Winnetou

Vol. 3 - Testamentul Lui Winnetou

 

  CUPRINS:

Capitolul I Pe marea linie ferată a Vestului 1

  Capitolul II Tâlharii pustiului 40

  Capitolul III Printre comanşi 72

  Capitolul IV În California 125

  Capitolul V Bandiţii de la linia ferată 178

  Capitolul VI Helldorf-Settlement 198

  Capitolul VII Pe muntele Hancock 214

  Capitolul VIII Testamentul lui Winnetou 239

 

 

 

  Capitolul I.

  Pe marea linie ferată a Vestului.

  Parcursesem de dimineaţă o bună bucată de drum. Eram obosit şi soarele urcând spre amiază mă sâcâia cu dogoarea lui aprigă. Hotărâi deci să poposesc şi să mănânc. Preria, toată numai valuri şi coline, se întindea cât vedeai cu ochii. De cinci zile, de când grupul nostru fusese răzleţit de o ceată numeroasă a ogellallaşilor, nu-mi ieşise în drum nici un vânat mai acătării. De cinci zile nu dădusem peste vreo urmă de om. Simţeam nevoia să văd în sfârşit un chip omenesc şi să mă conving că, în pofida îndelungatei mele izolări, nu-mi pierdusem cu desăvârşire graiul.

  Nicăieri nici un pârâu, nici o gârlă, nimic. Şi tot atât de puţin pădure sau tufăriş. Aşadar n-aveam de ales. Puteam să poposesc oriunde. Descălecai într-o văiugă, priponii calul cu ajutorul lasoului şi, luând cu mine pătura, urcai pe un dâmb ca să-mi aştern acolo culcuşul. Mustangul trebuia să rămână jos, ferit de ochii eventualilor duşmani; mie, însă, îmi convenea locul cel mai înalt, pentru ca, neobservat de nimeni, să pot îmbrăţişa cu privirea întreg ţinutul.

  Aveam serioase motive să fiu prudent. Un grup de doisprezece inşi porniseră de pe malul lui La Plata pentru a cobori la est de Munţii Stâncoşi, spre Texas. Tocmai atunci câteva triburi ale siouxilor îşi părăsiseră aşezările pentru a răzbuna moartea unor războinici de-ai lor. Ştiam acest lucru şi totuşi, în pofida vigilenţei noastre, fuseserăm descoperiţi. După o luptă dârză şi sângeroasă, în care căzură cinci dintre noi, ne împrăştiarăm care încotro în largul preriei.

  Indienii, observând urmele pe care nu apucaserăm a le şterge cu totul, îşi vor fi dat desigur seama că ne îndreptam spre miazăzi. Era deci de aşteptat să se ia după noi. Trebuia să fim cu ochii în patru, ca nu cumva, culcându-ne seara fără grijă sub păturile noastre, să ne pomenim dimineaţa fără scalp, în „veşnicele plaiuri ale vânătoarei”.

  Lungit pe jos, scosei din sacul de merinde nişte pastrama de bivol, cumplit de vânoasă, şi, frecând-o cu praf de puşcă în loc de sare, mă apucai s-o sfâşii şi s-o macin între dinţi, ca s-o aduc în stare comestibilă. Îmi aprinsei apoi o ţigară „de fabricaţie proprie”, închipuind rotocoale măiestre şi trăgând fumul în piept cu satisfacţia plantatorului din Virginia, care ar savura tabac din cel mai nobil, cules cu mănuşi glacé.

  Fumam aşa, întins pe pătură, când, deodată, privind îndărăt, zării la orizont un punct care se apropia, mişcându-se oblic pe direcţia de unde venisem. Mă lăsai repede mai jos, după dâmb, urmărind din ochi arătarea. Curând băgai de seamă că e vorba de un călăreţ care potrivit obiceiului indian se ţinea pe cal cu bustul mult aplecat înainte.

  În clipa când îl descoperisem, călăreţul se afla cam la o milă engleză şi jumătate. Calul se mişca încet de tot. Ca să parcurgă astfel o singură milă, i-ar fi trebuit aproape o jumătate de ceas. Plimbându-mi ochii în direcţia aceea, avui surpriza să mai descopăr încă alte patru puncte care înaintau exact pe urmele celui dintâi. Faptul nu putea să mă lase nepăsător. Mă încordasem tot. Primul călăreţ, după cum îl arătau veşmintele, era un alb. Dar ceilalţi? Nu cumva indieni care îl urmăreau? Privii prin lunetă. Într-adevăr, nu greşeam. După arme şi tatuaj, recunoscui că sunt indieni din neamul siouxilor. Aveau cai excepţional de buni, pe când albul călărea o gloabă. Se apropiase atât de mult, încât îl puteam studia în amănunt.

  Era mărunţel de tot, foarte slab, şi purta o pălărie veche de pâslă, fără boruri fapt care în prerie nu prea bate la ochi, dar care de astă dată îmi atrase atenţia asupra unui beteşug extrem de ciudat; omul n-avea urechi. Cele două cicatrice arătau că urechile îi fuseseră tăiate. Pe umeri îi atârna o pătură uriaşă, acoperindu-i o bună parte din trup şi lăsând la vedere doar picioarele subţiri, vârâte în nişte cizme atât de caraghioase, încât dincolo, în Europa, ar fi stârnit hohote de râs. Făceau parte din acel soi de încălţăminte pe care obişnuiesc să o confecţioneze şi s-o poarte aşa-numiţii gauchos din America de Sud. Procedeul e următorul: jupoi pielea de pe piciorul unui cal după ce i-ai scos copita, o tragi pe propriul picior cât mai e caldă şi o laşi să se răcească. Pielea ia forma piciorului şi a pulpei, alcătuind astfel o foarte bună încălţăminte şi având particularitatea că-ţi îngăduie să calci pe propriile tale „pingele”. De şa, străinul agăţase un obiect care s-ar fi zis că e puşcă, dar aducea mai curând a ciomag găsit întâmplător prin pădure. Călărea o mârţoagă cu picioare lungi ca de cămilă şi cu un ciot golaş în loc de coadă. Capul animalului era mult prea mare, urechile enorme şi, în general, toată fiinţa părea un amestec de cal, măgar şi dromader. Mergea cu botul în pământ şi urechile, parcă prea grele, îi atârnau ca la prepelicar.

  În alte împrejurări, sau dac-aş fi fost un nou venit în acele locuri, aş fi râs de cal şi călăreţ. Dar aşa, cu tot ridicolul înfăţişării sale, omul îmi făcea impresia unuia din acei westmeni-i care trebuiesc cunoscuţi îndeaproape înainte de a fi judecaţi într-un fel sau altul. Nici nu bănuia, probabil, că patru dintre cei mai crunţi duşmani ai vânătorilor de prerie mai că ajunseră să-i sufle în ceafă. Altminteri nu şi-ar fi continuat drumul cu atâta calm şi s-ar fi uitat cât de cât în jurul lui.

  Omul se apropie de mine cam la o sută de paşi. Abia atunci îmi descoperi urmele. N-aş putea spune cinel le observase mai întâi el sau iapa. Fapt e că mârţoaga se opri din proprie iniţiativă, se aplecă şi mai tare la pământ şi, după ce mirosi urmele mustangului meu, porni să-şi fâlfâie urechile ca pe nişte fanioane, culcându-şi-le apoi pe spate, ca lipite de o mână invizibilă. Călăreţul dădu să coboare din şa, ca să cerceteze mai îndeaproape urmele ceea ce ar fi însemnat să întârzie în mod inutil. De aceea îi strigai:

  Hei. Omule! Apleacă-te şi fă-te-ncoa’!

  Îmi schimbasem poziţia, ca să mă poată vedea. Iapa îşi înălţă capul, îşi desfăcu urechile, ca şi când ar fi voit să-mi prindă glasul ca pe o minge, şi dădu vesel din ciotul ce-i ţinea loc de coadă.

  Alo, master răspunse călăreţul, stăpâniţi-vă gura şi zbieraţi mai încet. În pajiştea asta bătrână, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai urechi nepoftite. Hai, Tony!

  La acest îndemn, iapa îşi puse în mişcare picioroangele şi se opri apoi de la sine lângă mustangul meu, căruia după o mândră şi maliţioasă ochire îi întoarse acea parte a corpului pe care marinarii o numesc pupa.

  Era probabil unul din acei cai de prerie care, slujindu-şi exclusiv stăpânul, sunt atât de refractari faţă de străini, încât nici nu se lasă încălecaţi.

  Las’ că ştiu eu cum să vorbesc! mă adresai ciudatului călăreţ. De unde vii, master, şi încotro ai de gând?

  Asta nu e treaba dumneavoastră! mi-o reteză el.

  Crezi? Nu eşti din cale-afară de politicos. Deşi am schimbat cu dumneata mai puţin de două vorbe, aş putea să te calific precis sub acest aspect. Dar ţin să-ţi declar că eu unul sunt obişnuit să mi se răspundă la întrebări!

  Hm, da! În orice caz, îmi faceţi impresia unui foarte distins gentleman rosti străinul în bătaie de joc. De aceea mă grăbesc să vă dau informaţia cerută.

  Plimbându-şi braţul înapoi şi înainte, continuă:

  Vin de colo şi merg încolo.

  Individul începea să-mi placă. Mă lua, desigur, drept un vânător de ocazie, rătăcit de ceata lui. Unui westman adevărat nu-i pasă de înfăţişarea lui exterioară. El manifestă un dispreţ făţiş pentru curăţenie. Cutreierând ani de zile Vestul Sălbatic, omul se sinchiseşte prea puţin de propria-i ţinută, iar când dă peste un ins îngrijit, îl ia drept greenhorn şi papă-lapte. Eu îmi procurasem în fortul Randall un rând de haine noi şi, în plus, obişnuiam să-mi ţin armele extrem de curate. Era deci firesc să nu-i inspir nici pe departe încredere unui vânător de savană.

  De aceea purtarea lui nu mă revoltă. Îl avertizai doar, imitându-i gestul:

  Atunci ia-o cât mai repede „încolo” şi păzeşte-te de cei patru indieni care vin din urmă! Probabil că nici nu i-ai văzut.

  Mă fixă cu ochii lui limpezi, pătrunzători, intrigat dar şi amuzat în acelaşi timp.

  Nu i-am văzut? Ha-ha-ha! Să umble patru indieni după mine şi eu să nu ştiu! S-ar părea că sunteţi, ca să zic aşa, un tip foarte nostim! Domnii aceştia se ţin după mine încă de azi-dimineaţă. Dar ce nevoie aş avea să mă holbez la ei? Parcă nu le cunosc eu metoda?! Cât mai e zi, vor păstra distanţa, iar seara, când va fi să poposesc, se vor aşeza la pândă. Dar îşi cam greşesc socotelile, ca să zic aşa. Mă gândesc să fac un ocol şi să ajung în spatele lor. Numai că n-am dat până acum de terenul potrivit. Aici, între dâmburile astea, mi-aş permite, în fine, manevra. Dacă vă îmbie să vedeţi cum un westman experimentat îi bagă în cofă pe indieni, atunci n-aveţi decât să aşteptaţi aici zece minute. Dar îmi închipui că o să vă lăsaţi păgubaş: unui tip ca dumneavoastră, ca să zic aşa, nu-i prea place parfumul de indian. Come on, Tony! Hai, Tony!

  Fără să-i mai pese de mine, o luă din loc şi, după vreo jumătate de minut, dispăru pe după dâmburi dimpreună cu frumoasa lui iapă.

  Planul lui mi se părea ingenios. Într-o situaţie asemănătoare aş fi procedat la fel. Omul intenţiona să descrie un arc care să-l ducă în spatele urmăritorilor şi să se apropie de ei înainte ca manevra să fie sesizată. Pentru a-şi atinge scopul, trebuia, bineînţeles, să călărească mereu pe după coline…

  Indienii se apropiau în şir, câte unul. Mai să atingă locul unde urmele pirpiriului călăreţ se întâlneau cu ale mele, când indianul din fruntea şirului îşi struni calul şi se întoarse cu faţa la ai săi.

  Păreau cu toţii cuprinşi de uimire: albul urmărit de ei nu se mai zărea. Se adunară tuspatru şi se sfătuiră. I-aş fi putut lovi în plin cu doborâtorul meu de urşi. Dar nu mai fu nevoie. Un foc de armă trosni numaidecât, urmat de încă unul şi doi dintre Indieni se prăbuşiră de pe cai. În aceeaşi clipă izbucni un strigăt de triumf.

  O-hi-hi-hiiii! se înălţă acel chiot ascuţit, gutural, specific indienilor porniţi la atac.

  Dar strigătul nu se datora vreunui indian, ci era opera mărunţelului vânător, care se ivi de după o colină apropiată.

  Planul îi izbutise.

  După ce trăsese cele două focuri, se prefăcu a fugi şi iapa lui năstruşnică se transformă cât ai clipi. Zvârlea din picioare de se cutremura pământul, pătimaşă, cu urechile ciulite, cu coama zbârlită. Fiece fibră a trupului îi era încordată la culme. Cal şi călăreţ păreau un singur trup. Omul încărca şi mânuia puşca din galop cu o siguranţă care demonstra că nu se află pentru întâia oară într-o astfel de situaţie.

  În spatele lui detunară două puşti: trăseseră cei doi indieni rămaşi în viaţă, dar fără succes; scoaseră apoi un urlet de furie şi, punând mâna pe tomahawkuri, se repeziră la omuleţul nostru. Până atunci, acesta nici nu întorsese capul. De data asta îşi încarcă repede arma şi îşi struni mârţoaga. Părea că animalul îi ghiceşte intenţiile: se opri, se propti în câteşipatru picioarele şi rămase aşa, nemişcat, crăcănat ca o capră de tăiat lemne. Atunci omul duse puşca la ochi şi trase două focuri la rând, fără ca iapa să tresară măcar. Cei doi indieni se prăbuşiră loviţi în cap.

  Stătusem toată vremea cu degetul pe trăgaci, gata să intervin. Dar mărunţelul se descurcase şi fără ajutorul meu. Acum sări din şa şi se apucă să-i cerceteze pe cei căzuţi. Între timp, mă apropiai şi eu.

  Ei, sir mă întâmpină el acum văzurăţi, ca să zic aşa, cum se face ca să-i vâri în cofă pe mişei? Este?

  Thank you, master! Mulţumesc! Are omul ce învăţa de la dumneata!

  Pesemne că zâmbetul mei i se păru echivoc, căci mă privi bănuitor.

  Ori aveaţi cumva altă idee?

  După mine, n-ar fi fost nevoie chiar de o asemenea manevră. Pe un teren ca ăsta, care-ţi îngăduie să dispari la adăpostul colinelor, e suficient să obţii un avans mare faţă de duşman şi apoi să te întorci pur şi simplu pe propriile tale urme. Ocolul, aşa cum l-ai făcut dumneata, e mult mai indicat în câmp neted, deschis.

  Ia te uită! De unde o mai ştiţi şi pe-asta? Şi, în fond, cine sunteţi?

  Scriitor.

  Scrieţi… cărţi…

  ? Şi se dădu cu un pas înapoi, făcând o mutră plină de compasiune. Sunteţi bolnav, sir?

  Îşi duse arătătorul la frunte, ca să înţeleg exact ce anume boală avea în vedere.

  Nicidecum! îl asigurai eu.

  Nu? Dracu’ să vă priceapă! Când vânez un bivol, ştiu că o fac pentru mâncare, dar cărţile astea pentru ce naiba le faceţi?

  Ca să fie citite de alţii.

  Scuzaţi, sir, dar prostie mai mare nici c-am auzit. Vrea cineva cărţi? N-are decât să şi le scrie singur. E la mintea cocoşului, ca să zic aşa. Nici eu nu vânez pentru alţii…!

  Prin urmare, sunteţi un book-maker, un făcător de cărţi? Păi atunci ce căutaţi în savană? Aveţi de gând să scrieţi aici?

  Asta mai târziu, după ce mă voi întoarce în patrie. Atunci voi istorisi tot ce-am trăit şi am văzut. Astfel, mii de oameni vor citi şi vor afla cum merg treburile în savană, fără ca piciorul lor să fi călcat vreodată prin aceste locuri.

  Adică, veţi scrie şi despre mine?

  Se-nţelege!

  Mai făcu un pas înapoi, după care, apropiindu-se brusc de mine, trase cu dreapta cuţitul, iar cu stânga mă prinse de braţ.

  Sir, iată-vă calul! Urcaţi în şa şi plecaţi cât mai e vreme, ca să nu vă treziţi cu fierul ăsta tăios între coaste! Cu de-alde ăştia, scriitorii, nu poţi scoate o vorbă fără ca toată lumea să o afle! Duceţi-vă naibii! Hai!

  Omuleţul, deşi abia îmi ajungea până la umăr, îşi luă rolul în serios. În sinea mea eram foarte amuzat.

  Îţi promit să scriu numai lucruri bune despre dumneata căutai să-l liniştesc.

  Plecaţi! Ce-am spus rămâne spus!

  Ei bine, îţi dau cuvântul meu că nici n-am să pomenesc de dumneata!

  Hodoronc-tronc! Ca să scrii cărţi, trebuie să fii nebun. Or, nebunii nu se ţin de cuvânt. Aşadar, valea! Altminteri mă apucă, ca să zic aşa, mâncărimea de degete şi vă fac o figură de mai mare dragul!

  Ce figură?

  V-o arăt eu numaidecât!

  Mă uitam calm şi zâmbitor în ochii lui aprinşi de mânie.

  Ei, hai, dă-i drumul!

  Atunci, poftim! Vă place cuţitul ăsta?

  Nu e rău. Ţi-o demonstrez pe loc!

  Cât ai clipi, îl înşfăcai, răsucindu-i braţele şi încleştându-i mâna cu atâta putere, încât omul gemu şi scăpă jos cuţitul. Atacul îl surprinsese peste măsură. Până să se dezmeticească, îi şi legai mâinile la spate cu o curea.

  All devils! Pe toţi dracii! exclamă el. Ce v-a apucat? Ce-aveţi de gând cu mine, ca să zic aşa?

  Master, stăpâneşte-ţi gura şi zbiară mai încet îi întorsei propriile sale cuvinte de adineauri. În pajiştea asta bătrână, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai urechi nepoftite!

  Mă depărtai puţin şi ridicai de jos cuţitul, apoi puşca pe care o lepădase când cu examinarea indienilor ucişi. Omuleţul făcea eforturi disperate ca să-şi elibereze mâinile. Tot sângele i se urcase în obraz.

  Degeaba, master! îi strigai. Aşa-mi rămâi până mi-o veni pofta să-ţi dau drumul. Dovadă că un book-maker se pricepe să plătească cu aceeaşi monedă. Nu m-am atins de dumneata, nu te-am jignit. Şi, când colo, ai sărit la mine cu cuţitul. Acum, după legile preriei, eşti în puterea mea şi pot să te tratez cum vreau. Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină dacă, aşa cum ziceai adineauri, ţi-aş înfige fierul acesta tăios intre coaste.

  Mă rog, loviţi! Altceva nici nu merit! răspunse el mânios. Auzi, să mă biruie un ins, unul singur, ziua-n amiaza mare! Să-mi lege mâinile, şi eu să nu-i smulg măcar un fir de păr din cap! Ei bine, aşa nu se mai poate trăi! Ruşine, Sans-ear!

  Sans-ear ai spus? Dumneata eşti Sans-ear? Auzisem multe despre acest faimos westman care niciodată nu era văzut în tovărăşia cuiva, pentru că nu considera pe nimeni vrednic să şi-l apropie. Cu ani în urmă, îşi pierduse urechile la navajoşi şi de atunci îşi luase acest nume confecţionat din două limbi diferite: Sans-ear, adică „Fără-urechi”, poreclă sub care devenise cunoscut pe tot cuprinsul savanei şi chiar dincolo de ea.

  Omuleţul tăcu. Abia după ce repetai întrebarea, rosti:

  Numele meu nu vă priveşte! Dacă e păcătos, nu merită pronunţat, iar dacă e onorabil, ar trebui cruţat de umilinţă.

  Mă apropiai şi îi scosei cureaua de la mâini.

  Ia-ţi cuţitul şi puşca. Eşti liber! Vezi-ţi de drum!

  Lăsaţi glumele proaste! Cum adică, să trec peste ruşinea de a fi fost înfrânt de un greenhorn? Dacă eraţi, ca să zic aşa, un flăcău ca lumea, un Winnetou, sau lunganul de Haller, sau chiar Old Firehand, sau Old Shatterhand, atunci, mă rog…

  Îl priveam cu milă pe bătrân. Mica mea „lovitură” îl afectase profund şi-mi părea bine că-mi oferea posibilitatea să-l consolez, legându-mă de faptul că pomenise numele sub care eram cunoscut atât printre albi cât şi în wigwam-urile indiene.

  Un greenhorn, zici? Crezi dumneata că un greenhorn ar fi în stare să-i joace vestitului Sans-ear o asemenea festă?

  Dar ce altceva sunteţi? Arătaţi ca şi când aţi fi ieşit chiar acum de la croitor. Şi apoi, armele astea lucii! Parcă aţi merge la bal mascat.

  În schimb, sunt bune armele. Ai să vezi numaidecât! Fii atent!

  Luai o piatră cam de mărimea unei piese de un dolar, o aruncai în sus, dusei repede puşca la ochi şi, în momentul când piatra ajunsă la culmea zborului păru o clipă suspendată în aer, glonţul o lovi şi îi dădu un nou impuls.

  Exerciţiul acesta îl încercasem de sute de ori până să izbutesc. Totuşi, nu-l socoteam cine ştie ce tur de forţă. Mărunţelul însă mă privi cu nişte ochi plini de admiraţie.

  Heavens, cerule! Asta zic şi eu lovitură! Vă reuşeşte întotdeauna?

  De nouăsprezece ori din douăzeci.

  Păi atunci sunteţi un fenomen! Cum Vă cheamă, ca să zic aşa?

  Old Shatterhand!

  Imposibil! Old Shatterhand trebuie să fie mult mai bătrân, altminteri nu i s-ar spune „old”.

  Uiţi că porecla are un alt sens şi nu se referă la vârstă?

  Adevărat! Dar scuzaţi, vă rog, dacă insist: Old Shatterhand a încăput odată în labele unui grizzly care, surprinzându-l în somn, l-a sfâşiat de la umăr până-n şold. Se zice că şi-a prins apoi la loc tot acest amestec, însă rana, ca să zic aşa, trebuie să se mai vadă!

  Îmi descheiai vesta din piele de bivol, apoi cămaşa albă din piele de căprioară:

  Uite-aici!

  Măi, măi, grozav v-a mai lucrat bestia! Trebuie că v-a jupuit vreo şaizeci şi opt de coaste!

  Cam aşa ceva. Lucrurile s-au întâmplat jos, la Red River. Am zăcut aşa, rupt, însângerat, lângă leşul ursului, fără ajutor de nicăieri, până m-a găsit Winnetou, căpetenia apaşilor, de care ai pomenit adineauri.

  Vasăzică, ce mai calea-valea: Old Shatterhand! Atunci să vă întreb: credeţi că sunt, ca să zic aşa, un dobitoc atât de mare?

  Nu cred deloc. Ai greşit luându-mă drept un greenhorn, atâta tot. Doar nu te puteai aştepta ca un ageamiu să-ţi joace asemenea renghi. Aşadar nimic altceva decât surpriza e de vină.

  Oho! Pe cât se pare, dumneavoastră nici n-aveţi nevoie să apelaţi la surpriză. Nu prea cunosc mulţi inşi cu asemenea forţă de bivol. În sfârşit… nu mi-e ruşine că am fost înfrânt. Numele meu adevărat e Sam Hawerfield. Dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, spuneţi-mi Sam.

  Şi dumneata mie Charlie, cum îmi spun toţi prietenii. Iată mâna!

  Bine, sir. Bătrânul Sam nu e dintre aceia care strâng mâna orişicui, dar în ce vă priveşte n-am nici o rezervă. Numai un lucru: fie-vă milă şi nu-mi striviţi degetele! Mai am nevoie de ele.

  Nici o grijă, Sam. Degetele dumitale or să-mi mai fie de folos, după cum şi ale mele îţi vor sta la dispoziţie. Şi-acum revin la prima mea întrebare: de unde vii şi încotro te duci?

  Vin tocmai din Canada, unde am ţinut de urât unor lumberstriker-i, unor tăietori de lemne. Acum, ea să zic aşa, vreau să trec în Texas sau în Mexic, unde ar fi, cică, atâţia criminali, încât îi râde omului inima în piept de câte gloanţe şi cuţite o pândesc.

  Vasăzică, avem aceeaşi ţintă. Eu tot în Texas şi California vreau să ajung, şi nu prea contează dacă fac un mic ocol prin Mexic. Mă iei cu dumneata?

  Ce întrebare! Fireşte că vă iau. Doar veniţi din Sud, sunteţi omul de care am nevoie. Dar, ia spuneţi: vorbeaţi serios în chestia aia cu scrisul?

  Bineînţeles!

  Hm! Dacă un Old Shatterhand se ocupă cu asemenea treburi, înseamnă că se schimbă socoteala, ca să zic aşa. Eu, unul, Vă mărturisesc că prefer să cad cu dosul în vizuina ursului, decât să moi condeiul în călimară. Nu mi-ar ajunge o viaţă ca să aştern pe hârtie un cuvânt. Mă rog, să trecem la altă chestiune: Ce-or fi căutând indienii pe-aici? Sunt ogellallaşi, periculoşi ai dracului!

  Îl informai asupra celor ştiute de mine.

  Hm! făcu el. Nu e prea bine să prindem rădăcini aici. Am întâlnit ieri nişte urme, să-ţi scoţi pălăria, zău aşa: pe puţin şaizeci de călăreţi! Ăştia patru, cu care m-am socotit adineauri, trebuie că aparţin acelei trup? Se aflau, probabil, în recunoaştere. Dumneavoastră aţi mai fost vreodată prin aceste locuri?

  Nu!

  La vreo douăzeci de mile spre vest preria devine absolut netedă şi la alte zece mile curge un pârâu către care trebuie să se fi îndreptat indienii ca să-şi adape caii. Noi, fireşte, îi vom ocoli şi vom lua-o spre sud, chiar cu riscul de a nu da de altă apă decât mâine după-amiază. Plecând imediat, ajungem până. În seară la calea ferată ce leagă Statele Unite cu ţinuturile vestice şi, dacă nu întârziem, ne vom desfăta, ca să zic aşa, privind cum trece trenul pe sub nasul nostru.

  Sunt gata. Dar ce facem cu indienii ucişi?

  Ce să facem? Nimic complicat. Îi lăsăm aici, şi basta. Numai să le tai mai întâi urechile.

  Ar trebui îngropaţi. Dacă-i descoperă fârtaţii, atunci trag imediat concluzia că ne aflăm aici.

  Las’ să-i descopere, Charlie! Asta şi vreau.

  Duse pe rând cadavrele până pe creasta unei coline, le rândui unul lângă altul, apoi le tăie urechile şi le vârî în propriile lor mâini.

  Aşa, Charlie! Vor veni, vor vedea şi vor recunoaşte imediat că isprava i se datorează lui Sans-ear. Ascultaţi ce vă spun: iarna e o senzaţie cât se poate de proastă să vrei să îţi îngheţe urechile şi să nu le ai. Am fost cândva atât de tont, încât m-am lăsat prins de indieni. Lichidasem, ce-i drept, o seamă de inşi, dar unuia, în loc să-i crap capul cu tomahawkul, i-am retezat din greşeală o ureche. Drept răsplată, până să mă omoare, roşii mi-au tăiat ambele urechi. S-au ales ei cu urechile, dar nu şi cu hoitul lui Sam Hawerfield, care a şters-o frumuşel. De atunci, pentru perechea mea de urechi, ei da, număraţi aici!

