Ziua, Hoblyn călărea liber, îl legam numai pe timpul nopţii. Doar răspundea cu propria-i viaţă pentru adevărul mărturisirilor sale.

  Mai e mult până la Skettel-Pik şi Head-Pik? mi se adresă Marshall.

  Poate că am atinge munţii chiar mâine, dacă, potrivit spuselor lui Hoblyn, n-am fi obligaţi să cotim spre dreapta.

  Oare n-ar fi mai bine să mergem de-a dreptul în munţi, ca să dăm de Fred Morgan?

  În orice caz, de-a dreptul nu e bine; s-ar putea să fim observaţi. Morgan e cu siguranţă acolo: calendarul arată paisprezece august. Patrik, însă, cred că a luat-o către vâlceaua unde capitano îşi ţine banii. Şi acolo unde e fiul, s-ar putea să vină şi tatăl. De altfel, Patrik n-are decât un avans de cel mult câteva ore; doar ne-am ţinut strâns pe urmele lui. Astă-noapte a poposit la şase mile de aici; vasăzică, dacă a pornit în zori, o dată cu noi, trebuie să fie acum la cel mult trei ore înaintea noastră.

  Have care! Atenţie! exclamă deodată Sam, care călărea în faţă. Colo, la marginea pădurii, văd o creangă verde pe jos. Înseamnă că a fost ruptă de curând; a trecut cineva nu de mult pe-aici.

  Ne apropiarăm şi sărirăm din şa. Sam ridică de jos creanga, o examina, apoi mi-o întinse şi mie.

  Ia uită-te, Charlie, la drăcia asta, ca să zic aşa.

  Hm, pun prinsoare că a fost ruptă abia acum un ceas.

  Exact, aşa cred şi eu. Iată şi urme de paşi, observi?

  Mă aplecai să le examinez mai îndeaproape.

  Doi bărbaţi. Stai să le măsurăm!

  Scosei din buzunar două beţişoare pe care însemnasem măsura urmelor lăsate de Patrik şi de însoţitorul său pe locul primului popas.

  Ei sunt! Exact tălpile lor! Nu mai înaintăm!

  Ai dreptate. Să nu simtă că ne ţinem după ei. Dar dacă au descălecat aici, înseamnă că aii un anume plan, un scop. Iată, colo şi-au lăsat caii; pământul e scormonit cu copitele. Iar dincoace urme de paşi care duc în pădure. Hai să vedem!

  Ceilalţi trei rămaseră să ne aştepte, iar noi pătrunserăm sub bolţile pădurii. Făcurăm o bună bucată de drum până când Sam, care mergea în faţă, se opri. Dăduse de un strat de muşchi călcat şi bătătorit. Parc-ar fi săpat cineva pământul dedesubt, apoi l-ar fi netezit şi acoperit cu muşchi. Mă aplecai şi dădui muşchiul la o parte.

  Un târnăcop! constată Sam cu uimire.

  Da, da, aici a stat un târnăcop.

  Sub stratul de muşchi, pe fundul unei adâncituri, se vedea conturul exact al uneltei.

  Vasăzică, l-au scos de aici. Dar cine l-o fi ascuns? cugetă cu glas tare Sam.

  E lesne de dedus. După ce capitano şi locotenentul au îngropat banii şi au părăsit vâlceaua, târnăcopul trebuie să-i fi incomodat; de aceea l-au ascuns aici. În orice caz trebuie să găsim la marginea pădurii vreun semn pe care l-or fi lăsat pentru orientarea lor la o eventuală întoarcere; vor avea nevoie de târnăcop ca să dezgroape comoara.

  Aşezai muşchiul la loc şi mă dusei să examinez copacii de la liziera pădurii. Într-adevăr, doi copaci, unul pe dreapta, celălalt pe stânga urmelor purtau fiecare câte trei crestături în cruciş, iar câte trei crengi de jos fuseseră rupte.

  Ce concluzie tragi de-aici? Te ajută capul, Charlie?

  Ca şi pe tine şi pe oricare altul. Problema e uşor de rezolvat: Patrik are într-adevăr intenţia să se ducă în vâlcea.

  Trebuie să i-o luăm numaidecât înainte. Mă întreb însă dacă se îndreaptă direct spre vâlcea, sau îl caută mai întâi pe tată-său.

  Asta, putem s-o aflăm imediat.

  Mai e mult până cârmeşte drumul vostru de la fluviu şi dă în vâlcea? mă adresai lui Hoblyn.

  Cel mult două ore, dacă mi-aduc bine aminte.

  Atunci, să mai întârziem aici! Dintr-o pricină sau alta, Patrik poate să se fi oprit undeva, înaintea noastră, şi atunci ne observă la sigur.

  All right! Să mai stăm. Dar să nu comitem imprudenţa pe care a comis-o el, şi să lăsăm caii de capul lor. Ia, mânaţi-i după copaci! Şi să mai îmbucăm ceva, că tot n-am pus nimic în gură de la răsăritul soarelui.

  Îi făcurăm pe plac şi ne aşezarăm pe muşchiul moale. Dar nici nu apucarăm să ne scoatem merindele, că Hoblyn tresări şi arătă cu mâna printre copaci:

  Domnilor, vedeţi strâmtoarea de colo? Parc-am zărit sus de tot ca un vârf de suliţă lucind la soare, un vârf de oţel.

  Imposibil protestă Sam. Cum să observi vârful unei suliţe de la o asemenea distanţă?

  Şi totuşi, Sam intervenii eu nu-i deloc imposibil, dacă privirea cade întâmplător exact pe punctul cu pricina, fie el cât de mic. Dar asemenea suliţe nu poartă decât indienii…

  Vasăzică, ar trebui ca…

  În acel moment zării şi eu două puncte scânteietoare, unul sus, celălalt puţin mai jos.

  Oameni buni, ăştia nu pot fi decât indieni zisei eu. Mare noroc că ne-am adăpostit aici! Dacă mai mergeam, ne prindeau în toată legea; doar ne bătea soarele în faţă.

  Îmi pusei luneta la ochi şi cercetai strâmtoarea. Tabloul ce mi se oferi nu putea decât să-mi stârnească cea mai gravă îngrijorare.

  Priveşte şi tu, Sam! Uită-te atent: sunt cel puţin o sută cincizeci de inşi.

  Sam apucă luneta, o duse la ochi, apoi o trecu lui Bernard.

  Poftim, master Marshall! Admiraţi-i pe roşii ăştia! Aţi mai întâlnit vreodată comanşi?

  Încă nu. Sunt comanşi?

  Da răspunse Sam hotărât. Judecând după regiune, ar putea să fie şi apaşi; numai că aceştia poartă chica într-alt fel. Observaţi că sunt vopsiţi în roşu şi albastru? Ei, asta înseamnă că se duc la război. De aceea şi-or fi ascuţit vârfurile suliţelor. Fiecare războinic va fi având în tolba lui câteva săgeţi otrăvite cu care eu nu simt nici o nevoie să fac cunoştinţă, ca să zic aşa. Tu ce crezi, Charlie? Ce se întâmplă dacă trec pe-aici?

  Ne observă, fără doar şi poate.

  Măi, de-am putea să ştergem cât de cât urmele, să dăm la o parte creanga aceea ruptă şi s-o tulim! Dar nu văd cum!

  Nici nu ne-ar fi de prea mare folos, pentru că mai îndărătul nostru tot ne-ar descoperi urmele şi ar face cale-ntoarsă.

  Ştiu, ştiu. Însă am câştiga timp şi, până să se întoarcă ei, ne-am pune la adăpost.

  Ai şi tu dreptate. Urmele copitelor sunt chiar pe margine. Poate reuşim să le ştergem.

  În spatele meu se afla un lăstar de molid, subţire, uscat. Îl retezai şi-mi făcui un fel de undiţă cu care pescuii creanga buclucaşă. Adunai apoi ace uscate de brad şi le presărai pe locul unde stătusem, deşi urmele erau şi aşa foarte puţin vizibile; numai un ochi de indian ar fi fost în stare să le observe.

  Să vedem dacă ne ajută la ceva. Pe mine, unul, nu m-ai îmbrobodi cu asemenea procedee vorbi Sam fălos.

  Şi de ce?

  Păi, de când produce arţarul, ca să zic aşa, ace de molid?

  Într-adevăr, chiar în locul cu pricina creştea un arţar; dar nu mai aveam ce face. Indienii îmi absorbeau toată atenţia. Ajunseseră tocmai la capătul de jos al strâmtorii, se opriră acolo şi trimiseră trei călăreţi în recunoaştere.

  High-day, slavă Domnului, nu vin spre noi! exclamă Sam plin de bucurie.

  De unde ştiţi? se amestecă Bernard.

  Explică-i tu, Charlie, că tot îţi place să-l instruieşti.

  Foarte simplu. Din grupul lor de recunoaştere, doi au luat-o paralel cu fluviul, în jos, iar cel de-al treilea se îndreaptă spre albia apei. Aşadar au intenţia să treacă pe malul celălalt. Pe aici, însă, nu se vor abate, altminteri n-ar fi luat-o în jos, ci în sus. Primii doi au sarcina să controleze dacă totul e în regulă, dacă nu se văd ceva urme, iar al treilea va stabili dacă Rio Pecos poate fi traversat în acest loc.

  Curând, cei trei indieni se întoarseră din misiunea lor; păreau să fi adus veşti bune, deoarece trupa porni numaidecât în direcţia fluviului. Acum îi puteam număra cu ochiul liber şi se dovedi că le apreciasem forţele mai curând în minus decât în plus. Erau nişte flăcăi sănătoşi, zdraveni, care păreau să facă parte din două triburi sau aşezări diferite, deoarece erau conduşi de două căpetenii.

  Aia doi cu pene de vultur sunt şefii? întrebă Bernard.

  Da.

  Auzisem că şefii lor nu călăresc decât pe cai albi.

  Albi? Ha-ha-ha! râse cu poftă Sam.

  Eşti prost informat îl lămurii eu pe tânărul Marshall. La noi, în lumea veche, se găseşte, într-adevăr, câte un general care nu încalecă decât pe favoritul său alb. Aici, însă, nu e aşa. Indianul nu prea ţine la caii de culoare deschisă. Calul alb, putând fi lesne observat, îndepărtează vânatul, iar în caz de război te trădează inamicului. Doar iarna, când zăpada serveşte de camuflaj, se întâmplă să fie folosiţi şi caii bălani, în care caz călăreţul se acoperă şi el cu o pânză albă. Am încercat personal trucul acesta sus, la Nord-Park.

  Între timp, caii indienilor coborâseră de pe mal şi, deşi apa era repede, călăreţii ţinură atât de precis direcţia, încât ajunseră dincolo cu o abatere de numai câţiva coţi. Se procedă apoi la o nouă recunoaştere, după care întregul detaşament se puse în mişcare.

  Acuma puteam să respirăm uşuraţi; scăpasem de o primejdie destul de serioasă. Sam îşi mângâie iapa:

  Ei, bătrâne, ce-ai fi zis dacă roşii ţi-ar fi tăiat ţie coada şi mie urechile? Ha-ha-ha! Noroc că treaba asta s-a petrecut mai demult! Dar, Charlie dragă, ce se întâmplă acum cu Patrik şi cu stakeman-ul lui, ca să zic aşa? Indienii or să le descopere cu siguranţă urmele.

  N-or să se atingă de el răspunse în locul meu Hoblyn.

  Nu? Păi de ce?

  Fiindcă se cunosc. Aceştia sunt comanşii din tribul Racurroh cu care Patrik şi capitano au fumat pipa păcii. Ştiţi, multe din lucrurile acelea le cumpărau ei…

  Asta-i rău, ar putea să facă front comun împotriva noastră se îngrijoră Sam.

  Mă rog, aşteptăm şi vedem îl îmbărbătai eu. Patrik se va feri să-i aducă în vâlcea. Cel mult va întârzia din politeţe câteva ceasuri ca să fumeze calumetul cu căpeteniile lor. Apoi îşi va vedea de drum.

  Mă lipii de un copac şi privii în zare, ca să văd ce fac indienii. Aceştia dispăruseră la cotul fluviului, după munţi. Dar când îmi aruncai privirea în susul apei, mă trăsei repede îndărăt. Sam observase mişcarea şi întrebă:

  Ce-i? Mai vin şi alţii?

  Se pare că da! În orice caz, am văzut unul la strunga de colo.

  Sam, care păstrase la el luneta, o duse repede la ochi.

  La naiba! izbucni el. Ai dreptate. Dar nu văd decât un singur om. Poate că ceilalţi stau în spatele lui. Aha, ce văd? Un apaş, ca să zic aşa!

  Zău?

  Exact! Şi încă o căpetenie! Are părul lung de-i cade până pe spinarea calului. Iată-l, se îndreaptă spre fluviu, vrea să treacă dincoace.

  Dă-mi luneta!

  Mi-o dădu, însă, din păcate, nu mai văzui nimic; călăreţul coborâse în apă şi o ridicătură de pământ mi-l acoperea cu totul.

  Ştii tu, Charlie, cum vine asta? chibzui Sam. Comanşii, fără să ştie, sunt urmăriţi de apaşi, iar conducătorul apaşilor a luat-o înainte, ca să nu-i piardă din ochi pe adversari. Dar e deştept, al dracului! N-a apucat-o chiar pe urmele lor, ci alături, pe strungă. Daţi-vă, bre, mai înapoi! Apaşii ăştia au nişte ochi teribili. Şi astupaţi nările cailor, să nu sforăie când îl vor simţi pe indian! Că de venit, vine cu siguranţă. Cât despre Tony a mea, nici o grijă: are ea destule grăunţe în cap! Ei, linişte!

  Nu-l vedeam pe apaş; terenul ne împiedica vederea. Dar nu trecură nici cinci minute, că şi auzirăm tropotul calului său.

  Ceilalţi se traseră repede îndărăt; eu însă mă pitii după o tufă mare. Apaşul venea încet, examinând cu atenţie pământul dedesubt. Observase cumva nişte fire de iarbă călcate sau vreun alt semn? Aşa se părea. Şi iată că se opri chiar în dreptul meu studiindu-mi opera stratul din ace de brad improvizat adineauri şi, cuprins de bănuială, sări de pe cal cu tomahawkul în mână.

  Trage, Charlie! mă îndemnă în şoaptă Sam.

  Eu însă, pe cât de iute descălecase indianul, pe atât de repede ieşii din ascunziş. Braţul lui se înălţă, gata să izbească necruţător.

  Winnetou! strigai eu, apropiindu-mă. Vrea oare marele conducător al apaşilor să-l omoare pe fratele său?

  Braţul îi căzu şi ochii lui noptatici se luminară duios:

  Charlie!

  Nu-mi rosti decât numele, dar în glasul lui simţii o mare bucurie, pe care indienii şi-o stăpânesc de obicei cu discreţie.

  Apoi viteazul apaş mă strânse în braţe şi mă lipi de pieptul său.

  Fireşte că şi eu mă bucuram nespus de această întâlnire. După ce ne privirăm câteva clipe în tăcere, întrebai:

  Ce caută fratele meu tocmai aici, lângă Rio Pecos?

  Winnetou îşi vârî tomahawkul în brâu şi răspunse:

  Puricii au părăsit tabăra comanşilor ca să le dea apaşilor sângele acestora. Marele Spirit spune însă că Winnetou le va trage pielea de pe cap! Şi fratele meu alb ce face pe-aici? Doar îmi spunea acum câteva luni că se întoarce peste apa cea mare, la wigwamul său părintesc, pentru ca apoi să plece în deşertul acela mai mare şi mai crunt decât Mapimi şi Estaccado?

  Am şi fost acasă. Am fost şi în Sahara. Dar duhul preriei mă cheamă şi ziua, şi în visurile nopţii. I-am ascultat glasul şi m-am întors.

  Fratele meu alb a făcut bine! Inima preriei e largă şi darnică; viaţa şi moartea se cuprind în ea. Cine a simţit o dată bătaia acestei inimi, chiar de-ar pleca, tot va fi să se întoarcă. Howgh!

  Îşi luă calul de căpăstru şi veni cu mine până sub copaci. Abia aici dădu cu ochii de însoţitorii mei. Dar în ciuda faptului că nu-i pomenisem de prezenţa lor, nu se arătă deloc surprins, ci se făcu că nu-i observă. Băgă mâna sub oblâncul şeii, scoase pipa şi punga cu tutun şi se aşeză cu gravă demnitate.

  Winnetou a fost departe, în miazănoapte, la apa cea mare, ca să aducă humă sfântă pentru calumet. Charlie e primul om care va fuma cu Winnetou din această pipă.

  Mai sunt aici şi alţii care ar vrea să fumeze cu fratele meu roşu.

  Winnetou nu fumează decât cu bărbaţii viteji, care nu ascund viclenia în inimă şi minciuna în cuvânt. Dar el ştie că fratele său alb n-are legături cu oameni netrebnici.

  A auzit oare căpetenia apaşilor de Sans-ear, iscusitul şi neînfricatul vânător?

  Winnetou îl ştie din auzite, dar la faţă nu l-a văzut. Sans-ear e viclean ca şarpele, isteţ ca vulpea şi viteaz ca jaguarul. El îi omoară pe indieni şi-i înseamnă pe răbojul puştii! Dar eu ştiu că nişte indieni i-au ucis soţia şi copilul, şi că el nu-i omoară decât pe cei ticăloşi. Îi văd aici iapa. De ce nu se arată Sans-ear ca să fumeze cu Winnetou pipa păcii?

  Sam se ridică de la locul lui şi se apropie de Winnetou. Se vedea că e oarecum tulburat în faţa bărbatului pe care îl ştia drept cel mai vestit, mai netemător şi mai drept războinic al savanelor.

  Fratele meu roşu a rostit adevărul: eu nu-i omor decât pe cei răi, pe cei buni îi ajut spuse el cu modestie.

  Îi făcui semn şi lui Bernard Marshall:

  Căpetenia apaşilor să binevoiască a lumina cu ochiul său şi pe acest războinic. A fost, până nu de mult, un om foarte bogat; dar bandiţii i-au ucis tatăl şi l-au jefuit de diamante şi dolari. Ucigaşul e un alb şi se află aici, lângă Rio Pecos. El va fi să piară chiar de mâna acestui tânăr!

  Winnetou îi e frate şi îl va ajuta să-l prindă pe ucigaş. Howgh!

  Acest ultim cuvânt echivala cu un angajament solemn pe care avea să-l respecte cu sfinţenie. Câştigasem deci pentru Bernard un ajutor cum nu se poate mai preţios.

  Apaşul îşi umplu pipa şi-i dădu foc. După ce suflă de câte trei ori fumul spre cer şi spre pământ, îndreptă calumetul către cele patru puncte cardinale şi apoi mi-l întinse mie. Împlinii şi eu ceremonialul şi-i trecui pipa lui Sam. După ce fuma şi Marshall, pipa reveni la Winnetou. Atunci Sam. Îl întrebă:

  Are fratele meu roşu mulţi războinici cu el?

  Iuf!

  Aceasta e, după cum se ştie, o exclamaţie de mirare. Sam însă nu cunoştea pe-atunci modul de exprimare al apaşilor şi, bănuind că nu fusese înţeles, repetă întrebarea:

  Ziceam dacă fratele meu roşu are mulţi războinici cu el.

  Iuf! Fratele meu alb ar putea să-mi spună de câţi urşi e nevoie ca să strivească un muşuroi cu o mie de furnici?

  Păi, ajunge şi un urs!

  Şi de câţi crocodili ca să înghită o sută de broaşte?

  Ajunge un crocodil.

  Şi de câte căpetenii ale apaşilor e nevoie ca să ucidă un roi de ţânţari Racurroh? Când Winnetou dezgroapă securea războiului, el merge de unul singur, fără alţi oameni după el. Căci el nu e capul unui trib singuratic, ci regele tuturor apaşilor. Oriîncotro şi-ar întinde braţul, mii de războinici zoresc să-i împlinească poruncile; o mulţime de glasuri aleargă spre el ca să-i spună ce fac fiii comanşilor; sumedenie de cuţite şi tomahawkuri vin să-l doboare pe duşman.

  Apoi tânărul şi viteazul şef al apaşilor mi se adresă mie:

  Bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul, Charlie! Dar, te rog, spune-mi ce urmăreşti aici împreună cu aceşti oameni ai tăi?

  Îi înfăţişai pe scurt, dar exact motivele care ne aduseseră la Rio Pecos. Winnetou ascultă atent şi stătu o vreme cu ochii în jos. Trăgând ultimul fum, îşi prinse calumetul la gât şi se sculă în picioare:

  Fraţii mei albi să binevoiască a veni după mine!

  Îşi scoase calul din pădure şi sări în şa. Încălecai şi eu şi plecarăm în trap rapid. Apaşul călărea un murg osos, costeliv, pe care îl cunoşteam mai demult. Arăta ca o gloabă de ham muncită, prăpădită, şi numai un cunoscător ca Winnetou s-ar fi putut hotărî să-l folosească la călărie. Calul acesta era neîntrecut la galop statornic la trap, răbdător, neobosit la pas şi avea un suflu inepuizabil. Ca inteligenţă, nu era cu nimic mai prejos decât iapa lui Sam, iar cu copitele-i tari ca oţelul punea nu o dată pe goană sălbăticiuni primejdioase ca lupul sur sau puma. Când îl încăleca, Winnetou şi murgul lui păreau un trup şi un suflet, o singură voinţă şi hotărâre. Nicicând animalul acesta deosebit de curajos, puternic şi iute, nu a ostenit să-şi slujească stăpânul în cele mai grele situaţii.

  Dând de urmele comanşilor, înţeleserăm că hoarda se simţise aici sigură şi la largul ei: nu făcuse nici cel mai mic efort să le şteargă. Călărirăm aşa preţ de un ceas, oprindu-ne la fiece cot, ca să scrutăm împrejurimile. Eram tocmai pe punctul de a cârmi iarăşi pe după un pâlc de arbori, când apaşul trase puternic de frâu.

  Arătă cu dreapta înainte, iar cu stânga ne făcu semn să tăcem din gură, să fim atenţi. Îmi încordai privirea şi nu văzui nimic neobişnuit.

  Winnetou însă îşi atârnă puşca de oblâncul şeii, scoase cuţitul de vânătoare, descăleca şi, fără a rosti măcar un cuvânt, dispăru în pădure.

  Ce să fie, Charlie? întrebă Sam nedumerit.

  Habar n-am.

  Original tip Winnetou ăsta! Nu putea să ne spună şi nouă despre ce-i vorba?!

  N-ai auzit ce zicea adineauri: bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul. Adică prin faptă. Zărind ceva suspect, s-a dus să cerceteze mai îndeaproape situaţia. Ce nevoie să-ţi dea lămuriri verbale, de vreme ce acţionează sub ochii tăi…!

  Massa, oh, auzit, massa? interveni Bob.

  Ce?

  Strigat om!

  Unde?

  Aici, după colţ asta.

  Mă uitai întrebător la ceilalţi, dar nimeni nu auzise nimic. Se putea, totuşi, ca negrul să aibă dreptate.

  Deodată răsună şi îl auzirăm acum cu toţii glasul ciudat al unui wipp-por-will. Oricare altul ar fi fost convins că e într-adevăr glasul acestei păsări, dar eu ştiam că nu era decât o imitaţie perfectă realizată de Winnetou. De acest semnal ne folosisem cândva în expediţiile noastre comune.

  Un wipp-por-will spuse Sam. Aş fi curios, ca să zic aşa, pe unde nu se găseşte soiul ăsta de gaiţe.

  Ba te înşeli, Sam. E pentru întâia oară că auzi asemenea glas: ne cheamă Winnetou. Uite-l colo, la câteva sute de paşi în marginea pădurii. Haidem!

  Luai de căpăstru murgul apaşului şi pornii călare, însoţit de ceilalţi. După ce se convinse că i-am auzit chemarea, Winnetou dispăru imediat după copaci. Ajuns la locul cu pricina, descălecai şi intrai după el în pa dure. Îl găsii stând în picioare, iar jos, pe pământ, zăcea un tânăr legat cu propria lui cingătoare. Gemea şi privea în sus la Winnetou, cu nişte ochi îngroziţi.

  Fricosule! rosti cu dezgust apaşul. Şi, fără să adauge alt cuvânt, îi întoarse spatele.

  Tânărul capturat era un alb. Văzându-mă pe mine tot alb se însenină puţin la faţă. O undă de nădejde îi răcori sufletul, mai ales când se ivi şi Sam.

  Un alb, un yankeu! exclamă acesta din urmă. De ce fratele meu roşu îl tratează ca pe un duşman?

  Ochi rău! răspunse scurt Winnetou.

  Atunci un strigăt se auzi în spatele meu. Întorsei capul, şi-l văzui pe Marshall cum se uită stupefiat la prizonier.

  Holfert! Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici?

  Marshall! Master Marshall! se miră prizonierul la rândul său.

  Era deci o cunoştinţă de-a lui Bernard. Se părea însă că apariţia prietenului meu nu-i provoca o deosebită plăcere.

  Cine-i tânărul? întrebai.

  E din Knoxville, îl cheamă Holfert. A lucrat în magazinul nostru ne lămuri Bernard.

  Cum de ajunsese aici un fost angajat de-al lui Marshall? Ce căuta tocmai în aceste locuri, unde speram să-l găsim pe Morgan? Îmi veni o idee:

  Era în serviciul dumneavoastră când aţi lichidat întreprinderea?

  Da.

  Mă adresai atunci prizonierului:

  Master Holfert, te căutăm de mult. N-ai vrea să ne spui unde se află bunul dumitale amic Fred Morgan?

  Sunteţi detectiv, sir? izbucni acesta speriat.

  Profesia mea vei afla-o la timp. Dar pot să-ţi spun că n-am intenţia să mă ocup de dumneata în mod oficial, deoarece înclin să cred că ai căzut victimă unei momeli. Răspunde aşadar: unde-i Morgan?

  Dezlegaţi-mă şi vă voi spune totul, sir.

  Bernard asista la discuţie ca un martor cu totul uluit.

  De dezlegat nu poate fi vorba, dar o să-ţi slăbim niţel legăturile. Bob, ia vezi!

  Negrul ieşi în faţă şi se aplecă.

  Bob, şi tu eşti aici?! exclamă Holfert.

  Yes! Unde massa Bern’ acolo Bob. De ce nu rămânem massa Holfert de Lu’ville şi venit la munţi? De ce trebuim legat massa Holfert?

  Negrul desfăcu puţin legăturile, încât prizonierul reuşi să se salte în şezut. Eu continuai interogatoriul:

  Deci, pentru a treia oară: unde se află Morgan?

  În Head-Pik.

  Ai fost mult timp acolo, împreună cu el?

  Mai mult de o lună.

  Unde v-aţi întâlnit?

  Îmi poruncise să vin la Austin.

  Îţi poruncise? Prin urmare, sunteţi cunoştinţe vechi.

  Holfert tăcu. Eu scosei pistolul.

  Fii atent la jucăria asta, master Holfert! Deşi sunt lămurit în ce te priveşte, ţin totuşi să-mi spui câte ceva în legătură cu asasinarea şi jefuirea patronului dumitale. Dacă nu răspunzi sau încerci să minţi, îţi trântesc un glonţ în cap. Aici, în Vest, criminalii nu sunt judecaţi cu atâtea formalităţi ca dincolo, în Statele Unite!

  Nu sunt un criminal! bâigui Holfert în culmea spaimei.

  Ţi-am mai spus că sunt pe deplin lămurit în legătură cu dumneata! Problema ar fi numai dacă e cazul să te tratăm ca pe un înrăit fără leac sau ca pe un păcătos care se pocăieşte. Aşadar, îl cunoşti mai demult pe Morgan?

  Mi-e rudă.

  Şi te-a vizitat la Louisville?

  Da.

  Mai departe! N-am chef să te tot întreb: poţi vorbi şi singur. Gândeşte-te la pistolul meu!

  Dacă master Marshall se retrage, vă povestesc totul.

  Trebuia să ţin seama de starea de spirit, de tulburarea în care se găsea criminalul, văzându-se încolţit pe neaşteptate.

  Fie pe voia dumitale.

  Îi făcui semn lui Bernard, care se depărta ca să se întoarcă însă pe ocolite şi să se posteze la adăpostul unui copac, în spatele prizonierului. În clipa aceea parcă citeam în inima lui ca într-o carte deschisă.

  Dă-i drumul! îi ordonai lui Holfert.

  Morgan mă vizita adeseori, stăruind să joc cu el cărţi. Până la urmă m-a convins.

  Venea în locuinţa dumitale?

  Da. La magazin nu mă căuta niciodată. Tot câştigând la joc, am dat în patimă. Pe urmă, am început să pierd şi am tot pierdut până i-am rămas dator cu câteva mii de dolari. N-aveam de unde să-i plătesc. Atunci m-a ameninţat cu denunţul, căci îi dădusem poliţe falsificând semnătura patronului meu. Cum era să mă salvez? I-am indicat locul unde se află cheile de la magazin.

  Ştiai ce avea de gând să facă?

  Da. Urma să împărţim între noi prada şi să fugim în Mexic. Dar, din prevedere, pentru a nu fi descoperiţi de poliţie, trebuia să ne despărţim pentru un timp şi să ne dăm întâlnire la Austin.

  I-ai spus că patronul poartă întotdeauna la el o cheie cu care descuie toate uşile?

  Da, i-am spus. Însă nu credeam că-l va ucide. Zicea că are intenţia să-l năucească şi atât. L-am pândit amândoi, iar Morgan, nici una nici două, l-a înjunghiat. Apoi am deschis uşa locuinţei şi am scos mortul pe culoar. Prada am împărţit-o pe loc.

  El a luat diamantele, şi dumneata restul?

  Da. Fiind din branşă, nu mi-a fost greu să vând partea mea, fireşte, sub preţ… şi acum…

  Şi acum… da, da, înţeleg! Ţi-a luat Morgan banii!

  Mi i-a luat.

