şi Ender. Câţi oameni putea să monitorizeze Jane simultan? Probabil că nu se descurca decât cu doi.

  Sau poate două mii. Ori două milioane. Ce ştia Valentine despre limitele unei fiinţe fantomatice care trăia în păienjenişul filotic? Chiar dacă Jane ar fi auzit-o, Valentine nu avea nici un drept să spere că îi va răspunde.

  Valentine se opri pe coridor, exact între uşa cabinei lui Miro şi cea de la camera pe care o împărţea cu Jakt. Din compartimentul lor se putea auzi sforăitul uşor al lui Jakt. Se auzea totodată şi un alt sunet: respiraţia lui Miro. Nu dormea. Plângea. Nu crescuse trei copii ca să nu fie în stare să recunoască respiraţia aceea greoaie, întretăiată.

  „Nu e copilul meu. N-ar trebuie să mă amestec.” Deschise uşa fără nici un zgomot, dar o rază de lumină trecu peste pat. Miro se opri din plâns şi se uită la ea cu ochii înroşiţi.

  — Ce vrei? întrebă el.

  Valentine intră în cameră şi se aşeză pe pat, astfel încât feţele nu le erau despărţite decât de câţiva centimetri.

  — N-ai plâns niciodată pentru tine însuţi, aşa-i? întrebă ea.

  — Am plâns de câteva ori.

  — Dar în seara asta plângi pentru ea.

  — Şi pentru mine, în aceeaşi măsură ca pentru ea.

  Valentine se mută mai aproape, îşi petrecu braţul în jurul lui şi îi trase capul pe umărul ei.

  — Nu, spuse el.

  Dar nu se retrase. Şi, după câteva clipe, ridică stângaci braţul şi o îmbrăţişă. Nu mai plângea, dar o lăsă totuşi să-l ţină în braţe un minut sau două. Poate că aşa îl ajuta. Valentine n-avea de unde să ştie.

  Apoi îi trecu. Se smulse din îmbrăţişare, rostogolindu-se pe spate.

  — Îmi pare rău, spuse el.

  — Cu plăcere.

  Era credincioasă ideii de a răspunde la ceea ce oamenii au vrut să spună, nu la ceea ce au spus de fapt.

  — Să nu-i spui lui Jakt, şopti el.

  — N-am nimic să-i spun. Am avut o discuţie rodnică.

  Se ridică şi plecă, închizând încet uşa în urma ei. Era un copil bun. O bucurase un lucru: Miro recunoscuse că-i păsa de ceea ce gândea Jakt despre el. Ce importanţă avea dacă lacrimile din seara aceea purtau în ele şi autocompătimire? Şi ea vărsase astfel de lacrimi în viaţa ei. Durerea, îşi reaminti ea, se întorcea aproape întotdeauna împotriva celui care jeleşte.

  Flota Lusitania

  — ENDER zice că flota de război trimisă de Congresul Stelar are misiunea de a distruge această planetă.

  — Interesant.

  — Nu ţi-e frică de moarte?

  — Nu intenţionez să rămân aici până la sosirea ei.

  Qing-Jao nu mai era fetiţa ale cărei mâini sângerau în taină. Viaţa ei se transformase din momentul în care dovedise că făcea parte din spiţa vorbitorilor-cu-zeii, şi în cei zece ani scurşi din acea zi ajunsese să accepte vocea zeilor în viaţa ei precum şi rolul pe care i-l oferea acest lucru în societate. Învăţase să accepte privilegiile şi onorurile ca pe nişte daruri menite de fapt zeilor. Aşa cum a povăţuit-o tatăl ei, departe de a ajunge o înfumurată, a devenit tot mai umilă pe măsură ce zeii şi oamenii lăsau poveri tot mai grele pe umerii ei.

  Şi-a luat îndatoririle în serios şi a găsit bucurie în împlinirea lor. În ultimii zece ani, trecuse printr-un riguros şi totodată entuziasmam curs de instrucţie. Îşi clădise şi-şi antrenase trupul în compania altor copii – alergând, înotând, călărind, deprinzând meşteşugul luptei cu sabia, cu ciomagul sau cu oasele. Alături de alţi copii, îşi umpluse memoria cu mai multe limbi: stark, limba comună a stelelor, care era tastată în computere; chineza veche, cântată şi desenată în minunate ideograme pe hârtie de orez sau pe nisip fin; chineza nouă, care era vorbită şi mâzgălită cu ajutorul unui alfabet banal pe hârtie ordinară sau pe lut moale. În afară de Qing-Jao, nimeni n-a fost surprins că ea a reuşit să înveţe toate acestea mult mai repede, mai uşor şi mai temeinic decât toţi ceilalţi copii.

  Alţi dascăli au venit numai la ea. Aşa a învăţat ştiinţele şi istoria, matematica şi muzica. În fiecare săptămână se ducea la tatăl ei şi petrecea o jumătate de zi cu el, povestindu-i tot ce învăţase şi ascultând răspunsurile ei. Fiecare cuvânt de laudă din partea lui o făcea să se întoarcă în camera ei sărind într-un picior de bucurie; cea mai măruntă dojană o făcea să petreacă ore în şir urmărind fibrele lemnului pe duşumeaua camerei de studiu, până când se simţea vrednică să se întoarcă la învăţătură.

  O altă latură a educaţiei sale a fost cât se poate de tainică. Văzuse cu ochii ei că tata era atât de puternic încât putea să-şi amâne obedienţa faţă de zei. Ştia că atunci când zeii îţi porunceau un ritual de purificare, foamea, nevoia de supunere era atât de intensă încât nu putea fi respinsă. Şi totuşi, tata reuşea într-un fel sau altul să o respingă destul de mult pentru ca ritualurile sale să se desfăşoare întotdeauna în intimitate. Qing-Jao tânjea după o astfel de tărie, astfel că a început să se autoeduce întru amânare. Când zeii o făceau să-şi simtă nevrednicia apăsătoare şi ochii ei începeau să caute fibrele de lemn sau îşi simţea mâinile insuportabil de murdare, aştepta, încercând să se concentreze la ceea ce se petrecea în acel moment şi să-şi întârzie cât putea de mult obedienţa.

  La început, i se păruse un adevărat triumf dacă reuşea să-şi amâne purificarea un minut întreg – iar când rezistenţa ei ceda, zeii o pedepseau făcând ritualul mai ruşinos şi mai dificil ca de obicei. Dar a refuzat să se dea bătută. Era doar fiica lui Han Fei-Tzu, nu? Iar cu timpul, odată cu trecerea anilor, a învăţat ceea ce învăţase şi tatăl ei: că te poţi obişnui cu acea foame, o poţi ţine în frâu, adesea timp de ore de-a rândul, ca pe un foc strălucitor închis între pereţii unei cutii din jad transparent, un foc periculos şi teribil trimis de zei, care ardea înlăuntrul inimii ei.

  Apoi, când rămânea singură, putea să deschidă cutia aceea şi să elibereze focul, nu într-o erupţie unică şi înfricoşătoare, ci treptat, cu încetineală, lăsându-se inundată de lumina lui în timp ce îşi pleca fruntea şi urmărea liniile de pe duşumea sau când stătea aplecată deasupra ligheanului sacru pentru abluţiuni, frecându-şi în tăcere şi metodic mâinile cu piatră ponce, leşie şi aloe.

