— I-ai prins? l-am întrebat, strecurând cu greu cuvintele printre buzele umflate şi pline de sânge.

  — Mi-au tras în cauciucuri.

  — Nemernicii.

  — Vrei să chem salvarea? mă întrebă el vesel.

  Am început să-i spun că nu e cazul. Înainte să termin, lumina lanternei deveni roşiatică, apoi totul se întunecă. Aveam senzaţia ciudată că Rita Long îmi acoperise faţa cu părul ei lung. Când am deschis ochii, mă aflam într-o cameră de spital scăldată de razele soarelui, iar femeia care mă ţinea de mână era Vicky McLachlan.

  Am luat cu mine în somn imaginea unei camere, cu o perdea circulară care înconjura patul de lângă mine şi a unui cimitir care se vedea pe fereastră; mai existau un televizor suspendat, faţa drăgălaşă a lui Vicky şi picioarele ei frumoase, puse unul peste celălalt. Asta a fost lot: Când m-am trezit din nou, am întrebat:

  — Ce s-a întâmplat?

  — Ai două contuzii, zise Vicky, vorbind foarte rar.

  — Cum m-am procopsit cu ele?

  — Nu-ţi aminteşti?

  — Am căzut pe scări, zisei eu după o clipă de scormonire a memoriei.

  — Exact, spuse ea, aprobându-mă încurajator pentru a continua: îţi aminteşti de ce ai căzut pe scări?

  — Eram beat?

  — Nu, dragă. Nu mai ţii minte?

  — Îmi amintesc lanterna lui Moody în ochi. Ollie mi-a…

  — Nu. Tu l-ai sunat la trei noaptea.

  — Coreeect…

  Am pocnit din degete, de fapt aş fi pocnit dacă n-ar fi existat acul de la perfuzie lipit cu leucoplast pe dosul mâinii mele, şi am zis:

  — Intrase cineva la mine-n casă.

  — Of, slavă Cerului. Spuneau că e posibil să suferi de amnezie.

  Amintirile începură să dea buzna în capul meu.

  — Am o senzaţie neplăcută. Aş prefera să nu existe… Ce-i acolo? întrebai, arătând cu degetul către ziarul care i se odihnea în poală.

  — Danbury Republican, zise ea, arătându-mi-l. Scooter are un articol trăsnet.

  — Mă bucur pentru el.

  Era deschis la pagina a cincea. Citii titlul: „Un important agent de bursă imobiliară se află la spital, în urma unei tentative de jaf.

  — Sună de parcă eu aş fi autorul tentativei de jaf.

  — Nu şi conţinutul articolului.

  — Tot e bine… Dă-l încoace.

  „În exclusivitate pentru Danbury Republican”, scrisese Scooter. „Benjamin Abbott al III-lea, un important broker imobiliar din Newbury, a fost spitalizat în dimineaţa acestei zile, după o tentativă de jaf asupra casei sale de pe Strada Principală”.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, te face să crezi că mi-am jefuit propria-mi casă.

  — Scooter zice că ei l-au redactat.

  — Iisuse… Oh, aici începe să sune mai bine… „Abbott a împiedicat jaful când s-a trezit din somn şi s-a luptat cu hoţii descrişi mai târziu de ofiţerul poliţiei locale, Oliver Moody, ca fiind „oacheşi şi probabil de origine hispanică”. Conform declaraţiei lui Moody, „Abbott s-a apărat foarte bine, reuşind să-i gonească din casă, unde au tras asupra mea şi mi-au defectat maşina pentru a nu-i putea urmări”. Ofiţerul Moody a luat legătura cu poliţia din Plainfield, unde conform declaraţiei purtătorului lor de cuvânt, s-a descoperit că „din cauza reducerilor repetate ale bugetului nu avem nici o altă maşină de poliţie în apropiere de Newbury”„.

  — Nemaipomenit. Casa mea e jefuită. Ollie le transmite ştirea, iar poliţia se plânge de bugetul lor…

  — Oh, dar priveşte, ai apărut şi tu în ziar. „Reprezentanta Consiliului orăşenesc din Newbury, Victoria McLachlan, ca răspuns la acuzaţia adusă de rivalul ei în cursa pentru o nouă candidatură Steve La France, care a declarat că Newbury tinde să devină un loc nesigur pentru o familie decentă, a ripostat că…”

  — Aici s-a întins cerneala. Ce le-ai spus?

  — În articol scrie că am declarat: „Newbury este simbolul raiului pe pământ în America modernă”.

  — Ai zis tu aşa ceva?

  — Nu mai ştiu. Eram supărată.

  — De ce?

  Vicky mă privi aspru:

  — Pentru că tu zăceai aici inconştient, fraier ticălos ce eşti.

  — Şi eu ce…

  — Mă bucur că te-ai trezit. Se ridică în picioare. La revedere.

  — Îţi mulţumesc că ai venit.

  — N-ai pentru ce.

  Vicky plecă. Puţin mai târziu, cineva îmi aduse prânzul. Apoi, un medic stagiar indian elegant îşi făcu apariţia, ca să-mi pună nişte întrebări. Acelaşi stagiar se întoarse mai târziu, însoţit de Steve Greenan. Îmi făcu o plăcere deosebită să constat enormul respect cu care îl trata indianul pe Steve. A doua zi, doctorul Mahadevan îmi spuse:

  — Ştiai că bătrânul este profesor-doctor? Mai rar unul ca el.

  — El m-a adus pe lume.

  — Asta era explicaţia.

  — Ce explicaţie?

  — Mi s-a spus că te-a însoţit în ambulanţă.

  — La ora trei dimineaţa?

  — Nu-i uşor la vârsta lui. Ah, observ că ai o nouă vizită.

  — Una nouă? întrebai eu, sperând să fie Rita.

  — Ieri te-a vizitat reprezentanta Consiliului orăşenesc.

  Era Janey Hopkins, la fel de înnebunită ca la ultima noastră întâlnire.

  — Cum te simţi?

  — Bine.

  — Nu erau hoţi, nu-i aşa?

  — Ce vrei să spui?

  — Era legat de Reg. Nu-i aşa?

  — Habar n-am.

  — Ţi-am spus. Te-am prevenit. Încearcă să ne oprească.

  — Cine?

  — Cei care l-au omorât pe Reg.

  — Janey!

  Ea îşi feri privirile.

  — Janey. Dă-mi mâna. Te rog.

  Se apropie de pat şi-mi întinse o mână aspră şi uscată. I-am prins-o în palmele mele. Mângâindu-i degetele.

  — Janey, din informaţiile pe care le-am strâns, am ajuns la concluzia că medicul legist… n-a greşit. Reg a murit luând din greşeală o supradoză. Părerea mea e că ar trebui să presezi societatea de asigurări să dea ceva bani. Lasă-l pe Greg să negocieze cu ei.

  — Cine te-a bătut?

  — Exact cum a declarat ofiţerul Moody în interviu. Doi indivizi oacheşi. Păreau să fi făcut ceva închisoare.