  Vasăzică, ai fost atât de naiv încât să-ţi închipui că un tâlhar ca Morgan se va purta corect cu dumneata? Nu ţi-ai dat seama că te ademeneşte în pustietatea asta ca să te jefuiască de bani? Cum ţi i-a luat?

  Aseară era rândul lui la strajă. Eu adormisem, dar deodată mă deşteptai. Morgan îmi luase armele şi portofelul, şi se aplecase să mă înjunghie. Spaima mi-a înzecit puterile: l-am aruncat de pe mine, am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. Dânsul m-a urmărit, dar mulţumită întunericului am scăpat. Apoi am alergat toată noaptea, temându-mă să nu mă descopere în zorii zilei. Abia de curând m-am ascuns aici, să-mi trag puţin sufletul şi să dorm. Dar n-a fost chip: au trecut călăreţii indieni. Tocmai voiam să-mi continui drumul, când l-am văzut pe acest roşu. Am încercat să mă feresc de el, dar m-a prins.

  Holfert era frânt de oboseală. Poate că şi această stare îl determina să vorbească atât de franc şi deschis, căci altminteri glasul lui nu prea trăda căinţă sau regret.

  Mă adresai lui Bernard:

  E omul dumitale. Ce ai de gând cu el?

  Marshall nu răspunse. Pesemne că şovăia între răzbunare şi milă. În sfârşit, îi puse prizonierului câteva întrebări suplimentare, după care se hotărî:

  S-ar putea ca ticălosul să merite moartea, dar ducă-se în plata Domnului!

  În condiţiile de aici, asta e şi mai rău ca o moarte imediată îi atrasei eu atenţia. Fără experienţă şi ajutor, fără armă şi cal, nu va ajunge prea departe.

  Atunci să vină cu noi până găsim un prilej să ne scăpăm de el.

  Ne-ar incomoda prea mult, doar mai avem un prizonier. Şi apoi, nu e deloc exclus să se înţeleagă amândoi împotriva noastră.

  Tot am fi patru contra doi.

  Nu mă gândesc că ne-ar covârşi ca forţă; s-ar putea ivi însă momente grele, situaţii încurcate. Mă rog, nici eu nu sunt setos de sânge. Am putea să-i dăm, de pildă, un cal de povară şi o armă. Consultă-te şi cu Winnetou!

  Indianul stătuse deoparte, urmărind discuţia noastră. Acum se apropie de Holfert şi-l dezlegă:

  Ridică-te!

  Prizonierul se sculă în picioare. Winnetou întinse arătătorul spre el:

  Ţi-ai spălat mâinile de sângele victimei?

  Da răspunse Holfert smerit.

  Asta înseamnă că aveai într-adevăr mâinile pătate cu sânge! Or, sângele, ca să-l speli, cere sânge, nu apă! Aşa vrea Manitu şi Marele Spirit al savanei. Vezi ramura aceea chiar pe marginea apei, lângă mal?

  Da.

  Du-te şi ad-o încoace! Dacă izbuteşti s-o smulgi de-acolo, rămâi în viaţă, căci ramura e semnul păcii şi al iertării.

  Noi, ceilalţi, eram întrucâtva surprinşi de acest ciudat procedeu. Holfert se duse până la marginea apei, cam la patru sute de paşi depărtare de noi. Condiţia nu era greu de îndeplinit: ramura se afla foarte aproape de mal. Întinse mâna şi o ajunse. Dar în aceeaşi clipă, Winnetou duse la ochi puşca lui de argint. Focul scapără şi Holfert, lovit la cap, căzu în apă, cu faţa în jos.

  Calm, fără să se grăbească, apaşul îşi încarcă din nou puşca.

  Omul alb nu s-a întors cu ramura, deci a trebuit să moară! Spiritul savanei e drept şi milostiv: el nu iartă ca să te ducă la pieire. Ucigaşul alb ar fi fost ucis la rândul lui de comanşi sau de stakemeni şi leşul lui l-ar fi mâncat coioţii.

  Acestea spuse, Winnetou încalecă şi porni la drum fără altă vorbă.

  Îl urmarăm în tăcere, tulburaţi până în adâncul sufletului.

  Comanşii lăsaseră urme peste tot. Era clar că mergeau la război; o dovedeau, de altfel, şi culorile cu care îşi vopsiseră faţa. Dar se vede că ţinta lor era cam departe, altminteri ar fi fost mult mai precauţi.

  Winnetou le cunoştea, desigur, intenţiile, dar era de felul lui un taciturn: nu vorbea decât strictul necesar. Tocmai voiam să mă apropii de el, când răsunară înaintea noastră trei focuri de armă.

  Ne strunirăm numaidecât caii. Winnetou, făcându-ne semn să aşteptăm, porni iarăşi înainte şi cârmi pe lângă un cot al pădurii. Noi stăturăm pe loc. Apaşul descăleca, se furişă printre tufişuri, apoi apăru din nou şi ne chemă printr-un gest al braţului.

  Comanşi şi două feţe palide ne informă el în grabă.

  Şi numaidecât se retrase iar în tufiş. Eu, Sam şi Bernard ne luarăm după el, în timp ce Bob rămase cu caii, păzindu-l şi pe Hoblyn.

  Terenul închipuia la un moment dat un fel de tăpşan larg şi de acolo ne izbi o privelişte neaşteptată. Cele două căpetenii ale comanşilor îşi înfipseseră suliţele în pământ şi îşi agăţaseră scuturile în ele. Şedeau şi fumau împreună cu doi albi care se instalaseră unul în dreapta, celălalt în stânga lor. Tuspatru caii păşteau în apropiere. Pe tăpşanul din faţa lor se desfăşura un exerciţiu de luptă, sălbatic şi paşnic în acelaşi timp: comanşii organizaseră unul din acele spectacole prin care obişnuiesc să-şi arate măiestria de călăreţi şi de mânuitori ai armelor. Aflându-se prea departe ca să le putem desluşi feţele, făcui apel la lunetă şi, surprins, mă adresai lui Sans-ear:

  Formidabil! Priveşte, Sam! Cine-i tipul de acolo?

  Sam luă luneta şi o duse la ochi: ‘s death, Fred Morgan cu fiul său! Cum de s-au întâlnit aici, ce-or fi căutând printre indieni?

  Uşor de dezlegat, dragul meu: Patrik călărea înaintea noastră, iar tatăl său venea dinspre Head-Pik, urmărindu-l pe Holfert. Şi s-au întâlnit aici. Cu indienii, după cum ştii, se află în raporturi bune, n-au de ce să se ferească.

  O fi, dar nu-mi convine deloc.

  De ce?

  Cum îi mai scoatem, ca să zic aşa, din mijlocul roşilor?

  Sper să nu stea mult timp împreună. Oricum, nu aceasta poate fi intenţia lor. N-au nici un interes să împartă comoara cu indienii.

  Atunci cel mai bun lucru e să rămânem pe loc şi să nu-i slăbim din ochi.

  Se pare că aici suntem puşi la adăpost, nu cred ca vreun comanş să vină încoace.

  Dar Morgan? interveni Bernard. N-o să treacă pe-aici în căutarea lui Holfert?

  Văzând că nici fiu-său, nici comanşii nu l-au întâlnit, va presupune că acesta a luat-o pe alt drum. Hai să ne punem caii în siguranţă.

  Winnetou aprobă din cap şi eu mă depărtai pentru a lua măsurile cuvenite. Era de prevăzut că popasul nostru va dura câteva ore. Scosei samarele de pe cai şi intrarăm cu toţii mal în adâncul pădurii.

  Bând cu ochii de tăpşanul cu pricina, Hoblyn mi se adresă;

  Sir, acolo sus, pe dreapta, e drumul spre ascunzătoare.

  Acolo? Proastă afacere!

  De ce, Charlie? se vârî în vorbă Sam.

  Fiindcă n-aveam cum ajunge acolo înaintea celor doi Morgani. Îţi dai seama: după plecarea comanşilor, bandiţii vor lua-o imediat încolo.

  Nu vă faceţi griji, sir! interveni Hoblyn. Drumul acesta nu-l cunoaşte decât capitano şi cu mine. Locotenentul Patrik o ia pe altă parte, către un afluent al lui Rio Pecos.

  Bine, atunci să urmărim liniştiţi spectacolul comanşilor.

  Războinicii se împărţiseră în două tabere „inamice”. Părea că se înfruntă cât se poate de serios. În lupta corp la corp oamenii se arătau atât de sprinteni şi neosteniţi, încât ar fi cucerit admiraţia oricărui spectator european. Caii lor nu au şei, nici căpăstru obişnuit, ci poartă, fixată pe spinare fie o pătură, fie o piele sau rogojină. De ambele laturi o curea solidă, groasă, e petrecută pe grumazul calului, servind de sprijin pentru braţul călăreţului când acesta se apleacă pe o parte sau alta, agăţat numai cu un picior de spinarea bunului său tovarăş. Acest soi de echipament, ca şi exerciţiul îndelungat permit călăreţului să se folosească de calul său ca de o pavăză, având în acelaşi timp destulă libertate de mişcare şi expediind săgeţile sau gloanţele când peste capul, când pe sub burta calului. Războinicii aceştia sunt deosebit de ageri. Dacă e nevoie, aproape că se culcă la pământ fie pe dreapta, fie pe stânga calului şi acţionează cu atâta viteză şi dibăcie, încât ar face cinste celei mai înalte şcoli de călărie artistică…

  Toată atenţia noastră era îndreptată spre acest spectacol războinic, plin de ciudăţenii şi frumuseţi, semănând cu o „Phantasia” arabă. Doar o singură dată, şi spre norocul nostru, îmi aruncai privirea îndărăt, spre desişul de unde venisem. Şi atunci zării cu spaimă doi călăreţi venind spre noi, pe hotarul pădurii, şi cercetând cu atenţie urmele comanşilor. Îi avertizai pe ceilalţi:

  Have care, atenţie! Călăreţi!

  Îşi întoarseră cu toţii capetele, şi Hoblyn exclamă:

  Capitano cu Conchez!

  Exact, aşa e! Repede, în pădure! Ştergeţi orice urmă!

  În două minute se făcu totul. Oamenii se retraseră mai în adâncul pădurii, în afară de mine şi de Winnetou, care, rămaşi mai în faţă, îi observam în ascuns pe noii veniţi.

  Călăreţii se apropiau din ce în ce şi desigur că ar fi cârmit spre noi, dacă în acel moment războinicii comanşi n-ar fi scos un urlet ca de fiare sălbatice. Era semnalul lor de luptă. Călăreţii tresăriră, se uitară o clipă pieziş pe după colţul pădurii şi îşi mânară caii către locul unde stătuseră adineauri caii noştri. Atunci ne înfundarăm şi noi în pădure.

  Chiar îndărătul noilor veniţi creşteau doi arţari alăturaţi. Acolo reuşii să ajung şi să trag cu urechea la discuţia bandiţilor. Stăteam cu tomahawkul pregătit pentru orice eventualitate.

  Sunt comanşi vorbi capitano. Prin urmare, n-avem de ce ne teme. Dar trebuie să dibuim cine sunt cei doi albi.

  E prea departe, nu le vedem feţele.

  Poate să-i recunoaştem după îmbrăcăminte. Cel din faţă, nu… nu-l ştiu.

  Celălalt… eh, drăcie, mi-l acoperă cele două căpetenii!

  Capitano, ia vedeţi caii ăia patru! E şi un roib printre ei. Nu vi se pare că şaua e cam ciudată?

  Carajo, ăsta e roibul locotenentului!

  Cred şi eu. Înseamnă că unul din albi nu poate fi decât locotenentul Patrik.

  Aşa e! Uite că s-a aplecat. Poartă haina aceea pestriţă. Ce-i de făcut?

  Dacă-aş şti ce intenţii aveţi cu el, poate că mi-ar veni vreo idee.

  Acum e într-adevăr cazul să-ţi spun. Am îngropat aici cea mai însemnată parte din averea noastră. Nu o puteam ţine dincolo, în Hide-Spot, fiindcă se află printre noi unii oameni care nu-mi inspiră încredere. Locul unde am ascuns comoara nu-l ştie nimeni în afară de mine şi de Patrik care, ciudat lucru, în loc să se întâlnească cu tat-său în tabăra noastră, a preferat să fixeze întâlnirea aici, la Rio Pecos. Asta m-a făcut să îl bănuiesc. Iar faptul că, după ultima lui misiune în Estaccado, a venit direct încoace, fără să treacă mai întâi pe la mine, mi-a întărit convingerea că are de gând să ne fure comoara. Cu indienii ăştia cred că s-a întâlnit întâmplător. Acuma, mă întreb cum e mai bine: să-l pedepsim chiar aici, pe loc, sau să ne ţinem de el şi să-l prindem asupra faptului?

  Cred că a doua cale e mai sigură. Acum n-am putea încă să-i dovedim nimic. Va spune că n-a avut alt scop decât să se întâlnească cu tat-său. Şi pe urmă, cine ştie ce-o să mai facă pentru a-şi atinge ţelul! Suntem numai doi contra doi, iar cu indienii putem să dăm de bucluc. Nu-s oameni de nădejde.

  Era clar că acest Conchez dorea ca şeful să renunţe la planul lor iniţial. Probabil că-l trăgea şi pe el aţa să afle locul ascunzătorii.

  Ai dreptate aprobă capitano. Comanşii ăştia Racurroh merg la război, deci nu vor zăbovi aici decât un ceas ori două. Pe urmă, Patrik va pleca şi el; până la ascunzătoare nu mai are mult. Cunosc eu însă un drum şi mai scurt, ca să i-o luăm înainte. Numai de-ar fi încă acolo comoara, că nu pupă el nimic!

  Cum adică „de-ar fi încă acolo”? Cine s-o fi luat? Doar nimeni altul nu cunoaşte taina!

  Hm, Sans-ear şi Old Shatterhand ne-au mai jucat o dată renghiul…

  Ei? Păi cum să fi aflat?

  Foarte simplu. Eu voiam să-l trimit pe Hoblyn ca să-l urmărească pe locotenent şi am făcut o mare prostie: m-am grăbit să-i descriu locul ascunzătorii şi uite că Hoblyn a dispărut şi de atunci nu-mi iese din gând bănuiala că, pentru a se salva, le-o fi vândut vânătorilor secretul.

  Hm, în cazul acesta poate c-ar fi mai bine să…

  Ce vrei să spui?

  Să ne adresăm comanşilor.

  Adică, să-i punem la curent cu situaţia şi să le întindem comoara pe tavă? Nu, asta în nici un caz. De altfel, mai avem timp să chibzuim. După câte văd, roşii şi-au scos sacii cu merinde. Să îmbucăm şi noi ceva. Adu pastrama!

  Mergând spre cai, Conchez m-ar fi zărit, fără îndoială; de aceea mă trăsei repede îndărăt şi dispărui la timp din câmpul lui vizual.

  Întors la tovarăşii mei, le comunicai cele auzite.

  Dar în legătură cu cei trei „voiajori”, care au plecat atunci cu „locotenentul” pe urmele negustorilor, n-ai auzit nimic? întrebă Sam. Unul din ei parcă trebuia să-l însoţească pe Patrik!

  Nu, n-am auzit. Poate că Patrik i-a ucis ca să aibă mână liberă. Ei, Sam, ce facem cu ăştia doi?

  Îi lăsăm să-şi continue drumul, ca să zic aşa.

  Winnetou însă clătină din cap, arătându-şi dezacordul.

  Fraţii mei albi să nu uite că au numai câte un singur scalp.

  Şi cine o să ni-l ia? replică Sam.

  Şerpii de Racurroh.

  N-o să le meargă! De altfel, ei se grăbesc la război şi vor pleca de aici cât de curând.

  Fratele meu alb e un vânător vestit şi un războinic viteaz, dar nu cunoaşte obiceiurile comanşilor. Ei se vor duce în munţi, la mormântul căpeteniei lor Ciu-ga-ciat, adică „Fumul negru”. Aşa fac ei o dată pe an, în ziua când Ciu-ga-ciat a căzut ucis de Winnetou, căpetenia apaşilor.

  Acum înţelegeam, în sfârşit, de ce Winnetou pornise pe urmele lor.

  Ce are a face?! raţionă cu glas tare Sam. Dacă au de făcut asemenea drum, de-abia n-o să le ardă de noi, ca să zic aşa, şi nici de bandiţi.

  Şi eu înclin să rezolv lucrurile fără vărsare de sânge îl susţinui pe Sam.

  Fraţii mei albi facă după voia lor rosti ferm Winnetou. Cruţându-l pe duşman, pe tâlhar şi ucigaş, ei vor plăti greşeala cu propriul lor sânge. Apaşul a vorbit. Howgh!

  N-aş fi vrut să-l contrazic; dar numai cu puţin înainte căzuse ucis un om şi mă durea gândul că va fi să mai ucidem unul, fie şi un criminal, fără să ne aflăm în legitimă apărare.

  Pe când chibzuiam astfel, deodată tabăra comanşilor se umplu de strigăte şi de larmă, care păreau să se fi dezlănţuit dintr-o pricină neaşteptată. Văzând că şi capitano cu însoţitorul său deveniseră foarte atenţi, mă furişai până la liziera pădurii, ca să mă lămuresc despre ce-i vorba.

  Ajunsei într-un loc sigur, de unde puteam să urmăresc situaţia. Comanşii se înghesuiau pe mal, privind la o descoperire a lor, poate un cadavru sau uri obiect neobişnuit, îl împinseră apoi iarăşi în apă, şi, făcând roată în jurul căpeteniilor şi al celor doi albi, încălecară şi porniră cu toţii la drum.

  Ce s-a întâmplat? întrebă Bernard după ce revenii.

  Au găsit ceva în apă. S-ar putea să fie cadavrul lui Holfert. În cazul acesta suntem descoperiţi.

  Winnetou ascultă atent, apoi mă întrebă:

  Crede fratele meu că un hoit poate pluti atât de departe?

  Uneori da. Apa e iute şi adâncă, malurile netede, cadavrul n-are de ce să se agate; merge slobod la vale.

  Fără să-mi dea vreo replică, Winnetou se sculă de jos şi dispăru în stânga, pe după copaci. Ştiam ce vrea să facă. Mergând în sus, prin pădure, paralel cu fluviul, voia să coboare apoi în apă şi să înoate până la faţa locului, ca să se convingă ce anume atrăsese atenţia comanşilor.

  Deşi îl ştiam un înotător admirabil, încercarea mi se păru foarte primejdioasă. În primul rând, se putea întâmpla ca şi capitano cu Conchez, mânaţi de aceeaşi curiozitate, să se apropie de locul cu pricina; în al doilea rând, comanşii puteau să-şi spună că acolo unde se găseşte cadavrul unui om recent omorât, trebuie să se găsească şi autorul faptei. Or, în acest caz, plecarea lor nu era decât simulată şi ei s-ar fi putut întoarce ca să se convingă de adevăr. Aşa cum într-o campanie militară se cere să nu laşi niciodată înapoia ta un bastion necucerit sau măcar neîmpresurat, tot aşa şi în Vestul Sălbatic se cere să ştii întotdeauna exact pe cine ai în spate. Altminteri e foarte primejdios.

  Distanţa pe care urma Winnetou s-o parcurgă înot, dus şi întors, era de aproximativ o jumătate de milă. Socotind şi cele zece minute de drum pe uscat şi având în vedere calităţile lui de înotător, realizarea planului i-ar fi cerut o jumătate de ceas. Dar nu trecu nici un sfert de oră şi capitano cu însoţitorul său porniră în aceeaşi direcţie. Fireşte că nu-i puteam împiedica.

  Presupunerea mea se împlini: cei doi călăreţi se îndreptau spre fluviu. Trebuia să întreprind ceva, să-l ajut pe Winnetou, care îşi lepădase, desigur, hainele şi armele, păstrând asupra lui cel mult cuţitul. Trebuia să acţionez repede şi fără să fiu zărit. Îmi luai puşca;

  Voi staţi pe loc!

  Şi fără să dau alte lămuriri, ieşii din ascunziş şi alergai într-un suflet pe hotarul pădurii până ajunsei într-un punct de unde se vedea lămurit locul unde „obiectul” misterios fusese împins din nou în apă. Dar tocmai atunci văzui cum capitano îşi duce arma la ochi. Trase, dar nu nimeri. Ştiam cu câtă dibăcie înoată Winnetou sub apă. Nici cinci secunde nu cred să fi trecut şi-l zării pe apaş săgetând apa ca peştele, sărind pe mal şi aruncându-se asupra lui capitano. Atunci Conchez îşi ridică repede carabina. Nu mai aveam încotro. Mă pregătii să trag şi să-l rănesc. Iată însă că Winnetou se desprinse de capitano şi se năpusti asupra lui Conchez, exact în clipa cinci acesta dădu să apese. pe trăgaci. Carabina se descarcă în gol, glonţul se pierdu în văzduh. Winnetou îi smulse arma din mână, o prinse ca pe-o măciucă şi tocmai bine se feri printr-un salt de capitano care, revenindu-şi la timp, era gata să-l lovească cu patul puştii.

  Neistovit, apaşul dădu să-i înfrunte pe amândoi deodată, când văzduhul se cutremură de un urlet puternic. Nu mă înşelasem deci nici în privinţa comanşilor: ei se depărtaseră puţin şi, auzind împuşcătura, se întorceau acum în mare grabă.

  Înţelegând situaţia, Winnetou îi zbură lui capitano puşca din mână din fericire era o puşcă simplă, cu o singură ţeava zvârli carabina hăt-departe în apă şi, cu salturi ca de panteră hăituită, o luă la goană în susul malului.

  Ştiam că în acest fel îl putea ţine la respect minimum zece minute pe cel mai rapid alergător. Cândva, tânărul apaş mă învăţase şi pe mine să realizez asemenea salturi, care, ele fapt, nu mai înseamnă fugă, ci un fel de zbor, o lansare în arc prin văzduh…

  Într-adevăr, nu-i trebuiră decât vreo zece minute ca să ajungă la hainele sale. De-acolo, inteligent cum era, ştiam că o să mai alerge o bucată de drum până să dispară în pădure şi, la adăpostul ei, să se întoarcă iarăşi la noi, pe ocolite.

  Eu o luai într-un suflet îndărăt, spre ascunzişul nostru:

  Sus, băieţi! S-o ştergem de-aici!

  All devils! Încotro, ca să zic aşa? întrebă Sam. Din partea asta vin comanşii! Şi albii vin cu ei.

  Norocul nostru! Vor lua-o repede în sus şi-şi vor pierde timpul căutând urmele lui Winnetou. Hai, scoateţi caii la marginea pădurii. Cum vedeţi că au trecut comanşii, mânaţi la galop în josul apei; dar aveţi grijă să călcaţi chiar pe urmele lor, ca să nu le poată deosebi mai târziu pe-ale voastre. Eu rămân să vă acopăr retragerea şi să-l aştept pe Winnetou.

  Singur? întrebă Sam.

  Bineînţeles întării eu, aruncând o privire spre Hoblyn care nici acum nu-mi câştigase încă încrederea. Bernard şi Bob au prea puţină experienţă; îi las în seama, ta.

  Well! Atunci plecăm! Comanşii au şi trecut.

  Într-adevăr, ultimul călăreţ indian tocmai ne depăşea. Acuma eram bine ascunşi de privirile lor: ne acoperea streaşină pădurii. În timp ce Sam şi ceilalţi se depărtau, mă apucai să şterg cât mai temeinic urmele. Abia sfârşii cu treaba, când un foşnet se auzi printre copaci şi Winnetou apăru în faţa mea.

  Iuf! Şacalii de comanşi caută urmele apaşului. Unde sunt celelalte feţe palide?

  Au luat-o înainte.

  Fratele meu ştie să fie înţelept în orice împrejurare. Prietenii lui nu trebuie să ne aştepte prea mult!

  Se îmbrăcă repede eu hainele pe care şi le adusese de la mal şi-şi scoase calul din adăpost. Eu privii încă o dată în susul fluviului, ca să mă încredinţez că suntem în siguranţă, apoi îl întrebai:

  Ce-a găsit fratele meu roşu în apă?

  Leşul albului. Winnetou s-a purtat azi în două rânduri ca un copil neştiutor. A greşit, dar nu se teme. Iar fraţii lui albi îl vor ierta.

  Era o mărturisire pe care Winnetou, atât de mândru şi încrezător în sine, numai mie putea să mi-o facă. Până să-i dau vreo replică, apaşul porni în galop, ca împins de furtună. Abia de-l putui urma călare pe mustangul meu.

  Oamenii noştri se opriseră la un cot, de unde drumul cârmea la dreapta, spre munţi, depărtându-se de cel al comanşilor. Sam descălecase şi se trudea, împreună cu ceilalţi, să învelească cu cârpe copitele cailor. În acest scop, rupserăm câteva pături din cele aduse de la Hide-Spot. Apoi ne continuarăm drumul. Winnetou, ţinându-şi calul de frâu, venea după noi pe jos, ştergând urmele.

  După ce trecurăm de prima buclă a trecătorii, eu mă oprii şi sării din şa:

  Bernard, du calul meu ele frâu, până vă ajung din urmă.

  Ce ai de gând? mă întrebă Sam.

  Vreau să aştept aici, să văd ce intenţii au comanşii.

  Prea bine. Sunt şi eu curios dacă li-e dor de noi sau nu prea.

  Grupul porni mai departe, în timp ce eu mă strecurai în desiş. Nu trecu decât foarte puţină vreme şi auzii tropot de copite. Se întorceau comanşii. Dar nu toată ceata. Numai jumătate. Unde să fi fost ceilalţi? Îi recunoscui şi pe cei doi Morgani. Capitano şi Cochez lipseau. Indienii veneau la pas, cu privirile aţintite în pământ. Deodată se opriră pe locul unde stătuserăm noi. Căpetenia, care se afla cu acest detaşament, sări repede de pe cal, se aplecă şi culese ceva de jos, arătându-le şi celorlalţi. Numaidecât terenul fu cercetat cu toată atenţia. Apoi se ţinu o consfătuire, după care cei doi Morgani şi căpetenia se desprinseră de restul trupei şi o luară prin trecătoare.

  Cei trei se apropiau examinând amănunţit fiecare petic de pământ. Erau clipe de mare primejdie pentru mine. Totuşi, datorită măsurilor pe care le luasem, nu desluşiră nici cel mai mic indiciu al prezenţei noastre. Când trecu pe lângă mine căpetenia, zării în mâna lui semnul care îi stârnise bănuiala. Era un fir de lână desprins de la o pătură pe care o rupsesem pentru a înveli copitele cailor. Aşadar, viaţa noastră atârna literalmente de un fir.

  Mai merseră o bucată, dar negăsind nimic suspect, făcură cale-ntoarsă. Convinşi că nimeni nu trecuse pe acolo, cei doi Morgani îşi mai dezlegară limbile.

  N-a fost nimeni pe-aici vorbi Fred Morgan. Urmele erau ale cailor noştri.

  Dar cine să fi fost indianul şi cei doi albi care au dispărut? întrebă fiul său.

  Aflăm noi în curând. N-au cum să ne scape. Păcat că n-am putut dibui din ce trib face parte indianul. Cum să-l recunoşti aşa, în pielea goală?!

  Oricum, dacă mortul era Holfert, acela despre care mi-ai vorbit, atunci indianul ne-a făcut un bun serviciu.

  Holfert era! Dar ce căuta indianul tocmai acolo unde poposiserăm atâta vreme? Să fi venit înaintea noastră, sau mai târziu? Cred că…

  Restul discuţiei îmi scăpă. Cei doi Morgani şi căpetenia se depărtară. Din cele auzite, puteam totuşi să trag concluzia că deocamdată ne aflam în siguranţă şi că ceilalţi doi bandiţi capitano şi Conchez preferaseră să nu apară în faţa comanşilor, probabil pentru ca să-l poată surprinde pe „locotenent” asupra faptului. Mi se părea însă destul de problematic dacă acest capitano şi însoţitorul lui vor izbuti să se sustragă privirii veşnic treze a războinicilor comanşi.

  Acum, tustrei ajunseră din nou grupul indienilor care, la ordinul căpeteniei, cotiră şi dispărură pe după pădure. Eu, realizându-mi astfel scopul, mă luai repede după tovarăşii mei care, între timp, străbătuseră o distanţă serioasă. Îi ajunsei din urmă abia după o jumătate de ceas. Winnetou mă privi întrebător şi îi relatai toată istoria.

  Well zise Sam, care se apropiase să asculte. Am reuşit să le jucăm o festă.

  Comanşii au ochi care nu văd şi urechi care nu aud paşii duşmanului. Fraţii mei albi pot scoate acuma „mocasinii” de pe copitele cailor!

  Le scoaserăm bucuroşi, deoarece caii cu copitele înfăşurate biruiau cu greu obstacolele drumului.

  Nu era deloc uşor să urci călare prin acest defileu neumblat, plin de bolovani şi arbori prăbuşiţi de bătrâneţe sau frânţi de furtuni. Cu cât înaintam, cu atât mai sălbatic devenea ţinutul: Până ce, în amurg, ajunserăm sus, pe lanţul de culmi care se înşiră de la nord la sud, paralel cu Sierra. Trecurăm de partea cealaltă şi, pe când soarele asfinţea, coborârăm într-un loc foarte prielnic pentru popas.

  Seara şi noaptea se scurseră în linişte. Dimineaţa, o scurtă recunoaştere pe traseul străbătut mă convinse că nu fuseserăm urmăriţi.

  Ne continuarăm drumul pe un teren ce semăna mult cu cel întâlnit cândva de mine în Colorado. Pădurea se rărea treptat, din pricina climei din ce în ce mai calde şi secetoase. O sumedenie de vaduri adânci şi seci aminteau de apele ce domniseră cândva în acele locuri…

  În sfârşit, înaintând mereu în direcţia est, desluşirăm în faţa noastră culmile împădurite ale lui Sierra Blanca.

  La poalele muntelui dădurăm peste numeroase cursuri de apă, afluenţi ai lui Rio Pecos, şi printre acestea identificarăm pârâul care străbătea vâlceaua căutată de noi.