  În felul acesta a convertit vocea mânioasă a zeilor într-o veneraţie intimă, disciplinată. Doar în momentele de oboseală subită îşi pierdea controlul şi se arunca la podea în faţa unui dascăl sau musafir. Accepta aceste umilinţe ca pe o modalitate prin care zeii îi aduceau aminte că puterea lor asupra ei era absolută, că stăpânirea ei de sine obişnuită nu era îngăduită decât pentru amuzamentul lor. Era mulţumită cu această disciplină imperfectă. La urma urmei, ar fi fost o înfumurare din partea ei să egaleze stăpânirea de sine perfectă a lui Han Fei-Tzu. Nobleţea lui ieşită din comun provenea de la faptul că zeii îl cinsteau, deci nu cereau umilirea sa publică. Ea nu făcuse nimic care s-o îndreptăţească la o asemenea onoare.

  În sfârşit, instrucţia ei includea şi o zi pe săptămână în care îi ajuta pe oamenii obişnuiţi la munca lor virtuoasă. Bineînţeles, munca virtuoasă nu însemna activitatea de zi cu zi depusă de oamenii de rând în birourile şi fabricile lor. Munca virtuoasă însemna truda pe brânci în lanurile de orez. Toţi bărbaţii, femeile şi copiii de pe Calea trebuiau să ducă la capăt această trudă, aplecându-se şi îndoindu-se de şale în apa până la genunchi pentru a însămânţa sau recolta orezul, riscând altfel să piardă cetăţenia planetei.

  — În felul acesta ne cinstim strămoşii, îi explicase tatăl ei când era mică. Le arătăm că niciunul dintre noi nu se va ridica vreodată mai presus de împlinirea datoriei de a munci.

  Orezul crescut din munca virtuoasă era considerat sfânt, era oferit în temple şi mâncat cu ocazia sărbătorilor sacre, era păstrat în castronaşe ca ofrandă pentru zeii casei.

  O dată, pe când Qing-Jao avea doisprezece ani, ziua era teribil de fierbinte iar ea era nerăbdătoare să-şi termine munca la un proiect de cercetare.

  — Nu mă trimite astăzi în lanul de orez, i-a spus ea dascălului. Ceea ce fac aici este cu mult mai important.

  Dascălul s-a înclinat şi a plecat, dar nu după mult timp tata a intrat în cameră. Adusese cu el o sabie grea şi fetiţa a ţipat îngrozită când el a ridicat-o deasupra capului. Chiar avea de gând s-o omoare pentru că vorbise atât de profanator? Dar el nu a rănit-o – cum îşi putuse închipui că ar fi fost în stare s-o facă? În schimb, sabia coborî asupra terminalului ei de computer. Părţile metalice s-au încovoiat, plasticul s-a sfărâmat şi a zburat în toate direcţiile. Maşina a fost distrusă.

  Tata nu a ridicat glasul. Cu o şoaptă abia auzită, a spus:

  — Mai întâi zeii, apoi strămoşii, pe urmă, oamenii, după aceea conducătorii. Propriul tău suflet abia la sfârşit.

  Era cea mai limpede exprimare a Căii. Era motivul pentru care, înainte de toate, această planetă fusese colonizată. Ea uitase: dacă era prea ocupată ca să-şi împlinească truda virtuoasă, însemna că se abătuse de la Cale.

  N-avea să mai uite vreodată. Cu timpul, a învăţat să iubească soarele care-i ardea spinarea, apa rece şi nămoloasă care-i învăluia picioarele şi mâinile, tulpinile de orez care se înălţau din noroi şi se împleteau cu degetele ei. Plină de mâl în lanurile de orez, nu se simţea niciodată murdară, căci era murdară în slujba zeilor.

  În sfârşit, la vârsta de şaisprezece ani educaţia ei s-a încheiat. Mai trebuia doar să-şi demonstreze capacităţile, într-o probă destinată femeilor adulte, o misiune îndeajuns de dificilă şi de importantă încât să nu poată fi încredinţată decât unui vorbitor-cu-zeii.

  A fost trimisă în faţa marelui Han Fei-Tzu, în odaia lui. Ca şi încăperea ei, era un spaţiu deschis şi larg; ca şi camera ei, locul pentru dormit era simplu, o rogojină pe duşumea; ca şi odaia ei, camera era dominată de o masă cu un terminal de computer. Nu se întâmplase vreodată să intre în odaia tatălui ei fără să vadă ceva plutind deasupra terminalului: diagrame, modele tridimensionale, simulări în timp real, cuvinte. Cel mai adesea cuvinte. Litere sau ideograme care pluteau în aer pe nişte pagini simulate, mişcându-se înainte şi înapoi, ori dintr-o parte în alta, după cum tata avea nevoie să le studieze.

  În camera lui Qing-Jao, tot restul spaţiului era gol. Întrucât Han Fei-Tzu nu urmărea fibrele lemnului, nu avea nevoie de atât de multă austeritate. Chiar şi aşa, gusturile sale erau simple. Un covor, dar arareori unul cu prea multe elemente decorative. O masă joasă şi o sculptură aşezată pe ea. Pereţii goi, cu excepţia unei picturi. Deoarece încăperea era atât de mare, fiecare dintre aceste obiecte părea aproape pierdut, la fel ca vocea abia auzită a cuiva care striga de la o foarte mare depărtare.

  Mesajul adresat de această încăpere musafirilor era limpede: Han Fei-Tzu prefera simplitatea. Pentru un suflet curat, câte un obiect din fiecare era de ajuns.

  Cu toate acestea, pentru Qing-Jao mesajul avea o cu totul altă semnificaţie, căci ea ştia ceva de care nimeni din afara casei nu-şi dădea seama: covorul, masa, sculptura şi pictura erau schimbate în fiecare zi. Şi niciodată de când intrase pentru prima dată nu recunoscuse vreunul din ele. Aşadar, lecţia învăţată suna astfel: un suflet curat nu trebuie niciodată să devină ataşat de un singur lucru; un suflet curat trebuie să se expună în fiecare zi la obiecte noi.

  Deoarece era vorba de o ocazie oficială, ea nu se îndreptă spre terminal, cercetând ceea ce apărea pe afişajul lui, încercând să ghicească la ce lucra tatăl ei. De data aceasta se duse în mijlocul încăperii şi îngenunche pe covorul simplu, care astăzi avea culoarea oului de măcăleandru, cu o mică pată într-un colţ. Îşi ţinu ochii plecaţi, fără măcar să privească pata, până când tata se ridică şi se opri în faţa ei, unde rămase în picioare.

  — Han Qing-Jao, spuse el, lasă-mă să văd răsăritul de soare de pe chipul fiicei mele.

  Ridicându-şi capul, Qing-Jao se uită la el şi zâmbi. Zâmbindu-i la rândul său, tatăl ei continuă:

  — Ceea ce voi aduce în faţa ta nu e o însărcinare uşoară, nici chiar pentru un adult experimentat.

  Fata îşi înclină capul. Se aşteptase ca tata să-i încredinţeze o încercare grea şi era pregătită să-i respecte voinţa.

  — Uită-te la mine, Qing-Jao.

  Ea îşi ridică privirea şi se uită în ochii lui.

  — Nu va fi ceva legat de şcoală. Este o misiune care ţine de lumea reală. O misiune pe care Congresul Stelar mi-a încredinţat-o mie. Este posibil ca de ea să depindă soarta naţiunilor, a popoarelor şi a planetelor.

  Qing-Jao fusese încordată, dar acum tatăl ei o înspăimântase.

  — Atunci trebuie să încredinţezi această misiune unui adult în care se poate avea încredere, nu unui copil lipsit de experienţă.

  — De ani de zile nu mai eşti copil, Qing-Jao. Eşti pregătită să-ţi auzi însărcinarea?

  — Da, tată.

