— Pe unde ai umblat? râse Steve. Credeam că te pricepi la chestiile astea. Ăştia nu-şi vând otrăvurile în pungi de plastic. Le găseşti în pachete imprimate, ba mai au şi câte o marcă pe ele.

  — Ce marcă era?

  — Of, asta era una foarte literară: Cavalerii!

  — Steve, cred că nu ar fi o idee rea să-i mai faci încă o dată autopsia.

  Steve îşi retrase braţul şi-mi zise rece:

  — De ce nu rogi un poliţist?

 

  Capitolul 22

  — Deci, cum de te-ai implicat tu în povestea asta? întrebă Marian Boyce.

  Stăteam împreună cu ea pe un bolovan în mijlocul râului, a cărui apă era la fel de scăzută ca şi apa râului de sub podul acoperit. Bolovanul avea pete de vopsea verde, în locurile unde primăvara trecută se loviseră de el canoele. Apa scălda picioarele ei desculţe şi rochia, ridicată, lăsa să se vadă coapsele-i musculoase. Maşina ei marca Crown Victoria, fără emblemă, rămăsese pe mal; dinspre ea se auzeau frânturi de conversaţie prin radio ale celor aflaţi în sediul din Plainfield.

  — Văduva nu voia să creadă că soţul ei a murit de o supradoză.

  — Asta nu-i tot văduva care intenţiona să divorţeze de el?

  — Aceeaşi.

  Despachetasem deja sandvişurile cumpărate la magazinul general din Newbury. Acum desfăceam câte un Pepsi dietetic, dintr-un pachet de şase, pe care-l pusesem la rece, în apa râului. Optasem pentru Pepsi, fiind vorba despre un picnic de lucru.

  — Aşadar, văduva neîncrezătoare angajează un agent imobiliar, zise Marian muşcând gânditoare dintr-un sandviş cu piept de curcan afumat. Pare logic. De ce să te duci la poliţie, unde e gratis, când poţi plăti cu bani grei un agent imobiliar ca să dezlege enigma?

  — Am încercat să o conving să renunţe.

  Marian îmi aruncă privirea tip poliţist de autostradă – de intensitate medie -, perfect concentrată, cu care sălta carnetul de conducere al unui vitezist, fără să-i rănească şi mâna. Apoi, zise:

  — Sunt convinsă.

  — Tipul mi-era şi foarte bun prieten.

  — Implicat sentimental, nu? Asta limpezeşte mintea.

  — Mai termină.

  — Iar acum, intrat în bucluc, incapabil să rezolvi problema, obosit, mă inviţi la un picnic ca să sări pe mine.

  — Nu m-aş fi exprimat atât de dur.

  — Nu e nimic dur, când doi oameni care se plac unul pe celălalt şi cărora le face plăcere – cu condiţia să fie prevăzători – fac… Oh! Tu ai crezut că mă refeream la faptul că sări pe mine pentru nişte informaţii strict secrete. Proasta de mine, ce nemernică sunt.

  Zâmbetul tăios sugera că există un singur nemernic pe râu, şi nu ea era ăla.

  — Ce şanse aş avea, întrebă ea, să mă inviţi vreodată la masă, fără să te intereseze creierul meu?

  — Parcă aveai pe cineva.

  — Mă mai pot bucura de câte o masă în aer liber.

  — Cum e tipul?

  — Genul care nu te pisează.

  — Sună încântător.

  — E un inginer drăguţ şi liniştit de la Pratt and Whitney. Tocmai a fost promovat. E foarte atrăgător. Fost tenismen.

  — Lui Jason îi place?

  Jason era puştiul ei de şase ani, un copil foarte reuşit, dacă ţinem seama de faptul că, la vârsta lui, trebuia să facă naveta între apartamentul din Plainfield al lui Marian şi căsuţa de poliţist a tatălui său aflată în North Stonington, la marginea statului Connecticut. Săptămânal, „unchi” poliţişti îl pasau unul altuia de-a lungul statului, din zonă în zonă de patrulare. Când se apropiase ziua lui de naştere, s-a făcut o colectă ca să i se cumpere propria puşcă, standard, de poliţie.

  — Aşa s-ar părea.

  — Tipul pare ideal.

  — Se descurcă şi singur, nu trebuie să-mi bat capul cu el, spre deosebire de alţii pe care îi cunosc, rosti Marian dând din umeri.

  — Am nevoie de ajutor, am spus. Sunt băgat până peste cap.

  Am văzut cum i se aprinde o flacără în priviri şi prea târziu mi-am dat seama că făcusem o greşeală. Nemaipomenit! Precum un fals magician obligat să ascundă două boabe sub trei scoici, tot astfel trebuia să ascund eu musafirul-misterios-şi-candidat Vicky, plus prietenii mei care plimbau cadavre şi făceau băi în jacuzzi, şi să-l conving pe sergentul Marian că adevărul se afla sub a treia scoică.

  Am scăpat din mână sandvişul, m-am întins după el şi am căzut în apă. Marian mă ajută să ies şi îmi şterse faţa cu şerveţele de hârtie. Diversiunea n-a funcţionat. Fără să se lase distrasă, Marian întrebă:

  — Ai încălcat legea?

  — Nu.

  — Îţi dai seama că te bănuiesc că minţi.

  — Marian, ştii că nu sunt un mincinos.

  — Mda, tocmai asta mă pune pe gânduri… Începe cu începutul.

  — Doar ţi l-am mai povestit.

  — Ce vrei de la mine?

  Mă îndreptam, cu viteză sporită, către prăpastie, fără frâne. Am zis:

  — Lasă-mă să-ţi sugerez ceva ce ne va ajuta pe amândoi.

  — Dacă acum te-aş întâlni pentru întâia oară, ar trebui să scot arma.

  — Da, dar mă cunoşti.

  Marian se aplecă şi îmi atinse dosul palmei. Am simţit un fior şi am văzut că acelaşi lucru se întâmplase şi cu ea. Ceea ce simţeam era atât de puternic, încât am uitat că unul dintre motivele care făceau din ea o detectivă excelentă era faptul că se pricepea la schimbarea vitezelor – era o femeie capabilă să se joace de-a poliţistul-bun-poliţistul-rău fără partener.

  — Spune-mi ce vrei.

  — Îţi sugerez să arunci o privire serioasă şi detaşată la rezultatele autopsiei lui Reg Hopkins.

  Păru la fel de impresionată, ca şi când i-aş fi citit din ziar despre o lichidare a stocurilor de lămpi de birou la magazinul Danbury. Întrebă indiferentă:

  — De ce?

  — Obţine un ordin de la Curte pentru exhumarea cadavrului şi adu legistul din Plainfield ca să repete autopsia, pentru a stabili cauza exactă a morţii.

  — Despre ce crezi că e vorba?

  Aparenta ei indiferenţă mă scotea din minţi. Indiferent că se prefăcea sau nu, reuşea să mă facă să vorbesc mai tare, mai repede şi fără oprelişti. Am continuat:

  — Vreau să aflu dacă nu cumva cineva i-a făcut în mod intenţionat o injecţie cu heroină super-concentrată.

  — Să-i fi injectat cineva?

  — Da, ştii tu, cu acul. Spune-i legistului să caute semnul. Marian aprobă din cap şi se întoarse, nu înainte ca eu să fi putut vedea cum îi erupe un vulcan în priviri.

  — Îţi surâde ideea, spusei eu, întrebându-mă ce iscasem. Nu-i aşa?

  — Spune-mi de unde ţi-a venit gândul ăsta.

  Acum e acum!

  — Ei bine, îţi pot spune pe unde a umblat în noaptea morţii, de când a plecat de la birou şi până după ora unsprezece.

  Marian sări de pe bolovan, o luă către stânci, urcă pe mal, se duse la maşină şi scoase un carneţel.

  — Spune-mi.

  I-am povestit.

  — Altceva?

  — Mai pot să-ţi spun şi că toţi cei care l-au văzut declară că era absolut treaz.

  — Altceva?

  — Puţin după ora două, Blazer-ul lui a fost văzut pe podul acoperit.

  — Cine l-a văzut?

  — Câţiva tipi care încercau să plece din Rezervaţie. N-au reuşit, pentru că Blazer-ul le bloca drumul.

  — Te-am întrebat cine l-a văzut.

  — Nu şi-au dat seama că e un cadavru înăuntru.

  — De ce? Portiera era deschisă şi lumina aprinsă.

  — Se pare că bateria se descărcase, spusei eu, simţindu-mă mai stăpân pe situaţie. Maşina avea geamurile fumurii şi ei mai şi băuseră.

  — Care ei? întrebă Marian după ce îşi făcu o însemnare, pe care nu reuşii să o văd.

  — Nu îţi pot spune.

  — Nu poţi, sau nu vrei?

  — Nu vreau. Însă îi cred. Ştiu exact ce au făcut în acea noapte. Am verificat.

  — Nemaipomenit, Ben. Mă simt uşurată. Agentul imobiliar coroborează poveştile martorilor şi o asigură pe detectiva Brigăzii cazurilor importante că martorii care conduceau prin pădure la două dimineaţa şi au văzut maşina victimei, însă nu au zărit cadavrul, nu i-au dat droguri victimei şi nici nu au ucis-o.

  — Mătuşa mea Connie spune că sarcasmul e limbajul Diavolului.

  — Iar taică-meu spune că amatorii sunt nişte idioţi.

  Am zâmbit, dar ea rămase serioasă.

  — Mi-au trebuit doisprezece ani ca să ajung în această brigadă. Ai ceva tupeu dacă încerci să mă păcăleşti.

  Cu poliţistul-cel-rău mă puteam descurca.

  — Tipii ăştia nu se ocupă de droguri. Nu ei l-au omorât pe Reg Hopkins.

  Schimbarăm priviri glaciale. Dacă o ţineam tot aşa, râul risca să îngheţe. Marian cedă prima. Nu că aş fi fost eu mai dur decât ea. Îşi dăduse însă seama că, chiar dacă ar găsi vreun pretext ca să mă închidă, tot nu i-aş fi spus nimic.

  — Ce s-a întâmplat între unsprezece şi două?

  Eu ştiam că Reg murise la familia Fisk, dar nu despre asta era vorba. Trebuia să o conving pe Marian de necesitatea exhumării cadavrului, ca să pot afla cum reuşise criminalul să-l omoare. Am răspuns:

  — Doar amatorii o iau pe ghicite.

  — Fă o încercare, Sherlock.

  — Ori şi-a cumpărat drogul, s-a dus la pod, l-a inhalat şi a murit, ori…

  — De unde l-a cumpărat?

  — În trei ore? Se putea duce până la Waterbury şi avea timp să se şi întoarcă, dacă apăsa mai tare pe acceleraţie.

  — Ori?

  — Ori s-a întâlnit cu cineva care l-a omorât.

  — Ori cineva i-a vândut, pur şi simplu, o marfă proastă. Sau au împărţit-o amândoi, apoi el s-a speriat şi a fugit.

  — Ai găsit dovezi în Blazer în sensul ăsta?

  Mă privi pieziş, de parcă s-ar fi uitat printr-un geam murdar. Am întrebat-o:

  — Dar dacă cineva l-a omorât şi apoi a aranjat astfel încât moartea să pară că s-a produs din cauza unei supradoze? S-a scris în ziare despre dozele fierbinţi. Poate că cel care l-a omorât era convins că poliţia va opta imediat pentru concluzia cea mai evidentă.

  Expresia feţei ofiţerului care conducea ancheta lăsa să se citească că nu voi mai primi nici un fel de ajutor, dacă voi mai cădea în apă.

  — Dă-mi voie să te întreb ceva. Ai fost atât de ocupat să faci speculaţii – ca să nu mai vorbim de stabilirea nevinovăţiei martorilor tăi – şi nu te-ai gândit şi la motivul criminalului?

  — Nu.

  — Nu încerci să-l ghiceşti? Nu îţi zvâcneşte imaginaţia? Nici o deducţie uimitoare?

  — Nimic cu care să pot „corobora”.

  — Nu cauţi motivele clasice, Ben? Amant furios? Nevastă înşelată? Partener jefuit?

  — Marian, te distrezi un pic cam mult pe seama mea. Ţi-am dat ceva ce ar putea fi interesant, ca să nu mai vorbim de o eventuală mişcare bună pentru cariera ta. Nu mă aştept să-ţi arunci hainele de pe tine, în semn de recunoştinţă. Dar un simplu „mulţumesc”… Ce faci?

  — Îmi desfac nasturii de la bluză, nu se vede?

  — Am impresia că s-a terminat cu vorbele.

  — Mă ajuţi la sutien?

  — Mă încurc în pistol.

  — Ţi-am câştigat atenţia?

  — Total.

  — Atunci răspunde-mi la următoarea întrebare: care este clişeul cel mai vechi într-o investigaţie poliţienească?

  — Urmează drumul banilor.

  — Bravo, ai găsit şi motivul crimei.

  — Excelent. Şi criminalul, cine este?

  — Clienta ta, spuse Marian, ridicându-se şi îndepărtându-mi mâinile de pe trupul ei.

 

  Capitolul 23

  — Imposibil. Ridicol, pur şi simplu. E cel mai tâmpit lucru pe care l-am auzit.

  — Perfect, zise Marian, închizându-şi una din copcile sutienului pe care reuşisem să o desfac. Asta înseamnă că am cale liberă. Nu-mi vei sta în drum. Şi nu va trebui să împart cu tine succesul.

  — Glumeşti.

  — Ea a fost, fraiere. Nu te-ai prins?

  — Nu, nu m-am prins. Janey Hopkins nu avea nimic împotriva lui Reg.

  — Tocmai divorţa de el.

  — Da, dar Reg fusese de acord.

  — Connecticut e un stat în care proprietăţile se împart, Sherlock. Casa, maşinile, contul din bancă, afacerile, totul se împarte jumate-jumate. Exceptând cazul în care una din părţi moare de o supradoză. Atunci, cel rămas în viaţă primeşte totul.

  — Dar, dar totul era ipotecat.

  — Cu atât mai mult. Dacă ea reuşeşte să plătească ratele, nu e obligată să vândă. Dacă se împărţea la doi, trebuia să vândă tot.

  — Da, dar fără Reg, afacerile… Brusc, mă oprii.

  — Da?

  — Ea e hotărâtă să meargă mai departe cu afacerile.

  — Perfect!

  Marian îşi luase zborul. Cu faţa aprinsă şi cu ochii strălucitori se distanţase învingătoare. Se opri din încheiatul nasturilor, mă prinse de capul încă ud şi îmi apăsă faţa de pieptul ei pentru o clipă. Asta-i!

  — Stai puţin. Stai puţin. Dacă tu ai dreptate şi Janey l-a omorât pe Reg ca să primească totul, în loc să împartă jumate-jumate, cum de m-a angajat ca să demonstrez că el n-a murit de o supradoză?

  — Există două răspunsuri posibile la această întrebare bună, Ben. Primul – e lacomă şi vrea şi banii de asigurare – împreună cu restul – aşa cum a făcut Kathleen Turner în filmul Body Heat.

  — E o nebunie.

  — Lui Kathleen i-a reuşit.

  — În film.

  — În viaţa reală, ce ar avea doamna Hopkins de pierdut, încercând să-i sperie pe cei de la Asigurări? Nemernicii ăia s-ar putea să se gândească de două ori până să dea în judecată o tânără văduvă cu doi copii. Poate că, ajutată de tine, care făceai valuri şi de avocatul ei cel deştept, ar fi reuşit să obţină vreun aranjament.

  — Mda, dar dacă valurile făcute de mine ar dovedi-o drept criminală?

  — Nu a angajat un profesionist, Ben. Nu s-a dus la poliţie. A angajat doar un amator. Nu a făcut decât să ne dea cu fum în ochi.

  — Da, dar a renunţat.

  — Pentru că n-a mers. Ce a pierdut? Câteva sute de dolari?

  — Am taxat-o cu nouă sute, fără cheltuieli.

  — Ai avut curaj. În orice caz, a dat nouă sutare, încercând să pună mâna pe asigurare şi – mai ales – ca să-l dezvinovăţească pe Reg, eliminând astfel orice urmă de suspiciune.

  — Deşi eu sunt doar un amator.

  — Nu te-a plătit degeaba; nu cred să mai existe cineva în Connecticut care să nu fi auzit că tu pui întrebări legate de Reg Hopkins.

  Cu această ultimă ironie, Marian îşi luă carneţelul şi porni, ţopăind din piatră în piatră, către mal.

  — Şi când o să o arestezi, mă rog?

  Se opri atentă, pe o piatră alunecoasă; mi-am zis că, dacă există un Dumnezeu, va pica în apă.

  — Eu sunt puţin mai conservatoare, Ben, şi foarte ordonată. Mai întâi o să aflu dacă a fost într-adevăr ucis. Dacă da, atunci am să adun probe împotriva suspectului – ţinând seama de prezumţia de nevinovăţie. Abia apoi am s-o arestez.

  — Unde mergi acum?

  — Să iau o lopată. Să îţi dezgrop prietenul. Dacă legistul va găsi dovada unei crime, voi întoarce pe dos tot oraşul Newbury.

  — Cât o să dureze?

  — Sper să obţin un ordin de la curte în după-amiaza asta, spuse Marian, privindu-şi ceasul. Cu puţin noroc, până deseară îl dezgropăm. Dacă nu, mâine la prima oră. Nu cred că voi avea probleme în a-l convinge pe medicul legist că e în interesul lui să se apuce cât mai repede de treabă.

  — Poţi aştepta zece zile?

  — Bineînţeles că nu. De ce?

  — Peste zece zile avem alegeri.

  — Şi?

  — Prietena mea Vicky luptă din greu pentru a fi realeasă. Dacă întorci acum oraşul cu susu-n jos, nu o să-i uşurezi situaţia.

  Lui Marian nu trebuia să-i explic de ce. Avea propriile-i ambiţii politice şi un plan bine pus la punct în legătură cu ce intenţiona să facă, după retragerea din poliţie. De fapt, era foarte posibil ca, odată şi-odată, ele două să ajungă adversare, în cursa pentru un portofoliu.

  — Păcat, zise ea.

  — Da, dar…

  Mai exista încă şansa ca Marian să alunece de pe bolovan.

  — Dar, ce?

  Eram gata să spun: „Da, dar eu ştiu că cineva de la petrecerea soţilor Fisk l-a ucis pe Reg”. Dacă aş fi făcut-o, Vicky chiar că ar fi dat de dracu’, deoarece dacă ar fi auzit că poliţia anchetează familia Fisk şi invitaţii acesteia, şi-ar fi făcut o datorie de onoare în a ieşi la suprafaţă, în lumina crudă a reflectoarelor.

  — Ce e?

  — Nimic.

  — Mulţumesc pentru masă. Şi pentru informaţie.

  Păşi sprintenă pe mal, se urcă în maşină, se încălţă şi-şi anunţă prin radio poziţia. Apoi porni motorul.

  — Hei, Ben? strigă ea veselă, făcându-mi cu mâna.

  — Ce-i? îi răspunsei din mijlocul râului, unde rămăsesem, întrebându-mă dacă avea dreptate şi dacă Janey Hopkins profitase de mine.

  — Mi-a plăcut la nebunie locul ales pentru picnic. Ce-ar fi să profităm de pietroiul ăla într-un mod mai plăcut, după ce se termină toată povestea?

  — Dacă suporţi să o faci cu un amator…

  — O să închid ochii şi o să-mi închipui că vinzi case… Ah, apropo, amice…

  — Da?

  — Dacă vrei să rămânem prieteni, nu-i povesti nimic clientei tale.

  — Fostei cliente. Mi-a plătit prestaţia.

  — Şi a obţinut din plin pentru ce a plătit. Pa!

  Maşina de poliţie azvârli ţărâna şi dispăru într-un nor de praf.

  Am îndesat ambalajele şi şerveţelele într-o pungă, am scos cutiile cu Pepsi din râu şi m-am îndreptat către maşină. Îmi spuneam că fusese o idee bună să-i împărtăşesc anumite dubii lui Marian pentru a o face să redeschidă dosarul şi să exhumeze cadavrul. Dar momentul ales se dovedise a fi tot atât de prost, ca şi alegerea confidentei. Ar fi trebuit să merg la sergentul Bender, soluţie pe care o respinsesem din motive de precauţie. Era prea târziu. Îmi rămăseseră doar două zile pentru a-l demasca pe asasinul – sau asasinii – lui Reg, înainte ca Marian să dea iama prin Newbury, ca hunul Atila.

 

  Capitolul 24

  Cine îl omorâse pe Reg Hopkins?

  Frumoasa Susan? Delicata Georgia? Sherry Ochi-Alunecoşi? Michelle cea mândră? Oacheşul Ted? Rick, angajatul unei firme de renume, care se străduia să promoveze? Marele Bill Carter? Şeful Duane, tipul care reuşise cel mai bine în afaceri dintre toţi şi, pe deasupra, fusese cel mai bun prieten al lui Reg?

  Sau Janey Hopkins – clienta mea – viitoarea fostă-soţie a lui Reg?

  M-am hotărât să meditez cât se poate de serios asupra lui Janey, principala suspectă a lui Marian, căci Marian era o profesionistă şi, probabil, mai deşteaptă decât mine. Nu puteam să neg că ea găsise un motiv plauzibil. Janey ar fi putut opta pentru văduvie, cu o moştenire de sută la sută, în locul unui divorţ în care s-ar fi ales doar cu jumătate. Ea ar fi putut să-i strecoare o doză fierbinte lui Reg şi acesta să fi avut apoi proasta inspiraţie de a trage pe nas în bucătăria familiei Fisk. Toate acestea s-ar fi putut întâmpla.

  Eu preferam teoria mea, potrivit căreia vinovatul de la petrecere îi păcălise pe ceilalţi, nevinovaţi, determinându-i să arunce împreună cadavrul lui Reg. Cu mulţi suspecţi şi prea puţine motive, trebuia să accept că în biblioteca lui Connie fusesem dus de nas. Refuzam să cred că moartea lui Reg la petrecere fusese doar un accident.

  Timpul trecea şi trebuia să mă grăbesc, dacă voiam să o protejez pe Vicky. În consecinţă, după o noapte întreagă de cugetare, am luat hotărârea să iau de bun ceea ce credeam că ştiu, şi să descopăr faptele pe care nu le aflasem încă.