  Ajunserăm acolo târziu după-amaiză. Era o vâlcea lungă de aproximativ o milă şi jumătate şi largă cât s-o străbaţi în treizeci de minute. Jur împrejur se înălţau munţii împăduriţi, iar de-a lungul apei, până în inima vâlcelei, se întindea un covor de iarbă grasă, fragedă.

  Din păcate, nu puteam lăsa caii la păscut: ar fi însemnat să ne trădăm prezenţa.

  Asta-i vâlceaua? îl întrebai pe Hoblyn, ca să fiu sigur că nu greşesc.

  Sută-n sută, sir. Uitaţi-vă, sub stejarul acela de sus am poposit cu capitano când am fost prima oară aici.

  Propun să căutăm un loc de păşune într-o văiugă şi să lăsăm acolo caii, sub paza unuia dintre noi.

  Sună frumos cuvântă Sam dar ce te faci dacă la un moment dat avem nevoie urgentă de cai, ca să zic aşa? Eu, unul, n-o duc pe Tony aşa departe.

  Well, atunci să găsim un adăpost potrivit în pădure. Mă duc eu cu Bob în partea asta, iar Winnetou să caute în cealaltă parte. Restul aşteptaţi până venim înapoi!

  Descălecai, îmi luai puşca la umăr şi, împreună cu Bob, dispărui în pădure. Aceasta se revărsa parcă, asemenea unei cascade verzi, pe coasta prăvălatică a văii. Datorită arborilor răsturnaţi peste tot şi blocurilor mari de piatră, nu era uşor să ne aducem acolo caii. Exploram astfel pădurea, mergând la o oarecare distanţă unul de celălalt, când, la un moment dat, auzii glasul îngrozit al lui Bob:

  Massa, venim! Oh, massa!

  Alergai în direcţia lui şi-l văzui agăţat cu desperare de craca unui fag mărunt.

  Ce-i cu tine, Bob?

  Venim, massa! Ajutăm! Ba nu! Nu venim! Fugim şi aducem lume tot, ucidem dihania!

  Nu era nevoie să-l mai întreb la ce anume se referă, deoarece dihania se afla lângă copac. Era un urs, unul din urşii aceia amabili pe care vânătorul îi numeşte „grizzly”.

  Auzisem şi leul scoţând acel răcnet rostogolit căruia arabii îi spun Rad, adică tunet. Ascultasem cu inima cât un purice chiar dacă mâna nu-şi permitea nici un tremur glasul înfricoşat al tigrului din Bengal. Dar mormăitul acestui urs gros, răguşit, demonic, sunând a batjocură îţi pătrunde toată fiinţa şi, oricât de curajos ai fi, parcă-ţi îngheaţă şi sângele în vine, şi dinţii în gură.

  Fiara se găsea cam la opt paşi de mine; căscase botul şi se ridicase pe labele dindărăt. Unul din doi ursul sau eu avea să piară. Ţintii un ochi al bestiei şi apăsai pe trăgaci. Cât ai clipi, mai trăsei un foc în regiunea inimii. Apoi aruncai puşca, scosei cuţitul şi, sărind mai în lături, pregătii lovitura. Ca şi cum cele două gloanţe nici nu l-ar fi atins, ursul venea spre mine, uriaş, ridicat în două labe, Trei, cinci, şase paşi.

  Tocmai ridicasem cuţitul ca să lovesc când, deodată, colosul se muie, îşi aplecă labele din faţă, scoase un fel de grohăit sinistru şi stătu aşa nemişcat preţ de un minut. Apoi se prăbuşi ca trăsnit.

  Unul din gloanţe îi găurise capul, celălalt inima. Deci ambele pătrunseseră în plin centru vital. În asemenea condiţii pantera sau jaguarul ar fi căzut ca nişte pisoi. Dar grizzly-ul meu îşi continuase liniştit drumul; încă doi paşi, atât, şi m-ar fi strivit!

  Oh, massa, bun, frumos! se bucură Bob de sus de pe cracă. Urs mort bine, massa?

  E mort de-a binelea. Poţi să cobori.

  Sigur mort, massa? Nu mâncăm la Bob?

  Nici o grijă.

  Pe cât de repede se căţărase pe cracă, pe atât de repede coborî pe pământ. Dar de urs se apropie cu mare teamă. De fapt, şi eu mă aplecai cu destulă prudenţă, ca să-i aplic două lovituri de cuţit între coastele a doua şi a treia.

  Oh, mare dihania, mai mare ca om! Avem voie şi Bob să mâncăm urs?

  Desigur. Labele şi şuncile sunt foarte bune.

  Oh, massa, dam la Bob labe şi şunci! Asta place mult dacă foarte bun.

  Împărţim carnea între noi şi ai să-ţi primeşti porţia. Deocamdată stai aici că eu mă întorc imediat.

  Bob stăm aici? Oh, dacă urs face iar viu?

  Atunci sari din nou pe cracă.

  Dacă massa plec, mai bine sărim chiar acum.

  Şi nici una, nici două, negrul se caţără iarăşi pe cracă. Bietul de el de fapt, nu era fricos. Înfrunta cu vitejie orice duşman biped. Dar un grizzly încă nu-i ieşise în drum; de aceea nici nu-i luai în nume de rău caraghioasa prudenţă.

  Examinai apoi împrejurimile, pentru a stabili dacă nu aveam cumva de-a face cu o întreagă familie de urşi. Nu găsii însă decât urmele celui doborât. Aşadar, nu mai era primejdie. De altfel, nici nu rămaserăm prea multă vreme singuri. Winnetou şi ceilalţi, auzind împuşcăturile şi neştiind ce anume se întâmplase, alergară cu toţii în ajutorul nostru.

  Toată lumea se miră de neobişnuita mărime a ursului, iar Winnetou îşi muie punga cu „medicamente” în sângele fiarei.

  Fratele meu alb a ochit bine. Sufletul ursului îţi va mulţumi că a fost eliberat fără chinuri ca să ajungă la strămoşii săi, în veşnicele plaiuri ale vânătoarei.

  După credinţa indienilor, fiecare urs cenuşiu poartă în sine câte un suflet de vânător, care îşi ispăşeşte astfel păcatele.

  Winnetou îmi ajută să jupoi ursul şi să aleg carnea cea mai gustoasă. Restul îl acoperirăm cu crengi, pietre, muşchi şi pământ, ca să nu atragă vulturii, a căror năvală ar fi putut să stârnească atenţia şi bănuiala duşmanilor.

  Între timp, Winnetou descoperise de cealaltă parte a vâlcelei un loc potrivit pentru a pune caii la adăpost. Aflându-ne în plină zi, nu ne sfiirăm să aprindem focul şi să frigem labele ursului. Avurăm astfel un prânz copios şi mâncarăm cu poftă.

  Seara, după ce organizarăm schimburile de străji, ne învelirăm în pături, dându-ne odihnei. Dormirăm netulburaţi toată noaptea şi apoi o bună parte a dimineţii se scurse fără nici un eveniment deosebit.

  La intrarea în vâlcea stabilirăm un post de observaţie. Sam, preluând la un moment dat schimbul, nici nu apucă să se instaleze, că se şi întoarse în fuga mare.

  Vin! anunţă el.

  Cine?

  Asta încă n-o ştiu exact, ca să zic aşa, până nu se apropie.

  Câţi sunt?

  Doi călăreţi.

  Ia să-i vedem!

  Alergai până acolo şi, cu ajutorul lunetei, îi recunoscui pe cei doi Morgan. Mai aveau cam un sfert de ceas până să ajungă în vâlcea. Şterserăm cu grijă orice semn care le-ar fi putut da de gândit şi, având în vedere că eram mai numeroşi decât ei, socotirăm că-i putem întâmpina fără teamă.

  Dădui tocmai să mă întorc împreună cu Sam, când auzii în spatele meu trosnind tufişul. Să fi fost încă un urs? Ascultarăm atenţi, ţinându-ne răsuflarea, şi ajunserăm la concluzia că e vorba de două făpturi care se apropiau de noi dinspre munţi.

  All devils, pe toţi dracii! Cine să fie?

  Vedem noi. Hai în tufiş!

  Ne ascunserăm bine de tot, pitulaţi pe după crengi şi gata de apărare pentru cazul că ar fi dat peste noi nişte sălbăticiuni. Dar după câteva minute constatarăm că nu e vorba de nici un fel de fiare, ci de doi bărbaţi care veneau cu caii de căpăstru. Şi bărbaţii aceştia nu erau alţii decât capitano şi Conchez. Caii păreau sleiţi de puteri, dar nici călăreţii nu arătau ca după o plimbare de agrement.

  Se opriră nu departe de noi. De acolo aveau o perspectivă largă.

  În sfârşit! rosti capitano, respirând uşurat. Un drum ca ăsta n-aş mai vrea să fac prea curând. Bine c-am sosit barem la timp; încă n-a fost nimeni pe-aici.

  De unde ştiţi? se îndoi oarecum Conchez.

  Ascunzătoarea e neatinsă. Înseamnă că alde Morgan n-au fost. Iar altcineva ce să caute tocmai în locul ăsta sălbatic?

  S-ar putea, nu zic, să aveţi dreptate. Deci, nu vă mai sinchisiţi de Sans-ear şi Old Shatterhand?

  Nu, nu mai intră în consideraţie. Dacă s-ar fi luat după Morgani, atunci s-ar fi izbit de trupa comanşilor.

  Dar cine să fi fost indianul care înota gol-goluţ în Rio Pecos? Şi mortul?

  Nu ne priveşte. Bine că suntem asiguraţi. Pavăză ne sunt comanşii care vin din urmă. Nimeni nu poate să treacă de ei.

  Credeţi că vin într-adevăr?

  Mai mult ca sigur. Pe roşul acela l-au lichidat dacă era vreun duşman de-al lor (ceea ce însă nu cred, pentru că apaşii nu se aventurează acum până aici) şi s-au luat cu siguranţă pe urmele noastre. Doar le-am oferit la urme, de parc-ar fi trecut o cireada de bizoni.

  Şi dacă ne descoperă aici?

  Nu-i nimic. Suntem prieteni. Cel mult se, vor mira că i-am ocolit, dar îi lămuresc eu. Le spun că locotenentul…

  Dar, ia vezi! Mă las spânzurat dacă unul din călăreţii de colo nu e Patrik!

  Într-adevăr!

  Tocmai bine îmi pică-n labă! Îl învăţ eu minte ce înseamnă să-ţi trădezi căpitanul şi camarazii!

  Sunt singuri! Asta e o dovadă că trupa comanşilor vine într-adevăr încoace, în urma noastră. Dar să vă întreb ceva, capitano: vreţi să scoateţi comoara chiar azi, în prezenţa mea?

  Fireşte.

  Şi ce-o să faceţi cu ea?

  O împărţim.

  Ce înseamnă asta? O împărţim cu toţii, sau numai cu mine?

  Cum preferi?

  Asta e mai uşor de gândit decât de rostit, capitano. Dar ştiind cum stau lucrurile la Hide-Spot, zău că ar fi bine să nu mai dăm pe-acolo. După ce ţi-ai cheltuit anii în osteneli, te cam trage inima spre tihnă şi confort. Or, eu cred că din comoara asta, chiar dacă-mi pică şi mie o parte, veţi putea trăi fără grijă.

  Vorbeşti ca din carte, Conchez. N-aş putea să nu fiu de acord cu tine. Dar deocamdată, să le dăm o lecţie măgarilor ăstora. Haidem! Uite colo un locşor minunat, chiar lângă comoara după care li se scurg balele.

  Nu cumva capitano viza chiar locul unde se aflau oamenii noştri? în orice caz, apucară amândoi în direcţia respectivă. Sam şi cu mine ne luarăm tiptil după ei. Erau atât de siguri pe situaţie, încât nici nu dădură atenţie urmelor pe care le lăsaserăm venind încoace. Ce-i drept, ca să le descopere ar fi fost nevoie de un ochi ager, experimentat.

  Ai noştri sesizară, fireşte, că se apropie cineva străin şi luară poziţie de apărare. Îmi amintesc şi azi mutrele celor doi onorabili când, depăşind ultimul rând de tufe, dădură cu ochii de indianul pe care îl căutaseră la Rio Pecos. Era cât pe-aci să explodez în râs.

  Hoblyn! exclamă Conchez, recunoscând pe fostul său tovarăş de crime.

  Hoblyn? făcu fâstâcit capitano. Hoblyn, pe legea mea! Ce cauţi în Sierra Blanca? Cine sunt oamenii aceştia?

  Mă strecurai în spatele lui şi-l bătui uşurel pe umăr:

  Cunoştinţe vechi, capitano! Vă aflaţi între cunoscuţi. Poftiţi mai aproape, luaţi loc, simţiţi-vă ca acasă!

  Cine sunteţi dumneavoastră, se?or? întrebă el.

  Întâi de toate, îngăduiţi-mi să vi-i prezint pe domnii aceştia. Iată-l pe master Bob, negrul şi prietenul unui anume master Williams, pe care l-aţi cunoscut foarte bine. Acest gentleman alb e domnul Marshall din Louisville, care are câte ceva de vorbit cu alde Morgan, tatăl şi fiul, care la rândul lor umblă să vă fure ouăle din cuib. Acest monsenior indian e Winnetou, despre care aţi mai auzit, desigur, şi nu e cazul să adaug amănunte. Iar celălalt gentleman e, ca să zic aşa, Sans-ear. În ce mă priveşte, mie mi se spune uneori Old Shatterhand.

  Pe capitano îl trecură toate năduşelile. Bâlbâi:

  Să fie cu… cu putinţă?

  Ba bine că nu! Ei hai, staţi jos, făceţi-vă comozi ca şi mine când v-am spionat la Hide-Spot. Am stat atunci chiar în spatele dumneavoastră şi v-am luat pistolul drept amintire. Alaltăieri iarăşi, în timp ce-i supravegheaţi pe comanşi şi vă făceaţi destăinuiri reciproce. Bob, dezarmează-i, te rog, pe aceşti domni şi leagă-i frumos de mâini şi de picioare.

  Se?or

  ! protestă capitano.

  Calm, stimabile! Vorbim cu dumneavoastră cum se cuvine să vorbeşti cu nişte stakemeni. Deci, nu vă osteniţi degeaba. Până să ajungă domnii Morgan în vâlcea, veţi sta amândoi legaţi şi cu căluşul în gură. Sau, poate… morţi!

  Toate acestea se desfăşuraseră atât de repede şi neaşteptat, încât capitano şi Conchez nici nu reuşiră să schiţeze măcar un gest de apărare.

  Ia spune, se?or capitano, unde se află ascunzătoarea după oare tânjesc cei doi Morgani?

  Lucrurile de acolo nu vă aparţin!

  Mă rog, s-ar putea totuşi să ne aparţină. Nu vreau să te oblig să-mi dezvălui secretele, dar am o întrebare la care trebuie să-mi răspunzi: Ce s-au făcut aşa-zişii voiajori care au plecat cu „locotenentul” dumitale, şi mai ales negustorii pe care aceştia îi urmăreau?

  Negustorii… hm, nu ştiu…

  Well, e clar. Şi voiajorii?

  Doi dintre ei trebuie să se fi întors la Hide-Spot. Pe al treilea l-a ucis locotenentul în drum. L-am găsit mort.

  Mi-am închipuit. Acum deschideţi frumos guriţele, să vi le astupăm. E o măsură de prevedere, ca nu cumva să ne trădaţi celor doi carajos.

  Tocmai terminasem cu operaţia, când Fred Morgan şi fiul său apărură la intrarea în vâlcea. Se opriră pentru o clipă şi cercetară cu ochii terenul. Apoi Patrik dădu pinteni calului şi porni la trap, urmat de tatăl său. Părea că au de gând să termine totul repede, să nu piardă mult timp. Drept în faţa noastră, cam la douăzeci de paşi, creştea tufăriş de mure. Într-acolo se îndreptară amândoi.

  Aici, tată!

  Aici? Bun loc! Nu i-ar trace nimănui prin minte să caute aici o comoară.

  S-o dezgropăm repede şi să plecăm. Naiba ştie cine or fi fost cei doi albi şi dac-au încăput sau nu pe mâinile comanşilor…!

  Descălecară. şi-şi priponiră caii lângă apă. În timp ce animalele se adăpau însetate, bandiţii îngenuncheaseră, puseseră armele deoparte şi începuseră să taie tufărişul cu cuţitele. Scurmară apoi adânc în pământul negru, afânat.

  Iată! exclamă Patrik după o vreme şi scoase la iveală un balot cusut cu grijă într-o piele păroasă de bivol.

  Asta-i tot?

  Tot, dar ne ajunge: bancnote, cecuri şi aşa mai departe. Hai să astupăm la loc şi s-o ştergem!

  Poate mai rămâneţi niţel, ca să zic aşa!

  Le vorbise Sam în timp ce eu, dintr-un salt, mă aşezai între bandiţi şi armele lor. Ceilalţi duseră puştile la ochi.

  Sam stătea înaintea celor doi Morgani ea un tigru gata să sară asupra prăzii. În primul moment aceştia rămaseră cu gurile căscate, dar, revenindu-şi curând, dădură să apuce armele.

  Staţi aşa! Îi ameninţai cu pistolul. Un pas, şi vă împuşc!

  Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Fred Morgan.

  Întreabă-l pe fiul dumitale, aşa-zisul master Mercroft.

  Cu ce drept ne ameninţaţi?

  Cu acelaşi drept cu care aţi atacat, de pildă, pe master Marshall din Louisville, apoi pe călătorii din tren, sau, cu mult înainte, ferma unui oarecare Sam Hawerfield, aci de faţă. Făceţi-ne, vă rog, plăcerea şi culcaţi-vă jos…!

  Preferăm să stăm în picioare!

  O să vă culcaţi, totuşi, după ce veţi afla numele nostru. Iată-l aici pe Winnetou, căpetenia apaşilor; iată-l şi pe Sans-ear, fostul fermier Sam Hawerfield; iar despre mine îţi va fi vorbit desigur fiul dumitale. Număr până la trei. Dacă nu vă culcaţi, adio viaţă! Atenţie! Unu… doi…

  Se supuseră amândoi scrâşnind din dinţi de ciudă.

  Bob, leagă-i!

  Bob bine legăm, frumos legăm făgădui negrul şi făcu tot ce-i stătea în putinţă ca să se ţină de cuvânt.

  Bernard Marshall îi păzise până atunci pe ceilalţi prizonieri. Acum Bob îi luă locul şi tânărul se apropie de noi. Recunoscându-l, Fred Morgan holbă ochii cât cepele, ca în faţa unui strigoi.

  Marshall!

  Acesta îl fulgeră doar cu privirea şi nu rosti nici un cuvânt, dar ochii lui spuneau mai mult decât ar fi spus vorbele. Stăruia în el hotărârea fermă, calmă a dreptei răzbunări.

  Bob, adu-i şi pe ceilalţi! porunci Sam. Nici noi nu avem chef, ca să zic aşa, să întârziem multă vreme aici. Vom proceda scurt şi expeditiv.

  Negrul îi aduse pe capitano şi pe Conchez. Hoblyn veni şi el. Se comportase în orice caz mai corect decât era de aşteptat din partea unui tâlhar.

  Cine ia cuvântul? întrebă Bernard.

  Tu, Charlie! fu de părere Sam.

  Ba nu. Suntem aici toţi cointeresaţi. Numai Winnetou poate fi obiectiv, imparţial. Dânsul e căpetenia preriei. Să i se dea lui cuvântul!

  Ceilalţi căzură de acord, iar apusul încuviinţă din cap:

  Căpetenia apaşilor aude vorbind Spiritul savanei. Îi va judeca, deci, cu dreptate pe fiii feţelor palide. Fraţii mei să-şi ia armele în mâini, pentru că numai bărbaţii întregi au dreptul să-i judece pe prizonieri!

  Aceasta e tradiţia indienilor, şi ne supuserăm. Winnetou vorbi:

  Ce nume poartă acest alb?

  Hoblyn răspunse Sam.

  Ce vină are?

  A fost şi el stakeman.

  Au văzut fraţii mei ca el să fi ucis pe vreun alb?

  Nu.

  A mărturisit de bunăvoie că e ucigaş?

  Nu.

  Pe cine i-a ajutat până acum: pe stakemeni sau pe fraţii mei?

  Pe noi.

  Atunci fraţii mei să-l judece cu inima, nu cu arma. Winnetou doreşte ca acest om să fie liber, dar să nu se mai întoarcă printre stakemeni!

  Îl aprobarăm cu toţii. Sentinţa apaşului corespundea într-atât propriei mele păreri, încât luai puşca şi cuţitul lui Fred Morgan şi le dădui lui Hoblyn.

  Poftim! Eşti liber şi ai, prin urmare, dreptul să dispui iarăşi de arme.

  Mulţumesc, sir! spuse Hoblyn în culmea bucuriei. Vă asigur că n-am să vă dezamăgesc.

  I se citea pe faţă că-şi va ţine făgăduiala. Winnetou continuă:

  Cine-i această faţă palidă?

  Şeful stakemen-ilor.

  Ajunge atât! Să piară! E cineva de altă părere? Nimeni nu scoase vreun cuvânt. Era deci o confirmare a sentinţei.

  Şi pe omul acesta cum îl cheamă?

  Conchez.

  E un nume pe care-l poartă oamenii vicleni şi făţarnici ai sudului. Ce-a fost, cu ce se ocupă?

  Stakeman.

  Şi ce căuta aici? Voia să-i înşele pe propriii lui tovarăşi, să pună mâna de unul singur pe comoară. E un om cu două suflete şi cu două limbi. Să piară!

  Nici acum nu interveni nimeni în apărarea acuzatului. Winnetou adăugă:

  Dar nu de mâna unui om cinstit să piară, ci de mâna unuia condamnat ca şi el. Cum îl cheamă pe ăstălalt?

  Patrik.

  Să fie dezlegat şi să-i arunce pe stakemeni în apă! Nici o armă să nu se atingă de trupurile lor! Să piară înecaţi!

  Bob îl dezlegă pe Patrik şi, sub paza puştilor noastre, acesta execută ordinul cu un zel de care numai criminalii înrăiţi sunt capabili. Se ştia pierdut şi-şi manifesta deschis satisfacţia de-a fi el călăul foştilor săi complici. Aceştia erau atât de strâns legaţi, încât nu puteau să se apere în nici un fel…

  În două minute totul se isprăvi. Patrik se lăsă iarăşi legat. Altă alegere nu avea.

  Şi acum, cine sunt aceste două feţe palide? întrebă Winnetou, arătând spre cei doi Morgani.

  Tată şi fiu.

  Ce vină le găsesc fraţii mei albi?

  Eu îi învinuiesc de moartea soţiei şi copilului meu vorbi Sam.

  Iar eu îl acuz pe bătrânul Morgan pentru tâlhărie şi asasinarea tatălui meu adăugă Bernard.

  La rândul meu, îl acuz pe Fred Morgan pentru atacarea unui tren de călători, cu care prilej a omorât pe un slujbaş al căilor ferate întregii eu rechizitoriul.

  Pe fiul său Patrik îl acuz pentru tentativă de omor împotriva mea şi a voastră. Atât ajunge. Restul nu mai contează!

  Fratele meu alb a vorbit bine: atât ajunge. Să piară! Să fie ucişi de omul negru!

  Un moment! interveni Sam. Nu sunt de acord. Eu i-am urmărit pe aceşti doi nemernici ani şi ani de-a rândul. Familia mea a fost una din primele lor victime. De aceea nu-i las pe mâna nimănui. Dreptul de a dispune de viaţa lor mi se cuvine mie! Trebuie să adaug cuvenitele crestături pe răboj! Numai atunci Sans-ear va fi mulţumit şi, împreună cu bătrâna lui Tony, îşi va găsi tihna în vreo văgăună din munţi sau undeva, în prerie, unde albesc ciolanele atâtor mii de vânători!

  Dorinţa fratelui meu e dreaptă. Să-i ia dânsul în primire pe cei doi ucigaşi!

  Sam, nu-ţi păta mâinile cu sânge, chiar dacă e vorba de ucigaşi îi şoptii lui Sans-ear. Nu trage cu sânge rece în nişte oameni fără apărare. O asemenea faptă dezonorează, şi e păcat.

  Sam, vânătorul dârz, se întunecă la faţă şi tăcu privind în gol. Pentru a-i da timp de gândire, îl luai cu mine pe Bernard şi ne duserăm amândoi la calul lui Fred Morgan. Mai găsirăm prin coburi câteva perle pe care Bernard le recunoscu ca fiind ale sale. Altceva nimic. Îi făcurăm apoi lui Fred Morgan o percheziţie corporală şi descoperirăm, în fine, un pacheţel prins cu o vână de cerb în căptuşeala cămăşii sale din piele de bizon. Conţinea bancnote în valoare considerabilă. Era, de bună seamă, partea răpită lui Holfert. Bernard vârî pacheţelul în buzunar.

  În clipa aceea auzii din direcţia unde păşteau caii noştri un fornăit speriat, care părea al mustangului meu. Mă dusei repede la faţa locului. Calul, cu coama zbârlită şi ochii scânteietori, se smucea să scape de strânsoarea curelei. Fie că se apropia vreun animal, fie că vreun indian pândea prin preajmă. Strigai, dând semnalul de alarmă tovarăşilor mei. Dar, din păcate, oamenii nu mă auziră, deoarece în aceeaşi clipă se înălţă un urlet îngrozitor.

  Dădui fuga până la marginea desişului şi mă uitai printre crengi spre locul nostru de popas. Înspăimântătoare privelişte! Un furnicar de indieni! Trei sau patru inşi tăbărâseră asupra lui Sam, ţinându-l sub genunchi; alţi doi îl prinseseră cu lasoul pe Winnetou, culcându-l la pământ; Hoblyn zăcea cu ţeasta sfărâmată, iar pe Bernard nu-l zăream deloc era împresurat de o mulţime de indieni. Bob, nicăieri.

  Aşadar, comanşii Racurroh îl urmăriseră într-adevăr pe capitano şi, în timp ce-i judecam pe criminali, se furişaseră în apropierea noastră şi se năpustiseră apoi atât de repede asupra tovarăşilor mei, încât orice încercare de a-i înfrunta era sortită eşecului. Cum să-i ajut pe oamenii noştri? Ce să întreprind în astfel de condiţii? Nu-mi rămânea decât să mă salvez pe mine însumi. Puteam să impuse, ce-i drept, vreo cinci, şase indieni, dar cui i-ar fi folosit? În afară de Hoblyn, ceilalţi prizonieri mai erau în viaţă, şi comanşii, după obiceiul lor, aveau să-i ducă acasă şi să-i condamne la moarte prin tortură.

  Mă întorsei deci la mustangul meu, îl dezlegai şi, luându-l de căpăstru, pornii în grabă spre creasta muntelui. Să mai salvez pe cineva, nu era timp. Desigur că indienii mă observaseră când am intrat în desiş şi aveau să mă urmărească.

  Urcuşul cu calul pe o pantă atât de abruptă era cât se poate de greu. Dar sus, pe creastă, drumul îmblânzindu-se, încălecai şi o luai la vale într-o goană, de parcă toată hoarda de indieni s-ar fi ţinut după mine. Trecui astfel de cealaltă parte a muntelui…

  Soarele asfinţise când, după un galop de câteva ore, lăsai în urma mea lanţul de înălţimi în spatele cărora se ascundea vâlceaua fatală. Mai departe nu era cazul să cutez în acea zi. Căutai deci în pădure un loc aşternut cu muşchi şi potrivit pentru popas. Mustangul era atât de obosit, încât nici de păscut nu-i ardea. Dornic de odihnă, bravul animal se lungi alături do mine.

  Cât de brusc se schimbase situaţia! Dar nu trebuia să mă las în voia gândurilor sumbre. Numai o acţiune concretă putea să salveze ceva. Or, pentru a fi capabil de acţiune, aveam nevoie în primul rând de odihnă şi somn. Mă încredinţai deci pazei Celui de Sus, coborâi pleoapele şi… nu mă trezii decât târziu dimineaţa. Dormisem buştean.

  Sculându-mă, căutai mai întâi un petic de păşune bine camuflat. Îmi legai acolo mustangul şi mă pregătii să fac o recunoaştere pe locul catastrofei din ajun. O astfel de operaţie era, fireşte, plină de riscuri, dar trebuia să mă încumet dacă voiam să fiu de folos tovarăşilor mei. Metru cu metru mă strecuram târâş spre creastă. Pentru o distanţă pe care un pieton mergând la pas ar fi străbătut-o în cel mult zece minute, eu consumai două ore în cap. Pe urmă, la vale merse mai uşor, deşi cu înzecită prudenţă. Dădui tocmai să trec de un stejar bătrân, când auzii un sunet ciudat:

  Pst!

  Privii atent în jurul meu, dar nu observai nimic.

  Pst!

  Abia atunci îmi dădui seama că sunetul venea de undeva, de sus. Îmi ridicai ochii.

  Pst, massa!

  De sus, dintr-un copac, dintr-o uriaşă scorbură, îmi zâmbea fericit Bob, cu gura până la urechi, sticlindu-şi dinţii.

  Aşteptam, massa! Bob venim aproape!

  Urmă un hârâit asemenea celui pe care-l auzi stând în rasă pe când homarul curăţă coşul vetrei; apoi joardele de alun înălţate în jurul arborelui foşniră sec.

  Venim înăuntru, massa, la odaie! mă pofti negrul în şoaptă. Aici indian nu găsim Bob şi massa!

  Mă căţărai până sus şi mă pomenii într-un interior complet învelit cu crengi de alun.

  Lack-a-day, măi al dracului, cum ai descoperit asemenea adăpost? îl întrebai.

  Văzut un animal cum fugim de Bob, urcăm pom i uităm pe fereastră. Facem şi Bob la fel.

  Ce animal era?

  Bob nu ştim. Suntem aşa, are, cu patru picior, doi ochi şi un coadă.

  Această descriere, pe cât de amănunţită pe atât de sugestivă, mă făcu să bănuiesc că era vorba de un urs spălător.