  — Ce ştii despre Flota Lusitania?

  — Vrei să-ţi spun tot ce ştiu despre ea?

  — Vreau să-mi spui tot ce consideri tu că e important.

  Aşadar, era vorba de un test prin care urmăreau să se vadă cât de capabilă era să distileze elementele importante de cele neimportante din toate cunoştinţele sale legate de un anumit subiect.

  — Flota a fost trimisă să supună colonia răzvrătită de pe Lusitania, unde legile privind neamestecul în problemele singurei inteligenţe străine cunoscute au fost încălcate în mod sfidător.

  Era oare de ajuns? Nu – tata aştepta.

  — Încă de la început, a izbucnit o controversă, continuă ea. Eseurile atribuite unei persoane numite Demostene au stârnit tulburări.

  — Precizează, ce fel de tulburări?

  — Demostene a avertizat planetele colonizate că Flota Lusitania constituie un precedent primejdios: n-ar fi decât o problemă de timp până când Congresul Stelar se va folosi de forţă pentru a le impune şi lor şi supunerea. Adresându-se planetelor catolice şi minorităţilor catolice de pretutindeni, Demostene a susţinut că ilustrul Congres încerca să-l pedepsească pe episcopul de Lusitania pentru a fi trimis misionari la pequeninos ca să le salveze sufletele din iad. Savanţilor, Demostene le-a trimis avertismentul că în joc se afla principiul cercetării independente: o întreagă planetă era atacată de forţe militare, deoarece îndrăznise să prefere judecata savanţilor de la faţa locului în defavoarea judecăţii birocraţilor aflaţi la mulţi ani-lumină depărtare. În fine, adresându-se tuturor, Demostene a susţinut că Flota Lusitania este înzestrată cu Dispozitivul de Dezagregare Moleculară. Bineînţeles că asta e o minciună sfruntată, dar unii au crezut-o.

  — Cât de eficiente au fost aceste eseuri? întrebă Han Fei-Tzu.

  — Nu ştiu.

  — Au fost foarte eficiente. Acum cincisprezece ani, primele eseuri adresate coloniilor au fost atât de eficiente încât aproape au provocat o revoluţie.

  O rebeliune în colonii? Acum cincisprezece ani? Qing-Jao nu auzise decât de un singur eveniment asemănător, dar nu-şi dăduse seama nici o clipă că ar avea vreo legătură cu eseurile lui Demostene. Roşeaţa îi apăru în obraji.

  — Acesta a fost momentul Cartei Coloniilor, primul tău mare tratat.

  — Tratatul nu a fost al meu, spuse Han Fei-Tzu. El a aparţinut în mod egal Congresului şi coloniilor. Datorită lui a putut fi evitat un conflict teribil, iar Flota Lusitania îşi continuă misiunea ei măreaţă.

  — Dar, tată, tu ai scris fiecare cuvânt al tratatului!

  — Prin asta nu am făcut decât să găsesc exprimarea dorinţelor şi năzuinţelor aflate deja în inimile oamenilor aflaţi de o parte şi de alta a baricadei. N-am fost decât un grefier.

  Qing-Jao îşi înclină capul. Ea ştia adevărul, aşa cum îl ştia toată lumea. Fusese începutul măreţiei lui Han Fei-Tzu, căci nu numai că scrisese tratatul, dar şi convinsese ambele părţi să-l accepte aproape fără modificări. Din acel moment, Han Fei-Tzu a devenit unul dintre cei mai de nădejde consilieri ai Congresului; zilnic îi soseau mesaje de la cei mai importanţi oameni de pe toate planetele. Dacă el prefera să afirme că nu fusese decât un grefier în această măreaţă întreprindere, aceasta se întâmpla numai datorită marii lui modestii. Qing-Jao mai ştia că, în timp ce el ducea la îndeplinire toată această muncă, mama era deja pe moarte. Un astfel de om era tatăl ei, căci nu-şi neglijase nici soţia, nici îndatoririle. Nu putuse salva viaţa soţiei sale, dar reuşise să salveze vieţile pe care războiul le-ar fi irosit.

  — Qing-Jao, de ce nu crezi că Flota are dispozitivul D. M.?

  — Păi… fiindcă ar fi ceva monstruos. Ar însemna că o întreagă planetă va fi distrusă, adică exact ceea ce a făcut Ender Xenocidul. O putere atât de mare nu are nici dreptul, nici raţiunea să existe în univers.

  — Cine te-a învăţat aşa ceva?

  — Buna-cuviinţă m-a învăţat. Zeii au făcut stelele şi planetele – ce drept are omul să le distrugă?

  — Dar zeii au creat şi legile naturii care fac posibilă distrugerea lor. Ce drept are omul să refuze să primească ceea ce zeii au oferit?

  Qing-Jao tăcu, înmărmurită. Nu-l auzise nicicând pe tatăl ei luând, nici măcar în aparenţă, apărarea vreunuia din aspectele războiului: el detesta războiul sub toate formele lui.

  — Te întreb din nou: cine te-a învăţat că o putere atât de mare nu are nici dreptul, nici raţiunea să existe în univers?

  — E propria mea idee.

  — Dar această frază este un citat cât se poate de exact.

  — Da. Din Demostene. Însă crezând într-o idee, ea devine a mea. Tu m-ai învăţat aşa.

  — Trebuie să ai grijă să înţelegi toate consecinţele unei idei înainte de a crede în ea.

  — Micul Doctor nu trebuie să fie folosit niciodată pe Lusitania şi, prin urmare, nu trebuia trimis.

  Han Fei-Tzu încuviinţă din cap cu un aer grav.

  — De unde ştii că nu trebuie folosit niciodată?

  — Pentru că i-ar distruge pe pequeninos, un popor tânăr şi minunat, care este dornic să-şi valorifice potenţialul de specie înzestrată cu raţiune.

  — Încă un citat.

  — Tată, tu ai citit „Viaţa lui Human”?

  — Am citit-o.

  — Atunci cum poţi să te îndoieşti că pequeninos trebuie salvaţi?

  — Am spus că am citit-o. N-am spus că am crezut-o.

  — Şi n-o erezii

  — Nici da, nici nu. Cartea a apărut prima oară după ce ansiblul de pe Lusitania a fost distrus. Prin urmare, probabil că lucrarea nu-şi are originea acolo, şi în acest caz nu e decât o ficţiune. Lucrul acesta pare deosebit de probabil pentru că e semnată „Vorbitorul în numele Morţilor”, la fel ca şi „Matca şi Hegemonul”, cărţi vechi de mii de ani. E limpede că cineva încearcă să profite de pe urma veneraţiei nutrite de oameni faţă de acele lucrări străvechi.

  — Eu cred că „Viaţa lui Human” este adevărată.

  — E dreptul tău, Qing-Jao. Dar de ce crezi asta?

  Pentru că atunci când o citise, i se păruse adevărată. Putea să-i spună aşa ceva tatei? Sigur, îi putea spune orice.

  — Pentru că atunci când am citit-o, am simţit că trebuie să fie adevărată.

  — Înţeleg.

  — Acum ştii că sunt o proastă.

  — Dimpotrivă. Ştiu că eşti înţeleaptă. Când auzi o poveste adevărată, există o părticică din tine care reacţionează la ea indiferent de meşteşugul povestitorului, indiferent de temeinicia relatării. Chiar dacă e stângaci povestită, tot o să-ţi placă istorisirea dacă iubeşti adevărul. Poate să fie cea mai evidentă născocire şi tot o să crezi fărâma de adevăr din ea, căci nu poţi nega adevărul, indiferent cât de sărăcăcios e îmbrăcat.