  Scoţându-şi puşca de pe umăr, îmi arătă semnele crestate în patul ei. Apoi continuă:

  De fiecare indian omorât, un semn. Acum se mai adaugă patru.

  Mai făcu patru crestături cu briceagul, apoi continuă:

  Vedeţi, aici sunt numai indieni; dincoace, sus, am opt albi care au gustat şi ei din gloanţele mele. Vă povestesc totul cu alt prilej. De fapt, erau zece cu toţii, îmi mai lipsesc doi, tată şi fiu, cei mai mari ticăloşi de pe faţa pământului. Când voi termina şi cu ăştia, înseamnă că mi-am împlinit menirea.

  Ochii i se tulburară; chipul i se învălui într-o umbră de tristeţe şi duioşie. Bănuiam că inima bătrânului vânător îşi primise cândva partea ei de zbucium. Poate că suferinţa şi nevoia de răzbunare să-l fi îndemnat şi pe el, ca pe atâţia alţii, spre Vestul Sălbatic, unde omul nu mai ţine cont de sublima poruncă „Iubeşte-ţi duşmanii!”

  Sans-ear îşi încarcă din nou puşca. Era una din acele vechituri, pe care nu rareori le întâlneşti în prerie. Patul, zgâriat, crestat peste tot, îşi pierde cu timpul forma iniţială. Fiecare semn aminteşte moartea câte unui duşman. Ţeava se acoperă treptat de rugină groasă, parcă se strânge, se chirceşte de bătrâneţe. Nici un străin n-ar cuteza să apese pe trăgaciul unei asemenea arme. Dar în mâna stăpânului, ea funcţionează perfect. Omul s-a obişnuit cu ea de o viaţă, îi cunoaşte firea, toanele, beteşugurile şi, când sloboade un foc, poţi să pui rămăşag pe orice că loveşte în ţintă.

  Tony! chemă deodată Sam.

  Până atunci iapa păscuse nu departe de noi. Auzindu-se strigată, veni săltând şi se propti aşa fel lângă stăpânul ei, încât acesta nu avea decât să întindă un braţ şi să urce în şa.

  Ce să spun, Sam, ai un cal admirabil! Cine-l vede numai în treacăt n-ar da pe el un cent; dar observându-l cu atenţie, îţi dai seama că nici o mie de galbeni n-ar fi un preţ exagerat.

  O mie? Pshaw! Puteţi să-mi daţi şi un milion! Eu unul cunosc dincolo, în Munţii Stâncoşi, nişte zăcăminte, să scoţi bănet cu lopata, nu altceva, şi dacă voi da vreodată de un ins care să mi se lipească de suflet, am să-i arăt unde se află. Vasăzică, ce nevoie aş avea s-o vând pe Tony? Trebuie să ştiţi un lucru: Cel căruia i se spune astăzi Sans-ear a fost cândva într-o cu totul altă situaţie, a fost un om fericit, satisfăcut de propria-i existenţă. Era pe atunci un tânăr farmer, avea o soţie şi un copil pentru care şi-ar fi jertfit nu o viaţă, ci o mie, zece mii de vieţi. Nevasta şi-a adus-o la timpul său, călare pe cea mai splendidă iapă, una Tony. Iar când Iapa a născut un mânz vioi şi deştept, cum rareori se întâmplă, de ce să nu-i fi dat şi lui numele mamei, adică Tony? Aşa e?

  Ai dreptate aprobai mirat oarecum de naivitatea lui copilărească.

  Well! Apoi au venit cei zece albi pomeniţi adineauri, o bandă fără căpătâi care teroriza întregul ţinut. Mi-au incendiat ferma, mi-au ucis nevasta şi copilul, mi-au împuşcat şi iapa după ce au văzut că nu se lasă încălecată de străini. Numai mânzul a rămas în viaţă: se rătăcise întâmplător şi n-au dat cu ochii de el. Întorcându-mă de la vânătoare, l-am găsit drept unică relicvă a fericirii distruse. Eh, ce rost mai au vorbele…?

  Pe opt dintre criminali i-am lichidat cu puşca asta. Ceilalţi doi au scăpat, dar trebuie să-i prind! Când Sans-ear se ţine de cineva, apoi nu-i scapă, de-ar fi să fugă şi în Mongolia. Iată ce mă mână acum spre Texas şi Mexic. Tânărul şi veselul farmer a ajuns cu anii vânătorul cărunt care cutreieră păduri şi savane, mistuit de un aprig foc al răzbunării; iar mânzul a devenit o făptură ciudată, semănând mai degrabă cu un ţap decât cu un cal adevărat. Dar amândoi sunt neînfricaţi, ca să zic aşa, şi vor duce-o împreună până ce un plumb, o săgeată sau poate un tomahawk va scurta zilele unuia din ei. Atunci, cel rămas în viaţă, cal sau călăreţ, cine ştie, se va sfârşi de singurătate, pustiit de dorul celuilalt.

  Îşi trecu palma peste ochi, ca şi când ar fi voit să alunge o umbră, apoi continuă:

  Destul cu vechile mele poveşti, Charlie! Deşi nu vă cunosc mai demult, sunteţi primul om care le află din gura mea şi pesemne că veţi rămâne şi ultimul. Îmi închipui că aţi mai auzit destule despre mine, după cum şi mie mi-a fost dat să aud o mulţime de lucruri despre Old Shatterhand când îmi îngăduiam câte un mic popas pe la focurile altora. De aceea am ţinut să vă arăt că nu vă socotesc un străin. Dar făceţi-mi, vă rog, plăcerea şi uitaţi cum am picat în labele dumneavoastră! Am să vă dovedesc în viitor că bătrânul Sam Hawerfield, chiar dacă a păţit ce-a păţit adineauri, ştie să stea neînfricat la postul său.

  Îmi dezlegai mustangul şi încălecai. Iar Sam, deşi îmi spusese că vom merge spre sud, porni spre vest. De ce? Nu-l întrebai. Avea, probabil, o anume intenţie. Nu cerui lămuriri nici pentru faptul că luase cu el suliţele celor patru indieni ucişi. Omul acesta îmi amintea mult de bătrânul Sam Hawkens, mai ales că purta şi acelaşi prenume.

  O bună bucată de timp merserăm aşa, fără să schimbăm o vorbă. La un moment dat, Sam îşi struni calul, sări din şa şi înfipse una din suliţe sus, pe o colină. Atunci pricepui şi eu ce urmăreşte. Folosea suliţele drept indicatoare pentru a-i îndruma pe indieni către cadavrele lăsate în urmă. Voia ca duşmanii să afle că Sans-ear, răzbunătorul, a mai făcut patru victime.

  Apoi bătrânul desfăcu un cobur de la şa şi scoţând opt bucăţi de piele, îmi dădu şi mie patru.

  Poftim. Charlie, înfăşuraţi cu ele copitele mustangului. Astfel, pe terenul ăsta nu se mai imprimă nici o urmă, iar indienii n-au decât să creadă că am zburat pe sus, ca păsările. Vasăzică, dumneavoastră o luaţi drept spre sud, până la calea ferată, şi mă aşteptaţi acolo. Eu mai am de plantat, ca să zic aşa, trei suliţe, pe urmă vin la locul convenit. Ne întâlnim fără doar şi poate. Pentru cazul că totuşi ne-am rătăci niţel, reţineţi semnalul: ziua un ţipăt de vultur şi noaptea un lătrat de coiot.

  După cinci minute, nici nu ne mai zăream unul pe celălalt. Cufundat în tot soiul de gânduri, călăream spre locul întâlnirii. Calul, având copitele înfăşurate, fugea mai greu ca de obicei; de aceea, după vreo cinci mile, descălecai şi-i scosei învelitorile. Doar nu avuseseră alt scop decât să evite orice semn în preajma suliţelor înfipte de Sam.

  Acum mustangul îşi luă viteză. Preria devenea tot mai întinsă, mai netedă, punctată ici şi colo de câte un corcoduş sau o tufă de alun. Soarele încă nu coborâse după orizont, când observai departe, în stânga mea, o dungă prelungită deopotrivă spre vest ca şi spre est.

  Să fi fost linia ferată? Tot ce se poate.

  Ţinui drumul înainte şi aşteptarea mea se împlini. În faţa ochilor mei apăru calea ferată. Şinele şerpuiau pe un terasament de înălţimea unui stat de om.

  Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, dar explicabil: după multă vreme, luam din nou contact cu civilizaţia. Nu aveam decât să fac un semn la apropierea unui tren, să mă urc într-un vagon şi să călătoresc fie spre apus, fie spre răsărit.

  După ce priponii calul cu lasoul, mă apucai să caut vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfel de un tufiş ce se afla chiar lângă rambleul liniei ferate. Aplecându-mă, dădui pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că unealta se va fi aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca nouă fără urmă de rugină. Fusese folosită deci de către cineva care trecuse pe-acolo cel mult cu o zi înainte.

  Cercetai mai întâi locul unde mă aflam, dincoace de rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi sus, căutând vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă întâmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcâiului şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci indian? Să fi fost indieni pe aproape? În acest caz, ce legătură între ei şi ciocanul acela părăsit? Şi parcă nu există şi albi care poartă mocasini? Nu cumva vreun cantonier a preferat această încălţăminte co-modă, pentru deplasarea de-a lungul liniei? Oricum, nu mă puteam mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini.

  O examinare a liniei implica primejdii serioase. De ambele părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, putea să pândească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, pe rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată împrejurimile. Dar acum, când ogellallaşii cutreierau regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă prudenţă. Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mână, mă strecurai târâş de la tufă la tufă. Nimic, nici un rezultat. Făcui apoi calea-ntoarsă, dar pe alt traseu. Iarăşi nimic. Examinai astfel partea dinspre vest de locul unde păştea mustangul meu. Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii nimic suspect. În sfârşit, când să trec în patru labe peste linia ferată, simţii în palme umezeală şi nisipul de dedesubt începu să lunece. Observai că acolo nisipul era parcă anume presărat pe o porţiune în formă de cerc. Scormonii cu degetele şi, mărturisesc, mă speriai. Mâna mi se înroşi toată! Nisipul era sângeriu. Strâns lipit de pământ, controlai locul mai de aproape şi-mi dădui seama că e vorba de o băltoacă de sânge acoperită cu nisip.

  Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorât un animal, nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de sânge. Cine era victima şi cine ucigaşul? Terenul dimprejur fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. Dar aruncându-mi privirea sus, pe creasta rambleului acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dâre paralele, ca şi când victima ar fi fost târâtă de subsuori, cu picioarele atârnând.

  Era cât se poate de primejdios să trec aici de partea cealaltă a liniei ferate. Pământul încă nu absorbise sângele, urmele se păstraseră foarte bine aşadar crima fusese săvârşită de curând şi făptaşii mai puteau fi prin apropiere. De aceea mă lăsai în jos şi abia după ce făcui o bună bucată de drum îndărăt, mă săltai dincolo, în partea dinspre est.

  Toate acestea se petreceau foarte încet, deoarece, spre a nu fi cumva zărit, trebuia să recurg la tot soiul de vicleşuguri şi dibăcii. Noroc că tufele erau aici destul de dese. Ascunzându-mă îndărătul lor, scrutând cu atenţie terenul înainte de a străbate câte un interval, târându-mă ca şarpele, ajunsei cu bine până sub locul acela însângerat, situat sus, pe rambleu.

  Un mărăcine stufos, încâlcit, se înălţa chiar în dreptul tufei după care mă pitisem, ca la vreo opt metri depărtare. Deşi rămurişul lui mă cam încurca la vedere, totuşi mi se păru că zăresc o umbră lungită sub el, ca un trup de om Să fi fost cadavrul? Sau poate unul din făptaşi? Trebuia să mă lămuresc.

  În fond, de ce mă expuneam primejdiei? Puteam foarte bine să-l aştept pe Sam şi să ne vedem apoi liniştiţi de drum împreună. Dar vânătorul de prerie trebuie să ştie în orice moment ce duşman are în faţă, în spate sau în flancuri. Nici un amănunt nu poate fi trecut cu vederea; orice semn îşi poate dezvălui un fapt sau întări o concluzie în legătură cu realităţi la care nici cel mai erudit profesor sau savant nu s-ar gândi. Westman-ul trage adesea concluzii foarte serioase din cele mai mărunte indicii în care omul neiniţiat nu vede nici un fel de semnificaţie, sau care pur şi simplu îi provoacă râsul. Într-o zi, de pildă, el străbate călare patruzeci sau cincizeci de mile engleze, iar în ziua următoare nu face decât o jumătate de milă, fiind obligat să-şi cumpănească fiece pas. Şi chiar dacă prudenţa nu-i va aduce vreun folos personal, în schimb se va dovedi utilă pentru alţii: vânătorul îi va putea informa, sfătui, preveni…

  Luai de jos o cracă uscată, îmi agăţai pălăria în vârful ei şi, înălţând-o deasupra tufişului, făcui anume puţin zgomot, pentru ca insul de dincolo să creadă că aici se mişcă cineva. Dar umbra nu tresări deloc fie că nici nu era vorba de vreun duşman, fie că aveam de-a face cu un individ prea şiret ca să se lase păcălit de o asemenea manevră.

  Hotărâi să risc totul. Mă târâi încetişor, de-a-ndăratelea, apoi îmi luai avânt şi din două salturi ajunsei drept lângă umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuţitul. Şi iată că sub crengile frânte, răsucite, zăcea un om. Constatai numaidecât că e mort. Dădui crengile în lături şi mă pomenii în faţa unui chip groaznic răvăşit, cu ţeasta însângerată. Era un alb scalpat. O săgeată cu gheare îi găurise spinarea şi se frânsese. Judecând deci după felul săgeţii, făptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi pe război.

  Să fi plecat departe, sau mai erau prin preajmă? Trebuia s-o aflu negreşit. Urmele erau clare: duceau de la rambleul liniei ferate către prerie. Mă luai după ele, trecând de la tufă la tufă şi aşteptându-mă din moment în moment la vreo săgeată sau la un atac pe care să-l parez cu cuţitul. Din tiparul tălpilor desluşeam că era vorba de patru bărbaţi, doi mai în vârstă şi doi tineri. În timp ce mă târâm pe vârful degetelor de la mâini şi de la picioare treabă care presupune mult exerciţiu şi nu puţină forţă dânşii nici măcar nu încercaseră să-şi ascundă urmele. Probabil că se simţeau în deplină siguranţă.

  Vântul îmi sufla în faţă dinspre sud-est. De aceea nici nu mă speriai prea tare când auzii fornăitul unui cal: doar nu mă putuse mirosi. Mersei târâş înainte până mă lămurii suficient ca să mă pot retrage. În faţa mea, printre tufişuri, se aflau aproximativ şaizeci de cai, toţi, cu excepţia a doi, dichisiţi după obiceiul indian. Şeile le fuseseră scoase, probabil pentru a folosi în tabără drept scaune sau perne.

  La cai nu erau decât doi oameni de strajă. Unul, foarte tânăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de viţel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care am uitat să notez îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi. Deci, tânărul din post era unul din cei patru inşi pe ale căror urme mă deplasasem.

  Indianul vine adeseori în contact cu albi care nu-i cunosc limba. De aceea, între cele două părţi s-a statornicit un fel de limbaj pantomimic, ale cărui semne şi înţelesuri trebuie să le cunoască orice om care se abate prin Vestul Sălbatic. Din obişnuinţă, oamenii cu temperament vioi sau aflaţi în situaţii încordate, chiar dacă se înţeleg prin cuvânt, mai adaugă şi cuvenita pantomimă. Cele două străji discutau între ele şi subiectul părea atât de interesant, încât, crezându-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar fi atras mai mult decât o mustrare din partea celor doi tovarăşi ai lor mai vârstnici. Arătară către vest, făcură semnul focului şi al calului, deci al locomotivei căreia indienii îi spun „calul de foc”, îşi loviră arcurile de pământ, ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi când ar mânui cuţitul ori tomahawkul. În sfârşit, înţelesei destul ca să mă pot întoarce, nu fără a şterge însă pe cât posibil urmele.

  Din pricina acestei operaţii, întârziai cam mult până să ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp societate: păştea lângă iapa lui Sam. Acesta şedea calm îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastramă.

  Câţi sunt, Charlie? mă întrebă.

  Cine?

  Indienii.

  De unde ştii?

  Adică, vi se pare că bătrânul Sans-ear e un biet greenhorn, cum vă crezuse el pe dumneavoastră? Vă înşelaţi, ha-ha-ha!

  Era râsul lui semeţ, superior, pe care îl mai folosise faţă de mine. Chiar şi în această privinţă omul îmi amintea de Sam Hawkens, care îşi avea şi el râsul lui cu tâlc.

  Ce vrei să spui, Sam?

  Parcă mai e nevoie s-o spun? Ce-aţi fi făcut, de pildă, dacă eraţi dumneavoastră Sans-ear şi, venind încoace, aţi fi găsit colea, lângă calul lui Old Shatterhand, nu pe stăpânul acestuia, ci un ciocan?

  Aş fi aşteptat să se întoarcă stăpânul!

  Zău? Asta, ca să zic aşa, n-aş crede-o. Constatându-vă lipsa, m-am gândit că vi s-a întâmplat ceva şi m-am luat după dumneavoastră.

  Şi dacă aveam un plan pe care prezenţa dumitale mi l-ar fi zădărnicit? Şi apoi cred că Old Shatterhand nu întreprinde nimic fără precauţia necesară. Până unde m-ai urmărit?

  Peste tot, şi aici, şi dincolo, până la nenorocitul acela ucis de indieni. Puteam să vă ajung numaidecât, căci ştiam că sunteţi înaintea mea; dar văzând mortul, m-am gândit că v-aţi dus numai în recunoaştere şi m-am întors încoace. Aici v-am aşteptat în toată liniştea, ca să zic aşa. Ei, câţi sunt?

  Vreo şaizeci.

  Ia te uită! Asta-i trupa ale cărei urme le-am mirosit încă de ieri. Sunt puşi pe război?

  Da.

  Un scurt popas?

  Au deşeuat caii.

  Hait! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi mirosit nimic?

  Bănuiesc că vor să scoată şinele, să provoace deraierea unui tren şi să-l jefuiască.

  Vorbiţi serios, Charlie? Atunci personalul şi pasagerii se află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece prin gând tocmai aşa ceva?

  I-am spionat.

  Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor?

  Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai discutau într-o pantomimă foarte clară.

  Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie pantomimă.

  Îi făcui hatârul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus, dar se stăpâni.

  I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului. Dar să nu ne pripim, ca să zic aşa. Asemenea lucruri importante trebuie chibzuite serios şi cu calm. Prin urmare, şaizeci? Hm, abia dacă mai am loc pentru zece crestături pe patul puştii! Unde să-i mai însemn şi pe ceilalţi?

  Cu toată gravitatea situaţiei, era cât pe-aci să izbucnesc în râs. Faţă-n faţă cu şaizeci de indieni, mărunţelul Sam în loc să se sperie de-a binelea avea grija răbojului!

  Păi, câţi inşi ai de gând să dobori? îl întrebai.

  Asta, ca să zic aşa, încă nu se ştie. Cred că cel mult doi sau trei, fiindcă restul or s-o şteargă repede când se vor trezi în faţa a douăzeci sau treizeci de albi.

  Ne gândiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe sprijinul personalului din tren şi pe călători.

  Principalul judecai eu ar fi să ştim care anume tren intră în vederile lor, din ce parte urmează să sosească. Grozav ne-am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie greşită!

  După cât înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmai asta mă miră, pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne despărţim: unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus.

  Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să aflăm exact intenţiile lor. Ei, de-am şti cum şi când circulă trenurile!

  Cine să ştie? De când trăiesc, n-am intrat măcar o dată în vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi picioarele. Mie, ca să zic aşa, îmi place preria şi Tony. Dar, spuneţi, nu cumva s-au şi apucat indienii de treabă?

  Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu când soseşte trenul şi până în seară nu vor face nimic. În curând amurgeşte; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci să ne furişăm până în preajma lor; poate aflăm ce ne trebuie.

  Well, fie şi aşa!

  Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi să se posteze aici, la rambleu. Te pomeneşti că indienilor le trece prin gând să vină din cealaltă parte. Eu, unul, presupun că vor demonta şinele venind în direcţia noastră, ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac.

  N-avem nevoie de nici o măsură specială, Charlie. Uitaţi-vă niţel la iapa mea. N-o priponesc niciodată; e un animal foarte inteligent şi are un miros demn de toată încrederea. Aţi mai văzut cal care să nu fornăie când simte un duşman?

  Nu.

  Totuşi există unul, şi acesta e Tony. Cei drept, fornăitul e un bun semnal, dar şi trădează două lucruri: mai întâi locul unde se află calul şi călăreţul, apoi faptul că acesta din urmă a fost avertizat. De aceea mi-am deprins iapa să tacă, şi dânsa, deşteaptă, m-a înţeles. O las să pască în voie şi când simte primejdia, numai o văd că se apropie şi mă împinge cu botul.

  Şi dacă, de pildă, în cazul nostru n-ar simţi nimic?

  Pshaw! Vântul bate din direcţia indienilor. Mă las împuşcat, dacă Tony nu-mi comunică de îndată ce vreun roşu se apropie de ea la o mie de paşi. De altfel, indivizii ăştia au ochi de vultur şi, chiar dacă v-aţi culca de-a lungul rambleului, tot s-ar putea să vă zărească. Staţi deci liniştit, Charlie!

  Bun. Hai să mă încred în Tony a dumitale. Deşi o cunosc de puţină vreme, sunt aproape convins de vrednicia ei.

  Scosei o ţigară de „fabricaţie proprie” şi-i dădui foc. Sam îşi holbă ochişorii pe cât putu de tare şi rămase cu gura căscată. Nările îi fremătau şi sorbeau lacom mireasma tutunului; chipul i se lumină de fericire.

  Westman-ul, deşi nu prea are prilej să savureze tutun de bună calitate, e de obicei fumător pătimaş.

  O, wonderfull, minunat…

  ! Charlie…

  ! Aveţi ţigări?

  Se-nţelege, o duzină. Vrei una?

  Daţi-o-ncoace! Pentru asta meritaţi să-mi scot pălăria în faţa dumneavoastră.

  Luă foc de la ţigara mea, înghiţi câteva fumuri după obiceiul indienilor şi le suflă apoi cu voluptate afară. Obrazul i se transfigură, de parc-ar fi încăput în cel de-al şaptelea cer al lui Mahomed.

  Ce plăcere, Charlie! Te face să uiţi de griji! Ia să-i ghicesc soiul.

  Poftim. Eşti cunoscător?

  Cred şi eu!

  Ei?

  Goosefoot din Virginia sau Maryland.

  Aş!

  Cum? Ar fi să mă-nşel pentru prima oară în viaţă. Totuşi, e cu siguranţă Goosefoot. Îl recunosc după gust şi parfum.

  Nu e Goosefoot.

  Atunci, la sigur, Legittimo brazilian.

  Nici.

  Gurassao din Bahia?

  Nu!

  Păi, atunci ce-i?

  Uită-te bine la ţigară!

  Mai scosei încă una, o desfăcui şi-i arătai învelişul şi conţinutul.

  Aţi înnebunit, Charlie? Stricaţi bunătate de ţigară! Orice westman v-ar oferi pe ea, la nevoie, cinci până la opt piei de biber, mai ales dacă n-a mai fumat de multişor.

  Până-n două-trei zile am altele.

  În trei zile…?!

  De unde?

  De la fabrica mea.

  Oh! Aveţi fabrică de ţigări?

  Exact!

  Şi unde o aveţi?

  Uite colo!

  Arătai în direcţia unde se afla mustangul meu.

  Charlie, ce-i cu glumele astea deplasate, ca să zic aşa?

  Nu glumesc deloc; spun adevărul.

  Hm! Dacă n-aţi fi Old Shatterhand, aş crede că vă lipseşte o doagă sau că aveţi vreuna în plus.

  Examinează mai bine tutunul!

  Sam îl studie serios, cu toată atenţia.

  Nu mă dumeresc şi pace! Însă de bun, e bun, chiar excepţional.

  Atunci, haide să-ţi arăt fabrica!

  Mă apropiai de mustangul meu şi scosei de sub şa un săculeţ. Îl dezlegai.

  Bagă mâna!

  Sam se execută şi scoase la iveală un pumn de frunze.

  Charlie, mă credeţi idiot? Astea-s frunze de cireş şi alte alea.

  Da, da. Şi ceva cânepă sălbatică. Iar învelişul nu e decât un soi de buruiană căreia voi aici îi ziceţi „Verhally”. Săculeţul ăsta e fabrica mea de tutun. Când dau de asemenea frunze, adun cât îmi trebuie, le vâr în săculeţ şi-l pun sub şa. Căldura face ca foile să fermenteze, asta-i toată arta!

  De necrezut!

  Dar adevărat! O asemenea ţigară nu e decât un surogat mizerabil; orice fumător destoinic, cu cerul gurii argăsit ca pielea de bivol, ar arunca-o după primul foc. Însă fumează dumneata drăcia asta după ce-ai cutreierat savana ani de-a rândul! Să vezi atunci cum ţi se pare cel mai bun Goosefoot. De altfel, te-ai convins personal!

  Charlie, aţi crescut în ochii mei!

  Numai nu mă trăda în faţa persoanelor care n-au mai fost prin Vest! Altminteri ne-ar lua drept tunguzi, kirghizi sau ostiaci care şi-au spălat gura şi nasul cu catran.

  Tunguz; ostiac, dacă ţigara îmi place, mi-e indiferent. De altfel, nici nu ştiu unde se află soiul ăsta de oameni.

  Dezvăluirea secretului meu de fabricaţie nu-i tulbură deloc plăcerea. Fumă ţigara până la capăt, mai să-şi frigă buzele.

  Între timp soarele asfinţi. Seara era atât de întunecoasă, încât puteam să pornim la executarea planului nostru.

  Mergem? întrebă Sam.

  Mergem.

  Şi cum procedăm?

  Ne apropiem amândoi de caii indienilor; acolo ne despărţim, dăm fiecare ocol taberei şi ne întâlnim din nou în spatele ei.

  Bine! Şi pentru cazul că va trebui să fugim şi ne vom pierde unul de altul, fixăm întâlnirea la sud, lângă malul apei. Acolo se întinde adânc în prerie capătul unei păduri virgine ce coboară din munţi. Către liziera de sud a pădurii, cam la vreo două mile distanţă, preria face un cot unde ne putem lesne regăsi.

  Am înţeles. Hai să mergem!

  Nu credeam să ajungem în situaţia de a ne refugia până acolo, dar era cuminte şi prudent să ne asigurăm pentru orice eventualitate. Pornirăm deci.

  Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grijă peste linia ferată. O luarăm apoi la stânga, de-a lungul terasamentului, ţinând pentru caz de primejdie cuţitele pregătite. În prerie, ochiul se deprinde repede cu întunericul; puteam recunoaşte de la câţiva paşi orice siluetă de indian. Trecurăm pe lângă cadavrul albului şi ajunserăm la locul unde ştiam că se află caii. Erau tot acolo.