  Am ezitat să-i destăinui impresia care mă copleşise în focul luptei şi care nu mai părea atât de veridică, cum că cei doi veniseră cu un anume scop peste mine. Era doar o impresie care n-ar fi făcut decât să mă afunde şi mai rău în vreunul din gândurile nenorocite care-mi bântuiau mintea.

  — Văd că n-ai ridicat banii de pe cecul meu.

  — Cecul e în sertar.

  — De ce?

  — N-am vrut să te jecmănesc.

  Îşi smulse mâna dintr-ale mele.

  — Atunci, dă-mi-l îndărăt. O să angajez pe altcineva.

  — Bineînţeles că o să-l primeşti înapoi, dar aş dori s-o laşi baltă. Nu te vei alege decât cu nişte bani pierduţi.

  — Cineva tot o să mă ajute.

  — Ei bine, vorbeşte cu Greg să-ţi găsească un detectiv. Avocaţii se pricep mai bine.

  — Nu. Asta-i între mine şi… şi ei. Fără Greg.

  Am apucat-o iarăşi de mână; faţa răvăşită i se umplu de lacrimi.

  — Nu ştii prin ce am trecut.

  — Nu am de unde să ştiu.

  — Nu e drept.

  — Ce nu e drept?

  Ochii ei mă fixară. Gura i se strâmbă exprimând acelaşi dezgust ca şi în prima zi, la mine în birou; pentru o clipă am crezut că voi asista la o confesiune lungă. În loc de aşa ceva, ea îşi retrase încetişor mâna şi spuse:

  — Rupe cecul. Trimite-mi bucăţelele într-un plic. Scuteşte-mă cel puţin de belele cu banca.

  — Probabil că o să mă externez mâine. Mai acordă-mi câteva zile – o săptămâna. Mă doare capul de înnebunesc. Lasă-mi cel mult o săptămâna.

  — De ce?

  — Vreau să mai verific ceva.

 

  Capitolul 12

  Ollie îşi făcu apariţia a doua zi dimineaţa, cu un dosar care cuprindea mutrele tâlharilor ce operau în nord-vestul Connecticut-ului. Era cam subţire. Am recunoscut mai multe chipuri – inclusiv pe cel al unui văr prin alianţă cu o Chevalley – dar pozele celor doi tatuaţi nu se aflau în dosar. Nu m-am mirat, şi nici Ollie nu părea surprins.

  — Niciunul dintre amărâţii ăştia nu ar fi avut curajul să-mi găurească roţile. Nici nu cred ca vreunul să aibă o armă.

  — Roţile? În ziare am citit că a tras în tine.

  — Scooter MacKay ar trebui să scrie poveşti pentru copii. Când l-am sunat ca să-i atrag atenţia, a dat vina pe redactorul de la Danbury. Ascultă-mă pe mine, Ben. În cel mai rău dintre borfaşii ăştia am mai multă încredere – sublinie afirmaţia cu arătătorul gros cât un antebraţ sprijinit de coperta dosarului – decât în nenorociţii ăştia de reporteri care duc ţara de râpă.

  M-am uitat la el jenat. Era prima părere personală pe care mi-o împărtăşea în ultimii douăzeci de ani, de când nu ne înghiţeam reciproc.

  — Ai un dosar cu pozele celor din bandele organizate?

  — La ce-ţi foloseşte?

  — Cred că sunt foşti puşcăriaşi. S-ar putea să fi fost închişi pe aici, prin Connecticut, căci erau tineri.

  — Vrei să spui că există o bandă de foşti puşcăriaşi, chiar aici, în Newbury?

  — Evident că n-a fost toată banda, altfel n-aş mai fi acum aici, să vorbesc cu tine.

  — Bănuiam eu, zise Ollie. Nu ştiu exact în ce te-ai băgat, Ben, dar ţine minte, dacă-mi aduci pe cap toţi nenorociţii ăştia, o să plăteşti.

  Interpretă greşit, drept o recunoaştere a vinovăţiei, faptul că rămăsesem cu gura căscată.

  — Chiar mă întrebam cum de ne-am procopsit cu doi criminali sadea. Ăştia n-au fost închişi în Connecticut. Probabil că i-ai călcat tu pe coadă în Leavenworth. Cum au fost eliberaţi, au şi apărut ca să ţi-o plătească. Ei bine, poţi să le transmiţi colegilor tăi de pârnaie că, dacă vor să le prindă ar fi mai bine să-ţi dea întâlnire la New York.

  — Ollie, nu mă caută nimeni de la Leavenworth.

  De fapt, mai primisem de câteva ori telefoane la ore înaintate de la unii aflaţi între două condamnări, care mă rugaseră să le expediez urgent ceva bani. Unul sau doi dintre cei care mi-ar fi vrut pielea nu aveau şanse să fie eliberaţi nici peste o mie de ani, iar din Leavenworth nu mai evadase nimeni din 1910.

  — Am ştiut din clipa în care au început să tragă cu automatul. Mi-am zis: „Nenorociţii ăştia sunt şucăriţi pe Ben Abbott şi se răzbună trăgând în oraşul meu”. N-o să permit aşa ceva, Ben.

  Se ridică în picioare şi se aplecă deasupra patului meu.

  — Şi să le mai spui prietenilor tăi, continuă el, să-şi lase armele acasă, altfel le arăt eu ce înseamnă forţă de foc, de n-or să mă uite toată viaţa. Auzi! Să tragi cu pistolul într-un oraş cu case din lemn, în care dorm oameni. Ce dracu’ cred ăştia, că joacă într-un film?

  Mai zăbovi o clipă interminabilă, spumegând de furie, apoi se năpusti afară. O mână cu pete maronii îndepărtă perdeaua care înconjura patul alăturat, iar pacientul aflat înăuntru întrebă:

  — Ăsta se ocupă cu menţinerea liniştei?

  — Ceva de genul ăsta.

  O limuzină Mercedes, albastru-marin, aştepta în faţă la Danbury General; un şofer în livrea îmi deschise portiera.

  — Bună dimineaţa, domnule. Doamna Long regretă, dar a fost reţinută la New York.

  Mă dezumflai. Sperasem să o găsesc pe bancheta din spate, în locul ei, pe banchetă se afla un bilet mirosind a Anaďs Anaďs: „Spitalele mă înfioară. O să vorbim curând”.

  Am sunat-o la New York, dar mi-a răspuns robotul.

  — Mulţumesc că ai venit, i-am zis şoferului, apoi m-am aşezat mai comod, încercând să mă simt cât mai bine cu putinţă, cu toate că, la cel mai mic hop, mă înjunghia câte o durere prin diferite părţi ale corpului, fără să mai vorbim de durerea pe care o simţeam în inimă.

  Ajunsesem pe la jumătatea drumului către Newbury, când l-am întrebat:

  — Charles, ai puţin timp? Aş vrea să trecem prin Plainfield.

  — Am primit ordin să vă duc oriunde doriţi – şosea să existe – dar, daţi-mi voie să vă spun, domnule Abbott, ar fi mai bine să vă opriţi direct în pat.