  Când ai ajuns la copacul ăsta?

  Îndată cum venim roşii.

  Vasăzică, stai ascuns aici de ieri. Ai prins ceva cu urechea? Ai văzut ceva?

  Bob auzit şi văzut indieni mulţime.

  Încolo nimic?

  Asta nu destul?

  N-au venit comanşii încoace?

  Fost aici, căutat, dar nu găsim Bob. Apoi aprins foc seara şi fript carne de urs care ai tăiat massa. Mâncat urs al nostru, tâlhari!

  Indignarea bravului Bob era, ce-i drept, foarte întemeiată, dar nimic nu mai putea fi schimbat.

  Spune mai departe!

  Dimineaţa indienii dus.

  Aha, s-au dus! Încotro?

  Nu ştim. Bob n-ai putut mergem după ei, dar văzut mult indieni ieşit afară din vale. De la fereastră vedem tot. Ai fost acolo şi massa Winnetou, şi massa Sam, şi massa Bern’. Mult funii şi curea legat la ei.

  Şi pe urmă?

  Pe urm’? Pe urm’ indian căutat încolo, încoace, voit prindem Bob, dar Bob deştept.

  Câţi mai sunt pe-aici?

  Câţi nu ştim Bob, dar ştim unde.

  Ei, unde?

  Acolo, la urs. Bob vedem de sus prin fereastră.

  Mă uitai la ceea ce Bob numea fereastră. Din scorbură te puteai sălta până acolo. Bob o şi demonstrase, încercai la rândul meu şi reuşii. Ajuns la deschizătura cu pricina, putui să-mi arunc într-adevăr privirea până spre fundul văii; vedeam panorama cum o vede pasărea din zbor. Lângă trunchiul acelui fag în care Bob se cocoţase de teama ursului, şedea acum ghemuit un indian. Prizonierii erau duşi. Rămăsese acolo numai un grup restrâns de indieni, însărcinaţi, probabil, să ne prindă, pe mine şi pe Bob, dacă ne-am fi întors cumva la locul catastrofei.

  Ce era de făcut? Coborâi din copac.

  Bob, aşa-i că nu vezi acolo decât un singur indian?

  Altă parte suntem încă unul şi încă; dar Bob nu ştim loc.

  Aşteaptă-mă aici!

  Vrem plecat? Oh, mai bine rămâneam massa la Bob!

  Trebuie să văd cum am putea să-i salvăm pe-ai noştri.

  Salvăm? Massa salvăm Bern’? Oh, asta frumos, foarte bun! Bob salvăm şi el massa Bern’, massa Sam, massa Winnetou!

  Atunci stai liniştit, să nu te simtă nimeni!

  Plecai luminat în sinea mea de o mare mulţumire pentru faptul că mai scăpase unul dintre noi, chiar dacă acesta nu era decât Bob. De altfel, comanşii, trebuie s-o recunosc, procedaseră foarte deştept instalând o santinelă tocmai lângă rămăşiţele ursului. Carnea, nădăjduiau ei, putea să constituie o momeală care să ne ducă la pierzanie.

  Peste un ceas mă aflam de cealaltă parte a văii, la nici trei coţi depărtare de indianul care şedea nemişcat ca o stană de piatră, jucându-şi doar degetele mâinii drepte pe fluieraşul ce-i atârna de gât. Ştiam că sunetul fluierului putea servi ca semnal. Să fi avut vreun consemn în privinţa aceasta?

  Era un războinic tânăr, de vreo optsprezece ani. Poate că lua parte pentru prima oară la o campanie. Avea un cap foarte expresiv. Veşmintele sale îngrijite, ca şi arma lui bogat ornamentată, mă făceau să bănuiesc că era fiu de căpetenie. Să-l omor? Să distrug această viaţă tânără, plină de nădejdi? Nu.

  Mă apropiai lin, lin de tot şi, apucându-l cu stânga de gât, îl lovi cu dreapta fel, ca nu cumva să-i fac vreun rău. Un bărbat în plinătatea vârstei poate nici nu s-ar fi resimţit, dar flăcăiandrul se prăbuşi pe loc. Îi legai apoi mâinile şi picioarele, îi astupai gura cu un căluş şi-l imobilizai de trunchiul unui arbore mascat de tufăriş.

  Dusei apoi la gură fluierul indianului şi scosei un sunet scurt. Aproape în aceeaşi clipă foşni desişul din faţa mea şi un indian mai vârstnic se apropie grăbit, îl culcai şi pe acesta dintr-o lovitură cu patul puştii, dar fără să-l omor căci nu aveam alt scop decât să-l fac inofensiv.

  Trebuie că prin preajmă se mai aflau vreo trei sau patru indieni.

  Era necesar să descopăr locul unde îşi adăpostiseră caii, acţiune legată de mari primejdii. Imitai deci un nechezat de armăsar şi iată că dinspre locul unde apăruse indianul cel vârstnic şi unde stătuseră în ajun caii noştri răsună un răspuns pe mai multe voci.

  De-acum, ce-o da norocul! Îl legai pe indianul vârstnic cu propria lui cingătoare, pe cel tânăr îl aburcai în spate şi, la adăpostul arborilor, cotii scurt prin fundul văii spre locul de unde îmi răspunseseră caii. Erau în număr de şase dovadă că se mai aflau la pândă patru indieni. Aceştia se instalaseră desigur ceva mai departe, către intrare, fapt care-mi dădea putinţa să-mi pregătesc lovitura în mod serios.

  Înainte de toate mă căţărai iarăşi sus, lângă Bob. Negrul, ascuns în scorbura copacului, mă tot aşteptase pândind la „fereastră”. De cum mă zări, coborî mai jos şi-şi iţi capul prin „draperia” de aluniş.

  Massa, oh, prins indian, omorât indian?

  Nu e mort. Vreau numai să-l ţinem prizonier. Ce zici: mă ajuţi să-l salvăm pe massa Bernard?

  Oh, Bob tare vrem salvăm massa Bern’! Cum trebuie facem?

  Îl iei pe indian şi-l duci mereu la vale, până dai de un copac uriaş, un hickory. Acolo îl lepezi jos şi mi aştepţi.

  Aşa facem, massa!

  Dar să nu-i slobozi cumva legăturile. Dacă se desface, o păţeşti rău de tot!

  Bob nu vrea păţim!

  Foarte bine. Hai!

  Atleticul Bobişi săltă povara pe spate şi porni cu paşi mari în direcţia indicată, dispărând pe după povârniş.

  Eu mă întorsei la caii comanşilor. Era, fireşte, greu ca, de unul singur, să scoţi de-acolo toţi şase caii, să-i mâni în sus, spre creastă, şi să-i cobori de cealaltă parte. Şi, totuşi, mai bine singur decât cu ajutorul lui Bob deoarece caii indieni nu se împacă deloc cu mirosul specific al negrilor. De încălecat se mai lasă încălecaţi, dar când negrul îi ia de căpăstru şi merge înaintea lor nici vorbă să-l urmeze.

  Ceea ce bănuisem se adeverea acum: toate lucrurile atât cele aduse de noi de la Hide-Spot, cât şi pachetul găsit la cei doi Morgan erau pierdute. Iată că aurul e într-adevăr deadly dust praf ucigător! Dintr-o sută de inşi care aleargă şi-l caută prin Vestul Sălbatic, nouăzeci sunt sortiţi pieirii. Luciul ispititor şi sunetul vrăjelnic al acestui metal trezesc din adânc forţele întunecimii. Acţiunea lui, spre a fi pozitivă, se cere îngrădită de legi.

  Desfăcui chingile şi legai cu ele caii cap la coadă într-un şir lung. Apucai calul din faţă de dârlogi şi-i trăsei pe tusşase după mine în sus, pe povârniş. Uşor nu era. Caii, cam îndărătnici, îmi dădură mult de furcă. Cei patru indieni vor fi fost la mare distanţă, de nu auziră fornăitul şi tropotul animalelor. Ajunsei totuşi cu bine sus, apoi dincolo, în vale. Echipa comanşilor rămăsese deci fără cai; nu mai aveau cum să ajungă şi să anunţe grosul trupei. Totodată, planul lor de a ne prinde pe mine şi pe Bob sau de a ne omorî, fusese zădărnicit.

  Negrul şedea sub copacul acela măreţ, supraveghind pe tânărul indian. Aşteptând aşa, de unul singur, cu duşmanul lângă el, nu se simţea tocmai bine, căci, la ivirea mea, parcă i se luă o piatră de pe inimă şi faţa-i neagră se lumină de bucurie.

  O, frumos venit massa! Indian deschidem ochi cum dracul, facem mârâit, grohăit cum fiară. Dar Bob ai dat palmă una peste bot şi tăcut.

  Nu trebuie să baţi, Bob, nu-i cavalereşte. Şi apoi, e o jignire pe care indienii o plătesc cu moartea. Dacă tânărul acesta scapă, e din nou liber, şi dă cumva de tine, atunci te-ai ars!

  Negru Bob ars? Oh, massa! Mai bine omoram acum indian, să nu mai fim liber!

  Îşi trase cuţitul de la brâu şi-l sprijini cu vârful de pieptul comanşului.

  Stai, Bob, nu te apuca să verşi sânge! Dacă-l lăsăm în viaţă, ne-ar putea fi de mare folos. Ajută-mă să-l leg bine pe cal!

  Îi scosei prizonierului căluşul din gură:

  Fratele meu roşu să răsufle în voie, dar să nu vorbească neîntrebat!

  Ma-ram vorbeşte când îi place răspunse tânărul. Şi dacă n-ar vorbi, faţa palidă tot l-ar ucide şi i-ar lua scalpul.

  Ma-ram va rămâne în viaţă şi-şi va păstra scalpul, căci Old Shatterhand nu-i ucide pe duşmani decât în luptă.

  Cum, Old Shatterhand? Iuf!

  Da, da, eu sunt. Ma-ram nu va fi duşmanul, ci fratele meu, şi am să-l duc la wigwamul părintesc.

  Tatăl lui Ma-ram e To-kei-hun, „Taurul cu coarne”, marea căpetenie a comanşilor care-i călăuzeşte pe războinicii Racurroh. El îl va ucide pe Ma-ram pentru că a căzut prizonier în mâinile unui alb.

  Ar dori fratele meu să fie iarăşi liber? Tânărul mă privi mirat.

  Poate Old Shatterhand să lase liber pe un războinic, să nu-i ia scalpul, nici viaţa?

  Dacă tânărul meu frate îmi făgăduieşte că nu va fugi şi că va merge cu mine până la wigwamul lui, atunci îl dezleg numaidecât şi-i dau un cal. Îşi poate lua şi armele care atârnă de oblâncul şeii.

  Iuf! Old Shatterhand are pumn de fier şi inimă bună. El nu seamănă cu celelalte feţe palide. Dar nu cumva limba lui vorbeşte cu două înţelesuri?

  Eu nu spun decât adevărul. Vrea fratele meu să-mi urmeze cuvântul până vom ajunge înaintea lui To-kei-hun?

  Ma-ram se învoieşte.

  Atunci treacă focul păcii din mâna mea într-a ta şi să te mistuie dacă ai să-ţi calci cuvântul.

  Mustangul meu se afla într-un ascunziş prin apropiere, ll adusei de acolo şi, scotocind în cobur, scosei la iveală două ţigări de foi din cele pe care le luasem din vizuina stakemeni-lor. Chibrituri aveam. După ce-l dezlegai pe indian, aprinsei cele două „havanos” subţirele şi ne apucarăm de fumat cu obişnuitul ritual.

  Oare albii nu au şi ei un Mare Spirit care să facă argilă pentru calumete? întrebă Ma-ram.

  Avem şi noi un spirit, chiar mai mare decât celelalte. Avem şi argilă din belşug. Numai că feţele palide trag din pipă doar acasă, în wigwam-urile lor. Altminteri, s-au deprins să „bea fumul păcii” din aceste ţigări, care ocupă mai puţin loc decât pipele.

  Iuf! Si-karr? Marele Spirit al feţelor palide e înţelept. Aceste si-karr sunt, într-adevăr, mai uşor de purtat.

  Bob se uita nedumerit cum fumam fără grijă tocmai aici, în vecinătatea unor duşmani atât de primejdioşi şi în compania unui indian pe care cu câteva clipe mai înainte hotărâsem să-l leg pe spinarea calului.

  Massa, vrem şi Bob fumăm la pace! se rugă el.

  Ia şi tu o ţigară! Dar fumeaz-o pe drum, că nu mai e vreme: plecăm imediat.

  Comanşul îşi căută calul şi încalecă. Din cât învăţasem să-i cunosc pe indieni, nu aveam motive să-l suspectez. După multă osteneală, negrul reuşi să se salte şi el în cele din urmă pe un cal. Pe ceilalţi îi legarăm laolaltă, ca să-i putem trage după noi. În sfârşit, încălecai şi eu pe mustang şi marşul începu.

  Între noi şi nenorocita aceea de vâlcea terenul cobora mereu în pantă. O luarăm pe lângă un greabăn şi făcurăm un ocol pentru a ajunge pe urmele trupei comanşilor. Mâna de indieni rămaşi în vale, fără cai, ne văzu, bineînţeles, şi se porni pe un urlet nemaipomenit, care însă nu ne speria deloc. Nici Ma-ram nu le dădu vreo atenţie.

  Ne continuarăm drumul până în amurg, într-o tăcere deplină. Ajunşi la Rio Pecos, aleserăm un loc potrivit pentru popas. Sub şeile cailor luaţi de la indieni găsirăm pastrama din belşug, ceea ce ne scuti de foame şi de osteneala vânatului. De comanşii rămaşi în vâlcea nu aveam ce ne teme: ne depărtasem atât de mult încât nu mai puteau să ne ajungă din urmă în cursul nopţii.

  Ma-ram se lungi imediat şi adormi. Bob şi cu mine făcurăm toată noaptea de strajă cu schimbul. Când miji de ziuă scosei harnaşamentul de pe cei patru cai indieni neutilizaţi şi-i mânai spre apă. Animalele trecură fluviul înot şi dispărură curând dincolo, în pădure. Ma-ram asistase la toate acestea fără să scoată un cuvânt.

  Urmele după care ne orientam acum erau perfect vizibile, dovadă că trupa comanşilor se simţea în siguranţă. Coborâse de-a lungul malului drept al lui Rio Pecos, până la, vărsarea lui în Sierra Guadelupa superioară. Aici, spre surpriza mea, urmele se despărţeau. Majoritatea indienilor cotise către munţi, restul îşi continuau drumul pe direcţia iniţială.

  Descălecai pentru a cerceta urmele. Printre acestea desluşii clar copitele bătrânei Tony. Le cunoşteam atât de bine forma şi dimensiunile, încât era cu neputinţă să mă înşel. Puţin mai încolo dădui de urmele unei tabere de noapte.

  Fiii comanşilor s-au dus în munţi, la mormântul marilor lor căpetenii? îl întrebai pe Ma-ram.

  Fratele meu a ghicit.

  Şi ceilalţi continuai, arătând în direcţia opusă au plecat cu prizonierii la wigwam-urile voastre?

  Aşa le-au poruncit cele două căpetenii.

  Oare au luat cu ei şi comorile feţelor palide?

  Le-au luat ca să le păstreze, fiindcă nu ştiu care dintre albi e stăpânul lor.

  Şi unde şi-au ridicat comanşii corturile?

  În savana ce se întinde până la apa căreia feţele palide îi spun Rio Grande.

  Adică în savana dintre cei doi munţi?

  Da.

  Atunci vom părăsi aceste urme şi ne vom abate spre miazăzi.

  Fratele meu va face cum crede de cuviinţă, dar să ştie că acolo nu va găsi apă.

  Îl privii stăruitor în ochi:

  Oare fratele meu a mai văzut vreodată munţi care, învecinaţi cu un mare fluviu, să fie lipsiţi de apă? Toate râurile îşi scot apa tocmai din adâncul munţilor.

  Fratele meu va vedea mai târziu cine are dreptate: comanşul sau el.

  Eu însă ştiu de pe acum de ce comanşul nu vrea s-o apucăm spre munţi.

  De ce? Fratele meu să mi-o spună şi mie.

  Fiii comanşilor îi duc pe prizonieri de-a lungul apei care face un mare ocol. Or eu, dacă o iau drept spre miazăzi, îi ajung din urmă înainte ca ei să fi sosit la wigwam-urile lor.

  Indianul tăcu. Îi citisem gândurile.

  Mă apucai apoi să număr urmele copitelor. Erau de şaisprezece ori câte patru; ceea ce însemna că escorta lui Winnetou, Sam şi Bernard era compusă din treisprezece comanşi. Cu siguranţă că prizonierii erau cât se poate de bine legaţi. Astfel, chiar dacă i-aş fi ajuns din urmă, nu i-aş fi putut salva cu forţa. Trebuia găsit un vicleşug.

  Pornirăm deci spre sud cu toată viteza de care erau în stare caii. Drumul se dovedi greu, întortocheat şi obositor. Mie regiunea îmi era necunoscută, iar Ma-ram nu-mi dădea decât sumare indicaţii. Totuşi, o scosei la capăt, Chiar a doua zi dimineaţa, după ce trecurăm munţii, văzui preria desfăşurată în adânc şi învecinându-se la stânga cu apele argintii ale lui Rio Pecos. Pădurea coborâse parcă din munţi împreună cu noi, însoţindu-ne încă o bucată bună de drum de-a lungul apei, în savană. Lângă un mic afluent al lui Rio Pecos, dădurăm iarăşi de urmele comanşilor. Aceştia trecuseră pe-acolo în ziua precedentă, cam pe la ora prânzului, pentru ca apoi, pe malul unui pârâiaş învecinat, să se adăpostească un timp de soarele arzător al amiezii.

  Hotărâi şi eu să ne odihnim puţin, dar alesei un loc mai depărtat de apă, mai dosnic, într-un desiş care ne oferea oarecare siguranţă. Această măsură de precauţie se dovedi curând extrem de utilă, căci abia mă aşezasem alături de Ma-ram, că-l şi văzui pe Bob venind în goană dinspre pârâu, unde se dusese la scăldat împreună cu calul său.

  Oh, massa strigă el venim călăreţi! Unu, doi, cinci, şase! Fugim, massa, ori ucidem la călăreţi?

  Alergai spre marginea desişului şi zării într-adevăr şase cai, în două grupuri de câte trei, suind din josul malului. Câte un cal, ultimul din fiecare grup, părea încărcat cu poveri, iar în faţă venea câte un om călare. Nu aveam de-a face, aşadar, decât cu doi vrăjmaşi aceasta în cazul că indivizii făceau într-adevăr parte dintr-o asemenea categorie; pentru că, de fapt, în ciuda depărtării, îmi dădeam seama că nu sunt indieni, ci albi.

  Iată însă că, îndărătul lor, veneau în goana mare încă cinci călăreţi care nu puteau fi decât roşii. În cel mult cinci minute aveau să-i întreacă. Totul arăta ca o cursă de urmărire. Ca să desluşesc şi mai bine situaţia, îmi dusei luneta la ochi.

  Zounds! îmi scăpă fără voie de pe buze, constatând uimit că primii doi nu erau alţii decât Fred Morgan şi fiul său Patrik.

  Să-i omor, sau să-i prind de vii? Nu, nu voiam să-mi mânjesc mâinile cu sângele acestor tâlhari. Îmi pregătii puşca şi statui în aşteptare. Se apropiau tot mai mult de apă, cu indienii la nici cinci sute de paşi în urma lor. Auzeam de-acum gâfâitul cailor; cât pe-aci să treacă prin faţa mea. Atunci trăsei două focuri la o fracţiune de secundă unul de altul. Ochisem în capetele celor doi cai. Bietele dobitoace se prăbuşiră. Caii de povară, legaţi de cei dintâi şi cuprinşi de spaimă, se smuciră sălbatic, încercând să fugă. Cei doi Morgani zburară cât colo şi se izbiră de pământ. Mă încordai, gata să sar asupra lor.

  O-hi-hi-hiiii! răsună atunci strigătul de luptă al urmăritorilor, la care se asocie şi glasul lui Ma-ram. Şi într-o secundă mă trezii împresurat. Trei tomahawkuri şi două cuţite scânteiau deasupra capului meu.

  Cha! Staţi! strigă Ma-ram, ocrotindu-mă cu trupul lui. Această faţă palidă mi-e prieten!

  Comanşii mă lăsară numaidecât în pace, dar consecinţele atacului lor nu mai puteau fi evitate: cei doi Morgani avură timp să se reculeagă şi să dispară prin desiş, iar caii lor, cabrându-se din răsputeri la strigătul indienilor, rupseră legăturile şi se aruncară orbeşte în apă. Recunoscui din primul moment că erau cei patru cai de povară ai noştri. Supraîncărcaţi, ei se scufundară imediat.

  Patru dintre indieni se năpustiră în căutarea celor doi fugari. Pe al cincilea reuşii să-l opresc:

  Fratele meu roşu să fie bun şi să-mi spună de ce războinicii comanşi îi urmăresc pe prietenii lor albi?

  Oamenii albi au gură de şarpe cu limba, în două vârfuri. Peste noapte ne-au ucis straja şi au fugit cu comorile lor.

  Cu aurul?

  Şi cu aurul, şi cu hârtiile lor vrăjite, cusute sub haină.

  Comanşul ne părăsi şi dădu fuga după camarazii lui. Aşadar, temându-se că nu vor mai primi înapoi valorile din mâna comanşilor, cei doi Morgani hotărâseră să le şterpelească şi s-o ia din loc. Prin „hârtiile vrăjite” trebuia să înţeleg, desigur, bonurile de tezaur şi bancnotele după care umblaserăm noi. Exact în locul unde se scufundară caii, fluviul făcea o buclă şi vârtejul iute ne lua orice nădejde de a mai salva din valuri încărcătura de deadly dust, de „praf ucigător”.

  Ce mai puteam face? Dorinţa de a-mi ajuta prietenii era, fireşte, şi mai mare decât aceea de a-i prinde pe cei doi tâlhari şi asasini. De altfel, puteam să-i las în grija celor cinci comanşi care-i urmăreau.

  De ce fratele meu alb a tras în cai şi nu în călăreţi? se interesă Ma-ram. Oare Old Shatterhand nu prea ştie să ochească?

  De ce nu te-am ucis pe tine când îmi rezemasem vârful cuţitului de pieptul tău? La fel şi acum: m-am mulţumit să dobor numai caii pentru că mai aveam o vorbă cu călăreţii.

  Old Shatterhand îi poate urmări împreună cu fraţii mei roşii. Astfel, îi va prinde şi le va spune vorba cuvenită.

  Mai că-mi venea să râd de strădania lui Ma-ram de a mă abate de la urmărirea grupului care escorta prizonierii.

  Nu mă ţin eu de ei! îl lămurii. Războinicii comanşi sunt înţelepţi şi viteji. Ei vor pune mâna singuri pe albii aceia ticăloşi şi-i vor duce în wigwam-urile lor. Ma-ram binevoiască să încalece şi să pornim.

  Cele întâmplate îmi tăiaseră pofta de odihnă. Şi apoi mai era un motiv ce mă îndemna la drum. Escorta prizonierilor fusese alcătuită iniţial din treisprezece călăreţi acum, însă, cei doi Morgani plus cinci comanşi şi străjerul ucis nu mai intrau în socoteală; rămăseseră deci în escortă numai cinci inşi care îi păzeau pe cei trei prizonieri. În asemenea condiţii era mult mai uşor să-i eliberăm.

  Dădurăm aşadar pinteni cailor. Până spre asfinţit parcurserăm o distanţă serioasă şi, examinând urmele, apreciarăm că mica trupă trebuia să fi trecut pe acolo abia către prânz. Fuga celor doi Morgani, moartea santinelei, ca şi convingerea că nimeni nu le calcă pe urme toate acestea îi făcuseră să întârzie destul de mult.

  Deşi Ma-ram ne tot îmbia la odihnă şi-şi rotea ochii, în căutarea unui loc de popas, a trebuit, vrând-nevrând, să mai facă aproximativ patru mile engleze, până ce întunericul ne împiedica să mai desluşim vreo urmă. Abia atunci hotărâi să ne oprim. Dar a doua zi o pornirăm iarăşi la drum dis-de-dimineaţă.

  Acum urmele duceau în jos, spre sud, în largul savanei. Treceam ici-colo peste cărări tăiate de bivoli şi urmele după care ne dirijam ne arătau că depărtarea până la călăreţii din faţa noastră se scurtează treptat. Începui să nutresc chiar speranţa de a-i ajunge până la amiază când un amănunt veni să mă dezamăgească. Şi anume: dădurăm peste un loc bătucit de numeroşi cai, dintre care cel puţin zece se îndreptau spre sud.

  Iuf! zise Ma-ram.

  Apoi tăcu. Dar în ochii lui voit nepăsători i se aprinse un licăr de bucurie. Situaţia mi se lămuri numaidecât. Micul grup se întâlnise, desigur, cu o ceată de comanşi sub ocrotirea căreia îşi continuau acum drumul.

  Gât mai e până la tabăra voastră?

  Nu e tabără! Comanşii Racurroh şi-au ridicat în savană o aşezare mai întinsă chiar decât oraşele albilor. Dacă fratele meu îşi îndeamnă bine calul, poate să ajungă acolo înainte ca soarele să se culce în ierburile preriei.

  La prânz făcurăm o scurtă haltă, iar spre seară zării într-adevăr nişte dungi negre la orizont. Prin lunetă constatai numaidecât că e vorba de corturi dispuse în şiruri lungi.

  Comanşii se instalaseră aici, pe o mare întindere, în vederea vânătorii de bizoni. Păreau toţi atât de preocupaţi de sosirea grupului cu prizonierii, încât nimeni nu ne aţinu calea. Ajunserăm astfel nestingheriţi chiar în preajma corturilor.

  În sfârşit, îmi strunii mustangul şi-l întrebai pe Ma-ram:

  Acestea sunt wigwam-urile comanşilor?

  Da.

  Oare îl găsim aici şi pe To-kei-hun, marea căpetenie?

  Tatăl lui Ma-ram se află întotdeauna lângă copiii lui.

  Poate fratele meu să-l anunţe că Old Shatterhand vrea să vină la el în ospeţie?

  Tânărul mă privi oarecum mirat, apoi spuse:

  Şi nu-i e teamă lui Old Shatterhand de atâţia duşmani? Doboară el şi bizoni, şi urşi, dar fiii comanşilor sunt mulţi ca şi arborii pădurii…!

  Old Shatterhand ucide fiarele, dar nu şi pe fraţii lui roşii. El nu se teme nici de sioux, nici de kiowaş, apaş sau comanş, pentru că e prietenul tuturor bărbaţilor viteji. Glonţul lui nu loveşte decât în ucigaşi, în tâlhari şi trădători. Aşadar, du-te. Eu aştept aici.

  Dar Ma-ram e prizonier! Dacă Old Shatterhand nu-l mai găseşte pe urmă?

  Ma-ram e liber, nu-l mai socot prizonier. Doar ne-am împărtăşit împreună din fumul păcii!

  Iuf!

  Şi dând pinteni calului, tânărul porni la galop. Negrul şi cu mine lăsarăm caii slobozi şi ne aşezarăm în iarbă. Bravul Bob avea o mutră cât se poate de acră.

  Massa, ce facem indian la Bob dacă mergem acolo?

  Asta se va vedea.

  Vedea rău, nu plăcere. Indian frigem Bob la stâlp şi mort de tot.

  Poate că n-o să fie chiar aşa de rău. Oricum, dacă vrem să-l salvăm pe massa Bernard, trebuie să mergem.

  Oh, negru Bob vrem salvăm massa Bern’! Bob lăsăm fript, mâncat, numai indian lăsăm liber massa Bern’!

  Îşi însoţise această eroică declaraţie cu o grimasă care, mai mult ca sigur, le-ar fi tăiat indienilor pofta să-l mănânce. Apoi apucă o halcă de pastrama pentru ca, înaintea morţii, să se bucure barem de plăcerile vieţii.

  Nu aşteptarăm prea mult răspunsul la mesajul meu. Peste puţin, un numeros grup de călăreţi, strigând şi agitându-şi armele, veniră către noi, executară o manevră şi ne împresurară din toate părţile, strâns de tot, mai să ne calce sub copitele cailor. Patru căpetenii, venind ventre? terre, îşi struniră caii drept în nasul nostru. Bob se răsturnă pe spate; eu însă rămăsei calm şi neclintit la locul meu.

  Oh, indian omorât Bob şi massa! se tângui negrul în timp ce-şi înălţă ochii să vadă ce se mai întâmplă.

  Nici prin gând nu le trece! îl liniştii eu. Ne pun numai la încercare; vor să ştie dacă ni-e teamă sau nu.

  Încercare? Oh, indian facem cât vrea! Bob curaj, nu temem.

  Se ridică iarăşi în şezut, sforţându-se să pară cât mai fioros cu putinţă. Căpeteniile descălecară. Cel mai în vârstă luă cuvântul:

  De ce omul alb nu stă în picioare în faţa unor căpetenii ale comanşilor?

  Omul alb vă arată astfel că sunteţi bineveniţi îi dădui replica. Rog pe fraţii mei roşii să se aşeze.

  Căpeteniile comanşilor nu se aşază decât lângă o altă căpetenie. Unde îşi are omul alb wigwamul şi războinicii?

  Atunci apucai hotărât tomahawkul:

  Un conducător trebuie să fie puternic şi viteaz. Dacă oamenii roşii nu cred că sunt căpetenie, n-au decât să lupte cu mine şi se vor convinge că nu mint! Toţi vânătorii, ca şi războinicii, fie albi sau roşii, îmi spun Old Shatterhand!

  Pesemne că omul alb şi-a luat singur acest nume.

  Căpeteniile comanşilor să se măsoare cu mine dacă vor! Ei cu tomahawkul şi cuţitul, iar eu cu mâna goală. Howgh!

  Omul alb rosteşte vorbe trufaşe. Să ne arate însă că e într-adevăr curajos pe cât se laudă a fi. Să încalece şi să vină cu războinicii Racurroh!