  Am făcut liste peste liste. Aş fi vrut să i le pot arăta şi lui Connie, care avea ochi experimentaţi. Dar patinam pe pojghiţa de gheaţă a legii care era prea subţire ca să o mai implic şi pe ea.

  Am trecut pe o listă tot ce nu cunoşteam, în ordinea importanţei: nu cunoşteam criminalul sau criminalii; nu le ştiam motivul; nu aflasem cum îl făcuseră pe Reg să ia doza letală – deşi asta era treaba lui Marian să afle; nu ştiam dacă Reg fusese homosexual, iar dacă da, ce legătură avea asta cu moartea lui.

  La prima vedere, nu prea ştiam mare lucru. Din fericire, aflasem mai multe decât Doamna Brigăzii Cazurilor Importante. Ea mă va ajunge din urmă, când va avea rezultatul autopsiei. Oricum, eu mai cunoşteam câte ceva şi despre petrecerea de la familia Fisk, pe când ea nu. Nu încă.

  În bătaia armei şi supus presiunilor, am procedat asemeni multor concetăţeni de-ai mei de-a lungul anilor, aflaţi în situaţii de criză: m-am dus să-mi iau prânzul la Newbury Country Club, un loc plăcut aflat pe teritoriul unei ferme abandonate. Nu eram membru al clubului, dar tatăl meu fusese preşedinte, aşa că directorul mă întâmpină cordial:

  — Georgia Bowland a venit?

  — N-am văzut-o.

  — Nu a uitat să facă o rezervare pentru masă? spusei eu, punând un accent deosebit pe „nu a uitat”, pentru a-i sugera că, din motive ştiute de amândoi, Georgia putea fi destul de uitucă.

  Henry, ca un bun director de club îşi consultă registrul. Expresia lui putea însemna orice: de la „Nu ştiam că Georgia e uitucă” şi până la „Abia ieri au cărat-o ospătăriţele acasă, cu roaba”.

  — Nuuu, aici nu văd aşa ceva.

  — Ne poţi găsi şi nouă un loc, Henry?

  — Nici o problemă.

  — Spune-i că o aştept la bar, l-am rugat în timp ce mă îndreptam într-acolo, simţindu-mă uşor jenat. Mi-am spus însă că nu aveam timp pentru amabilităţi. Cu băieţii cam isprăvisem discuţia şi nu o mai puteam trage de limbă nici pe Michelle. Nu îmi mai rămâneau decât celelalte fete: Sherry, Susan şi Georgia Bowland, femeile mai slabe ale bandei din jacuzzi.

  Clădirea clubului era simplă. Fusese construită după al doilea război mondial, când lemnul noduros de pin însemnase o rupere bruscă a tradiţiilor. Sufrageria avea ring de dans şi o mulţime de ferestre care aruncau o lumină veselă asupra meselor pentru prânz, în timp ce barul – care amintea de o perioadă în care oamenii luau băutul în serios – era lung, întunecat şi izolat. Într-o zi caldă, de vară, precum aceasta, orice bunicuţă îşi putea savura băutura în linişte, fără a fi deranjată de cei mici. Mai multe bunicuţe făceau exact lucrul ăsta, însoţite de câţiva bunici. Cu toţii arătau sănătoşi, erau bronzaţi şi mulţumiţi că ieşiseră la pensie. Nu mă puteam opri să mă gândesc că, cu ajutorul lui Dumnezeu, aici îşi va face veacul peste treizeci de ani şi subsemnatul, înconjurat de cei pe care acum îi suspectam.

  Am salutat întreaga adunare, am acceptat un pahar oferit de bunicul lui Scooter şi m-am alăturat lor, în aşteptarea Georgiei. Discuţiile gravitau în jurul secetei, a rezultatelor întrecerilor din piscină ale nepoţeilor-înotători şi a şanselor lui Vicky McLachlan de a fi realeasă. Oamenii se uitară ciudat la mine, când adusei vorba despre moartea lui Reg Hopkins. Marian avusese dreptate, toată lumea ştia că pusesem întrebări despre asta. Spre surprinderea mea, bârfele în legătură cu Reg se întipăriseră mult mai bine în minţile oamenilor, decât petrecerea familiei Fisk, despre care nici măcar nu se aminti. Probabil că bătrânii preferau amintirile plăcute ale propriilor escapade.

  Le-am explicat că vânătăile mele arată mai rău decât mă simţeam în realitate, primii felicitări pentru că mă bătusem ca un leu şi sfatul să-mi ţin uşile încuiate şi să-mi cumpăr o armă.

  — Ce s-a întâmplat cu colecţia tatălui tău?

  — Am închis-o în seif.

  Le-am povestit despre Alison şi prietenele ei. Au fost cu toţii de acord că armele şi copiii nu au ce căuta împreună, apoi discuţia a deviat spre un turneu de sfârşit de săptămână, unde era de aşteptat ca Duane Fisk să câştige. Răscoliră amintirile unui joc de echipă din care făcuse parte şi Reg. Capetele încărunţite se plecară cu tristeţe, apoi discuţia alunecă repede la prognoza meteo şi la posibilitatea unei eventuale ploi.

  Georgia intră în sală. Drăguţă şi stilată. Nu era o frumuseţe care să-ţi taie răsuflarea, ca Rita Long, dar făcea să se întoarcă privirile după hainele marca Henri Bendel în care apărea. Doamna din New York, rătăcită în orăşelul de Provincie. Părul ei de culoarea mierii fusese tăiat la nivelul umerilor de către un geniu cu tarif ridicat. Avea doar o urmă de machiaj şi câteva bijuterii simple. Deşi prezicerea mătuşii Connie, cum că alcoolul o va urâţi, conţinea un dram de adevăr, la ora unu a unei zile de vară arăta de parcă ar mai fi avut cale lungă până acolo. Păru nedumerită când mi se adresă.

  — Mi-a zis Henry că mă aştepţi.

  — Cred că m-a înţeles greşit. Mi s-a părut că îţi văd maşina în parcare şi m-am gândit că ai venit cu Rick ca să luaţi masa.

  — Rick e la lucru.

  Înainte ca eu să mai încerc vreo şmecherie, ea continuă:

  — Putem lua masa împreună.

  — Minunat. Bei ceva înainte?

  — Hmm. De ce nu?

  L-am făcut un semn barmanului şi am plecat cu Georgia de acolo, însoţit de remarca unui bunic şugubăţ:

  — Hei, Ben a prins o drăguţă. Să vezi când i-oi spune lui Rick.

  Georgia, care era o maestră desăvârşită în ironiile de club, zise:

  — Şi o să-i povestesc şi eu, ştii tu cui, despre noua îngrijitoare de la bazin.

  Hohotele de râs fură acompaniate de mutra supărată a şugubăţului.

  — Se pare că ai pus punctul pe „i”.

  Georgia izbucni în râs.

  — N-ar fi trebuit s-o spun, dar, Doamne-Dumnezeule, ieri tăbărâse pe ea. Cum o mai duci, Ben? A fost o petrecere reuşită, înainte să pice cam greu.

  — S-a terminat cu bine, asta contează. Ce bei?

  — Tu ce ai luat?

  — Am băut un martini, cu domnul MacKay. Aş mai bea unul.

  — Sună bine.

  — Fără apă?

  — Bineînţeles.

  Am cerut două martini Burnett, seci, cu măsline.

  Paharul supradimensionat de cocteil de la club avea o capacitate mai mare decât un bazin de înot. Pe o parte avea înscrise iniţialele „NEC”, iar sub buză se afla o linie de umplere pe care barmanul o depăşi voios. O mare parte din conţinutul primului pahar o vărsasem într-un ghiveci cu flori, şi mă întrebam cum să fac cu al doilea.

  — Ce cauţi pe aici? Nu eşti membru, nu-i aşa?

  — Tata a fost. Noroc!

  — Noroc! … Hmm. Tatăl meu obişnuia să spună: „Parcă ai plonja într-un loc răcoros”. O vreme, savurarăm licorile răcoritoare.

  — Cum de ai ajuns în tabăra lui Steve La France?

  — M-a convins Michelle.

  — Cred că pentru Steve relaţii publice înseamnă să nu te scobeşti în nas.

  — Le spune oamenilor ceea ce ei vor să audă, zâmbi Georgia. Dar e puţin sărit de pe fix.

  — La fel ca şi taică-său. Frank La France obişnuia să bântuie întrunirile orăşeneşti, precum fantoma lui Andrew Jackson. „Ţării ăsteia îi lipsesc mai mulţi câini şi mai multe puşti”. L-a înnebunit pe tata cu bugetul şcolar. Bineînţeles că pe vremea aia oamenii mai credeau că odraslele lor capătă o educaţie pe măsura banilor plătiţi; aşa că, în clipa în care bătrânul „Arme şi Câini” rămăsese, într-un târziu, fără elan, oamenii aprobau bugetul şi toată lumea era suficient de mulţumită ca să-l realeagă pe tata.

  — Steve nu e „Arme şi Câini”. Se descurcă excelent trăgând foloase din unicul său atu: oamenii îngroziţi de taxe şi de impozite. Steve reprezintă subiectul ideal al unui reporter – o poziţie clară, asupra unei singure idei centrale.

  Am aprobat, dând afabil din cap. Amândoi înţelegeam că relaţiile publice necesită o loialitate în public faţă de client. Am mai băut câte puţin, mulţumiţi de universul pe care îl împărtăşeam în afara graniţelor oraşului.

  — Doctorul Greenan mi-a spus că „Arme şi Câini” racolează noi alegători.

  Georgia ridică din umeri.

  — Apă de ploaie? am întrebat.

  — Nici măcar. Aşa cred, zise, apoi se lumină la faţă. L-am convins să o provoace pe Vicky la o discuţie. Steve are numai de câştigat. Vicky pierde, dacă refuză. Şi va pierde şi mai mult, dacă acceptă.

  — Te-ai ocupat şi înainte de campanii politice?

  — M-au angajat pentru aşa ceva, spre sfârşitul ultimei campanii a lui Bush.

  — Cred că a fost o experienţă neplăcută.

  Georgia descrise însufleţită o stare de spirit care semăna cu ultimele ore ale anturajului ţarului, în timp ce revoluţionarii se apropiau. Am mai comandat un rând.

  — Mulţumesc. Noroc! Erau atât de izolaţi. M-am certat aprig cu oamenii care nu voiau să vadă ce se întâmplă. Relaţiile publice acţionează în două sensuri: sigur că trebuie să scuipi vorbe, dar, la naiba, Ben, trebuie să mai şi asculţi. Se îmbătau cu apă rece. Nu trebuia decât să priveşti feţele celor din mulţime, ca să-ţi dai seama. Sau să discuţi cu oricine într-un restaurant.

  — Dar a atras ceva mulţime când a fost în turneu cu trenul, nu-i aşa?

  — Şi funeraliile lui Lincoln au atras mulţimea. Ăia n-au venit să voteze! Au venit să vadă un apus de soare. Of, Ben. Ce scandaluri! Şi, după aceea, ce învinuiri! Au suferit oameni nevinovaţi.

  — Ai avut şi tu neplăceri?

  Georgia luă de pe tejghea paharul şi dădu pe gât băutura tare.

  — De pe urma soţului.

  — Poftim?

  — El m-a făcut să sufăr. S-a folosit de situaţie ca să mă convingă să abandonez slujba. Eram cam zguduită – vreau să spun conştientă că o făcusem de oaie.

  — Adică? Doar n-a fost vina ta că Bush a pierdut.

  — Dacă eu mi-aş fi făcut treaba ca lumea, aş fi reuşit să-i conving pe oamenii lui să nu comită anumite greşeli… Nu te mai uita la mine ca un psihiatru: ştiu că am un sentiment exagerat al vinovăţiei. În orice caz, nu eram în apele mele, iar Rick începuse să mă piseze cu copiii. Seară de seară: „Hai, Georgia, gândeşte-te. Dacă nu avem copii acum, nu o să-i mai facem niciodată, da-dam, da-dam, da-dam”. Ştii şpilul, probabil de la Vicky.

  Am dat din cap. Cu siguranţă că îl ştiam de la Vicky, care, deşi mai tânără decât Rick şi Georgia, începuse să fie îngrozită la gândul că nu va avea niciodată un copil.

  — Până la urmă am cedat şi uite unde am ajuns. Suntem trei: eu, Rick şi micul Ian… Nu mi-a venit să cred când mi-a propus să ne mutăm aici. Până atunci locuiam în Darien. Puteam merge pe jos până la New York. Era şi mama aproape, mă ajuta cu copilul, aveam o viaţă – ştii, viaţa noastră proprie, mă înţelegi, Ben.

  — Newbury e un loc minunat pentru a creşte copii.

  — Minunat pentru copii. Minunat pentru tată. Minunat pentru mamă – uită-te la mine, abia reuşesc să ajung zilnic până la club. Noroc cu dădaca. Cum de am ajuns să vorbesc despre chestiile astea? Iartă-mă… La ce te gândeşti?

  — Mă gândeam că ori mănânc, ori trebuie să mai beau ceva.

  De fapt, începusem să ezit. Georgia era o femeie interesantă şi cu capul pe umeri, o persoană de treabă pe care scria „vulnerabilă”.

  — Mie mi-e bine, zise ea, dar se uită în paharul gol şi păru uşurată când mai comandai un rând. Apoi mă întrebă: De ce vrei să mă îmbeţi?

 

  Capitolul 25

  — Hai să mâncăm un hamburger la bar.

  — Cred… Comandă-mi nişte ton cu pâine prăjită. Vin imediat.

  O luă din loc către toaleta femeilor. Am comandat mâncarea. Barul se golise; lumea plecase către salon. Rămăseserăm singuri, cu excepţia barmaniţei, care mai făcea şi treabă, pe lângă faptul că trăgea cu urechea.

  Georgia se întoarse cu ochii strălucind, toată numai zâmbet.

  — Au plecat cu toţii. Doar noi am mai rămas, spuse ea.

  — Şi barmaniţa.

  — Ea trebuie să rămână, nu?

  Iisuse, mi-am zis. A tras o porţie de cocaină la toaletă.

  Întotdeauna am susţinut că dependenţa e o boală. Cu siguranţă că nimeni din cei care au lucrat pe Wall Street în anii optzeci nu era străin de droguri. Eu însumi avusesem propria-mi relaţie apropiată cu alcoolul, dar stând în club, alături de Georgia, am simţit-o mai apropiată ca niciodată. Amintirea lui Reg mă năpădi. Înainte de a se înscrie la Alcoolicii Anonimi, probabil că lua şi el masa aici, dar nu se mulţumea doar cu băutura.

  — Deci, de ce vrei să mă îmbeţi, Ben?

  — Şi eu mă îmbăt, împreună cu tine, zisei. Acesta era adevărul, în ciuda băuturii pe care reuşisem să o vărs.

  — Încerci să mă seduci?

  — Nu.

  — Cam aşa arată.

  Întotdeauna am preferat să fac tentativele de seducţie când sunt treaz. E valabil şi pentru cele pe care doream să le seduc.

  — Eu, nu.

  — În cazul ăsta, am liniştit-o, suntem amândoi în siguranţă.

  — Minunat. Hai să fim prieteni, zise ea, aplecându-se peste masă; ne-am strâns mâinile îndelung. Atunci, de ce vrei să mă îmbeţi?

  — Spune-mi tu.

  Pe vremea când eram înconjurat de droguri, care nu m-au încântat niciodată, am observat că principalul folos tras de pe urma cocainei de către cel care o priza era faptul că vocea îi devenea minunată, iar urechile refuzau să mai asculte. Georgia se bucura de un efect asemănător, dându-mi răspunsuri lungi, paragrafe întregi, care galopau precum ogarii, caii şi călăreţii la vânătoarea din Plainfield, pe urmele unui miros puternic de vulpe.

  Şi trează, era o vorbitoare talentată, care folosea propoziţii pline de miez. Ameţită, se autodepăşea. Începu cu istorisirea evenimentelor mai apropiate: cum i-am lăsat eu un mesaj; întâlnirea noastră de la bar; ce am hotărât să bem şi cât am consumat. Urmă un „referat” despre fiecare rând nou în parte, cu observaţia că eu aveam obiceiul să mănânc măslina de fiecare dată, în timp ce ea le alinia pe masă, pentru a ţine socoteala paharelor.

  Alunecă apoi către o discuţie auzită despre amestecuri delicioase de gin, cum ar fi Burnett şi Beefeaters, în continuare, discredita martini-ul cu vodcă, pe cei care beau aşa ceva şi barbarul obicei – cuvintele îi aparţin – de a înlocui lămâia stoarsă, cu măsline. La digresiunea următoare vorbea de tatăl ei, cel care îi făcuse cunoştinţă cu martini-ul. Tatăl ei învârtise multe şi ea abia aştepta să mi le descrie pe fiecare.

  Am întrerupt-o, remarcând că şi Vicky McLachlan făcuse cunoştinţă cu alcoolul în exact aceleaşi condiţii, doar că băutura preferată a tatălui ei fusese berea. Georgia păru că ascultă atent. Ciulise urechile, dădea din cap, zâmbea, dar nu se oprea din vorbă.

  Sosi mâncarea. Hamburgerul meu se răci, iar peştele ei se încălzi. Într-un târziu, se uită la farfuria ei la fel de mirată ca unul care nu observase apariţia unui elefănţel, şi zise:

  — Doamne, ce foame m-a apucat!

  Încă nu răspunsesem la întrebarea de ce încercam să o îmbăt. A lăsat-o să termine pe jumătate sandvişul cu ton, apoi am zis:

  — Georgia, pot să te întreb ceva?

  — Ce?

  Efectul cocainei trecuse şi începea să se simtă cam dărâmată.

  — Nu vreau să te necăjesc.

  — Of, Ben, sper că nu deschizi din nou discuţia aia, nu-i aşa?

  Acum părea chiar speriată.

  — Iartă-mă.

  — Te rog, nu începe. Te rog, Ben.

  — Trebuie să te întreb un lucru.

  Lăsă să-i cadă sandvişul, îşi şterse gura cu un şerveţel, pe care începu apoi să-l mototolească pe tejgheaua barului.

  — Te rog să nu pleci, spusei eu.

  — Eşti viclean. Asta nu-mi place la tine.

  — Îmi pare rău.

  — Dar eşti un om blând. Asta îmi place.

  — Am intrat într-o mare încurcătură. Cineva la care ţin poate să o păţească şi cineva la care am ţinut a murit. Aşa că sunt îngrijorat, mă simt vinovat şi încerc să găsesc o cale de rezolvare.

  — Urmezi vreun tratament?

  — Nu. Acum ascultă-mă…

  — Poate că nu ţi-ar strica.

  — Mai încolo. Auzi! Hei, te rog să nu pleci.

  — Mă duc doar până la toaletă. Vin într-o clipă.

  — Nu poţi să mai amâni doza?

  Se întoarse spre mine cu sprâncenele ridicate, rostind un elaborat: „Poftim?”.

  — Las-o baltă, Georgia. Îi poţi păcăli pe ţărănoii ăştia, dar cu mine nu ţine.

  — Mi-e teamă că nu pricep.

  — Te-am rugat să-mi răspunzi la întrebări, înainte ca să te duci la toaletă, şi să prizezi cocaină.

  Îi tremurau buzele.

  — E treaba ta ce faci cu tine, am continuat, dar cocaina la ora prânzului poate deveni o problemă, ca să-i zicem doar aşa.

  — Habar nu ai cum este.

  — Nici nu pretind că aş avea. Un lucru vreau să-ţi spun: petreci prea mult timp singură. Ai nevoie de oameni – şi nu mă refer la mesele cu gaşca lui Michelle. Ăia n-or să te mai invite, dacă te prind când tragi o doză.

  — Susan a făcut-o, şopti ea.

  — Mă aşteptam. E mai greu să fraiereşti o soră medicală. Dar eu nu o includ şi pe ea în gaşca lui Michelle. Susan e prea ocupată cu munca. Ia loc. O cafea? Un desert?

  — Ambele, murmură ea.

  Am comandat, sperând că plăcinta cu frişca va mai elimina din drog. Am aşteptat, tăcuţi, să ne aducă ce-am comandat.

  — Te înşeli, zise ea.

  — În ce privinţă?

  — Unii dintre ei iau cocaină.

  — Ştiu. Dar nu la masa de prânz.

  — Michelle e băgată bine în chestia asta. De la ea mă aprovizionez, când nu ajung până la New York.

  — Serios? Cumperi de la ea?

  — Dacă n-am încotro. Când ia pentru mine, probabil că se aprovizionează şi pentru ea şi pentru Duane.

  Nu mă gândisem prea mult la modul de procurare, dar evident că cineva trebuia să o vândă.

  — Şi Bill cu Sherry? am întrebat.

  — Doar la petreceri.

  — Susan şi Ted?

  — În nici un caz.

  — Rick?

  Se încruntă.

  — Rick e tributar concepţiilor anului 1958. Ştie că beau cam mult, însă dacă m-ar prinde că trasez dâre pe masa din bucătărie, şi-ar închipui că experimentez un nou aluat şi s-ar bucura foarte tare.

  — Au luat cocaină la petrecere?

  — Of, Doamne, a fost atât de plictisitor. La un moment dat, m-am gândit că iadul trebuie să fie ca un sfârşit de săptămână, petrecut cu ţăranii de pe aici, când se dau mari. Michelle presărase dâre în jurul jacuzzi-ului, înţelegi. Ideea era să miroşi drumul, mergând în cerc, în timp ce te aflai în apă. Bill Carter a făcut valuri şi a transformat cocaina de două sute de dolari în lipici de librărie.

  Am izbucnit amândoi în râs.

  — Doamne, Michelle făcea ca trenul.

  — Şi Rick, cum de-a acceptat?

  — El era sus cu Sherry. Oh, Ben, ar trebui să-ţi vezi figura. Uită-te în oglindă.

  M-a răsucit către oglinda de la bar şi mi-am văzut falca căzută. Am îngăimat:

  — Sunt uluit. Adică, auzisem zvonurile, dar tot nu-mi venea să cred. Eşti sigură?

  — Suficient pentru a-mi strica seara.