  — Arăt mai rău decât mă simt în realitate, îl liniştii eu. Vânătăile începuseră să se îngălbenească şi îmi scoseseră bandajele aproape de pe toate tăieturile de pe faţă; mai aveam şi o ureche care arăta de parcă fusese cusută de doctorul Frankenstein, cu aţă de cusut curcani umpluţi.

  De fapt, mă simţeam îngrozitor, dar asta era din cauza capului – câteva contuzii uşoare se vindecaseră suficient pentru a mă putea externa, dar mai aveam încă nevoie de odihnă. Cert e că mă durea capul întruna, de când mă trezisem, în urmă cu două zile.

  — La sediul Poliţiei, am zis, chiar lângă închisoarea districtuală.

  — Ştiu unde este, domnule.

  Evident că ştia; Rita petrecuse câteva nopţi în închisoare, înainte ca soţul ei de atunci să trimită o armată de avocaţi din Park Avenue, suficienţi pentru a ocupa cu forţa Canada.

  — E pe aici doamna sergent Boyce? întrebai poliţistul care stătea la primul birou.

  — Nu, domnule. Intră de serviciu la orele şaisprezece fix. Adică la ora patru. Vreţi să o aşteptaţi? mai întrebă el, privind curios faţa mea zdrobită.

  — Dar sergentul Bender?

  — Cum vă numiţi?

  I-am spus. Mă puse să semnez în registru, apoi scundul Arnie Bender, a cărui statură nu prea se potrivea cu a unui poliţist, veni să mă preia. Îmi întinse mâna şi întrebă îngrijorat:

  — Ce s-a întâmplat, Abbott?

  — Am citit în ziar că ai permisiunea federală de a intra prin computer în fişierul bandelor.

  — Şi?

  — Aş vrea să arunc şi eu o privire.

  — Cu ce ocazie?

  — Sunt victima unui atac.

  — Am auzit că ţi-ai aranjat faţa într-o „agresiune cu fugă de la locul faptei”.

  — Nu i-am găsit pe nemernici în dosarul cu hoţi al lui Moody, şi mi-am zis că poate căutăm într-un incomplet.

  — E ancheta lui Moody. Împărtăşeşte-i lui părerile.

  — Poliţistul Moody e un fermier.

  Arnie Bender poate ar fi zâmbit, dar nu era genul. Ca şi Marian Boyce, el crescuse la oraş. Venea din Hartford, iar Marian din Bridgeport. Niciunul nu se simţea în largul său pe iarbă. Pune-i însă pe un asfalt plin de cioburi, şi vor străluci ca aisbergurile în lumina lunii.

  Bender fusese şeful lui Marian Boyce până când, după un caz în care fusesem implicat şi eu, ea-l egalase în grad. Mă considera, la fel ca şi Ollie, un fost puşcăriaş care le stătea în calea afirmării. Ceea ce apreciam la el era faptul că avea capul pe umeri, atât cât îl poate avea un poliţist. Constatasem în trecut că procedase în mod corect, aşa că speram s-o facă şi acum. Mai era şi un poliţist bun, iar poliţiştilor buni le place să aresteze criminali.

  — Aveau tatuaje de închisoare. Unul cu lacrimi.

  — Ce naiba căutau ăştia în Newbury?

  — Aş da orice să aflu.

  — Te caută foştii colegi de pârnaie?

  — Şi fermierul Moody mi-a pus aceeaşi întrebare. Bender observă că poliţistul de la primul birou stătea cu urechea lipită de găurile pentru aerisire din geamul securizat. Mă luă de braţ şi mă conduse în biroul lui, luminos, ca al unui agent imobiliar – unul de soi, la scară naţională – şi modern, nu ca o magazie de vechituri, cum arăta al meu. Îmi oferi un scaun, apoi mă trată cu cafea de la un aparat care mirosea a ars. Cum mai tare decât atât nu mă putea durea capul, am acceptat o cană, cu lapte şi zahăr. I-am răspuns la întrebare, în timp ce el amesteca licoarea cu linguriţa:

  — Nimeni de la Leavenworth nu are de ce să mă caute. De altfel, tipii ăştia au fost într-o închisoare mică, teritorială.

  — Cum ţi-ai dat seama?

  — Sincer, n-au fost chiar atât de duri.

  — Cât de duri voiai să fie? întrebă el, arătând spre urechea mea.

  — Sunt din zonă: Bridgeport, Hartford, Waterbury – Waterbury e cel mai apropiat de Newbury. Mă gândeam să începem cu asta.

  — N-are nici o noimă. Golănaşii ăştia nu au vederi prea largi, nu bat ei atât de departe. Nu se urcă în maşini ca să cutreiere orăşelele mici din ţinut, nici nu ştiu că există localităţi gen Newbury.

  — Ăştia au aflat.

  — Vezi că aici nu-i vorba de răzbunarea ta faţă de nişte amărâţi de golani, zise Bender, aţintindu-şi privirea dură de poliţist în ochii mei. E vorba de ajutorul dat poliţiei pentru a rezolva un delict.

  — Eu nu mă ocup de răzbunări. Vreau doar să-i văd în spatele gratiilor pe ticăloşii ăştia, ca să nu mai vină prin Newbury cu prima ocazie când vor rămâne iarăşi fără bani de buzunar.

  Pe Bender răspunsul îl satisfăcu suficient ca să deschidă fişierul poliţiei statale cu bandele înarmate şi să întoarcă puţin monitorul, astfel încât să pot vedea şi eu.

  Feţele care se perindau pe ecran făceau ca dosarul lui Ollie să pară un album cu poze de liceeni nevinovaţi. Niciuna nu dădea impresia că subiectul fotografiat s-ar fi aflat în toane prea bune. Te înspăimântau şi te minunai cât curaj avusese fotograful. Şi totuşi, privite de aproape, în spatele căutăturilor urâte şi a privirilor goale se ascundeau uneori imaginile unor puştani. Nişte copii periculoşi, înarmaţi, şi totuşi nişte copii care, dacă ar fi avut şansa să crească în Newbury, ar fi putut, în cel mai rău caz, să fie exmatriculaţi din liceu.

  Când isprăvirăm fişierul celor din Waterbury, Bender începu să le caute pe cele din Hartford şi Bridgeport. Când am terminat şi cu astea, durerea mea de cap semăna cu cea a unui mahmur care încearcă să se dreagă cu whisky ieftin.

  — Vrei să ne uităm şi la Norwalk?

  — Da.

  — Arăţi ca dracu’.

  — Mă simt ca dracu’. Hai să vedem şi Norwalk. Mă prăvălesc după-aia.

  Cu Norwalk isprăvirăm repede, întrucât majoritatea erau jamaicani. Mă săltai în picioare, ţinându-mă bine de marginea biroului, refuzând propunerea lui de a parcurge şi fişierul din Stamford.

  — Du-te la culcare.

  — Mulţumesc pentru ajutor.

  — Sper că nu conduci tu.

  — Mă aşteaptă limuzina.

  — Trimit pe cineva să te ducă până acasă zise Bender, studiindu-mă atent. Poţi să-ţi iei maşina de la noi când ai să te simţi în stare.