  Vom fuma împreună calumetul?

  Războinicii vor ţine sfat şi se va vedea.

  Bine, merg cu gânduri de pace.

  Urcai în şa. Bob se caţără şi el pe calul său nărăvaş. Părea că nimeni nu-l ia în seamă. Indianul îi dispreţuieşte pe negri mai mult chiar decât unii albi. Pe mine, însă, căpeteniile mă luară la mijloc şi pornirăm cu toţii în galop spre tabără. Trecurăm printre corturi şi oprirăm în faţa unuia mai mare şi mai arătos. Căpeteniile descălecară. Făcui la fel.

  Pe Bob nu-l zăream nicăieri. Eram singur, înconjurat de toată ceata de războinici. Căpetenia care vorbise adineauri puse mâna pe puşca mea:

  Faţa palidă să ne dea armele!

  Ba le păstrez! N-am venit încoace ca prizonier, ci de bunăvoie.

  Totuşi, omul alb trebuie să ne dea armele până ce războinicii roşii se vor convinge cu ce gânduri a venit.

  Cum aşa? Oamenii roşii se tem de mine? Dacă îmi cereţi armele, înseamnă că v-aţi speriat.

  Indianul se simţi atins în prestigiul lui de războinic, îşi plimbă privirea întrebătoare către ceilalţi şi, înţelegând pesemne că aceştia înclină să-mi lase armele, hotărî:

  Războinicii comanşilor nu cunosc teama. Omul alb să-şi păstreze armele!

  Cum îi spune fratelui meu roşu?

  Old Shatterhand vorbeşte cu To-kei-hun, căpetenia de care tremură toţi duşmanii.

  Îl rog pe fratele meu To-kei-hun să-mi dea un cort unde să stau până ce căpeteniile vor ţine sfat şi vor socoti să-mi vorbească.

  Spusa ta e bună. Vei aştepta într-un cort până ce războinicii Racurroh vor hotărî dacă fumăm calumetul sau nu.

  Îmi făcu semn cu mâna şi se depărta. Eu îl urmai cu calul de căpăstru. Dându-se în lături, indienii ne lăsară loc de trecere. Observai cu acest prilej o mulţime de femei, tinere şi bătrâne, zgâindu-se curioase din corturi la omul alb care îndrăznise să pătrundă în peştera leilor. Din fericire, comanşii aceştia nu făceau parte din tribul cu care Winnetou se războise la Mapimi.

  Corturile, sau să le zicem colibele, arătau la fel ca şi la indienii din nord. Erau rodul exclusiv al muncii femeilor, bărbaţii ocupându-se numai cu războiul, cu vânătoarea şi pescuitul şi lăsând toate celelalte corvezi pe umerii sexului „slab”, cum îl numim noi de obicei…

  Cortul în care fusei condus era mic şi, pentru moment, neocupat. Îmi priponii calul afară, dădui la o parte cele două piei ce mascau intrarea şi păşii înăuntru fără să mă sinchisesc de căpetenie, care nici nu avea intenţia, de fapt, să mă urmeze…

  Nu trecură nici două minute că se ivi în cort o indiancă foarte bătrână, cu o legătură de vreascuri în spinare. Lepădă vreascurile şi ieşi, ca să se întoarcă apoi cu un vas de lut, mare şi cam hârbuit. Aprinse focul şi aşeză oala la fiert.

  Eu mă lungisem jos şi o priveam în tăcere. Ştiam că după mentalitatea indienilor mi-aş fi pierdut mult din prestigiu, dacă intram în vorbă cu ea. De altfel, pentru mine era clar că mă aflam aici de fapt sub supraveghere şi că, pe ascuns, ochii gazdelor mă spionau prin nu ştiu ce spărturi nevăzute.

  Mâncarea dădu în clocot şi mirosul mă anunţă că e vorba de carne de vită. Într-adevăr, după vreun ceas, bătrâna îmi aşeză la picioare oala fierbinte şi plecă iar, lăsându-mă să mănânc în toată voia. Ceea ce şi făcui. Mărturisesc că pulpa de bivol îmi plăcu foarte mult; nici zeama n-o găseam de lepădat; doar că vasul nu prea strălucea de curăţenie şi-mi lipsea sarea, de care indienii nu vor să audă.

  La drept vorbind, mă bucuram de un tratament excepţional, iar în ce priveşte vasul, pot paria şi azi că era singurul disponibil din toată tabăra.

  Mă ospătai deci şi, întins pe jos cu pătura strânsă sub cap, dădui frâu liber gândurilor. Stând aşa, îl auzii de afară pe mustangul meu, care se ospăta. Vasăzică, gazdele se îngrijiseră şi de cal. În acelaşi timp, auzeam cum doi indieni patrulează neîncetat în jurul cortului. Ceva mai târziu, focul se stinse şi adormii. Mă aflam, desigur, în pragul unor evenimente serioase şi oboseala nu-mi putea fi de folos. Un foşnet mă trezi în zori. Ridicându-mi pleoapele, o văzui iarăşi pe bătrână aprinzând focul şi aşezând oala la fiert.

  Îşi făcea datoria fără să mă privească, fără să-mi acorde cea mai mică atenţie; ceea ce nu însemna însă nici o jignire la adresa mea.

  Consumai carnea cu aceeaşi poftă ca în ajun, după care hotărâi să ies puţin din cort. Dar numai ce scosei capul afară, că una din străji se şi repezi la mine cu suliţa.

  Această comportare n-o puteam tolera fără să-mi pierd pentru totdeauna autoritatea în ochii comanşilor. Apucai deci suliţa cu amândouă mâinile, aproape de vârf, şi, împingând repede înainte, o smucii apoi cu atâta putere, încât bietul indian o scăpă din mâini şi căzu lat.

  Iui! răcni el, ridicându-se şi smulgându-şi cuţitul de la brâu.

  Iuf! mă strâmbai, trăgând la rândul meu cuţitul şi aruncând suliţa în cort.

  Faţa palidă să-mi dea suliţa!

  Pielea-roşie n-are decât să intre înăuntru şi s-o ia! Judecând după mutra lui, invitaţia nu părea să-l ispitească. Dar iată că răsări celălalt străjer.

  Omul alb să intre în cort! îmi porunci pe un ton categoric.

  Vârful suliţei sale mai că-mi atingea faţa, încât nu putui rezista ispitei de a repeta experimentul de adineauri. Cât ai clipi, căzu şi acest de-al doilea comanş cu nasul în pământ, iar suliţa lui urmă drumul celei dintâi.

  Lucrul acesta li se păru prea de tot; strigară amândoi, alarmând întreaga tabără.

  Exact în dreptul cortului meu se afla un alt cort, mult mai arătos şi cu trei scuturi agăţate la intrare. La strigătul paznicilor, perdeaua de piele se dădu la o parte şi un cap oacheş de fată se ivi ca să afle pricina tărăboiului. Doi ochi negri, focoşi, stăruiră o clipă asupra mea. Apoi căpşorul dispăru. Două secunde mai târziu se arătară cele patru căpetenii şi veniră spre noi. La un semn al lui To-kei-hun, străjile se retraseră.

  Ce caută faţa palidă aici, în faţa cortului?

  Aud bine? Pesemne că fratele meu vrea să ştie ce caută aici cei doi paznici roşii!

  Ei fac de strajă pentru ca omului alb să hui se întâmple nimic. Deci, stai înăuntru!

  Oare printre războinicii lui To-kei-hun se află oameni răi şi păcătoşi care nu ascultă de poruncile căpeteniei, că se simte nevoia de paznici ca să-i ocrotească pe musafiri? Old Shatterhand se lipseşte de pază! El va zdrobi cu pumnul său ţeasta oricărui mişel şi făţarnic.

  Fraţii mei să se întoarcă fără grijă la wigwamul lor; vreau să mă plimb puţin. Pe urmă mă întorc şi stăm de vorbă.

  Intrai în cort şi-mi luai armele care, fireşte, nu era cazul să rămână acolo. Dar când să ies din nou, mă pomenii cu o duzină de suliţe îndreptate asupra mea. Eram, deci, prizonier! Să-i înfrunt? Să aleg calea luptei? Nu, îmi veni altă idee. Mă trăsei către fundul cortului şi cu tomahawkul despicai pielea groasă ca să mă strecor afară.

  Ieşii astfel prin dos, în timp ce comanşii păzeau cu străşnicie intrarea. Văzându-mă, îşi holbară mai întâi ochii de uimire. Apoi se stârni un vacarm, de parcă le-ar fi scăpat din lanţuri o sută de urşi. Căpeteniile, care între timp se întorseseră la corturile lor, reveniră într-o goană deloc potrivită cu ţinuta mândră de până atunci. Îşi făceau loc cu coatele printre războinici, alergând să mă prindă.

  Să mă fi opus cu arma? Nu era posibil. M-ar fi omorât şi pe mine, şi pe tovarăşii a căror salvare o urmăream. Hotărât, scosei din buzunar luneta şi o îndreptai asupra lor, strigând cât se poate de crunt:

  Staţi, că vă curăţ pe toţi!

  Se traseră înapoi speriaţi. Ori nu cunoşteau deloc asemenea instrument, ori poate îl mai văzuseră aiurea, dar nu ştiau ce nefaste puteri o fi ascunzând.

  Ce vrea omul alb? vorbi To-kei-hun. De ce nu sade în wigwamul lui?

  Old Shatterhand e mare vraci printre oameni albi îl lămurii eu. Am să vă dovedesc că pot nimici întregul neam al comanşilor.

  Băgai luneta la loc în buzunar, apucai în schimb carabina „Henry” şi arătai spre unul din corturile mai depărtate:

  Oamenii roşii să se uite la prăjina aceea din faţa cortului!

  Dusei arma la ochi şi apăsai pe trăgaci. Glonţul nimeri exact în vârful prăjinii. Un murmur de admiraţie se făcu auzit peste tot. Indienii preţuiesc îndemânarea şi curajul chiar şi al celui mai neîmpăcat duşman al lor.

  Al doilea glonţ nimeri mai jos, la o distanţă de jumătate de ţol, al treilea şi mai jos, la aceeaşi distanţă. Acum murmurul încetă. Indienii, necunoscând decât puşca obişnuită cu două încărcături, rămaseră perplecşi în faţa carabinei mele cu repetiţie. La cel de-al patrulea foc, mulţimea înmărmuri. Apoi, cu al şaselea şi al şaptelea, uluirea comanşilor crescu fără margini şi groaza se desenă pe chipurile lor. Trăsei astfel nu mai puţin de douăzeci de ori, găurind prăjina în tot atâtea locuri şi mereu la aceeaşi distanţă. Apoi, cu cel mai firesc aer posibil, îmi agăţai carabina de umăr şi, pe un ton flegmatic, rostii:

  Ei, s-au convins bărbaţii roşii că Old Shatterhand e un vraci neîntrecut? Cine va încerca să-i facă vreun râu se va alege cu moartea! Howgh!

  Îmi văzui astfel de drum fără să întâmpin nici o împotrivire. În faţa corturilor înşirate de ambele părţi, femei şi fete se uitau la mine ca la o fiinţă cu puteri supraomeneşti. Puteam să fiu satisfăcut de impresia ce o lăsase scamatoria mea.

  La unul din corturi stătea o strajă, ceea ce mă făcu să bănuiesc că se află un prizonier. Dar cine anume? Să-l întreb pe paznic, să nu-l întreb? Când, deodată, aud un glas cunoscut:

  Massa, oh, lăsăm negru afară! Indian prins la Bob, vrem tăiem şi mâncăm.

  Cârmii spre intrare, dădui la o parte pieile şi-l scosei afară pe Bob înspăimântat, străjerul nici nu încercă să se opună, iar în rândurile celorlalţi nu se auzi nici un protest.

  Te-au închis aici chiar după sosire? îl întrebai pe negru.

  Da, massa. Luat Bob de la cal şi băgat cort. Aşa stăm Bob până acum.

  Vasăzică, nu ştii unde se află massa Bernard?

  Oh, massa Bern’ n-ai văzut, n-ai auzit.

  Vino! Ţine-te după mine!

  Trecurăm astfel de câteva corturi, când, ne aţinură iarăşi calea cei patru şefi, urmaţi de o suită numeroasă.

  Ieşiseră prudenţi din dosul corturilor pentru a-mi tăia drumul. Dusei repede mâna la puşcă, dar To-kei-hun îmi făcu semn că nu vine cu gânduri rele. Mă oprii, deci, şi-l aşteptai.

  Încotro se duce fratele alb? Să vină la sfatul căpeteniilor, să stăm de vorbă!

  Până atunci fusesem „omul alb” sau „faţa palidă”. Acum mă transformasem în „fratele alb”. Se vedea deci că le impusesem oarecare respect.

  Vor fuma fraţii roşii calumetul cu mine?

  Vom sta mai întâi de vorbă şi dacă spusa ta se va dovedi dreaptă, vei fi privit ca un fiu al comanşilor.

  Atunci fraţii mei să se întoarcă! Old Shatterhand va veni în urma lor.

  O luarăm iarăşi îndărăt şi trecurăm de cortul meu. Ceva mai încolo, în susul uliţei, o zării pe Tony, bătrâna iapă a lui Sam, iar alături, priponiţi unul lângă altul, caii lui Winnetou şi Bernard. Prizonierii însă nu erau acolo; altminteri aş fi văzut afară străjile.

  În cele din urmă, ajunserăm într-un fel de piaţă aproape circulară, înconjurată de mai multe rânduri de indieni. Aici era, desigur, locul tradiţional al sfatului.

  Căpeteniile păşiră în mijloc şi se aşezară. O seamă de războinici, privilegiaţi din cine ştie ce motive, se apropiară şi ei, luând loc în semicerc dinaintea căpeteniilor. Fără să aştept o invitaţie specială, mă aşezai la rândul meu, ba îi făcui semn şi lui Bob să se ghemuiască mai în spate. Atitudinea mea nu le conveni deloc căpeteniilor.

  De ce omul alb se aşază când e vorba să-l judecăm? întrebă supărat To-kei-hun.

  Făcui un gest de om sigur şi stăpân pe sine:

  Şi mă rog, oamenii roşii de ce se aşază când e vorba să-i judece Old Shatterhand?

  În ciuda feţei lor ca de piatră, descifrai totuşi că replica mea îi surprinsese.

  Omul alb are o limbă cam glumeaţă, dar fie, să stea jos, Totuşi, pe negru de ce l-a scos din cortul lui şi ni-l aduce acum şi la sfat? Nu ştie Old Shatterhand că negrii m-au dreptul să şadă în faţa omului roşu?

  Omul acesta se află în slujba mea. Când eu îi poruncesc să şadă, atunci se aşază chiar şi în faţa căpeteniilor roşii! Hai, să înceapă sfatul!

  Eram convins că numai cu acest mod impertinent de a mă purta îmi pregăteam oarecum salvarea. Cu cât mai îndrăzneţ mă arătam, fireşte, fără a-i ofensa direct, cu atât mai mult creşteam în ochii lor. O supunere pasivă ar fi echivalat cu moartea.

  To-kei-hun aprinse calumetul şi-l trecu din mână-n mână. Mie nu mi-l oferi. Ceremonia încheiată, căpetenia se sculă şi se porni pe cuvântat. Indienii sunt îndeobşte foarte tăcuţi şi rezervaţi faţă de străini. Dar cu anumite prilejuri ei demonstrează un debit verbal care în nici un caz nu rămâne în urma celui european. Există chiar căpetenii care şi-au cucerit faima prin talentul şi elocinţa lor, asemenea marilor oratori ai lumii antice sau moderne. Limbajul lor colorat, înflorit, aminteşte parcă poezia graiurilor orientale.

  Căpetenia începu cu obişnuita introducere ce se face la judecarea unui alb, de fapt un rechizitoriu adresat întregii rase:

  Omul alb să asculte! Vorbeşte To-kei-hun, căpetenia comanşilor! Multe ocoluri a făcut soarele din vremea când oamenii roşii erau singurii stăpâni ai pământului dintre cele două ape mari. Ei au ridicat oraşe, au sădit pomi, au vânat bizoni. Ale lor erau şi raza soarelui, şi ploaia; ale lor pădurea, muntele şi savanele fără sfârşit. Aveau neveste şi fiice, fraţi şi feciori. Şi erau fericiţi!

  Dar au venit oamenii cu faţa ca zăpada şi cu sufletul negru ca fumul. Nu erau mulţi la număr şi oamenii roşii i-au găzduit în wigwam-urile lor. Dar ei aveau arme necunoscute şi apă de foc; ei au adus alţi zei şi alţi preoţi, au adus trădarea, molima şi moartea. Şi veneau din ce în ce mai mulţi de dincolo de marea apă. Limba lor era vicleană şi cuţitul tăios. Oamenii roşii s-au încrezut în ei, dar au căzut pradă înşelăciunii. Au fost nevoiţi să le dea pământul unde odihnesc părinţii lor; au fost izgoniţi din wigwam-uri şi din ţinuturile lor de vânătoare şi, la orice împotrivire, erau ucişi fără milă. Pentru a-i doborî, tetele palide au semănat zâzanie între triburile oamenilor roşii, care au prins să se bată între dânşii, murind ca şi coioţii în deşert. Blestem albilor, blestem lor! Cadă asupra Ier nenorociri câte stele pe cer şi câtă frunză pe arborii pădurii!

  Un strigăt unanim de aprobare sublinie alocuţiunea şefului al cărui glas tunător răsuna până departe. Apoi To-kei-hun reluă:

  Şi iată că un astfel de om cu obrajii palizi a venit încoace, la wigwam-urile comanşilor. Culoare de mincinos şi limbă de trădător! Dar războinicii roşii îl vor asculta şi-l vor judeca după dreptate. Vorbească deci!

  Se aşeză la loc. În schimb, îi urmară la cuvânt alte trei căpetenii, rostind fiecare cate un discurs asemănător şi cerându-mi să vorbesc la rândul meu. În timpul discursurilor, eu îmi scosei caietul de schiţe şi încercai să desenez căpeteniile din faţa mea, ca şi mulţimea de războinici şi corturile din jurul pieţei.

  După ce şi al patrulea orator îşi încheie cuvântarea în uralele asistenţei, To-kei-hun mi se adresă arătând cu degetul:

  Ce tot face omul alb acolo, în timp ce conducătorii comanşilor vorbesc spre a fi ascultaţi?

  Rupsei fila din caiet, mă sculai în picioare şi i-o dădui.

  Iată, marea căpetenie poate să vadă ce fac!

  Iuf! exclamă indianul, după ce-şi aruncă ochii pe schiţa mea.

  Iuf! Iuf! Iuf! strigau şi celelalte căpetenii, văzându-mi opera. Iar To-kei-hun adăugă:

  Mare minune! Omul alb vrăjeşte pe pielea asta albă sufletele comanşilor! Uite, aici e To-kei-hun, aici tustrei fraţii lui, căpeteniile, dincoace războinicii şi corturile! Ce-o fi vrând omul alb?

  Omul roşu va vedea imediat.

  Îi luai hârtia din mână şi o arătai şi altor războinici din spatele meu; toţi rămaseră uluiţi ca şi căpeteniile lor. Se uitau la schiţa mea ca la o minune. Făcui apoi din ea un cocoloş şi-l băgai pe ţeava carabinei.

  To-kei-hun, ziceai adineauri că pe această hârtie v-am vrăjit sufletele. Iată-le acum în ţeava. Vrei să le împrăştii în cele patru vânturi pentru ca nimeni dintre voi să nu ajungă vreodată în veşnicele plaiuri ale vânătoarei?

  Efectul acestei farse îmi întrecu aşteptările. Şefii săriră în sus ca arşi. De jur împrejur se ridică un strigăt de groază.

  Văzând ce se întâmplă, mă grăbii să-i liniştesc:

  Oamenii roşii să se aşeze şi să fumeze cu mine calumetul păcii. Dacă se vor purta cu mine ca fraţii, le voi înapoia sufletele.

  Se aşezară în mare grabă şi To-kei-hun scoase pipa. Îmi veni atunci o idee năstruşnică prin care să-i fac şi mai docili: Unul din şefi purta la haină doi nasturi mari de alamă, socotindu-i, pesemne, podoabe de preţ. Mă apropiai de acesta:

  Fratele roşu să-mi împrumute podoabele! Am să i le dau repede înapoi.

  Şi, nici una, nici două, smulsei nasturii, întorcându-mă foarte calm, fără să-i iau în seamă uluirea.

  Fraţii mei roşii, văd aici, între degetele mele, aceste podoabe, câte una în fiecare mână. Acum, băgaţi de seamă!

  Mă prefăcui că le arunc în sus şi le arătai apoi mâinile goale:

  Fraţii mei să se uite bine! Unde sunt nasturii?

  Au zburat! exclamă cu ciudă păgubitul.

  Da, au zburat departe, spre soare. Fratele meu roşu să tragă după ei şi să-i aducă iar pe pământ!

  Asta n-o poate nimeni, nici măcar vraciul!

  Atunci trag eu! Fraţii mei să fie cu luare-aminte, ca să vadă când vor cădea podoabele.

  Nu folosii carabina, în care se afla cocoloşul de hârtie, ci puşca mea cea veche, cu două ţevi, gata încărcată. O ridicai de lângă To-kei-hun şi trăsei un foc în sus. Câteva secunde, şi se auzi căzând ceva lângă noi. Proprietarul preţioasei podoabe se repezi la locul cu pricina şi cu ajutorul cuţitului, dezgropa din pământ un nasture.

  Iuf, e al meu!

  Pe când toţi se îmbulzeau să vadă minunea, eu băgai nasturele celălalt pe cea de-a doua ţeava şi trăsei din nou. Indienii stăteau toţi cu ochii în sus. Deodată, Bob strigă, frecându-şi umărul şi ţopăind într-un picior:

  Oh, massa, nimerim Bob! Puşcat umăr! Într-adevăr, cel de-al doilea nasture căzu pe umărul lui şi se rostogoli la pământ. Indianul îl ridică şi pe acesta şi, prinzându-şi-i împreună la piept, făcu o grimasă care să arate clar că de aci încolo nu va mai permite să fie proiectaţi în soare.

  Această şmecherie, dintre cele mai simple, făcu o impresie de necrezut. Aruncasem doi nasturi în soare şi-i adusesem iarăşi pe pământ cu câte un foc de armă! Şi nasturii fuseseră într-adevăr sus, altminteri cum s-ar fi îngropat unul atât de adânc în ţărână şi cum ar fi căzut celălalt drept pe umărul negrului, provocându-i şi o vânătaie respectabilă?! Şefii şedeau gânditori, tăcuţi; nici nu mai ştiau ce să facă. Iar războinicii din jur aşteptau intimidaţi desfăşurarea evenimentelor.

  Încercai atunci să risipesc încordarea, ce-i drept, într-un fel destul de riscant. Lângă To-kei-hun se afla calumetul şi punga de oposum în care indienii îşi ţin tutunul amestecat cu, foi de cânepă. Ridicai de jos calumetul şi-l umplui. Apoi, luând un aer solemn, cuvântai:

  Fraţii roşii să se uite la Old Shatterhand, care stă aici, în faţa lor! Văd ei oare la cingătoarea mea vreun scalp de indian, sau măcar un smoc de păr care să-mi împodobească încălţările? Unde e dovada că mi-aş fi pătat vreodată mâinile cu sângele comanşilor? Mă aflam cu soţii mei în pădure pe când războinicii Racurroh fumau calumetul cu cei doi duşmani ai noştri. Şi totuşi nu m-am atins de ei. Apoi, prinzându-l pe Ma-ram, fiul marei căpetenii To-kei-hun, nu l-am ucis, ci, înapoindu-i armele, l-am adus încoace, la wigwamul tatălui său. Oare mi-ar fi fost greu să omor şase războinici de-ai voştri? Şi totuşi nu le-am făcut nici un rău, mulţumindu-mă să leg pe unul din ei, pentru ca apoi să poată fi găsit şi eliberat de ai săi! N-aş fi putut oare să-i urmăresc pe războinicii care mergeau în munţi, să semăn moarte printre ei şi să pângăresc mormântul slăvitei voastre căpetenii? N-am tras eu în cei doi albi care v-au răpus straja şi au fugit cu aurul? Nu port eu aici, în ţeava puştii, sufletele voastre şi totuşi nu le spulber în vânt? N-aş fi în stare, credeţi, să arunc în soare toate pungile voastre cu „medicamente” fără să le mai aduc înapoi? Şi totuşi nu fac nimic din toate acestea, pentru că doresc să fiu frate cu comanşii, să fumez cu ei calumetul! Conducătorii voştri sunt viteji şi înţelepţi. Ei urăsc nedreptatea. Dar cel care nu crede ce-am spus va cădea trăsnit de puşca asta cu care eu, Old Shatterhand, trag câte o mie de gloanţe la rând! E timpul deci să fumăm pentru pace!

  Aprinsei pipa şi, sunând fumul spre cer, spre pământ şi în cele patru vânturi, o trecui în mâna lui To-kei-hun. Izbutisem să-l supun voinţei mele. Omul luă calumetul, suflă la rândul lui şase fumuri şi-l dădu mai departe. Ultimul dintre şefi mi-l înapoie şi abia atunci mă aşezai din nou, de data asta chiar în mijlocul lor.

  Fratele alb ne va întoarce acum sufletele? întrebă îngrijorat unul din şefi.

  Trebuia să răspund cu mult tact diplomatic:

  Dar mă privesc oare bărbaţii roşii ca pe un fiu al comanşilor?

  Old Shatterhand e fratele nostru şi e liber. El va primi un cort şi va trăi după pofta inimii lui.

  Şi ce cort îmi daţi?

  Old Shatterhand e un mare războinic. El îşi va alege singur cortul.

  Atunci fraţii mei să mă însoţească! vreau să mi-l aleg.

  Se ridicară şi pornirăm împreună.

  Luai la rând toate corturile până ajunserăm în faţa unuia păzit de patru străji. Acolo îmi făcui mâinile pâlnie la gură şi imitai urletul coiotului. Numaidecât veni dinăuntru răspunsul aşteptat. Dintr-un salt mă postai la intrare:

  Old Shatterhand va locui aici!

  Şefii se uitară ca prostiţi unul la altul; nu prevăzuseră deloc această situaţie.

  Aici nu se poate.

  De ce, mă rog?

  Aici stau duşmanii comanşilor.

  Care duşmani?

  Două feţe palide şi un om roşu.

  Cum îi cheamă?

  Roşul e Winnetou, căpetenia apaşilor, iar unul dintre albi e Sans-ear, care îi omoară pe indieni.

  Să nu-şi fi dat ei oare seama că făceam parte din acelaşi grup? Ce-i drept, lui Ma-ram nu-i pomenisem nimic. Ar fi putut s-o afle însă de la Patrik Morgan.

  Old Shatterhand vrea să-i vadă pe prizonieri!

  Şi, fără să aştept răspuns, intrai în cort. Căpeteniile mă urmară în mare grabă.

  Prizonierii zăceau la pământ, legaţi de mâini şi de picioare, prinşi în acelaşi timp de proptelele cortului. Îmi recunoscuseră, fireşte, glasul, dar tăceau cu toţii mâlc. Nimeni nu-şi trăda cu vreun gest bucuria.

  Dar ce-au făcut aceşti oameni? mă adresai căpeteniilor.

  Au omorât războinici de-ai noştri.

  Fratele meu a văzut cu ochii lui cum îi omorau?

  Au văzut ceilalţi războinici.

  Atunci vor trebui să aducă dovezi! În orice caz, eu rămân aici, iar oamenii aceştia vor fi musafirii mei!

  Scosei cuţitul şi dădui să tai legăturile care îi imobilizau pe prizonieri, dar unul din capii indienilor mă apucă de braţ:

  Oamenii aceştia trebuie să moară. Fratele alb nu are dreptul să-i socotească musafiri.

  Şi cine poate să mă oprească?

  Cele patru căpetenii Racurroh!

  Poftim, să încerce!

  Mă intercalai între indieni şi prizonierii lor. În afară de cele patru căpetenii, nu mai intrase înăuntru decât negrul Bob.

  Bob, taie curelele! începe cu Winnetou!

  Negrul se apropiase între timp de stăpânul său, dar ordinul era ordin, şi pe urmă va fi chibzuit şi el că Winnetou ne poate fi de mai mare folos decât Bernard.

  Omul negru să bage cuţitul la loc! izbucni unul din şefii comanşilor.

  Dar, până una alta, Winnetou se şi eliberase.

  Iuf! exclamă căpetenia, văzându-se neluat în seamă. Şi dădu să se arunce asupra lui Bob, care tocmai se pregătea să taie legăturile lui Sam.

  Îi tăiai calea indianului, dar, sesizându-i intenţia, sării repede într-o parte. Totuşi cuţitul lui mi se înfipse sus, în braţ, pentru care îl pocnii numaidecât, de căzu ca o bucată de lemn. Nici nu avu timp să mai scoată cuţitul din rană. Cu încă o lovitură, scăpai de alt indian, apoi sării în gâtul celui de-al treilea, în timp ce Winnetou deşi cu mâinile umflate îl apucă de beregată pe To-kei-hun.

  Nu se auzise decât un iuf! şi atât. Străjile stăteau fără grijă afară, în timp ce noi, aici, puneam stăpânire pe cort, iar tuspatru căpeteniile zăceau legate cobză, cu căluşe în gură.

  Heavens, cerule! Asta înseamnă, ca să zic aşa, ajutor la mare ananghie! se bucură Sam, frecându-şi mădularele amorţite. Dragă Charlie, tare sunt curios, ca să zic aşa, cum ai făcut şi ai dres toate astea?

  Las’ că afli mai târziu. Acum făceţi-vă rost de arme! Luaţi de la şefii ăştia, că au destule.