  — Atunci, cum se face că tu nu crezi ce scrie în „Viaţa lui Human”?

  — M-am exprimat neclar. Folosim două înţelesuri diferite ale cuvintelor adevăr şi credinţă. Tu crezi că povestea e adevărată, deoarece ai reacţionat sub imperiul acelui profund simţ al adevărului pe care-l porţi în tine. Numai că acest simţ al adevărului nu reacţionează la caracterul faptic al unei relatări – dacă descrie într-adevăr un eveniment real din lumea reală. Acel simţ al adevărului din fiinţa ta reacţionează la cauzalitatea unei poveşti – dacă prezintă cu fidelitate felul cum funcţionează universul, modul în care zeii îşi impun voinţa în rândurile oamenilor.

  Qing-Jao reflectă doar o clipă, apoi încuviinţă din cap, în semn de înţelegere.

  — Aşadar, „Viaţa lui Human” poate fi universal valabilă, dar specific falsă.

  — Da, zise Han Fei-Tzu. Poţi să citeşti cartea şi să dobândeşti o mare înţelepciune din ea, căci e adevărată. Dar este această carte o reprezentare fidelă a străinilor pequeninos? E greu de crezut aşa ceva: o specie de mamifere care, la moarte, se transformă în copaci? Minunat, ca idee poetică. Ridicol, din punctul de vedere al ştiinţei.

  — Dar poţi să fii sigur, tată?

  — Nu, nu pot fi sigur. Natura a făcut multe lucruri ciudate şi există posibilitatea ca „Viaţa lui Human” să fie adevărată. De aceea nu pot să spun nici că o cred, nici că n-o cred. O menţin în stare de suspensie. Aştept. Totuşi, în acest timp, nu mă pot aştepta ca membrii Congresului să trateze Lusitania ca şi cum ar fi populată de făpturile fanteziste descrise în „Viaţa lui Human”. Din câte ştim, pequeninos pot reprezenta un pericol mortal pentru noi. Ei sunt totuşi o specie străină.

  — Raman.

  — Aşa spune povestea. Dar raman sau varelse, nu ştim ce sunt de fapt. Flota duce cu ea Micul Doctor pentru că s-ar putea să fie necesar să salveze omenirea de un pericol inimaginabil. Nu stă în puterea noastră să decidem dacă trebuie sau nu să fie folosit; Congresul o va decide. Nu stă în puterea noastră să decidem dacă ar fi trebuit să fie trimis; Congresul l-a trimis. Şi, în mod cert, nu stă în puterea noastră să decidem dacă ar trebuie să existe; zeii au hotărât că un astfel de lucru este posibil şi poate exista.

  — Deci Demostene a avut dreptate. Dispozitivul D. M. se află pe navele flotei.

  — Da.

  — Şi dosarele guvernamentale publicate de Demostene… au fost autentice.

  — Da.

  — Dar, tată… tu te-ai alăturat celorlalţi şi ai susţinut că erau nişte contrafaceri.

  — Exact aşa cum zeii vorbesc doar câtorva aleşi, tot aşa şi secretele conducătorilor nu trebuie să le ştie decât aceia care vor folosi aceste cunoştinţe cum se cuvine. Demostene a pus secretele atotputernicilor la dispoziţia unor oameni care nu erau pregătiţi să le folosească cu înţelepciune, aşadar, spre binele oamenilor, a fost nevoie ca acele secrete să fie recuperate. Singura cale de a redobândi un secret, după ce a fost aflat, e să-l înlocuieşti cu o minciună. În felul acesta, cunoaşterea adevărului redevine secretul tău.

  — Din cele ce-mi spui, înţeleg că nu Demostene minte, ci Congresul.

  — Vreau să înţelegi că Demostene este duşmanul zeilor. Un conducător înţelept nu ar fi trimis în nici un caz Flota Lusitania fără să-i dea posibilitatea să reacţioneze la orice împrejurări. Dar Demostene a folosit cunoaşterea faptului că flota duce cu ea Micul Doctor pentru a sili Congresul să retragă navele. În felul acesta, el doreşte să smulgă puterea din mâinile celor cărora zeii le-au poruncit să conducă omenirea. Ce s-ar întâmpla cu oamenii dacă ar ajunge să-i repudieze pe conducătorii trimişi lor de către zei?

  — Haos şi suferinţă, spuse Qing-Jao.

  Istoria era plină de perioade de haos şi suferinţă, care luau sfârşit când zeii trimiteau conducători şi instituţii puternice să instaureze ordinea.

  — Deci, Demostene a spus adevărul în privinţa Micului Doctor. Ai crezut că duşmanii zeilor nu pot rosti niciodată adevărul? M-aş bucura să fie aşa, căci în felul acesta i-am identifica mai uşor.

  — Dacă putem minţi în slujba zeilor, ce alte crime mai putem să comitem?

  — Ce e aceea o crimă?

  — Un act împotriva legii.

  — Care lege?

  — Înţeleg… Congresul face legile, deci legea este ceea ce spune Congresul că trebuie să fie. Dar Congresul este alcătuit din bărbaţi şi femei, care pot să facă şi bine, şi rău.

  — Acum ai ajuns mai aproape de adevăr. Nu putem comite crime în slujba Congresului, deoarece Congresul face legile. Dacă totuşi Congresul ar deveni vreodată o forţă a răului, atunci s-ar putea ca, supunându-ne lui, să facem şi noi rău. E o problemă de conştiinţă. Oricum, dacă se va întâmpla aşa ceva, în mod sigur Congresul va pierde mandatul încredinţat de ceruri. Iar noi, vorbitorii-cu-zeii, nu trebuie să aşteptăm şi să ne întrebăm în privinţa mandatului cerurilor, asemenea celorlalţi. Dacă vreodată Congresul va pierde mandatul cerurilor, vom afla de îndată.

  — Ai minţit în favoarea Congresului pentru că acesta deţine mandatul cerurilor.

  — Prin urmare, am ştiut că ajutându-i să-şi păstreze secretul, împlinesc voinţa zeilor, spre binele oamenilor.

  Până atunci, Qing-Jao nu se gândise niciodată la Congres în astfel de termeni. Toate cărţile de istorie pe care le studiase înfăţişau Congresul ca pe marele unificator al umanităţii şi, în conformitate cu manualele, toate actele sale erau nobile. Acum, totuşi, ea înţelegea că era posibil ca unele dintre acele acte să nu pară chiar aşa de bune, însă nu însemna în mod necesar că nu erau bune.

  — Trebuie să aflu de la zei dacă voinţa Congresului este şi voinţa lor, spuse ea.

  — Şi-ai să faci asta? întrebă Han Fei-Tzu. Ai să te supui voinţei Congresului, chiar dacă ţi se va părea greşită, atâta timp cât Congresul deţine mandatul cerurilor?

  — Îmi ceri să jur?

  — Da.

  — Atunci, da, mă voi supune, atâta timp cât vor deţine mandatul cerurilor.

  — Aveam nevoie de jurământul tău pentru a satisface cerinţele de securitate ale Congresului. Fără el, nu aş fi putut să-ţi încredinţez misiunea. Îşi drese glasul: Dar acum îţi cer un alt jurământ.

  — Dacă pot, am să ţi-l dau.

  — Jurământul acesta e… izvorăşte dintr-o mare iubire. Han Qing-Jao, ai să-i slujeşti pe zei în toate privinţele, în toate felurile, până la sfârşitul vieţii tale?

  — O, tată, dar nu avem nevoie de un asemenea jurământ. Oare nu am fost deja aleasă de zei, care m-au călăuzit cu glasul lor?