  De aici eu o iau la stânga îmi şopti Sam, şi se făcu nevăzut.

  Eu ocolii pe dreapta, pe lângă cai, apropiindu-mă de umbrele întunecate ale indienilor. Îşi amenajaseră tabăra într-un loc cam sterp şi nu aprinseseră nici un foc. Păstrau atâta linişte, încât s-ar fi auzit şi mersul gândacului prin iarbă. Ceva mai la o parte şedeau trei inşi singurii care păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă, mă furişai până acolo.

  Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta cu indienii? Să fi fost prizonier? Se vedea limpede că nu. Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele lor prădalnice. Se putea să fie şi unul din acei vânători albi care, căzuţi în mâinile roşilor, îşi salvează viaţa luând de soţie o fată indiancă şi intră astfel în comunitatea tribului respectiv. Dar în acest caz, îmbrăcămintea pe care, în pofida întunericului, i-o desluşeam destul de bine, ar fi trebuit să se apropie mai mult de cea a indienilor.

  Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei operaţii comune.

  Şedeau tustrei lângă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă apropii până s-ajung a desluşi discuţia lor. Mă târâi încă o bucată. Mai că i-aş fi putut atinge cu mâna.

  Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. Tăcerea dură câteva minute. Apoi una din căpetenii îl întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti şi indiene:

  Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul cal de foc?

  Sigur întări cel întrebat.

  Cine i-a spus-o?

  Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc.

  Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, California?

  Da.

  Şi merge la marele părinte al feţelor palide2, care face din el dolari?

  Chiar acolo.

  Tatăl feţelor palide nu va primi nici atâta aur cât să facă o monedă! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc?

  Asta n-o ştiu, însă oricâţi ar fi, sunt sigur că fratele meu roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge.

  Războinicii ogellallaşilor vor culege multe scalpuri; soţiile şi fetele lor vor juca de bucurie. Oare călăreţii calului de foc aduc cu ei destule lucruri din cele trebuitoare oamenilor roşii: haine, arme, pături?

  Aduc de toate, chiar mai multe decât îţi închipui. Dar voi primi şi eu cele cerute de la bărbaţii roşii?

  Fratele meu alb va primi tot aurul şi argintul din pântecele calului de foc. Oamenii roşii n-au nevoie de aur. În munţii lor se găsesc nuggeţi cu grămada. Ka-wo-mien, căpetenia ogellallaşilor (şi se arătă cu degetul pe sine însuşi) a cunoscut cândva un alb înţelept şi viteaz care spunea că aurul nu este decât deadly dust, pulberea morţii, născocită de spiritul cel rău al pământului pentru a face din oameni hoţi şi ucigaşi.

  Această faţă albă era un neghiob. Cum îi zicea?

  Nu era neghiob, era tare înţelept şi curajos. Fiii ogellallaşilor se aflau atunci sus, la apele lui Broad-fork, porniţi să ia scalpurile unor albi care vânaseră pe pământul nostru o mulţime de biberi. Printre vânătorii aceia era unul pe care toţi îl socoteau nebun, fiindcă venise numai să vadă savana şi să culeagă ierburi şi gângănii. Dar în capul lui sălăşluia înţelepciunea şi în braţe puterea. Ţintea fără greş cu puşca, iar cu cuţitul îl înfrunta fără teamă pe ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi. A încercat omul să-i înveţe şi pe ceilalţi cum să se poarte cu noi, clar l-au luat în râs, şi până la urmă au fost ucişi cu toţii. Scalpurile lor împodobesc şi azi wigwam-urile ogellallaşilor. Omul acela n-a vrut să-şi părăsească fraţii albi şi a luptat şi a răpus mulţi războinici de-ai noştri, până ce, covârşit de numărul lor, n-a mai avut încotro. Parcă era un stejar care, prăbuşindu-se sub secure, zdrobeşte totul în jur. A fost luat prizonier şi dus în satele ogellallaşilor. Acolo nu l-au ucis, fiindcă era un războinic mare şi multe fete de neam roşu ar fi vrut să-i fie squaw şi să-l urmeze în cortul lui. Ma-ti-ru, cea mai mare căpetenie a ogellallaşilor, voia să-i dăruiască wig-wam-ul fiicei sale sau, dacă nu, să-l ucidă. El însă o dispreţuia pe „Floarea preriei”. Într-o zi i-a răpit căpeteniei calul, şi-a luat armele, a ucis câţiva războinici şi a fugit.

  E mult de atunci?

  De atunci soarele a biruit patru ierni.

  Şi cum îi zicea albului aceluia?

  Avea un pumn ca laba ursului. O mulţime de capete, chiar şi de albi, le-a sfărâmat numai cu pumnul. De aceea vânătorii albi îi spuneau Old Shatterhand.

  Era, într-adevăr, una din aventurile mele mai vechi, de care pomenea acum Ka-wo-mien. Da, îi recunoscui, în sfârşit, şi pe el, şi pe Ma-ti-ru, care şedea alături şi care mă luase cândva prizonier.

  Povestitorul spusese adevărul, dar în sinea mea nu puteam să nu-i reproşez că prea mă acoperise cu laude şi înflorise lucrurile.

  Old Shatterhand? Îl cunosc şi eu! sări albul. Se afla într-un Hide-spot, în ascunzătoarea grupului de vânători a lui Old Firehand, când eu şi câţiva oameni cura-joşi am tăbărât ca să le luăm pieile de biber şi de vidră. Dar abia am putut scăpa împreună cu doi oameni de-ai mei. Tare-aş vrea să mai dau o dată ochii cu afurisitul acela şi să-i plătesc cu vârf şi îndesat!

  Acum îl recunoscui şi pe alb. Era conducătorul unei bande care ne atacase la Saskatschawanul de sud; într-adevăr, din bandă ne scăpaseră numai trei inşi. Era unul dintre acei tâlhari de prerie mai sângeroşi decât cei mai sălbatici indieni, pentru că reunesc în ei, la proporţii sporite, cele mai abjecte trăsături ale ambelor rase.

  Ma-ti-ru, care până atunci tăcuse, ridică un braţ:

  Vai şi amar dacă mai cade în mâinile noastre! L-am lega la stâlpul caznelor şi Ma-ti-ru i-ar rupe carnea de pe os, bucată cu bucată. Dânsul a omorât o mulţime de războinici, i-a furat căpeteniei cel mai bun cal şi a batjocorit inima celei mai frumoase fiice a savanei.

  De-ar fi bănuit cei trei fârtaţi că omul pe care îl blestemau sta întins la numai trei palme în spatele lor!

  Oamenii roşii nu-l vor mai vedea niciodată observă albul. S-a dus departe, peste apă, în ţara unde soarele arde ca focul şi pustiul e mai întins decât savana; acolo rage leul şi bărbaţii au mai multe femei.

  Pomenisem ocazional, la câte un foc de tabără, că am intenţia să plec în Sahara, ceea ce am şi făcut mai apoi. Şi iată că, spre marea mea surprindere, aflam acum la întoarcerea în prerie că vestea călătoriei mele ajunsese până la urechile indienilor. Se părea că, graţie cuţitului meu de vânătoare, izbutisem să cuceresc aici o mai mare faimă decât la mine acasă, cu ajutorul condeiului.

  Se întoarce el vorbi Ma-ti-ru. Cine a gustat o dată aerul preriei, acela îi duce dorul câte zile i-au mai rămas de trăit din voinţa Marelui Spirit.

  Aici avea dreptate. Ca şi munteanul care, stabilit la şes, nu mai poate de dorul înălţimilor, ca şi corăbierul care pentru nimic în lume nu s-ar despărţi de vuietul mării, tot astfel şi omul care a cunoscut o dată preria duce cu sine chemarea ei vrăjită. Nu degeaba mă aflam din nou aici!

  Deodată, Ka-wo-mien arătă spre cer:

  Fratele meu alb să privească stelele! E timpul să ieşim în drumul calului de foc. Sunt oare destul de tari mâinile acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul alb al calului de foc? Vor fi în stare să rupă drumul?

  Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. Pesemne că era un cantonier care, cu uneltele lui căpetenia le numea „Mâini de fier” făcuse revizia şinelor.

  Sunt mai tari decât mâinile a douăzeci de bărbaţi roşii la un loc răspunse albul.

  Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele?

  Da, fraţii mei roşii n-au decât să vină după mine. Până într-o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că tot aurul şi argintul mi se cuvine mie.

  Ma-ti-ru nu minte niciodată! îl asigură cu mândrie căpetenia, ridicându-se de jos. Aurul e al tău; în schimb, toate celelalte avuţii împreună cu scalpurile feţelor palide rămân pentru războinicii ogellallaşi.

  Dar catâri îmi daţi, ca să car de aici aurul, şi oameni care să mă însoţească până la Canadian River?

  Vei avea catâri şi războinici ogellallaşi care te vor însoţi până la hotarele ţării Aztlan3. Iar în cazul când calul de foc va aduce multe lucruri care să placă lui Ka-wo-mien şi lui Ma-ti-ru, atunci războinicii te vor întovărăşi mai departe, până la marele oraş Aztlan unde, după cum spuneai, te aşteaptă feciorul tău.

  Căpetenia strigă o dată şi numaidecât toţi indienii se ridicară în picioare. Eu mă trăsei îndărăt. Nu departe de locul unde mă pitisem se auzi un foşnet uşor, de parcă o pală de vânt ar fi trecut peste ierburi.

  Sam!

  Abia de-i murmurasem numele şi totuşi, la câţiva paşi de mine, se şi arătă pentru a clipă statura scundă a lui Sans-ear.

  Charlie!

  Mă târâi uşurel în direcţia lui.

  Ce-ai observat? îl întrebai.

  Mai nimic; tot indieni, ca şi aici.

  Ai auzit ceva?

  Nici un singur cuvinţel. Dar dumneavoastră?

  Foarte multe. Hai să plecăm! Indienii o iau acum spre vest. Trebuie să ajungem cât mai repede la caii noştri.

  Mă furişai înainte, Sam după mine. Ajunserăm la calea ferată şi trecurăm târâş dincolo de terasament.

  Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de milă de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo. N-aş vrea să-i pierd pe indieni din ochi, înainte de a mă fi orientat exact.

  N-aţi putea să-mi încredinţaţi mie această sarcină? Până acum i-aţi tot spionat dumneavoastră. Eu ce ispravă am făcut? Nimic! Mi-e şi ruşine.

  Nu merge, Sam! Mustangul meu te ascultă şi pe dumneata, dar Tony a dumitale poate să-mi joace renghiul.

  Aici, aveţi, ca să zic aşa, perfectă dreptate. Mă duc.

  Şi plecă hotărât, cu paşi apăsaţi. De data asta, ar fi fost într-adevăr inutilă străduinţa de a nu lăsa vreo urmă.

  Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stând aşa culcat sub rambleu, îi zării pe indieni târându-se în lanţ pe partea cealaltă a terasamentului.

  Eu, dincoace, mă furişai neobservat, căutând să fiu mereu în dreptul lor. Nu departe de locul unde găsisem ciocanul, indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. Mă pitii în spatele unor tufe, şi, peste puţin, auzii zdrăngănit de fier, apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei se pusese pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul sculelor luate de la cantonier.

  Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei din urmă.

  Strică şinele? mă întrebă el.

  Da.

  Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud perfect loviturile de ciocan.

  Acum, la lucru, Sam! Peste trei sferturi de ceas are să vină trenul. Trebuie să-l întâmpinăm înainte ca indienii să-i zărească farurile.

  Charlie, eu nu merg!

  De ce?

  Dacă plecăm amândoi în întâmpinarea trenului, va trebui să pierdem pe urmă timp pentru o nouă recunoaştere; în schimb, întorcându-mă la indieni şi ţinându-i sub observaţie, vă pot da relaţii precise la înapoierea dumneavoastră.

  Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci?

  O las aici. Nu se clinteşte ea din loc până nu mă întorc.

  Bine! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă.

  În ce mă priveşte, nici o grijă! Hai, căraţi-vă! Ne întâlnim tot aici.

  Încălecai şi porni cât putui mai repede în întâmpinarea trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distanţă, încât indienii nici să nu-i observe apariţia.

  Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau strălucirea lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea mea la câteva lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, fără răgaz, până străbătui vreo trei mile.

  Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de şină şi scrutând zarea în direcţia din care urma să vină trenul.

  Să tot fi stat aşa vreo zece minute, când la un moment dat simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se apropia mereu. Apoi zării la mare depărtare un punct luminos, cât o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa creştea văzând cu ochii. Trenul se apropia.

  Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise clipa decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecât o pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. Huruitul creştea din ce în ce. În sfârşit, prin snopul de lumină al celor două faruri se contura trupul locomotivei. Încă un minut şi trenul avea să ajungă ia mine.

  Repede, dădui foc şi „torţei”. Jucând-o în văzduh, pornii în goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizând probabil situaţia, frână brusc. Locomotiva şuieră de două ori ascuţit. Frânele scrâşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pârâit prelung şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos:

  Hei, omule, ce-i cu dumneata? Vrei să te urci în tren?

  Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborâţi dumneavoastră!

  Ei, las-o naibii!

  Totuşi, trebuie! Nu departe de aici indienii au demontat linia.

  Ce vorbiţi?! Indienii? ‘s death! La dracu’! E adevărat, omule?

  Nu văd de ce-aş minţi.

  Ce doriţi dumneavoastră? se amestecă şeful de tren, care între timp coborâse şi se apropiase de mine.

  Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră îi lămuri mecanicul.

  Zău? I-aţi văzut?

  Desigur. I-am şi auzit. Sunt ogellallaşi.

  Cei mai afurisiţi dintre toţi! Câţi la număr?

  Vreo şaizeci.

  Mari bandiţi! Al treilea atac din anul acesta! Dar las’ că-i învăţăm noi minte! De mult aştept prilejul să le dau o lecţie! Sunt departe de-aici?

  La vreo trei mile.

  Mecanic, camuflează imediat luminile! Roşii ăştia văd ca pisicile.

  Vă sunt recunoscător, master! Ne-aţi prevenit la timp. După îmbrăcăminte, pare că sunteţi vânător de prerie…

  Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni sub observaţie până sosim la faţa locului.

  Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă mai înghesuiţi, oameni buni! Nu-i nimic grav. Din contră, tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă.

  Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi, grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se restabili.

  Transportaţi aur şi argint? îl întrebai.

  Cine v-a spus?

  Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei bande de tâlhari. Acesta urmează să capete aurul şi argintul, în timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, dimpreună cu scalpurile dumneavoastră.

  Oh! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem?

  Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic precis.

  Lămurim noi, bineînţeles dacă-l prindem de viu, ceea ce mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, rum vă cheamă? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face.

  Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear, iar eu…

  Sans-ear? Formidabil! Asta om! Face cât doisprezece. Şi dumneavoastră?

  Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand.

  Old Shatterhand, omul care, cu trei luni în urmă, hăituit de peste o sută de siouxi, a străbătut pe schiuri, în nici trei zile, toată întinderea Yellow-Stone, de la Munţii înzăpeziţi până la fortul Union?

  Exact!

  Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur că în sfârşit vă cunosc! Dar, lucru curios! Parcă tot dumneavoastră aţi salvat nu de mult un tren pe care Parranoh, căpetenia albă a siouxilor, intenţiona să-l atace?!

  Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai vestit indian din toată preria. Ei bine, sir, luaţi o hotărâre! Indienii ştiu când trebuie să sosească trenul. Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o trădare.

  Aşa e. Dar mai întâi aş dori să cunosc poziţiile lor. Pentru orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil asupra măsurilor luate de inamic.

  Vorbiţi ca un mare strateg, sir. Din păcate, nu vă pot da suficiente lămuriri. Trebuia să ies în întâmpinarea dumneavoastră şi n-am mai avut timp să aştept până ce indienii vor fi gata cu pregătirile. Dar tovarăşul meu ne va oferi, desigur, informaţiile necesare. Rugându-vă să luaţi o hotărâre, nu vreau decât să aflu dacă aveţi de gând să atacaţi sau nu.

  Fireşte, fireşte că-i atac răspunse cu însufleţire şeful trenului. Sunt chiar obligat să le tai odată pofta de a ne jefui încărcăturile. Dumneavoastră, doi inşi, desigur că n-aţi putea ţine piept unei trupe de şaizeci de indieni. Nu e cazul să riscaţi, nu-i aşa, că…

  Pshaw! îi tăiai vorba. Ştim noi mai bine ce trebuie şi ce nu trebuie să riscăm. Azi, în plină zi, Sans-ear a lichidat în două minute patru indieni şi vă asigur că noi doi, fără nici un ajutor din partea dumneavoastră, putem expedia câteva duzini de ogellallaşi în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Aici nu e vorba atât de număr, cât de forţă şi de raţiune. Când eu trag, de pildă, pe întuneric, douăzeci şi cinci de focuri la rând cu carabina „Henry” fără s-o încarc pe parcurs, de unde să ştie indienii că suntem doi sau douăzeci?! Hei, domnilor, aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi?

  De fapt, întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului se purta ca şi când ar fi vrut să ia în mâinile lui conducerea acţiunii, ceea ce nu era de acceptat. Să dirijezi un atac nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai multe cunoştinţe decât ar putea să le aibă un funcţionar al căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ.

  Drept răspuns, răsună un „da” unanim, iar şeful trenului adăugă:

  Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte pricepuţi în mânuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de militari destinaţi fortului Niobrara, înarmaţi cu flinte, pistoale şi cuţite. Pe deasupra, mai sunt aici câţiva gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor?

  Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi, chiar dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămână pe loc. De aceea intervenii:

  Ascultaţi, domnilor, sunteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, dar nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper că-mi veţi da dreptate. Sunt aici câteva doamne pe care nu le putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem, şi nu mă îndoiesc de acest lucru, e totuşi posibil ca indienii să năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea trebuie să lăsăm aici, pentru pază, câţiva oameni neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcină? Să se anunţe!

  Într-adevăr, opt inşi îşi oferiră serviciile, gata să apere trenul cu preţul scumpei lor vieţi. Erau trei dintre soţii doamnelor de faţă, şi alţi voiajori care făceau impresia că se pricep mai bine la preţul articolelor de fierărie, al vinului, ţigărilor şi sămânţei de cânepă decât la folosirea cuţitului de vânătoare.

  Primilor trei nu le-o puteam lua în nume de rău; mai presus de toate, trebuiau să-şi îndeplinească datoria de soţi.

  Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine rămâne? întrebă şeful trenului.

  Mecanicul şi fochistul i se răspunse.

  Să preia şi conducerea acestor viteji gentlemeni continuă şeful. În ce mă priveşte, merg, bineînţeles, la atac. Voi comanda eşalonul.

  Cum doriţi, sir! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte la bătălii împotriva indienilor!

  Ce nevoie? Aceşti yambarijos, indieni de strânsură, nu se pricep decât să atace şi să-şi masacreze adversarii prin viclenie. Când sunt însă atacaţi, la rândul lor, în mod organizat, o iau la sănătoasa. Oricum, va fi o treabă uşoară.

  Nu prea cred, sir. Sunt ogellallaşi, cei mai sângeroşi dintre siouxi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.

  Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii? Suntem aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sar cina nu e deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să nu observe că suntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm masca: dumneavoastră vă urcaţi pe locomotivă şi ne apropiem de locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne oprim brusc şi îi căsăpim pe mişei până la unul. Reparăm pe urmă linia şi nu ne rămâne decât să recuperăm o întârziere de cel mult un ceas.

  Trebuie să. recunosc că aveţi aptitudini remarcabile pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că şarja cere alte condiţii decât cele de faţă. Cu un asemenea plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la executarea lui.

  Cum? Nu vreţi să ne sprijiniţi? Ce-i asta: laşitate sau invidie? Vă doare că nu veţi juca rolul de comandant?

  Laşitate? Pshaw! Dacă într-adevăr aţi auzit de mine, cred că e o nesocotinţă să folosiţi acest cuvânt. Pumnul lui Old Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpânul lui ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cât despre invidie, vă asigur că ar putea să-mi fie cu totul indiferent în mâna cui se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu are dreptul să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez câtva timp. Good evening, domnii mei!

  Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apucă de braţ:

  Stop, master! Nu merge aşa! Am preluat comanda şi trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca trenul să rămână la o asemenea distanţă de lecui bătăliei. Eu răspund aici pentru orice pagubă.

  Vasăzică, am hotărât: ne conduceţi până acolo! Pe parcurs nimeni nu coboară din tren! Un bun conducător de oşti trebuie să prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrângere. Pentru acest din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost sigur. Dinăuntru ne putem apăra până la sosirea unei alte garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa, domnilor?

  Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut de rezultat, mi se adresă scurt:

  Urcaţi, sir!

  Bine, dacă porunciţi, mă supun!

  Dintr-un salt mă avântai pe spinarea mustangului care în tot timpul discuţiei stătuse dezlegat.

  Nu aşa, my dear, dragul meu! Am vrut să spun: pe locomotivă!

  Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi aici.

  Vă ordon să descălecaţi!

  Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei răspicat:

  Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe asemenea ton. Fiţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă.

  Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un îndemn al meu, calul aproape că se lipi de locomotivă. Cât ai clipi, feroviarul-strateg ateriză în cabină, iar eu mă depărtai în galop.

  Stelele luminau acum atât de tare, încât puteam ocoli uşor orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei la Sam.

  Ei? întrebă acesta pe când descălecam. Mă aşteptam să aduceţi ceva oameni cu dumneavoastră!

  Îi explicai de ce m-am întors singur.

  Bine-aţi făcut, Charlie, foarte bine! Un funcţionar ca ăsta se uită de sus la de-alde noi, fiindcă, să zic aşa, nu ne bărbierim de trei ori pe zi. Îşi vor pune, desigur, planul în aplicare, dar o să vadă ei, ha-ha-ha!

  Şi, râzând cu poftă, Sam sugeră cu un gest operaţia scalpării. Apoi adăugă:

  Dar nici nu mi-aţi spus ce-aţi aflat aici adineauri!

  Căpeteniile lor sunt Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru.

  Ah! Atunci, să vedeţi luptă! Un deliciu! O să-mi crească-n piept bătrâna inimioară.

  E şi un alb cu ei, care i-a informat că trenul transportă aur şi argint.

  Desigur că pe astea şi le-a rezervat lui. Indienii se vor alege cu scalpurile şi cu alte mărunţişuri.

  Întocmai.

  Mi-am închipuit. Trebuie să fie capul vreunei bande.

  Întâmplător îl ştiu. A tăbărât cândva cu banda lui asupra adăpostului lui Old Firehand, dar a fugit ca iepurele prin porumbişte.

  Cum îi spune?

  Habar n-am. De altfel, n-are importanţă; oamenii de teapa lui îşi iau zilnic alt nume. Ai fost în recunoaştere?

  Da. Indienii s-au împărţit în două grupuri şi stau la pândă de ambele părţi ale liniei, cam la jumătatea drumului dintre porţiunea demontată şi locul unde îşi ţin caii. Animalele le-au lăsat în paza a doi oameni. Ei, ce facem, Charlie? Le dăm ajutor feroviarilor, sau ne vedem de drum, ca să zic aşa?

  Avem datoria să-i ajutăm, Sam. Ori eşti de altă părere?

  Nicidecum! Sunt perfect de acord în ce priveşte datoria. În plus, mă gândesc şi la urechile mele, care încă nu mi-au fost pe deplin achitate. O dau pe Tony a mea în schimbul unei broaşte râioase, dacă mâine în zori nu vor zăcea lângă linie câţiva indieni cu urechile lipsă! Dar acum ce facem, Charlie?

  Ne despărţim, la rândul nostru. Ne postăm de ambele părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor.

  Well! Dar mi-a venit o idee: ce părere aţi avea de un stampedo? Să dezlegăm caii şi să rămână dumnealor pe jos.

  Hm! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare şi să putem conta pe înfrângerea totală a indienilor. Dar în cazul de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren ar păţi-o rău, iar noi doi n-am putea decât să-i ţinem în loc pe indieni până la sosirea trenului următor sau să-i speriem cumva, determinându-i s-o ia la sănătoasa. În ambele cazuri, însă, e de preferat ca ei să se poată deplasa repede. Lăsându-i fără cai, îi obligăm de fapt să rămână în preajma noastră. N-ai auzit de vorba aceea înţeleaptă care spune că, în anumite împrejurări, e bine să arunci punţi de aur în calea inamicului?

  Până acum n-am cunoscut, ca să zic aşa, decât punţi de lemn, de piatră sau de fier. Toată cinstea pentru argumentele dumneavoastră, Charlie, dar când îmi imaginez mutrele ce le-ar face indienii grăbindu-se să încalece şi negăsind nici un cal, zău că simt un fel de gâdilătură până în vârful degetelor. Şi încă ceva important: nu credeţi că, lipsindu-i de cai, i-am băga în sperieţi?

  Desigur. Totuşi prefer să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor.

  Mă rog. Să aşteptăm. Însă un lucru trebuie făcut.

  Ce anume?

  Să-i lichidăm pe cei doi străjeri. De acord?

  De fapt, nu sunt niciodată pentru vărsări de sânge inutile. Acuma, însă, îţi dau dreptate: e o brutală, dar legitimă apărare. Punem astfel stăpânire pe caii lor. Hai să-i priponim mai întâi pe-ai noştri, şi pe urmă acţionăm!

  Ne depărtarăm niţel călare. Acolo îmi legai mus tângui aşa fel, încât să nu se poată deplasa decât vreo trei paşi. Sam o legă în acelaşi fel pe Tony…

  Făcurăm apoi un ocol care ne aduse iarăşi în spatele indienilor. Farurile locomotivei încă nu se zăreau; fie că planul şefului de tren întâmpinase între timp opoziţie, fie că oamenii nu se hotărau să pornească fără prezenţa mea.

  Ajunşi lângă cai, desluşirăm uşor siluetele celor doi străjeri care patrulau fiecare în parte în jurul animalelor. Unul tocmai se apropia încet de tufa de după care ne pitisem. Când veni în dreptul nostru, Sam sări şi-i înfipse cuţitul în inimă. Indianul se prăbuşi fără să zică nici pâs. Colegul lui avu parte de acelaşi sfârşit…

  Întorcându-mi instinctiv capul de la această sângeroasă privelişte, dădui cu ochii de un cal care păştea în apropierea mea. Purta în spinare o şa spaniolă, confortabilă, cu scări mari, prevăzute cu tălpici, cum se obişnuieşte în America Centrală şi de Sud. Harnaşamentul nu avea nimic indian. Să fi fost acesta calul banditului alb? Mă apropiai şi mai mult de el. Pe amândouă laturile şaua avea câte un buzunar îngust. Le scotocii repede şi dădui peste nişte hârtii şi două pungi. Neavând vreme să le cercetez conţinutul, le luai cu mine.

  Şi acum ce facem? întrebă Sam.

  Eu o iau la dreapta, dumneata la stânga! Dar stai niţel! Observi?

  Trenul, da, da, trenul! Vine, ca să zic aşa! Să mai zăbovim puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba.

  Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. Curând, roţile scrâşniră prelung şi trenul se opri chiar în faţa spărturii.

  Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzând cum condiţia principală a izbânzii lor nu se realizase! Poate bănuiau chiar că însoţitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră jos, gata de luptă. Curând aveau să-şi dea seama de neghiobia comisă. Înaintând până în faţa locomotivei, ei ajunseră în bătaia farurilor; şi astfel le oferiră indienilor ţinte atât de sigure, aşa cum aceştia nici n-ar fi visat. Răsună o salvă, şi încă una, după care izbucni un urlet şi un vacarm înfricoşător.