  La rândul meu, desfăcui punga cu muniţii şi-mi întăreai carabina, ca să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Între timp, le dădui celorlalţi instrucţiunile necesare, recomandându-le să ucidă pe loc cele patru căpetenii în cazul că vom fi atacaţi. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ieşii afară. Din respect faţă de căpeteniile lor, străjile se mutaseră la oarecare distanţă. Mai încolo aşteptau o mulţime de comanşi, care se adunaseră din curiozitate. Mă dusei întâi de toate la străjeri:

  Ştiu războinicii comanşi că Old Shatterhand a devenit frate cu căpeteniile lor?

  Oamenii îşi plecară ochii în pământ, ceea ce ar fi voit să însemne: da.

  Fraţii mei să păzească bine cortul, să nu lase pe nimeni înăuntru până nu vor primi alte porunci din partea căpeteniilor.

  Apoi mă adresai mulţimii:

  Plecaţi şi chemaţi pe toţi războinicii la sfat!

  Se împrăştiară numaidecât, iar eu o luai singur spre locul sfatului. Cine nu e familiarizat cu uzanţele indienilor mi-ar atribui, desigur, un curaj fără seamăn. Aprecierea însă ar fi exagerată. Indianul nu e nicidecum „sălbaticul” drept care trece. El are legile şi datinile lui neclintite. Cine ştie să se folosească de ele nu prea are motive de teamă. Şi, în fond, aici totul era, încă de la început, o chestiune de viaţă sau moarte. Mai mult decât viaţa nu-mi puteam risca.

  Pe când mergeam spre locul întrunirii, reuşii să-mi leg rana de la braţ, de altfel neînsemnată. Mă aşezai apoi exact în locul pe care-l ocupasem cu câtva timp înainte. Nu dură decât zece minute şi piaţa se umplu de războinici, în afară de centrul unde şezuseră adineauri războinicii favoriţi. Oriunde în altă parte un asemenea miting n-ar începe fără forfotă şi gălăgie. Aici însă, printre aşa-zişii sălbatici, nu se auzea o şoaptă. Oamenii veneau solemni şi tăcuţi, îşi alegeau locul şi aşteptau apoi nemişcaţi ca nişte statui.

  Făcui semn celor mai aleşi dintre războinici să se apropie. După ce aceştia se aşezară în semicerc în faţa mea, rostii:

  Old Shatterhand a devenit frate cu căpeteniile comanşilor. Ştiaţi acest lucru?

  Ştiam! răspunse un războinic în numele celorlalţi.

  Prin urmare, trebuie să-şi aleagă un cort pe placul lui şi i-a plăcut cortul unde stau prizonierii. Oare cortul ales i se cuvine ori ba?

  I se cuvine!

  Şi totuşi căpeteniile n-au vrut să ţină seama de dreptul lui. Sunt oare căpeteniile comanşilor nişte mincinoşi? Prizonierii au cerut ca Old Shatterhand să-i ocrotească. Să le fi respins cererea?

  Nu!

  Deci Old Shatterhand i-a luat sub scutul său, socotindu-i oaspeţi. Avea el acest drept?

  Avea şi dreptul, şi datoria întări acelaşi războinic. Dar nu are voie să-i scape de judecată. Poate să-i ocrotească şi să moară laolaltă cu ei.

  Dar dacă se pune chezaş pentru ei, are voie să-i dezlege?

  Asta da.

  Înseamnă că n-a făcut decât ceea ce se cuvine! Totuşi unul din şefii comanşilor a încercat să-l omoare şi l-a rănit la braţ. Ce face un comanş când cineva încearcă să-l ucidă în propriul său cort?

  Îl omoară el.

  Şi ce face cu ceilalţi, care dau ajutor ucigaşului?

  Îi omoară pe toţi!

  Fraţii mei sunt înţelepţi şi cântăresc lucrurile după dreptate. Cei patru şefi ai comanşilor au vrut să mă omoare. Totuşi eu nu i-am ucis. I-am doborât cu pumnul, şi atâta tot. Acum zac legaţi în cort şi păziţi de oaspeţii mei. Sânge pentru sânge, iertare pentru iertare! În schimbul libertăţii celor care au vrut să mă ucidă, vă cer eliberarea prizonierilor! Fraţii mei să se sfătuiască. Am să aştept aici răspunsul. Dar nu cumva oaspeţii mei să fie tulburaţi! Dacă cineva dintre voi pătrunde în cort, oamenii mei vă vor ucide căpeteniile.

  Nimic pe chipurile lor nu trăda grava impresie pe care cuvintele mele trebuie s-o fi făcut. Eu mă depărtai câţiva paşi, ca să nu asist la dezbateri.

  Războinicii din centru alcătuiau, aşa cum mă aşteptasem de altfel, un soi de consiliu ajutător. La un semn, ieşiră din rânduri câţiva bărbaţi, cărora sfetnicii parcă le dădură instrucţiuni spre a fi transmise mulţimii. În sânul războinicilor se produse oarecare animaţie, dar fără să-mi pricinuiască neplăceri. Apoi se desfăşurară discuţii îndelungate, până ce, în sfârşit, trei bărbaţi veniră spre mine şi unul dintre aceştia vorbi:

  Fratele alb îi ţine prizonieri pe şefii Racurroh?

  Da.

  El trebuie să-i predea războinicilor comanşi pentru judecată.

  Fraţii mei uită, pesemne, că nu au voie să-şi judece conducătorii decât în cazul că s-ar dovedi laşi în luptă. Căpeteniile comanşilor, încercând să-l ucidă pe Old Shatterhand, se află acum în wigwamul şi în puterea lui. Singur el are dreptul să-i judece.

  Şi ce are de gând fratele alb?

  Dacă musafirii mei nu vor fi eliberaţi, am să-i omor pe şefii voştri!

  Oare Old Shatterhand ştie cine sunt musafirii lui?

  Desigur.

  Unul dintre ei e Sans-ear, cunoscut ucigaş al indienilor.

  L-au văzut oare fraţii mei omorând vreun comanş?

  Nu. Dar câinele de Winnetou, care a ucis sute de fii ai comanşilor?!

  Ştiu cumva fraţii mei că Winnetou ar fi răpus măcar un singur comanş Racurroh?

  Nu. Dar al treilea?

  E un om de sus, din miazănoapte, care în viaţa lui nu s-a atins de vreun indian.

  Dacă fratele alb ne ucide căpeteniile, va pieri şi el, vor pieri şi oaspeţii lui!

  Fraţii mei glumesc? Cine ar putea să-l omoare pe Old Shatterhand? Nu ţine el în puşcă sufletele comanşilor?

  Oamenii se aflau într-o mare dilemă şi statură mult pe gânduri. Dar nu puteau să-şi lase căpeteniile în voia sorţii!

  Fratele alb să aştepte până venim înapoi!

  Se depărtară şi luară dezbaterea de la capăt. Pe cât îmi dădeam seama, nu erau stăpâniţi de furie împotriva mea. Mă apărusem cu bărbăţie şi le arătasem încredere.

  A trata cu mine nu însemna, deci, a te umili; După vreo jumătate de oră, cei trei delegaţi se înapoiară.

  Old Shatterhand şi oaspeţii săi vor fi liberi cât durează o pătrime din drumul, soarelui pe cer.

  Aşadar, indienii îşi pregăteau obişnuita lor desfătare. Dându-ne drumul, aveau să ne hăituiască apoi ca pe nişte fiare, salvându-şi în acelaşi timp căpeteniile! Ne ofereau deci un avans de şase ore. Era puţin. Dar dacă Porneam exact cu şase ore înainte de asfinţit, termenul se prelungea, practic, până în zori: noaptea, pe întuneric, nu puteau să ne urmărească. În această situaţie, refuzul ar fi fost o greşeală de neiertat. Se cerea totuşi prudenţă.

  Old Shatterhand se va învoi numai dacă oaspeţii lui îşi vor primi înapoi armele.

  Le vor primi.

  Şi toate celelalte lucruri?

  Mă gândeam mai ales la valorile pe care le avusese Bernard asupra sa; nu ştiam dacă indienii i le lăsaseră ori ba.

  Vor primi totul!

  Oaspeţii mei au fost luaţi prizonieri, deşi nu făcuseră nici un rău comanşilor Racurroh. În schimb, căpeteniile voastre au încercat să mă omoare. Şi acum vreţi să-şi recapete libertatea? Schimbul nu e drept!

  Ce mai vrea fratele alb?

  Rana pe care mi-au făcut-o la braţ să fie plătită cu trei cai aleşi de mine! Dau în schimb trei din caii noştri.

  Fratele alb e viclean ca vulpea; el ştie că bieţii lui căişori sunt istoviţi. Dar împlinească-i-se voia! Când vor putea să iasă căpeteniile din wigwam?

  Când vom pleca de aici.

  Dar cum rămâne cu sufletele noastre?

  N-am să le mai spulber în vânt.

  Atunci Old Shatterhand să plece când vrea. El e un mare războinic şi un şacal şiret. Căpeteniile vor fi fost cu mintea înceţoşată când au fumat cu el pipa păcii. Howgh!

  Târgul se încheiase. Puteam pleca. Indienii mă lăsară să trec nestingherit şi mă îndreptai agale spre cortul meu. Fireşte că acolo eram aşteptat cu multă nerăbdare. Văzând că intru neînsoţit, tovarăşii înţeleseră că lucrurile nu s-au terminat tocmai prost.

  Ei? sări cel dintâi Bernard. Nu-l răbda inima să mai aştepte.

  Ţi-au luat cumva diamantele şi hârtiile?

  Nu. De ce?

  Fiindcă altminteri ar fi trebuit să le primeşti înapoi. Suntem liberi pentru un răstimp de şase ore!

  Liber, massa? se bucură Bob. Oh, liber Bob, liber massa Bern’! Dar puţin şase ore. Vinem indian, iar prindem…

  Well zise Sam mai mult n-am fi putut să ne dorim. Doar intrasem aici, ca să zic aşa, într-o belea grozavă! Şi Tony? Ce se întâmplă cu Tony?

  O capeţi înapoi, ca de altfel şi toate lucrurile ce-ţi aparţin. Caii ceilalţi însă sunt prea obosiţi; deşi mă doare sufletul, am hotărât să-l înlocuiesc pe mustangul meu; am să aleg trei dintre caii căpeteniilor.

  High-day, ura! izbucni Sam. Şase ore avans şi cai odihniţi! Asta ajunge, ca să zic aşa, pentru nişte vânători bătrâni ca noi. Doar n-o să alegeţi nişte gloabe!

  Acum mă apucai în sfârşit să le povestesc pe scurt cele întâmplate din clipa dramaticei noastre despărţiri. Dar nici nu-mi terminai bine „raportul”, că mă auzii strigat. Ieşii din cort şi mă pomenii cu bătrâna care mă ospătase în două rânduri.

  Faţa palidă să poftească!

  Încotro?

  La Ma-ram.

  Era o invitaţie ciudată. Îmi înştiinţai tovarăşii şi o urmai pe bătrânică până la cortul care-mi servise de adăpost în cursul nopţii. Acolo aşteptau doi cai. Pe unul din ei încălecase Ma-ram.

  Fratele meu alb să meargă să-şi aleagă caii! Aşadar, asta era! Ieşirăm amândoi în prerie, unde păştea un număr considerabil de animale. Tânărul indian mă conduse la un armăsar murg.

  Acesta e cel mai bun dintre caii comanşilor! Ma-ram îl are de la tatăl său şi-l dăruieşte lui Old Shatterhand ca răsplată că nu i-a luat scalpul!

  Mă surprinse acest dar preţios, care dovedea mărinimia lui Ma-ram faţă de mine. Având un asemenea cal, nu mai puteam fi ajuns din urmă. Fireşte că acceptai. Apoi mă îngrijii de Bernard şi de Bob, alegându-le doi cai de nădejde.

  La întoarcere, Ma-ram opri în faţa cortului său:

  Fratele meu alb binevoiască să descalece şi să intre!

  Nu se putea, fireşte, să refuz invitaţia. Tânărul mă introduse în cort şi fui tratat cu „kammas”, un soi de turtă căreia comanşii ştiu să-i dea un gust foarte plăcut. După care îmi luai rămas bun.

  Când ieşii din cort, o văzui iarăşi pe fata cu ochi negri, lucitori, care îmi atrăsese atenţia de dimineaţă. Îşi făcea de lucru pe lângă caii noştri. Îmi pregătise nişte merinde şi, la apariţia mea, se îmbujora toată.

  Cine-i această fiică de Racurroh? îl întrebai pe Ma-ram.

  Este Hil-lah-dih, „Izvorul limpede”, fata căpeteniei To-kei-hun. Te roagă să-i primeşti darul, pentru că l-ai cruţat pe Ma-ram, fratele ei.

  Îi întinsei fetei mâna:

  Manitu să-ţi dăruiască multă fericire şi multe veri însorite, floare gingaşă a preriei! Ochiul tău e limpede şi fruntea senină. Fie-ţi şi viaţa curată, netulburată de furtuni!

  Încălecai şi mă dusei să prezint prietenilor mei caii aleşi de mine. Toţi se arătară încântaţi, în special de armăsarul meu.

  Charlie exclamă Sam ăsta face aproape cât Tony, numai că a mea are coada mai scurtă şi urechile mai lungi. În sfârşit, totul e în regulă. Pramatiile astea roşii ne-au servit cât se poate de bine. Până-n seară mai avem exact şase ore. Propun să plecăm. Pe urmă să-i vedem dacă mai pun mâna pe noi, ca să zic aşa.

  Ne pregătirăm tot calabalâcul, apoi dezlegarăm pe cei patru şefi ai comanşilor.

  Massa, trebuie grăbim! ne îndemnă Bob. Foarte mult trebuie repede grăbim, ca indian să nu prindem iar massa Bern’, Sam, Charlie şi Winnetou!

  Cât mai întârziarăm în cort, căpeteniile nici nu se clintiră de la locurile lor. Urcarăm apoi în şa şi… la drum! Uliţa dintre corturi era pustie. Nici picior de indian. Fără îndoială că ne urmăreau cu toţii pe ascuns. Numai la cortul lui To-kei-hun mi se păru că stăruie două perechi de ochi de după perdea. O sută de inimi băteau în aşteptarea momentului când vom fi poate iarăşi prinşi. Aici însă, în acest cort, două inimi ne doreau salvarea…

  Capitolul IV În California.

  Trecurăm peste Rio Colorado, lăsarăm în urmă ţinutul Pahuta şi speram să atingem curând flancul răsăritean al munţilor Nevada şi să poposim câteva zile lângă lacul Mono. Drumul de la aşezările comanşilor până aici e un drum lung şi greu. Străbaţi savane nesfârşite, munţi uriaşi şi pustietăţi de nisip. Şi oricât de zdraveni ar fi cal şi călăreţ, totuşi eforturile îi fac să se resimtă.

  Dar cine ne determina, de fapt, să batem atâta drum până în California? Întâi de toate Bernard, care voia să-şi găsească acolo fratele; în al doilea rând, presupunerea că cei doi Morgan, după ce şi-au pierdut toată prada la Rio Pecos, se vor fi îndreptat spre ţara aurului. Aveam destule temeiuri să bănuim acest lucru.

  Plecând atunci din satul comanşilor, călărisem fără popas seara şi toată noaptea, încât ajunserăm a doua zi către amiază lângă Sierra Guadelupa superioară. Iapa lui Sam şi calul ciolănos al lui Winnetou rezistau cât se poate de bine, în ciuda uriaşelor greutăţi ale drumului, iar caii primiţi de la comanşi nu ne provocau nici un fel de griji. Trecurăm şi de Guadelupa fără ca nimic să ne dea de bănuit că am fi urmăriţi. Iar când, după câteva zile, traversarăm Rio Grande, orice teamă de comanşi dispăru.

  La vest de Rio Grande se înşiră către nord, ca o salbă de piscuri, Cordilierii din Sonora, Ia care ajunserăm fără vreo păţanie deosebită. Aici însă interveni un eveniment important.

  Poposeam la ora prânzului pe coasta unui defileu. Winnetou, cocoţat mai sus, pe o stâncă, supraveghea drumul din faţă şi din urma noastră.

  Iuf! zise el deodată pe tonul acela gutural, propriu indienilor. Şi, lipindu-se de pământ, coborî târâş până la noi.

  Bineînţeles că apucarăm numaidecât armele şi sărirăm în picioare.

  Ce s-a întâmplat? întrebă Marshall.

  Oameni roşii.

  Câţi?

  Atâţia!

  Ne arătă cele cinci degete de la mâna dreaptă şi trei de la mâna stângă.

  Opt? Din ce trib?

  Winnetou nu i-a putut recunoaşte; nu au nici un semn.

  Sunt puşi pe război?

  Nu sunt vopsiţi cu albastru şi roşu, dar poartă arme.

  Unde se află? Departe de noi?

  Cam într-un sfert din ceea ce albii numesc o oră vor fi aici. Fraţii mei să se despartă. Sans-ear să vină cu mine, iar Marshall şi omul negru să meargă pe acelaşi drum şi să se ascundă în dosul stâncilor. Fratele Charlie va rămâne aici lângă calul lui.

  Îi prinse pe ceilalţi patru cai de dârlogi şi-i duse după o stâncă, unde erau bine camuflaţi. Apoi indică locul fiecărui om din grup. Eu rămăsei singur: stăteam pe jumătate întors spre direcţia de unde aveau să apară necunoscuţii. Puşca mi-o ţineam pregătită.

  Nu trecu bine sfertul de oră, că şi auzii tropot de cai. Făcui de parcă n-aş bănui nimic, dar trăgeam cu coada ochiului spre cei opt călăreţi care, zărindu-mă la rândul lor, se opriră locului. După un scurt schimb de cuvinte, îşi continuară drumul, apropiindu-se de mine. Terenul era atât de pietros, încât trecerea cailor noştri nu lăsase nici un semn. Drept urmare, străinii nu aveau de unde să ştie că suntem mai mulţi.

  Mă ridicai liniştit, cu puşca în mână. Indienii îşi struniră caii cam la zece paşi de mine. Cel din frunte întrebă:

  Ce face faţa palidă aici în munţi?

  Mă odihnesc după atâta drum.

  De unde vine faţa palidă?

  De la malul lui Rio Grande.

  Şi încotro merge?

  Iuf! exclamă un alt indian înainte ca eu să răspund. Războinicii comanşilor l-au văzut pe omul acesta lângă apa lui Rio Pecos! Era împreună cu Ma-ram, fiul căpeteniei, şi a tras cu puşca după cei doi albi urmăriţi de fraţii mei.

  Aşadar, indianul făcea parte din grupul celor cinci comanşi care mă atacaseră, dându-le, din păcate, răgaz lui Fred Morgan şi fiului său să spele putina. De recunoscut nu-l recunoşteam, pentru că atunci apăruse vopsit în culorile războiului; de altfel, nici timpul nu-mi îngăduise să-i reţin figura.

  Încotro a plecat atunci faţa palidă cu Ma-ram? mi se adresă iarăşi şeful micului eşalon.

  La wigwam-urile comanşilor.

  Şi cum de s-a întâlnit emul alb cu Ma-ram?

  L-am prins în valea aceea unde rămăsese după ce războinicii comanşilor i-au atacat pe Winnetou, pe Sans-ear, pe încă un alb şi pe un negru.

  Auzindu-mi răspunsul, comanşii puseră mâna pe cuţite.

  Iuf! strigă şeful. L-a luat prizonier pe Ma-ram! Şi cu ceilalţi oameni roşii ce s-a făcut?

  Nimic rău. Pe unul l-am legat, iar ceilalţi patru nici că au simţit când l-am prins pe fiul căpeteniei şi l-am dus cu mine.

  Dar Ma-ram, când l-am văzut, nici nu era legat! interveni indianul, care se amestecase şi adineauri în vorbă.

  L-am lăsat liber, după ce-mi făgăduise că mă va însoţi liniştit până la wigwam-urile comanşilor.

  Iuf! Şi ce voia omul alb acolo?

  Să-i eliberez pe Winnetou, căpetenia apaşilor, şi pe Sans-ear. Acolo i-am prins pe cei patru şefi Racurroh şi apoi i-am eliberat în schimbul tovarăşilor mei. Ni s-a îngăduit să plecăm împreună. Aveam un sfert de zi pentru salvarea noastră.

  Vasăzică prizonierii au scăpat?

  Fireşte!

  Îmi plăcea să-i scot din sărite, povestindu-le întâmplarea cu toate amănuntele ei.

  Atunci omul alb trebuie să moară! hotărî şeful grupului şi apucă puşca.

  Era, de fapt, singura de care dispuneau. Ceilalţi aveau numai arcuri şi săgeţi.

  Oamenii roşii ar pieri înainte de a-şi îndrepta armele asupra mea! Nu mă sperii eu de opt indieni! Dar ştiu că n-o să vă atingeţi de mine, dacă am să vă spun că-i puteţi prinde chiar azi pe Sans-ear, pe Winnetou şi pe ceilalţi doi.

  Iuf! Unde?

  Aici, pe loc! rostii, arătând spre tovarăşii mei pitulaţi după stânci. Acolo e Winnetou şi Sans-ear, vânătorul de indieni, iar dincolo e încă un alb şi negrul!

  În aceeaşi clipă, de o parte şi de alta răsăriră cei vizaţi, înaintând cu puştile îndreptate asupra călăreţilor, iar eu dându-mă un pas înapoi îl luai la ochi pe şef:

  Oamenii roşii sunt prizonieri! Să descalece imediat! le poruncii.

  Faţă de noi erau cu trei mai mult la număr, dar cele cinci puşti ale noastre ne dădeau superioritate. Văzându-se împresurat, nu-i de mirare că şeful îşi cobori numaidecât puşca şi întrebă:

  Oare fratele alb nu vede că oamenii roşii nu sunt porniţi pe război?

  Şi cu toate astea voiau să mă omoare! Eu însă nu râvnesc la sângele fraţilor roşii. Poftim, descălecaţi şi să fumăm pipa păcii.

  Călăreţii cam şovăiau să-mi urmeze invitaţia, se temeau să nu fie vorba de vreun vicleşug.

  Cum îl cheamă pe fratele meu alb? întrebă şeful.

  Mi se spune Old Shatterhand.

  Iuf! Atunci vorbele lui pot fi crezute. Fraţii mei roşii să descalece!

  Pregăti pipa şi se aşeză. Însoţitorii lui făcură la fel. Se apropiară şi ai noştri, luând loc pentru ceremonial. Pipa, umplută şi aprinsă, trecu din mână-n mână. Bernard făcu greşeala de a o întinde şi lui Winnetou. Acesta refuză.

  Căpetenia apaşilor sade aici, lângă comanşi, numai pentru că Old Shatterhand vrea să încheie pace cu ei, dar de fumat nu va fuma din calumetul lor. N-au decât să vorbească şi să se înţeleagă cu prietenii mei albi, însă pe urmă să se ferească din drumul meu, că de nu, vor pieri ca şacalii în deşert!

  Bernard ar fi trebuit să prevadă acest lucru. Comanşii se prefăcură a nu fi auzit cuvintele lui Winnetou. Mă adresai şefului lor:

  Oamenii roşii i-au urmărit pe cei doi trădători albi?

  Doar am spus-o şi adineauri.

  Şi nu i-aţi prins?

  Nu. Au fugit la duşmanii comanşilor, şi a trebuit să ne întoarcem.

  Cum de-au putut scăpa pe jos, fără cai?

  Ei au furat caii comanşilor!

  Cum, n-au comanşii ochi să-i vadă pe tâlhari? N-au urechi să le audă paşii?

  Fiii comanşilor se adunaseră la mormântul căpeteniei şi, când s-au întors la cai, au găsit straja omorâtă şi doi cai lipsă.

  Aceasta fusese, într-adevăr, pentru Fred Morgan şi fiul său singura posibilitate de a se salva. Dar ce curaj să te aventurezi cu urmăritorii în spatele tău tocmai în munţi, la comanşi, şi să le furi caii! Cei doi bandiţi dovedeau, orice s-ar spune, multă cutezanţă şi, ca adversari, nu trebuiau dispreţuiţi. Eram însă hotărât să-i prind chiar dac-ar fi fost să ocolim pământul. Şi, în vederea acestui scop, întâlnirea cu comanşii era chiar binevenită.

  Indienii nu mai zăboviră mult. Când să plece, îi întrebai:

  Unde-au văzut fraţii mei roşii ultima oară urmele celor doi albi?

  La două zile călare de aici. Vrea fratele meu să-i găsească?

  Da. Şi dacă-i prindem, s-a terminat cu ei!

  Iuf! Omul alb parc-ar scoate vorbele din inima comanşilor. S-o ia deci călare spre asfinţit. După un ocol al soarelui, va ajunge într-o vale ce se întinde de la miazăzi spre miazănoapte. Ţinându-se mereu pe vale, va găsi un loc unde Cei doi albi s-au odihnit şi au aprins focul. Să treacă apoi muntele până la apa ce curge spre apus şi, tot mergând de-a lungul ei, va mai întâlni în două rânduri cenuşa focurilor aprinse de albi. Mai încolo comanşii n-au mers, ci s-au întors, pentru că dăduseră de hotarul unde începe ţinutul navajoşilor.

  Cât mai era până când fraţii mei au fost nevoiţi să se întoarcă?

  Nici jumătate de zi. Războinicii roşii s-ar fi ţinut de ei şi mai încolo, dar se vedeau în vale wigwam-urile duşmanilor şi era primejdie de moarte.

  Războinicii comanşilor pot spune lui To-kei-hun şi celorlalte trei căpetenii că Winnetou, Sans-ear şi Old Shatterhand îi vor prinde pe trădători. Iar Ma-ram să nu-l uite pe Old Shatterhand, după cum nici acesta nu-l va uita!

  Dar Winnetou, apaşul, nu-i va urmări oare pe războinicii comanşilor?

  Nu. Deşi li-i duşman, nu se va atinge de ei, pentru că au încheiat pace cu fraţii lui.

  Comanşii săriră pe cai şi plecară. Făcurăm şi noi la fel. Ei duceau spre răsărit vestea neaşteptatei întâlniri, iar noi ne îndreptam spre apus, cu nădejdea că-i vom prinde pe cei doi Morgani.

  Indicaţiile primite de la ei se dovediră întru totul exacte. Cum apaşii şi navajoşii trăiau în bună prietenie, puturăm trage cu Winnetou la aceştia din urmă. Aflarăm că cei doi bandiţi poposiseră acolo doar câteva ceasuri şi că se interesaseră de drumul cel mai scurt spre Colorado. Pomeniseră şi de lacul Mono. Deşi ne despărţea de ei o distanţă de câteva zile, urmele lor erau încă foarte clare, ceea ce ne întări speranţa că vom putea să le dăm de urmă.

  Ne ţineam aşadar pe lângă Sierra Nevada, călărind întins prin preria semănată cu numeroase urme de bizoni. Doream din toată inima să ne iasă în cale un exemplar şi să-l vânăm. Nu mai mâncasem de mult decât pastrama tare şi, chiar dacă proviziile ne mai ajungeau pe câteva zile, totuşi o fleică sau un muşchiuleţ proaspăt nu ne-ar fi stricat deloc.

  Iată de ce mă abătui niţel din drum, luându-l cu mine pe Bernard, care până atunci nu vânase bizoni. Făcurăm un arc pe dreapta, spre un zăvoi cu apă şi verdeaţă multă, unde presupuneam că într-o amiază ca aceasta, dogorâtoare, vor veni bizonii în turmă ca să se scalde şi să rumege în tihnă.

  Şi, într-adevăr, speranţa ni se împlini. În zare îşi făcu apariţia un grup de patru bizoni. Pornirăm în întâmpinarea lor. Din păcate, vântul bătând din direcţia noastră, animalele ne simţiră imediat. Ne văzurăm siliţi să angajăm caii într-o cursă foarte rapidă. Murgul meu se ţinea formidabil. Zbura de parc-ar fi purtat în spinare un jocheu mărunţel. În schimb, Bernard rămăsese serios în urmă. Agerimea calului mă ispiti să-l supun unei probe a cărei reuşită contează în mod deosebit aici, în Vest. Hotărâi ca, în locul puştii, să mă folosesc de lasou. Al meu era prevăzut cu un inel prin care laţul lunecă mai uşor decât prin urechiuşa de piele a lasourilor indiene.

  Îi ajunsei din urmă pe bizoni, nu departe de un grup de sălcii. Era un taur masiv cu trei bivoliţe. Îmi alesei dintre acestea una cu pielea netedă, lucioasă ceea ce înseamnă de obicei carne fragedă. O izolai printr-o manevră şi, galopând pe lângă ea, zvârlii lasoul. În acele clipe, murgul meu se comportă minunat. Cum auzi şuierul lasoului, se şi întoarse fără nici un îndemn şi sc propti straşnic, cu trupul încordat şi aplecat înainte. Laţul se strânse de gâtul bivoliţei. Urmă o smucitură puternică, mai-mai să ne răstoarne, dar murgul se ţinu zdravăn de tot, în timp ce la capătul celălalt bivoliţa se prăvăli la pământ. Atunci sării repede din şa şi împlântai cuţitul adânc în grumazul vitei. Murgul îmi urmări din ochi mişcările şi abia când văzu că totul e gata slobozi lasoul. Mă apropiai de bravul animal şi-l mângâiai drăgăstos cu palma, iar el drept recunoştinţă îşi frecă botul de umărul meu.

  Scosei apoi laţul de la gâtul bivoliţei şi mă pregătii să despic mormanul de carne. Tocmai atunci veni şi Bernard într-un suflet.

  Am întârziat! regretă el. Mai vânăm?

  Las’ că ne ajunge. Dă-mi o mână de ajutor!

  Bernard descăleca, iar eu, întorcând bivoliţa pe partea cealaltă, constatai, surprins, că era însemnată cu fierul roşu.

  Aoleu, să ştii că e proprietatea unei estanzia, a unei hacienda sau a unui rancho!

  Şi aveam oare dreptul s-o vânăm?

  Da. Fermierii aceştia nu preţuiesc vitele decât pentru pielea lor. Orice trecător poate vâna cât pofteşte, cu condiţia ca pielea vitei să i-o lase proprietarului. Aşa e uzul pe-aici.