  — Cu toate acestea, îţi cer jurământul.

  — Întotdeauna, în toate privinţele, în toate felurile, îi voi sluji pe zei.

  Spre surprinderea ei, tatăl său îngenunche în faţa ei şi îi luă mâinile într-ale sale. Lacrimile îi şiroiau pe obraji.

  — Mi-ai ridicat de pe inimă cea mai grea povară ce a fost lăsată vreodată acolo.

  — Şi cum am făcut asta, tată?

  — Înainte de a muri, mama ta mi-a cerut să-i făgăduiesc ceva. Întrucât întregul ei caracter îşi găsea expresia în devotamentul său faţă de zei, mi-a spus ea, singurul mod în care te puteam ajuta s-o cunoşti era să te învăţ şi pe tine să-i slujeşti pe zei. Toată viaţa mea m-am temut că s-ar putea să dau greş, că s-ar putea să-ţi întorci faţa de la zei, că s-ar putea să ajungi să-i urăşti ori să nu fii vrednică de glasul lor.

  Cuvintele acestea ajunseră drept la inima lui Qing-Jao. Dintotdeauna fusese conştientă de profunda ei nevrednicie în faţa zeilor, ştiuse cât de murdară era în ochii lor, chiar şi atunci când nu-i cereau să urmărească cu privirea fibrele lemnului. Abia acum aflase ce era în joc: dragostea mamei sale pentru ea.

  — Toate temerile mele s-au risipit acum. Eşti cu adevărat o fiică perfectă, draga mea Qing-Jao. Deja i-ai slujit pe zei cum se cuvine. Iar acum, cu acest jurământ, sunt sigur că vei continua s-o faci veşnic. Vei aduce o mare bucurie în casa din ceruri unde sălăşluieşte mama ta.

  „Aşa să fie oare? Cei din ceruri îmi cunosc slăbiciunea. Tu, tată, vezi doar că până acum nu i-am trădat pe zei; mama trebuie să ştie cât de aproape am fost să-i trădez de prea multe ori, cât de murdară sunt ori de câte ori zeii îşi aruncă privirile asupra mea.”

  Dar el părea atât de fericit încât nu îndrăzni să-i arate cât de mult se temea de ziua când îşi va demonstra nevrednicia, în văzul întregii lumi. Prin urmare, îl îmbrăţişă, dar nu se putu abţine să nu-l întrebe:

  — Tată, tu chiar crezi că mama mi-a auzit jurământul?

  — Aşa sper, spuse Han Fei-Tzu. Dacă nu, cu siguranţă că zeii vor păstra ecoul vorbelor tale într-o scoică şi îi vor îngădui să-l asculte ori de câte ori şi-o va pune la ureche.

  Acest gen de închipuire fantezistă era un joc pe care-l jucau încă din copilărie. Qing-Jao uită de spaima ei şi se gândi repede la un răspuns.

  — Nu, zeii vor păstra atingerea îmbrăţişării noastre şi din ea vor ţese un şal, pe care ea îl va purta pe umeri când iarna va veni în ceruri.

  Se simţea uşurată, oricum, pentru că tatăl ei nu spusese da. Spera doar ca mama să fi auzit jurământul ei. Poate că nu-l auzise şi atunci nu va mai fi atât de dezamăgită când fiica ei va da greş.

  Tata o sărută, apoi se ridică.

  — Acum eşti gata să-ţi primeşti însărcinarea, spuse el.

  O luă de mână şi o conduse la masa lui. Rămase lângă el când se aşeza pe scaun; nu era cu mult mai înaltă, în picioare, decât era el aşezat pe scaun. Probabil că nu atinsese încă înălţimea maturităţii, dar spera să nu mai crească mult. Nu dorea să ajungă precum acele femei înalte, mătăhăloase, care cărau poveri grele pe câmpuri. „Mai bine să fii un şoarece decât un porc”, îi spusese Mu-Pao cu ani în urmă.

  Tata făcu să apară pe afişaj o hartă stelară. Recunoscu de îndată zona. Era centrată pe sistemul stelar al Lusitaniei, deşi scara de reprezentare era prea mică pentru a permite vizualizarea planetelor.

  — Lusitania se află în centru, zise ea.

  Han Fei-Tzu încuviinţă din cap şi tastă alte câteva comenzi.

  — Acum, fii atentă la asta, spuse el. Nu la afişaj, ci la mişcarea degetelor mele. Asta, plus identificarea vocală vor constitui parola care îţi va permite accesul la informaţiile de care vei avea nevoie.

  Îl urmări în timp ce tasta: „Clica 4”. Recunoscu imediat aluzia. Străbuna de suflet a marnei sale fusese Jiang-Qing, văduva primului împărat comunist, Mao Ze-Dong. Când Jiang-Qing şi aliaţii săi au fost înlăturaţi de la putere, Conspiraţia Laşilor i-a înjosit dându-le numele de ocară „Clica celor Patru”. Mama lui Qing-Jao fusese o adevărată fiică-de-suflet a acelei mari martire din trecut. Iar acum, Qing-Jao va fi în măsură să o cinstească şi mai mult pe cea care fusese străbuna de suflet a mamei sale, ori de câte ori va tasta codul de acces. Fusese un gest binevoitor din partea tatei să aranjeze astfel lucrurile.

  Pe afişaj îşi făcură apariţia mai multe puncte verzi. Le numără rapid, aproape fără să gândească: erau nouăsprezece, îngrămădite la o oarecare distanţă de Lusitania, dar înconjurând-o din toate direcţiile.

  — E Flota Lusitania?

  — Acestea au fost poziţiile navelor cu cinci luni în urmă. Tastă o nouă comandă şi punctele verzi dispărură. Iar acestea sunt poziţiile lor de astăzi.

  Qing-Jao căută cu privirea, dar nu văzu nicăieri vreun punct verde. Totuşi, era limpede că tata se aştepta ca ea să vadă ceva.

  — Au ajuns deja la Lusitania?

  — Navele sunt acolo unde le vezi, spuse tata. Cu cinci luni în urmă, flota a dispărut.

  — Şi unde s-a dus?

  — Nimeni nu ştie.

  — A fost o revoltă?

  — Nimeni nu ştie.

  — Toată flota?

  — Absolut toate navele.

  — Ce-ai vrut să spui când ai zis că au dispărut?

  Tata îi aruncă o privire, zâmbind.

  — Bine gândit, Qing-Jao. Ai pus întrebarea cuvenită. Nimeni nu le-a văzut, căci toate se aflau în adâncurile spaţiului. Nu au dispărut fizic. Din câte ştim, s-ar putea ca ele să-şi urmeze şi acum traiectoriile stabilite. Au dispărut numai în sensul că am pierdut în întregime contactul cu ele.

  — Ansiblurile?

  — Au tăcut. Toate în acelaşi interval de trei minute. Nici o transmisie nu a fost întreruptă. Se termina una, după care următoarea nu mai ajungea.

  — Toate legăturile navelor cu toate planetele? E imposibil. Nici chiar o explozie – dacă s-ar produce vreodată una atât de mare – nu putea să cauzeze o dispariţie unică, pentru că navele erau atât de larg răspândite în jurul Lusitaniei.

  — Ei bine, este posibil, Qing-Jao. Dacă-ţi poţi imagina un eveniment atât de catastrofal – este posibil ca steaua Lusitaniei să fi devenit o supernovă. Vor trece decenii până când vom observa lumina exploziei, chiar pe planetele cele mai apropiate. Necazul e că ar fi cea mai improbabilă supernovă din istorie. Nu imposibilă, ci improbabilă.