  Agitându-şi armele descărcate, indienii se repeziră înainte, dar nu mai dădură decât peste morţi şi răniţi, pentru că ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzându-se în vagoane. Câţiva indieni se aplecară ca să scalpeze victimele, dar fură siliţi să renunţe, pentru că albii refugiaţi în primul vagon trăgeau asupra lor.

  Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede înapoi. Dar ea nu se mişcă din loc. Poate că mecanicul şi fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi într-unui din vagoane.

  Îi aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula comentă Sam.

  Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decât până la sosirea trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, deşi procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor.

  Şi noi? E cam greu să iei o hotărâre.

  Orice hotărâre trebuie luată repede şi aplicată imediat. Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi focul. Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în sens opus. Descriem astfel câte un semicerc larg. Tot la cincizeci-şaizeci de lungimi de cal coborâm şi dăm foc preriei. Dar mai întâi să realizăm, vorba dumitale, un stampedo, împiedicându-i astfel pe indieni să atace rapid şi răpindu-le posibilitatea de retragere. În situaţia dată nu avem nimic mai bun de făcut.

  Drace! Cu planul ăsta îi băgăm în boală! Dar mă tem că şi trenul va lua foc.

  Ferească sfântul! Ce-i drept, s-ar putea să transporte materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar lemnul vagoanelor e destul de tare ca să reziste unui foc de ierburi…

  Dar v-aţi gândit şi la timpul necesar până să aprindem preria cu scăpărătoarele astea leneşe? Că făclii nu putem folosi. Ne-ar trăda.

  Un om al preriei trebuie să fie pregătit pentru orice situaţie. Eu, de pildă, sunt oricând aprovizionat cu chibrituri. Am destule. Ia şi dumneata!

  Bravo, Charlie! Vasăzică, stampedo şi pe urmă la caii noştri!

  Stai, Sam! Abia acum îmi dau seama că era să fac o prostie. De fapt, ce nevoie avem de caii noştri? Nu sunt aici o mulţime de cai? Uite, eu îl iau pe murgul ăsta!

  Şi eu pe roibul de alături. Haide, să tăiem lasourile.

  Ceea ce şi făcurăm, furişându-ne în grabă printre cai. Apoi dădurăm foc mărăcinişului şi încălecarăm. Flacăra nu se ridica decât la câţiva ţoii înălţime. Indienii încă nu puteau s-o vadă, iar noi puteam trece la lucru neobservaţi.

  Unde ne întâlnim după ce facem ocolul? întrebă Sam.

  Lângă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. Clar?

  Absolut! Aşadar, go on, roibule, vulpoi bătrân!

  Tăierea lasourilor provocă nelinişte printre cai. Acum adulmecau focul apropiat şi îşi zbârleau coamele. Unii se şi cabrau, ridicându-se în două picioare, gata-gata s-o ia din loc. Eu apucai la dreapta, în prerie. Descriind în galop un arc cu o rază de aproape o milă engleză, sării pe parcurs de cinci ori din şa şi dădui foc ierburilor. În sfârşit, ajuns din nou în apropierea terasamentului, îmi veni în minte că săvârşisem amândoi o mare nechibzuinţă: dând urmare unei inspiraţii de moment, neglijaserăm a ne gândi la propriii noştri cai.

  Îmi întorsei numaidecât murgul şi mă repezii în linie dreaptă spre locul unde îi lăsaserăm priponiţi. Cercul de foc lumina totul în jur. Hăt-departe, în savană, tropoteau caii răzleţiţi ai indienilor, iar dincoace, în apropiere, se stârni un urlet de spaimă şi furie, cum numai indienii îl ştiau lansa din gâtlejurile lor. Printre roţile trenului ardeau câteva focuri cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altfel, roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor „contrafocuri”. Dincolo, în stânga, mustangul meu aştepta lângă Tony cea lungă de picioare. Şi, spre surpriza mea, iată-l şi pe Sam venind în goană pe calul său de împrumut, care galopa de ziceai că mătură pământul cu burta; în ultimul moment îşi dăduse şi el seama de neglijenţa ce o comisesem.

  Dar între timp indienii ne zăriseră caii. O ceată întreagă venea în fugă spre ei. Doi, mai sprinteni, se şi aflau la câţiva paşi depărtare. Îmi fixai mai strâns puşca la umăr, mă înălţai în şa şi apucai tomahawkul. În salturi ca de felină, calul se repezi înainte. Ajunsei la caii noştri o dată cu cei doi indieni. Dintr-o singură privire îi recunoscui. Erau căpeteniile.

  Înapoi, Ma-ti-ru! Caii sunt ai mei!

  Întoarse capul şi mă recunoscu la rândul lui.

  Old Shatterhand! Mori, broască albă!

  Trase cuţitul şi dintr-o săritură ajunse lângă mine. Dar în clipa când dădu să lovească, tomahawkul meu îl izbi, prăbuşindu-l. Celălalt între timp izbuti să-mi încalece mustangul, dar nu băgase de seamă că acesta era împiedicat.

  Ka-wo-mien, vorbeai adineauri cu trădătorul alb despre mine; acum am să-ţi vorbesc eu!

  Înţelese că pe calul înţepenit era pierdut, sări jos şi încercă să dispară în tufiş. Îmi avântai tomahawkul şi, slobozindu-l, îl nimerii pe indian drept în creştetul împodobit cu pene de vultur. Căpetenia căzu numaidecât la pământ. Atunci descălecai şi eu, apucai carabina „Henry” şi mă întorsei spre ceilalţi din ceată. Cu trei gloanţe doborâi trei indieni, dar cum focul ajunsese aproape de tot, nu mai avui timp să continui lupta. Îmi dezlegai repede mustangul şi, sărind în şa, o luai la goană.

  Alo, Charlie, spre locul acela deschis! îmi strigă Sam.

  Cât ai clipi ajunse la mine, sări de pe roibul indian care o luă din loc ca apucat de streche, se urcă pe iapa lui şi, aplecându-se, o slobozi din legături şi o îndemnă la galop. Astfel gonirăm alături către un petic de prerie, unde cercul de foc încă nu se închisese.

  Trecurăm cu bine dincolo, cotirăm la stânga şi ne oprirăm îndărătul flăcărilor. Ne aflam acum în punctul unde aprinsesem cel de-al treilea foc. Pământul era negru, pârjolit, dar se răcise între timp. În faţa şi înapoia noastră o fâşie de asemenea neagră, pustiită de foc, indica drumul pe care-l parcursese mai înainte, pe margini încă mai bântuia marea de flăcări, răspândind dogorea şi absorbind tot oxigenul din aer. Respiraţia devenea aproape imposibilă.

  Totuşi atmosfera aceasta sufocantă se îmblânzea pe măsură ce flăcările se depărtau de noi. În mai puţin de un sfert de oră, doar la orizont se mai zăreau flamurile roşii ale focului. În schimb, aici, în jurul nostru, sub stelele învăluite de fum, preria se întindea întunecată şi sumbră; abia de vedeai la trei paşi înaintea ta.

  Bless me, păzeşte-mă, Doamne! Parcă era focul gheenei! vorbi Sam. Mare minune ca trenul să nu fi suferit nici o pagubă!

  Ba eu cred că n-a suferit. Vagoanele sunt construite aşa fel, încât să reziste în asemenea cazuri, pentru că se întâmplă adeseori ca trenurile să treacă prin păduri ori savane incendiate.

  Şi ce facem acum, Charlie? Indienii ne-au văzut; vor fi cu ochii în patru.

  Ne văd ei şi acum, dacă stăm aşa profilaţi pe orizontul luminat de flăcări. Ar trebui păcăliţi, să creadă că ne depărtăm. Poate că ne vor lua drept vânători care se grăbesc să-şi anunţe tovarăşii, să-i mobilizeze în ajutorul feroviarilor. O luăm la galop spre miazănoapte, cotim spre răsărit şi, ocolind, ne întoarcem înapoi.

  Sunt de aceeaşi părere, ca să zic aşa. Până la urmă cred că afacerea îi va costa pe indieni câteva urechi bunicele. De altfel tomahawkul dumneavoastră a lucrat frumos adineauri.

  Dar nu i-am omorât! răspunse.

  Cum?! Nu pricep!

  I-am ameninţat cu tomahawkul, şi atâta tot.

  Atâta tot? Păi, sunteţi cu minţile acasă, ori…

  ? Să-l loveşti pe indian cu securea numai aşa, ca să se trezească iar? Înseamnă că o să vă dea iarăşi de furcă.

  Am eu nişte motive. Poate c-ai să înţelegi măcar unul dintre ele.

  Ba n-am să înţeleg nimic, Charlie! Aici, după cum bănuiesc, e vorba de cele două căpetenii. Or, în cazul acesta, nu admit cruţare.

  Mă aflam cândva în mâinile lor. Ar fi putut să mă omoare, dar n-au făcut-o. Iar eu, ca să evadez, am fost nevoit să săvârşesc atunci o nelegiuire. Iată de ce acuma nu mi-am folosit tomahawkul decât pe jumătate.

  Iertaţi-mă, Charlie, dar asta, ca să zic aşa, e o prostie uriaşă! Aş înţelege, mă rog, dacă pe urmă v-ar fi recunoscători. Dar ce-or să-şi spună indivizii? Că Old Shatterhand n-are forţă nici cât să scarpine bine o ţeastă de indian! Să sperăm că focul a reparat greşeala.

  Discutând aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. Bătrâna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinându-se de mustangul meu. În numai câteva minute ajunserăm din nou la linia ferată, cam la o milă depărtare spre est de locul uncie staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi de-a lungul liniei spre locul respectiv.

  Peste tot mirosea a ars şi câmpul era acoperit cu un strat de cenuşă. Vântul o răscolea, o spulbera, îngreuindu-ne respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpâneşti tuşea şi să nu te trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne apropiarăm şi mai mult; îmi încordai privirea şi constatai că indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră aşa cum prevăzusem, de altfel sub vagoane. Zăceau acolo claie peste grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de gloanţele albilor.

  Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, dar efectul avea să fie decisiv.

  Sam, întoarce-te la cai, nu cumva să ni-i fure indienii.

  Pshaw! Sunt mulţumiţi că şi-au găsit adăpost.

  Dar eu am să-i scot de acolo.

  Trăgând în ei?

  Nu.

  Îi împărtăşii planul, iar el dădu din cap satisfăcut.

  Well, Charlie, ideea e cât se poate de fericită, numai că trebuie acţionat repede; nu cumva să vă înşface de picioare în timpul săriturii. Eu am să stau, ca să zic aşa, prin apropiere cu caii, ha-ha-ha…!

  Dăm iama în ei ca bizonul în coioţi.

  Se retrase de-a-ndăratelea, în timp ce eu, lipit de pământ, mă târâi înainte, strângând în dreapta cuţitul, gata de apărare. Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact sub locomotivă.

  Poziţia în care mă aflam, ca şi roţile mari din faţă ale locomotivei mă împiedicau să văd dacă indienii se adăpostiseră şi sub maşină. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi din două sărituri mă cocoţai sus, pe „calul de foc”.

  Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucni un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groază. După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de astă dată înainte.

  Câine! răcni cineva lângă mine şi un ins cu cuţitul în mână încercă să se salte pe locomotivă.

  Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul în piept şi-l dădui de-a berbeleacul.

  Încoace, Charlie! mă auzii strigat. Repede!

  În stânga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu mâna dârlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a doi indieni. Drept înainte, indienii care scăpaseră teferi de sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. De fapt, era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după pârjolul ce bântuise acolo.

  Oprii numaidecât locomotiva şi mă avântai în direcţia fugarilor. Chemarea lui Sam atrase atenţia celor doi indieni care îl împresurau: zărindu-mă, o luară imediat la picior. Eu încălecai şi, într-o clipă, mă şi năpustii pe urmele indienilor. Acţiunea nu era chiar atât de primejdioasă cum s-ar părea; indienii, speriaţi la culme după ce constataseră dispariţia cailor, fugeau care încotro, ca sălbăticiunile surprinse de copoi.

  Deodată îl auzii pe Sam strigând:

  All devils, pe toţi dracii, dar ăsta-i Fred Morgan! Piei, satană!

  Şi îl văzui, în lumina focului care mai ardea la orizont, cum se repede şi dă să-l lovească pe bandit. Dar acesta se feri cu dibăcie şi dispăru în gloata fugarilor.

  Sam dădu pinteni iepei şi dintr-un salt ateriza în mijlocul indienilor. Eu însă nu mai putui urmări acest intermezzo; câţiva roşii se iviră în calea mea şi dură câtva timp până să-i pun pe fugă.

  Nici nu mă mai luai după ei; cursese destul sânge şi eram sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea care nu putea fi decât primejdioasă, imitai tare de tot lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă.

  Feroviarii coborâseră din tren şi, în timp ce mecanicul dădea drumul la aburi, se apucară să-şi caute morţii şi răniţii. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. Când mă văzu, se repezi furios la mine:

  Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi pe indieni? Îi aveam în mână, i-am fi putut decima pe toţi!

  Uşurel-uşurel, domnule! Fiţi bucuros că au plecat, altminteri s-ar fi putut întâmpla să vă judece ei, şi nu invers. Aţi încurcat bine de tot lucrurile!

  Cine a dat foc preriei?

  Eu.

  Aţi înnebunit? Şi m-aţi bruscat şi pe mine! Ştiţi că vă pot aresta şi deferi justiţiei?

  Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l predaţi apoi justiţiei. Sunt foarte curios să văd cum veţi realiza acest lucru.

  Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură.

  N-am gândit aşa, sir! Aţi dat, ce-i drept, cu oiştea în gard, dar îmi place să v-o trec cu vederea.

  Mulţumesc, sir. Ţi se moaie inima, nu alta, când constaţi că puternicii lumii au atât de duioase înclinaţii spre milă şi mărinimie. Şi acum ce aveţi de gând?

  Ce pot face decât să iau măsuri pentru repararea liniei şi să ne continuăm călătoria? Ori e de aşteptat cumva un nou atac?

  Nu cred, sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atât de strălucit gândită şi executată, încât le-aţi tăiat indienilor orice curaj.

  Nu cumva mă luaţi peste picior, sir? Asta v-o interzic cu toată seriozitatea! Nu e vina mea că erau atât de mulţi şi atât de pregătiţi în vederea atacului nostru.

  Vă prevenisem doar că ogellallaşii ştiu să-şi folosească excelent armele. Uitaţi-vă: din cei şaisprezece feroviari plus douăzeci de militari ai dumneavoastră, au căzut nu mai puţin de nouă. Răspunderea nu e a mea. Şi dacă judecaţi faptul că numai eu şi camaradul meu, adică doi inşi, am pus pe fugă întreaga ceată, atunci veţi deduce cum ar fi mers lucrurile în cazul că m-aţi fi ascultat pe mine şi n-aţi fi acţionat după capul dumneavoastră.

  Omul parc-ar fi vrut să se ia în colţ cu mine, dar între timp se apropiaseră şi alte persoane care îmi dădură dreptate. De aceea îmi vorbi mai potolit:

  Rămâneţi aici până plecăm?

  Se-nţelege! Un adevărat westman nu face lucrul pe jumătate. Apucaţi-vă de treabă; aprindeţi câteva focuri, ca să aveţi lumină, vreascuri sunt aici destule. Rânduiţi şi santinele pentru cazul puţin probabil că roşii ar mai reveni.

  N-aţi vrea să preluaţi sarcina, sir?

  Care?

  Securitatea.

  Nici nu mă gândesc! Am făcut şi aşa destule; pe mine mă pândesc noi primejdii şi eforturi, în timp ce pe dumneavoastră vă aşteaptă un trai confortabil. De altfel, talentul dumneavoastră strategic vă va ajuta să organizaţi straja în condiţii optime.

  Dar ochii şi urechile noastre sunt mai puţin agere ca ale dumneavoastră!

  Încordaţi-le, sir, încordaţi-le! Atunci veţi vedea şi auzi ca şi mine. Am să v-o dovedesc numaidecât. Oameni buni, ia tăceţi şi ascultaţi! Auziţi ceva în stânga noastră?

  Da. Se aude un călăreţ, un roşu, desigur.

  Pshaw! Credeţi că un indian ar face atâta zgomot, dac-ar vrea să vă surprindă? Acesta e camaradul meu şi vă sfătuiesc serios să-l primiţi cu toată politeţea. Sans-ear nu ştie de glumă.

  Era într-adevăr Sam. Descălecă de pe Tony a lui şi făcu o mutră de parc-ar fi vrut să sugrume toată omenirea.

  Mi-ai auzit semnalul? îl întrebai.

  Confirmă scurt din cap şi se adresă şefului de tren:

  Dumneavoastră sunteţi autorul acestor frumoase planuri strategice?

  Eu răspunse acesta cu o candoare care mă făcu să-mi stăpânesc cu greu râsul.

  Well, sir, atunci primiţi complimentele mele. În orice caz, bătrâna mea Tony are mai multe grăunţe în cap. Aveţi şanse să faceţi carieră. S-ar putea să vă aleagă chiar preşedinte, mai ştii…

  Stai, Tony, mă-ntorc imediat!

  Bravul funcţionar rămase perplex. Nu ştia ce să răspundă. Şi chiar dac-ar fi găsit un răspuns, tot n-ar mai fi avut cui să-l adreseze. Sans-ear dispăruse în întunericul nopţii. Mă întrebam, fireşte, ce anume îl scosese în aşa măsură din pepeni pe bunul meu Sam şi nu vedeam altă pricină decât acel Fred Morgan care era, desigur, una şi aceeaşi persoană cu banditul alb pe care îl îmbrâncisem de pe locomotivă. Îmi puteam lesne imagina încotro se dusese acum Sam. L-aş fi urmat şi eu, dar până să plec, Sam se şi întoarse iarăşi printre noi. Mă aşezai, urmărind preparativele în curs pentru repararea liniei ferate. Sam se aşeză alături. Nu se calmase deloc. Dimpotrivă, era şi mai furios.

  Ei, încercai să-l trag de limbă.

  Ce, ei? se răsti dânsul.

  Morţi?

  Care morţi? Ridicol! Cum să moară coşcogea căpetenii indiene, când abia îi gâdilaţi la ceafă ca şi cum i-aţi apăra de muşte! Aţi auzit ce i-am spus adineauri şefului de tren?

  Ce?

  Că Tony a mea are mai multe grăunţe în cap!

  Şi? Zi-i înainte!

  Judecaţi singur! Tony, de pildă, i-ar fi pocnit pe alde Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru definitiv! Nu i-ar fi mângâiat, ca să zic aşa. S-au dus!

  E mai bine.

  Cum?! Zău că-mi vine să vă plâng de milă! Să-ţi scape nişte tâlhari ca ăştia când poţi să-i scalpezi?!

  Ţi-am mai arătat o dată motivele mele, aşa că lasă, te rog, comentariile. Mai bine spune-mi ce te-a enervat într-atât?

  Well! Ştiţi peste cine am dat?

  Fred Morgan.

  Da! De unde ştiţi?

  Chiar de la dumneata. Doar l-ai strigat pe nume după ce l-ai recunoscut.

  Aşa? Habar n-am. Dar ştiţi cine-i bestia?

  După această expresie ca şi după furia ce-l stăpânea, o bănuială îmi trecu prin minte:

  Nu cumva e asasinul soţiei şi copilului dumitale?

  Fireşte, cine altul?!

  Asta-i grozav! exclamai, sărind de la locul meu. E formidabil! L-ai prins?

  Mi-a scăpat, canalia! A fugit peste munţi şi văi. Of, mi-aş smulge urechile dacă le-aş mai avea.

  Dar te-am văzut cum te năpusteai după el călare, în mijlocul indienilor.

  N-a ieşit nimic. Mi-a tras clapa. Nici n-am mai dat de el! Poate s-a lipit de pământ şi am trecut peste el din geana calului.

  Dar fie ce-o fi, tot îl găsesc! Ei n-au cai, merg pe jos. Ne putem lua după urmele tălpilor.

  Grea treabă! Ce-i drept, urmele unui alb pot fi uşor deosebite, dar cine ştie dacă Morgan nu e atât de viclean, încât să imite călcătura indienilor? Şi, afară de asta, crezi că terenul e destul de moale peste tot pentru ca urmele să fie vizibile?

  Aşa e, Charlie, dar altă soluţie nu văd…

  Băgai mâna în buzunar şi scosei cele două pungi şi hârtiile pe care le găsisem în şaua banditului.

  Poate că e aici vreun semn care să ne arate calea. Desfăcui pungile. Chiar lângă noi mai ardea unul din focuri şi la lumina lui desluşii conţinutul pungilor.

  Pietre scumpe, diamante! exclamai în culmea surprizei. Sam dragă, ţin în mâinile mele o avere formidabilă!

  De unde avea tâlharul diamantele şi cum de venise cu ele în sălbăticia savanei? Pe cale cinstită nu putea să le fi agonisit, aista era clar. Şi era de datoria mea să-l caut pe adevăratul lor stăpân.

  Diamante? ‘s death, să leşini, nu alta! Ia să le văd! De când sunt n-am avut, ca să zic aşa, norocul să-mi cadă în mâini o astfel de comoară!

  Diamante de Brazilia constatai, întinzându-i-le. Uită-te şi dumneata.

  Hm, ciudată făptură e omul, ca să zic aşa! În fond, astea nu sunt decât nişte sărmane pietre, nici măcar metal mai acătării. Aşa-i, Charlie?

  Cărbune, şi atâta tot.

  Cărbune, fie şi cocs, mi-e indiferent. Eu, unul, n-aş da pe ele nici măcar rabla mea de puşcă. Şi ce-aveţi de gând cu mizeriile astea?

  Le restituim stăpânului lor.

  Şi cine-i acela?

  De unde să ştiu? Să sperăm că voi afla. O pagubă atât de serioasă nu se suportă în tăcere; se publică în toate ziarele.

  Ha-ha-ha-ha! Vasăzică, ar trebui să comandăm chiar mâine un ziar, să ne abonăm, aşa-i?

  Posibil să găsim altă cale; s-ar putea să găsim chiar în hârtiile astea vreun indiciu.

  Atunci căutaţi!

  Aşa şi făcui. Despăturind hârtiile, găsii două hărţi foarte clare ale Statelor Unite şi o scrisoare fără plic, cu următorul text: „Calverston, în Dragă tată!

  Am nevoie de tine; vino cât mai repede, indiferent dacă lovitura cu pietrele ţi-a reuşit ori ba. Vom fi bogaţi în orice caz. Pe la mijlocul lui august mă găseşti la Sierra Blanca, acolo unde Rio Pecos trece printre Skettel-Pik şi Head-Pik. Restul îţi voi comunica verbal.

  Al tău, Patrik”

  Colţul unde fusese data era rupt, deci nu puteam stabili vechimea scrisorii. I-o citii şi lui Sam.

  Behold! Ia te uită! făcu acesta după ce terminai. Se potriveşte, ca să zic aşa. Pe fiul lui îl cheamă Patrik. Şi chiar ăştia doi mi-au scăpat din zece câţi erau! Ia mai citiţi o dată: cum le spune la cei doi munţi?

  Skettel-Pik şi Head-Pik.

  Îi cunoaşteţi?

  Puţin. Am călătorit odată de la Santa Fé spre Munţii Órganos şi, aflând că la Sierra Blanca şi Sierra Guadelupa s-ar găsi urşi, m-am abătut până acolo.

  Cunoaşteţi şi Rio Pecos?

  Foarte bine.

  Atunci sunteţi omul potrivit. Tot aveam noi de gând să trecem în Texas şi în Mexic. N-ar fi mare lucru să o cotim niţeluş spre dreapta. De altminteri, mă cam ispitea să dau o raită prin locurile alea. Bănuiam, nu ştiu cum, că acolo am să mă pot uita în ochii lor. Ei, şi acum, când au avut bunătatea să-şi divulge adresa, dobitoc aş fi să nu le ofer prilejul ca să-l admire pe Sans-ear călare pe Tony. Veniţi şi dumneavoastră dacă mâine dimineaţă nu dăm de urma lui Morgan?

  Fireşte. Am şi eu interesul să-l prind. Cine altul mi-ar putea indica persoana căreia îi aparţin diamantele?!

  Atunci băgaţi-le în buzunar şi hai să vedem ce fac feroviarii!

  Urmându-mi sfatul, şeful de tren rânduise santinelele. Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Câte unii ne iscodeau, neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră.

  După ce ne ridicarăm de jos, câţiva se apropiară de noi ca să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră situaţia mai bine decât şeful trenului. Voind să-şi arate recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti, îi rugai să ne vândă pulbere, plumb, tutun, pâine şi chibrituri din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecât prin bagaje, oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. De plată nici nu voiau să audă şi nici nu era cazul să insist.

  Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei; uneltele fură strânse şi şeful de tren veni spre noi întrebând:

  Nu urcaţi şi dumneavoastră, domnilor? Vă duc cu plăcere până unde doriţi.

  Mulţumim, sir. Nu plecăm.

  Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre cele întâmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste; veţi fi, fără îndoială, răsplătiţi.

  Foarte amabil din partea dumitale, sir, însă banii nu ne-ar folosi la nimic. Nu mai rămânem în aceste locuri.

  Şi trofeele? Cine le ia?

  După legile savanei, toate lucrurile celui învins aparţin învingătorului.

  Adică nouă! Prin urmare, luăm totul. Puneţi mâna, domnilor! Să ne alegem măcar cu câte o amintire din bătălia de azi.

  Dar Sam interveni:

  Binevoiţi, sir, de-mi arătaţi şi mie pe indianul ucis de dumneavoastră!

  Nu înţeleg răspunse omul.

  Vreau să spun că, dac-aţi omorât vreun indian, îi puteţi lua lucrurile, altminteri nu.

  Sam, lasă-le plăcerea căutai eu să-l temperez. Nouă şi aşa nu ne trebuiesc asemenea fleacuri!

  Dacă vreţi dumneavoastră, fie! Însă de scalpuri, domnilor, nu se atinge nimeni!

  Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu dumneavoastră adăugai eu. E o datorie.

  Această dorinţă a mea trebuia, fireşte, împlinită. Indienii omorâţi fură scotociţi bine de tot, îi se luară armele şi celelalte lucruri. Apoi albii care căzuseră în luptă fură urcaţi într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni pufăind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab al roţilor şi rămaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi tăcută.

  Şi acum, Charlie? întrebă Sam.

  Să tragem un pui de somn.

  Nu credeţi că indienii s-ar putea întoarce, acum că „vitejii” s-au dus?

  Nu cred.

  Tare mă tem ca Fred Morgan să nu revină la faţa locului, să-şi caute calul şi diamantele!

  Posibil, dar nu cred că va veni. Cine mai speră să regăsească un cal fugit de spaima focului? Şi, în plus, Morgan al dumitale ştie că în afara celor din tren se mai află aici şi alţii, de care trebuie să se ferească pentru a nu da de dracu’.

  Banditul, m-a recunoscut şi m-ar mira să nu încerce a mă găuri niţeluş cu plumbul sau cu cuţitul.

  Rămâne de văzut. Oricum, pentru astăzi putem fi liniştiţi. E bine, totuşi, să ne depărtăm de calea ferată, atât cât să avem siguranţa că nu vom fi tulburaţi.

  Well, să plecăm!