  — Vrei să spui…

  — Eu nu m-am dus acolo ca să fac schimb de bărbaţi. Doamne, numai gândul mă înfioară. Ieeaah! Cu Duane! Sau Bill? Ce naiba! Oi fi având eu problemele mele, dar căutarea disperată a unei aventuri nu se numără printre ele

  — Ted?

  — Ted? Glumeşti. Ted şi cu Susan au fost sudaţi cu aparatul când s-au luat. Parcă ar fi fraţi siamezi. Nici să vrei şi nu poţi să te bagi între ei, iar dacă te străduieşti prea tare, rişti să îţi taie amândoi gâtul. Nu crezi că e înspăimântător?

  — Nu.

  — Eu, da. Îmi place de ei. Şi îi admir enorm. Nu am întâlnit pe nimeni care să suporte mai bine o înfrângere. Dar nu mi-ar plăcea să se înfurie pe mine. Ted cel tăcut? Ooooohh. Şi Susan? Ai văzut-o cum apare dintr-o dată, parcă se materializează din ceaţă? Am dreptate?

  — Cam cât să fi fost ceasul, când Rick era sus – dacă era – cu Sherry?

  — Vreo unşpe.

  — Înainte ca Reg să vină la petrecere?

  — Da

  — Cât timp au stat acolo?

  — Nu prea mult. Rick e ca un iepuraş.

  Poate că ei erau perechea pe care o auzise Vicky. Sau poate că nu. Am întrebat:

  — Dacă tu nu ai făcut schimb, atunci Bill cu cine s-a dus?

  — Bill era făcut praf de la Pietrele alea funerare. Mă îndoiesc că a observat ceva. Sau n-a vrut să vadă. Lui Sherry îi cam plac bărbaţii. Între ea şi Bill există un fel de acord tacit.

  — Ştii toate chestiile astea, sau doar le presupui? În fond, nu eşti de multă vreme în oraş. În comparaţie cu ceilalţi. Cu toate acestea, se pare că eşti pornită pe toţi. Îi faci în toate felurile.

  — Oamenii uită de existenţa ta, atunci când se pilesc, spuse Georgia zâmbind. Uneori când stau cu fetele la masă, parcă nici nu aş fi acolo.

  — Reg a intrat în jacuzzi?

  — Nu. Se învârtea pe acolo.

  — A mirosit şi el ceva „dâre”?

  — Nimeni n-a mai mirosit nimic, după ce Bill le-a stropit ca o morsă, râse Georgia.

  — Michelle s-a supărat când l-a văzut pe Reg?

  — Nu. Ea avea ceva „ca lumea” cu el.

  — Ceva „ca lumea”?

  — Erau apropiaţi, zise Georgia încercând să-şi încrucişeze două degete pentru a-mi arăta cât de apropiaţi erau, însă degetele n-o ascultară.

  — Cât de apropiaţi?

  — Prieteni. Amici.

  — Amanţi?

  — Nu cred.

  — Dar ea mi-a spus că era furioasă. Mai ţii minte, la Connie, când a zbierat la Duane că Reg venea întotdeauna să se strice petrecerile?

  — Erau apropiaţi. Amici, prieteni, tovarăşi.

  — Dar nu şi amanţi?

  — Nu păreau, zise Georgia, scuturând din cap. Cel puţin, asta e impresia mea.

  — Şi Duane, ce părere avea?

  — De asta nu cred că erau amanţi. Duane părea să încurajeze relaţia dintre ei, de parcă îi făcea plăcere. Aşa cum ziceai şi tu, ei se cunoşteau de multă vreme, Ben. Ca şi cu tine, de când eraţi copii.

  — Parcă Michelle i-a zis lui Reg să plece.

  — Nu. Nu aşa s-au petrecut lucrurile. Reg se tot fâţâia de ici-colo. Până la urmă, Michelle a ieşit din jacuzzi şi i-a spus. „Hai să-ţi fac o cafea”. Şi-a aruncat un halat pe ea şi au plecat la bucătărie.

  — Doar ei singuri?

  — Nu ştiu exact.

  — Cum adică? Ah, Sherry şi Rick s-ar fi putut să-i fi însoţit.

  — Sau Ted cu Susan.

  — Ăştia unde mai erau?

  — Nu ştiu. Ei au cam dispărut, după ce s-au presărat dârele. Susan nu e de acord. Eu credeam că asistentele se apucă de droguri – datorită uşurinţei de a le procura -, dar nu şi Susan.

  — Ted şi cu Susan nu prea aveau ce căuta pe acolo, nu crezi? Nu tu schimb, nu tu drog. Ce altceva mai puteau face?

  — Să bea. Susan cred că a dat pe gât vreo trei Pietre funerare, fără să clipească. Ted ţinea pasul cu ea, pahar după pahar. Apoi mai sunt afacerile, adăugă Georgia într-o doară.

  — Adică?

  — Ei încercau să reintre în joc – Iisuse, tu chiar nu ştii nimic, nu-i aşa?

  I-am dat dreptate, ca s-o fac să vorbească în continuare, deşi nu mă prea mira că Ted şi cu Susan curtau familia Fisk pentru a reîncepe construcţia caselor. Am întrebat-o:

  — Au discutat despre proiectul de pe Mount Pleasant?

  — Mai întâi au ascultat. Duane şi Bill îi tot întrebau ceva despre problemele zonale. Trebuie să recunosc că nu am mai fost atentă, atunci când au început să vorbească despre amplasamente şi grade.

  — Îi cereau ceva anume lui Ted?

  Eram interesat de răspuns şi din cauza faptului că Ted era comisarul zonal care stabilea variantele. Nu îmi folosea la mare lucru, dar nu strică niciodată să ştii cine pe cine favorizează în numele progresului.

  — Ei o ţineau întruna: „Ce nevoie aveam de loturi de patru hectare, când trei sunt destule?”

  — Împărţirea suprafeţei în loturi de câte trei hectare le-ar permite să mai construiască încă douăsprezece case pe terenul lor.

  — Sună a bani.

  — Vreun milion… Reg s-a băgat în discuţie?

  — Părea că nici nu-i pasă. Era trist. Parcă stătea să plângă. Când Michelle l-a condus către bucătărie, arăta ca un prizonier în drum spre scaunul electric.

  — Ai rămas cu Duane şi cu Bill în jacuzzi?

  — Exact.

  — Ce s-a mai întâmplat?

  — Bill a întrebat dacă îi pot împrumuta puţin costumul meu de baie.

  Mă gândisem la existenţa costumelor de baie, dar nu întrebasem:

  — Şi?

  — Eram suficient de ameţită ca să am impresia că reprezenta cel mai nostim lucru pe care l-am auzit vreodată. Am început să râd atât de tare, încât era cât pe ce să mă înec. Marele Bill mi-a sărit în ajutor, profitând de ocazie ca să mă pipăie. Am încercat să-l îndepărtez, dar tipul are forţă şi, în plus, băuse zdravăn. Mi s-a făcut frică şi l-am muşcat.

  Tăcu o vreme, jucându-se cu paharul gol, apoi zise:

  — N-ar trebui să beau cu bărbaţii.

  — Ce a făcut?

  — A sărit ca ars şi mi-a dat drumul. Apoi s-a întors către Duane şi i-a zis: „Hai, Duane, dă-mi o mână de ajutor”… Mi-era atât de frică, încât m-am trezit de-a binelea. Aripa casei în care se desfăşura petrecerea se afla la mama dracului, în capătul cel mai îndepărtat, iar eu rămăsesem singură cu ei. M-am gândit că, chiar dacă aş ţipa, nu mă va auzi nimeni.

  — Mă mir că Bill a făcut una ca asta.

  — Tata spunea mereu: „Ai grijă când bei cu bărbaţii”. Georgia se cutremură şi ochii i se umplură de lacrimi. Nu pot să te fac să înţelegi, Ben, pentru că şi tu eşti bărbat, cât de înspăimântătoare e o asemenea situaţie. E groaznic să fii singură şi să ştii că unica ta salvare e Duane, care stă şi se holbează la tine… Apoi Bill se aşeză în aşa fel încât să fiu între ei doi şi îl întrebă pe Duane: „Eşti gata?”… Am zis: „Potoliţi-vă, băieţi”. Bill a izbucnit în râs: „Hai, Duane, asta e atât de beată că nici nu o să ţină minte, iar noi suntem la fel de beţi încât o să uităm. Ha. Ha. Ha.” Duane zise: „Du-te naibii, Billy”. Doar atât. „Du-te naibii, Billy”. Apoi Duane, cavalerul meu în armură strălucitoare, a ieşit din apă şi a şters-o din încăpere.

  — Unde s-a dus?

  — Bănuiesc că în bucătărie.

  — Şi te-a lăsat singură, cu Bill?

  — Bill a zis: „Glumeam, doar”. Ştiam că minte, dar i-am răspuns: „E în ordine”. Ne-am reaşezat în apă – uitându-ne crunt unul la celălalt. Bill alunecă de pe locul său şi începu să se scufunde. Apa îi astupă nările şi începu să tuşească. În clipa următoare, îşi făcu apariţia Sherry; părea satisfăcută. Îl înghionti pe Bill din spate. Apoi se strecură înăuntru şi Rick, arătând al naibii de vinovat. Cineva a umplut paharele şi totul s-a calmat.

  Georgia se ridică de pe scaunul de bar, sprijinindu-se de tejghea: „Vin imediat”, îmi zise. Îşi luă geanta şi-şi croi drum către toaletă. Se întoarse cu faţa destinsă şi cu ochii limpezi.

  — Ei, mi-am mai revenit. Deci, unde rămăsesem? Ah, da.

  Pornirăm iarăşi, la galop, în urmărirea vulpii peste coclauri. Năucit de debitul ei, reuşii totuşi să reţin câteva lucruri: Susan cu Ted s-au întors în sala de petreceri şi au intrat în jacuzzi, alături de Georgia, Rick, Bill şi Sherry Duane s-a dus în bucătărie şi a reluat zdrăngăneala la suprasolicitatele-i mixere, preparând o nouă rundă de Pietre. S-a vorbit în treacăt despre cât de amărât părea Reg; Michelle lipsea în continuare din cameră, şi s-a făcut haz pe seama cocainei inundate de Bill Carter.

  — Lui Duane nu i-a părut rău?

  — Duane râdea, cot la cot cu noi – cred că nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi plătit el marfa. E mult mai deschis decât Michelle, mai generos. Ştiu că despre Duane se crede că e un afacerist încăpăţânat, şi aşa mai departe, dar de fapt e blând ca o pisicuţă în comparaţie cu Michelle; mulţi nu îşi dau seama de la început, pentru că îl văd doar ca o huidumă care bea bere şi face pe şeful.

  — E şi greu să-ţi dai seama, zisei eu ironic, dar urechea Georgiei era blocată cu drog, aşa încât continuă să turuie.

  — Michelle s-a întors singură din bucătărie, fără Reg, apoi s-a băgat în jacuzzi, între Duane şi mine. „Unde-i Reg?” o întrebă Duane. „În bucătărie”. „Cum se mai simte?’” „Zboară”, zise Michelle. „Pe bază de ce?” „Nu ştiu. M-am dus până la baie şi când m-am întors l-am găsit zob. Tot e bine că a început să se mai înveselească. I-am spus să vină şi el încoace” „Să mă duc să văd ce face?” „Dacă s-a pleoştit de tot, adu-l încoace”, îi răspunse Michelle. „Mi-a promis şi mie că vine”, zise şi Susan…

  — Stai o clipă, am întrerupt eu relatarea Georgiei, Susan a fost şi ea, în bucătărie, cu Reg?

  — Aşa se pare.

  — Şi Ted?

  — Sudaţi cu aparatul. De fapt – acum mi-am amintit – Ted chiar voia să-l ia de acolo, dar Duane a sărit primul afară din apă şi a spus că se duce el.

  — Şi s-a dus?

  — A lipsit multă vreme – cel puţin aşa mi s-a părut mie. Nu-mi păsa de nimic până în clipa când Rick a intrat în apă, lângă mine, şi a încercat să mă atingă. Mi s-a făcut scârbă! Am înotat până lângă Susan şi am închis ochii. Apa caldă se învolbura. Pietrele funerare se rostogoleau pe gât. Discuţiile alunecau, părerile erau pro şi contra. Dintr-o dată, Duane năvăli în cameră, şi zbieră la Susan: „Vino repede! Reg a păţit ceva.”

 

  Capitolul 26

  — Duane era atât de agitat, că îi ieşiseră ochii din orbite – continuă Georgia. Susan nu înţelese ce voia, aşa că el a continuat să zbiere: „Eşti asistentă. Eşti de meserie. Fă ceva!”… Susan a sărit afară din apă şi a luat-o la fugă. Ted s-a luat după ea, împleticindu-se. S-au dus apoi şi Michelle, Bill şi Sherry. Am rămas în jacuzzi, doar cu groaznicul meu soţ, care m-a întrebat: „Crezi că ar trebui să mergem şi noi?” I-am zis: „Îndrăzneşti să vorbeşti cu mine, târâtură?” El: „Ce s-a întâmplat, dragă?” I-am răspuns cu tradiţionalul: „Ştii tu ce s-a întâmplat.” Apoi a mai stat puţin, a ieşit din apă şi a luat-o către bucătărie.

  — Te-a lăsat singură în jacuzzi? Plecaseră cu toţii, nu?

  — Singură, în sfârşit! Doamne, ce bine îmi părea că s-au dus. Apa era ca mătasea şi aerul nopţii pătrundea pe fereastră. Am oprit jetul de apă, ca să ascult greierii. Am stins câteva lumini, ca să pot vedea stelele. Deasupra capului meu, în oglinda din tavan, puteam admira o fată frumoasă, tolănită în apă ca o nimfă. Eu eram fata. Păream atât de frumoasă. Părul ud mi se lipise de faţă. Crezi că am luat-o razna, Ben?

  — Nu erai curioasă să ştii ce se petrece în bucătărie?

  — Nu-mi păsa. Până la urmă, văzând că nu se mai întorc, mi-am scos costumul de baie şi m-am tolănit în pielea goală, contemplându-mă mută de admiraţie. Apoi am intrat la idei – mi-am adus aminte de ce plecaseră cu toţii în bucătărie. Se întâmplase ceva cu Reg. Şi ţipetele lui Duane, care-o chemase pe Susan. Stai puţin, mi-am zis. Parcă s-a rupt vraja. Am ţâşnit din apă, m-am şters, m-am îmbrăcat şi am pornit-o spre bucătărie. Scena pe care am văzut-o acolo – continuă Georgia – n-o s-o uit câte zile voi avea. Îl culcaseră pe Reg pe podea. Susan era aplecată deasupra lui şi îi băga o lumină în ochi. Duane se smiorcăia: „Te rog, Susan. Te rog, salvează-l”… Susan era de o blândeţe uimitoare. A stins lanterna şi l-a îmbrăţişat pe Duane ca pe un copil, zicându-i: „S-a dus, Duane. Îmi pare rău”. Michelle părea ca de ceară – lipsită de viaţă, ca o stană de piatră. Bill şi cu Sherry se susţineau unul pe celălalt. Rick arăta de parcă tocmai fusese concediat. Mi-a fost milă de el. Îl cunosc bine…

  — Şi Ted, ce făcea?

  — Ted stătea acolo, ca Gregory Peck în filmul Pe plajă: „Îmi pare rău, australienilor, dar am avut o mică problemă în emisfera nordică”.

  Chicoteala Georgiei era doar preludiul plânsului. Curând îşi ştergea lacrimile cu şerveţele de cocteil, continuând aproape mecanic, cu o voce stinsă:

  — Bietul Reg. Săracul de el. Ben, îl văzusem cu câteva minute mai înainte, în salonul unde petrecusem, şi acum arăta ca o păpuşă de plastic. Pielea îi era albăstruie. Ochii mari, deschişi, se holbau la tavan. Ştii, nu îl cunoscusem prea bine – începusem să schimbăm câteva vorbe înainte ca Janey să-l părăsească – dar era de treabă. La fel ca tine, Ben, era blând. Şi deştept. Reuşise să facă ceva în viaţă – nu era un nenorocit de băutor de bere, care să zacă pe canapea. Îşi dădea interesul. Şi, deodată, mort. M-O-R-T de-a binelea. Şi lor nu le păsa. Exceptându-l pe Duane.

  — Parcă ziceai că erau supăraţi cu toţii, o întrerupsei eu.

  — Paralizaţi. Şocaţi. Dar nu le păsa. Lui Duane, da. Duane grasul, Duane băutorul de bere smiorcăia ca un copil. M-a molipsit şi pe mine. Stăteam acolo, încercând să-l plâng pe Reg, dar de fapt îl plângeam pe Duane. Am tot aşteptat ca Michelle să-l liniştească, însă ea parcă părea în transă. Dar când şi-a revenit, Doamne, ce-a mai intrat în priză.

  „Ce ne facem?” a întrebat Michelle. Nu i-a răspuns nimeni. Chiar, ce dracului puteam face? Michelle murmură: „Trebuie să facem ceva, Duane. Dar ce?” Duane se opri din plâns. „Am dat de dracu”, a spus Bill Carter. Remarca asta îi trezi la realitate. Cum ziceai şi tu, Ben, la petrecerea lui Connie, dintr-o dată ne-am dat seama cu toţii că ne aflam într-o situaţie cumplită.

  — Dar tu, tu ce gândeai? am întrebat-o eu.

  — Eu? Mi-am dat seama că o să fim prinşi. Am ştiut asta din clipa în care l-am văzut cum zace pe jos. Parcă şi vedeam reportajul la televizor: mai întâi un prim-plan cu Strada Principală, apoi catargul, magazinul general; planuri apropiate cu jacuzzi-ul filmat într-un unghi mare: cupluri prospere, amatoare de petreceri cu „cătuşe”; apoi parcă îl auzeam pe Procurorul general cum mă întreabă: „Şi tu, doamnă Georgia Bowland, ce i-ai făcut prietenului tău care a murit?” Ştiam că totul s-a sfârşit.

  — Michelle era de altă părere, am insinuat eu.

  — Ea zbiera întruna: „Ce ne facem? Ce ne facem?”

  — A cui a fost ideea să mutaţi cadavrul?

  — Nu mai ştiu. A mea în nici un caz.

  — Haide, Georgia. Erai acolo. Cineva a preluat până la urmă conducerea.

  — Eram acolo în proporţie de zece la sută. Răvăşită. Bărbatu-meu tocmai mă înşelase cu blestemata de Sherry Carter. Eram înspăimântată, şi pe deasupra şi amărâtă, pentru Duane.

  — Georgia, eşti o femeie nemaipomenit de deşteaptă. Trebuie să fi observat când lucrurile au început să se mişte.

  — Ei bine, n-am observat. Lucrurile au început să se agite, dintr-o dată. Băieţii l-au luat de pe jos şi l-au aşezat pe un scaun.

  — De ce?

  — Habar nu am.

  — Cine le-a dat ideea să-l aşeze pe scaun?

  — Chiar contează? Era moale ca o păpuşă. Totul părea grotesc. Rick nu a fost în stare să-l atingă. Duane şi cu Bill l-au aşezat.

  — Contează. Cine le-a spus să-l ridice pe Reg?

  — Nu ştiu. Nu-mi amintesc nimic. Doamne! …

  — Ce-i?

  — Tocmai mi-am adus aminte ceva: Duane şi cu Bill îşi puseseră mănuşi.

  — Mănuşi?

  — Mănuşi de grădinar. Acum îmi dau seama. Era logic. Amprentele.

  — Ştiau deci ce urmau să facă. Cineva a dat tonul. Cine?

  — Nu ştiu. Abia acum m-am gândit la mănuşi. Probabil că le luaseră din camera lui Duane, acolo unde îşi ţinea bocancii plini de noroi. Dar mănuşile erau curate. Ah, da, acum ştiu ce am gândit: „Noroc că au mănuşi curate; dacă erau murdare, ar fi lăsat urme”. Incredibil, cum am putut să uit totul.

  — Dar n-ai uitat cine a dat tonul.

  — Ba da.

  — Dirijorul a fost cineva de care îţi place mult. Mai mult decât de ceilalţi. Pe care îl admiri. Ştii la cine mă refer.

  — Nu mă obliga să fac asta, Ben, zise Georgia, izbucnind în plâns.

  — Nu te oblig să faci nimic. Tu ştii cine le-a spus să salte cadavrul.

  Se ridică împleticindu-se şi se feri de mine când m-am întins să o ajut.

  — Nu! protestă ea.

  — Linişteşte-te. Îmi dau seama cine a fost. Exista o singură persoană care ştia ce avea de făcut. Aşezarea cadavrului pe un scaun era de cea mai mare importanţă. Dacă nu se făcea, puteaţi fi descoperiţi. Medicul legist şi-ar fi dat imediat seama că a fost mişcat din loc cadavrul.

  — Asistenta medicală, şopti Georgia.

  — Bineînţeles, Susan, am zis eu. Era singura care ştia că trebuia mutat cadavrul cât mai repede – în poziţia în care intenţionaţi să-l lăsaţi în final. Ca asistentă, era şi singura în stare să-şi păstreze sângele rece într-un moment de panică.

  — Hei, asta nu înseamnă decât că poate lua rapid decizii.

  I-am dat dreptate, ca să o mai calmez. Adevărul era să Susan a reacţionat fără să stea pe gânduri. Şi foarte înţelept. Trebuia să-mi pun întrebarea dacă nu cumva plănuise totul. Am ţinut-o de mână îndelung pe Georgia. Apoi i-am zis:

  — Toată discuţia asta rămâne între noi. Îţi sunt într-adevăr recunoscător că m-ai ajutat.

  Ea respiră adânc, apoi spuse:

  — A fost cam ca atunci, la cină: distractiv, înainte de a deveni apăsător.

  Sherry Carter se afla într-o rulotă de construcţii aşezată lângă un şantier de renovare a unei vechi case de locuit, care până în 1930 fusese fabrică de cherestea. Eu o vândusem noilor proprietari, o pereche din New York – el doctor, ea avocat – care aveau o impresionantă colecţie de obiecte de artă şi mult mai mulţi bani decât minte. Întregul cost al reparaţiei făcute de Bill urma să depăşească de vreo două ori valoarea de pe piaţă a casei – asta dacă îmi mai trebuia vreo dovadă că pasiunea învinge raţiunea.