  — Nu, vorbesc serios. Chiar mă aşteaptă o limuzină. Bender mă conduse până-n stradă, unde şoferul Ritei lustruia de zor o bară şi aşa strălucitoare.

  — De unde…

  — Nu mă-ntreba.

  Ajuns în maşină, mi-am cerut scuze faţă de Charles pentru ceea ce aveam să fac, apoi am ridicat geamul despărţitor dinspre şofer, pentru a nu putea fi auzit. Am sunat la informaţii, pentru a cere numărul de telefon al spitalului din Waterbury.

  — Alo, aş putea vorbi cu un pacient pe nume John Martello? Hispanicul nu intrase în fişierul din Waterbury, dar pe italian îl recunoscusem: îl chema John Martello, alias Micul John, alias Marele John, alias John Latinul.

  Martello fusese acuzat de mai multe ori pentru agresiune şi, în cele din urmă aterizase la închisoarea corecţională din Somers, pentru atac armat. Acolo intrase, probabil, într-o bandă hispano-italiană care-şi spunea „Popii latini”. Din dosare reieşea că „Popii” erau bine înfipţi în Waterbury.

  — Nu, domnule, nu avem pe nimeni cu numele ăsta.

  — Martello. M-a-r-t-e-l…

  — Nici un John Martello, domnule.

  — Eram sigur că e la dumneavoastră. Şi-a cam făcut praf piciorul – îmi puteţi da legătura la Urgenţă?

  Începutul după-amiezei era, probabil, mai liniştit pentru că îmi răspunse imediat o voce calmă de medic stagiar.

  — Martello, am zis eu. John Martello. Mi s-a spus că nu e internat, dar avea glezna făcută praf sâmbătă noaptea.

  — O clipă… Nu. Nu apare nici un John Martello săptămâna asta. Sunteţi de la poliţie?

  Am mormăit ceva ininteligibil, cu gândul că pentru o astfel de mormăială nu puteam fi acuzat că m-am dat drept ofiţer de poliţie.

  — Singurii pacienţi care s-au prezentat cu probleme la picioare au fost vreo două bătrâne, un muncitor care a căzut de pe acoperiş şi un copil de zece ani care şi-a prins piciorul între şine.

  — Cum arăta muncitorul?

  — Un om de vreo patruzeci de ani. Nimic ieşit din comun.

  — Mulţumesc.

  Am întrerupt legătura, am închis ochii, şi m-am întrebat cum a ales un golan de ghetou tocmai casa mea pentru a da o lovitură, casă aflată într-un mic orăşel, la marginea cea mai îndepărtată a universului său îngust?

  M-a trezit pe alee murmurul vocii lui Charles:

  — Aţi ajuns acasă domnule Abbott.

  Alison veni în fugă, cerându-mi să mă sprijin pe umărul ei. Susţinut de Alison şi de Charles, am intrat în casă şi am urcat scările.

  — Mama a făcut puţină ordine.

  — Mulţumeşte-i din partea mea.

  — N-a reuşit să cureţe tot sângele de pe covorul din hol.

  — Eh, e un persan vechi. Astea oricum par pătate cu sânge.

  — Eşti dezgustător, Ben, zise ea, în timp ce eu mă aşezam pe pat.

  — Şoricelule, n-ai vrea să-l conduci pe Charles în bucătărie şi să-i găseşti ceva de mâncare şi o cană de cafea? Charles, mulţumesc pentru plimbare.

  Rămas singur, mă lăsai pe spate şi-mi adunai toată energia pentru a mă dezbrăca. Nu mă mirase faptul că numele lui Martello nu apărea la spital; după ce împroşcase cu gloanţe un poliţist, trebuia să fie prea bătut în cap pentru a nu se gândi că poliţia va trece prin sită în primul rând spitalele din zonă. Aşadar, în afara trosnetului încântător produs când îi răsucisem glezna, nu reuşisem să-i rup decât vreun tendon, sau să-i provoc o entorsă pe care prietenii lui au reparat-o destul de uşor.

  În fişier văzusem trecute tot felul de amănunte, inclusiv locurile pe unde bântuia. Adăpătoarea preferată a lui Martello era bodega lui Ramos, de pe strada Foundry. Într-una din zilele următoare, când voi fi mai în formă, mă voi opri la Ramos, să beau una mică.

 

  Capitolul 13

  — Cioc, cioc? Ce mai faci?

  Soarele dimineţii târzii îmi scălda camera în lumină. Capul mă mai durea, dar începusem să mă obişnuiesc cu durerea, iar Vicky arăta proaspătă ca o zi senină, în rochia ei din bumbac, aşa că i-am zis:

  — Bine, doar că sunt cu adevărat complet buimac.

  Intră în cameră îmi atinse obrazul cu buzele şi mă obligă să mă aplec pentru a-mi aranja pernele.

  — Vrei cafea? mă întrebă ea.

  — Nu încă. Tu ce mai faci? Cine conduce oraşul?

  — De ce eşti buimac?

  — Tot n-am înţeles cine a fost musafirul misterios de la petrecere.

  — Of, Ben, iar începi?

  — Mă sâcâie.

  — Las-o baltă. Tu trebuie să te faci bine şi să vinzi case.

  — N-am de gând să prezint nici o casă până nu-mi vor scoate aţele de la ureche. Parcă aş fi făcut din piese de schimb.

  — Ca să nu mai vorbim că trebuie să treci pe la cartierul meu general, să-mi dai o mână de ajutor.

  — Până mâine mă înzdrăvenesc eu. Şi totuşi… totuşi.

  — Las-o baltă, blegule.

  — Nu pot.

  — Sau nu vrei.

  — Nu vreau.

  — De ce? De ce continui?

  — De ce? … Aveam un prieten, la Academie, Matt Titus. Cel mai bun marinar pe care-l ştiu. Nu putea să sufere o ambarcaţie care mergea mai încet decât ar fi trebuit. Se apuca să tragă de vele până trosneau vinciurile. Aşa cum se purta Matt cu bărcile puturoase, mă voi purta şi eu până voi afla ce mama naibii s-a întâmplat cu adevărat.

  — Cu alte cuvinte, eşti un zvonist.

  — Nu sunt.

  — Un gură-spartă tipic orăşelelor de provincie. La fel de rău ca Marie Butler.

  — Nu sunt!

  — Bine.

  — Vorbesc serios, Vicky.

  — E-n regulă.

  — Eu nu răspândesc zvonuri. Nu trăiesc pentru aşa ceva. Dar când e vorba de o poveste ca cea a bietului Reg, nu mă las până nu aflu tot adevărul.

  — Te rog să încetezi.

  — De ce?

  — Ben, uneori eşti doar un egoist afurisit. Steve La France e pe punctul de a câştiga. Toate porcăriile care se petrec în oraş sunt aruncate în spinarea mea, iar tu vrei acum să transformi o simplă întâmplare nefericită într-o chestie extraordinară.

  — Ba nu.

  — Toată lumea vorbeşte despre tine, că bântui peste tot şi pui întrebări tâmpite. Poate că pe tine nu te deranjează să te ia lumea de fraier.

  — Nu-mi pasă nici cât negru’ sub unghie.