  Încălecarăm amândoi şi făcurăm aproximativ o milă spre nord. Acolo priponirăm caii şi ne culcarăm, înfăşuraţi în pături.

  Eram tare ostenit. Somnul mă fură numaidecât şi mi se păru apoi că aud prin vis zgomotul unui tren trecând dinspre est spre vest; dar nu mă trezii decât pe jumătate şi somnul mă cuceri pe deplin.

  Când mă deşteptai şi mă dezvelii, abia se crăpa de ziuă. Totuşi Sam era în picioare şi trăgea tacticos dintr-o ţigară de foi primită în ajun.

  Good morning, Charlie! Cam diferă buruiana asta do ţigările „patent” pe care le „fabricaţi” sub şa. Aprindeţi un trabuc şi hai să ne apucăm de treabă. Până nu găsim apă, trebuie să renunţăm la dejun.

  Numai de-am da mai repede de un izvor! Mi-e de cai mai cu seamă. În definitiv, pot să fumez şi călare.

  Aprinsei ţigara şi îmi dezlegai mustangul.

  Încotro apucăm, Sam?

  Călărim în spirală până la locul unde a staţionat trenul. Astfel nu vom scăpa din vedere nici o urmă.

  Dar nu mergem alături.

  Bineînţeles, lăsăm o distanţă între noi. Haide!

  Iniţial, cenuşa fină a ierbii păstrase foarte vizibil urmele ogellallaşilor fugari; însă vântul din timpul nopţii le ştersese aproape cu totul. Ajunserăm astfel la locul convenit fără să fi obţinut nici un rezultat.

  Aţi descoperit ceva, Charlie? se interesă Sam.

  Nimic.

  Nici eu. Să-l ia dracu’ de vânt! Se trezeşte tocmai atunci când nu trebuie. Dacă n-aţi fi găsit scrisoarea, habar n-am fi avut acum încotro s-o luăm.

  Ei, să pornim atunci spre Rio Pecos!

  Well! Numai să le spun mai întâi indienilor cui datorează petrecerea de aseară.

  În timp ce descălecai, lungindu-mă apoi pe rambleu, Sam se dedică operei la care eu nu voiam să particip: peste puţin, indienii morţi zăceau înşiraţi unul lângă altul, cu urechile tăiate şi vârâte în propriile lor mâini.

  Gata, mergem! rosti Sam. Ne aşteaptă drum lung până la cea mai apropiată sursă de apă; sunt curios cine rezistă mai bine: mustangul dumneavoastră, sau bătrâna mea Tony?

  Tony a dumitale nu duce în spinare greutatea ce o duce mustangul meu.

  Well, Charlie, ceva mai puţin hoit; în schimb, mai multă minte. Eu, omule, n-am nici o vină că mi-a scăpat Fred Morgan; dar că dumneavoastră nu i-aţi şters de pe faţa pământului pe cei doi şefi indieni, asta n-am să v-o iert, ca să zic aşa, decât dacă-mi ajutaţi să-l prind pe Morgan!

  Capitolul II Tâlharii pustiului.

  Între Texas, Arizona, New-Mexico şi teritoriul indienilor sau, altfel spus, între ramificaţiile munţilor Ozark, începând de la Sierra Guadelupa superioară şi inferioară şi prelungindu-se către munţii Gualpa înconjurată de înălţimile ce mărginesc cursul superior al lui Rio Pecos şi izvoarele lui Red River, Sabine, Trinidad, Brazos şi Colorado se află o nesfârşită întindere de pământ pe care am putea-o denumi „Sahara Statelor Unite”.

  Terenurile pustii, aride, acoperite cu nisip arzător, alternează cu aglomerări de stânci golaşe, fierbinţi, incapabile să ofere o existenţă măcar efemeră unei vegetaţii cât de sărăcăcioase. Brutal şi fără tranziţie, frigul nopţii înlocuieşte dogoarea din timpul zilei. Nici un „gebel” deal singuratic, nici un petic de verdeaţă nu întrerupe, ca în Sahara, acest deşert mort şi uniform; nici o fântână măcar, darnică şi tăcută, nu vesteşte apropierea vreunei oaze cât de mici; până şi stepa, care face de obicei trecerea de la ţinuturile muntoase, bogat împădurite, la sălbătăcia fără viaţă, lipseşte aici cu desăvârşire, iar moartea se arată pretutindeni în nuda ei grozăvie. Doar ici şi colo nu se ştie prin ce miracol răsare şi trăieşte câte un boschet însingurat de „mezquito”, ca o ironie pentru ochiul dornic de verdeaţă. Şi tot atât de surprinzător, întâlneşti pe alocuri un soi de cactuşi sălbatici, în câte un singur exemplar, sau îngrămădiţi pe suprafeţe întinse, fără să-ţi poţi explica enigma existenţei lor. Dar nici „mezquito”, şi nici cactuşii nu oferă o privelişte plăcută, reconfortantă; culoarea lor e un galben-murdar şi forma deloc simpatică; sunt acoperiţi cu o crustă groasă de nisip şi vai de animalul pe care un călăreţ imprudent l-ar vârî într-o asemenea insulă de cactuşi! Ghimpii cu vârful subţire ca firul de păr şi tare ca sârma de oţel îi rănesc într-atât picioarele, încât nu mai poate alerga nicicum. Călăreţul e nevoit să-l abandoneze, şi calul dacă nu e împuşcat pe loc va pieri de o moarte cumplită.

  Cu toate grozăviile acestui deşert, omul a cutezat totuşi să-l înfrunte. Şosele îl străbat până sus, către Santa Fé, şi fortul Union, sau dincolo, spre Paso del Norte, ca şi în jos, către fertilele prerii şi păduri din Texas. Dar denumirea „şosea” nu trebuie să ne ducă cu gândul la construcţiile de acest fel din lumea civilizată. E drept că mai trece pe-acolo câte un vânător sau cercetaş, vreun grup de aventurieri îndrăciţi sau o ceată dubioasă de indieni. Străbătând în mare grabă deşertul, mai scârţâie prin pustietatea dezolantă câte un car cu boi, mişcându-se în pas de melc; dar un drum propriu-zis nu există, nici măcar acele făgaşuri răsfirate la câte un sfert de oră depărtare unul de altul, cum se găsesc în bărăganul din Lüneburg sau în nisipăria brandemburgheză. Călătorul, călare sau pe jos, îşi taie drum atâta vreme cât întâlneşte puncte de reper către ţinta propusă. Dar treptat, aceste indicii naturale dispar chiar şi pentru ochiul cel mai ager; de aceea s-a luat măsura ca, de aci înainte, drumul să fie însemnat cu pari înfipţi în pământ din loc în loc.

  Totuşi pustiul îşi cere victimele, care, ţinând seama de suprafaţa regiunii, sunt mult mai numeroase şi mai greu încercate decât cele pe care le reclamă ca tribut Sahara şi platourile din nordul Asiei. Cadavre omeneşti, stârvuri de animale, resturi de şei, care sfărâmate şi alte asemenea mărturii risipite în drum povestesc în graiul lor mut istorii lugubre pe care, chiar dacă urechea nu le aude, ochiul le desluşeşte cu atât mai uşor. Şi sus, în văzduh, plutesc vulturii negri, urmărind cu o răbdare teribilă orice semn de viaţă pe pământ, ca şi cum ar şti că prada le e asigurată, neavând nici o şansă de scăpare.

  Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii teritoriilor învecinate îi dau tot felul de nume, când englezeşti, când franţuzeşti, când spaniole; dar cel mai răspândit, până departe, e Llano Estaccado, ceea ce înseamnă „Ţinutul marcat” referire la parii care indică drumul.

  Venind dinspre izvoarele lui Red River şi îndreptându-se spre Sierra Blanca, doi oameni înaintau încet, pe nişte cai frânţi de oboseală. Bietele animale slăbiseră aproape până la os şi arătau ca nişte păsări rebegite, gata să piară peste noapte în colivia lor. Poticnindu-se la fiece pas, abia îşi târau ciolanele; te aşteptai ca din clipă în clipă să se prăbuşească. Aveau ochii injectaţi, roşii ca sângele; limba le atârna uscată şi, cu toată arşiţa cumplită a zilei, nici strop de sudoare nu răsărea pe trupurile lor sfârşite; la zăbale nici urmă de spumă semn că în afara sângelui îngroşat, organismul nu mai dispunea de nici o rezervă de lichid din cauza fierbinţelii.

  Caii aceştia erau Tony şi mustangul meu; aşadar, călăreţii nu puteau fi alţii decât Sans-ear şi cu mine.

  De cinci zile călăream prin Llano Estaccado, găsind cu mare greu, ici şi colo, câte un firicel de apă; iar acum, cât vedeai cu ochii, totul era uscăciune şi mă gândeam cât de practică s-ar dovedi introducerea în acest ţinut a unor cămile. Abia acum înţelegeai într-adevăr tâlcul versurilor lui Uhland: „Şi caii-s flămânzi, lihniţi peste poate, Mai să-i care stăpânul în spate”.

  Dar performanţa din ultimul vers, chiar dacă îndeobşte ar fi fost posibilă, nu ne ispitea deloc în condiţiile date: călăreţii erau exact în aceeaşi jalnică stare ca şi caii lor. Sam, chinuit de sete, se mai ţinea ca prin minune în spinarea iepei sale; gura-i căscată, privirea fixă, aproape neînsufleţită, vestea apropierea unei totale apatii. Mie pleoapele îmi atârnau grele, ca de plumb; de uscat ce-mi era gâtlejul, nici nu mai încercam să vorbesc; parcă orice sunet, cât de slab, mi l-ar fi rănit, zgâriat, spart. Prin vine părea că-mi curge metal topit. Presimţeam că nu va mai dura nici un ceas şi ne vom prăbuşi leşinaţi de pe cai.

  A… pă! gemu Sam.

  Îmi ridicai anevoie capul. Ce-aş fi putut să-i răspund? Tăcui.

  Deodată calul meu se poticni şi rămase aşa, nemişcat, îmi dădui toată osteneala să-l urnesc din loc, dar în zadar. Bătrâna Tony îi urmă şi ea exemplul.

  Să descălecăm! îndrăznii să rostesc, şi fiecare silabă îmi provocă o durere cumplită în gât. Ai fi zis că pe traiectul glasului, de la plămâni la buze, mă înţepau o mie de ace.

  Coborâi de pe cal, îl apucai de dârlogi şi pornii înainte, clătinându-mă; calul, eliberat de povară, mă urmă încet. Sam, şi mai istovit decât mine, abia de-şi mai trăgea Rosinanta după el. Era pur şi simplu zdrobit şi ameninţa să cadă la fiece pas.

  Făcurăm astfel, cu chiu cu vai, cam o jumătate de milă, până auzii îndărătul meu un suspin prelung. Întoarsei capul. Bunul meu Sam zăcea în nisip, cu ochii închişi. Mă apropiai şi mă aşezai lângă el în tăcere. Cuvintele nu puteau să schimbe nimic.

  Aşadar, acesta să-mi fie sfârşitul, popasul final al peregrinărilor mele? Căutam să mă gândesc la părinţi, la fraţii şi surorile mele din depărtata Germanie, să-mi adun gândurile într-o rugă dar nu era chip. Creierul parcă-mi fierbea în cap. Căzusem amândoi victima unei teribile viclenii care costase înaintea noastră nenumărate vieţi.

  De la Santa Fé şi trecând prin Paso del Norte coboară adeseori în grupuri căutătorii de aur, cărora soarta le-a fost prielnică şi care se întorc spre est cu agonisita lor din minele şi zăcămintele Californiei. Ei sunt obligaţi să străbată Llano Estaccado şi tocmai aici îi aşteaptă marile primejdii care nu sunt legate doar de condiţiile specifice ale climei şi ale terenului. Oameni fără noroc în căutarea aurului şi care au pierdut gustul muncii cinstite, tot soiul de indivizi suspecţi, decăzuţi, de care Estul se leapădă, reprezentanţi ai tuturor viciilor, se trag încoace, către hotarul lui Estaccado, adulmecându-i pe căutătorii de aur. Cum însă aceştia din urmă sunt îndeobşte bărbaţi puternici, curajoşi, căliţi într-o mulţime de bătălii, nu e deloc uşor să-i înfrunţi făţiş. De aceea tâlharilor le-a trecut prin cap o idee cât se poate de crudă şi mişelească: ei scot parii de la locul lor şi-i înşiră pe o direcţie falsă, rătăcindu-i astfel pe călători, înfundându-i în cea mai primejdioasă parte a pustiului şi condamnându-i la moarte prin epuizare. Pe urmă, fireşte că le vine uşor să-şi prade fără osteneală şi risc victimele, ale căror oseminte albesc întinsul dezolant al deşertului, în timp ce familiile îi tot aşteaptă zadarnic până la capătul vieţii, neştiind nici cum, nici unde au dispărut.

  Noi urmaserăm lungă vreme, încrezători, drumul marcat de aceşti pari şi abia în ziua aceea către prânz, ne dădurăm seama că apucasem o direcţie greşită. Nu ştiam când anume ne-am abătut de la drumul adevărat; de aceea n-avea rost să ne întoarcem, cu atât mai mult ca cât în situaţia noastră desperată orice minut era foarte preţios. Sam era cu totul sfârşit, nu mai putea merge; iar eu cu maximă încordare poate că aş fi reuşit să mai străbat o milă. Era clar: intrasem de vii în mormânt. Numai o întâmplare fericită ne-ar fi putut salva. Şi asta cât mai repede.

  Deodată răsună în văzduh un ţipăt puternic şi răguşit. Mă uitai în sus şi zării un vultur care, după toate aparenţele, se ridicase tocmai atunci de la pământ, nu departe de noi. Pasărea zbura în cerc deasupra capetelor noastre, ca şi cum ar fi descoperit o pradă sigură. Trebuia să se afle prin preajmă vreo victimă a pustiului sau a stakemen-ilor, cum sunt denumiţi aceşti tâlhari din Estaccado, care mută indicatoarele. Îmi rotii privirea în jur, pentru a descoperi o cât de mică urmă.

  Deşi arşiţa soarelui şi febra îmi urcaseră sângele la cap de vedeam totul ca prin ceaţă, totuşi observai la vreo mie de paşi depărtare nişte umbre care nu puteau fi nici bolovani, nici movile de pământ. Apucai puşca şi căutai să mă apropii de ele.

  Nu făcusem nici jumătate de drum, când zării un număr de trei coioţi şi, ceva mai încolo, câţiva vulturi. Fiarele stăteau în jurul unui trup pe care nu-l desluşeam decât foarte vag. Trebuie să fi fost vreun animal sau un om încă viu, altminteri făpturile acestea lacome şi-ar fi sfâşiat de mult prada. Oricum, descoperirea îmi dădu o rază de speranţă, deoarece coioţii, neputând rezista mult timp fără apă, nu cutează să se afunde prea adânc în pustiu. Când să mă apropii şi mai mult, ca să văd cine-i victima, un gând mă fulgeră şi-mi dusei repede puşca la ochi.

  Nu lipsea mult să ne dăm sufletul, mai ales din cauza lipsei de apă. Oare sângele acestor animale n-ar fi putut să ne potolească setea cât de cât? Eram grozav de slăbit, şi frigurile mă zgâlţâiau de nu-mi puteam stăpâni arma. Mă lăsai la pământ şi-mi rezemai cotul de genunchi, ca să pot ochi cu mai multă siguranţă.

  Trăsei două focuri la rând şi doi coioţi se prăbuşiră în nisip; acest succes mă făcu să-mi uit slăbiciunea; dădui fuga într-acolo. Pe unul din lupi îl nimerisem în cap, dar a doua oară trăsesem atât de şcolăreşte, încât, dac-aş fi făcut abstracţie de situaţia în care mă găseam, m-aş fi ruşinat până la sfârşitul zilelor mele. Glontele zdrobise labele dinainte ale fiarei, care urla şi se zvârcolea pe nisip.

  Îmi scosei cuţitul şi, tăindu-i primului coiot artera de la gât, îi sorbii sângele cu nesaţ, de parc-ar fi fost vorba de nectar zeiesc. Apoi umplui plosca de piele pe care o purtam la brâu şi mă apropiai de victima care zăcea în nesimţire. Era un negru. Când îmi aruncai ochii asupra chipului său întunecat şi plin de noroi, cât pe-aci să scap plosca din mână.

  Bob!

  Auzindu-se chemat, nenorocitul întredeschise pleoapele.

  Apă! gemu el.

  Îngenuncheai, îl aşezai în capul oaselor şi-i dusei plosca la gură.

  Bea!

  Uscăciunea din gât nu-i permitea să înghită decât cu mare greutate. Dură mult timp până reuşi să bea greţosul lichid. Apoi omul se lăsă din nou pe spate.

  În sfârşit, trebuia să mă îngrijesc şi de Sam. Luasem anume mai întâi sângele coiotului mort, căci s-ar fi scurs mai repede decât al celui rănit.

  Acum mă apropiai de acesta din urmă. Deşi dădea să mă muşte, totuşi nu-l omorâi. Înşfăcându-l de ceafă, îl târâi până la Sans-ear. Acolo îl ghemuii sub mine, ca să nu mişte, şi-i tăiai vâna.

  Bea de-aici, Sam!

  Sărmanul zăcuse într-o apatie totală; dar acum se însufleţi brusc:

  Să beau? Oh!

  Apucă grăbit plosca şi o goli dintr-o răsuflare. I-o umplui din nou. Sam bău iarăşi până la fund.

  Brrr, sânge! Ptiu! Dar e mai bun decât s-ar crede! Sorbi şi ultimele picături, apoi se ridică în picioare.

  Al treilea coiot, care la început îmi scăpase, reveni între timp şi, fără să ţină seama de vecinătatea lui Bob, sfâşia hoitul tovarăşului său ucis. Îmi încărcai din nou puşca, mă apropiai cu precauţie şi-l doborâi dintr-un foc. Cu sângele acestuia reuşii să-l întremez pe Bob şi să-l pun pe picioare.

  I se întâmplă uneori călătorului să dea în chip cu totul neaşteptat peste un cunoscut al său. O astfel de întâlnire era aceasta cu negrul Bob, pe care îl cunoşteam foarte bine. Poposisem câteva zile în casa stăpânului său, giuvaergiul Marshall din Louisville, şi îl îndrăgisem atunci pe slujitorul acesta credincios şi mereu bine dispus. Cei doi fii ai giuvaergiului luaseră parte împreună cu mine la o vânătoare în munţii Cumberlan şi mă însoţiseră până la Mississippi. Erau amândoi nişte flăcăi admirabili, a căror companie îmi fusese foarte plăcută. Cum de-a ajuns bătrânul Bob tocmai aici, în Llano Estaccado?

  Ţi-e mai bine? îl întrebai.

  Oh, bine, foarte bine!

  Abia când se ridică în picioare, păru să mă recunoască:

  Massa Charlie? Mare, extra vânător? Oh, nigger Bob foarte bucuros; massa Charlie salvează massa Bern’. Altfel mort de tot.

  Bernard? Unde se află?

  Negrul privi în jurul lui şi arătă cu mâna către sud:

  Oh, unde sunt massa Bern’? Acolo sunt! Nu, nu, acolo… sau dincolo…

  Vorbind astfel, se învârtea în jurul propriei sale axe, arătând în toate direcţiile. Bravul Bob nu ştia nici el în ce parte se afla tânărul massa.

  Şi ce caută Bernard aici, în Llano Estaccado?

  Ce căutăm! Bob nu ştim. Bob n-ai văzut massa Bern’. Bob plecat cu alţii massa.

  Cu cine anume?

  Oameni vânător, negustor este Bob nu ştim bine!

  Şi încotro se ducea Bernard?

  La Californ’, la Francisco, la massa Allan tânăr.

  Vasăzică, Allan e la San Francisco?

  Acolo este. Cumpără mult aur pentru massa Marshall. Dar massa Marshall aur nu mai trebuie, fiindcă mort.

  Cum, a murit Marshall? întrebai, mirat, ştiind că bijutierul fusese încă în plină putere.

  Nu boală mort. Ucis bandit!

  Ucis? exclamai mişcat. Cine-i criminalul?

  Bob nu ştim, nimeni nu ştim. Bandit noaptea înfipt cuţit la inima lui massa Marshall şi luat tot, pietre, giuvaer, aur. Cine ucigaş şi unde plecat nu ştim nimeni, nici şerif, nici judecător, nici massa Bern’, nici Bob.

  Când s-a petrecut crima?

  Trecut cinci luni. Massa Bern’ rămânem sărac. Massa Bern’ scris massa Allan la Californ’ şi n-ai primit răspuns. De aceea mers singur Californ’, căutăm massa Allan.

  Era, în orice caz, o ştire lugubră. Un act bestial pusese capăt fericirii acestei familii de oameni cumsecade, frânsese viaţa tatălui şi aruncase în sărăcie pe cei doi fii ai săi. Să fi dispărut oare cu acest prilej toate nestematele şi giuvaerurile? Gândul mă duse imediat la diamantele pe care le găsisem în şaua lui Fred Morgan şi le purtam încă la mine. Dar ce să-l fi mânat pe asasin de la Louisville până aici, în prerie?

  De unde veneaţi? continuai să-l descos pe Bob.

  De la Memphis spre fort Smith, apoi peste munţi la Preston. Bob mers în căruţă, pe jos, pe cal până la pustiu Estaccad unde nimeni nu găsim apă. Cal şi Bob obosit: sete mare ca Mississippi. Bob căzut de pe cal şi cal plecat şi Bob rămas jos. Mult suferit Bob şi mort de sete dacă nu venit massa Charlie, dat băut sânge. Oh, massa, salvaţi massa Bern’ şi Bob iubeşte cât lume şi pământ!

  Era o dorinţă pe care nu prea vedeam să i-o pot îndeplini. Pe ce se întemeia însă speranţa negrului? Nu ştiam. Eu, unul, nu-i puteam făgădui nimic. Îl întrebai:

  Câţi oameni eraţi?

  Mult, foarte mult. Nouă massa şi Bob.

  Şi unde voiaţi să ajungeţi mai întâi?

  Asta Bob nu ştim. Bob călărit la urmă, nu auzit vorba la massa.

  Văd că ai cuţit şi sabie. Eraţi înarmaţi cu toţii?

  Mult puşti, carabin’, cuţit, pistol, revolver.

  Cine vă conducea?

  Un massa Williams.

  Caută de-ţi aminteşte unde eraţi când ai căzut de pe cal.

  Asta nu putem. Acolo sau dincolo, nu ştim.

  Când s-a întâmplat, cam la ce oră?

  Aproape seara. Oh, acum Bob amintim: massa Bern’ călărit faţa la soare când Bob căzut.

  Bine! Te poţi ţine pe picioare?

  Bob poate fugim cum cerbul. Bun leac sânge la sete, bun.

  Într-adevăr, neobişnuita băutură mă înviorase şi pe mine, alungându-mi febra din trup. Sam, care stătuse alături, parcă se întrema şi el. Când se apropie de noi ca să asculte discuţia, arăta cu mult mai bine. În mai puţin de cinci minute se limpezise la faţă.

  Mă gândeam acum că Bernard şi însoţitorii lui trebuie să fi fost la fel de istoviţi ca şi noi, altminteri tânărul Marshall nu l-ar fi lăsat în părăsire pe servitorul său devotat.

  Poate că setea şi febra să-l fi măcinat într-atât încât nu mai era stăpân pe propriile sale gânduri. Ultimul răspuns al negrului mă făcu să presupun că Bernard se îndrepta, ca şi noi, spre vest. Dar cum să-l ajung, ce sprijin săi dau, când noi înşine aveam nevoie de ajutor, iar caii erau total epuizaţi?

  Chibzuiam în toate felurile şi, deşi eram aproape convins că grupul încă nu se depărtase prea mult, nu găseam vreo soluţie salvatoare. Totuşi cum se face că nu se zărea nici o urmă?

  Mă adresai lui Sam:

  Rămâi aici, la cai. Poate că-şi revin între timp, să mai poată face măcar o milă. Dacă nu mă întorc până în două ore, vii pe urmele mele.

  Well, Charlie! Departe tot n-ai să ajungi. Înghiţitura asta de suc, ca să zic aşa, nu poate să ne ţină prea mult.

  Se-nţelege că, după atâta vreme de când ne cunoşteam, trebuia să-i părăsim, în sfârşit, pe „dumneavoastră” şi pe „dumneata” în favoarea lui „tu”.

  Cercetai terenul şi constatai că, de la punctul unde zăcuse Bob, urmele paşilor săi duceau către miazănoapte. Mergând pe acest traseu, descoperii peste puţin o grămadă de urme de copite. Zece cai îşi continuaseră de aici drumul spre vest. Aici bietul Bob căzuse epuizat, fără să-l observe nimeni. Probabil că rămăsese încă mai demult în urma grupului. Cercetând mai departe, semnele îmi confirmară acest lucru. Calul lui Bob abia se mai târâse în urma celorlalţi. Se părea însă că şi restul cailor ajunseseră la extenuare. Animalele înaintaseră cu şovăieli şi poticneli. Din loc în loc, călcătura era strâmbă, pe muchia copitei.

  Datorită acestui fapt, urmele se întipăriseră foarte clar, mă orientam deci fără osteneală şi înaintam destul de repede. Spun „repede” fără să exagerez cu nimic. Nu-mi dau seama dacă băutura aceea scârboasă sau poate grija pentru soarta lui Bernard îmi dăruise puteri neaşteptate.

  Să tot fi mers aşa preţ de o milă, când observai nişte arbuşti de cactus, izolaţi, veştezi, îngălbeniţi. Ici şi colo răsăreau în pâlcuri stinghere, îndesindu-se treptat şi alcătuind în cele din urmă un hăţiş interminabil, prelungit până peste linia orizontului.

  Fireşte că urmele după care mă luasem nu duceau prin această vegetaţie vrăjmaşă, ci se înşirau pe marginea ei. Îmi continuai astfel drumul, dar nu multă vreme, căci îmi veni deodată un gând tonic, însufleţitor.

  Când în şesurile fierbinţi ale peninsulei Florida dogoarea seacă toate apele, când oamenii şi vitele sunt gata să piară şi pământul rămâne totuşi ca „de plumb topit”, iar cerul ca un mineral incandescent, fără petic de nor atunci locuitorii greu încercaţi dau foc stufărişului, buruienilor, tufelor şi iată că ploaia vine, în sfârşit, ca prin minune. Observasem personal în două rânduri acest fenomen care, pentru un om cât de cât familiarizat cu legile şi forţele naturii, e uşor explicabil.

  Iată la ce mă gândeam în clipa aceea. Şi abia ce-mi veni ideea, că şi îngenuncheai lângă un arbust şi îmi preparai un mănunchi de fire uscate, uşor inflamabile. Câteva minute, şi focul se înălţă, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic. Se întindea mereu, până mă trezii ca în faţa unui front în acţiune. Oceanul de flăcări părea nemărginit.

  Contemplasem în viaţa mea nu o dată incendii în plină prerie. Dar niciodată nu văzusem o asemenea dezlănţuire a focului, când cactuşii plesnesc şi bubuie infernal, când fiece vrej detună ca o carabină şi totul pare ca o năvală năprasnică, fără noimă, a unui întreg corp de armată. Vâlvătaia se înălţa la cer, iar sus, deasupra ei, se învolburau, se frământau aburii încinşi, amestecaţi cu fărâme de cactus proiectate în văzduh. Pământul se cutremura şi în aer bântuia ca un vuiet de bătălie.