  Sherry plesnea furioasă tastele computerului. Biroul ei era curat. Cutia pentru corespondenţa privată se golise, cea pentru expedieri se umpluse. Pe perete atârna un telefon şi o listă cu vânzători de materiale şi cu contractanţi. În capul listei cineva mâzgălise numărul de telefon al rulotei. Sherry purta pantaloni, o cămaşă albastră de lucru şi, din câte am putut să-mi dau seama, în clipa în care îşi împreună mâinile la ceafă şi se întoarse zâmbind către mine, nu purta sutien.

  — Ia-te-te, cine a venit! Bună, Ben. Bill tocmai a plecat. S-a dus la depozitul de buşteni. Cola? întrebă ea aplecându-se şi scoţând două doze din frigider. Noroc!

  — Noroc!

  — Am impresia că ai luat un prânz „lichid”.

  — Am trecut pe la club. Am băut câteva pahare cu bunicul lui Scooter.

  — Chiar mai multe!

  — N-am nimic, am zis eu, deşi simţeam un gust sălciu de gin în gură şi mă usturau ochii.

  — Şi ai venit acum să-ţi găseşti un partener mai apropiat de vârsta ta? întrebă ea, făcându-mi cu ochiul.

  — Când se întoarce Bill?

  — Peste câteva ore. Pot să-ţi fiu de vreun ajutor?

  — Poate te ajut eu cu ceva.

  — Chiar aşa? Cu ceva plăcut?

  — Ceva puţin cam jenant, de fapt.

  — Pentru tine sau pentru mine?

  — Jenant pentru mine ca s-o spun şi pentru tine, dacă ceea ce am auzit eu e adevărat.

  — Despre ce-i vorba?

  — Ascultă-mă, eu nu plec urechea la bârfe. Şi nu-mi place să mă bag între oameni. Dar, ca prieten, trebuie să-ţi spun – înainte ca Bill să afle din altă parte – că circulă nişte zvonuri despre tine şi Rick Bowland.

  Nu aveam nici cea mai mică ideea despre felul în care va reacţiona la mica mea farsă, dar nu mi-a trecut nici o clipă prin cap că o va bufni râsul. Cu atât mai puţin mă aşteptam la un hohot imens de râs, cu ochii măriţi, cu minunaţii ei dinţi strălucind şi cu capul lăsat pe spate. Corpul părea că i se dilată şi îşi dublează volumul, ca apoi să se dizolve în chicoteli, în timp ce încerca să-şi recapete respiraţia.

  — De unde ai mai auzit una ca asta?

  — Să înţeleg că nu e nimic adevărat?

  — Că nu e adevărat? Rick Bowland? Ben?

  Izbucni iarăşi în râs şi mă îmbrăţişa:

  — Sper că i-ai spus celui care te-a informat că e ridicol. Nu-i aşa?

  — N-am vrut să întăresc zvonul negând vehement.

  — Rick Bowland e un slăbănog amărât. Genul meu sunt urşii mari, de tipul lui Bill. Chiar şi cei mijlocii, aşa ca tine.

 

  Capitolul 27

  Cred că ar fi trebuit să fiu recunoscător că ajunsesem la vârsta asta şi nu fusesem încă numit „urs”, dar nici acum nu era prea măgulitor.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ţinându-mă încă în braţe. Zi-i lui Sherry.

  — Nu vreau să fiu un urs potrivit.

  — Mă rog, nu eşti un ditamai urs. Şi, cu certitudine, nici un ursuleţ. Aşa că…

  — Dar nu vreau să fiu deloc urs. Sună a gras.

  — Nu la grăsime mă refeream, ci la drăgălăşenie. Şi gata oricând, mai adăugă ea, demonstrându-mi la ce se gândea.

  — Sherry, poate intră vreun tâmplar.

  — Aoleu!

  Se strecură pe lângă mine şi încuie uşa. Apoi întrebă:

  — Deci, unde rămăsesem?

  — Oare ce i-o fi făcut să creadă că erai încurcată cu Rick?

  — Georgia ţi-a spus-o?

  — Buzele îmi sunt pecetluite.

  — Doamne, trebuie să stau de vorbă cu ea. Am avut eu impresia că o roade ceva. Ştii, la petrecere, petrecerea aia – Georgia îmi aruncase o privire, de genul: „Te-ai culcat cu bărbatu-meu, căţea”. Eram atât de ameţită, încât nu mi-a picat fisa pe moment.

  — De ce credea Georgia una ca asta?

  — Eu am ieşit să iau o gură de aer. Nu mai puteam respira înăuntru. De la amestecurile alea idioate pe care ne tot făcea Duane să le bem: Pietre funerare. Mai bine îi zicea Scârboşenie îndulcită. M-am aşezat sub un copac şi m-a cam luat apa. După un timp, m-au atacat ţânţarii, aşa că am luat-o către casă. M-am împiedicat de ceva şi am căzut; era Rick, adormise pe pajişte. Dacă nu-l trezeam, îl secau ţânţarii, aşa că l-am împins cu piciorul, dar dormea buştean. Am îngenuncheat lângă el şi l-am scuturat de umerii ăia mici şi osoşi. S-a trezit mahmur şi s-a uitat la mine, de parcă mă învârteam în cerc în jurul lui. I-am zis: „Hei, Rick! Scoală, dragă, înainte să te mănânce ţânţarii”. „Opreşte ceasul deşteptător”, a zis el şi mi-am dat seama că mă confunda cu Georgia, când încearcă să-l facă să-şi mişte fundul, ca să nu întârzie la IBM. Eu am continuat: „Rick. Trezeşte-te. Hai în casă, să ne aruncăm în jacuzzi”. Dintr-o dată şi-a revenit complet. Şi-a dat seama că e pe iarbă, că eu nu sunt Georgia; a crezut că am pus ochii pe el. I-am zis: „O, nu. Nu, nu, nu”. El, către mine: „Eşti prea gros îmbrăcată”. Cred că era o replică pe care o reţinuse de la cinema, pentru că eu purtam un costum de baie foarte sexy. M-a prins şi s-au rupt şireturile. Mi-au ieşit ţâţele. A zis: „Oh, Doamne”, de parcă mi-ar fi făcut un compliment. Pe Sherry o bufni râsul. L-am pocnit atât de tare, de cred că l-am adormit pe loc. Păcat că n-ai fost acolo, Ben. A fost nemaipomenit. Mi-am legat costumul şi am intrat înăuntru. Mă gândeam: „Uau, am culcat un tip!”

  Cred că rămăsesem cu gura căscată, pentru că ea ţinu să-mi explice:

  — Adu-ţi aminte, băusem ceva!

  — Crezi că a observat cineva?

  — Mă rog, se pare că Georgia. Fir-ar să fie! îmi place de ea. Nu vreau să creadă că mă ţin după tăntălăul de bărbat-su.

  — A zis ceva?

  — Nu. Dar după ce m-am băgat în apă, a venit şi Rick, care arăta ca naiba. Cred că Georgia a luat-o drept o expresie de vinovăţie. Mulţumesc că mi-ai spus, Ben. Trebuie să clarific treaba cu ea.

  — Sper că n-o să pomeneşti numele meu.

  — Evident. O să-i povestesc ce s-a întâmplat, mai puţin că mi-a rupt costumul. Nu pot să-l învinovăţesc pe Rick, era la fel de beat ca şi mine.

  — El s-a dus sus?

  — Nu ştiu.

  — Crezi că şi Ted cu Susan au presupus acelaşi lucru ca şi Georgia?

  — Nu. Ei nu ne-au văzut când am intrat.

  — Bill nu şi-a făcut probleme?

  — Bill?

  — Bill, soţul tău.

  — Bill nu e gelos nici cât negru sub unghie. Chiar dacă ar intra în clipa asta pe uşă şi m-ar vedea ce-ţi fac.

  — Sherry!

  — Ar putea cel mult să se supere.

  — Sherry, ia mâna.

  — Probabil că el crede că mă joc.

  — Dacă nu te potoleşti, s-ar putea să încep să te iau în serios.

  — Îmi pare rău; doar te necăjeam. Am o slăbiciune pentru voi, urşii. Nu prea eşti amuzant. Fă şi tu ce fac eu.

  — Ca să o încasez, la fel ca Rick Bowland?

  — Bine, zise ea aruncând o privire serioasă la ceasul de la mână. Rick lipseşte două ore.

  M-am îndreptat către uşă.

  — Ţi-e frică? zâmbi ea.

  — Dă-mi un telefon, când vei avea o săptămâna întreagă la dispoziţie.

  Speram să nu găsească niciodată o săptămâna liberă. Ar fi fost una minunată, însă n-aş fi putut să-i fac aşa ceva prietenului meu Bill.

  — Se poate aranja, zise ea.

  — Până atunci, vreau să-ţi pun o întrebare.

  Îşi încrucişă braţele şi zâmbi îngăduitoare.

  — Sigur că da, Ben. Despre ce e vorba?

  — Nu a vrut nimeni să sune la Poliţie sau la Salvare?

  — Oh, Ben! Nu renunţi la povestea asta. Care-i problema ta? Te simţi vinovat faţă de prietenul tău?

  — Normal.

  Sherry se uită la uşa încuiată.

  — Uite care-i treaba. Nu spui nimănui. Dacă o faci, am să susţin că minţi.

  — De ce?

  — Pentru că orice ai face, nu-l mai poţi aduce înapoi.

  — Cine a sunat?

  — Bill a încercat.

  — A încercat?

  — L-au oprit.

  — Cine l-a oprit?

  — Ted.

  — Cum adică, „l-a oprit”?

  — Susan îi făcea masaj cardiac. Eu i-am zis lui Bill: „N-ar trebui să chemăm Salvarea?”. Bill a pus mâna pe telefon. Ted s-a aplecat şi i-a spus ceva lui Susan. Susan a dat din cap. Atunci Ted i-a luat receptorul lui Bill spunându-i să aştepte. „Ce să aştepte”, a zis Duane, apropiindu-se. „Ce se întâmplă aici?” „Vreau să sun la Salvare şi Ted mi-a spus să mai stau!” a zis Bill. Duane era zăpăcit. Apoi s-a auzit vocea lui Susan: „S-a dus”. Şi cu asta, basta. Oricum nu mai conta.

  — De câtă vreme îl tot masa Susan, înainte ca tu să pomeneşti despre Salvare?

  — Ben, m-am gândit la asta de nenumărate ori. Ştii ce cred că s-a întâmplat? Am văzut o asistentă medicală, care preluase controlul, care se pricepea şi care îşi făcea meseria; şi atunci mi-am zis că totul e în ordine, ea ştie cum e mai bine. Eu nu sunt decât o spectatoare. Asta am şi fost. Priveam un accident. Ca atunci când te opreşti pe dreapta, ca să nu încurci Salvarea. Susan era ca medicul de pe Salvare.

  — Aşa gândesc şi eu.

  — Cred că asta a fost, Ben. I se putea întâmpla oricui. Eram prieteni de atâta vreme, trecusem prin multe împreună… Îţi mai aduci aminte cum munceam noi prin anii optzeci; ridicam case, de parcă lumea se sfârşea a doua zi… Nu, tu nu ai fost aici. Dă-mi voie să-ţi spun că atunci ne-am distrat de minune. Eram atât de tineri. Abia trecusem de douăzeci de ani. Ted avea vaporul ăla şi eram cu toţii plini de bani. Cine dintre cei de aici îşi putea închipui că o să facem de zece ori mai mulţi bani decât părinţii noştri? Apoi, recesiunea ne-a lovit pe toţi. Dar am trecut şi prin asta. Mă rog, unii au mai dispărut, dar i-am adus pe Rick şi pe Georgia în locul lor, iar ei sunt plini de viaţă. Lucrurile au revenit la normal – mai puţin povestea cu bietul Reg. Christoase, ştiu şi eu? Uneori te simţi bătrân. Dar am supravieţuit. Şi aveam planuri. Şi dacă tu o să reuşeşti să găseşti un fraier căruia să-i vinzi casa de pe Mine Hill Road, va fi mai bine. Cer prea mult?

  — Cred că nu.

  — Ben, mă crezi că nu m-am culcat cu Rick Bowland?

  — Dacă spui tu.

  — Ţi-ar păsa dacă aş fi făcut-o?

  — Bănuiesc că nu e treaba mea… Deşi m-aş întreba dacă nu cumva ai făcut-o în camera de oaspeţi de la etaj.

  — Nu am urcat la etaj. Faptul că aş fi făcut-o cu Rick te-ar stimula să te culci cu mine?

  — Nu te priveşte.

  M-am dus acasă. Nu aveam nici un mesaj. Am sunat la barul lui Ramos. Barmanul îmi recunoscu vocea şi mi-o dădu la telefon, chiar în clipa în care întrebam:

  — Pot vorbi cu doamna preşedintă, vă rog?

  Înainte de a întreba despre Păianjen, mi-a spus:

  — Poliţia a pus din nou microfoane la telefonul ăsta.

  Am închis înainte ca cineva să-mi poată lua urma.

  Am fiert nişte tortellini cu ciuperci, le-am pus ulei şi usturoi din belşug şi le-am înfulecat. Noaptea devenise fierbinte. O boare dogoritoare sufla dinspre sud, îndepărtând aerul uscat şi răcoros cu care ne binecuvântaseră ţinuturile înalte din Canada.

  Nu era de stat pe verandă. Mi-am strâns listele şi m-am retras în bibliotecă, în cea mai veche parte a casei, unde căminul de piatră răspândea puţină răcoare, chiar şi în zilele fierbinţi. Am întins hârtiile pe măsuţa de citit şi i-am tăiat de pe listă pe Bill şi pe Sherry.

  Rămăseseră Duane, Michelle, Ted şi cu Susan – singurii suspecţi, cei care fuseseră în bucătărie cu Reg. Simţeam că mă apropii de adevăr. Lipsea un lucru – motivul.

  Luând în calcul imposibilul, m-am întors la nota de telefon a lui Reg şi am studiat-o cu atenţie. Am format două numere care îmi dăduseră de gândit. La niciunul nu răspunse nimeni; crezusem că voi găsi persoana care îi dăduse plasă lui Reg, la Brassee.

  Biblioteca era camera cea mai liniştită din casă, izolată de zgomotele străzii. Mi s-a părut că aud o uşă. Ciulii urechile. Duşumeaua trosni în hol.

  — Aici sunt, Păianjenule.

 

  Capitolul 28

  — Vezi pe unde calci, l-am prevenit, arătându-i o ridicătură de care s-ar fi putut împiedica. Nu doream să-şi rupă gâtul, tocmai când aveam nevoie de el.

  Păianjenul era matahala pe care mi-o aminteam bine de la ultima noastră întâlnire: lat în umeri şi aproape pătrat. Părea mai scund acum, când nu se afla deasupra mea, trăgându-mi şuturi. Pistolul de calibru 44 marca Ruger Redhawk, lipit de coapsă, îl făcea probabil să se simtă mai înalt decât era. Am recunoscut marca, întrucât Duane şi Reg îşi cumpăraseră unele la fel, pentru vânătoarea de elani – un pistol mare şi puternic, cu care puteai opri orice, chiar şi un urs grizzly furios. „Cinci gloanţe pentru urs, al şaselea pentru mine”, obişnuia Reg să spună.

  — Văd că mi-ai primit mesajul.

  — Te-ai ţicnit, amice?

  Şi vocea mi-era cunoscută, modul în care rostea repede cuvintele, cu accentul de colţ de stradă din Brooklyn.

  — Cine l-a omorât pe Micul John?

  — Tu.

  — Termină. De ce dracu’ ţi-aş mai trimite vorbă, dacă aş fi făcut-o?

  — Ca să încerci să mă omori şi pe mine.

  — Pistolul e în mâna ta, Păianjenule.

  — Fii convins de asta.

  — Dacă ai venit să te răzbuni, ai greşit adresa. Sunt la fel de nedumerit, ca şi tine. Ce-ai zice dacă am face schimb de informaţii?

  — Ce-ai zis?

  — Eu vreau să aflu cine l-a împuşcat. De aia te-am chemat. A fost o răzbunare între bande?

  — În nici un caz.

  — Cum adică, „în nici un caz”? Hai, intră. Stai jos. Trage-ţi scaunul de colo:

  Uimirea umbri faţa Păianjenului. Îşi frecă cu pumnul lacrimile tatuate.

  — Scaunul de colo, i-am spus arătându-i-l cu degetul.

  Se aşeză pe scaun, urmărindu-mă cu pistolul de parcă era un tun ghidat prin radar.

  — Cum adică, „în nici un caz”? Popii l-ar fi împuşcat cu prima ocazie.

  — Popii nu s-ar fi apropiat atât de mult. Pe lângă asta, Popii l-ar fi lichidat din goana maşinii. Micul John a fost împuşcat direct în cap. (Acelaşi lucru i-l spusesem şi eu sergentului Bender).

  — A existat cineva în care avea încredere?

  — Singurul pe care se bizuia eram eu, iar eu nu l-am împuşcat.

  — De ce ar fi avut încredere în mine? Hai, gândeşte-te, Păianjenule. Cine îi era mai apropiat?

  Păianjenul reflectă îndelung. Încetişor, ca la apariţia soarelui după ploaie, faţa i se lumină.

  — Rahat!

  — Ce-i?

  — Căţeaua aia bogată, rosti el cu convingere.

  — Care căţea bogată?

  — Ea l-a împuşcat pe Micul John. N-ai făcut-o tu, şi nici Popii, ea l-a împuşcat.

  — Cine?

  — Femeia Micului John.

  — Cum o cheamă?

  Păianjenul ridică din umeri. Pe femeia asta voiam eu să o cunosc.

  — Ascultă, Păianjenule, poate îţi dau ceva bani, ca să nu fi făcut drumul degeaba, şi îmi spui şi mie cum o cheamă pe căţeaua asta bogată.

  Păianjenul avea o privire care nu prea îmi făcea plăcere. Golanii străzii sunt ca leii. Dacă nu pun gheara pe o fiară sălbatică, e vai de purceluşul care le iese în cale.

  — Dă-mi ceasul.

  — Ceasul? am repetat eu nedumerit.

  — La dracu’ cu bănuţii tăi, vreau ceasul.

  — Care ceas?

  — Data trecută, zise el fluturând pistolul, ziceai că ai un ceas de cinşpe mii de dolari.

  — Termină, n-am de gând să-ţi dau ceasul meu.

  — Îţi iau ceasul, zise sărind în picioare. Hai, băiete. Unde l-ai pus?

  — Încercam să vă abat atenţia. Nu există nici un ceas.

  — Ar fi bine să fie unul, zise Păianjenul, ridicând trăgaciul.

  — Bine. Este un ceas. În pod. Vrei să dau o fugă să ţi-l aduc?

  Ieşi cu spatele pe uşă, făcându-mi semn cu pistolul. L-am ascultat şi l-am dirijat jos, în holul de la intrare, apoi sus pe scări. I-am arătat uşa îngustă de lângă baia de oaspeţi, care se deschidea spre scările ce duceau în pod. I-am urmat ordinul, am deschis uşa, am aprins lumina şi am început să urc treptele.

  Păianjenul era în urma mea. La un moment dat se apropiase într-atât, încât aş fi putut să-i zbor pistolul din mână cu un şut. Exista însă şi posibilitatea de a rata. Am păşit pe duşumeaua prăfuită. I-am arătat un rând lung de saci cu fermoar, pentru haine, care atârnau de o ţeava fixată de-a curmezişul.

  — Acolo, într-un costum.

  În pod, bunicii mei depozitaseră lucruri de care nu mai avuseseră nevoie – crosele de golf, rachetele de tenis, plus relicve ale trecutului meu, împachetate împotriva moliilor, cu gândul că va surveni vreo schimbare în cariera mea, care să coincidă cu revenirea la moda anilor optzeci. În ipoteza şi mai puţin probabilă că armata ar avea iar nevoie de serviciile mele, îmi păstrasem şi uniforma.

  M-am întins după sacul cu obiecte de pe Wall Street.

  — Stai aşa! Mă lovi zdravăn cu pistolul peste umăr. Mă duru al naibii. Îl ridică, ameninţându-mă că mă va lovi din nou, savurând senzaţia de putere pe care arma i-o dădea. În clipa aceea deveni clar pentru amândoi că, atunci când va găsi ceasul, va sărbători victoria făcându-mi căpăţâna arşice cu câteva gloanţe bine trase.

  Comisesem o mare greşeală atrăgându-l aici. Pierdusem de prea multă vreme legătura cu lumea lor şi uitasem că suprema lor satisfacţie era aceea de a se considera stăpâni absoluţi pe situaţie. În cele din urmă, ceasul meu va deveni o amintire a minunatului moment în care ucisese un tip în propriul lui pod. Asta, până va uita întâmplarea.

  Cu ochii şi cu pistolul aţintiţi asupra mea, Păianjenul pipăi fermoarul sacului şi-l desfăcu.

  — Costumul bleumarin, i-am spus. În buzunarul din dreapta.

  Păianjenul trebuia să-şi întoarcă privirile, pentru a descoperi costumul albastru. Cu mâna care nu intra în câmpul său vizual am reuşit să deschid sacul care conţinea uniforma militară şi am pipăit prin interior.

  — Nu găsesc nici un ceas. Ce… Stai aşa. Stai aşa. Ce avem aici?

  Scoase ceasul, ţinându-l de curea şi îl ridică încântat spre lumină.

  — Uau! făcu el, apoi şi-l apropie de ureche.

  — Mişcă-l puţin, e automatic. Aşa, foarte bine, scutură-l puţin.

  Păianjenul întoarse ceasul. Când văzu că limba ceasului se mişcă, i se aşternu un zâmbet pe faţă, care îi dispăru deîndată ce auzi vâjâitul oţelului prin aer.

  Se întoarse, ţinând încă ceasul într-o mână şi încercând să pareze cu pistolul. Ceea ce văzu îl făcu să râdă. Scosesem sabia de paradă din teacă şi luasem poziţia de gardă care trebuie să i se fi părut ridicolă, faţă de un tip cu un pistol în mână.