  — Da, dar mă distrugi pe mine. Nu poţi aştepta două săptămâni? Aţâţă-ţi cer. Să-ţi ţii gura două săptămâni. Să-l pot băga pe Steve înapoi în „Dulăpiorul lui cu băuturi”; apoi n-ai decât să te duci unde vrei, să pui câte întrebări tâmpite vrei.

  — Da, numai că după ce vei fi realeasă, o să mă freci cu alegerile din noiembrie.

  — Nu există un singur republican în Newbury pe care să nu-l pot face afiş. Dar un democrat conservator cum e ticălosul ăsta – vorbesc de vrednicul meu adversar de la „Dulăpiorul cu băuturi” – va reuşi să-mi dezbine partidul şi să fie ales Butler, blestematul ăla de republican. Atunci, ce ne mai rămâne nouă de făcut? Dacă de mine nu-ţi pasă, măcar gândeşte-te la Alison.

  — La Alison?

  — E doar un copil. Republicanii preferă să-şi trimită copiii la o şcoală particulară. Steve La France ar vrea să angajeze în locul profesorilor voluntari de la Asociaţia naţională de tir, care să ţină orele în corturi. Eu sunt singura capabilă să-i conving pe cetăţeni de necesitatea aprobării unui buget şcolar corespunzător, singura care poate ţine oraşul ăsta în viaţă

  — Calmează-te. O să ajungi guvernator cât de curând. Ai încredere.

  — Dacă nu reuşesc să fiu realeasă la nivel local, n-o să mai am niciodată ocazia să candidez pentru postul de guvernator, ştii prea bine. Aşa că potoleşte-te. De acord?

  N-am spus nimic, deşi îmi venea să-i dau dreptate. În clipa aceea sună telefonul. Vicky se duse la fereastră şi se uită pe Strada Principală. Rochia ei era decoltată la spate şi vedeam că respira greu.

  — Salut, Ben. Greg Riggs din Plainfield. Cum te mai simţi?

  — Binişor, domnule Riggs. Dumneavoastră?

  Aveam o componentă demodată, rigidă, conservatoare a personalităţii, moştenită de la mătuşa Connie: nu suportam ca oameni pe care nu-i cunoşteam să-mi spună pe numele mic, în special la telefon, când mai aveam şi o durere cumplită de cap şi mă aflam în toiul unei dispute cu conducerea oraşului.

  — Bănuiesc că ştii cine sunt.

  — Am auzit despre dumneavoastră.

  — Probabil că eşti la curent cu faptul că am reprezentat-o pe Janey Hopkins în acţiunea ei de divorţ.

  — Cred că moartea lui Reg a determinat încheierea procesului.

  — Te sun ca să-ţi cer un serviciu şi bănuiesc că ştii despre ce este vorba.

  — Prefer să nu ghicesc.

  — E în legătură cu vocaţia ta de detectiv…

  Riggs lăsă tăcerea să-şi facă efectul, dar fusese o vreme când plătisem Mercedes-urile pentru prea mulţi avocaţi ca să fiu impresionat de trucul ăsta, aşa că am aşteptat şi eu, admirând conturul plăcut al siluetei lui Vicky. Într-un târziu, Greg Riggs cedă şi rupse tăcerea impusă de el:

  — Ben, Janey este foarte supărată.

  — Aici vă dau dreptate. N-o cunosc la fel de bine ca dumneavoastră, dar cred că e cu nervii la limită.

  — După toate chestiile prin care a trecut, bănuiesc că o poţi înţelege, nu-i aşa?

  — Cum spuneam, o cunoaşteţi mai bine ca mine.

  — Problema e că… Ascultă o să fiu cinstit cu tine. Aş vrea s-o laşi baltă – mi-a spus că te-a angajat. Ţi-aş fi cât se poate de recunoscător dacă ţi-ai opri ce-ai cheltuit şi i-ai returna restul banilor. E bine să ne vedem mai departe de vieţile noastre, înainte ca totul să ia o întorsătură nedorită.

  — Întorsătură nedorită?

  — Ai spus-o şi tu. Femeia e la capătul puterilor.

  — Am încercat deja să-i returnez banii. Mi-a spus, clar, că o să angajeze pe altcineva. Gândindu-mă că s-ar putea să nu mai găsească un tip la fel de strălucit ca mine, i-am promis că o să mai fac o încercare.

  — Îţi apreciez cinstea.

  — În cazul ăsta, numiţi-o loialitate.

  — Te referi la Reg?

  — Mi-era prieten.

  — Îţi apreciez şi cinstea şi loialitatea, dar „investigaţia” asta a ta se tot întinde şi prelungeşte perioada de recuperare pe care Janey trebuie s-o depăşească. Ascultă vreau să fiu sincer până la capăt.

  M-am aşezat mai confortabil în pat şi am îndepărtat receptorul de ureche, pe baza teoriei că, atunci când un avocat se oferă de două ori într-un singur minut să fie cinstit, urmează o lungă perioadă de tăcere. Mi s-au confirmat temerile şi, după o pauză dramatică, urmă o declaraţie pe un ton şi mai dramatic.

  — De la bărbat la bărbat, Ben?

  — Daţi-i drumul, domnule Riggs.

  — Un număr de să le spunem oameni „importanţi” sunt de părere că eu ar trebui să candidez pentru un post.

  N-a precizat despre ce post e vorba. Nici eu nu l-am întrebat. Nu voiam să par ostil. Şi nici să-l enervez. Urma să devină o forţă în district şi nu-i recomandabil să te pui rău cu aşa ceva.

  — Fără a intra în prea multe detalii la telefon…

  — Sunteţi bine venit să-mi faceţi o vizită, i-am răspuns.

  — Nu, nu văd nici un motiv pentru care n-am putea rezolva totul prin telefon. Ceea ce încerc eu să-ţi spun… Când Janey m-a angajat să mă ocup de divorţ, nu eram pentru ea chiar un necunoscut. Sper că mă înţelegi.

  — Îhî.

  Oare ce-mi auzeau urechile? Chiar să fi fost avocatul ăsta atât de prostănac încât să se ocupe personal de divorţul amantei sale? Parcă simţindu-mi nedumerirea, spuse:

  — Sunt îndrăgostit de ea. Până peste cap. Dacă tragedia asta s-ar stinge de la sine, aşa cum e normal, atunci n-aş fi nevoit să răspund la întrebări bazate pe bârfe, în clipa în care m-aş hotărî să candidez.

  — Lăsaţi-mi un timp de gândire, zisei eu, cunoscător al iubirii şi al prostiei. Am făcut nişte promisiuni pe care nu le pot călca.

  — Mă descurc eu cu Janey.

  — Oricum, trebuie să mă mai gândesc.

  Pe un ton care-mi dădea de înţeles că discuţia s-a terminat şi că eu îmi luasem un angajament nerostit, Riggs spuse:

  — Mulţumesc, Ben. Ştiam că o să-mi dai dreptate.

  — Poftim? Amabilitatea îmi dispăruse şi, în ciuda forţei de care dispunea în district, nu aveam chef să mă las dominat de un figurant din Plainfield.