  Acesta era cel mai bun ajutor pe care cel puţin deocamdată îl puteam acorda lui Bernard Marshall şi grupului său. Făcui apoi cale-ntoarsă, fără să mă gândesc dacă voi mai regăsi urma lor. Nădejdea mă întărise; nu mi-ar fi trebuit mai mult de o jumătate de ceas ca să parcurg drumul înapoi. Dar iată că la jumătatea drumului îmi şi ieşiră înainte Sam şi Bob împreună cu cei doi cai, care izbutiseră să se pună oarecum pe picioare.

  Zounds, ce naiba se petrece, Charlie? Întâi am crezut că se cutremură pământul, dar se pare că a luat foc nisipul, ca să zic aşa.

  Nu nisipul, ci cactuşii.

  Cum s-a întâmplat? Doar nu le-oi fi dat tu foc!

  Şi de ce nu?

  El a făcut-o, al naibii! Păi, ce vrei cu asta, omule?

  Vreau ploaie!

  Ploaie?! Iartă-mă, Charlie, cred că te-ai cam smintit la cap!

  Oare nu ştii că uneori scrântiţii trec drept oameni foarte deştepţi?

  Şi pretinzi cumva că ai făcut o treabă deşteaptă? Păi, căldura e şi mai mare acum, s-a dublat.

  Într-adevăr, căldura a crescut şi se produce electricitate.

  Lasă-mă-n pace cu electricitatea! Ce, asta se mănâncă, se bea? În fond, nici nu ştiu ce creatură o fi, cum arată.

  Ai să vezi numaidecât. Vom avea o ploicică grozavă, poate şi trăsnete.

  Zău că ai luat-o razna, Charlie! Eşti bun de balamuc!

  Mă privi cu atâta compătimire, încât îmi dădui seama că nu glumeşte. Arătai spre cer:

  Vezi cum se adună sus aburii?

  Formidabil, omule, te pomeneşti că n-ai înnebunit de tot!

  Uite că se formează un nor care va produce descărcări violente…

  Charlie, dacă treaba asta se adevereşte, atunci eu sunt măgar sadea, iar tu cea mai deşteaptă minte a Americii şi chiar a mapamondului.

  Nu exagera, Sam. Eu am mai văzut ploi din astea în Florida şi nu fac decât să imit. Mă gândesc că nu strică un pic de umezeală. Uite norul, s-a şi adunat! Cum se va stinge focul jos, cum va porni ploaia. Şi ca să te convingi de pe acum, priveşte-o pe Tony cum dă din ciotul ei de coadă şi cum adulmecă. Şi mustangul meu presimte ceva. De altfel, să ştii că ploaia nu se va întinde prea mult dincolo de porţiunea incendiată. Haide, s-o apucăm şi noi!

  Ne deplasarăm pe jos, deşi de astă dată am fi putut folosi caii, care se învioraseră şi, pe cât îi ţineau puterile, zoreau din instinct către mult râvnita răcoare.

  „Profeţia” mea se adeveri. Nu trecu nici o jumătate de oră şi norul crescu acoperind cerul deasupra noastră şi întunecând zarea. Apoi se porni ploaia, nu treptat ca în regiunile cu climă temperată, ci brusc, vijelios, de parcă s-ar fi răsturnat nişte găleţi uriaşe. Apa ne izbea umerii ca şi când zeci de pumni s-ar fi abătut asupra lor. În mai puţin de un minut eram leoarcă; s-ar fi zis că înotasem îmbrăcaţi în valurile unui fluviu. Caii se lăsară la început în voia ploii, nechezând cu nesaţ. Apoi porniră să joace şi să zburde de mai mare dragul. Se vedea cât de colo că-şi reveniseră pe deplin. Iar noi, în culmea bucuriei, întinserăm păturile şi, colectând preţiosul lichid, băurăm pe săturate şi ne umplurăm burdufurile.

  Cel mai entuziast se arăta Bob. Se tăvălea pe jos, se dădea peste cap, şi croia nişte mutre care, datorită înfăţişării lui şi a contrastului dintre părul alb şi obrazul tuciuriu, apăreau cu totul năstruşnice.

  Massa, massa, oh, frumos apă, bun, mult apă! Bob sănătos, Bob puternic, Bob poate merge, călărim până la Californ’! Sunt oare apă şi la massa Bern’?

  Probabil, Nu cred că Bernard să fi trecut mult de cactuşi. Dar bea şi tu, Bob! Ploaia se opreşte îndată.

  Negrul îşi ridică de jos pălăria cu boruri largi, o ţinu până se umplu cu apă, căscă gura până la urechi şi, dându-şi capul pe spate, bău totul dintr-o răsuflare.

  Oh, bun, massa! Bob mai bem! îşi sticli el dinţii şi întinse din nou pălăria cu gura în sus. Dar şi-o retrase dezamăgit: Oh, gata ploaie? Nu mai vinem?

  Într-adevăr, după o ultimă salvă de tunete, ploaia încetă tot atât de brusc precum apăruse. De altfel, nici nu mai aveam nevoie de ea. Setea ne-o potolisem, iar burdufurile erau pline-ochi.

  Acum să îmbucăm ceva şi apoi, după Bernard mă adresai celor doi tovarăşi.

  Prânzirăm în câteva minute: câte o porţie de pastrama de vită. Apoi Sam şi cu mine încălecarăm şi pornirăm la trap, în timp ce Bob, dovedindu-se un excelent alergător, ţinu pas cu caii, fără prea mult efort.

  Ploaia ştersese, ce-i drept, urmele, dar eu cunoşteam acum direcţia. Nu dură mult şi întâlnii jos, în nisip, o tărtăcuţă, aruncată probabil de vreun călăreţ din grupul lui Bernard.

  Cactuşii trebuie să se fi întins hăt-departe, dinspre est spre vest, deoarece porţiunea incendiată nu se mai isprăvea. Faptul mă bucura, de altminteri: vasăzică, Bernard cu oamenii lui avuseseră şi ei parte de ploaie. Totuşi depăşirăm curând locul incendiului şi peste puţin zărirăm în depărtare un grup de oameni şi animale. Dusei luneta la ochi şi numărai zece cai şi nouă oamenii, dintre care opt şedeau jos, iar cel de al nouălea, călare, tocmai îşi lua avânt în direcţia noastră. Deodată, observându-ne, îşi struni calul. Îl privii atent prin lunetă şi-l recunoscui pe Bernard Marshall.

  Intenţia lui îmi era clară. Se aflase, ca şi ceilalţi, într-o asemenea stare de sfârşeală şi depresiune, încât nici nu sesizase absenţa lui Bob. Acum, înviorat de ploaie, găsi de datoria lui să-l caute pe negru şi să-l readucă între ai săi. Nu întâmplător tânărul ducea de frâu un al doilea cal. Faptul că nimeni din grup nu i se alăturase îmi displăcea. Puteam să pariez că era vorba de nişte yankei pentru care viaţa unui nigger şi nici măcar propriul lor servitor nu valora o ceapă degerată.

  Bernard ne scrută de la distanţă, strigă ceva către ceilalţi din grup şi numaidecât îi văzui încălecând, cu armele în mâini.

  Du-te tu înainte, Bob, şi explică-le cine suntem! îi poruncii negrului.

  Acesta o luă în pas alergător, iar noi îl urmarăm la oarecare distanţă. Când Marshall îl recunoscu pe Bob, orice bănuială îi dispăru. Toată lumea descăleca din nou, aşteptând apropierea noastră. Îi lăsasem lui Bob un mic avans, încât să putem auzi discuţia lui cu stăpânul regăsit:

  Nu puşcaţi, massa, nu puşcaţi! Frumos oameni vine, buni oameni, massa Charlie, care omoram tâlharii cu pumn, dar cruţăm gentleman şi nigger!

  Charlie?! E cu putinţă?! exclamă surprins Marshall şi mă fixă preţ de o clipă.

  Acolo, în patria lui, arătasem cu mult mai gentleman-like decât în savană. Un chip pe care îl ştiai abia umbrit de o bărbuţă delicată cu greu îl mai recunoşti când, după luni de zile, apare năpădit de o barbă deasă şi sălbatică! Adăugaţi şi îmbrăcămintea în care omul nu mă mai văzuse nicicând. Era deci firesc să nu fiu recunoscut imediat şi încă de la distanţă. Dar acum, când mă apropiasem la numai treizeci de lungimi de cal, tânărul giuvaergiu se convinse că Bob îi spusese adevărul.

  Charlie, formidabil! Chiar dumneata! Parcă intenţionai să mergi la fortul Benton şi în Munţii înzăpeziţi! Cum de-ai ajuns în sud?

  Am fost şi acolo, Bernard, dar era un frig crâncen şi m-am întors pentru o vreme. Ei, bine te-am găsit în Estaccado! Nu vrei să mă prezinţi camarazilor?

  Cum să nu! Să-ţi spun drept, nici o mie de dolari nu m-ar face mai fericit ca prezenţa dumitale. Descăleca şi vino mai aproape!

  Mă recomandă celorlalţi pe numele meu adevărat şi-mi comunică, pe rând, numele lor: Apoi mă copleşi cu o grămadă de întrebări, la care îi dădui lămuriri pe cât îmi stătea în putinţă. Toţi ceilalţi erau yankei cinci voiajori ai companiei de blănuri, prevăzuţi cu echipament splendid, şi trei persoane, atât de împovărate cu arme, încât în nici un caz nu puteau fi westmeni autentici. Erau, desigur, negustorii de care îmi pomenise Bob, dar care-mi păreau mai curând nişte aventurieri aciuaţi în Vest pentru a-şi căuta pe orice cale norocul. Cel mai în vârstă dintre voiajori, care-mi fusese prezentat sub numele de Williams, era conducătorul grupului şi îmi făcea impresia unui urs spălător „cam aşa şi-aşa”, cum se spune de obicei în Vest. După ce Bernard îşi epuizase întrebările, de altfel nu prea importante, acest Williams mi se adresă la rândul lui. Se vede că Sam nu-i prea trezise interesul:

  Acum ştim oarecum cine sunteţi şi de unde veniţi, dar nu şi încotro mergeţi rosti el.

  La Paso del Norte sau poate în altă parte, sir, depinde de împrejurări.

  Găsii de cuviinţă să nu-i divulg deocamdată mai mult decât credeam necesar.

  Şi ce ocupaţie aveţi?

  Cutreierăm şi noi lumea, să vedem cum arată.

  Lack-a-day! Nu mai spuneţi! E o ocupaţie plăcută şi nu cere eforturi prea mari. Sunteţi, probabil, bine situat, dacă nu chiar bogat de-a binelea. Se vede, de altfel, şi după armele dumneavoastră!

  Raţionamentul său în această chestiune era foarte greşit, căci, în afara acestor arme, nu posedam decât nişte fleacuri pe care le lăsasem acasă. Iar întrebarea ca atare nu-mi prea plăcuse. Şi încă mai puţin privirea omului şi intonaţia glasului său ironic, viclean, provocator. Procedase, de altfel, imprudent, reuşind ca în ciuda exteriorului său îngrijit, să-mi insufle neîncredere. Hotărâi deci să-l ţin la respect şi evitai un răspuns precis:

  Sărac sau bogat, mi se pare fără importanţă aici, în Estaccado.

  Aveţi dreptate, sir. Numai cu o jumătate de oră mai înainte era cât pe-aci să murim. S-a petrecut însă o minune cum nu cred să se mai fi întâmplat în aceste locuri.

  Ce fel de minune?

  Ploaia, domnule! Cri poate că veniţi dintr-o direcţie unde n-a plouat?

  Ba ne-a udat binişor. Dar noi înşine am provocato.

  Aţi provocato? Nu înţeleg!

  Adineauri, fiind şi noi sfârşiţi de sete şi dogoare, am ajuns la concluzia că singurul mijloc de a ne salva e să preparăm nişte nori, fulgere şi tunete.

  Ia lăsaţi palavrele, sir! Doar nu ne credeţi nătângi şi nătărăi cărora le poţi vinde iepuri morţi drept urşi vii! Altminteri, zău că aţi lua-o pe cocoaşă! Te pomeneşti că veniţi de dincolo, din Utah, unde cică se fac asemenea minuni!

  Am fost într-adevăr cândva pe-acolo, dar acum asta n-are importanţă. Ne permiteţi să vă însoţim, eu şi tovarăşul meu?

  De ce nu! Mai ales că vă cunoaşte master Marshall. Cum se face însă că v-aţi aventurat singuri în Llano Estaccado?

  Din cauza neîncrederii pe: care mi-o insuflase acest Williams, căutai s-o fac pe naivul lipsit de experienţă:

  Ce fel de aventură? Drumul e marcat. N-ai decât să te orientezi după indicatori şi ajungi drept La ţintă!

  Good lack, dar grăbit mai sunteţi! N-aţi auzit de stakemeni?

  Nu. Despre cine-i vorba?

  Ei, poftim! Mai bine n-aş îi pomenit de ei! Nu cumva să se întâmple, vorba ceea: vorbeşti de lup, şi lupul la uşă. Dar atâta vă spun: cine se încumetă numai aşa, în doi, prin Estaccado, acela trebuie să fie ori un Old Firehand, ori un Old Shatterhand, ori un şmecher ca Sans-ear, bătrânul vânător de indieni. Nici de ăştia n-aţi auzit?

  S-ar putea să fi auzit, însă mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe alta. Mai e mult până ieşim din Estaccado?

  Două zile călare.

  Ne aflăm, desigur, pe drumul cel bun?

  Şi de ce nu ne-am afla?

  Mi s-a părut că, Ia un moment dat, indicatorii se înşiră pe direcţia sud-est în loc de sud-vest.

  Vi s-o fi părut dumneavoastră, dar nu şi mie, care sunt un vechi şi încercat voiajor. Cunosc Estaccado ca în palmă.

  Bănuiala mea spori. Dacă Williams era într-adevăr atât de versat, atunci trebuia să-şi fi dat seama că se abătuse de la direcţia justă. Mă hotărâi deci să-l supraveghez mai atent.

  Cum se face că firma dumneavoastră vă trimite atât de departe în sud? Cred că în nord se găsesc mult mai multe blănuri.

  Deştept mai vorbiţi, zău aşa! Păi, una e blana şi alta e pielea! În nord sunt, într-adevăr, foarte mulţi urşi negri, racooni, oposumi şi alte fiare cu blănuri scumpe; dar noi mergem în sud, pentru ca la migraţiunea de toamnă a bivolilor să facem rost de câteva mii de piei.

  Aşa! Credeam că pe astea le puteţi obţine mult mai uşor sus, în rezervaţiile cu bivoli şi prin împrejurimi. De altfel, dumneavoastră, ca voiajor, beneficiaţi de un avantaj: nu aveţi a vă teme de indieni. Mi s-a spus că firma dumneavoastră şi-ar folosi voiajorii şi ca poştaşi sau curieri şi că o scrisoare din partea companiei ar fi cel mai sigur scut împotriva indienilor. E adevărat?

  Întocmai. Nu numai că nu ne temem de ei, dar ne şi bizuim pe ajutorul lor.

  Înţeleg. Înseamnă că aveţi, desigur, vreo scrisoare de acest fel la dumneavoastră.

  Fireşte. Ajunge să arăt sigiliul şi orice indian ne oferă sprijinul său.

  Mă faceţi curios, sir. Nu-mi arătaţi şi mie un astfel de sigiliu?

  Observai numaidecât că-l pusesem în încurcătură. El căută însă să pareze:

  N-aţi auzit, domnule, de secretul corespondenţei? Sigiliul nu se arată decât indienilor.

  Doar nu v-am cerut scrisoarea ca s-o citesc! În orice caz, se pare că nu v-aţi găsit niciodată în situaţia de a vă legitima în faţa unui alb.

  Atunci mă legitimez cu arma. Luaţi notă!

  Făcui o mină de om intimidat şi tăcui. Sam cel pirpiriu clipi din ochi cu înţeles, dar aşa fel, ca şi cum s-ar fi adresat nu mie, ci bătrânei sale Tony.

  Am aflat de la Bob încotro te duci şi ce motive te-au determinat la această călătorie îmi îndreptai de astă dată vorba către Marshall. Nu aveţi nici un indiciu în legătură cu asasinul?

  Nimic. De altfel, cred că trebuie să fi fost isprava mai multor persoane.

  Unde-i Allan?

  La San Francisco. Cel puţin aşa îmi indica în scrisori.

  Well, atunci va fi lesne de găsit. Mai continuaţi drumul astăzi, sau poposiţi aici?

  Ne-am înţeles să rămânem.

  Bine, să-mi deşeuez calul.

  Luai şaua de pe mustangul meu, îi scosei frâul şi zăbala şi îi dădui să ronţăie câţiva pumni de boabe de porumb. Sam procedă la fel cu iapa lui. Ne feream să schimbăm între noi vreo vorbă. De altfel, nici nu era necesar: ne înţelegeam fără cuvinte. Vânătorii, după ce au petrecut săptămâni întregi împreună, îşi citesc gândurile din ochi. Nici cu Marshall nu discutai nimic pe ascuns. Astfel, în taifasuri fără însemnătate, trecu restul zilei şi se făcu seară.

  Rânduiţi străjile, sir îl îndemnai pe Williams. Suntem obosiţi, trebuie să dormim.

  El luă măsurile de rigoare, dar constatai că la nici unul din posturile duble nu ne programă nici pe mine, nici pe Sam, nici pe Marshall, ci numai pe câte doi dintre voiajorii săi.

  Culcă-te printre ei, ca să nu se poată sfătui în taină! îi şoptii lui Marshall. Acesta, auzindu-mi îndemnul misterios, mă privi foarte mirat, dar se supuse.

  Cum nu exista păşune prin apropiere, caii se lungiră pe jos. În timp ce fârtaţii se culcară roată, eu mă tolănii lângă mustangul meu, culcându-mi capul pe. trupul lui. Ceilalţi îşi rezemară capetele de şei. Aveam motivele mele să-mi aleg această poziţie. Sam mă înţelese şi, fără să mai aştepte vreun semn din partea mea, îşi potrivi culcuşul printre voiajori, în aşa fel, ca aceştia să nu poată vorbi între ei decât atunci când vor face de strajă.

  Stelele răsăriră, dar poate din cauza ploii ce o provocasem plutea în văzduh un abur uşor, învăluind şi domolindu-le strălucirea. Doi negustori alcătuiră prima strajă; schimbul lor se consumă fără să remarc vreun fapt deosebit. Al doilea schimb Williams îl rezervase pentru sine şi cel mai tânăr dintre voiajori. Până să le vină rândul, aceştia nu dormiră deloc. Se sculară, îşi luară în primire postul şi începură să patruleze fiecare pe semicercul lui. Reţinui exact ambele puncte unde se întâlneau de fiecare dată. Unul se afla în imediata vecinătate a calului de care se folosea Bob şi acest amănunt mi se părea preţios deoarece nu era de presupus ca negrului să i se fi încredinţat un cal de prerie dintre cei mai buni, al cărui instinct ager te poate pune în grea încurcătură.

  Nu-mi dădeam seama dacă cei doi discută între ei ori de câte ori se întâlnesc, dar mi se părea că paşii lor întârzie oarecum la fiecare din aceste întâlniri. Viaţa în savană îmi ascuţise auzul. Dacă nu mă înşelam, aveam de-a face cu nişte indivizi extrem de rafinaţi.

  Mă târâi uşurel până în preajma calului. Părea să fie o gloabă răbdătoare şi de nădejde, căci nu-mi trăda prezenţa în nici un fel; nici nu sforăi, nici nu tresări măcar. Astfel mă putui lipi strâns de trupul calului, fără a mă teme că voi fi divulgat.

  Williams venea dintr-o parte, tânărul din cealaltă parte. La întâlnirea lor, desluşii clar cuvintele:

  Tu sări pe el, cu negrul mă descurc eu!

  Vorbise Williams. Când se întâlniră a doua oară, auzii:

  Fireşte, şi pe ei!

  Probabil că la celălalt punct de întâlnire tânărul îl întrebase ceva în legătură cu mine şi cu Sam.

  La următoarea rundă prinsei alte câteva cuvinte:

  Pshaw! Unul e mărunţel de tot, iar celălalt… doar îl luăm din somn.

  „Mărunţelul” era, desigur, Sam, iar „celălalt”, eu. Deci voiau să ne omoare. Cu ce scop? Asta nu mi-o puteam explica. Când se întâlniră din nou, desluşii încă două vorbe:

  Tustrei!

  Probabil că dincolo tânărul se interesase dacă şi cei trei negustori ar urma să împărtăşească soarta noastră. Era clar: voiajorii, cinci la număr, intenţionau să ne atace pe noi doi, pe Marshall, pe Bob şi pe negustori. Adică cinci contra şapte. Îşi făcuseră o socoteală foarte simplă. Dacă nu mi-ar fi venit ideea să-i spionez, ne-ar fi lichidat fără nici un risc. Mizerabilii se întâlniseră din nou.

  Cu nici un minut mai devreme. Gata! hotărî Williams, încheind convorbirea.

  Prin urmare, pasionanta lor discuţie luase sfârşit. Ultimele cuvinte se refereau, desigur, la momentul când vor trece la acţiune. Dar când anume aveau s-o facă? În timpul somnului asta o aflasem. Totuşi nu ştiam dacă azi ori mâine. Azi, părea mai probabil. Şi cum cele două bestii mai aveau cel mult un sfert de oră până să iasă din schimb, trebuia să le-o iau repede înainte.

  Stăteam încordat, gata să sar. Iată-i că se întâlnesc iarăşi, dar fără să mai schimbe nici un cuvânt. Fac amândoi stânga-mprejur. Câteva clipe, şi Williams ajunge în dreptul meu. Mă salt fulgerător în picioare, îi vâr stânga în beregată, ca să nu poată crâcni, şi-l izbesc cu pumnul drept în tâmplă. Canalia cade ca o cârpă la pământ.

  Îi iau repede locul şi fac pe santinela. Mă apropii calm de celălalt punct de întâlnire şi dau peste voiajorul cel tânăr, care habar n-are de nimic. Crede că sunt Williams, îl prind şi pe acesta de beregată şi, până să zică pâs, îl culc dintr-un pumn. Îmi fac socoteala că vor rămâne amândoi în nesimţire cel puţin zece minute. Asta e sigur. Mă reped la grupul nostru. Toţi dorm, afară de Sam, fireşte, şi de Bernard care, în urma avertismentului meu, n-a mai putut aţipi.

  Îmi scot lasoul de la brâu; Sam face la fel.

  Numai pe voiajori îi şoptesc pe tustrei! Apoi îmi înalţ glasul şi strig: Alo, voi ăştia, sus!

  Într-o clipă toată lumea sare în picioare, chiar şi Bob. Şi în aceeaşi clipă lasourile noastre îi prind pe doi dintre voiajori. Mai facem câte un nod şi îl strângem atât de tare, încât nu se mai pot mişca. Bernard, mai mult bănuind decât înţelegând situaţia, se aruncă asupra celui de-al treilea voiajor şi îl ţine în loc, până reuşim să-l legăm. Acum sunt tustrei la dispoziţia noastră.

  Toată operaţia s-a desfăşurat uimitor de repede. Abia când eram aproape gata, unul dintre negustori se repezi la puşcă strigând:

  La arme! Suntem atacaţi! Sam râse din toată inima:

  Las-o în pace de stropitoare, bre! S-ar putea să nu ia foc, ha-ha-ha!

  Prevăzător, în timp ce mă aflam încă la pândă, Sam scosese capsele de la cele trei puşti ale negustorilor dovadă cât de bine acţionam împreună, fără a schimba măcar un cuvânt.

  Staţi fără grijă, oameni buni, nu vi se întâmplă nimic! adăugai eu, ca să-i liniştesc pe negustori. Stimabilii aceştia voiau să ne omoare. De aceea, până una-alta, i-am făcut inofensivi.

  Cu tot întunericul, se putea observa panica pe care o semănaseră aceste cuvinte. Până şi Bob se apropie în mare grabă:

  Massa, voit omorât şi Bob?

  Da, şi pe tine au vrut să te omoare.

  Atunci spânzurăm pe ei în Estaccad’, sus la pari!

  Cei prinşi tăceau mâlc. Sperau, pesemne, în ajutorul santinelelor.

  Ascultă, Bob mă adresai negrului acolo jos zace Williams, iar dincolo mai zace unul. Adu-i încoace!

  Mort sunt? se interesă el.

  Nu, numai leşinaţi.

  Aducem, gata!

  Uriaşul Bob îi cară câte unul pe umerii lui laţi şi îi depuse în faţa noastră. Îi legarăm şi pe ei fedeleş. Acum puteam discuta, în sfârşit, cu cei trei negustori, ca să-i lămuresc asupra celor întâmplate. Ascultându-mă, o mânie fără margini îi cuprinse şi cerură ca voiajorii să fie pedepsiţi cu moartea. Trebuii să mă opun:

  Domnilor, preria îşi are tradiţiile şi legile ei: Dacă voiajorii s-ar fi năpustit înarmaţi asupra noastră şi ar fi încercat să ne ucidă, atunci se cădea să-i împuşcăm pe loc; dar aşa cum stau lucrurile, nu avem dreptul să-i omoram, ar fi o crimă. Trebuie să alcătuim un complet de judecată.

  O, bun judecată! îşi dădu cu părerea negrul, bucuros să asiste la un asemenea spectacol. Apoi Bob spânzurăm la toţi cinci.

  N-o să-i judecăm acum. E noapte, nu avem lumină. Mai bine aşteptăm până dimineaţa. Suntem şapte inşi. Cinci pot să doarmă liniştiţi, iar câte doi vor sta de pază. În ce-i priveşte pe voiajori, n-o să ne dea nici o bătaie de cap în cursul nopţii.

  Îmi impusei punctul de vedere cu oarecare greutate, dar în cele din urmă căzurăm cu toţii de acord. Cinci dintre noi se culcară, în timp ce eu şi unul din negustori preluarăm sarcina de santinele. După un ceas, furăm înlocuiţi. Sam luă asupră-şi ultimul schimb, de unul singur, începea să se crape de ziuă; ajungea un singur om în post.

  Noaptea, prizonierii nu suflară o vorbă. Dimineaţa însă constatai că Williams şi complicele său se treziseră la realitate.

  Luarăm în primul rând gustarea de dimineaţă şi ne ospătarăm caii cu câte o porţie de grăunţe. Trecurăm apoi la dezbateri. Sam luă cuvântul arătând spre mine:

  Iată-l pe şeriful nostru! Dumnealui va deschide şedinţa, ca să zic aşa.

  Nu, Sam, eu nu prezidez. Rolul acesta îţi revine ţie.

  Mie? Ce-ţi veni? Sam Hawerfield şerif? La treaba asta se pricep mai bine scriitorii.

  Eu nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi am trăit în prerie mai puţin ca tine. Dacă nu vrei tu, atunci să conducă Bob!

  Bob? Şerif negru? Asta ar fi boacănă de tot! Ei, dacă insişti, ce să fac! Nu-mi rămâne decât să primesc, ca să zic aşa.

  Îşi umflă pieptul şi luă o atitudine marţială, voind să sublinieze astfel că în acest tribunal al savanei vor domni aceeaşi nepărtinire şi acelaşi respect al adevărului ca la oricare for de justiţie dintr-un stat civilizat.

  Aşezaţi-vă roată, domnilor! Sunteţi juraţi. Negrul Bob rămâne în picioare, în calitate de supraveghetor.