  După cum spuneam mai devreme, dacă ar fi fost după instructorii mei de tir cu pistoletul, nu aş fi absolvit niciodată Academia din Annapolis. Noroc cu instructorul de scrimă, care a pus o vorbă bună pentru mine. Nu că aş fi fost vedeta clasei – n-aş fi ajuns în echipă, dacă alţii mai buni decât mine n-ar fi picat la diverse probe -, dar el era mândru de asaltul meu decisiv, pe care îl perfecţionasem pentru a-mi compensa apărarea defectuoasă. Colegii mei de echipă nu prea aveau încredere în tehnica mea, care se dovedise, în repetate rânduri, la fel de periculoasă pentru adversarul meu, cât şi pentru mine. În orice caz, reuşeam să acopăr mult teren prin saltul pe care-l făceam. Păianjenul încă râdea, când i-am înfipt vârful sabiei în încheietura mâinii.

  Încercă să apese trăgaciul, dar degetele i se descleştau de pe arma devenită acum prea grea. Pistolul se lovi de podea, în momentul în care el începea să simtă durerea. Urlă, trăgând lama care ieşi din carne roşie de sânge.

  Zbiera în continuare şi, împleticindu-se de durere, ţinându-se cu mâna cealaltă de încheietura rănită, încercă să apuce arma căzută.

  Am făcut un pas spre el, cu vârful sabiei ţintindu-i ochiul drept. Se dădu înapoi.

  — De ce-ai făcut asta? ţipă el.

  — Un şut în cap. O faţă zdrobită. Şi o ureche smulsă. E ceva ce nu-ţi convine?

  — Cu sabia? mormăi el; mai urma să-mi reproşeze că nu-i cinstit.

  Am ridicat pistolul, m-am asigurat că arăt ca unul care ştie să umble cu el şi m-am tras îndărăt.

  — OK, Păianjenule. Cine l-a împuşcat pe Micul John?

  — Du-te-n mă-ta!

  — Păianjene, am şase gloanţe în armă. Va fi nevoie de toate până vei muri.

  Se uită dispreţuitor la mine, spunând.

  — N-ai tu curajul ăsta.

  I-am aruncat o privire a la Leavenworth. Nu-l impresionă. Mă învinsese. Nu îl puteam împuşca, decât dacă m-ar fi ameninţat, şi el o ştia. Mă simţeam ca un poliţist cinstit faţă în faţă cu un criminal de profesie care-i aruncă în faţă drepturile sale cetăţeneşti, căruia nu îi rămânea de făcut decât să-l aresteze şi să aştepte procesul.

  În timp ce se gândea cum să mă mai păcălească, privirile lacome îi căzură pe ceasul meu, care zăcea acolo unde îl scăpase din mână, când îl înţepasem cu sabia. Ridică pantoful jegos marca Adidas, provocându-mă şi se pregăti să zdrobească ceasul. Încerca să-mi demonstreze că nu sunt în stare să trag – şi, calculase bine, întrucât instinctului meu de supravieţuire nu îi păsa cât e ceasul. Încă nu-mi dădeam seama de ce Păianjenul nu se gândea că voi folosi sabia.

  — Ahhh! – urlă el căzând pe spate; podeaua dudui sub greutatea lui, apoi se prinse cu mâinile de gambă.

  Mi-am luat ceasul. Micuţa lună de pe cadran îmi aruncă un zâmbet recunoscător.

  — Pe burtă, Păianjene! Rostogoleşte-te.

  I-am fluturat pistolul în faţă şi l-am ameninţat cu sabia.

  — Mâinile la spate. Închide ochii. Închide-i!

  Am luat un umeraş de sârmă, l-am desfăcut şi am îngenuncheat lângă el, punându-i un genunchi pe spate. Nu mi-a fost uşor să-i leg încheieturile în timp ce ţineam pistolul, dar până la urmă am reuşit.

  — Scoală-te.

  Se ridică, menajându-şi gamba, mai puţin sigur pe el. Două răni una după alta îl cam albiseră la faţă. Plus neplăcuta atingere a sârmei din jurul încheieturilor.

  — Jos pe scări. Încetişor. Când ajungi în hol, mergi spre ieşire.

  — Unde ne ducem?

  — Facem o plimbare cu maşina.

  — Unde?

  — Unde ţi-ai parcat maşina, Păianjenule?

  — Du-te dracului.

  Am luat înjurătura ca pe un avertisment că o încheietură înţepată şi o gambă tăiată nu erau motive suficiente pentru a potoli un Cavaler latin din Waterbury.

  — Dacă o laşi pe stradă, o va verifica Poliţia.

  — În parcarea de la Yankee Nu-ştiu-cum, mârâi el.

  — Înţeleaptă alegere.

  — Acolo am parcat-o şi data trecută.

  — Nemaipomenit. Ei bine, hai să stabilim un lucru. Dacă încerci vreo şmecherie, te împuşc. Eşti în oraşul meu. Nu trebuie decât să spun că un golan din Waterbury mi-a spart din nou casa. O să primesc o medalie pentru asta. Capisci?

  A înţeles suficient de bine pentru a-şi ţine gura.

  I-am înfăşurat cu prosop de hârtie încheietura mâinii.

  Îmi făceam griji din cauza lui Alison şi a mamei ei, dar luminile erau stinse în magazie. L-am dus către Olds, cu arma în coaste. L-am aşezat pe fotoliul din dreapta, m-am urcat, am dat maşina înapoi şi am luat-o spre nord, pe Strada Principală, şi am ieşit pe autostrada Şapte. Noaptea învălui maşina şi copacii ascunseră luminile farurilor.

  — Unde naiba mergem?

  — În pădure.

  — Ce?

  — În adâncul pădurii.

  Am condus liniştit mai mulţi kilometri şi am cotit-o pe Crabtree. Păianjenul întoarse privirile după luminile ultimei case, care se estompau în urma noastră. Clisa luă locul asfaltului. Am încetinit şi am deschis geamurile. Aerul pătrundea ca o apă fierbinte şi făcea un zumzet de parcă se declarase război între insecte. Păianjenul nu era prea încântat. Părea la fel de nefericit ca un puştan din Newbury, rătăcit pe străzile Waterbury-ului.

  — Cât mai avem de mers? întrebă el holbându-se atent prin tunelul de lumină proiectat de faruri.

  Apăru o intersecţie. M-am oprit, am ezitat o clipă, apoi am cotit-o pe un drum forestier îngust. Olds-ul se opinti, frecându-se cu burta de pământ.

  — O să rămânem împotmoliţi, mă avertiză Păianjenul.

  — Stai liniştit, i-am zis în timp ce mâna mea stânga se odihnea în poală cu pistolul îndreptat spre el.

  Bănuiam că reuşise deja să-şi elibereze încheieturile. În faţă apăru o bifurcaţie. Am virat la întâmplare, am mai mers vreo doi kilometri, apoi am oprit.

  — Ce faci?

  Gâze enorme se învârteau în lumina farurilor. Am oprit motorul şi am băgat cheia în buzunar.

  — Hei.

  Se auzea numai semnalul sonor care mă avertiza că lăsasem farurile aprinse: Bong, bong, bong. Am stins farurile, întunericul ne înveli ca o pătură.

  — Hei!

  Am coborât iute din maşină. Păianjenul se întoarse spre mine, cu ochii măriţi în lumina din habitaclu, care se stinse când închisei uşa.

  — Unde pleci?

  N-am scos un cuvânt. Stăteam doar rezemat de un copac, aşteptând să mi se obişnuiască ochii cu întunericul. Curând îl putui vedea foindu-se pe scaun şi scoţând capul pentru a privi afară.

  — Hei, strigă el, dar ori eu, ori copacii, totuna era.

  Insectele se războiau. Se auzi o bufniţă.

  — Un’ te duci?

  M-am furişat tăcut prin spatele maşinii şi am apărut la geamul lui.

  — Vorbeşte, Păianjenule. Cine e căţeaua cea bogată?

 

  Capitolul 29

  — Măiculiţă! Credeam că ai şters-o.

  — O s-o şterg. Cu maşina. O să te las aici, Păianjenule. Toată noaptea.

  — Sigur că da. Aşa să faci, omule. Trebuie să treacă cineva pe aici.

  — Orice om ar trece pe drumul ăsta, te asigur că nu ţi-ai dori să-l întâlneşti. Sau orice fiinţă.

  — Ce vrei să spui?

  — Urşi.

  — Rahat, omule. Te ţii de bancuri.

  — Ai de gând să vorbeşti?

  — Du-te-n mă-ta. Am deschis portiera.

  — Hei, termină.

  — Ieşi!

  — Hei, omule. De fapt, ce vrei să ştii?

  — Cine-i căţeaua?

  — Nu ştiu.

  — Ai spus că o căţea bogată l-a împuşcat pe Micul John. Cum o cheamă?

  — Nu ştiu, omule.

  — Ieşi din maşină!

  — Nu. Nu, n-am întâlnit-o niciodată. Micul John o păstra numai pentru el.

  — N-ai văzut-o niciodată la faţă?

  — N-am văzut nimic, omule.

  — Nu i-ai auzit nici numele?

  — Nu mi l-a spus niciodată.

  — Va trebui să te străduieşti mai mult, Păianjenule. Altfel, plec de aici. Începe cu începutul. Cum a cunoscut-o Micul John?

  — Nu ştiu. O păstra numai pentru el.

  — Te repeţi.

  — Ăsta e adevărul, omule. Găsise o combinaţie minunată. Sex contra droguri. Ea făcea orice îi cerea el, în schimbul drogurilor.

  — Parcă ziceai că e bogată.

  — O încânta ideea. Bani avea. O grămadă. L-a făcut pe John să-şi pună prezervativ. Îţi vine să crezi? Micul John cu aşa ceva. M-a ameninţat că mă ucide dacă povestesc.

  — Ţie ţi-a spus.

  — Eram împreună. Mi-a spus-o o singură dată. Era ameţit de drog.

  — Cred că în asemenea momente ţi-a spus mai mult decât atât. Tipa arăta bine?

  — Cred şi eu.

  — Ce culoare de păr avea?

  — Nu mi-a spus.

  — Era chiar frumoasă?

  — O frumuseţe. Avea un Benz mare.

  — Un Mercedes Benz?

  Nu mă aşteptasem la una ca asta. Michelle avea un Audi, Susan o vechitură de Colt, iar Janey una japoneză. Poate Măria sa, Greg Riggs, să fi avut un Mercedes.

  — Ce culoare?

  — Habar n-am. Iisuse, ce importanţă are?

  — E important pentru întoarcerea ta acasă.

  — Întreabă-mă ceva ce ştiu, izbucni el neconvingător.

  Îşi eliberase mâinile, dar numai pentru a-şi masa gamba rănită, care se pare că îl deranja mai mult decât încheietura.

  — Haide, omule. Hai să plecăm de aici.

  — Ce fel de droguri cumpăra de la el?

  — Cocaină. Heroină. Orice avea.

  — Lua multă?

  — Micul John nu era dintr-ăia barosanii, dacă mă înţelegi.

  — Ce să înţeleg?

  — Vindea orice porcărie pe care punea mâna. Aveam câţiva plasatori mărunţi. Nu cine ştie ce. Nişte fraieri care îşi fumau marfa singuri, erau arestaţi şi uneori chiar împuşcaţi, dacă se înfigeau prea tare. Când lucrezi în doi, nu ai destulă forţă ca să-ţi faci o clientelă proprie. Dacă încercam să punem stăpânire pe o stradă, Popii ne-ar fi ras urgent. Nu poţi vinde droguri din fugă. Trebuie să ai propriul tău teritoriu. Mă înţelegi?

  — Grea meserie.

  — Cea mai grea. Odată preluasem o casă întreagă. Aveam patru-cinci familii care depozitau marfa şi o vindeau pentru noi. Popii i-au dat foc. Am deschis una vizavi, dar ne-au gonit poliţiştii.

  — Deci căţeaua cea bogată era o afacere bună? Un client permanent?

  — Da, dar Micul John îi mai dădea şi pe gratis. I-am zis: „Micuţule John, dacă vrei sex fără bani, ia-ţi una din cele drogate”. Mi-a răspuns: „Nu-i acelaşi lucru, omule”.

  I-am servit Păianjenului o mostră de deşteptăciune descoperită pe pielea mea:

  — Ştii cum se zice: Dacă îţi trebuie un partener, alege-ţi unul cu care ai interese comune.

  — Corect, omule. Aşa e. Trebuie ca amândoi să vrea acelaşi lucru. Într-o zi am făcut rost de heroină pură. Cu asta ajungeai până-n Lună. I-am zis: „Am dat lovitura, Micuţule John. Poţi s-o tai de zece ori şi tot o să vindem cea mai bună marfa din cartier”. John zice: „Da”. Promite că o s-o taie şi mă trimite să aduc cei mai buni distribuitori pe care îi aveam. Mă întorc şi văd că în loc de două sute de doze, făcuse doar o sută. Îi zic: „N-ai tăiat-o destul. Ai scos numai o sută”. El: „Ba am tăiat-o suficient”. Ştii ce făcuse?

  — Habar n-am.

  — Oprise jumătate. N-a mai tăiat-o. Zicea că e pentru un client special. Ghici pentru cine?

  — Căţeaua cea bogată.

  — I-a dat-o pură! De ce? Pentru o noapte de amor? Era suficientă marfă pentru o sută de nopţi. Ştii ce îmi spune? „Nu-i acelaşi lucru”.

  — Ce marcă foloseaţi? Cavalerii?

  — Da, asta era a noastră. Cavalerii. De unde ştii?

  — Aveam un amic care a cumpărat.

  — Putem pleca acasă? Mă doare al dracului piciorul.

  Era prea întuneric pentru a îi vedea mâinile, dar se părea că îşi masa piciorul.

  — Să te întreb ceva, Păianjenule.

  — Ce?

  — Cum de ai dat buzna, împreună cu Micul John, tocmai în casa mea?

  — Nu ştiu.

  — Păianjenule! Aţi intrat peste mine în casă şi era cât pe ce să mă omorâţi. Apoi ai tras cu pistolul într-un poliţist. „Nu ştiu” e ca şi cum te-ai fi trezit brusc în mijlocul unui coşmar.

  — Eu nu ştiu. A fost lovitura Micului John. Mie mi-a zis că are o treabă şi eu am răspuns: „Perfect”.

  Brusc, mi-am dat seama că, în timp ce îl atrăgeam pe Păianjen într-o discuţie pentru a obţine informaţii, el mă împingea spre o greşeală fatală. Nu-i mai era frică de întuneric. Vocea l-a trădat. Uitasem de umeraş.

  Am încercat să mă retrag. El biciui aerul cu braţul. Am văzut prea târziu că folosise timpul în care discutasem amabil despre afacerile cu droguri, pentru a îndrepta umeraşul.

  Un bătăuş oarecare ar fi încercat să mă lovească peste mâna în care aveam pistolul. Numai un ucigaş cu sânge rece s-ar fi gândit să mă împungă drept în inimă. Această constatare şi faptul că începusem deja să dau înapoi, mi-au salvat viaţa. Umeraşul îmi atinse bicepsul stâng, rupând carnea, ca un ferăstrău de tâmplărie. Am lovit orbeşte cu pistolul. Ţeava lungă îl pocni peste nas.

  Păianjenul scăpă arma şi îşi prinse faţa în mâini, cu respiraţia tăiată de durere. Am tras aer în piept, mulţumind lui Dumnezeu că puteam s-o fac; apoi am încercat să îmi controlez adrenalina. Când n-am mai tremurat, am ridicat cocoşul Ruger-ului. Ţăcănitul metalic se auzi atât de puternic, încât greierii tăcură. Nu mi-a fost greu să găsesc un ton ucigaş:

  — Gata cu joaca, Păianjenule. Nu joci frumos. De ce-ai dat buzna în casa mea?

  — Tu…

  — Să nu-mi spui că ţi-am spart nasul. Aşa este. Iar tu ştii şi de ce am făcut-o. Acum răspunde-mi.

  — Micul John mi-a zis că ştie o casă într-un orăşel de doi bani, îmi răspunse cu o voce nazală, filtrată printre degetele mâinii.

  — În Newbury.

  — Mda, Newbury.

  — Cum aţi găsit-o?

  — Avea el o hartă.

  — De unde?

  — De la benzinărie.

  — Şi ce zicea că era în casă?

  — De toate. Orice voiam.

  — Adică, trebuia doar să intraţi şi să le luaţi?

  — Spunea că tipul din casă e singur. Nu încuie uşile. Nu trebuia decât să-l zguduim şi să luăm orice dorim.

  — Zguduitul” e totuna cu bătaia soră cu moartea?

  — Exact.

  — Trebuia să mă şi omorâţi?

  Păianjenul se uită pe deasupra degetelor. Era suficientă lumină ca să se vadă cum îi străluceau ochii.

  — Eşti în viaţă, nu?

  — Deci aveaţi ordine să nu mă omorâţi.

  — Cea mai mare greşeală.

  — Ia stai. Mi-am adus aminte că tu l-ai oprit pe Micul John, când era gata să mă omoare.

  — Micul John se aprindea repede.

  — Ţie ce-ţi păsa?

  — Primeam un miar ca să te snopim. Nu ieşea nimic dacă te omoram.

  Devenea interesant. Evident că mă bucuram să fiu în viaţă. Ba chiar îi eram recunoscător celui care îmi trimisese gorilele astea să mă stâlcească, pentru că reuşise să găsească un mijloc eficient ca aceştia să nu mă omoare.

  — De unde primeaţi miarul?

  — Micul John nu mi-a spus.

  — Dar ai ghicit.

  — N-a fost greu. Pe cine naiba cunoştea John care să aibă o mie de dolari?

  — Nu vreau să o spun eu.

  — Căţeaua bogată.

  — Mulţumesc, Păianjenule.

  — Hai să mergem, omule. Mă doare toată faţa.

  — Încă două întrebări.

  Păianjenul începu să mârâie.

  — Prima: am stat două zile în spital pentru două contuzii şi după aia m-am ales cu o mutră care a speriat copiii încă vreo săptămâna. Tu ai două înţepături care ar trebui dezinfectate, plus nasul spart. Suntem chit?

  — Îţi propun un târg, zise el. Eu nu mai vin în oraşul tău blestemat, dacă nici tu nu mai vii în al meu.

  — Nu merge. N-o să mă apropii de cartierul tău. Dar tu nu eşti stăpânul oraşului Waterbury.

  — OK. Bine. Hai să plecăm.

  — A doua întrebare.

  — Care?

  Niciunul dintre suspecţii mei nu avea un Mercedes Benz.

  — E posibil ca Micul John să fi exagerat în privinţa căţelei bogate?

  — La ce te referi?

  — Poate că nu era chiar atât de frumoasă.

  — Poate.

  — Sau atât de bogată.

  — Era destul de bogată.

  — Poate că nu avea un Benz. Poate că era o Toyota.

  — Se poate.

  — Poate că nici nu era aşa de bună la pat.

  Păianjenul râse de naivitatea mea, dar urlă de durere când i se mişcă nasul din cauza hohotelor. Trase aer în piept, făcu o pauză, apoi îi explică fraierului din Newbury:

  — Ascultă, dacă Micul John voia una nepricepută, rămânea în cartierul lui.

  L-am dus pe Păianjen la maşina lui din parcarea de la Yankee Drover, l-am mai sfătuit încă o dată să îşi trateze rănile şi l-am privit cum părăsea oraşul. M-am dus acasă, am făcut un duş şi mi-am turnat apă oxigenată pe braţ. Parcă am luat foc. Dar nu era nimic, în comparaţie cu ce îl aştepta pe Păianjen, când o turna aşa ceva în înţepăturile lui. M-am consolat cu gândul ăsta, apoi mi-am pus un pansament şi am îmbrăcat o cămaşă cu mâneci lungi.

  Mi-am suflecat manşetele, ca să mai atenuez căldura şi am pornit într-o plimbare pe vechile străzi ale oraşului, unde lumina felinarelor trecea printre frunzele de arţar, iar rădăcinile copacilor răzbăteau prin trotuare. Pe la miezul nopţii m-am oprit în faţa căsuţei lui Ted şi Susan.

  Luminile erau aprinse. Mi-am compus o mutră care cerea scuze, apoi am bătut la uşă. Ted veni, aprinse lumina din faţă şi-mi deschise.

  — S-a întâmplat ceva, Ben? E cam târziu.

  — Am văzut lumină.

  — Ah, nu ne-am culcat. Beam un ultim păhărel, pe terasă.

  — Nu vreau să deranjez. (De fapt, voiam foarte tare să deranjez.)

  — Intră, intră.

  Mă conduse prin casa lor micuţă, strigând:

  — A venit Ben, dragă.

  — Bună, Ben. Hai afară, la un pahar.

  Ted îmi turnă nişte bere şi mă conduse pe terasă. Susan purta o pijama de vară. Demodata expresie „vino-ncoace” îmi veni în minte.

  — Îmi cer scuze. Am văzut lumina aprinsă.

  — Nici o problemă. Şcoala s-a închis, aşa că mi-am luat o săptămână de vacanţă. E amuzant să te culci târziu.

  Mica terasă închisă era aglomerată de mobilă de nuiele destinată unor case mai mari. Curticica minusculă fusese transformată de Susan în grădiniţă cu flori. Găsise chiar puţin loc pentru a planta nişte tufe de levănţică şi mirosul lor ajungea până pe terasă.

  Când am complimentat-o pentru grădină, mi s-a plâns cât munceşte, din cauza umbrei aruncate de copacii vecinului.

  Ted îmi spuse că Susan fusese invitată la ceai de către Connie. A vorbit apoi despre proiectul de pe Mount Pleasant, trăgându-mă subtil de limbă ca să-mi afle părerea în legătură cu cerinţa zonării terenului în loturi de câte patru hectare. L-am ascultat politicos fără să mă las dus de nas, în timp ce mintea mea trecea în revistă faptele aflate în acea seară.

  Nici Georgia, nici Sherry, nici Rick ori Bill nu fuseseră în bucătărie, înainte de moartea lui Reg. Rick şi Sherry se aflaseră afară, pe pajişte, în ciuda convingerii Georgiei că urcaseră la etaj. Mai târziu se alăturaseră lui Bill şi Georgiei în jacuzzi, după ce fiecare dintre cei doi bărbaţi atentaseră la nevasta celuilalt, fără succes.

  Michelle îl dusese pe Reg în bucătărie, pentru o cafea. Duane venise şi el acolo, după ce refuzase să participe, alături de Bill şi Georgia, la o partidă de sex între prieteni.