  — Voiam să spun că nu voi uita că ai fost înţelegător. O să mă revanşez cumva, Ben. O să-ţi pasez câte o chestie.

  — Vreun os, eventual?

  — Ce?

  — Du-te-n mă-ta.

  Am trântit telefonul pe noptieră şi zgomotul îmi zgâlţâi creierii. Vicky sări în sus.

  — I-ai spus lui Greg Riggs, „du-te-n mă-ta”?

  — Nemernicul.

  — Face o colectă de fonduri pentru mine.

  — O să-i trimit un cec prin poştă.

  — Ben!

  — Ştiai că avocatul care s-a ocupat de divorţul lui Janey Hopkins era încurcat cu clienta lui, înainte ca aceasta să-l părăsească pe Reg?

  — Eşti un bârfitor.

  — Du-te şi tu-n mă-ta.

  — Ben!

  — Iartă-mă. Iartă-mă. N-am vrut.

  — Ce ţi-a spus, de te-a scos din minţi în halul ăsta?

  — O s-o găsesc pe femeia aia din pădure, chiar de-ar fi să mor.

  — Ben, ai promis.

  — Nu. Aici se întâmplă ceva ce nu înţeleg.

  M-am ridicat în şezut şi mi-am izbit palma cu pumnul celălalt. Pocnetul mă făcu să tresar şi am simţit o apăsare la tâmple… Vicky părea sfâşiată între simpatie şi dorinţa de a-mi smulge inima din piept. Aşa că am tresărit din nou.

  Veni să se aşeze pe pat, lângă mine, îmi puse un deget răcoros pe sprânceană şi rosti:

  — Ben. Ascultă-mă.

  — Promit s-o fac discret. Mai discret decât am făcut-o până acum. Dar o să aflu cine a fost la petrecere, dacă a fost bărbat ori femeie, şi ce a văzut el sau ea legat de Reg.

  Vicky îşi apăsă mai tare degetul.

  — Pot să-ţi spun un secret? întrebă ea.

  — Sigur că da.

  — E într-adevăr un secret.

  — Ai cuvântul meu de onoare.

  — Nu glumesc.

  — Bine, îţi promit.

  — Ghici cine a fugit în pădure?

  — Oh, nu se poate! Tu?

 

  Capitolul 14

  M-am mirat că soarele mai era încă pe cer. Aveam impresia că Vicky şi cu mine ne uitasem în tăcere la cearşafuri preţ de vreo zece ore. Într-un târziu, am întrebat-o:

  — L-ai văzut pe Reg?

  — Hai să-ţi povestesc cum s-a întâmplat.

  — După aia, poate-mi spui şi de ce n-ai recunoscut de la început.

  — Poate că am s-o fac, zise ea pe un ton rece, care mă făcea să înţeleg că numai ea putea hotărî dacă o să-mi spună sau nu.

  Vicky se ridică, înconjură patul şi îmbrăţişă strâns unul dintre stâlpi. Rochia ei era mulată deasupra taliei şi largă în rest. Avea genunchi drăgălaşi şi gambe perfecte, care se terminau cu tălpi de Cenuşăreasă. Braţele dezgolite aveau forme frumoase, cu pielea albă, de parcă abia acum ar fi ieşit pe afară de când începuse cursa alegerilor. Avea şi câţiva pistrui, cu care ne jucasem, de câteva ori, de-a „atinge punctul”.

  Majoritatea povestirii o spuse privind la cearşaf. Din când în când îşi mai scutura buclele, parcă pentru a elibera câte un gând ascuns. O dată se uită în ochii mei, cu o privire care spunea că stă pe propriile picioare şi nu aşteaptă nimic de la mine. Am vrut să o ajut, apoi m-am simţit vinovat, realizând că avusesem ocazia s-o fac, dar n-o făcusem.

  — Am rămas surprinsă văzând că pleci devreme de la petrecerea de afară, zise ea. Abia ai mirosit puţin friptura de miel şi ai şi plecat. Credeam că o să stai şi tu până pe la vreo nouă, că o să plecăm amândoi şi o să ne ducem undeva.

  — Mda, ei bine, aveam…

  — Nu contează. Oricum, pe la şapte nu mai erai acolo. Am băut vreo două beri. Trei sau patru, mai exact. Apoi mi-am zis „la naiba” şi m-am întors în oraş.

  — Ai plecat şi tu?

  — M-am dus până la cartierul general să rezolv nişte treburi.

  Vicky provenea dintr-o familie irlandeză numeroasă. Chiar dacă la ei nu se servea bere la micul dejun, avea totuşi capacitatea de a se controla, chiar după ce trăgea puţin la măsea. Întrucât ştiam că patru beri nu reprezentau o problemă pentru ea, mă întrebam de ce se obosise să-mi dea cifra exactă.

  — Tim era acolo.

  Ştiam că Tim, dacă ar putea, ar lua-o pe Vicky de nevastă şi ar trăi fericit, până la capătul zilelor. Vicky ar candida pentru poziţii din ce în ce mai importante, în timp ce el i-ar conduce campaniile. Visul lui Tim era şi romantic, şi practic, dar Vicky nu visa acelaşi lucru.

  — Tim a vrut să meargă la petrecere. Eu eram moartă de foame, nu mâncasem nimic, aşa că ne-am întors la petrecere, cu maşina lui, pentru că nu era indicat să conduc eu. Berile pe stomacul gol începuseră să-şi cam facă efectul. Am ajuns pe la opt jumate. Tot oraşul părea să se afle acolo. Se terminaseră şi hamburgerii, şi cârnaţii, dar Duane mai avea o bucată de miel. Am împărţit-o cu Tim, apoi am mai băut două beri. Duane şi Michelle începuseră să scape de musafiri. Oamenii se îndreptau către maşini. I-am întâlnit pe fraţii Meadow. Ăştia aveau un frigider în maşină, şi sunt foarte ospitalieri de felul lor, aşa că am mai băut şi cu ei vreo două sticle, pe alee.

  — Ai ajuns deja la opt beri.

  — Nu, fraţii veniseră cu cocteil Margarita. Trecuse de ora nouă. Fusesem în tensiune în ultimul timp, din diferite motive, şi pentru prima oară m-am relaxat. Tim voia să plece. Îi era o foame cumplită. Zicea să mergem la o pizza. Eu m-am gândit să mai beau o sticlă cu fraţii Meadow. Tim nu putea bea, că era pe post de şofer, eu însă nu conduceam, aşa că am mai luat una. Era o noapte superbă, caldă şi blândă. Fraţii Meadow încercau să-mi arate Calea Lactee; pe Tim l-au apucat dracii. În general, e un tip al naibii de bine crescut. Nu şi în acea noapte. Cert e că ne-am luat la ceartă şi, până la urmă, i-am spus să mă mai lase în pace. Tim a plecat furios, cu maşina lui. Nu-mi păsa. Mă puteam întoarce cu fraţii. Am rămas cu ei la petrecere. Erau încă destui oameni, iar Michelle şi Duane încercau să-i trimită acasă. M-am hotărât să mai beau încă o Margarita. Fraţii Meadow, mai puţin cel care conducea m-au secondat; în scurt timp ne-am tolănit tustrei în iarbă, ca să explorăm Calea Lactee. N-am prea reuşit, din pricina farurilor de la maşinile celor care plecau spre casă.