  Bob îşi strânse şi mai bine sabia la şold şi se strădui să arate cât mai demn de acest titlu.

  Supraveghetor, scoate legăturile arestaţilor! Suntem aici într-o lume liberă. Şi într-o asemenea lume chiar şi ucigaşii stau slobozi înaintea judecăţii.

  Dar dacă fug toţi cinci… încercă negrul să obiecteze.

  Executarea! tună Sans-ear. N-o să fugă nimeni, căci le-am luat armele şi, până să facă zece paşi, gloanţele noastre i-ar domoli, ca să zic aşa.

  Dezlegaţi, prizonierii se ridicară tăcuţi în picioare. Noi stăteam cu armele în mâini. O evadare ar fi fost cu neputinţă.

  Spui că te cheamă Williams începu Sam, adresându-se capului bandei. E numele dumitale adevărat?

  Nu răspund zise acesta îndârjit. Voi înşivă sunteţi criminali! Voi ne-aţi atacat! Pe voi ar trebui să vă judece un tribunal al savanei!

  Faci cum vrei, băiete, treaba ta! Îţi atrag doar atenţia că refuzul de a răspunde echivalează cu o mărturisire. Aşadar: eşti, într-adevăr, voiajor?

  Da.

  Dovedeşte! Unde-ţi sunt scrisorile?

  N-am nici o scrisoare.

  Bine, băiete, asta e de ajuns ca să ne lămurească asupra persoanei dumitale. N-ai vrea să ne spui ce ai discutat aseară cu camaradul tău când făceaţi de strajă, şi cam ce aţi hotărât?

  Nimic! N-am schimbat nici o vorbă!

  Acest bărbat demn de toată încrederea v-a ascultat şi a desluşit cuvânt cu cuvânt discuţia voastră! Voi nu sunteţi westmeni. Un adevărat vânător de prerie ar fi lucrat cu mai multă isteţime.

  Nu suntem westmeni? All devils, pe toţi dracii, sfârşiţi cu comedia, şi atunci vă arătăm noi cât face vitejia voastră! Cine sunteţi, la urma urmei? Nişte greenhorn-i, care ne-au atacat în somn ca să ne omoare şi să ne jefuiască.

  Nu te aprinde aşa, fiule! Am să-ţi fac cunoştinţă cu greenhorn-ii, care vor hotărî aici asupra vieţii sau morţii voastre. Bărbatul acesta, după ce a înţeles ce puneţi la cale, v-a doborât de unul singur cu pumnul lui şi totul s-a petrecut, ca să zic aşa, atât de corect, încât nimeni nu l-a observat, nici măcar eu. Şi iată că stăpânul acestui pumn faimos răspunde la numele de Old Shatterhand! Clar! Ei, şi acum, uitaţi-vă niţel la mine! Are voie omul, după ce navajoşii i-au tăiat urechile, să se cheme Sans-ear? Vasăzică, suntem exact dintre cei puţini despre care ziceai că s-ar putea aventura şi singuri în Llano Estaccado. Iar afirmaţia că am provocat ieri ploaia corespunde perfect adevărului: cine altul ar fi putut s-o facă? Ori aţi auzit cumva că în Estaccado să plouă de la sine?

  Era vădit că numele noastre nu-i încântaseră deloc pe cei cinci „voiajori”. Williams luă cel dintâi cuvântul. Cumpănise bine situaţia şi spera, probabil, că n-are a se aştepta tocmai din partea noastră la vreun act de violenţă.

  Dacă sunteţi într-adevăr aceia drept care vă daţi, atunci sperăm într-o judecată cinstită. Am să vorbesc sincer, fără ocol. Purtam înainte alt nume; dar nu văd ce crimă ar fi aceasta, de vreme ce nici dumneavoastră nu vă numiţi de fapt Old Shatterhand şi Sans-ear. Orice om e liber să-şi spună cum îi place.

  Well, nici nu te acuzăm din cauza numelui!

  Şi nici pentru vreo crimă nu putem fi acuzaţi. N-am făcut nici un rău nimănui, n-am avut nici o intenţie de acest fel. Ce-i drept, aseară am discutat despre un omor. Dar am pomenit oare numele voastre?

  Bravul Sam privi o vreme în gol şi rosti în cele din urmă, cam supărat:

  Ei da, n-aţi pomenit, însă din vorbele voastre reieşea totul cât se poate de clar.

  Simpla discuţie după nişte vorbe nu înseamnă o dovadă, nu e un fapt dovedit. Înţeleg, un tribunal de prerie e o instituţie onorabilă şi un asemenea for are obligaţia să judece după fapte, nu după simple presupuneri. I-am întâmpinat pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand cu ospitalitate şi, drept răspuns, ei caută să ne curme viaţa fără să fim cu nimic vinovaţi. Toţi vânătorii, de la Marele Ocean până la Mississippi, de la Golful Mexic până la Fluviul Sclavilor, toţi vor afla despre această faptă şi vor spune: „Iată ce au devenit cei doi faimoşi westmeni: nişte bandiţi, nişte asasini!”

  Trebuia să constat în sinea mea că omul îşi susţinea apărarea cu multă pricepere. Sam fu atât de răscolit de vorbele lui, încât exclamă: ‘s death, nimeni n-are să spună aşa ceva, pentru că nici n-o să vă condamnăm! Din partea mea, sunteţi liberi! Dumneavoastră ceilalţi ce părere aveţi?

  Să-i punem în libertate! Sunt nevinovaţi! aprobară repede cei trei negustori, care nici înainte nu prea fuseseră convinşi de vinovăţia acuzaţilor.

  Nici eu, din câte cunosc, n-am motive să-i condamn adăugă la rândul lui Bernard. Ce sunt şi cum îi cheamă nu ne priveşte pe noi. Iar dovezi pentru condamnare nu avem, doar bănuieli.

  Bob, negrul, stătea pleoştit, uluit. Vedea cum deodată i se năruiesc toate nădejdile în legătură cu spânzurarea celor vinovaţi. În ce mă priveşte, eram oarecum satisfăcut de întorsătura pe care o luau lucrurile; de altfel, o şi prevăzusem şi nu degeaba insistasem în ajun pentru amânarea judecăţii. Tot din acelaşi motiv propusesem ca Sam să prezideze tribunalul. Ca vânător era deosebit de înzestrat, dar pentru interogarea şi demascarea unui criminal nu era nicidecum omul potrivit. În prerie nu poţi fi niciodată sigur de propria ta viaţă. De ce atunci să curmi cinci vieţi omeneşti, când, de fapt, nimic concret nu s-a săvârşit împotriva ta?! Ar însemna să condamni la moarte pe oricine numai pentru o simplă bănuială. Şi, în fond, mă interesa mai puţin lichidarea acestor oameni şi mai mult siguranţa noastră. Or, în acest scop puteam lua măsurile de rigoare. Sam însă merita o papară pentru că lăsase să-i fie smuls un lucru pe care l-am fi putut oferi drept dovadă de milă şi mărinimie. De aceea, când îmi ceru şi mie părerea, îi replicai:

  Mai ţii minte, Sam, în ce constă marea superioritate a bătrânei tale Tony?

  În ce?

  Are grăunţe în cap.

  Da, îmi amintesc. Şi constat că nici ţie nu-ţi lipseşte memoria. Dar ce sunt eu de vină dacă, fiind vânător, nu am, ca să zic aşa, talent de jurist? Tu poate că ai fi scos de la ei ceva mărturisiri. De ce n-ai vrut să prezidezi juriul? Acuma oamenii sunt liberi: ce-am hotărât rămâne bun hotărât.

  Fireşte, părerea mea nu mai poate să schimbe nimic, însă dumnealor au fost achitaţi numai în ce priveşte tentativa de omor, nu şi în alte privinţe. Master Williams, am să te întreb un lucru. Răspunsul dumitale vă va decide soarta. Spune-mi, pe ce drum se ajunge cel mai repede la Rio Pecos?

  Drept înainte, spre vest.

  În cât timp?

  În două zile.

  Eu vă socotesc stakemeni, deşi ieri te-ai grăbit să ne previi împotriva acestor bandiţi şi în ciuda faptului că, după ce avuseşi grijă să-i storci de vlagă, păreai să-i conduci pe aceşti oameni în direcţia justă. Veţi rămâne prizonieri timp de două zile. Dacă până atunci nu ajungem la Rio Pecos, s-a terminat cu voi! Mă voi îngriji personal de judecarea voastră! Acum ştiţi ce vă aşteaptă! Hai, legaţi-i şi urcaţi-i pe cai! Plecăm!

  Oh, asta bine! fu de părere Bob. Dacă la râu n-ajungem, Bob spânzurăm la ei în pom!

  După numai un sfert de oră ne aflam în mers. Prizonierii, legaţi pe şei, călăreau bineînţeles la mijloc. Bob părea că n-are de gând să renunţe la slujba de supraveghetor; se ţinea scai de ei şi îi păzea cu străşnicie. El încheia coloana, iar Bernard şi cu mine călăream în faţă.

  Natural că discutam despre întâmplarea de ieri, dar fără să-i dăm prea multă importanţă. În cele din urmă, ne distanţarăm mai mult de voiajori şi Bernard mă întrebă:

  E adevărat ceea ce susţine Sans-ear, cum că dumneata ai fi provocat ploaia?

  Da.

  Nu pricep, deşi ştiu prea bine că-ţi place să spui numai adevărul.

  Am provocat ploaia ca să ne salvăm cu toţi, atât noi cât şi voi.

  Îi explicai procedeul atât de simplu prin care „făcătorii de ploaie” şi vracii triburilor indiene îşi dobândesc printre credincioşii naivi un credit nelimitat.

  Prin urmare, îţi datorăm viaţa. Ne-am fi încheiat zilele chiar acolo unde ne-ai găsit.

  N-aţi fi murit de extenuare, aţi fi fost ucişi. Vezi numai ce cară cu ei aceşti „voiajori”! Burdufurile li-s pline cu apă! Nici n-au suferit măcar de sete, tâlharii. Dacă nu m-aş feri să vărs sânge omenesc, i-aş împuşca fără milă. Cum îi spune tânărului care a fost aseară în schimb cu Williams?

  Mercroft!

  Nume fals, desigur. În ciuda tinereţii sale, individul mi se pare cel mai suspect dintre toţi; parcă l-am mai văzut la faţă în împrejurări nu prea plăcute. Vai de pielea lor dacă nu ajungem la Rio Pecos în timpul fixat! Acum dă-mi, te rog, amănunte în legătură cu jefuirea şi asasinarea tatălui dumitale.

  Nu cunosc amănunte. Allan era plecat la San Francisco după achiziţii de aur. Rămăsesem cu Bob şi cu menajera noastră, deci patru la număr, având în vedere că lucrătorii şi calfele nu locuiau cu noi. Tata, după cum ştii, ieşea întotdeauna seara în oraş. Ei, şi într-o dimineaţă l-am găsit mort în culoarul casei. Uşa era încuiată pe dinafară, iar atelierul şi magazinul vraişte. Dispăruse tot ce-ar fi avut oarecare valoare. Bătrânul purta de obicei la el o cheie care se potrivea la toate uşile. După ce l-au omorât, criminalii i-au luat cheia şi astfel au jefuit casa fără nici o greutate.

  Şi n-aveţi nici o bănuială?

  Amănuntul cu cheia nu-l cunoştea decât una din calfe, dar toate cercetările poliţiei au rămas fără rezultat. Calfele au fost eliberate şi au dispărut. Printre bijuteriile furate se aflau şi importante depuneri aparţinând diverşilor clienţi. Am fost nevoit să-i despăgubesc pe toţi şi nu mi-au rămas decât mijloacele necesare acestei călătorii în California. Trebuie să-l caut pe Allan, de la care, în treacăt fie zis, n-am mai primit ştiri în ultima vreme.

  Aşadar, n-ai nici o nădejde să-i prinzi pe criminali şi să-ţi redobândeşti măcar în parte averea?

  Nici una. Făptaşii trebuie să-şi fi trecut de mult prada peste frontieră. Nu-mi prea pun speranţe nici în faptul că, la cererea mea, toate ziarele mari din Europa şi America au relatat despre acest furt, dând şi o descriere exactă a celor mai valoroase obiecte dispărute. Asemenea criminali rafinaţi au destule căi şi mijloace ca să se pună în siguranţă.

  Aş dori să văd şi eu un astfel de anunţ.

  Se poate. Am la mine un număr din „Morning Herald”. Îl păstrez pentru orice eventualitate.

  Băgă mâna în buzunar, scoase ziarul şi mi-l întinse. Citii anunţul în timp ce ne urmam drumul şi mă izbiră din nou unele înlănţuiri de fapte cărora scepticul le spune coincidenţe. După lectură, împăturii ziarul şi-l înapoiai lui Marshall.

  Ce-ai zice dac-aş fi în măsură să-ţi indic pe unul din făptaşi?

  Dumneata, Charlie?! se miră el.

  Şi dacă te-aş ajuta să recuperezi o parte însemnată din pagubă?

  Lasă glumele, Charlie. Când s-a petrecut crima, dumneata erai în prerie. Cum să-ţi reuşească dumitale ceea ce nu le-a reuşit organelor competente venite la faţa locului?

  Bernard, eu sunt un om dur. Dar ferice de acela care îşi păstrează credinţele copilăriei până la vârsta aspră a maturităţii! Eu cred că există un ochi care veghează peste tot şi un braţ care schimbă în bine chiar şi cele mai crunte lovituri. Pentru acest ochi, pentru acest braţ, Louisville şi savana sunt totuna. Ia priveşte aici!

  Scosei din buzunar pungile cu diamante şi i le dădui. Bernard le luă curios şi, când le desfăcu, mâinile începură să-i tremure. Recunoscuse diamantele dintr-o privire şi exclamă fericit:

  Doamne, sunt ale noastre! Fără nici o îndoială! Cum se face…

  ?

  Stop! îl potolii. Stăpâneşte-te! Indivizii din urma noastră nu trebuie să ştie despre ce discutăm. Dacă e într-adevăr vorba de pietrele voastre, lucru de care nu mă îndoiesc, atunci păstrează-le. Şi pentru ca să nu crezi cumva că aş fi eu însumi hoţul, am să-ţi explic cum au ajuns în mâinile mele.

  Dar, Charlie, cum îţi trece prin minte aşa ceva?

  Pst, mai încet! Vorbeşti de parc-ai vrea ca discuţia noastră să se audă până în Australia!

  Bernard se afla într-o explicabilă surescitare, iar eu trebuie să recunosc mă bucuram din tot sufletul de marea lui fericire. Regretam doar faptul că nu mai era nici o putinţă ca bietul său tată să-şi revadă comoara.

  Vorbeşte, Charlie! se rugă Bernard. Sunt nerăbdător să aud cum au ajuns diamantele la dumneata.

  N-a lipsit mult să pun mâna şi pe criminal. Eram atât de aproape unul de altul, încât i-am făcut vânt cu piciorul de pe o locomotivă pe care mă urcasem. Şi Sam l-a urmărit, dar fără rezultat. Sper totuşi să-l găsesc foarte curând dincolo de Rio Pecos, unde s-a deplasat desigur în vederea unei noi tâlhării. Trebuie să-i dăm de urmă!

  Mai spune Charlie! Zi-i!

  Îi relatai amănunţit încercarea ogellallaşilor de a jefui trenul, apoi îi citii scrisoarea adresată de Patrik tatălui s;iu, Fred Morgan. Tânărul Marshall mă ascultă cu cea mai mare atenţie şi în cele din urmă rosti entuziasmat:

  Îl prindem, Charlie! Îl prindem, şi aflăm ce s-a făcut cu restul bijuteriilor.

  Dar nu mai vorbi aşa de tare, Bernard! Nu suntem decât la câteva lungimi de cal înaintea lor, şi aici, în Vest, trebuie să păstrezi secretul chiar şi cu privire la cele mai neînsemnate lucruri. Uşurinţa nu foloseşte la nimic.

  Bine-bine! Şi ai de gând să-mi înapoiezi diamante fără nici o condiţie sau pretenţie?

  Desigur. Doar sunt ale dumitale!

  Ascultă, Charlie, eşti… dar stai…

  Băgă mâna într-una din pungi şi scoase un diamant dintre cele mai mari:

  Fă-mi plăcerea şi ia-l ca amintire.

  Pshaw! Ferească sfântul! Nici n-ai măcar dreptul să înstrăinezi vreo piatră din acestea, nimic, absolut nimic! Diamantele nu-ţi aparţin numai dumitale, ci şi lui Allan.

  El va fi de acord cu mine.

  Se poate, sunt chiar convins că va fi de acord. Dar nu uita că pietrele astea sunt numai o mică parte din cât aţi pierdut. Păstrează-le deci şi, când va fi odată să ne despărţim, dăruieşte-mi un obiect oarecare. Te asigur că-mi va fi tot atât de drag şi de scump ca şi diamantul. Şi acum, ia-o dumneata înainte, că eu îl aştept pe Sam.

  Îl lăsai cu bucuria lui şi, strunindu-mi calul, aşteptai ca grupul să treacă înainte şi Sans-ear să ajungă în dreptul meu.

  Ce secrete grozave aţi discutat acolo, Charlie? întrebă Sam. Vă agitaţi mâinile, ca să zic aşa, şi băteaţi cu ele aerul ca într-o scenă de balet.

  Ştii tu cine l-a omorât pe tatăl lui Bernard?

  Ei, doar nu-l vei fi dibuit!

  Ba da!

  Well, frumoasă treabă! Charlie, ţie toate îţi merg în plin. Unul se zbate ani şi ani de-a rândul alergând să-şi împlinească o dorinţă, iar tu n-ai decât să întinzi mâna în vis şi gata, s-a făcut! Ei, cine-i banditul? Sper că nu te înşeli!

  Fred Morgan!

  Fred Morgan… tocmai ăla! Charlie, cred eu multe, dar pe asta nu! Morgan e o canalie a Vestului, dar în Est nici nu i-a călcat piciorul!

  Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi porniră numaidecât. La întrebarea mea, Williams ne informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos până la întâlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gând să vâneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rând după linia orizontului.

  Stăturăm o vreme liniştiţi, până ce Sam mi se adresă:

  Ei, Charlie, să-ţi aud părerea?!

  Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul spre Santa Fé.

  Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informându-i asupra ţintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai întârziem aici sau pornim imediat.

  Cred că e mai bine să rămânem pe loc. De urmărit tot nu-i putem urmări, pentru că, aşteptându-se la una ca asta, vor fi cât se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul nostru va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sunt în stare să le facă faţă. Mai bine stăm aici până mâine, lăsând caii să pască şi să prindă puteri.

  Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă? interveni Marshall.

  Atunci vom avea, în sfârşit, motive să discutăm cu ei cum se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc chiar eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decât caii voştri. Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă aşteptaţi.

  Fără să întâmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud-vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud.

  Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întâi fără grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci trecu mai bine de o jumătate de oră până să-i zăresc. Ştiam că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul lunetei mele.

  După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrând ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, desigur, şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine să mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care călărea de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta urmăreşte, un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc destul că se depărtau de tabăra noastră, în schimb, mi se părea mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. Apucai deci pe urmele lui.

  După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărând printre arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de punctul unde dispăruse călăreţul, până descoperii un locşor neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe; spre bucuria mea, văzui ţâşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. Descălecai şi îmi priponii mustangul lângă izvor, ca să poată bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutând urmele misteriosului călăreţ.

  Le găsii foarte curând şi, spre mirarea mea, constatai că pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. Ba descoperii chiar şi o potecă mai demult bătucită de pasul cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate supravegheat ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în cap. Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulându-mă după tufe, până ce un nechezat puternic mă ţintui locului.

  Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi porniră numaidecât. La întrebarea mea, Williams ne informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos până la întâlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gând să vâneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rând după linia orizontului.

  Stăturăm o vreme liniştiţi, până ce Sam mi se adresă:

  Ei, Charlie, să-ţi aud părerea?!

  Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul spre Santa Fé.

  Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informându-i asupra ţintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai întârziem aici sau pornim imediat.

  Cred că e mai bine să rămânem pe loc. De urmărit tot nu-i putem urmări, pentru că, aşteptându-se la una ca asta, vor fi cât se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul nostru va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sunt în stare să le facă faţă. Mai bine stăm aici până mâine, lăsând caii să pască şi să prindă puteri.

  Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă? interveni Marshall.

  Atunci vom avea, în sfârşit, motive să discutăm cu ei cum se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc chiar eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decât caii voştri. Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă aşteptaţi.

  Fără să întâmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud-vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud.

  Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întâi fără grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci trecu mai bine de o jumătate de oră până să-i zăresc. Ştiam că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul lunetei mele.

  După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrând ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, desigur, şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine să mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care călărea de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta urmăreşte un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc destul că se depărtau de tabăra noastră, în schimb, mi se părea mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. Apucai deci pe urmele lui.

  După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărând printre arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de punctul unde dispăruse călăreţul, până descoperii un locşor neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe; spre bucuria mea, văzui ţâşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. Descălecai şi îmi priponii mustangul lângă izvor, ca să poată bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutând urmele misteriosului călăreţ.

  Le găsii foarte curând şi, spre mirarea mea, constatai că pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. Ba descoperii chiar şi o potecă mai demult bătucită de pasul cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate supravegheat ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în cap. Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulându-mă după tufe, până ce un nechezat puternic mă ţintui locului.

  Tocmai dădui să mă dumeresc ce cal nechezase, când o descoperire făcu să mă ascund din nou, în cea mai mare grabă: Înaintea mea stătea lungit un om care îşi iţea capul de după o tufă, ţinând sub observaţie poteca. Era, desigur, un om de strajă, a cărui prezenţă dovedea că prin apropiere trebuie să fi fost mai mulţi camarazi de-ai săi.

  Omul nu văzuse şi nu simţise nimic. Făcui câţiva paşi îndărăt şi îl ocolii. Totul îmi reuşi perfect. În cinci minute mă lămurii asupra situaţiei terenului.

  Poteca ducea spre o rarişte la mijlocul căreia un mărăciniş stufos, năpădit de hamei sălbatic, îţi închidea orice perspectivă. De acolo venise nechezatul. Mă furişai pe marginea rariştei, căutând să pătrund cu privirea prin mărăciniş, dar în zadar: era ca un perete impenetrabil. De fapt însă, părea să fie numai un camuflaj, pentru că de dincolo străbătu până la mine mai întâi o voce, apoi alta, demonstrând prezenţa unor bărbaţi.

  Să mă strecor până acolo? Era extrem de periculos, dar mă hotărâi să încerc. Din câteva salturi intrai în rarişte, într-un loc ferit de ochii străjerului. Înaintai aşa, ascuns după mărăciniş, căutând în zadar o deschizătură prin care să trec. Nu exista decât un singur ochi, jos, chiar la rădăcina tufelor, prin care lipindu-mă cu burta de pământ aş fi putut să încerc trecerea.

  Mersei încet, foarte încet, dar până la urmă izbutii şi abia atunci constatai că dincolo, în inima rariştei, terenul era curăţit, netezit, pe un spaţiu cam de treizeci de coţi diametru, complet camuflat de jur împrejur. Se aflau acolo pe puţin optsprezece cai, legaţi strâns unul de altul; nu departe de mine zării şaptesprezece bărbaţi, care lungiţi în iarbă, care şezând. În rest, spaţiul era ocupat cu tot soiul de calabalâc clădit în grămezi şi acoperit cu piei crude de bivol. Totul făcea impresia unei vizuini în care tâlharii îşi depozitau marfa.

  Tocmai atunci unul dintre indivizi îşi înălţă glasul, îl recunoscui pe Williams. El era călăreţul care se despărţise de grup. Desluşeam fiecare cuvânt:

  Cred că am fost spionat. M-am pomenit cu un pumn în cap, de-am căzut ca buşteanul…

  Cum spionat, bre! se răsti la el un ins îmbrăcat într-un frumos costum mexican. Eşti un nătărău! Va trebui să ne lipsim de tine. Cum adică, să te spioneze tocmai în Estaccado, unde nu există măcar vreun ascunziş?!

  Nu fi atât de sever, capitano! se apără Williams. Dacă ai şti cine a fost, ţi-ai da seama că nici ţie nu ţi-ar fi mers mai bine.

  Mie? Vrei să-ţi găuresc scăfârlia? Şi nu numai că te-a spionat, dar te-a şi doborât cu pumnul ca pe un ţânc, ca pe un papă-lapte!

  De ciudă, lui Williams i se umflară vinele de pe frunte:

  Ştii bine, capitano, că nu sunt laş. Omul care m-a culcat la pământ te-ar da gata şi pe tine dintr-un pumn.

  Capitano râse cu zgomot:

  Dă-i înainte!

  Şi Patrik, adică să-i zic şi eu Mercroft, a păţit la fel.

  Patrik? Cu ţeasta lui de taur?! Şi pe urmă?

  Williams povesti toată întâmplarea până în momentul eliberării „voiajorilor”.

  Carajo, nemernicule, te împuşc ca pe o potaie! se înfurie capitano. Te laşi tu bătut împreună cu patru din cei mai buni oameni ai mei, de către două lepre pripăşite de aiurea…

  ? Te laşi prins şi legat ca un mucos ce se ţine de fusta maică-si?!

  Thunder-storm, mii de trăsnete, capitano! Vrei să ştii cine sunt cele două lepre ce-şi zic Charlie şi Sam Hawerfield? Dac-ar apărea ei acum singuri-singurei, cu puştile în mâini şi cu cuţitele la brâu, mulţi dintre noi nici n-ar şti ce să facă: să se apere sau să se predea. Află că e vorba de Old Shatterhand şi de Sans-ear!

  Mincinos ordinar! sări în sus şeful. Vrei să-ţi scuzi laşitatea!

  Capitano, poftim, vâră cuţitul în mine! Să ştii că nici n-am să clipesc.

  Vasăzică, spui adevărul?

  Numai adevărul.

  Dacă-i aşa, por todos los santos, pe toţi sfinţii, trebuie să-i ucidem pe amândoi! Şi yankeul trebuie omorât împreună cu negrul lui: Altminteri, perechea asta de vânători nu se astâmpără până nu ne distrug.

  N-or să ne facă nimic; au hotărât să plece imediat la Santa Fé.

  Ţine-ţi clonţul! Eşti mai tâmpit de o mie de ori decât ei, şi tot nu le-ai spune adevărul dacă te-ar întreba încotro mergi. Îi cunosc eu pe vânătorii ăştia din nord. Dacă vor să ne ia urma, ne-o găsesc şi de-ar fi să zburăm. Nici măcar aici nu am siguranţa că nu ne pândeşte careva din tufiş.

  La aceste cuvinte, mă simţii destul de prost. Capitano continuă:

  Da, le cunosc eu felul. Am lucrat un an întreg cu vestitul Florimont, supranumit Track-smeller, omul care miroase urmele, căruia indienii îi spuneau As-ko-lah, adică Inimă-de-urs. De la el am învăţat toate manevrele şi trucurile lor. Ascultaţi ce vă spun: ăştia nu se duc la Santa Fé şi nici nu-şi părăsesc tabăra. Ştiind că şi mâine vă pot da de urmă, se vor îngriji mai întâi de odihna cailor. Abia mâine, refăcuţi şi cu mintea limpede, se vor lua după noi. Şi atunci, chiar dacă i-am birui, tot ar cădea barem jumătate dintre ai noştri. Old Shatterhand cică ar avea o armă cu care trage şapte zile în şir fără s-o mai încarce. I-o fi dat-o dracul, luându-i în schimb sufletul. Deci, va trebui să-i atacăm încă în seara asta, să-i luăm din somn. Ei sunt numai patru la număr, vasăzică nu pot rândui pe schimb decât un singur om. Ştii bine locul unde se află?