  Aveam două întrebări: Ted şi Susan se aflaseră şi ei în bucătărie, cu Reg? Şi pe cine auzise Vicky făcând amor în camera de oaspeţi? Pe Ted cu Michelle? Pe Reg cu Michelle? Sau pe Reg cu Susan? Eram convins că cei care fuseseră sus nu aveau nici o legătură cu moartea lui Reg. Doar în cazul în care nu Reg fusese unul din cei doi de sus şi ţineam neapărat să aflu cine îi trăsese plasa la Brassee.

  — Duane a sugerat că numai dacă nişte agenţi imobiliari importanţi ar susţine zonarea în loturi de câte trei hectare, hotărârea Comisiei ar putea fi influenţată, mi se adresă Ted. Crezi că l-ar interesa pe Fred Gleason?

  — Sper că nu.

  — Nu te poţi opune progresului, Ben. E nevoie de case. O cer oamenii.

  — Avem o singură autostradă cu două benzi, dinspre sud. Asta îi mai domoleşte. Cei interesaţi sunt constructorii.

  — Dar agenţii imobiliari? Ar avea şi ei de câştigat.

  — În ce mă priveşte – şi cred că vorbesc şi în numele lui Fred – prefer să profit de pe urma calităţii, nu a cantităţii. Tu consideri că acum există probleme cu bugetul şcolar? Stai să vezi cum va fi când va exploda bomba cu construcţiile.

  — Noile case aduc impozite mărite.

  — Întotdeauna vor plăti mai puţin decât costă educaţia copiilor noilor veniţi.

  — Dacă „iese” Steve La France, va face totul ca să modifice regulile de zonare, zise Ted, ridicând din umeri. Aşa că nu va mai trebui să ne batem noi capul. Corect?

  — Nemaipomenit.

  — Eu sunt de acord cu Ben, rosti Susan calmă. Mie îmi place totul aşa cum este.

  Ted zâmbi, iar eu recunoscui înţelepciunea ei părintească, ŕ la Gregory Peck, la care se referise Georgia – era conducătoarea, cea care ştie cum e mai bine, omul superior, deosebită de ceilalţi şi stăpână absolută pe situaţie.

  — Ajunge cu politica, spuse ea. Ce-ai mai făcut, Ben? Petrecerea aia a fost minunată, până ai început să ne ciocăneşti.

  — Mă bucur că v-a făcut plăcere… Că tot veni vorba…

  — Despre ce?

  — Nu prea ştiu cum să o spun.

  — Încearcă pe de-a dreptul, zise Susan. Ar fi ceva nou.

  — L-aţi văzut pe Reg în bucătărie, înainte să ia doza mortală?

  Susan se uită la Ted, apoi spuseră un „Nu” în duet.

  — Poate doar câteva secunde, când am trecut pe acolo, completă Ted.

  — Înseamnă că voi aţi fost perechea de sus, din camera de oaspeţi.

  Oricine poate spune o minciună. Unii o fac destul de bine. Alţii se dau de gol, târându-şi picioarele sau uitându-se mult mai intens decât ar face-o cel care spune adevărul. Dar nimeni – nici chiar cel mai mare actor, fie el şi Gregory Peck – n-ar reuşi să se îmbujoreze cu o asemenea viteză.

  Susan se făcu roşie ca racul, îşi acoperi gura cu mâinile şi se uită îngrijorată la Ted. Ted încercă să pară uimit, sau ultragiat, dar nu reuşi să îşi mascheze o umbră de mândrie bărbătească.

  — Ce-i cu asta?

  — Asta-i tot ce voiam să ştiu. Acum plec.

  — Au ascultat pe la uşi? se plânse Susan.

  — Nu. Nu ştie nimeni că voi aţi fost.

  — Cu excepţia ta. Aş vrea să ştii din capul locului că eu nici n-am vrut să merg la petrecerea aia blestemată. Să mă fierb într-un jacuzzi, în timp ce Bill Carter se holbează la costumul meu de baie. Apoi Michelle şi-a deschis „prăvălia”. Cui îi trebuia aşa ceva?

  — Nouă, zise Ted. E necesar să fim prezenţi.

  — Mă iertaţi, zise Susan sărind în picioare.

  — Unde pleci?

  Ea nu răspunse, şi curând se auzi apa curgând în bucătărie şi cănile ciocnindu-se.

  — Vrei să te duci…

  — Nu. Las-o în pace, răspunse Ted.

  — Îmi pare rău.

  — Ea e foarte… – se opri ca să-şi caute cuvintele. În sfârşit rosti – specială.

  Am stat în tăcere, în timp ce Susan trântea farfuriile. Într-un târziu, am zis:

  — Am crezut că nu e o noutate că tu şi cu Susan vă culcaţi împreună.

  — Oh, ne culcăm, zise Ted zâmbind, apoi clătină din cap. Ţi-o jur, după ce s-a dus totul dracului, nouă ne-a mers mai bine. Înainte eram prea ocupaţi, munceam toată ziua, iar noaptea ţineam registrele şi dădeam telefoane. Devenisem un fel de parteneri de afaceri. Acum avem timp şi pentru noi, parcă am redevenit liceeni.

  — Felicitări.

  — Mda, e ca şi cum aş avea o aventură cu propria-mi nevastă.

  — Cred că sunteţi prima pereche din ultima sută de ani, capabili să facă aşa ceva la o petrecere.

  — Ştii cum a fost? zise Ted râzând. Ăilalţi erau ocupaţi cu dârele trasate. Pe noi nu ne interesează drogul. Susan voia să plecăm. Eu doream să mai rămân. Ştiam că dacă Duane dă drumul la treabă pe Mount Pleasant, va avea nevoie de un partener priceput în construcţii.

  — Pe lângă treaba cu ferma?

  — Sigur. Aia e doar una din case. Era şansa mea de a face pe antreprenorul la sfârşit de săptămână.

  — Şi cu Bill Carter cum rămâne? Pe el nu îl interesa să intre în combinaţie?

  — Tocmai de aia nu voiam să plec de la petrecere. Bill îi făcea curte lui Duane. Îţi spun eu, pusese ochii mai degrabă pe contractul cu Duane, decât pe costumul lui Susan.

  — Mi se pare că nu prea îşi cunoaşte priorităţile.

  — Cineva zicea odată că sexul şi banii sunt unul şi acelaşi lucru, zise Ted zâmbind. Adevărul e că Bill are bani de restituit la bancă, pe când Duane, nu. Dacă eu aş intra într-o bancă să cer un împrumut, ăia ar apăsa pe butonul de alarmă, dar lui Duane tot i-ar da un cec în alb.

  Ted strânse pumnul şi începu să lovească încetişor în braţul scaunului.

  — Duane are bază, are firma lui. Băncile se uită la el şi îşi zic: „Tipul ăsta e bun”.

  — De obicei cer o parte din firmă, drept garanţie.

  — Crezi că nu s-au schimbat? Nici măcar în ce-l priveşte pe Duane?

  Ted părea dezamăgit. Presupuneam că nu se prea uita la ştiri, sătul de cele care îl scoseseră din afaceri.

  — Băncile au revenit la vechiul model ca să facă bani: împrumută de la Banca Federală cu trei la sută dobândă; dau banii apoi cu şapte la sută, cerând garanţii, cum ar fi o casă terminată sau o afacere pusă pe roate. Când ne-o lovi prima criză băncile nu vor pierde nimic. Duane va pierde.

  — El cu cine lucrează, cu Peebles?

  Banca Peebles, fondată în anul 1982 – se spune – de patru marinari beţi, scăpase ca prin urechile acului să nu fie preluată de către Banca Federală.

  — Nu. Am auzit că e la Newbury Savings.

  — Dacă-i aşa, atunci îţi garantez eu că Newbury Savings are în seif ouşoarele lui Duane, puse bine sub un morman de monede de douăş‘cinci de cenţi.

  — Asta-i problema lui, zise Ted ridicând din umeri. Problema mea e să-l conving că aş fi un partener mai bun decât Bill.

  — Poate că încăpeţi amândoi.

  — Nu sunt atât de multe felii de tăiat din plăcinta de pe Mount Pleasant.

  — Doar dacă reuşiţi să modificaţi legea, la trei hectare.

  Ted păru abătut.

  — Reg cu ce contribuia la plăcintă? am întrebat eu.

  — Reg contribuia cu Reg.

  — Nu înţeleg.

  — Duane nu ar fi făcut nici o afacere fără Reg.

  — De ce, mă rog?

  — Nu ştiu. Dar aşa proceda.

  M-am concentrat, dar n-am reuşit să-mi amintesc vreun proiect de al lui Duane, în care să nu fi fost implicat şi Reg. Am întrebat:

  — Reg venea cu bani?

  — Din câte ştiu, nu. Dar Duane ştia că împreună cu Reg nu va avea probleme legate de canalizare şi de igienizare.

  Avea sens. Un proiect pe un deal întreg presupunea protecţie pentru şosele şi autostrăzi, canalizări care să nu deranjeze picnicurile vecinilor şi multe alte lucrări.

  — Deci, tu şi cu Susan v-aţi dus la plimbare?

  — N-am ajuns decât până în bucătărie. Ne-am luat bere din frigider. Se cam terminaseră porcăriile alea de Pietre funerare. Rochia de pânză a Susanei se desfăcuse puţin şi i-am zis: „Mă întreb unde or duce scările astea?” Şi am urcat.

  — Ticălos norocos ce eşti, i-am spus eu râzând.

  Susan îşi făcu apariţia, puţin mai liniştită.

  — Cine-i ticălosul norocos? întrebă ea.

  — Soţul tău.

  — Ai tras cu urechea la uşă, mă întrebă ea.

  — Nu. Eu am plecat de la petrecere pe la şapte.

  — Mai bine plecam şi noi. Fir-ar să fie, am ajuns să mă joc de-a asistenta de la morgă, pentru că nu m-au chemat la timp.

  — L-ai fi putut salva pe Reg?

  — Dacă ajungeam la el cât mai era încă conştient, aş fi putut încerca să-l fac să meargă şi să-l ţin treaz până la sosirea Salvării.

  — Nu. N-ai dreptate, zise Ted categoric. Ai citit raportul – un prieten ne-a făcut rost de o copie, Ben. În clipa în care a luat otrava, nu mai era nimic de făcut.

  — Aş fi putut încerca! Iisuse! Când am trecut la serviciul de zi, mi-am zis că o să scap de cadavre. Ben, sper să fie ultima noastră discuţie despre subiectul ăsta.

  — Şi eu, zise Ted.

  Nu m-a lăsat inima să le spun că, dacă nu aflam ceva important până a doua zi dimineaţă, următoarea lor discuţie despre subiectul în cauză urma să se poarte în prezenţa sergentului Marian. Le-am mulţumit pentru bere şi m-am grăbit să ajung acasă, să trag un somn zdravăn şi să visez cum Păianjenul îmi înfigea umeraşe în ochi.

 

  Capitolul 30

  M-am trezit cu un gând care nu-mi dădea pace: păream chiar aşa uşor de fraierit de către o pereche minunată? Oare Susan Barrett roşise de ruşine? Sau mânia îi colorase obrajii?

  Poate că Vicky mă putea ajuta. Am făcut un duş lung, lăsând apa să îndepărteze amintirile nopţii precedente, apoi m-am dus la magazinul general ca să iau micul dejun. Pe drum, mi-a pierit pofta de mâncare. Pe fiecare stâlp era lipit un afiş, pe care scria:

  DEZBATERE DEZBATERE DEZBATERE.

  BUGETUL ŞCOLAR ORI BUGETUL DUMNEAVOASTRĂ.

  CREDIBILUL STEVE CONTRA FĂŢARNICA VICKY.

  LA PRIMĂRIE.

  ASTĂ-SEARĂ LA ORA OPT.

  Făţarnica Vicky? Se părea că Georgia Bowland se trezise suficient ca să-şi reamintească vreo şmecherie de-a lui Bush. Faptul că Bush fusese învins, nu mă consola. Nu pierduse la scor.

  Am cumpărat o cană mare de cafea, ceai pentru Vicky şi nişte pâinici proaspete din vânzarea cărora beneficia fondul pentru Salvare. Vicky se afla la biroul ei. Dacă posterele cu „Credibilul Steve” fuseseră lipite pentru a o necăji, oamenii acestuia greşiseră. Nici Papa Alexandru când i s-a comunicat vizita inopinată a împăratului Frederik, n-ar fi arătat mai calm.

  — Am o întrebare ciudată pentru tine, i-am zis, întinzându-i ceaiul şi o pâinică.

  — Nu, eu am una pentru tine: nu m-ai ajutat deloc în campania asta. Dar în clipa de faţă am nevoie de creierul tău.

  — Acum?

  — Chiar acum.

  — Îţi aparţine.

  M-am aplecat pe fereastra joasă care dădea spre Strada Principală şi m-am uitat la ceas.

  — Dă-i drumul, am zis.

  — Cred că, în sfârşit, încep să înţeleg ce se petrece cu Steve. Tu te-ai învârtit o viaţă întreagă prin politica din Newbury. Răspunde-mi prin da sau nu: toată campania este axată pe bugetul şcolar. Corect?

  — Da. Da, şi iarăşi da. E vorba despre bani. Adică despre impozite, adică despre bugetul şcolii.

  — Iar Steve e suficient de deştept ca să nu se concentreze asupra acestei idei. Am făcut o mare greşeală, bazându-mă doar pe dosarul meu.

  — Pe dosarul tău excelent.

  — E de domeniul trecutului. Orice lucru bun aş fi făcut, e bun făcut, trecut şi uitat. Dacă o să-l înving pe gunoiul ăsta; ai văzut afişele?

  — Am văzut ceva, pe un stâlp.

  — Foarte nostim. O să-l înving chiar la subiectul său preferat – „Făţarnica Vicky” Fără mănuşi, Ben. O să-i smulg inima din piept.

  — Până deseară la opt? Dă-mi voie să te întreb ceva: cineva e împotriva bugetului?

  — Petrecăreţii de sfârşit de săptămână. Adunătura de pe muntele Scudder. O grămadă din Frenchtown. Şi o mulţime de pensionari – nu toţi, slavă Cerului – unii au nepoţi.

  — Cine e pentru?

  — Oamenii care au copii.

  — Mai sunt şi alţii.

  — Dar chiar şi cei cu copii sunt îngrijoraţi de impozite. Ce mă sfătuieşti?

  L-am povestit lui Vicky despre discuţia pe care am avut-o cu Steve şi cu băutorii lui de bere legată de Şcoala Pregătitoare.

  — Ar trebui să găsim o modalitate de a crea o imagine care să arate cum ar fi dacă s-ar închide şcolile pentru câteva luni.

  — Asta nici nu intră în discuţie.

  — Da, dar imaginea ar avea impact.

  — O să reflectez. Ei, ia zi, care-i întrebarea ta cea ciudată?

  M-am sprijinit cu spatele de rama ferestrei şi am privit Strada Principală.

  — E foarte ciudată. Şi aş vrea să-mi spui primul gând care îţi trece prin cap.

  — Primul gând care-mi trece prin cap e că un politician care pierde alegerea în propriul său partid, e total incapabil să-şi câştige existenţa.

  — Încă nu ţi-am pus întrebarea.

  — Pune-o. Repede.

  — Aminteşte-ţi despre baia familiei Fisk. Dormi pe covor…

  — Sunt aproape leşinată…

  — Eşti leşinată pe covor. Ceva te trezeşte. Un zgomot. Cineva e chiar alături, în camera de oaspeţi. Te năpusteşti spre uşă.

  — Mă târăsc către uşă.

  — Te târăşti către uşă şi o încui. Auzi două voci. Vorbesc despre Pietrele funerare ale lui Duane. Dar nu au venit pentru a face conversaţie şi curând se apucă de treabă. Aşa a fost?

  — Exact, aprobă Vicky, uitându-se la ceas.

  — Acum vine întrebarea ciudată: auzi o voce de bărbat şi una de femeie? Sau două de bărbat? Sau două de femeie?

  — Doi bărbaţi?

  — Sau două femei.

  — Despre ce vorbeşti?

  — Te întreb ce ai auzit. Şi nu ce bănuieşti că ar fi trebuit să auzi, ci ceea ce ai auzit de fapt.

  — Un bărbat şi o femeie. Aşa cum ţi-am mai spus.

  — Eşti sigură? Eşti sigură că nu cumva ai bănuit doar că doi oameni care s-au furişat ca să facă sex ar trebuie să fie un bărbat şi o femeie?

  — Sunt convinsă.

  — Ai auzit o voce de bărbat. Şi una de femeie.

  — Da.

  — Reg şi Michelle?

  — Nu.

  — Ted cu Susan?

  — Posibil.

  — Nu eşti sigură.

  — Sunt sigură că nu au fost Reg şi Michelle.

  — Mulţumesc, zisei, pregătindu-mă să-mi balansez picioarele ca să cobor de pe pervazul ferestrei. Deodată îmi scăpă un: „Oh, Christoase!”

  — Ce s-a întâmplat?

  — Nimic, m-am eschivat eu.

  O maşină bej, marca Crown Victoria, fără însemne, trecu prin faţa Primăriei şi opri pe aleea care dădea spre casa poliţistului Moody. Din maşină coborî Marian Boyce; purta ochelari de soare cu oglindă, ca poliţaii de autostradă. Privea în susul şi în josul Străzii Principale, precum Darth Vader în căutare de noi ţinte pentru Steaua Morţii.

  Am mai cumpărat cafea şi pâinici şi le-am luat cu mine. Am coborât grăbit Dealul Bisericii către firma Hopkins Septic.

  Janey, de la biroul ei, îmbrăcată cu o pereche de blugi şi un tricou roşu cu emblema Hopkins Septic – dădea ordine tânărului Pete Stock, care purta o şapcă nou-nouţă, cu aceeaşi emblemă. L-am felicitat pentru noua lui slujbă şi pentru că fusese eliberat din închisoarea districtuală din Plainfield.

  — Freddy Butler zice să dau în judecată Poliţia Statală pentru arestare abuzivă.

  — Mai bine l-ai întreba şi pe Tim Hall.

  — Tim e de altă părere. Tu ce crezi, Ben?

  — Te-au pocnit?

  — Nu.

  — Te-au închis laolaltă cu durii?

  — Nu. Mi-au dat o celulă singur. Ar fi trebuit să-i vezi pe ăia de acolo.

  — Îmi închipui. Şi-au cerut scuze când te-au eliberat?

  — Nu tocmai. Dar mi-am recăpătat camionul.

  — Ascultă la mine, Pete. E mai bine să fii prieten cu statalii, decât să ţi-i faci duşmani. Pe lângă asta, doamna Hopkins are o grămadă de treabă pentru tine şi n-o să ai timp de procese.

  Janey îi înmână nişte hârtii şi îi arătă un camion pe geam. Când Pete plecă, mi se adresă:

  — Mulţumesc. Asta îmi mai lipsea. Poliţişti furioşi care să-mi oprească camioanele.

  — Ţi-am adus o cafea.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Aş putea să mai arunc o privire la nişte facturi telefonice?

  — De ce?

  — N-aş putea să-ţi explic mai târziu?

  — Nu. Spune-mi acum.

  — Când au fost ultima oară la vânătoare de elani, Reg cu Duane?

  — În noiembrie anul trecut.

  — Pot să văd nota de telefon din lunile octombrie şi noiembrie?

  — Nu.

  — Janey, te rog!

  Îşi încleştă maxilarul pătrăţos.

  — Nu te priveşte. Te-am angajat. Te-am plătit. Ţi-ai terminat treaba.

  — Mi-e teamă că va trebui să insist.

  — Să insişti?

  Se ridică în picioare, puse la loc capacul recipientului de cafea pe care abia îl desfăcuse şi mi-l îndesă în braţe.

  — Ieşi afară. Cu ce drept „insişti?” Ieşi!

  — Cu dreptul omului păcălit.

  — Ce?

  — M-ai fraierit, Janey. M-ai privit cum mă împleticeam prin Newbury, pierzându-mi timpul şi cheltuindu-ţi banii, în timp ce tu ştiai lucrul cel mai important dintre toate.

  — Îl chem pe poliţistul Moody, dacă nu pleci, zise ea înşfăcând telefonul.

  — Prea târziu, Janey. Mai ţii minte când m-ai angajat? Ce ţi-am spus?

  Ea cântări receptorul în palmă, apoi îl aşeză încetişor în furcă.

  — Nu-mi amintesc, zise ea încet. Spuneai, parcă, că vei descoperi ceea ce eu nu ţi-am spus.

  — De fapt, am zis că asta voi face în primul rând. Se pare că mi-am cam supraestimat talentele. Mi-a luat mult mai multă vreme. Acum te rog să-mi dai acea notă de telefon, care îmi va confirma cele aflate.

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti.

  Am scos ultima factură a lui Reg din buzunarul de la cămaşă şi am aşezat-o pe biroul ei.

  — Ce e cu telefoanele astea din Long Island? Prefixul 516 e din Long Island.

  — Reg şi cu Duane şi-au anulat plecarea la pescuit, zise ea uitându-se pe listă. Probabil că Reg a trebuit să schimbe rezervările, sau ceva de genul ăsta.

  — Ştiam că pescuiesc în Montauk. Aici scrie Fire Island.

  — E tot în ocean, nu? spuse ea, ridicând din umeri.

  — Aşa mi-am zis şi eu, la început. Cifrele 597 arată că numărul de telefon e din estul Fire Island-ului. Cunoşti pe cineva acolo?

  — Numărul e de la debarcaderul unde se află barca.

  — Şi în noiembrie s-au dus la vânătoare. Arată-mi nota pe noiembrie.

  Janey îşi muşcă buzele, dar îmi întinse factura, fără să mai comenteze. Am cercetat foaia cu interurbanele.

  — Ai o carte de telefon?

  Mişcându-se ca o somnambulă, îmi aduse cartea. Am deschis la harta cu prefixele zonelor. Montana avea prefixul 406. 305 era din sudul Floridei. Mă urmărea cu privirea, în timp ce eu sunam la Informaţiile din Florida ca să întreb de următoarele cifre.

  — Ciudat. Înainte de a pleca la vânătoarea de elani, Reg sună în Florida, nu în Montana. Cum o fi făcut rezervările?