  Vicky, îmbrăţişând încă strâns stâlpul patului, clătină din cap şi continuă:

  — O parte din mine gândea: „E distractiv să stai lungită pe iarbă, între doi flăcăi chipeşi”. Cam cât să aibă, Ben, vreo douăzeci şi doi de ani?

  — Da, sunt în jurul acestei vârste virile, răspunsei.

  — Mă distram… Altă parte din mine se ruga să nu fie nimeni care la lumina farurilor s-o recunoască pe candidată lungită pe pajişte cu fraţii Meadow. Şi mai aveam şi o a treia parte, care mă îndemâna: „Când or dispărea toate farurile astea, probabil că vei avea de-a face cu aceşti doi tineri atrăgători”. Aveam la bord şase beri şi trei Margarita, şi mi-am zis că o să le rezolv pe toate la timpul lor. Am rămas, mai departe, lungită şi mă uitam pe cer, în timp ce fraţii Meadow şuşoteau între ei, la stânga şi la dreapta mea. Încetul cu încetul, am realizat despre ce vorbeau. Ei bine, se întrebau dacă eu puteam să…

  — Să ce? am întrebat.

  — Ghici!

  — Nu vreau să ghicesc.

  — Să le dau un contract ca să tundă parcelele de gazon din oraş. Îţi vine să crezi?

  — Mă rog, ei cu asta se ocupă.

  — Ben, chiar aşa de groaznic arăt?

  — Nu, deloc.

  — Sunt chiar atât de bătrână?

  — Mai ai până la treizeci.

  — Îmi tot puneau întrebările astea, şi cum nu avea cine să-mi răspundă, m-am hotărât să mai beau o Margarita. Fraţii Meadow au dat fuga să-mi aducă. Rămăseseră puţini musafiri. Cred că erau vreo zece şi, brusc, îmi veni să fac pipi. I-am văzut pe Duane şi pe Michelle cum îşi luau rămas-bun de la unii aflaţi într-o maşină, aşa că am apucat-o spre casă, pe urma fraţilor care căutau argumente în favoarea obţinerii unui asemenea contract.

  — De fapt, intervenii eu, sunt cei mai buni din Newbury.

  — Mă rog, or fi, dar nu sunt şi cei mai diplomaţi, aşa că le-am strigat că au tupeu să mă îmbete mai întâi, pentru a discuta afaceri după aceea. Li s-au tăiat picioarele. M-am simţit oribil, mai ales pentru că erau atât de tineri, dar mă tăia nevoia rău, de simţeam că plesnesc, aşa că am fugit în casă, pe uşa din dos. Toaleta de la intrare era ocupată. M-am îndreptat către baia din faţă. Am auzit nişte voci şi mi-am zis că arăt prea răvăşită.

  — Şi cu pete de la iarbă?

  — Să zicem că nu arătam corespunzător statutului meu. Casa e mare. Există şi o scară de serviciu. Am fugit pe trepte în sus şi am găsit o toaletă pentru oaspeţi.

  Vicky se îndreptă de spate, dădu drumul stâlpului, apoi îşi frecă faţa.

  — Doamne, ce ameţită eram! Pereţii începuseră să se învârtească în cercuri, ca pescăruşii. Îmi venea să vărs. Apoi mi-a trecut senzaţia. După un timp, cred că m-a luat somnul.

  — În baie?

  — Avea un covor nemaipomenit de moale. Câţi bani au băgat în casă!

  Nici un om cinstit nu s-a îmbogăţit vreodată făcând politică în Newbury. Casa lui Vicky era una micuţă şi drăguţă, ascunsă în spatele bisericii congregaţionale. Un newyorkez ar numi-o un apartament-atelier mic, cu un singur dormitor.

  — N-a încercat nimeni să folosească baia?

  — Am auzit voci din camera de oaspeţi. M-am târât cât am putut de repede şi am încuiat uşa. Era o baie de oaspeţi, dintr-o cameră de oaspeţi, dacă mă înţelegi.

  — Am mai auzit de chestii de-astea.

  Vicky era atât de transpusă, încât nu recepţionă remarca mea, care se voia inteligentă.

  — Se auzeau două voci – una de bărbat, alta de femeie.

  — Le-ai recunoscut?

  Îmi aruncă privirea tip nu-te-priveşte-bârfitor-nenorocit, apoi apucă din nou stâlpul.

  — Despre ce vorbeau?

  — Despre pietre funerare.

  — Bine, nu-mi spune. Voiam doar să ştiu dacă au pomenit de Reg.

  — Pietre-funerare” se numeau nişte băuturi pe care Duane le prepara la barul din camera de petreceri. Coniac, vodcă, whisky, frişcă…

  — Destul!

  — Îmi venea din nou să vomit. Oricum, după un timp, au tăcut din gură şi… mai departe poţi să-ţi închipui şi singur ce au făcut. Eu nu puteam să ies din baie şi probabil că am adormit din nou. Nu-mi amintesc decât că visam cum un avion cu reacţie aterizează pe acoperiş.

  — Un avion cu reacţie?

  — Putea fi şi un aspirator – ştii modelele alea puternice? Am auzit strigăte şi uşi trântite. M-am trezit de-a binelea. Când m-am uitat la ceas, nu mi-a venit să cred. Se făcuse trei dimineaţa! Am început să gândesc: „Doamne, ce mă fac?” La urmă mi-am zis că la ora trei toată lumea ar trebui să doarmă. Puteam s-o şterg. Corect? Greşit! Cum am deschis uşa, am şi auzit voci. Multe la număr. „Doamne, ce mă fac, Doamne?” Mi-am zis: „Vicky, păstrează-ţi sângele rece, fii deşteaptă şi află ce se petrece”. Am ascultat atent. Toate vocile veneau din bucătărie. Erau numai de femei. Niciuna de bărbat. Mi-am zis că n-ar fi singura dată când bărbaţii petrec într-o cameră, iar femeile stau în bucătărie. Însemna că bărbaţii sunt în sala de petreceri, care se afla departe, tocmai în aripa nou-construită, întrucât nu-i auzeam. Femeile vorbeau pe tonuri ridicate. Michelle urla, pur şi simplu. Georgia plângea, iar Susan încerca să o calmeze. Sherry se certa cu Michelle, dar nu era ceva serios.

  — În legătură cu ce se certau?

  — La început n-am înţeles. Erau doar nişte zgomote care veneau de jos. Mi-am zis că cei care se strecuraseră mai devreme în camera de oaspeţi fuseseră descoperiţi.

  — Stai, stai puţin. La trei? Mie mi s-a spus că toată lumea a plecat pe la unu şi zece.

  — Era trei.

  — E posibil ca fraţii Meadow să-ţi fi dat ceasul înainte, pe când se pregăteau să-ţi strecoare oferta?