  Atunci va trebui să-i ducem pielea, nu-i aşa?

  Ba deloc. Dacă întâlnim prin preajmă vreo gospodărie, n-avem decât să anunţăm unde a rămas pielea. Având în vedere mulţimea de bizoni ce se vânează aici în fiecare an, e practic imposibil ca fermierul să nu doboare din greşeală vreun exemplar al vecinului său. De aceea, la urmă ei schimbă între ei pieile, orientându-se după semnul pe care-l poartă.

  Bivoliţa zăcea la cel mult cinci paşi de sălciile pomenite mai sus. Abia terminai cu explicaţiile, când auzii un şuier ascuţit şi, în aceeaşi clipă, Bernard strigă ca în ghearele morţii. Îmi ridicai repede privirea: tânărul meu prieten se zbătea dus de un lasou aruncat dintre sălcii. Apucai puşca şi mă năpustii în direcţia respectivă, sărind orbeşte peste tufele ce-mi închideau drumul. Un călăreţ în port mexican se depărta în galop, târându-l pe tânărul Marshall după el!

  Aici nu mai încăpea zăbavă. Bernard putea să moară jupuit şi sfâşiat. Dusei arma la ochi, ţintii calul şi trăsei. Acesta mai făcu câţiva paşi şi se prăbuşi. Alergai într-acolo, Călăreţul venise de-a berbeleacul. Când mă văzu, ţâşni în picioare şi, lăsând totul baltă, o zbughi din loc.

  Să-l urmăresc nu era vreme: mă interesa în primul rând Bernard. Lasoul îi strânsese braţele atât de tare, încât bietul băiat nu se putea mişca defel. Îl eliberai şi, spre bucuria mea, văzui că era aproape nevătămat. De altfel, se şi ridică imediat în picioare.

  Extraordinar, Charlie, ce mai lunecuş am tras! vorbi el răsuflând fericit. Ce-o fi vrut individul de la mine?

  Habar n-am!

  Dar dumneata de ce ai tras în cal şi nu în călăreţ?

  Măi întâi, fiindcă omul e totuşi om, în timp ce calul e animal. În al doilea rând, fiindcă moartea călăreţului nu ţi-ar fi folosit la nimic. După cum vezi, lasoul e agăţat de şa, deci calul te-ar fi târât mai departe chiar şi în lipsa stăpânului.

  Exact! Trebuia să mă gândesc şi eu la una ca asta! vorbi Bernard ruşinat, pipăindu-şi mădularele, ca să se încredinţeze că e într-adevăr întreg.

  Acuma, haidem la bivoliţă! Trebuie să ne grăbim. Se pare că nu prea suntem în siguranţă aici.

  N-aş crede să ne mai pândească vreun necaz. Doar ţinuturile indienilor au rămas departe în urmă.

  Ba te înşeli. Ne aflăm aici într-o regiune plină de primejdii. Ce-i drept, nu mai avem de-a face cu indios bravos, cum le spun spaniolii, în schimb ne putem pomeni cu tot soiul de tâlhari mexicani de drumul mare şi escroci yankei, care îşi fac de cap pe aceste meleaguri. Ai să-i vezi şi ai să-i auzi în curând.

  Aleserăm carnea cea mai bună, legarăm hartanele de şei şi mânarăm după tovarăşii noştri. Cum aceştia făcuseră între timp un popas, îi ajunserăm repede din urmă. Bob, care observă primul că venim cu vânat proaspăt, ne întâmpină strigând de departe:

  Oh, massa cu biftec! Nigger Bob ducem după lemn, foc facem. Bob pulpa fript!

  Îl lăsai să facă pe bucătarul, în timp ce eu povestii camarazilor toată aventura. Când carnea se rumeni, Bob căscă o gură enormă şi începu să înfulece de-ţi era mai mare dragul. Mă şi miram unde încăpeau atâtea hălci! Era atât de preocupat de această masă regească, încât nici nu dădu atenţie exclamaţiei lui Sam:

  Behold, ia te uită, nişte călăreţi! Ori sunt numai cai?

  Îmi dusei luneta la ochi:

  Călăreţi! Trei, cinci, opt.

  Exact, opt!

  Ne vor fi văzut oare?

  Fireşte! Au observat încă de departe fumul.

  Cine naiba or fi?

  Judecând după pălăriile largi şi şeile înalte, cred că sunt mexicani.

  Atunci să ţinem, ca să zic aşa, degetul pe trăgaci! Vizita lor poate fi în legătură cu individul care a fugit, ăla cu lasoul.

  Grupul de călăreţi se apropia întruna. În sfârşit, se opriră la oarecare distanţă de noi. Erau mexicani, un fermier şi şapte oameni din serviciul lui cum se părea. Iar unul din aceştia era chiar individul căruia îi împuşcasem calul. Oamenii se sfătuiră un timp, apoi se despărţiră în două grupuri şi ne înconjurară.

  S-ar zice că au chef de discuţie cu noi domnii ăştia, ha-ha-ha! râse Sam într-un fel din care se vedea că e bine dispus. Zău că m-aş ocupa de ei singur-singurel, ca să zic aşa!

  Cercul se strânse treptat, până ce diametrul măsură cel mult douăzeci de lungimi de cal. Apoi conducătorul mai înainta câţiva paşi şi ni se adresă într-un amestec de spaniolă şi engleză, obişnuit prin acele părţi:

  Cine sunteţi dumneavoastră? Sam se grăbi să răspundă pentru noi:

  Suntem mormoni din marele oraş de la Lacul Sărat. Mergem în California ca misionari.

  Nu-i nici o afacere. N-o să vă alegeţi cu nimic, atâta vă spun! Dar cine e indianul?

  Nu e indian, ci eschimos din New-Holland. Dacă vedem că nu ne merg afacerile, îl expunem la panoramă contra bani.

  Şi negrul?

  Păi nu e negru! E lawyer, avocat vasăzică, din Kamciatka. Are de pledat într-un proces la San Francisco.

  Era evident că mexicanul nu se avea tocmai bine cu geografia…

  Frumoasă familie! rosti el. Trei misionari mormoni, plus un avocat de nu ştiu unde îmi fură o bivoliţă şi încearcă să-l omoare pe vaquero. Las’ că vă învăţ eu minte! Vă declar prizonieri! Mă urmaţi la rancho-ul meu!

  Sam se întoarse spre mine şi făcu o mutră de şmecher:

  Ce zici, Charlie, mergem? Poate găsim la rancho-ul dumnealui nişte mâncărică mai gustoasă decât aici.

  Să încercăm! Dacă nu e un haciendero cu sute de slugi, ci numai un modest ranchiero, atunci nu prea văd de ce ne-am speria.

  Well, ne vom distra un pic! se bucură Sam.

  Apoi se adresă din nou mexicanului:

  Vreţi, într-adevăr, se?or, să vă daţi atâta osteneală pentru un lucru de nimic?

  Nu sunt se?or! Sunt don, sunt grande! Mă cheamă don Fernando de Venango e Colona de Molynares de Gajalpa y Rostredo. Băgaţi la cap!

  High-day, că mare domn mai sunteţi! Înseamnă că trebuie să ne supunem la ordinele dumneavoastră. Sper însă că veţi fi delicat cu noi.

  Nu făcurăm nici un gest de împotrivire. Stinserăm focul şi ne săltarăm pe cai. Bob râdea cu gura până la urechi:

  Oh, asta frumos! Nigger Bob suntem lawyer din… din…

  Bob nu mai ştim de unde! La rancho bun mâncare pentru Bob şi băut şi stat frumos casa!

  Furăm încadraţi din toate părţile şi pornirăm toţi într-un galop furtunos, specific mexican. În drum avui răgazul să examinez mai atent îmbrăcămintea călăreţilor.

  Mexicanii poartă veşminte de un romantism rar întâlnit în portul altor popoare. Întâi de toate, pălăria joasă cu boruri foarte largi, aşa-numitul sombrero, din pâslă neagră ori cafenie, sau din acea împletitură de pai subţire, pe care şi Europa o cunoaşte din import sub numele de „panama”. Pălăria unui se?or, deci a unui domn, fie el haciendero, ranchero sau bandit, e totdeauna îndoită pe o parte în sus, prinsă cu o agrafă de aur sau de alamă, încrustată la rândul ei cu pietre scumpe sau cu sticlă colorată. Agrafa menţine borul pălăriei ridicat şi în acelaşi timp fixează o pană, mai aleasă sau mai de rând, după averea posesorului dar care nu lipseşte în nici un caz.

  Un fel de jachetă scurtă, fără nasturi, cu mânecile larg răscroite, acoperă bustul. La mâneci, pe spate, pe piept o bogăţie de ornamente din fir subţire de lână, bumbac sau mătase, din metal ieftin, lucitor sau din aur şi argint.

  Gâtul e înfăşurat într-o basma neagră, lungă, înnodată în faţă. Capetele ei, dac-ar fi lăsate în voie, ar ajunge până mai jos de brâu dar nu se poartă aşa, ci se aruncă înapoi, peste umeri, ceea ce dă costumului un plus de pitoresc.

  Pantalonii sunt cu totul originali. Strânşi pe talie şi întinşi pe şolduri, ei se lărgesc treptat, ajungând ca jos să fie de două ori mai largi. Unde mai pui că sunt şi spintecaţi pe partea dinafară, încărcaţi cu trese şi cu broderii late, iar şliţul e tighelit cu mătase de o culoare care distonează cât se poate de viu cu stofa pantalonului.

  Până şi cizmele de lac fin simt bogat împodobite şi bineînţeles prevăzute cu pinteni uriaşi, de argint sau din oţel frumos lucrat, dacă nu din alamă sau corn. Pintenii aceştia întrec cu mult în mărime pe cei ai cavalerilor împlătoşaţi din Evul Mediu…

  Costumul călăreţului şi harnaşamentul calului sunt deopotrivă de costisitoare. Şaua şi căpăstrul poartă tot felul de încrustături de argint, câteodată de aur. Caii bogătaşilor au zăbale din argint greu, iar lănţugurile nu sunt nicidecum goale pe dinăuntru, ci pline şi din aur masiv.

  Scările, prinse adeseori cu lanţ de argint, sunt îndeobşte de lemn.

  Pentru ocrotirea piciorului, partea din faţă a scării e prevăzută cu apărători de piele, tapageres, cum le numesc spaniolii, întărite cu împletituri de sârmă.

  Oamenii foarte bogaţi au scări din fier forjat, cu ornamente preţioase, întru totul asemănătoare celor din vechile armuri. Pentru apărarea călăreţului de intemperii, de ambele părţi ale şeii se află acele armas de pelo, nişte piei grosolane de capră, aşezate cu partea păroasă în afară, şi care se trag pe timp de ploaie peste coapse şi genunchi. De altfel, pieile acestea îl apără pe călăreţ şi de mărăcinii ghimpoşi prin care, eventual, e nevoit să treacă.

  Dar să revin la peripeţiile noastre. După aproape o jumătate de ceas, ne răsări în faţă o clădire, probabil rancho-ul mexicanului. Intrarăm din goană în curtea vastă şi sărirăm de pe cai.

  Se?ora Eulalia, se?orita Alma! strigă fermierul înspre clădirea principală. Ia poftiţi încoace să vedeţi pe cine am adus!

  La chemarea lui, cele două făpturi apărură cu atâta grabă, încât, fără să vreau, gândul mă duse la versurile lui Schiller: „Şi uşa, deschizându-se lată, Scuipă două doamne deodată”.

  Da, erau se?ora şi se?orita, cum s-ar spune dar grăjdăriţele din Lüneburg ar fi arătat pe lângă ele ca nişte doamne de elită. Desculţe, cu capul descoperit nici nu-mi dădeam seama dacă ciudăţenia de câlţi din capul lor era păr sau nu. Fustele le ajungeau doar până la genunchi, iar jegul de pe pulpe, gros, lucios, ar fi putut trece drept carâmb de cizmă. Sus, până la brâu, purtau cămăşi care, cu ani în urmă, trebuie să fi fost albe, dar care păreau să fi servit între timp la curăţatul hornurilor.

  Ţâşniră deci pe uşă şi se zgâiră la noi cu gurile căscate.

  Pe cine ne-aţi adus, don Fernando de Venango e Colonna? cârâi cea mai în vârstă. Ia te uită ce de treabă pe capul nostru! Cinci, deodată, cinci musafiri! Să le dai de mâncare şi de băut.

  Pe urmă or vrea să şi joace, să fumeze, să doarmă! Asta e prea de tot! Mai bine vă las aici şi fug unde mi-or vedea ochii din rancho-ul ăsta păcătos. Ah, cum de m-am lăsat convinsă, de mi-am părăsit frumosul San José şi…

  Dar, mămico, uită-te la domnul acela! Seamănă leit cu bunul nostru don Allano! interveni se?orita, arătând spre Marshall.

  N-are decât să-i semene, că tot nu-i el! o repezi mama supărată, văzându-se întreruptă din năvalnicul ei şuvoi de vorbe. Ce-i cu bărbaţii ăştia şi cine să le poarte de grijă? Eu şi iarăşi eu! Frumoasă surpriză, când ai treburi până peste cap cu o gospodărie atât de mare! Eu nu mai ştiu cum s-o scot la capăt, şi când colo îmi veniţi cu musafiri, cinci deodată, ce să zic…

  Dar, se?ora Eulalia, ăştia nu sunt musafiri! o linişti bărbatul.

  Nu? Atunci ce sunt, stimate don Fernando de Venango e Colonna?

  Prizonieri, se?ora Eulalia.

  Prizonieri? Şi ce-au făcut, stimate don Fernando de Venango de Molynares?

  Ne-au omorât o bivoliţă şi trei vaqueros, dragă se?ora Eulalia.

  Era, într-adevăr, pasionant cu câtă neobrăzare înmulţea dumnealui isprăvile noastre.

  O bivoliţă şi trei vaqueros! exclamă femeia plesnindu-şi palmele murdare, încât caii, speriaţi, îşi ciuliră urechile. Dar é groaznic! E strigător la cer! I-aţi prins asupra faptului, don Fernando e Colonna de Gajalpa?

  Nu numai asupra faptului, ci asupra tuturor faptelor, se?ora Eulalia. Mai întâi au ucis, pe urmă au fript şi au mâncat!

  Dona Eulalia îşi holbă şi mai crunt ochii.

  Fript şi mâncat? Pe cine? Pe bivoliţă sau pe cei trei vaqueros, stimate don Fernando de Gajalpa y Rostredo?

  Au început cu bivoliţa, dragă se?ora Eulalia.

  Şi pe urmă? Pe urmă ce-au făcut, stimate don Fernando Rostredo y Venango?

  Pe urmă? N-au mai avut timp. I-am surprins, arestat şi uite-i aici, se?ora Eulalia.

  Arestat şi uite…

  ! O, toată lumea vă ştie de viteaz fără pereche! Dar cine sunt, de fapt, oamenii aceştia, stimate don Fernando de Molynares e Colonna?

  Albii sunt misionari din oraşul mormonilor şi se duc la San Francisco să convertească poporul din California!

  Ferească sfântul! Misionari care fură bivoliţe şi ne omoară slugile ca să le mănânce! Povestiţi mai departe, don Fernando de Rostredo y Venango!

  Cel smolit, care arată ca un negru, e avocat în În fine, în Ţara-de-Foc. Merge şi el la San Francisco ca să pună mâna pe o moştenire, se?ora Eulalia!

  Vasăzică, vrea să pună mâna! O, atunci nu-i de mirare că a pus mâna şi pe bivoliţele noastre, şi pe vaqueros! Şi ultimul cine-o fi, stimate don Fernando ele Colonna y Gajalpa?

  Seamănă cu un indio bravo, dar e hotentot din… din Groenlanda. Vrea să-i expună la circ pe misionari ca să adune bani de la curioşi, se?ora Eulalia!

  O-o-o! Şi ce-o să faceţi cu ei, scumpe don Fernando de Molynares y Gajalpa e Venango?

  Am să pun să-i spânzure şi să-i împuşte. Chemaţi toată lumea încoace, se?ora Eulalia!

  Ce lume? Păi suntem aici cu toţii, afară de Betty, negresa… uite că vine şi ea…!

  Dar bine, staţi un pic, văd că nu lipseşte nimeni, deşi ziceaţi că au fost omorâţi trei vaqueros! Cum vine asta, don Fernando e Rostredo de Colonna!

  Las’ că o descurcăm mai târziu, se?ora Eulalia, încuiaţi porţile şi uşile, se?ores, ca să nu ne scape cumva prizonierii! Am să-i judec imediat şi cât se poate de aspru.

  Nu exista, de fapt, decât o singură poartă, care fu zăvorâtă bine de tot ceea ce însemna că-i şi aveam practic în mână atât pe stimabilul don, cât şi pe se?orii lui.

  Aşa! zise mexicanul mulţumit. Aduceţi-mi un scaun! Legaţi caii de stâlp, dincolo, inclusiv pe-ai prizonierilor, şi să începem judecata.

  Nu protestarăm în nici un fel. De altminteri; prin îndepărtarea cailor ni se crea tocmai bine spaţiul necesar. Nu aveam nici cel mai mic trac înaintea „spectacolului”.

  Dar iată că fură aduse trei scaune în loc de unul. La mijloc se aşeză don Fernando, iar la dreapta şi la stânga lui, se?ora Eulalia şi se?orita Alma în „robele” descrise mai sus. Noi stăteam tuscinci mai la o parte, supravegheaţi de slujitori.

  În primul rând, să auzim cum vă cheamă începu don Fernando. Ia spune tu!

  Bob răspunse negrul, căruia îi fusese adresată întrebarea.

  Aha, nume de pungaş! Şi tu?

  Winnetou.

  Winnetou? Nume fals! Aparţine, de fapt, celui mai mare şi mai vestit conducător al indienilor. Dar tu?

  Marshall.

  Vezi, până şi numele e acelaşi! sări bucuroasă se?orita, adresându-se mamei.

  Nume de yankeu stabili don Fernando. Indivizii ăştia nu fac doi bani. Şi ţie cum îţi spune?

  Sans-ear.

  Iarăşi fals! Adevăratul Sans-ear e un vânător de seamă, cunoscut în lungul şi în latul preriei. E cel mai teribil duşman al roşilor. Şi ultimul?

  Old Shatterhand.

  Sunteţi voi tâlhari, dar şi mincinoşi fără pereche! Şi ăsta e nume de furat!

  Atunci făcui un pas înainte şi mă postai chiar lângă ticălosul de vaquero care-l prinsese cu lasoul pe Bernard. Individul merita o lecţie.

  Nu minţim rostii hotărât. Vreţi dovezi? Poftim!

  În aceeaşi clipă, pumnul meu căzu ca o măciucă în capul văcarului, care se prăbuşi fără să crâcnească.

  Ei, ce pumn e ăsta, dacă nu al lui Old Shatterhand?

  Ah, Alma, îmi vine rău, mă apucă pandaliile, mă loveşte damblaua! izbucni desperată dona Eulalia, desfăcându-şi larg braţele şi căzând la pieptul viteazului don Fernando.

  Acesta dădu să sară de pe scaun, dar nu se putu debarasa de dulcea povară care-l ţinea încleştat. Strigă şi el ca din gură de şarpe, iar se?orita Alma îi ţinu isonul.

  Când e călare, mexicanul se arată foarte cutezător şi iute, în schimb, fără cal, e neputincios. Văcarii nu făceau nici ei excepţie de la această regulă. Văzându-ne pe toţi cinci cu armele aţintite asupra lor după ce-l năucisem pe nevrednicul lor camarad bieţii oameni nu mai ştiură ce să facă.

  Să n-aveţi teamă, se?ores! îi liniştii eu. Nu vi se întâmplă nimic, fireşte, dacă sunteţi oameni de înţeles. Vrem numai să vă atragem atenţia asupra unei mici greşeli. Pe urmă trataţi-ne cum veţi crede mai potrivit.

  Şi, spunând acestea, mă îndreptai spre cele trei scaune şi făcui cea mai adâncă şi respectuoasă reverenţă:

  Dona Eulalia, îmi place nespus frumuseţea şi ador virtuţile femeii, Vă rog din suflet, alungaţi-vă spaima şi dăruiţi-mi o privire a ochilor dumneavoastră fermecători!

  A-a-ah!

  Un lung suspin de uşurare, şi ochii aceia mici, de scorpie, se întredeschiseră. Femeia se sili să-şi ascundă obrajii galbeni sub o mască languroasă, pudică. De fapt, însă, părea mai mult îngrozită.

  Frumoasă dona, veţi fi auzit, desigur, de acele Cours d’amour din alte vremuri, când cea mai admirată dintre doamne ocupa scaunul judecăţii şi toată lumea trebuia să-i împlinească hotărârile. Judecata la care don Fernando vrea să ne supună nu poate fi dreaptă, el însuşi fiind parte în cauză. De aceea îl rugăm să-şi treacă puterea în gingaşele dumneavoastră mâini. Suntem convinşi că astfel sentinţa va lovi în adevăratul vinovat!

  Doriţi, într-adevăr asta, se?or? făcu ea cu un glas fâstâcit, ce părea că se strecoară printre două perii de duşumea.

  Vorbesc foarte serios, dona Eulalia! E drept că ţinuta noastră nu prea corespunde unui asemenea moment solemn, când avem cinstea de a prezenta omagii unei doamne ca dumneavoastră, dar gândiţi-vă că ne aflăm de luni de zile în Vestul Sălbatic. Şi cum bunătatea e cea mai de preţ podoabă a femeii, sperăm să ne ascultaţi dorinţa şi să ne-o împliniţi.

  Sunteţi oare într-adevăr cei care v-aţi dat adineauri?

  Bineînţeles.

  Auziţi, don Fernando de Venango y Gajalpa? Aceşti faimoşi se?ores m-au ales pe mine să judec şi să hotărăsc. Ştiţi că nu permit vreo împotrivire! De acord?

  Don Fernando se acrise la faţă, dar nu îndrăzni s-o înfrunte pe dona lui. Şi, în fond, nici nu găsea că e rău să scape de buclucul în care intrase.

  Preluaţi funcţia, se?ora Eulalia! Sunt convins că-i veţi spânzura.

  După merit, totul după merit, don Fernando de Colonna e Molynares!

  Apoi femeia mi se adresă mie:

  Aveţi cuvântul, se?or! Vorbiţi!

  Să presupunem, dona Eulalia, că aţi fi un călător flămând şi ostenit şi aţi întâlni în savană o bivoliţă cu a cărei carne v-aţi putea potoli foamea. Aţi fi oare în drept să doborâţi animalul, urmând, fireşte, ca pielea s-o capete proprietarul?

  Desigur, aşa e uzul la noi.

  Nu peste tot… dădu să intervină bărbatul, dar dona Eulalia i-o reteză scurt:

  Vă rog, don Fernando! Eu dispun aici! Nu îngădui să vorbiţi neîntrebat!

  Mexicanul se aşeză la loc, resemnat şi respectuos. De altfel, şi atitudinea smerită a văcarilor sublinia faptul că dona Eulalia e suverana fermei.

  Asta-i toată crima noastră, sonora urmai eu. Deodată, acest vaquero, pe care l-am sancţionat adineauri, îl înhaţă cu lasoul pe se?or Marshall, târându-l după el. Şi l ar fi omorât, cu siguranţă, dacă nu-i împuşcării eu calul.

  Marshall! E un nume drăguţ. Un se?or Marshall, adică Allano Marshall, a locuit la soră-mea, în San Francisco.

  Allan Marshall? Nu cumva din Louisville, din Statele Unite? exclamai eu surprins.

  Chiar aşa! Îl cunoaşteţi?

  Cum să nu! Acest Allan Marshall, bijutier din Louisville, e frate cu Bernard Marshall, aci de faţă.

  Santa Lauretta! Exact! Era bijutier şi avea un frate pe nume Bernard. Vezi, Alma, inima nu te-a înşelat! Fii binevenit, se?or Bernardo. Vino în braţele mele!

  Această explozie de bucurie părea oarecum inexplicabilă şi Bernard deşi fericit să capete aşa, deodată, veşti despre fratele său preferă să ducă doar mâna se?orei până în dreptul buzelor, renunţând politicos la îmbrăţişare.

  Am călătorit încoace vorbi el cu unicul scop de a-l găsi pe fratele meu. Puteţi să-mi spuneţi unde se află în prezent, stimată dona Eulalia?

  Alma a fost în vizită la soră-mea. Înainte de întoarcerea ei, se?or Marshall tocmai se pregătea să plece la minele de aur. Dar, vă rog, toţi aceştia sunt prieteni de-ai dumneavoastră, se?or Bernardo?

  Toţi! Şi le datorez foarte mult. Ei mi-au redat libertatea şi m-au salvat de la moarte. Se?or Old Shatterhand m-a scăpat de la pierzanie sigură, m-a scos din mâinile stakemen-ilor şi ale comanşilor.

  Dona îşi plesni din nou palmele a mirare:

  Vai-vai! Aţi trăit asemenea aventuri? Se?or Bernardo vă implor să ni le povestiţi şi nouă! Dar cum se face că dumneavoastră sunteţi mormon, iar fratele nu?

  Nu suntem nici unul mormon, dona Eulalia. N-a fost decât o glumă.

  Femeia se întoarse brusc către soţul ei:

  Aţi auzit, don Fernando de Venango e Gajalpa, nu sunt nişte mormoni, nici tâlhari, nici asasini! I-am achitat! Vor fi oaspeţii noştri şi vor sta la noi cât le va pofti inima. Alma, dă fuga la bucătărie şi adu o sticlă de basilikiulep! Să bem de bun sosit.

  La cuvântul basilikiulep, chipul lui don Fernando se lumină. Probabil că numai la ocazii foarte rare venea domnia-sa în contact cu o asemenea sticlă. Era deci explicabilă satisfacţia pe care, în cele din urmă, prezenţa noastră i-o dădea, prilejuindu-i acest contact îndelung râvnit. Alcoolul era cel mai bun mijloc de a statornici pacea între noi.

  Se?orita Alma dădu fuga mai să-i crape jegul gros de pe pulpe şi reveni în pas alergător, aducând o sticlă pântecoasă şi un pahar de dimensiuni corespunzătoare. Cine cunoaşte otrava asta răspândită aici de americani va fi, desigur, convins că n-am băut mai mult de un strop şi că doamnele nici nu s-au încumetat S-o ducă la gingaşa lor gură. În ce ne priveşte, ar avea dreptate; femeile însă au dat de duşcă câte un cogeamite pahar, plescăind din limbă de parc-ar fi fost ambrozie. Winnetou nici nu se atinse de băutură, cum făcea, de altfel, întotdeauna când era vorba de „apa de foc”. În schimb, don Fernando îşi tot umplu pahar după pahar până ce energica lui nevastă îi smulse sticla din mâini:

  Ajunge, don Fernando de Venango e Rostredo y Colonna! Ştiţi că nu mai avem decât două sticle! Conduceţi-i pe se?ores în odaie. Noi, doamnele, ne facem mai întâi toaleta şi pe urmă vă pregătim ceva de-ale gurii că, deh, sunteţi desigur înfometaţi. Hai, Alma! La revedere, se?ores!

  „Doamnele” dispărură într-o firidă îndărătul căreia se afla, probabil, garderoba sau bucătăria, dacă nu ambele la un loc. Pe noi mexicanul ne conduse în încăperea pe care se?ora Eulalia o numise „odaie”, dar căreia în altă parte i s-ar fi spus, probabil, „şopron”. Se aflau înăuntru o masă şi câteva bănci grosolane, negeluite pe care ne aşezarăm. Observând însă că văcarii îşi cam fac de lucru pe lângă caii noştri şi scotocesc prin coburi ieşii afară ca să pun totul în siguranţă. Nu degeaba se spune că cel mai bun vaquero e în acelaşi timp cel mai mare pungaş. Lui Bob îi poruncii să stea de pază la caii ce păşteau lângă poartă, ceea ce îl făcu să se tânguie amar:

  Massa mâncăm mult, bun, frumos la odaie. De ce nigger Bob să stăm la cai?

  Pentru că tu eşti mai puternic şi mai curajos decât Winnetou şi Sans-ear, deci n-o să mai am nici o grijă în privinţa cailor.

  Oh, este drept! Bob suntem tare şi n-avem frică: nu se atingem nimeni de cai!

  Îl împăcai deci cu soarta. Reîntors în „odaie”, îi găsii pe ceilalţi discutând rece şi monosilabic până ce, în sfârşit, apărură şi doamnele. Faţă de cum arătaseră mai înainte erau acum cu totul schimbate. Se gătiseră ca nişte dudui de pe Allameda de México.

  Îmbrăcămintea doamnelor mexicane aminteşte doar pe ici, pe colo moda actuală din Europa. Pălăria şi boneta sunt absolut necunoscute chiar şi celor mai cochete dintre femei. În schimb, nici una nu se lipseşte, de rebozo, un şal lung de patru coţi care, la nevoie, le acoperă şi capul. Când se află în societate, în casă, ele îl poartă de obicei pe umeri, ca la noi. Dar când se duc în vizită pe la prietene sau ies seara la plimbare, îşi trag şalul peste cap, lăsându-şi doar faţa neacoperită. Fiind de regulă subţire şi transparent, rebozo poate fi folosit şi ca văl, îmbrăcând nu numai capul şi umerii, dar şi întregul corp. Rebozo-ul unei mexicane de rang e întotdeauna ţesut de o meşteră indiancă. Şi cum aceasta necesită o muncă de cel puţin doi ani, preţul de optzeci de piaştri e, bineînţeles, extrem de mic. Dar sunt şi cazuri când costă de două ori pe atât.

  Învelite în astfel de şaluri îşi făcură acum apariţia gazdele noastre. Îşi spălaseră faţa şi mâinile; se încălţaseră cu ghete şi ciorapi. Dacă nu le-aş fi văzut mai înainte, murdare, în hainele lor de lucru, mi-ar fi făcut acum îndeosebi fata o impresie destul de bună.