  — Pe factură nu apar numerele cu prefixul 800, servicii speciale.

  Unica mea experienţă legată de vânătoarea de elani era călătoria de patru zile pe un cal amărât printr-un viscol puternic, acompaniat de un munte taciturn, care în final jurase că văzuse înainte o mulţime de elani. Mă cam îndoiam că ghizii montani au numere cu prefixul 800. Sau cei care închiriau corturi şi cai. Nu-mi venea să cred.

  — Janey, toţi cei care l-au văzut pe Reg în seara aia spuneau că ori plângea, ori era pe punctul de a-i da lacrimile. Ce motive crezi că ar fi avut?

  — Divorţul îl cam sfâşiase.

  — Tu îl părăsiseşi de şase luni.

  — Reacţie întârziată.

  — Regret, Janey. Îmi pare sincer rău. Am aflat ceea ce nu voiai să-mi spui.

  — Ce?

  — Reg avea inima zdrobită. Dar nu din cauza ta, nu-i aşa?

  Ea clătină din cap.

  — Cine îi frânsese inima?

  Gura i se strâmbă iarăşi, exact ca atunci când o întrebasem dacă el avea pe cineva.

  — Dacă te crezi aşa deştept, spune-mi tu cine era, zise ea.

  — Dar ştii şi tu, nu-i aşa?

  Rămase împietrită, fără să nege ori să confirme. Am continuat:

  — Era foarte amărât, ca atunci când ia sfârşit o idilă foarte îndelungată, o idilă care dura de ani de zile.

  — Nu înţelegi!

  — Acum înţeleg de ce Greg Riggs ţi-a spus s-o laşi baltă. Cât timp ai mai stat cu Reg, după ce ai aflat?

  — Câţiva ani. Când am renunţat la el, m-am încurcat cu Greg. Mi-ar plăcea să cred că trebuia să o fac. Trebuia să dovedesc că mai sunt în stare să…

  Dădu din cap, prea ruşinată de a rosti cu voce tare ceea ce gândea.

  — Reg îmi promitea întruna că va pune punct legăturii. Eu am tot sperat. Era totuşi un tată bun. Dar, în cele din urmă – cred că după ce s-a dus la Alcoolicii Anonimi – a trebuit să recunosc că totul se terminase. Iubea pe altcineva. Strânse pumnul şi lovi uşor suprafaţa biroului. Cred că abia ieri am înţeles ce trebuia să fac: să uit detaliile; ceea ce mă durea cel mai tare era faptul că iubea pe cineva mai mult decât pe mine… Mă simt ca o proastă.

  — Mai întâi iubeşti, apoi gândeşti, am zis eu.

  Nu zâmbi, dar confirmă:

  — Mda, aşa e.

  M-am pregătit de plecare.

  — Greg conduce un Mercedes?

  — Un Jeep Cherokee… Unde te duci?

  — Ştii unde. De ce nu te duci acasă să te întâlneşti cu Greg? Ţi-ai ispăşit păcatele.

  Şi eu mi le-am ispăşit, cu siguranţă. Ăsta-i preţul pe care trebuie să-l plăteşti când ai încredere în clienţi. Iisuse, ce idiot sunt! Pe de altă parte, îmi făcea o deosebită plăcere să pot elimina de pe listă suspectul numărul unu al sergentului Marian Boyce.

  Şi, că veni vorba de diavoliţe, pe cine văd în parcarea firmei Hopkins, scoţând un picioruş din maşină?

  — Bună, sergent, am salutat-o.

  — Parcă ţi-am spus să nu-ţi avertizezi clienta, mă luă la rost Marian.

  — Nu am făcut-o. Dar îţi vând un pont.

  — Trimite-l prin poştă.

  — N-o să-ţi facă plăcere.

  — Pune-mă la încercare.

  — A doua autopsie? Ai cerut-o pe a doua?

  — Şi ce-i cu asta? întrebă ea nerăbdătoare şi mi-am dat seama că legistul îi dăduse deja veştile proaste.

  — Nu a fost nimic ciudat la mijloc. Nici un semn de ac. Nimic nou. A inhalat heroină pură. O doză fierbinte, exact cum s-a stabilit prima oară.

  Marian îşi scoase ochelarii. Ochii ei erau doi munţi de gheaţă cenuşii.

  — Dacă aflu cine ţi-a povestit, vă închid pe amândoi, zise ea.

  — Deci aşa e! Mulţumesc mult. Ce te aduce în Newbury?

  — Oricum, toată treaba asta pute de la o poştă, zise ea, dându-mă la o parte din calea ei în drum spre biroul lui Janey.

  M-am dus la tutungerie, unde se afla cel mai apropiat telefon public, am cerşit mărunt de la Eddie Sigleton şi am sunat la Hopkins Septic. Când Janey a răspuns, i-am zis:

  — Nu te lăsa impresionată de femeia aia. Nu ştie nimic. Dacă se dă la tine, sună-l pe Greg.

  — Nu trageţi apa, până nu venim să desfundăm, răspunse ea.

  Am cheltuit încă o fisă pentru a suna la firma lui Duane.

  — Duane? Ben. Ce mai faci?

  — Cald ca dracu’. Tu cum o mai duci, amice?

  — La fel. Trebuie să stăm de vorbă. Mi se pare că am rămas ultimul din oraşul ăsta care nu s-a răcorit la tine în jacuzzi. Ce zici, dai o bere şi discutăm afaceri?

  — La cinci?

  — Ce naiba, doar eşti şef acolo. Nu poţi să scapi mai devreme?

  — La trei.

  — Ţi-am zis eu că tu eşti şeful. Ne vedem la trei. Michelle vine la ora aia?

  — Dacă-i vorba de afaceri, o chem şi pe ea.

  — De afaceri e vorba.

  — Venim amândoi.

 

  Capitolul 31

  Cu cât firma lui Duane scotea mai mulţi bani, cu atât îi extindeau băncile linia de credit. Dar el rămânea acelaşi muncitor care bea bere Budweiser. Budweiser-ul „muncitorului” Duane era cheia succesului – un avertisment serios dat angajaţilor săi, de a nu se lăsa păcăliţi de casa în stil colonial francez, de Audi sau de camionetele luxoase. Familia Fisk rămânea la nivelul de jos, mizer – în ciuda detaliilor.

  O cutie de bere şi un prosop stăteau la îndemână, pe marginea de granit a jacuzzi-ului.

  — Frigiderul e sub tejgheaua barului, strigă el din apa învolburată. Beck’s pentru mucoşi. Budweiser pentru bărbaţi. Dacă vrei să faci un duş, ia-o pe acolo.

  Am făcut un duş într-o cabină de marmură, m-am şters şi mi-am pus slipul. Am reintrat în sala de petreceri. Bârfitorii nu avuseseră dreptate în privinţa acesteia. Era mare şi avea o frumoasă boltă octogonală din lemn. Soarele îşi strecura razele prin luminatoarele din tavan. Uşi glisante din sticlă, cu jaluzele, asigurau vederea spre pădure. Covorul era chiar atât de gros, cum îmi povestise Marie Butler; jacuzzi-ul însă pe care, dintr-un motiv sau altul, bârfele uitaseră să-l pomenească – fusese confecţionat manual, din granit şi nu din plastic. Numai mâna de lucru trebuie să fi costat patruzeci de mii, la care se mai adăugau încă vreo sută şi cincizeci de mii pentru încăpere.

  Am luat o cutie de Beck’s şi am intrat în bazin. Duane mă urmărea, cufundat în apă până la nivelul nasului, ca un hipopotam.

  — Ce ai păţit la mână?

  — M-am zgâriat într-un umeraş.

  — Cum de reuşeşti să nu te îngraşi? Ticălos ce eşti, nu am văzut pe nimeni care să mănânce cât mănânci tu şi să nu pună nimic pe el.

  — Recompensă de la Dumnezeu, pentru bună purtare.

  — Las’ că mi-a tras-o mie. Mai am puţin şi mă fac de două tone.

  — Unde-i Michelle?

  — Ia masa la club. Fetele îi fac instructajul lui Steve pentru marea confruntare. Iisuse, biata Vicky. La început credeam că Steve e doar o glumă, dar s-a transformat într-un învingător.

  — Exact ce-i lipsea oraşului, un Ribbentrop cu preţ redus.

  — Cine?

  — Un fost vânzător de şampanie, numit de nazişti ministru al Afacerilor Externe.

  — Steve nu-i nazist.

  — E o uşurare.

  — Deci, despre ce-i vorba?

  — Când vine Michelle?

  — Trebuie să apară.

  Avem destule subiecte pentru a ne trece timpul. I-am spus lui Duane că m-am tot gândit la Mount Pleasant şi la clienţii mei din New York şi am ajuns la concluzia că se mai schimbă timpurile; că oamenii sunt din ce în ce mai ocupaţi şi că s-ar putea să avem şansa ca unii să-şi cumpere o a doua casă aici, dacă le-am pune la dispoziţie şi ceva servicii. I-am dat şi exemple:

  — Tunsul gazonului, deszăpezire…

  — De ce nu, zise el. De ce nu?

  — Şi eventual un îngrijitor, căruia să îi poată lăsa cheile ca să verifice instalaţiile pe timpul iernii sau să ude gazonul primăvara.

  — Ce zici de nişte grădinari? sugeră Duane. Cu îngrăşăminte şi tot ce trebuie.

  Mai cochetarăm puţin cu ideea, din ce în ce mai entuziaşti, dându-ne seama că găsisem ceva ce ne putea ajuta serios la vânzare.

  — Ei bine, cum rămâne cu zidurile de piatră de care ţi-am spus? l-am întrebat. Face parte din ofertă. Creşte calitatea.

  — Christoase, nu o lua prea tare pe Michelle cu chestia asta. Lasă-mă să o pregătesc eu, uşurel.

  — Cu ce să mă iei uşurel? – strigă Michelle, care se apropia desculţă, pe covor.

  — Nu te-am auzit venind, iubito.

  — Bună, Ben.

  — Cum merge instructajul lui Steve?

  — O s-o facă praf.

  Michelle lăsă să îi cadă halatul de baie şi rămase într-un costum negru, dintr-o singură bucată, care-i estompa rotunjimile.

  — Cu ce să mă ia uşurel? întrebă ea din nou, în timp ce cobora treptele. În apă până la talie, se duse la bancheta aflată în faţa mea şi a lui Duane, apoi se afundă până la bărbie. Ah, ce bine e, Doamne, exclamă ea, Duane, nu vrei să închizi geamurile şi să porneşti aerul condiţionat?

  — Dacă trebuie să mă scol, nu.

  — Vorbeam despre Mount Pleasant.

  — Ben are o idee nemaipomenită despre cum să-şi atragă clienţii din New York, zise Duane. Povesteşte-i şi ei, Ben.

  Am repetat ideile principale ale discuţiei. Michelle fu încântată. Se întrebă cu voce tare dacă ar trebui să-şi formeze propria echipă de întreţinere, sau să angajeze oameni cu contract temporar. I-am sugerat să-i angajeze pe fraţii Meadows pentru gazon. Duane spuse că Pete Stock ar fi priceput.

  — L-a angajat deja Janey, i-am informat eu.

  — Bănuiesc că ea a dat drumul la treabă.

  — Ai de gând să o foloseşti?

  — Normal, răspunse Michelle, dacă îi merge. Preferăm să lucrăm cu oameni cunoscuţi.

  — Tocmai am fost pe la ea. Părea că se descurcă.

  — Ce-ai căutat acolo?

  — M-am uitat peste facturile telefonice.

  — Ce, te-a angajat să-i ţii contabilitatea? Doamne, ai putea să verifici şi facturile mele, m-ai scuti de o grămadă de probleme.

  — Mi-ar plăcea.

  — Poftim?

  — Am zis că nu m-ar deranja să-ţi pot verifica notele de telefon – cele interurbane -, dar sincer, nu mai e nevoie. Am aflat tot ce mă interesa, din cele de la Janey.

  — Îmi scapă mie ceva? întrebă Duane.

  — Ce-ai aflat aşa de interesant? întrebă şi Michelle.

  — De fapt, cred că nu m-ar deranja să mă uit puţin peste ale tale şi să verific telefoanele date la Waterbury. Poate chiar şi pe cele la Bridgeport.

  Duane începu să se foiască. Hipopotamul se trezise şi parcă contempla o bărcuţă apetisantă. Întrebă:

  — Despre ce naiba vorbeşti?

  — Waterbury şi Bridgeport reprezintă doar nişte probleme secundare, deşi nu sunt de neglijat. Nu-i aşa, Michelle? Un fel de ameninţare mai puternică decât bileţelul trimis lui Janey.

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti, zise ea.

  Deşi părea înfuriată şi privirea îi devenise dură, nu-mi spuse să plec. Mă întrebam dacă sosise momentul să arunc în conversaţie povestea lui John Martello, dar m-am decis să o ţin în rezervă. Dacă aveam dreptate, cel care îi făcea rost de droguri îi va pisa creierul, fără ajutorul meu.

  — Dă-mi voie să-ţi povestesc despre un prieten de-al meu.

  — Nu, zise Duane. Ce-a fost cu telefoanele alea?

  — Of, doar nişte apeluri, în Long Island şi Florida.

  Hipopotamul se scufundă la loc, într-o tăcere deplină.

  Nu mă hotărâsem pe care dintre ei îl voiam de partea mea, în cazul în care m-aş fi hotărât să aleg, aşa că nu ştiam cu care să mă port frumos. M-am retras singur într-un colţ.

  — Povestea s-a petrecut în noaptea în care aţi dat voi petrecerea aia nemaipomenită – începui eu. Prietenul meu a trecut prin faţa petrecerii, i-a văzut pe toţi cum se înfruptau din mielul ăla extraordinar şi ar fi dorit şi el o bucată. Era însă cam deprimat – din motive serioase – şi mai avea şi o întâlnire la New York. Nu una oarecare, ci prima lui întâlnire, de când îi fusese sfâşiată inima… Voi nu aveţi de unde să ştiţi. Voi sunteţi căsătoriţi şi toate celelalte, dar vă spun eu, se mai întâmplă, atunci când eşti singur. Credeţi-mă pe cuvânt… Aşa că prietenul meu plecă cu maşina la New York. Nu sunt sigur, presupun că era o întâlnire la noroc – ştiţi şi voi una dintr-alea aranjate de vreun amic. Sau poate trebuia să se vadă cu cineva pe care-l cunoscuse de curând, posibil prin anunţurile de la ziar… În orice caz, se întâlneau la un restaurant romantic. Genul ăsta nu găseşti pe la noi – este genul localului newyorkez unde dacă îţi iese pasienţa, la plecare o iei razna pe străzi mulţumindu-i lui Dumnezeu că a creat un asemenea oraş…

  Din nefericire, pasienţa nu i-a ieşit. A luat plasă. Partenerul şi-a pierdut curajul. Sau poate că cineva i-a pregătit o farsă crudă – cineva care avea un motiv să-i facă bucata în acea noapte, să-l rănească şi să-l dezechilibreze rău, după ce îl convinsese să accepte „măcar o dată” o astfel de întâlnire…

  A petrecut o oră oribilă, singur, în acel local. Apoi a plecat către casă, către Newbury. A trecut pe la Dr. Mead şi a luat o îngheţată. Nu l-a ajutat. Se simţea singur şi respins şi toate astea se adăugau la o suferinţă deja existentă. Voi aţi făcut bine că v-aţi căsătorit. Dar altora la ce le serveşte?

  — Când o învinge Steve, zise Michelle, aruncându-mi un zâmbet abia schiţat, tu o să te alegi cu o femeie care va avea timp pentru tine.

  — Oricum, el ştia că petrecerea se desfăşurase în continuare – toată lumea din oraş ştia -, aşa că a venit aici, ca să-şi vadă prietenii cei mai buni şi cei mai vechi.

  — Nu am mai trecut o dată prin asta, la mătuşa ta? mormăi Duane.

  — Nu. Am ocolit subiectul. Aşa că Reg, prietenul meu, soseşte aici; sau, mai degrabă, dă buzna aici, după spusele unora. Şi vă găseşte pe voi în jacuzzi. Voi îl invitaţi să intre în apă, dar el preferă să bântuie prin jur, stricând cheful tuturor. Nu vrea nici să bea. Poate că ar fi tras şi el ceva din dâre, dar toată cocaina se udase când Bill făcuse valuri. În cele din urmă ţie, Michelle, ţi s-a făcut milă şi l-ai luat cu tine în bucătărie, pentru o cafea. Şi un desert.

  Michelle se uita la Duane. Umerii lui Duane se ridicară deasupra apei. Încă nu-mi dădusem seama, pe lângă care să mă dau bine. Sperasem ca unul dintre ei să mă întrebe ce fel de „desert”, dar nu-mi făcu niciunul hatârul.

  — După un timp, aţi făcut schimb. Michelle l-a lăsat în bucătărie, iar tu Duane, ai venit să-i ţii de urât.

  — Da, şi l-am văzut cum se prăbuşeşte mort, zise Duane. Aşa cum ai spus-o şi tu, la mătuşa ta. Aveam un cadavru pe cap. Trebuia să scăpăm de el.

  — De asta sunt convins…

  — Iisuse Christoase! Am mai vorbit despre asta, cel puţin de cincisprezece ori. Dădusem o petrecere. Oameni nevinovaţi…

  — Petrecerea. Petrecerea mă râcâie.

  — Ce-i cu ea?

  — Undeva, departe, în străfundurile minţii mele – şi asta chiar dinainte de moartea lui Reg – mă tot întrebam de ce nu aţi anulat petrecerea.

  — De ce s-o fi făcut?

  — Se zvonise în lung şi-n lat că cele mai „tari” perechi din oraş urmau să-şi schimbe partenerii între ei, la sfârşit de săptămâna. Majoritatea ar fi renunţat la petrecere, în situaţia asta. Vă amintiţi? Toată lumea vă suna – voiau şi ei să facă sex -, dar voi n-aţi dat înapoi.

  — Dă-i în mă-sa pe toţi, zbieră Michelle. Fac ce vreau în casa mea. Nu încălcăm nici o lege – exceptând cocaina. Nu renunţ eu pentru nişte bârfe.

  — Pe lângă asta, petrecerea vă era necesară.

  — Ne era necesară?

  — A reuşit. Reg a venit.

  — Ce vrea să însemne asta?

  — Reg a venit. La fel şi invitaţii voştri, nevinovaţi. Rick cu Georgia, Bill cu Sherry, Ted cu Susan. Cu toţii prieteni la cataramă. Vulnerabili, deci.

  — Cum adică, „vulnerabili”?

  — Nu aţi invitat pe unul ca mine.

  — Tu?

  — Pe nimeni care nu ar fi avut nimic de pierdut. Dacă eu aş fi fost aici, aş fi spus: „Chemaţi Poliţia”. Toată lumea ştie că eu sunt un nenorocit. În schimb, oaspeţii voştri aveau o reputaţie – şi mult de pierdut.

  — Ce vrea să însemne asta? zbieră Duane. Reg s-a sinucis.

  — Nu-i adevărat.

  — Of, la dracu’, zise Michelle. Cum vrei tu. Spune-i sinucidere. Sau zi-i accident nefericit, dacă asta te face să te simţi mai bine.

  — O să-i spun crimă.

 

  Capitolul 32

  — Şi asta nu mă face să mă simt mai bine, întrucât nu ştiu care dintre voi doi e făptaşul. Sau dacă nu cumva aţi făcut-o împreună.

  — Niciunul dintre noi nu a făcut-o. Iisuse, Ben! Te-ai ţicnit de-a binelea, spuse Duane părând revoltat şi indignat.

  — De ce l-am fi omorât pe Reg? întrebă Michelle, care părea şi mai revoltată.

  Ea privi spre locul unde îşi lăsase halatul, dar eu mă aşezasem astfel încât să ajung primul la el, în cazul în care i-ar fi trecut prin cap aşa ceva. Duane luă o înghiţitură de bere, şi-şi lăsă mâna lângă prosopul de pe marginea din granit a bazinului. Era un prosop mare – suficient de mare pentru a ascunde un „opritor” de urşi grizzly, marca Ruger?

  N-ar fi fost o problemă, dacă nu acţionau amândoi, în acelaşi timp.

  — Telefoanele, am zis eu.

  — Cum?

  — Vorbeam mai devreme despre telefoanele date în Long Island şi în Florida.

  — Ce telefoane? întrebă Michelle. Şi când?

  — Telefoanele lui Reg. Le dădea în fiecare an, chiar înainte ca el şi Duane să plece la vânătoarea de elani sau la pescuit. Telefoane pentru rezervarea camerelor şi a echipamentului.

  — Nu ştiu despre ce naiba vorbeşti.

  — Dar Duane ştie, zisei eu, întorcându-mă către el. Duane părea mohorât. Apoi suspină şi cutele de pe faţa sa dispărură ca gelatina care se topeşte la razele soarelui. Zise:

  — Mda, ştiu.

  Apoi se uită la mine şi, pentru o secundă, avui impresia că zăresc o umbră de uşurare în privirea lui.

  — Îi spui tu lui Michelle, sau vrei să îi spun eu?

  — Ştie, zise Duane cu ochii închişi.

  — Ce să ştiu, fir-ar să fie? întrebă Michelle.

  — În fiecare iarnă, zisei eu, atunci când Duane şi cu Reg spuneau că împuşcă elani în Montana, se aflau, de fapt, în Key West. În fiecare vară, când susţineau că terorizează peştii-sabie din jurul Montauk-ului, ei erau în Fire Island. La The Pines sau la Chery Grove – nu-mi pot da seama exact din notele de plată.

  — The Pines, şopti Duane. Închiriam aceeaşi casă în fiecare an.

  — Nu-i spune! ţipă Michelle.

  — Ştie, pentru numele lui Dumnezeu.

  — Ben, nu înţelegi.

  — Ce nu înţeleg? Că, de două ori pe an, tipii ăştia doi se furişau ca să aibă ocazia să fie ei înşişi, să nu mai fie nevoiţi să se ascundă?

  Michelle respiră adânc, îşi acoperi gura cu palmele, apoi strânse pumnii cu care îşi apăsă bărbia.

  — Asta nu înseamnă că el l-a omorât pe Reg, rosti ea.