  — Şi ar trebui să existe nişte semne prevestitoare, modificări ale stării stelei. Au detectat ceva instrumentele de pe nave?

  — Nu. Tocmai de aceea nu credem că a fost vorba de vreunul din fenomenele astronomice cunoscute. Savanţii nu au putut găsi nici o explicaţie. Încercăm să anchetăm povestea ca pe un act de sabotaj. Am căutat urme ale pătrunderii în computerele ansiblurilor. Am scormonit în toate dosarele de personal de pe nave, în căutarea unor posibile conspiraţii în rândul echipajelor. S-au efectuat criptoanalize ale tuturor comunicaţiilor de pe fiecare navă, căutându-se schimburi de mesaje între conspiratori. Autorităţile militare şi guvernamentale au analizat tot ceea ce au găsit de cuviinţă să analizeze. Poliţiile de pe toate planetele au desfăşurat anchete… Am verificat trecutul tuturor operatorilor de ansiblu.

  — Cu toate că nici un mesaj nu a mai fost transmis, ansiblurile au rămas conectate?

  — Tu ce crezi?

  Qing-Jao roşi.

  — Bineînţeles că trebuie să fi rămas conectate, chiar dacă împotriva flotei ar fi fost folosit un dispozitiv D. M., deoarece sunt conectate prin intermediul unor fragmente de particule subatomice. Rămân neafectate chiar dacă întreaga astronavă e prefăcută în praf şi pulbere.

  — Nu trebuie să te simţi ruşinată, Qing-Jao. Înţelepţii nu sunt înţelepţi pentru că nu fac greşeli, ci pentru că şi le corectează de îndată ce le recunosc.

  Cu toate acestea, Qing-Jao roşise acum dintr-un alt motiv. Sângele înfierbântat îi pulsa cu putere în tâmple pentru că abia acum pricepuse în ce avea să constea misiunea încredinţată de tatăl ei. Dar era imposibil. Nu putea să-i dea ei o misiune pe care mii de oameni mai vârstnici şi mai înţelepţi nu reuşiseră s-o îndeplinească.

  — Tată, şopti ea. Care e misiunea?

  Încă mai spera să fie vorba de vreo problemă minoră legată de dispariţia flotei. Dar înţelese că speranţa ei era zadarnică, chiar înainte ca el să-i răspundă.

  — Trebuie să descoperi toate explicaţiile posibile pentru dispariţia flotei şi să calculezi posibilităţile pentru fiecare în parte. Congresul Stelar trebuie să înţeleagă cum s-a întâmplat şi să ia măsurile necesare pentru a nu se mai întâmpla niciodată.

  — Dar, tată, am numai şaisprezece ani. Nu sunt oare atâţia alţii mai înţelepţi decât mine?

  — Probabil că toţi sunt prea înţelepţi ca să încerce să îndeplinească această misiune, iar tu eşti îndeajuns de tânără ca să nu te consideri o înţeleaptă. Eşti îndeajuns de tânără să te gândeşti la lucruri imposibile şi să descoperi de ce pot să fie posibile. Mai presus de toate, zeii îţi vorbesc cu o limpezime extraordinară, copilul meu inteligent, magnific de strălucita mea dragă.

  Tocmai de acest lucru se temea: tatăl ei se aştepta ca ea să reuşească pentru că se afla în graţiile zeilor. Nu înţelesese cât de nevrednică o considerau zeii, cât de puţin o plăceau.

  Mai era şi o altă problemă.

  — Şi dacă reuşesc? Dacă aflu unde este Flota Lusitania şi restabilesc comunicaţiile? Nu va fi atunci vina mea dacă flota va distruge Lusitania?

  — E bine că primul tău gând reflectă compasiunea pentru poporul Lusitaniei. Te asigur, Congresul a promis să nu folosească dispozitivul D. M. decât dacă se dovedeşte a fi absolut inevitabil, dar e atât de improbabil încât nu pot să cred că se va întâmpla. Chiar dacă ar fi aşa, totuşi, Congresul va trebui să decidă. Cum spunea strămoşul meu de suflet: „Dacă pedeapsa înţeleptului e uşoară, asta nu se datorează compasiunii sale; dacă pedeapsa lui e severă, de vină nu e cruzimea sa; el nu face decât să respecte datina vremii sale. Împrejurările se schimbă o dată cu epoca, iar modalităţile de abordare a acestora se modifică în funcţie de împrejurări.” Poţi să fii sigură: Congresul Stelar va aborda problema Lusitaniei nu în funcţie de bunătate sau de cruzime, ci conform cu ceea ce este necesar pentru binele întregii omeniri. Iată de ce îi slujim pe conducători: pentru că ei îi slujesc pe oameni, care îi slujesc pe strămoşi, care îi slujesc pe zei.

  — Tată, am fost nevrednică să gândesc altfel, spuse Qing-Jao.

  Acum îşi simţea murdăria, nu era doar conştientă de existenţa ei. Simţea nevoia să-şi spele mâinile. Simţea nevoia să urmărească o fibră de lemn. Dar se abţinu. Avea să aştepte.

  „Orice aş face, îşi spuse ea, consecinţele vor fi îngrozitoare. Dacă dau greş, tata îşi va pierde prestigiul în faţa Congresului şi, prin urmare, în faţa întregii planete a Căii. Pentru mulţi, asta va fi dovedit că tata nu merită să fie ales după moarte drept zeu al Căii.

  Pe de altă parte, dacă reuşesc, consecinţa putea să fie Xenocidul. Chiar dacă hotărârea va aparţine Congresului, tot aş şti că eu am făcut posibil un asemenea lucru. Parţial, responsabilitatea îmi va aparţine. Indiferent ce fac, mă voi acoperi de ruşinea eşecului şi voi fi mânjită de nevrednicie.”

  Tatăl ei vorbi în aceeaşi clipă, ca şi cum zeii îi îngăduiseră să-i citească sufletul.

  — Da, eşti nevrednică, spuse el, şi chiar acum eşti mai departe nevrednică în gândurile tale.

  Qing-Jao roşi şi îşi înclină capul, ruşinată, nu pentru că tatăl ei îi citise cu atâta uşurinţă gândurile, ci pentru că fusese în stare să aibă nişte gânduri atât de nesupuse.

  Han Fei-Tzu îi puse cu blândeţe mâna pe umăr.

  — Dar sunt încredinţat că zeii te vor face vrednică, spuse el. Congresul Stelar are mandatul cerurilor, dar tu ai fost aleasă să-ţi urmezi propria cale. Poţi reuşi în această lucrare măreaţă. Vei încerca?

  — Voi încerca.

  „Şi totodată voi eşua, dar nimeni nu va surprins, cu atât mai puţin zeii, care îmi cunosc nevrednicia.”

  — Toate arhivele ţi se vor deschide în vederea cercetării, când îţi vei spune numele şi vei tasta parola. Dacă ai nevoie de ajutor, dă-mi de ştire.

  Qing-Jao a părăsit odaia tatei cu demnitate şi şi-a impus să urce cât mai încet treptele ce duceau la camera ei. Abia când a ajuns înăuntru şi a închis uşa s-a aruncat în genunchi şi a început să se târască pe podea. A urmărit fibrele lemnului până când abia a mai fost în stare să vadă. Nevrednicia ei era atât de mare încât nici atunci nu s-a simţit întru totul curată; s-a dus la spălător şi şi-a frecat mâinile până când a ştiut că zeii erau satisfăcuţi. De două ori servitorii au încercat s-o întrerupă cu prânzul şi cu nişte mesaje – de care puţin îi păsa —, dar când au înţeles că fata vorbea cu zeii, şi-au plecat capetele şi, tăcuţi, s-au furişat afară.