  Doamnele luară loc la masă pentru a „face onorurile”, lăsând serviciul exclusiv pe seama bătrânei negrese. Ceea ce mă intrigă era faptul că vorbeau necontenit de „se?or Allano”. Pesemne că mica se?orita Alma se cam îndrăgostise de fercheşul bijutier şi că inima continua să-i ardă de dor.

  Bucatele erau specific mexicane: carne de vită cu orez, scăldată în piper roşu, spaniol, făinoase cu usturoi, legume reci cu ceapă, friptură de berbec înnegrită cu piper obişnuit, pui împănat cu ceapă şi usturoi şi, la urmă, coastă de vită, iarăşi cu ceapă şi usturoi şi cu toate piperurile la un loc. Îmi simţeam gură arsă, gâtlejul fript, înţepat, stomacul argăsit, încât aş fi putut să improvizez şi versuri: „Şi totul cu sila în gură-am vârât, Mai-mai să m-apuce plânsul, De parcă tot iadu-l băgasem pe gât, Cu toată drăcimea dintr-însul”.

  În schimb, gingaşele doamne, mai puţin sensibile ca un Old Shatterhand, îşi sporeau plăcerea cu generoase raţii de basilikiulep, după care urmă inevitabila ţigară. Şi pentru ca Bob să nu fie păgubit, unul dintre slujitori îi duse de mâncare pe o împletitură veche de pai, împreună cu porţia de basilikiulep servită într-un borcănaş de pomadă. Poate că pe drum alcoolul, amestecându-se cu resturile cosmetice, se va fi transformat într-o licoare parfumată şi tămăduitoare.

  Să pornim din nou la drum în aceeaşi zi nu mai era cazul. Se?orita Alma nu se mai dezlipea de lângă Bernard, iar eu westman nenorocit îmi ispăşeam curtoazia de adineauri prin stăruitoarea vecinătate a se?orei Eulalia. Pe cât de greţoasă ca să vorbesc pe şleau se arătase la prima ei apariţie, pe atât de dulce îşi picura acum cuvintele din gură. De la titulatura simplă „Old Shatterhand”, mă avansa la cea de „se?or Carlos”, apoi la „don Carlos”. Şi pe când Bernard îşi povestea păţaniile, doamna mă atacă subit cu „bravul şi nobilul Carlos”. În cele din urmă, după ce ne ridicarăm de la masă, îl întrebă pe „dragul ei” Carlos ce suvenir are de gând să-i ducă logodnicei sale în Germania. Fireşte că nu putui minţi în faţa unei atât de abile întrebări şi declarai sincer că nu e cazul să duc vreun suvenir, având în vedere faptul că în registrul stării civile figurez drept celibatar. Pentru a nu o mai reţine de la treburile gospodăriei, mă scuzai şi plecai afară, la Bob.

  Îl găsii culcat pe burtă, agitându-şi mâinile şi picioarele într-un chip cu totul ciudat şi rostogolind pe gură nişte sunete de parcă repeta la un „ankleny” japonez instrument compus din 24 de ţevi de bambus şi greu de 25 de kilograme o nouă compoziţie de tip wagnerian.

  Bob! îl strigai.

  Auzindu-mi glasul, îşi ridică ochii dilataţi:

  Oh, massa… massa…

  Ce-i cu tine?

  Oh, massa-a-a! Bob înghiţit mâncare tot şi foc ardem! Bob ca sobă foc. Ajutăm, massa, să murim!

  Erau efectele celor două soiuri de piper, ale cepei şi usturoiului, dar şi ale borcănaşului pe care Bob îl golise. Bietul negru se schimbase la faţă de parcă dădea să moară. Trebuia ajutat.

  Îţi trebuie o băutură calmantă, că de nu, te-am pierdut de muşteriu! Ce preferi: lapte, apă sau basilikiulep?

  Se ridică şi mă privi cu recunoştinţă:

  Oh, massa, lapte şi apă ce folosim? Poate rachiu salvăm sărman Bob!

  Atunci fugi la dona Eulalia şi spune-i că mori dacă nu-ţi mai dă nişte basilikiulep!

  Alergă glonţ şi după un timp se întoarse într-adevăr nici nu-mi venea să cred ochilor! cu o jumătate de sticlă de rachiu. Femeia îi dăruise toată poşirca rămasă de la prânz.

  Miss Eula’ n-am vrut dam, dar Bob deştept spunem massa Charlie trimis. Atunci miss Eula’ dăm tot „julep” repede.

  Hai, bea. O să-ţi facă bine.

  Cina o luarăm de asemenea în odaie. Se?ora se aşezase lângă mine. La un moment dat, îmi suflă la ureche:

  Don Carlos, vreau să vă dezvălui un secret.

  Ce anume?

  Nu aici! După cină veniţi afară, la cei trei platani!

  Un „rendez-vous”! Nu puteam s-o refuz. Poate avea să-mi comunice un lucru important. În timpul mesei caii fură aduşi în curte, dar poarta rămase deschisă. Ieşii după cină şi mă lungii sub platani. A trebuit să-mi schimb însă repede plăcuta poziţie, fiindcă sonora Eulalia nu se lăsă deloc aşteptată.

  Vă mulţumesc, don Carlos începu ea. V-am rugat să-mi acordaţi această întâlnire, pentru că am să vă împărtăşesc o taină. Aş fi putut s-o spun şi celorlalţi, dar v-am ales pe dumneavoastră, fiindcă…

  Fiindcă am stat la masă alături şi eram cel mai uşor de convocat, Nu-i aşa, dona Eulalia?

  Cam aşa. Uitaţi-vă ce-i: se?or Bernardo spunea că dumneavoastră aţi fi urmărit doi bandiţi. Ei bine, bandiţii au fost aici, în rancho.

  Ah, când?

  Au plecat alaltăieri dimineaţă.

  Încotro?

  Peste Sierra Nevada, la San Francisco. Am discutat mult cu ei despre se?or Allano. Cică vor să-l viziteze.

  Era o informaţie de mare preţ pentru mine şi îmi imaginai numaidecât cum se desfăşuraseră lucrurile. Se?ora Eulalia, gata oricând să aducă vorba despre Allan, îl pomenise şi în discuţia cu cei doi Morgan. Iar aceştia, după ce s-au informat mai îndeaproape, socotiră că au o bună ocazie de a se răzbuna pe Bernard, jefuindu-l pe fratele său care purta asupră-şi valori considerabile.

  Sunteţi sigură, dona Eulalia, că erau chiar bandiţii?

  Da, erau ei. Se potriveşte totul, deşi s-au prezentat sub alte nume.

  V-au cerut amănunte în legătură cu sora dumneavoastră şi cu se?or Allan?

  Da. A trebuit chiar să le dau un semn de recunoaştere ca să poată dovedi că au fost la noi.

  Ce fel de semn?

  O scrisoare pe care cumnatul meu mi-a trimis-o cândva la San Jose.

  Trăieşte cumnatul dumneavoastră?

  Bineînţeles. E patronul hotelului „Vailadolid” din strada Sutter. Îl cheamă Henrico Gonzales.

  Când a plecat se?orita Alma de la ei?

  Acum trei luni.

  N-aţi vrea să-mi descrieţi exact pe cei doi indivizi cărora le-aţi dat scrisoarea?

  Femeia îmi făcu descrierea cuvenită. Era limpede că fuseseră într-adevăr Fred Morgan şi fiul său Patrik…

  Îi mulţumii din inimă, după care dona Eulalia se înapoie în casă.

  Când revenii ceva mai târziu în aşa-zisa odaie, toţi mă aşteptau. Tovarăşii mei voiau să se culce. Trebuia rânduită straja în locul lui Bob, căci şi aici, în rancho, se cuvenea să fim vigilenţi. Apoi ne culcarăm, după indicaţiile gazdei.

  Pentru a vă da seama de condiţiile în care am dormit, e bine să ştiţi cât de cât cum arată interiorul unui rancho. Casa n-are, de obicei, decât o singură încăpere de locuit, în speţă aceea pe care se?ora Eulalia o numea odaie. Acolo vieţuieşte şi doarme patriarhal toată lumea din fermă, laolaltă cu eventualii musafiri. Dar din această lume fac parte adeseori şi vacile cu lapte, caii de călărie, oile, porcii, orătăniile, câinii, pisicile. Podeaua e din lut bine bătătorit, tare ca piatra şi aşternut cu iarbă sau muşchi, adăpost permanent de scorpioni, păianjeni, mi-riapozi şi alte gângănii. Drept învelitoare, se foloseşte pătura de la şa.

  La fel arăta şi acest rancho. Don Fernando de Venango, se?ora Eulalia, se?orita Alma, bătrâna negresă, toţi vaqueros şi, în sfârşit, noi, musafirii, ne lungirăm pe jos, claie peste grămadă, ca în vechile hanuri germane unde, în schimbul a trei pfennigi, te poţi odihni pe o rogojină rezemându-ţi capul de speteaza unui scaun răsturnat. M-aş fi culcat bucuros afară, în aer liber, dar trebuia să-mi îndeplinesc obligaţiile de musafir, pentru a nu jigni gazdele în chipul cel mai grav.

  Dimineaţa pornirăm la drum, însoţiţi de urările prieteneşti ale tuturor. Până şi păcătosul de vaquero, care îmi simţise pumnul, se văzu obligat pentru a face pe plac se?orei Eulalia să-mi ureze călătorie bună.

  Don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo ne conduse călare o bună bucată de drum. Către prânz se întoarse acasă. Părea să regrete sincer despărţirea de misionarii mormoni, deşi aceştia îi consumaseră toată rezerva de basilikiulep.

  În urma informaţiei confidenţiale primite de la se?ora Eulalia, nu mai era nevoie să ne ţinem strict de itinerarul nostru iniţial. Ajunşi la lacul Mono, făcurăm un popas mai scurt decât fusese prevăzut. De altfel, caii noştri se odihniseră aproape o zi întreagă la fermă.

  Coborârăm apoi în marş rapid dincolo de Sierra Nevada, către Stockton şi, în sfârşit, spre San Francisco ţinta călătoriei noastre.

  Oraşul e situat la capătul unui promontoriu, mărginindu-se la vest cu Oceanul Pacific şi la est cu un golf de o magnifică frumuseţe. Intrarea în golf se află la miazănoapte. Portul e, cred, cel mai frumos şi mai sigur dintre toate porturile lumii, şi are o suprafaţă care i-ar îngădui să adăpostească în el flotele tuturor naţiunilor. Pretutindeni domneşte o activitate din cele mai vii, un vălmăşag de nedescris şi un amestec de populaţie, de toate culorile imaginabile. Europenilor de tot felul li se adaugă indieni sălbatici sau semicivilizaţi, care îşi aduc aici spre vânzare vânaturile, primind poate pentru întâia oară de când se ocupă cu acest negoţ un preţ care nu e chiar derizoriu. Întâlneşti aici şi pe mexicanul plin de sine, îmbrăcat în costumul său pitoresc, şi pe şvabul simplu, şi pe englezul plicticos, şi pe francezul exuberant. Iată-l, în veşmânt alb de bumbac, pe un culi din Indii lângă un biet evreu polonez, umblând să-şi caute norocul în lume; iată-l şi pe domnişorul elegant, spilcuit, din regiunile muntoase ale Americii, lângă tirolezul harnic sau căutătorul de aur bronzat, nepieptănat şi cu o barbă care îi acoperă tot ce se înţelege prin „fizionomie”. Iată-l şi pe mongolul de pe platourile înalte ale Asiei, pe persanul din Asia Mică, pe pakistanez, pe malaiezul din arhipelagul Sunda sau pe chinezul de lângă Jangtze.

  Acesta din urmă, fiul „Împărăţiei de mijloc”, reprezintă tipul cel mai pregnant străin al populaţiei de aici. Chinezii par să fie toţi, fără excepţie, făcuţi pe aceeaşi măsură şi croiţi pe acelaşi calapod. Toţi au nasul scurt şi cârn. Maxilarul inferior îl întrece pe cel superior. Toţi au buzele răsfrânte, pomeţii ieşiţi în afară, ochii oblici, tenul galben-verzui închis, fără vreo altă nuanţă pe obraji sau pe frunte…

  Chinezii sunt cei mai harnici, cei mai muncitori oameni din San Francisco.

  Sculptează în fildeş sau în lemn, strunjesc metalul, brodează pe pânză, piele, postav şi mătase; tricotează şi ţes, desenează, zugrăvesc, decupează fieri de hârtie, confecţionează dantele şi şnururi, combină şi împletesc materiale aparent inflexibile şi produc obiecte rare ce stârnesc admiraţie şi le asigură clientela tuturor colecţionarilor de curiozităţi. Se mai adaugă şi faptul că sunt puţin pretenţioşi şi se mulţumesc cu un câştig minim. E drept că cer mai întâi nişte preţuri ne ruşinate, clar toată lumea ştie că cedează apoi la nesfârşit şi că acceptă până la urmă o treime sau chiar un sfert din preţul iniţial. De altfel, şi simbria ce o primesc e mai mică decât a albilor; numai că şi aşa, redusă, e lotuşi înzecit mai mare decât cea din patria lor. Cheltuind foarte puţin, trăind neînchipuit de modest, ei o scot bine la capăt. Toate micile meşteşuguri se află în mâinile lor, iar femeile se ocupă cu spălatul rufelor, cu gătitul şi cu alte munci gospodăreşti.

  Dar nu numai chinezii sunt activi. Toţi locuitorii oraşului sunt cuprinşi de neastâmpăr. Oamenii nu urmăresc decât un singur ţel: să câştige cât mai repede şi mai mult. Toţi îşi dau seama că timpul înseamnă bani şi că, ţinându-l în loc pe altul, te păgubeşti şi pe tine. Şi, de fapt, nimeni nu se lasă reţinut şi toată lumea se agită, aleargă fără întrerupere…

  Sosirăm cu bine în această capitală a Ţării Aurului şi ne strecurarăm prin furnicarul de oameni până în strada Sutter, la hotelul „Valladolid”. Era, de fapt, un han în stil californian, o clădire din scânduri, cu un singur cat, lungă, aidoma barăcilor efemere care apar la noi cu ocazia serbărilor vânătoreşti.

  Lăsarăm caii în seama horse keeper-ului a îngrijitorului, care-i adăposti într-un mic şopron, iar noi intrarăm în restaurantul hotelului. În ciuda dimensiunilor lui uriaşe, localul era atât de plin, încât abia de găsirăm o masă liberă. Un barkeeper, un chelner, se apropie imediat. Comandarăm fiecare după pofta lui, apoi după ce furăm serviţi începurăm investigaţiile.

  Am putea vorbi cu master sau cu se?or Henrico Gonzales?

  Yes, sir. Vreţi să-l chem?

  Dacă nu te superi.

  Curând, un spaniol înalt şi grav veni la masa noastră şi se prezentă drept se?or Henrico.

  Ne-aţi putea spune dacă un domn Allan Marshall locuieşte la dumneavoastră? îl întrebai.

  Nu ştiu, se?or, nu-l cunosc, nu cunosc pe nimeni, nu mă interesez niciodată de numele oaspeţilor mei. Asta e treaba se?orei.

  Putem vorbi cu dumneaei?

  Nu ştiu nici asta. Întrebaţi pe una din fete!

  Şi zicând acestea, se depărta. Părea că se află cu se?ora cam în aceleaşi raporturi ca se?or Fernando de Venango cu sora ei, dona Eulalia. Mă ridicai de la masă, îndreptându-mă spre un anume „punct cardinal”, de unde năvălea peste întreg restaurantul un miros îmbietor de friptură. Şi pe acest drum mă întâlnii cu o femeiuşcă mlădioasă care, cu mâinile încărcate, dădu să se strecoare pe lângă mine. O apucai de braţ:

  Unde e se?ora, micuţo?

  Ochii ei negri mă fulgerară mânioşi:

  Vous?tes un îne! Sunteţi un măgar!

  Aha, o franţuzoaică! Se smuci indignată şi trecu înainte. Mă apropiai atunci de o altă nimfă care trebăluia într-un colţ:

  Mademoiselle, sunteţi bună să-mi spuneţi unde o pot găsi pe se?ora?

  I am not mademoiselle! Nu sunt mademoiselle!

  Şi plecă numaidecât. Aşadar, englezoaică sau americancă! Dacă trebuia să iau astfel la rând toate naţionalităţile, nu mai ajungeam nici până seara la se?ora mea. Observai însă o altă fată care mă tot urmărea din ochi şi… da, într-adevăr, parcă o cunoşteam de undeva! Înfruntând din nou valurile mulţimii, îmi eroii drum către ea. Dar până să ajung, fata îşi împreună mâinile a surpriză şi se năpusti spre mine, mai să mă răstoarne.

  Domnule, vecine, ce-mi văd ochii?! Cât pe-aci să nu vă recunosc cu barba asta, zău aşa!

  Ei drăcie, tu eşti, Gustel? Gusta lui Eberbach! Ce mare ai crescut! Aproape să nu te recunosc nici eu. Dar cum de-ai ajuns tocmai în California?

  Puţin după ce v-aţi călătorit a doua oară, am pierdut-o pe biata maică-mea. Într-o zi a trecut pe la noi un agent şi tata s-a lăsat convins să-şi încerce norocul. Acum e Sus, la zăcăminte, împreună cu fraţii mei. Cică ar fi acolo aur berechet. Iar eu… eu am rămas aici şi-i aştept. O duc binişor.

  Mai vorbim noi despre asta, Gustel. Deocamdată, spune-mi unde o găsesc pe se?ora? Am întrebat şi pe două colege de-ale tale, dar m-au cam repezit fetele.

  Nici nu-i de mirare, pentru că Madame ne-a dat dispoziţii să i se spună „dona” şi mai ales „dona Elvira”.

  Bun, am să ţin seama. Dar unde o găsesc?

  Mă duc să văd. La ce masă staţi?

  Uite colo, masa a doua.

  Luaţi ioc. Îi dau eu de ştire.

  Era iarăşi una din acele întâlniri neaşteptate de care avusesem parte nu rareori. Părinţii noştri erau Vecini şi cumetri. Acum, bătrânul tâmplar se afla sus, la zăcămintele de aur. Amândoi feciorii, dintre care cel mai vârstnic îmi fusese coleg de şcoală, se trudeau şi ei să găsească metalul vrăjit. Şi iată că în prima cârciumă din San Francisco dau de Gustel, mezina casei, care pe vremuri îmi juca pe genunchi, îmi zbârlea părul şi se bucura, şi îşi freca născiorul de obrazul meu! Cine să-şi fi închipuit atunci că ne vom întâlni cândva în California?!

  Fata se întoarse repede:

  Se?ora vă aşteaptă, deşi nu e ora ei de primire.

  Oră de primire… la o hangiţă?!

  Gustel ridică din umeri:

  Ei da, primeşte de două ori pe zi: dimineaţa de la unsprezece la douăsprezece, şi după-amiază de la şase la şapte. Cine vine la alte orc trebuie să aştepte, afară de cazul că prezintă o recomandaţie specială.

  Îţi mulţumesc, dragă Gustel zâmbii eu. Nici nu-ţi închipui ce noroc e să dai de o vecină amabilă.

  Nu-i aşa? Haide, poftiţi!

  Totul se petrecea ca şi când aş fi cerut audienţă nu ştiu cărei somităţi politice sau de altă natură. Fata mă conduse într-o mică anticameră şi mă povăţui să aştept până ce va suna clopoţelul dindărătul unei portiere.

  Nostimada începea să mă intereseze, mai ales că trebuii să aştept o jumătate de ceas până să aud semnalul. Intrai şi mă pomenii într-o încăpere ticsită cu tot soiul de mobilier şi puzderie de mărunţişuri. O „dona Elvira” nu se putea să nu epateze prin bogăţie! De aceea îşi aranjase astfel odaia, încât să nu rămână nici un colţ de perete gol. Şedea pe sofa, cu mâna rezemată de o hartă întinsă peste spătar; în poală îi odihnea o chitară, alături o broderie neterminată, iar dinaintea ei vezi bine, tocmai în faţa geamului stătea un şevalet. Nici vorbă deci de lumină! Pe şevalet un carton alb cu două schiţe încă în lucru. Una se străduia să înfăţişeze un chip de motan, dacă nu cumva de bătrână care încă nu şi-a pus pe cap scufiţă de dimineaţă; a doua reprezenta în orice caz un exemplar dintr-o specie zoologică, numai că nu ştiam din care. Putea să fie un caşalot stors, diluat la maximum, ca şi o tenie hipertrofiată prin procedee ştiinţifice.

  Mă înclinai adânc şi cât se poate de smerit. Doamna păru să nu mă observe. Se uita fix în tavan, într-un anume punct care nu-mi spunea nimic. Deodată, smulgându-se parcă dintr-o profundă meditaţie, îşi întoarse capul în lături şi întrebă:

  Ce distanţă e între pământ şi lună?

  Întrebarea nu mă surprinse pe cât s-ar crede. Mă aşteptam, de fapt, la vreo trăsnaie. De aceea dădui o replică pe măsura ei:

  Cincizeci şi două de mii de mile, asta în zi de luni! Sâmbătă seara, numai cincizeci de mii!

  Just!

  Îşi pironi din nou ochii în tavan. Apoi, repetând gestul de adineauri, întrebă iar:

  Din ce se produc stafidele?

  Din struguri.

  Foarte just!

  Pentru a treia oară îşi înfipse privirea sus, în acelaşi punct de pe tavan, după care mă ferici cu o nouă întrebare:

  Ce înseamnă poil de ch?vre?!

  E un material de îmbrăcăminte. Preţul: un scud de aur pentru cincisprezece coţi. Dar nu se mai poartă.

  Just! Şi acum, se?or, fiţi binevenit! Augusta m-a rugat să vă acord o audienţă. Eu însă nu-mi prea risipesc favorurile pentru oricine şi oricând. De aceea îl supun pe solicitator unui scurt examen. Dumneavoastră v-am adresat cele mai grele întrebări din diferite domenii ale ştiinţei şi aţi răspuns excepţional, deşi arătaţi mai curând a urs decât a savant. Dar m-a informat Augusta că aţi fi trecut prin multe şcoli şi că aţi cunoaşte toate ţările şi popoarele lumii. Poftim, se?or, luaţi loc!

  Mulţumesc, dona Elvira de Gonzales! spusei eu cât se poate de modest, aşezându-mă pe marginea unui scaun.

  Doriţi să vă găzduiesc în casa mea?

  Desigur, dona Elvira.

  Se aprobă! Cum constat, sunteţi un bărbat politicos, iar în ce priveşte aspectul, aţi putea să vi-l schimbaţi cu puţină osteneală. Aţi vizitat Spania?

  Da.

  Ce părere aveţi de această hartă a Spaniei elaborată de mine?

  Îmi întinse coala. Era o copie realizată cu ajutorul hârtiei de mătase, şi încă după un foarte prost original.

  Extrem de precisă, dona Elvira de Gonzales!

  Acceptă lauda ca pe un lucru de la sine înţeles.

  Da, noi, doamnele, ne-am emancipat în sfârşit. Şi marele nostru triumf îl constituie faptul că am pătruns în profunzimile ştiinţei şi ale artei luând-o chiar înaintea bărbaţilor. Uitaţi-vă la aceste două schiţe! N-au seamăn în ce priveşte grandoarea obiectului. Linie subtilă, nuanţe, reflexe de lumini…!

  Deşi sunteţi cunoscător, îmi permit să vă pun la încercare: ce reprezintă asta de aici?

  Aş fi suferit un eşec lamentabil, dacă însăşi „grandoarea obiectului” nu mi-ar fi venit în ajutor. Declarai deci cu tupeu:

  Un şarpe marin, fireşte!

  Just! La drept vorbind, un asemenea exemplar nu l-a văzut nimeni de aproape, dar dacă savantul cercetează spaţii pe care omul nici nu le va străbate vreodată aievea, atunci şi ochiul artistului poate imagina făpturi pe care încă nu le-a văzut…

  Dar aici, în acest desen?

  E gorila celebrului Du Chailly.

  Minunat! Sunteţi cel mai cult dintre bărbaţii ce i-am întâlnit vreodată! Până azi nimeni n-a recunoscut atât de repede şarpele marin şi gorila, Vă găsesc demn de orice rang academic.

  Această sublimă recunoaştere a meritelor mele îmi făcea o plăcere aproape identică cu aceea provocată de piperurile şi de usturoiul donei Eulalia. Acum geniala ei soră îmi atrase atenţia asupra mesei de lângă uşă:

  Eu îmi conduc totodată şi casa, fără să mă ating, bineînţeles, de obiectele materiale ale gospodăriei. Pe masă găsiţi toc şi cerneală. Înscrieţi-vă numele în registru, vă rog!

  Făcui întocmai, după care întrebai cu respect:

  Să trec şi numele însoţitorilor mei?

  Nu sunteţi singur?

  Nu.

  Cine sunt ceilalţi?

  Începui cu Bob cel credincios şi tuciuriu:

  Mai întâi servitorul meu, Bob, un negru.

  Natural. Cineva care recunoaşte din prima clipă şarpele marin nici că se poate să nu aibă servitor. Dar pe ăsta nu-l înregistrăm. Alţii?

  Winnetou, căpetenia apaşilor.

  Dona Elvira de Gonzales tresări surprinsă:

  Cum, celebrul Winnetou?

  Chiar el!

  Trebuie să-l cunosc personal! Vă rog să mi-l prezentaţi. Înscrieţi-l în registru.

  Apoi Sans-ear, care…

  Vânătorul de indieni?

  Exact.

  Notaţi-l, mai încape vorbă! Cum văd, călătoriţi într-o companie cu totul aparte. Mai sunt…?

  Al patrulea şi ultimul e master Bernard Marshall, bijutier din Louisville, statul Kentucky.

  De data asta, nu-i lipsi mult să sară de pe sofa:

  Ce vorbiţi? Marshall din Louisville? Bijutier?

  Da, fratele său, Allan, s-a bucurat de cinstea de a fi găzduit de dumneavoastră, dona Elvira de Gonzales.

  Ah, vasăzică nu m-am înşelat! Treceţi-l repede, se?or! Veţi primi cele mai bune locuri. De fapt, hotelul propriu-zis nu are camere, dar voi face ca să vă simţiţi cât se poate de bine. Iar pentru deseară, vă invit pe toţi în sufragerie, la supeu!

  Încântat, dona Elvira! Vă asigur de toată recunoştinţa mea. Obişnuiesc să-mi public impresiile de călătorie şi nu voi omite să recomand cu multă căldură hotelul „Valladolid”.

  S-o faceţi, se?or, deşi nu-mi prea imaginez făptura dumneavoastră aplecată pe masa de scris. Mai aveţi vreo dorinţă? Vă ascult.

  Mi-aş permite să cer o informaţie.

  Vă rog.

  Allan Marshall nu mai stă la dumneavoastră?

  Nu. A plecat acum vreo trei luni.

  Încotro?

  La minele de la Sacramente.

  Aţi primit vreo ştire de la el?

  Da, una singură. Mi-a indicat adresa unde să-i trimit corespondenţa sosită eventual pe numele lui.

  V-o mai amintiţi?

  Fără îndoială. E, de fapt, adresa unui bun cunoscut al nostru, master Holfey din Yellow-Water-Ground, un comerciant la care căutătorii de aur se aprovizionează cu de toate.

  Şi au mai sosit între timp ceva scrisori pe numele lui Allan Marshall?

  Doar câteva. I le-am expediat cu prima ocazie. Şi apoi, da, nu de mult, au trecut pe-aici doi bărbaţi, prieteni de afaceri cu se?or Allan, Aveau de discutat cu el o chestiune importantă. Le-am dat şi lor adresa.

  Când au plecat?

  Staţi să-mi amintesc, da, ieri dimineaţă. Erau călare.

  Un bărbat mai în vârstă şi unul tânăr?

  Exact. Păreau să fie tată şi fiu. Trecuseră pe la sora mea, care le-a dat o recomandaţie pentru mine.

  Vorbiţi de ferma lui don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo?

  Cum, îl cunoaşteţi?

  Foarte bine. Ca, de altfel, şi pe dona Eulalia, de a cărei ospitalitate ne-am bucurat acum câtva timp. Nu i-am cerut însă nici o scrisoare de recomandaţie.

  Adevărat, se?or? Povestiţi, povestiţi!

  Îi relatai întâmplarea, fireşte, fără prea mult exces de sinceritate. Se?ora mă ascultă cu viu interes, apoi rosti:

  Vă mulţumesc, se?or! Sunteţi cel dintâi german care ştie să se poarte cu o doamnă spaniolă. Mă bucur că ne vom reîntâlni deseară la supeu. Vă înştiinţez din timp. La revedere!

  Făcui o plecăciune extrem de graţioasă, care distona cumplit cu ţinuta mea vestimentară şi mă retrasei de-a-ndăratelea până după uşă. În restaurant, chelneriţele mă măsurară cu priviri pline de respect. Gustel Eberbach se înfăţişă neîntârziat:

  Zău, domnule vecin, aveţi noroc! Nu s-a mai pomenit să discute cineva atâta timp cu dona. Se vede că i-aţi plăcut tare mult.

  Dimpotrivă! o liniştii râzând. Dumneaei mă acceptă ca locatar numai cu condiţia să-mi schimb. Înfăţişarea. Cică arăt ca un urs.

  Hm! N-a prea exagerat. Las’ că vă duc sus, în odaia mea, şi vă fac rost de tot ce vă trebuie: brici, apă, săpun…

  Nu e nevoie. Primim camere în curând.

  Ba o să mai aşteptaţi destul. Repartiţia se face abia la opt fix, nici un minut mai devreme.

  După cum mi-a promis dona Elvira, urmează să căpătăm cele mai bune locuri. Unde or fi astea?

  Toţi clienţii dorm sus, sub acoperiş, probabil că veţi fi plasaţi în locuri cu o mai bună aerisire.

  În clipa aceea se auzi sunând tare un clopoţel.

  Dumneaei! recunoscu Gustel semnalul. Mă duc. Trebuie să se fi întâmplat ceva de mă cheamă tocmai acum.