  Da răspunse Williams.

  Atunci, pregătirea! Trebuie să-i atacăm la miezul nopţii. Dar mergem pe jos, fără cai. Ne strecurăm până la ei şi-i luăm prin surprindere.

  Se vede că bravul capitano nu ne cunoştea chiar atât de bine cum credea că ne cunoaşte; altminteri ar fi luat şi alte măsuri. Oamenii din prerie, ca şi cei din regiunile civilizate, suferă nu o dată de mania exagerării care face din ţânţar armăsar. Când se întâmplă ca un westman, într-o împrejurare sau alta, să se comporte bărbăteşte în faţa duşmanului, dovedindu-şi totodată isteţimea, i se duce faima din tabără în tabără, umflându-se mereu. Până la urmă, omul ajunge un erou fără pereche, supranatural, de al cărui nume tremură toţi, ca şi când s-ar afla aievea în faţa puştii sale. Astfel ajunsesem şi eu posesorul unei arme miraculoase care cică mi-ar fi fost dăruită de însuşi diavolul şi cu care puteam trage o săptămână în şir, fără răgaz când de fapt nu era vorba decât de carabina „Henry” care, ce-i drept, avea un încărcător cu douăzeci şi cinci de cartuşe.

  Unde-i Patrik cu ai lui? se interesă acum capitano.

  S-a dus la Head-Pik, după cum ţi-a raportat, ca să-l aştepte pe taică-său. Pe drum o să „lămurească” şi chestiunea cu cei trei negustori, care au arme excelente şi o mulţime de bani. Poate că, între timp, a şi terminat cu ei; doar era grăbit.

  Şi prada mi-o trimite încoace?

  Da, cu doi oameni. Pe al treilea îl reţine ca însoţitor.

  Armele cele mai bune tot de la ăştia doi westmeni le vom lua. Sans-ear are, cică, o puşcă grozavă: bate la o mie două sute de paşi.

  În clipa aceea se auzi de departe lătratul unui câine de prerie. Semnalul era destul de prost ales, deoarece pe-acolo nici nu există asemenea câini.

  E Antonio, cu parii pentru Estaccado constată şeful. Să nu-i descarce afară, să-i aducă aici! De când cu vânătorii ăştia, trebuie să fim foarte atenţi.

  Acum mă convinsei pe deplin că aveam de-a face cu o bine organizată bandă de stakemeni şi că sub pieile acelea de bivol se aflau mormane de lucruri jefuite de la victimele care pieriseră în pustiu.

  Deodată, drept înaintea mea, se dădu la o parte desişul care închipuia în acel loc un fel de perdea de plante agăţătoare, uşor de ridicat sau de tras în lături, şi în tabără intrară trei călăreţi, trăgând după ei o sumedenie de pari legaţi cu curele de ambele părţi ale şeilor.

  Călăreţii atraseră asupra lor întreaga atenţie a celorlalţi indivizi, încât mă puteam retrage fără a fi observat. Avui însă grijă să iau cu mine un semn, o dovadă a prezenţei mele acolo. Şeful îşi lepădase cuţitul şi cingătoarea în care odihneau două pistoale cu ţeava dublă, bătute în alamă. Le aşezase la spatele său. Dacă întindeam mâna, puteam să iau unul din pistoale. Aşa şi făcui. Apoi mă strecurat îndărăt, ştergând cât mai bine toate urmele. La fel procedai şi dincolo de cercul mărăcinişului; mă îndepărtai apoi către rariştea unde îmi lăsasem mustangul. Mergeam târâş de-a-ndaratelea şi, pentru a nu lăsa nici un semn, mă sprijineam doar în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare. În sfârşit, distanţa îmi îngădui să mă ridic în picioare şi să-mi continui drumul în mod normal. Dezlegai calul, încălecai şi făcui un ocol mare de tot, ca să mă asigur că stakemen-ii nu vor simţi nimic care să aibă darul de a-i pune pe gânduri.

  Ajuns spre seară la tovarăşii mei, citii pe feţele lor îngrijorarea cu care mă aşteptaseră.

  Asta massa Charlie! exclamă Bob, pe un ton care trăda bucurie şi ataşament faţă de mine. Bob avut frică, toţi avut frică pentru massa Charlie!

  Ceilalţi erau mai reţinuţi. Aşteptară să descalec şi să mă aşez lângă ei, apoi Sam începu cu întrebările:

  Ei?

  Negustorii sunt pierduţi!

  Mi-am închipuit. Voiajorii ăia, care sunt de fapt stakemeni, şi-au schimbat direcţia şi se vor răfui la noapte cu negustorii, dacă n-au şi făcut-o cumva în plină zi.

  Ghici cine-i Mercroft!

  Ţi-am spus-o şi altădată că mai curând mă iau la trântă cu ursul decât să mă obosesc cu ghicitorile când, de fapt, o vorbuliţă poate lămuri totul.

  Mercroft e un nume fals şi…

  Nu sunt chiar atât de prost ca să fi crezut că e numele lui adevărat!

  Şi iată că individul se cheamă, de fapt, Patrik Morgan! continuai eu.

  Pa… trik.

  Mor… gan! exclamă Sam şi rămase, pentru prima oară de când îl ştiam, absolut perplex. Patrik Morgan? Cum asta…?

  Ai, Sam Hawerfield, urs bătrân şi idiot! Îţi pică bestia în mâini, şi tu o faci pe şeriful şi-i dai drumul! Charlie, eşti convins sută-n sută?

  Foarte convins. Acuma ştiu şi de ce-mi părea cunoscut: seamănă leit cu tată-său.

  All right! Acu’ m-am lămurit şi eu de ce-mi făcea impresia că l-aş mai fi văzut cândva. Unde-i? Sper că nu ne mai scapă!

  După ce-i lichidează pe negustori, pleacă numai în doi la Skettel-Pik şi Head-Pik, ca să-l întâlnească pe tată-său.

  Atunci sus, oameni buni, să-l ajungem din urmă!

  Stop, Sam! E aproape seara. Cum vrei să le desluşim urmele? Şi apoi, trebuie să ne pregătim pentru o vizită simandicoasă.

  Vizită?! Cine?

  Patrik face parte dintr-o bandă de stakemeni care-şi au tabăra nu departe de-aici. Şeful lor e un mexican, capitano, cum îi spun ei, care pare să fie luat lecţii serioase cu bătrânul Florimont. I-am spionat la vizuina lor: Williams le-a istorisit toată păţania. Ei, şi se pregătesc să ne atace la miezul nopţii.

  Vasăzică, ştiu că am rămas aici?

  Păi da, au ghicit.

  Well, facă-se voia lor! Îi aşteptăm şi le spunem frumos good-evening. Sunt mulţi?

  Douăzeci şi unu.

  Oho, cam multişori pentru noi patru! Tu ce crezi, Charlie? Eu zic să încingem un foc şi să ne atârnăm hainele roată, ca să pară că şedem în jurul focului. Iar noi, de fapt, să ne postăm mai încolo, afară, şi să-i prindem pe bandiţi la mijloc, între flacăra focului şi armele noastre. Aşa îi pocnim la sigur.

  Planul e bun aprobă Bernard Marshall şi cred că e unicul realizabil în condiţiile date.

  Bine! Să adunăm repede vreascuri până nu se întunecă conchise Sam, ridicându-se de jos.

  Stai, nu te pripi îl oprii eu. Crezi într-adevăr că putem înfrunta în felul acesta douăzeci şi unu de inşi?

  De ce nu? La primul foc o şterg cu toţii! Doar n-au de unde să ne ştie numărul.

  Şi dacă, de pildă, capitano e destul de deştept ca să ghicească şiretlicul? Ne-ar lovi atunci de ne-ar năuci. Tot planul s-ar duce de râpă.

  La o asemenea surpriză trebuie să se aştepte orice vânător, ca să zic aşa.

  Atunci amândoi Morganii ţi-ar scăpa din mână şi de astă dată.

  Behold, aşa e! Prin urmare, vrei s-o tundem de-aici, să-i lăsăm în pace şi să nu le dăm peste cap socotelile? Ar fi să ne asumăm o grea răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor cinstiţi care vor trece prin Estaccado!

  Nici vorbă să plecăm aşa, omule! Am eu un alt plan, bun de tot.

  S-auzim!

  În timp ce bandiţii ne caută aici, noi ne strecurăm în tabăra lor, le luăm caii şi proviziile.

  Good-lack, bună idee! Dar cum să le luăm caii? Crezi că vor veni încoace pe jos?

  Da. Şi asta înseamnă că vor porni de-acolo cu vreo două ore înainte de miezul nopţii; doar e o distanţă de parcurs.

  Eşti sigur că vor face aşa?

  Se-nţelege! Dacă stăm aici, ne punem viaţa în primejdie; în schimb, dacă-i lăsăm pe bandiţi fără alimente, muniţii şi cai, vor fi obligaţi să renunţe măcar temporar la noi fărădelegi. Şi bagă de seamă că obţinem totul fără un foc de armă.

  Nu se poate să nu lase străji.

  Cunosc eu posturile.

  Dar ne vor urmări, ce zici?

  Parcă dacă am rămâne aici ne-ar lăsa în pace? Oricum, tot va trebui să fugim.

  Bine, sunt de acord! Când plecăm?

  S-ar putea chiar peste un sfert de oră; până atunci, se întunecă binişor.

  Oh, asta frumos! se bucură negrul. Bob călărim cu massa şi luăm tot, tot de la tâlhari. Asta mai bun, nu rămâne aici şi împuşcat la Bob!

  Peste puţin se întunecă de-a binelea. Nu se vedea la zece paşi. Pornirăm deci călare, eu înainte, ceilalţi înşiraţi câte unul în urma mea.

  Fireşte că n-o luarăm drept spre vizuina tâlharilor, ci făcurăm un ocol larg care ne aduse la marginea mărăcinişului, cam la o milă de Hide-Spot. Priponirăm caii şi ne continuarăm drumul pe jos.

  Deşi Marshall şi negrul nu prea aveau antrenament la mers, ajunserăm totuşi neobservaţi la hotarul rariştei, exact în dreptul potecii supravegheată mai înainte de străjerul pitulat în tufiş.

  O lumină palidă, abia strecurată în văzduh, ne vesti că bandiţii aprinseseră un foc de tabără sau cel puţin o faclă; în preajma noastră însă era atât de întuneric, încât ne puteam deplasa fără grijă mergând normal. Revenii astfel la locul unde ascultasem discuţia tâlharilor şi, până să mă pitulez, auzii iarăşi vocea şefului. Mă strecurai printre mărăcini şi văzui toată banda adunată în mijlocul rariştii, înarmată până-n dinţi şi gata de plecare. Capitano îşi continua vorbirea începută mai demult:

  Dac-am fi găsit cât de cât vreo urmă, aş fi zis că a fost pe-aici unul dintre vânători şi ne-a spionat. Dar aşa, unde să fi dispărut pistolul? Poate l-oi fi pierdut pe când călăream azi-dimineaţă şi mi-am scos centura. Ei, Hoblyn, i-ai văzut tu cu ochii tăi pe tuspatru şezând?

  I-am văzut: trei albi şi un negru. Caii păşteau alături, unul fără coadă. Parc-ar fi ţap; numai coarnele îi lipsesc.

  Asta-i hodoroaga de iapă a lui Sans-ear; e vestită ca şi stăpânu-său. Dar pe tine nu cumva te-au simţit?

  Nu. M-am apropiat împreună cu Williams, călare, doar atât cât eram sigur că nu vom fi zăriţi, apoi am luat-o târâş până am văzut totul foarte limpede.

  Elevul bătrânului Florimont fusese deci destul de prevăzător ca să trimită o patrulă în recunoaştere. Din fericire, aceasta s-a petrecut abia după ce mă întorsesem la ai mei.

  Atunci o să meargă strună! chibzui capitano. Tu, Williams, eşti cam obosit, rămâi aici. Iar tu, Hoblyn, preiei paza la potecă. Voi, ăştilalţi, după mine!

  În lumina săracă a focului văzui cum perdeaua de crengi de la intrare se dădu în lături. Nouăsprezece inşi părăsiră tabăra. Rămaseră numai cei doi pomeniţi mai sus. Abia dispărură bandiţii după un cot, că mă şi aflam iarăşi lângă Sam.

  Cum stăm, Charlie? Mi se pare că au plecat.

  Da. Doi au rămas aici; unul de pază la potecă, iar celălalt, adică Williams, în tabără. Acesta din urmă nu e înarmat; santinela, în schimb, are puşcă. Să stăm deocamdată pe loc, să nu întreprindem nimic; posibil ca vreunul din cei plecaţi să fi uitat ceva şi să se întoarcă, între timp însă, să ne pregătim. Hai cu mine, Sam! Iar voi staţi aici până vă chem ori vin personal.

  Ne strecurarăm până la potecă şi aşteptarăm acolo vreo zece minute până să se ivească santinela. Omul patrula foarte calm şi nepăsător, simţindu-se în toată siguranţa. Să fi trecut poate vreun sfert de ceas când ajunse iarăşi cam în dreptul nostru. Acum nu mai era de temut că s-ar întoarce cineva din drum. Puteam acţiona.

  Mă ghemuii de o parte şi Sam de cealaltă parte a tufişului. În clipa când banditul dădu să treacă printre noi, Sam îi sări în gât, iar eu, rupând o fâşie din haina lui ponosită, o făcui căluş şi i-o îndesai în gură. Îi prinserăm apoi mâinile şi picioarele în propriul său lasou, pe care îl purta la şold, şi-l legarăm de o tufă solidă.

  Hai, continuăm!

  Ne apropiarăm uşurel de intrare şi desfăcurăm niţel perdeaua de hamei sălbatic. Williams şedea lângă foc şi frigea un hartan de carne. Stătea întors cu spatele la noi; mă furişai până la el fără să simtă nimic.

  Ţine carnea mai sus, master Williams, că se arde! îi rostii în ceafă.

  Se întoarse fulgerător şi, recunoscându-mă, împietri de groază.

  Bună seara! Mai că era să uit reverenţa ce se cuvine unui gentleman ca dumneata!

  O.

  O.

  Old Shat.

  Shatterhand! gângavi el cu ochii holbaţi. Ce vreţi aici?

  Nimic deosebit. Trebuie doar să-i restitui lui capitano pistolul pe care i l-am luat când îi povesteai păţaniile dumitale.

  Banditul îşi încorda un picior, ca şi cum ar fi voit să sară şi scormoni cu privirea în jurul său, căutându-şi puşca. Dar nu avea la îndemână decât cuţitul.

  Fii calm, master stakeman, cel mai mic gest ar putea să te coste viaţa. Întâi de toate, află că pistolul şefului dumitale e încărcat şi apoi, dacă priveşti niţeluş spre intrare, vezi numaidecât că te poate trăsni şi de-acolo un glonţ!

  Omul privi spre intrare şi văzu într-adevăr puşca lui Sam aţintită asupra lui.

  Thunder-storm, mii de trăsnete, m-am ars!

  Poate că mai ai oarecare şanse de scăpare dacă te supui şi nu ne faci greutăţi. Bernard, Bob, veniţi încoace!

  La chemarea mea, cei doi tovarăşi apărură şi ei la intrare.

  Bob, uite colo, lângă şei, sunt nişte lasouri. Ia unul şi leagă-l pe dumnealui!

  Nu, mai bine moartea! izbucni Williams.

  Şi tâlharul se ţinu de cuvânt. Cât ai clipi, îşi înfipse cuţitul în inimă şi se prăbuşi fără viaţă.

  Dumnezeu să-l ierte! rostii.

  Canalia! Va fi avut poate sute de vieţi pe conştiinţă vorbi Sam cu scârbă. Nicicând cuţitul nu şi-a făcut mai bine datoria.

  S-a osândit singur, dragă Sam. Bine că ne-a scutit pe noi de o faptă sângeroasă.

  Îl trimise apoi pe Bob după Hoblyn. Peste puţin, individul zăcea jos, în faţa noastră. Îi scosei din gură căluşul. Prizonierul răsuflă adânc, apoi privirea i se opri îngrozită asupra complicelui său mort.

  Dacă nu ne răspunzi la întrebări, ajungi cadavru ca şi ăsta! îl avertizai.

  Spun totul! făgădui Hoblyn înspăimântat.

  Aşadar: unde aţi ascuns aurul?

  L-am îngropat colo, sub sacii de făină. Dădurăm la o parte pieile de bivol şi ne apucarăm să cercetăm depozitul. Era o adevărată colecţie de tot ce fusese cândva transportat prin Estaccado: arme de cele mai diverse tipuri şi calibre, pulbere, plumb, cartuşe, lasouri, şei, pungi, pături, echipamente complete de voiaj şi de vânătoare, stofe şi pânzeturi, imitaţii de coral, giuvaieruri şi salbe de perle mult căutate de indience, tot soiul de alte mărfuri, instrumente şi unelte, o mulţime de cutii cu pemmican carne conservată apoi mari cantităţi de alte alimente. Nu era greu să-ţi dai seama că totul provenea din jaf.

  Bob arunca la o parte sacii grei de parc-ar fi fost pachete de tutun. Marshall scotoci printre unelte şi găsi un hârleţ şi o lopată. Începurăm a săpa. În scurt timp, puserăm stăpânire pe o asemenea cantitate de grăunţe şi praf de aur, încât am fi gheboşat sub ele un cal de povară solid. Mă înfioram la gândul câţi bieţi căutători de aur îşi vor fi pierdut viaţa pentru ca să se îngrămădească aici atâta deadly dust praf al morţii cum pe drept cuvânt îi spun indienii. Când se întorc în patrie, oamenii transportă cu ei numai o mică parte din aurul agonisit; restul îl schimbă în bancnote sau în cecuri. Cu siguranţă că victimele au avut şi ele asemenea valori. Dar unde s-or fi aflând acum? Mă adresai din nou lui Hoblyn:

  Spune-mi unde sunt banii şi cecurile jefuite de la călători!

  Departe, într-o altă ascunzătoare. Capitano nu vrea să le ţină aici. Nu are încredere în toţi oamenii lui.

  Aşadar, nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea în afară de dânsul?

  O ştie şi locotenentul.

  Cum îl cheamă?

  Patrik Morgan.

  Mă fulgeră un gând. „Vom fi bogaţi în orice caz” îi scrisese el tatălui său. Nu cumva acest Patrik are intenţia să-l jefuiască pe propriul său şef?

  Şi nu ştii defel unde se află ascunzătoarea?

  Ştiu ceva, dar nu sunt sigur. Capitano pare să nu aibă încredere nici în locotenent. Acesta din urmă a plecat azi împreună eu un însoţitor la Head-Pik şi la Rio Pecos; eu trebuia să pornesc mâine pe acelaşi dram şi să-l ţin sub observaţie.

  Aha! Deci capitano ţi-a dat indicaţii precise, ţi-a descris locul!

  Hoblyn tăcu încurcat. Se codea.

  Spune adevărul! Dacă taci, moartea te paşte! Vorbeşte sincer şi te cruţăm, deşi meritaţi cu toţii ştreangul.

  Aţi judecat bine, sir!

  Ei, unde e ascunzătoarea?

  Mâine urma să merg acolo şi să-l împuşc pe locotenent, dac-ar încerca să se apropie! E o mică vâlcea; o cunosc foarte bine, am văzut-o cu ochii mei. Însă descrierea nu v-ar folosi prea mult; tot n-aţi găsi ascunzătoarea.

  Nu ţi-a indicat capitano precis locul ei?

  Se fereşte să dea amănunte. Mi-a poruncit doar să mă ascund în vâlcea şi să-l împuşc pe locotenent în clipa când ar pătrunde acolo.

  Bun! Îţi cruţ viaţa, dacă ne conduci la vâlceaua aceea.

  Sunt gata să vă conduc.

  Dar, ţine minte: dacă încerci să ne înşeli, îţi pierzi capul! N-ai să mergi liber; te legăm pe cal şi vii cu noi.

  Well zise Sam, deci treaba s-a cam terminat. Ce urmează?

  Luăm numai aurul şi alte câteva lucruri folositoare: arme, muniţii, tutun, alimente, plus nişte mărunţişuri, daruri pentru indienii care ar fi să ne iasă în drum. Hai, alegeţi ce vă trebuie! între timp, eu mă duc să examinez caii.

  Găsii acolo patru cai de povară excelenţi din Michigan, şi vreo trei mustangi care meritau toată atenţia. Erau, în orice caz, de preferat gloabelor lui Bernard şi Bob. Aşadar puteam să le schimbăm cu doi mustangi, iar pe-al treilea să-l repartizăm lui Hoblyn.

  Erau aici şi samare, pe care le aşezai în spinarea cailor de povară. Apoi, din toate lucrurile alese, făcurăm opt baloturi, câte două de fiecare cal. Tot restul prăzii îl adunarăm grămadă şi puserăm dedesubt pulberea ce ne prisosea, laolaltă cu lucrurile cele mai inflamabile.

  Ce facem cu caii ceilalţi? întrebă Sam.

  Să-i dezlege Bob şi să-i gonească în prerie. Nu e prea convenabil, dar mă doare inima să-i omor. Tu, Sam, preia conducerea convoiului! Eu rămân să dau foc mormanului ăsta.

  Păi, de ce nu i-am da foc imediat? întrebă Marshall.

  Flăcările ar lumina până departe. Or, stakemen-ii, după ce nu ne vor fi găsit la tabăra noastră, se vor întoarce, desigur, în mare grabă, şi atunci focul îi va ajuta să ne dibăcească. De aceea e mai bine să vă depărtaţi cât mai mult, iar eu vă ajung mai târziu din urmă.

  Well, ai dreptate! La drum, boys, ordonă Sam. Porni cel dintâi, ducând de frâu pe unul din caii de povară şi urmat de ceilalţi trei. Marshall, Bob şi Hoblyn legat pe un mustang încheiau convoiul. Eu cu calul meu rămăsei să aştept până se va fi stins orice zgomot. Trecu astfel mai bine de un sfert de ceas. Zăbava nu mai trebuia prelungită: mă puteam pomeni cu stakemen-ii. Intrai deci în ascunzătoare, ca să dau foc prăzii.

  Dintr-o pătură ruptă îmi confecţionasem din vreme un fitil lung, care îmi îngăduia să mă depărtez suficient înainte ca pulberea să ia foc. Cum vârâsem sub grămadă şi o mulţime de cartuşe, era de prevăzut o explozie puternică.

  Aprinsei capătul fitilului, luai calul de frâu şi ieşii pe potecă în direcţia preriei. Dincolo de mărăciniş mă avântai în şa.

  Atunci izbucni un bubuit şi o pălălaie grozavă. Focul făcuse să explodeze cartuşele. Dădui pinteni calului şi mânai cât putui de tare, ca să ies din raza luminii. Flăcările se înălţau sălbatice. Focul mistuia toată averea strânsă de bandiţi prin jaf şi omor…

  Capitolul III Printre comanşi.

  Acolo unde se ating regiunile Texas, Arizona şi New Mexico, aşadar în ţinutul străbătut de afluenţii lui Rio Grande del Norte, se înalţă munţii Sierrei şi Los Organos, Rianca şi Guadelupa, alcătuind un vălmăşag cu înălţimi sălbatice, răspândite fără noimă. Munţii aceştia seamănă uneori cu nişte cetăţi de piatră, uriaşe, despuiate, alteori cu fantastice bastioane învăluite în codri seculari, străbătute ici-colo de trecători abrupte sau despărţite de văiugi uşor înclinate. Coloşii par să stea de când lumea într-o superbă şi deplină izolare. Şi totuşi vântul aduce polen şi seminţe până sus, pe coamele şi piscurile lor, asigurând dezvoltarea vegetaţiei. Ursul negru şi cel cenuşiu se caţără pe stânci şi coboară de cealaltă parte, în împărăţia singurătăţii, iar turmele de bizoni, numărând mii de capete, trec şi ele prin câte o strungă în migraţiunile lor de toamnă şi de primăvară. Apar aici chiar şi oameni, fie albi, fie arămii, sălbatici ca însăşi natura acestor locuri. Când aceştia se retrag şi dispar, nimeni nu ştie ce vor fi făcut acolo, căci uriaşii de piatră nu vorbesc, pădurile tac şi nu s-a găsit încă omul care să înţeleagă graiul animalelor.

  Aici, pe culmi, urcă vânătorul temerar, bizuindu-se doar pe sine şi pe arma lui; aici se refugiază insul care fuge de civilizaţie; aici se adăposteşte indianul care a declarat război întregii lumi, fiindcă lumea toată îi vrea pieirea. Aici răsare din rămuriş ba căciula de blană a vreunui vânător, ba sombreroul cu boruri largi al vreunui mexican, ba chica împletită a indianului.

  Ce caută aceşti oameni, ce-i mână tocmai pe înălţimile acestea izolate? Nu există decât un singur răspuns: vrăjmăşia faţă de om sau animal, lupta pentru o existenţă care nu merită totdeauna osteneala unei asemenea lupte.

  Jos, la şes, terenurile de vânătoare şi pământurile apaşilor se învecinează cu cele ale comanşilor; pe aici, la graniţă, se consumă fapte eroice neconsemnate în nici o istorie. Bătăliile dintre aceste puternice seminţii împing uneori câte o ceată izolată sau risipită până sus, în munţi, unde la fiece pas oamenii au de luptat cu moartea, cu forţele naturii ce par de neînvins.

  Rio Pecos izvorăşte din Sierra Jumanez, coboară spre sud-est şi coteşte apoi către Sierra Blanca, drept spre sud. Nu departe de ieşirea sa din munţi, fluviul face un arc mare spre vest, mărginit pe ambele părţi de înălţimi, între albia fluviului şi acest lanţ muntos care străjuieşte amândouă malurile, ici şi colo răsare câte o mică prerie, când foarte îngustă, când mai largă, acoperită cu ierburi bogate şi pierzându-se în codrii străvechi ce coboară până la poalele munţilor.

  E un teren cât se poate de periculos. Munţii îngemănaţi lasă arareori să se strecoare printre ei vreun drum, vreun defileu pe care să poţi trece de cealaltă parte, şi cine întâlneşte aici un duşman n-are cum să-l ocolească decât abandonându-şi calul, ceea ce iarăşi îi poate aduce pieirea.

  Ajunserăm, aşadar, în această vale, pe care eu o mai străbătusem o dată călare, dar într-o companie mai numeroasă şi mai sigură. Acum nu eram decât patru inşi şi, pe deasupra, obligaţi să-l supraveghem cu atenţie pe prizonier care, deşi se arăta extrem de docil, putea totuşi să urzească în taină planuri viclene. Hoblyn călărea la mijloc, alături de Bob; în fruntea grupului era Sam; pe urmă veneam eu şi Bernard Marshall care, în cursul marşului nostru îndelungat, se dovedi un bun călăreţ.

  Era înainte de amiază şi soarele atinsese culmile munţilor înşiraţi pe partea cealaltă a fluviului. Deşi ne aflam la mijlocul lui august, totuşi prezenţa soarelui ne provoca o vădită plăcere, căci aici, printre înălţimile acestea întunecate, se înserează repede, nu mult după prânz. Nopţile erau atât de reci, dimineţile atât de jilave, încât mergeam mai tot timpul înfăşuraţi în pături.