  Şi totuşi, nu spălatul mâinilor a făcut-o să se simtă în sfârşit curată, ci momentul în care a îndepărtat ultima rămăşiţă de incertitudine din sufletul ei. Congresul Stelar avea mandatul cerurilor. Ea trebuia să se purifice de orice îndoială. Orice intenţionau cu Flota Lusitania, cu siguranţă că voinţa zeilor era cea care avea să fie împlinită. Prin urmare, era de datoria ei să ajute la împlinirea ei. Şi dacă într-adevăr îndeplinea voinţa zeilor, atunci ei aveau să-i deschidă o cale de rezolvare a problemei. Ori de câte ori avea să gândească altfel, ori de câte ori cuvintele lui Demostene aveau să-i revină în minte, ea trebuia să le îndepărteze amintindu-şi că se supunea conducătorilor care aveau mandatul zeilor.

  Când mintea i s-a liniştit, avea palmele jupuite şi pline de sânge izvorât din straturile de piele crudă care ajunseseră atât la suprafaţă. „Iată cum se naşte înţelegerea adevărului, spuse ea. Dacă îndepărtez prin spălare suficiente straturi ale mortalităţii mele, atunci adevărul zeilor va ţâşni la lumină.”

  În cele din urmă, s-a simţit curată. Ceasurile erau înaintate şi avea ochii obosiţi. Cu toate acestea, s-a aşezat în faţa terminalului şi a început să lucreze.

  — Arată-mi rapoartele tuturor cercetărilor întreprinse până în prezent în legătură cu dispariţia Flotei Lusitania, începând cu cele mai recente.

  Aproape imediat, cuvintele au început să apară în spaţiul de deasupra terminalului, pagină cu pagină, aliniate asemenea unei coloane de soldaţi mărşăluind în front. Citea una dintre ele, apoi o dădea la o parte şi numaidecât pagina din spatele ei se deplasa mai în faţă, ca ea s-o poată citi. A lucrat astfel timp de şapte ore, până când nu a mai fost în stare să citească, şi atunci a adormit în faţa terminalului.

  Jane urmăreşte totul. Poate îndeplini un milion de activităţi, îşi poate împărţi atenţia simultan între o mie de lucruri diferite. Niciuna dintre aceste capacităţi nu este infinită, dar sunt atât de mari în comparaţie cu jalnica noastră capacitate de a face ceva în timp ce ne gândim la altceva, încât ar putea foarte bine să fie considerate astfel. Cu toate acestea, Jane are o limitare senzorială pe care noi nu o avem; sau, mai exact, noi suntem limitarea ei cea mai serioasă. Ea nu poate vedea sau şti nimic din ceea ce n-a fost introdus ca pură informaţie într-unul din computerele conectate la marea reţea interplanetară.

  Aceasta e o limitare mai neînsemnată decât aţi fi înclinaţi să credeţi. Jane are acces aproape instantaneu la semnalele de intrare neprelucrate de pe fiecare astronavă şi de pe aproape fiecare dispozitiv de spionaj monitorizat electronic. E adevărat însă că nu poate asista niciodată la certurile dintre îndrăgostiţi, la poveştile citite copiilor la culcare, la disputele din sălile de clasă, la bârfele de la cină sau la lacrimile de amărăciune vărsate pe ascuns. Ea nu cunoaşte decât acele aspecte ale vieţii noastre pe care le reprezentăm ca informaţii digitale.

  Dacă ai întreba-o care este numărul exact de oameni de pe planetele colonizate, ţi-ar oferi rapid o valoare bazată pe rezultatele recensămintelor combinate cu probabilităţile de natalitate şi de mortalitate pentru toate grupurile sociale de populaţie. În majoritatea cazurilor, ea poate asocia nume cu aceste cifre, deşi nu ţi-ar ajunge o viaţă pentru a citi lista. Iar dacă ai lua un nume care tocmai s-a întâmplat să-ţi treacă prin minte – de exemplu, Han Qing-Jao – şi ai întreba-o pe Jane „Cine e această persoană?”, ea ţi-ar oferi aproape imediat cifrele statistice vitale: data naşterii, cetăţenia, originea, înălţimea şi greutatea la ultima vizită medicală, rezultatele şcolare.

  Dar toate acestea sunt pentru ea nişte informaţii arbitrare, un zgomot de fond. Ştie că există, dar nu au nici o semnificaţie aparte. S-o întrebi despre Han Qing-Jao ar fi ca şi cum ai întreba-o despre o anumită moleculă din vaporii de apă dintr-un nor îndepărtat. Molecula e cu siguranţă acolo, dar nu există nimic special care s-o diferenţieze de milioanele de alte molecule din imediata ei vecinătate.

  Lucrul acesta a fost adevărat până în momentul în care Han Qing-Jao a început să-şi folosească computerul pentru a dobândi acces la toate rapoartele legate de dispariţia Flotei Lusitania. Abia atunci numele lui Qing-Jao a urcat rapid câteva niveluri în atenţia lui Jane, care a început să ţină o evidenţă strictă a tot ceea ce Qing-Jao făcea cu computerul ei. Astfel a devenit limpede pentru ea că Han Qing-Jao, deşi nu avea decât şaisprezece ani, urma să-i provoace necazuri mari: Han Qing-Jao, nelegată cum era de vreo birocraţie anume, neavând de urmărit scopuri ideologice personale sau de apărat interese ascunse, arunca o privire mai cuprinzătoare şi, prin urmare, mai periculoasă asupra tuturor informaţiilor care fuseseră colectate de toate agenţiile umane.

  Şi de ce era acest lucru periculos? Lăsase Jane în urmă nişte indicii pe care Qing-Jao le-ar fi putut găsi?

  Nu, fireşte că nu. Jane nu lăsase nici un indiciu. Se gândise să lase câteva, prin care dispariţia Flotei Lusitania să pară consecinţa unui act de sabotaj, a unei defecţiuni mecanice sau a vreunui dezastru natural. A fost nevoită să renunţe la ideea acesta fiindcă nu putea fabrica nici un fel de indiciu fizic. Tot ce putea face era să lase informaţii derutante în memoriile calculatoarelor. Niciuna din ele nu avea vreun analog fizic în lumea reală şi, prin urmare, orice săvănţel de inteligenţă medie şi-ar fi dat seama rapid că indiciile nu erau decât nişte informaţii false, menite să inducă în eroare. Apoi ar fi tras concluzia că dispariţia flotei trebuie să fi fost provocată de vreo agenţie care deţinea priorităţi de acces inimaginabile la sistemele de computere ce primiseră informaţiile „manufacturate”. În mod cert, aşa s-ar fi ajuns la descoperirea ei mult mai repede decât dacă nu lăsa nici un fel de probă.

  Fără doar şi poate, lipsa dovezilor fusese varianta cea mai bună şi, până când Qing-Jao şi-a început investigaţiile, a funcţionat foarte bine. Fiecare agenţie implicată în anchetă se ocupase numai de zonele în care se desfăşurau de regulă cercetările ei. Poliţia de pe multe planete a verificat toate grupurile de dizidenţi cunoscute (şi, în anumite ocazii, i-a torturat pe unii dintre dizidenţi până când aceştia au făcut mărturisiri complete dar inutile, moment în care anchetatorii şi-au completat rapoartele finale şi au declarat clasarea dosarelor). Autorităţile militare au căutat dovezi ale unei opoziţii de tip militar, în special astronave străine, dat fiind că păstrau amintiri vii despre invazia gândacilor, petrecută cu trei mii de ani în urmă. Savanţii au căutat dovezi ale vreunui fenomen astronomic invizibil şi neobişnuit prin care să se poată explica fie distrugerea flotei, fie întreruperea selectivă a comunicaţiilor prin ansiblu. Politicienii au căutat alţi politicieni pe care să poată da vina. Nimeni nu s-a gândit la Jane şi, în consecinţă, nimeni nu a găsit-o.