  — De câtă vreme eraţi voi împreună – tu şi cu Reg, Duane?

  — Din liceu.

  — Când l-ai părăsit?

  — După ce l-a părăsit Janey.

  — De ce?

  — Reg era o lipitoare, zise Michelle.

  — Nu e adevărat! strigă Duane.

  — Deci, de ce v-aţi despărţit?

  — Lui Duane i-a venit, în sfârşit, mintea la cap, zise Michelle.

  — De când amanţii sunt întregi la minte?

  — O întrebare bună, zise Duane.

  Am considerat mina furioasă a lui Duane drept cea mai bună ocazie care mi se oferise, şi am profitat de ea:

  — Am impresia că Michelle te-a convins să o laşi baltă.

  Duane nu mă băgă în seamă. Stătea cu ochii închişi, iar gura lui avea o expresie de oboseală. M-am întors către Michelle, întrebând-o:

  — Tu i-ai convins să-l părăsească pe Reg?

  — Duane şi-a dat seama că am avea prea multe de pierdut, răspunse Michelle îmbujorată.

  — Dacă ar fi divorţat de tine pentru a fi cu Reg?

  — Duane a înţeles că sosise vremea să-i vină mintea la cap.

  — În toţi anii ăştia ai fost de acord cu relaţia lor doar ca să-ţi protejezi contul din bancă?

  — Să te ia dracu’, Ben. Duane şi-a dat seama că trebuia să se maturizeze.

  — Am întrebat-o pe Janey de ce a acceptat. Mi-a spus că îl iubise pe Reg.

  — Fraiera a aflat abia de vreo doi ani, ripostă Michelle.

  — Tot din dragoste ai fost şi tu de acord?

  — Bineînţeles. Şi de dragul familiei noastre.

  — Şi al afacerilor voastre.

  — Pentru tot ce reuşisem prin munca noastră, zise Michelle, privind spre halat.

  — Ăsta e motivul pentru care l-ai omorât? Ca să nu trebuiască să distrugi afacerea, aşa cum s-a întâmplat cu Reg şi cu Janey?

  — Nu l-a omorât Michelle, zise Duane.

  — Voi doi aveaţi o înţelegere care funcţiona de mai mulţi ani. A mers bine, până când Janey a rupt-o cu Reg. Ţi-ai dat atunci seama cât i-a costat: şi-au pierdut casa, afacerile s-au dus naibii…

  — Michelle nu l-a omorât.

  — Înseamnă că tu ai făcut-o, Duane.

  — De ce să o fi făcut eu? Eu l-am iubit, Ben. Nu l-a omorât nimeni. El a mirosit gunoiul ăla. De-aia a murit.

  — Ai reuşit de minune să-i fraiereşti pe poliţişti. Nici o urmă pe corp. Ai păcălit-o până şi pe Susan. Au crezut cu toţii ceea ce ai vrut tu să se creadă: Reg a inhalat o supradoză.

  — Aşa a şi fost.

  — Exact. Aşa a fost. Un prieten apropiat – poate că unul foarte apropiat, poate că un amant – l-a făcut să inhaleze alături de el, sau alături de ea. L-aţi ademenit la petrecere, i-aţi aranjat o seară tristă. Sunt în stare să pariez că voi l-aţi convins să se ducă la întâlnire, şi că tot voi i-aţi aranjat să ia plasă acolo. Apoi, când suferea cumplit, tot voi i-aţi oferit puţină „marfă”, ca să se simtă mai bine. Într-adevăr, a tras din „marfa” proastă. Problema e, de unde o avea?

  — Habar n-am.

  — Waterbury? întrebai eu.

  Mă uitai la Michelle, dar îmi răspunse Duane.

  — Nu ştiu. Nu mă ocup cu aşa ceva. La noi în casă se mai găseşte câteodată, dar numai când Michelle face rost de la club. Iisuse, Ben, chiar mă vezi pe mine ducându-mă cu camionul în Waterbury, ca să fac rost de droguri? Ce naiba!

  — Nu îl văd nici pe Reg să se ducă acolo cu Blazer-ul. Bineînţeles, mulţi oameni de condiţie mijlocie fac treaba asta, nu? Cum se apropie sfârşitul de săptămâna, vezi o coadă de maşini – Mercedes-uri, BMW-uri sau Audi-uri. Cred că puştanii din Waterbury cresc cu ideea că bogătaşii conduc numai maşini germane.

  — Eu nu l-am omorât, şi nici Michelle nu a făcut-o. Şi-a făcut-o cu mâna lui, săracul.

  — L-ai văzut când o trăgea pe nas?

  — Nu. O făcuse înainte să vin eu acolo.

  — Împreună cu Michelle.

  — Nu, zise Michelle. Nu cât timp am fost eu acolo.

  — Ceilalţi au zis că tu te-ai întors şi i-ai spus lui Duane că Reg se muiase de tot.

  — Aşa-i, iubito, zise Duane. Aşa ai spus. Apoi ochii îi ieşiră din orbite: Ben, ce naiba vrei să spui?

  — Vreau să spun că ea l-a omorât pe Reg, ca să nu ajungeţi faliţi din cauza unui divorţ.

  — Cum a făcut-o? întrebă el, de parcă n-ar mai fi auzit nici un cuvinţel, din clipa în care recunoscuse că au fost amanţi.

  — Ea l-a „aranjat” să se simtă la pământ, cu ajutorul unei false întâlniri. A organizat o petrecere la care ştia că el va da buzna, fiind amărât. Apoi l-a făcut să inhaleze nişte heroină atât de pură, încât ar fi ucis şi un cal.

  Duane arăta ca lovit de trăsnet. Faţa i se golise de sânge, iar buzele i se albiseră.

  — Iisuse Christoase, Michelle. Doar nu… Of, Doamne. Of, nu.

  — Iubitule, i se adresă Michelle cu blândeţe, nu lua în seamă ce spune Ben. Ascultă-mă pe mine. Te-am susţinut toţi anii ăştia. De ce să-i fi făcut rău lui Reg? El făcea parte din viaţa noastră – făcea parte şi din viaţa mea, într-un mod ciudat. De ce l-aş fi omorât?

  — Nu, zău? Dacă el făcea parte din viaţa ta, de ce mi-ai cerut să-l părăsesc pe Reg, după ce l-a lăsat Janey? Poţi să-mi spui de ce?

  — Mi-era teamă că o să mă părăseşti şi tu pe mine, aşa cum a părăsit-o şi el pe Janey.

  — Ţi-am promis că n-o s-o fac.

  — De doisprezece ani îmi promiţi că o să te desparţi de el, dar nu te-ai ţinut de cuvânt. Cum aş fi putut să te cred?

  — Ben are dreptate?

  Michelle întinse mâna spre halat.

  L-am azvârlit în apă şi am prins-o pe ea cu o mână. Am ţinut-o bine cu mâna cealaltă până am dat de pistol. Era un pistolaş automat mic, dar care se dovedise suficient pentru a-l lichida pe John Martello.

  Lui Duane îi căzu falca dând cu ochii de pistol.

  Michelle zbiera, lovea apa şi încerca, folosindu-şi toată greutatea corpului, să ajungă la pistol.

  — Ia-o de pe mine, i-am spus lui Duane.

  Duane o împinse în cealaltă parte a bazinului. O clipă, interminabilă se uitară unul la celălalt, ca doi străini închişi în aceeaşi celulă. Duane părea copleşit de ticăloşia faptelor ei. Furia şi durerea alternau pe faţa lui. Învinse durerea. Lacrimi mari îi umplură ochii. Michelle se apropie să-l mângâie, dar el o respinse.

  — Dacă eu aş fi făcut-o, zise ea prudentă, atunci aş fi făcut-o pentru noi. Nu-ţi dai seama, iubitule? Vrei să sfârşeşti ca Janey, bâjbâind şi fără un sfanţ?

  — L-ai urât.

  — El m-a urât. Pentru că eram mai tare decât el. Eu aveam ultimul cuvânt, şi el ştia asta. Mă ura pentru că reuşeam să te păstrez.

  — Nu-i adevărat. El te plăcea.

  — Mă rog, într-un fel eram prieteni. Schimbam câte o vorbă, mai stăteam împreună. Dar el se dădea bine pe lângă mine, doar ca să fie aproape de tine.

  — A avut încredere în tine. Înainte de a se duce la Alcoolicii Anonimi, tu îi făceai rost de marfă.

  — Îmi bâzâia pe umăr, ripostă ea.

  O furie rece şi amară înăsprea trăsăturile lui Duane.

  — Tu l-ai urât, pentru că eu îl iubeam.

  Michelle se înroşi, apoi se întunecă la faţă şi, dintr-o dată, toate trăsăturile şi jurămintele călcate explodară ca o bombă:

  — Hei, ai impresia că pentru dragoste aveam eu nevoie de tine? Nu pentru asta îmi erai necesar, pui de căţea ce eşti! Îmi făcusem propria-mi viaţă. Întreabă-l pe Ben. Băi, Ben-ştie-tot, ia zi-i tu!

  Am bănuit că se referea la plimbările ei prin viaţa sălbatică din Waterbury.

  — Spune-i! zbieră ea.

  — Ultima oară când am auzit despre el, Micul John era la morgă.

  — Du-te-n mă-ta! Duceţi-vă amândoi! Ieşi afară din casa mea, Duane. Şi tu, Ben. Oricum nu poţi dovedi nimic.

  Bucuros să las asemenea detalii în seama sergentului Marian, am luat pistolul lui Michelle şi am verificat dacă nu cumva era vreun Ruger sub prosopul lui Duane. Apoi am lăsat o dâră, umedă şi lungă, prin toată sala de petreceri, prin foaier, sufragerie, până în bucătărie, unde am format numărul de telefon de pe cartea de vizită a lui Marian. Poliţistul care ridică receptorul îmi spuse că se afla pe teren.

  — Transmite-i un mesaj. Zi-i că-i urgent.

  Am lăsat numărul de telefon de la familia Fisk şi am aşteptat lângă aparat. Marian sună în două minute.

  — Sper că nu mă cauţi ca să sari pe mine după o invitaţie la cină.

  — Mă confrunt cu o dilemă, i-am zis. Am două alternative.

  — Alege-o pe cea care nu-ţi convine. Fă şi tu o dată în viaţă ceea ce se cuvine.

  — E dilema unui amator. Am nevoie de un ofiţer de poliţie, care să aresteze pe cineva. Cred că termenul profesional este „zgardă”. Oricum, am o „zgardă” pentru cineva. Să i-o pasez poliţistului Moody, de care nu prea îmi place? Sau ţie, care m-ai jignit cât ai putut în ultima vreme?

  — Mie. Ce zgardă?

  — Să zici după aia că mă las prostit de o fată drăguţă.

  — Cauţi o modalitate de a mă scoate din sărite?

  — Cauţi criminalul lui Reg Hopkins? Dacă da, îţi pasez zgarda. Sări în maşină, ia-o pe Church Hill Road şi intră în Rever Road. După vreo şase kilometri o să vezi o casă urâtă şi scumpă, în stil colonial francez. Maşina mea e pe alee. Noi te aşteptăm în sala de petreceri.

  — Care voi?

  — Eu şi criminalul. Plus perechea cu acte în regulă a criminalului.

  — Vin imediat. Nu îi lăsa singuri.

  Am fugit înapoi în sala de petreceri. Duane stătea în apă până la talie, în mijlocul bazinului, sorbind dintr-o Budweiser. Era roşu la faţă şi respira greu.

  — Sună la Poliţie.

  — Am şi făcut-o. Unde-i Michelle?

  — Ea l-a omorât, zise el cu vocea tremurând de emoţie. El arătă spre apă, în timp ce eu mă apropiam. Michelle se zvârcolea pe fundul bazinului. Printre bulboane îi puteam vedea mâinile şi picioarele, zbătându-se ca nişte peşti speriaţi. Duane îşi pusese un picior pe grumazul ei.

  — Las-o să iasă!

  Am sărit în apă ca să o eliberez, dar el se lăsă la fund şi se folosi de greutatea lui şi de apă pentru a mă scutura de pe spatele lui alunecos. M-am izbit de piatră, apoi m-am împins cu putere şi l-am pocnit zdravăn, de două ori. Corpul său mătăhălos părea să absoarbă loviturile.

  — Las-o să iasă! ţipai, în timp ce-i expediam o lovitură spre figură.

  Îşi ridică mâinile, apoi se îndepărtă.

  — E în regulă, Ben. S-a sfârşit.

  Am scos-o pe Michelle de pe fundul apei. Am întins-o pe marginea de granit, i-am scuturat capul pentru a elimina apa, apoi i-am fixat limba pentru a-i elibera gâtul. Capul i se bălăbănea grotesc. Am încercat să-i fac respiraţie artificială.

  — Prea târziu, zise Duane. M-am aşezat pe ea cu toată greutatea. I-am frânt gâtul.

  Îşi săltă piciorul deasupra apei. Luptându-se să scape, ea îi lăsase pe picior urmele zgârieturilor.

  — Of, Doamne, Duane.

  Avea dreptate. Nu mai era nimic de făcut. Am încercat să-i închid ochii.

  Duane aruncă un prosop peste ea.

  O vreme nu mai zise nimeni nimic. Duane nivelă cutele prosopului, aranjându-l uniform peste Michelle. Apoi, cu o voce liniştită şi împăcată murmură:

  — E mai bine aşa, Ben. Nu trebuie să afle nimeni.

  — Janey ştie.

  — Ea nu va vorbi niciodată… Tu ştii…

  Sirena maşinii lui Marian străpungea din depărtare atmosfera caldă şi densă.

  — Am minţit mai-nainte, zise el. Nu era din liceu. S-a întâmplat într-a opta. „Încă înnebunit, după atâţia ani?” Încă mint, după atâţia ani. Într-o zi, am fost împreună să ne scăldăm. Ne-am speriat unul pe celălalt… Ben, amândoi ne-am opus, încă de la început. Ne era atât de ruşine. Mai ţii minte că m-am înrolat? N-a ţinut. Apoi m-am căsătorit cu Michelle şi el cu Janey. Copiii. S-au adăugat şi ei. Dar nimic n-a avut efect. Ne tot despărţeam şi iar ne împăcăm.

  — V-aţi gândit vreodată să nu vă mai ascunderi?

  — Mda. Am discutat. Nu eram singurii. Dar noi… Reg şi cu mine, nu eram croiţi în felul ăsta… Ce zici, Ben? Ne laşi aşa, fără să se afle nimic? întrebă el, uitându-se la mine, apoi la apă. La dracu’, te uiţi la mine de parcă aş fi bolnav, sau cam aşa ceva. Tu nici măcar nu ştii despre ce e vorba.

  — O, ba cred că ştiu.

  Îşi ridică privirile, implorându-mă să nu uit anii copilăriei petrecuţi împreună.

  — N-am să suflu o vorbă.

  — Mulţumesc. Îţi mulţumesc, vechiul meu prieten. Mă apucă de mână şi mă strânse tare.

  I-am strâns-o şi eu, gândindu-mă cu tristeţe că le-am făcut, lui şi lui Reg, o favoare, lăsând întregul Newbury să creadă că Duane Fisk, care îşi ucisese soţia, era un om ca toţi ceilalţi.

 

  Capitolul 33

  Tim Hall şi Georgia Bowland şi-au adunat ceata de războinici democraţi din Newbury; pe la opt fără un sfert nu mai găseai nici un loc liber în sală, chiar dacă voiai să plăteşti. Petrecăreţii de sfârşit de săptămâna ocupaseră rândurile din faţă. Gaşca de pe Scudder Mountain era la balcon. Contingentul din Frenchtown stătea în fundul sălii. Susţinătorii lui Vicky şi o legiune de neutri ocupau mijlocul.

  Aerul condiţionat nu făcea faţă şi lăsară uşile deschise ca să intre aer. Afară se vedeau feţele republicanilor care trăgeau cu ochiul, lingându-şi buzele.

  Scooter MacKay era moderatorul. El îi prezentă pe Vicky şi pe Steve, care se aşezară la două pupitre, faţă în faţă. Vestitele bucle de culoarea lemnului de nuc sclipeau în lumină. Steve stătea ţeapăn şi impenetrabil ca însuşi Abraham Lincoln. Se stabili regula ca amândoi să rostească câte un cuvânt de deschidere; aveau fiecare cinci minute la dispoziţie.

  Steve se avântă primul, desfiinţând sălbatic taxa pe morărit, despre care afirma că urcase impozitele la asemenea cote, încât oamenii de treabă ajungeau să-şi piardă casele, din această cauză. Gaşca de pe Muntele Scudder făcu să vibreze balconul de urale şi tropăituri.

  Vicky oferi o prelegere calmă despre modul în care oraşul îşi revenise din dezastrul fiscal. Creditul acestei reveniri îl atribui atât administraţiei ei ferme, cât şi efectelor salutare ale unei economii care se refăcea treptat. Educaţia, reaminti ea asistenţei, rămânea problema primordială a oraşului.

  Apoi sosi vremea întrebărilor puse de către public, pe care Steve le repeta cu o voce tunătoare:

  Un fermier de pe muntele Morris întrebă:

  — În două Cuvinte, cum aveţi de gând să stopaţi impozitele care ameninţă să ne gonească de pe pământurile noastre?

  Steve La France dădu năvală, ca un câine de vânătoare:

  — Reducerea taxei pe morărit. Scăderea impozitului pe proprietate. Echilibrarea bugetului.

  — Dar, dacă reducem impozitele, ripostă Vicky, va trebui să închidem şcolile.

  — Poate că eu sunt doar un yankeu simplu, rosti Steve încăpăţânat, care s-a născut în Newbury, dar ştiu că adevărata problemă a oraşului o reprezintă echilibrarea bugetului. După aceea ne vom ocupa de şcoli.

  — Iartă-mă, Steve, zise Vicky, după ce Scooter reuşi să calmeze gaşca de pe Muntele Scudder. Dar, nu cumva simplitatea de yankeu va duce la închiderea şcolilor noastre de stat?

  — Pentru scurt timp, dacă va fi nevoie.

  — Cât de scurt, Steve? O lună sau două? Poate un an?

  „Steve! Steve! Steve” se auzi un grup strigând de undeva.

  — Ce o să facem cu profesorii noştri? întrebă Vicky.

  Înainte ca Steve să poată răspunde, bătrânul La France tună lugubru:

  — Lasă-i pe ei să-şi poarte singuri de grijă, zise închizând el astfel uşa capcanei din care fiul său, ceva mai priceput, ar mai fi putut scăpa.

  Georgia Bowland îşi acoperi faţa. Îmi imaginam cum tatăl meu zâmbeşte în mormânt. Steve încercă să o dreagă.

  — Cred că tatăl meu voia să spună că, după ce vom echilibra bugetul, vom redeschide o şcoală nouă, mai bună.

  — Susţii să închidem şcolile şi să lăsăm părinţii să-şi educe acasă proprii copii?

  Dându-şi în sfârşit seama că stă pe muchie de cuţit, deasupra unei gropi cu tigri înfometaţi, Steve se agăţă de un stâlp conservator.

  — Mulţi părinţi, din cei pe care îi cunosc, ar fi bucuroşi să aibă o şansă de a putea controla ce se petrece în minţile copiilor lor.

  — Ar fi bucuroşi să stea copiii toată ziua acasă? În fiecare zi?

  Şaizeci la sută din auditoriu se albi la faţă. Cineva izbucni în râs.

  Eu mă retrăsei împreună cu Tim Hall, îndată ce se potoli vacarmul, în birou la Vicky, pentru a discuta capitalul obţinut prin această întorsătură plăcută a evenimentelor. Avusesem noroc. Încă nu obţinusem realegerea, nici măcar pe departe, dar susţinătorii lui Steve pierduseră teren. Acum se punea problema cum să-l câştigăm noi.

  Scooter MacKay îşi făcu apariţia fluturând carneţelul şi pixul şi întrebă ce efect va avea asupra votului gura cea slobodă a lui Steve. Tim prezise o luptă crâncenă din partea „cetăţenilor îngroziţi, hotărâţi să apere dreptul copiilor lor la o educaţie sănătoasă”.

  — Scooter, dacă e şi Tim de aceeaşi părere, ce ai zice să schimbăm denumirea de „cetăţenii îngroziţi” cu „democraţii loiali”?

  Sună telefonul de pe biroul lui Vicky şi Tim ridică receptorul.

  — Biroul Preşedintelui Consiliului Orăşenesc – acum şi în vecii vecilor! spuse el.

  Scooter mă iscodi:

  — De unde naiba i-a venit lui Steve ideea aia tâmpită cu închisul şcolii?

  — Habar n-am.

  — Pentru tine, zise Tim întinzându-mi receptorul.

  — Cine e?

  — E vocea prietenei tale din castel.

  Simţii un gol în stomac şi mi se strânse inima. Şoptii în receptor:

  — Bună.

  — O să plec la Hong Kong, pentru o vreme.

  — Afaceri?

  Long Technical Systems deţinea o fabrică de micro-cipuri acolo.

  — Aşa ceva. Dar astă-seară sunt încă pe aici.

  — Îhî.

  Toate frazele pregătite dinainte se topiseră, reducându-se la un amărât de „îhî”.

  — Ce părere ai despre o conservă mare de icre negre şi o sticlă imensă de şampanie Dom Pérignon?

  Mi-am zis că şampania, caviarul şi Rita sunau absolut extraordinar, dar, înainte să apuc să dau glas la ceea ce gândeam, Vicky dădu buzna îmbujorată de mirosul victoriei.

  — Ce scăpare! Tim. Comandă pizza. Ben – am nevoie de creierul tău.

  — Ce e cu toate strigătele alea? se interesă Rita.

  — Cei buni au învins.

  Vicky râse, cuprinsă de bucuria unei seri perfecte şi plină de speranţe pentru ziua de mâine.

  — Hai, Ben. Avem treabă, zise ea.

  — Vino încoace, Ben, spuse Rita.

  În clipa aceea mi-am dorit ca mătuşa Connie să nu mă fi învăţat să deosebesc ce-i bine, de ce-i rău.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Piscină încălzită cu duş subacvatic.

  2 Măsură de greutate folosită în ţările anglo-saxone, echivalentă cu 453,592 g.

  3 Galon = 3,78 l (S. U. A.) sau 4,55 l (Anglia).