  Dar Han Qing-Jao aduna toate elementele, cu atenţie, sistematic, cercetând precis informaţiile. Era inevitabil ca ea să scoată la iveală dovada care, în cele din urmă, avea să demonstreze – şi să anuleze – existenţa lui Jane. Într-o exprimare simplificatoare, acea dovadă era absenţa oricărei dovezi. Nimeni nu o putea vedea, pentru că nimeni nu abordase investigaţia cu o minte metodică şi lipsită de prejudecăţi.

  Ceea ce Jane nu avea de unde să ştie era faptul că răbdarea aparent inumană a lui Qing-Jao, atenţia ei meticuloasă faţă de detalii, perseverenţa cu care reformula şi reprograma cercetările ei computerizate, toate acestea deci erau rezultatul orelor petrecute în genunchi, aplecată peste o podea de lemn, urmărind cu atenţie o fibră de la un capăt la celălalt al scândurii, de la un perete la celălalt al încăperii. Jane nu avea nici măcar un început de bănuială că tocmai această lecţie măreaţă învăţată de la zei făcea din Qing-Jao adversarul ei cel mai de temut. Jane nu ştia decât că, la un moment dat, acest cercetător pe care-l chema Qing-Jao avea probabil să-şi dea seama de lucrul pe care nimeni nu-l înţelesese cu adevărat, şi anume că toate explicaţiile imaginabile pentru dispariţia Flotei Lusitania fuseseră deja în întregime eliminate.

  În acel moment, o singură concluzie ar mai fi rămas: o anumită forţă, nemaiîntâlnită nicicând în istoria omenirii, avea puterea fie să provoace dispariţia simultană a astronavelor unei flote răspândite pe o arie vastă, fie – la fel de improbabil – să facă în aşa fel încât toate ansiblurile flotei să înceteze simultan să funcţioneze. Şi dacă aceeaşi minte metodică începea apoi să treacă pe o listă toate forţele posibile care aveau o asemenea putere, în cele din urmă nu se putea să n-o numească pe singura adevărată: o entitate independentă ce trăia printre… ba nu, care era compusă din razele filotice ce conectau toate ansiblurile. Pentru că această idee era adevărată, nu putea fi eliminată, oricâte analize logice şi cercetări s-ar fi efectuat. Urma etapa în care cineva avea să acţioneze în mod cert pe baza descoperirii lui Qing-Jao şi avea să declanşeze distrugerea lui Jane.

  Aşadar, Jane urmărea cercetările lui Qing-Jao cu o fascinaţie crescândă. Această fiică a lui Han Fei-Tzu, în vârstă de şaisprezece ani, înaltă de 160 de centimetri şi cântărind 39 de kilograme, făcând parte din clasa socială şi intelectuală cea mai de sus a populaţiei chineze taoiste de pe planeta Calea, era prima fiinţă omenească întâlnită de Jane care se apropia de meticulozitatea şi precizia unui computer şi, prin urmare, de Jane însăşi. Cu toate că Jane putea efectua într-o oră un studiu care lui Qing-Jao îi lua săptămâni şi luni de zile, adevărul periculos era că fetiţa desfăşura aproape exact aceeaşi anchetă pe care Jane însăşi ar fi efectuat-o. În consecinţă, Jane nu avea nici un motiv să presupună că, până la urmă, Qing-Jao nu va ajunge la concluzia la care ar fi ajuns ea însăşi. Aşadar, Qing-Jao era duşmanul cel mai periculos al lui Jane, care nu avea cum s-o oprească – cel puţin fizic. Dacă încerca să-i blocheze accesul la informaţii, nu făcea altceva decât s-o conducă mai rapid la dovada existenţei lui Jane. În locul opoziţiei făţişe, Jane a căutat o altă cale de a-şi opri inamicul. Nu înţelegea totalitatea naturii umane, dar Ender o învăţase că pentru a opri o fiinţă omenească de la întreprinderea unui anumit lucru, trebuie să găseşti o modalitate de a o face să nu-l mai dorească.

  Varelse

  — CUM REUŞIŢI să comunicaţi direct cu mintea lui Ender?

  — Acum când ştim unde se află, e ceva la fel de natural ca şi procesul de hrănire.

  — Cum l-aţi găsit? Eu n-am fost niciodată în stare să comunic direct cu mintea cuiva care n-a trecut în a treia viaţă.

  — L-am găsit prin intermediul ansiblurilor şi a electronicii asociate acestora; astfel am determinat poziţia din spaţiu a trupului său. Ca să ajungem la mintea lui, a trebuit să ne extindem în haos îi să formăm o punte.

  — O punte?

  — O entitate tranzitorie, care se aseamănă în parte cu mintea lui, în parte cu a noastră.

  — Dacă aţi putut ajunge la mintea lui, de ce nu l-aţi împiedicat să vă distrugă?

  — Creierul omenesc este foarte ciudat. Înainte de a putea înţelege ceea ce am găsit acolo, înainte de a învăţa cum să comunicăm cu spaţiul acesta contorsionat, toate surorile şi mamele mele au dispărut. Am continuat să-i studiem mintea în toţi aceşti ani în care am aşteptat în coconii noştri, până când ne-a găsit; după ce a sosit am reuşit să comunicăm direct cu el.

  — Ce s-a întâmplat cu puntea pe care aţi făcut-o?

  — Nu ne-am mai gândit la ea. Probabil că mai există pe undeva, în spaţiu.

  Noua specie de cartofi era pe moarte. Ender văzu cercurile brune revelatoare de pe frunze, plantele frânte acolo unde tulpinile deveniseră atât de fragile încât cea mai slabă adiere le îndoise până când cedaseră.

  De dimineaţă, toate fuseseră sănătoase. Apariţia acestei boli fusese atât de bruscă, efectele ei atât de devastatoare, încât de vină putea fi doar virusul descolada.

  Ela şi Novinha aveau să fie dezamăgite, căci îşi puseseră mari speranţe în această specie nouă de cartofi. Ela, fiica vitregă a lui Ender, lucrase la o genă care să provoace fiecare celulă dintr-un organism să producă trei substanţe chimice diferite, cunoscute ca inhibitoare sau anihilatoare ale virusului descolada. Novinha, soţia lui Ender, obţinuse o genă care să facă impermeabile nucleele celulelor la orice moleculă mai mare de o zecime din lungimea virusului. La această specie de cartofi, ele altoiseră amândouă genele şi, când primele teste au demonstrat că ambele caracteristici prinseseră „rădăcini”, Ender dusese răsadurile la ferma experimentală şi le plantase. Împreună că ajutoarele sale, se ocupaseră de îngrijirea lor în ultimele şase săptămâni. Totul păruse să fie în ordine.

  Dacă experimentul reuşea, tehnica putea fi aplicată la toate plantele şi animalele de care oamenii de pe Lusitania depindeau pentru asigurarea hranei. Numai că virusul descolada era mult prea deştept: până la urmă, reuşea să le dejoace toate stratagemele. Totuşi, şase săptămâni era mai bine decât ciclul normal de două-trei zile. Poate se aflau pe o pistă bună.