  — Ăsta-i un argument perfect pentru cei care susţin ca oamenii să nu ţină arme în casă. Dacă aş avea un pistol, te-aş împuşca pe loc.

  — Ai mai văzut, la vreun alt ceas, că era ora trei?

  — Da. În camera de oaspeţi e un ceas deşteptător cu cadran luminos, şi el arăta tot ora trei. Eşti mulţumit?

  — Da.

  — Iisuse, Ben! Dacă nu te-aş cunoaşte, te-aş suspecta de gelozie.

  — Bine, bine. Deci la ora trei, femeile se certau în bucătărie şi băieţii se aflau în salon.

  — Credeam că sunt acolo. M-am furişat pe scara de serviciu, prin hol, până la scara principală – ştii, aia cu briz brizuri, sau cum s-or fi numind.

  — Baluştri şi balustrade. Un biet tâmplar îi datora o grămadă de bani lui Duane. Din câte auzisem, l-au închis în casă şi nu i-au mai dat drumul, până când n-a terminat scările alea.

  — Ei bine, a făcut o treabă de mântuială, pentru că treptele scârţâiau. Am auzit-o pe Michelle strigând: „Cine-i acolo?” Au dat cu toatele buzna. Slavă Cerului, uşa din faţă nu era încuiată, altfel mă prindeau. Am reuşit să ies şi să dispar.

  — Nu te-au văzut?

  — Nu.

  — Sigur?

  — Sunt convinsă.

  — Nici măcar puţin, culoarea părului…?

  — Poate atunci când au aprins reflectoarele, dar nu cred, pentru că eram deja departe, pe alee.

  — Fugind.

  — Mi-am adus aminte că maşina mea a rămas la Tim la birou.

  — E posibil să nu-ţi fi revenit încă, complet, de la Margarite?

  — Pentru numele Lui Dumnezeu, Ben, eram ameţită, mi-era rău, eram obosită-moartă şi speriată. Mă întreb – la urma-urmelor, de ce fugeam?

  — Bună întrebare.

  — M-am gândit să nu fiu văzută în halul în care eram. Ştii şi tu, viaţa mea se desfăşoară ca într-un acvariu. Am văzut o maşină pe River Road. Mi-am zis: Iisuse, norocul meu, o să mă ducă cineva cu maşina. Apoi m-am gândit că ar fi mai bine să nu mă vadă nimeni în halul acela. În timp ce încercam să mă hotărăsc, maşina a intrat pe alee.

  — Şoferul te-a văzut?

  — Nu. Cum am observat că o coteşte, m-am ascuns între copaci. Mă gândeam că ar putea fi unul dintre invitaţi care s-a dus după ţigări, sau ceva asemănător. Ce m-aş fi făcut?

  — Cine era în maşină?

  — Băieţii. Duane, Bill, Ted şi cu Rick.

  — Toţi?

  — Era chiar nostim. Au parcat lângă casă. Michelle cu celelalte fugeau pe pajişte, întrebând întruna: „Aţi văzut pe cineva?” Au întors maşina şi au îndreptat-o cu farurile spre pădure. Îi auzeam cum strigă: „Tăceţi! Ascultaţi!” Am stat, nemişcată, iar ei n-au auzit nimic. Apoi am auzit-o pe Michelle urlând – chiar urla – că a fost cineva în casă. Ceilalţi spuneau: „Nu, nu, nu se poate”. Duane o ţinea una şi bună: „Calmează-te, Michelle”, iar Michelle zbiera: „Să nu-mi spui mie să mă calmez, ticălos tâmpit ce eşti”. Am auzit şi vocea lui Ted, calmă, liniştită: „Potoliţi-vă, gata, s-a terminat. Ne-am ocupat de tot. Liniştiţi-vă acum”. Michelle zise: „A fost cineva în porcăria asta de casă”. Apoi iar vocea lui Ted: „Aţi văzut pe cineva în casă, fetelor?” I se răspunse în cor „nu”. Michelle o luă de la capăt. „A fost cineva în casa mea nenorocită” şi tot aşa până când Duane le propuse într-un târziu: „Hai să scotocim casa”.

  Au intrat cu toţii înăuntru. Eu am reuşit în sfârşit să mă strecor printre copaci şi să ocolesc zona luminată. Am ajuns înapoi pe alee, şi am luat-o pe jos, spre casă.

  — Cât a durat totul?

  — Două ore. De câte ori trecea câte o maşină, săream în boscheţi. Aproape că se luminase când am ajuns pe Strada Principală. O putea vedea oricine pe Vicky McLachlan, preşedinta Consiliului orăşenesc, împleticindu-se către casă, într-o rochie ruptă, la ora cinci dimineaţa. Dacă mă întreba cineva, aş fi putut răspunde că m-am sculat devreme, ca să prind slujba de dimineaţă.

  — Votul catolicilor nu ţi-e suficient, ca să câştigi în oraşul ăsta.

  — Ajunsă acasă, fără să dau peste nici un matinal, am făcut un duş lung şi fierbinte, am dormit apoi câteva ceasuri şi am ajuns la slujba de la ora nouă.

  — De asta purtai ochelari de soare?

  — Mahmureala bine meritată.

  — Şi de ce ai fost atât de îngrijorată când l-ai văzut pe ofiţerul Moody îndreptându-se către ieşirea din oraş?

  — Ce vrei să spui? întrebă Vicky, strângând la piept acelaşi stâlp.

  — Vreau să spun că-ţi era teamă că s-a întâmplat ceva.

  — Unde vrei să ajungi?

  — Haida-de, Vicky. Ştiai că ceva se întâmplase.

  — Ştii – sau, cel puţin, ar trebui să ştii – la fel de bine ca mine că indiferent ce îl făcea pe Ollie să se năpustească afară din oraş duminica dimineaţa putea reprezenta o încurcătură pentru mine.

  — Atunci aşa am gândit. Dar acum cred că te aşteptai să fie o problemă ieşită din comun, din cauza celor văzute în noaptea precedentă.

  — Ce fel de problemă?

  — Sau a celor auzite în bucătărie.

  Vicky apucă veioza de pe noptieră, o aprinse, şi apropie becul strălucitor de propriul obraz.

  — Aşa-i mai bine, domnule anchetator?

  — Termină.

  — Vrei să mă pocneşti pe la spate?

  — Du-te naibii.

  — Ai tupeu.

  — Tu ai tupeu. Te-ai uitat la mine cum mă învârteam ca un idiot în jurul cozii, dar nu mi-ai dat o mână de ajutor.

  — Îţi dau acum. Sau eşti de altă părere?

  — Mulţumesc, Vicky. Despre ce vorbeau femeile în bucătărie?

  — Fii atent, trebuie să-mi promiţi ceva.

  — N-am să-ţi înşel încrederea. Nu voi pomeni numele tău. N-am să te expun, în nici un fel. Îţi promit.

  — Nu la asta mă refeream.

  — Ce promisiune aştepţi de la mine?

  — Că nu mă vei urî.

  — De ce să te urăsc?

  — Orice aş fi făcut.

  — Vicky, eşti catolică. Voi deja purtaţi pe umeri mai multă vinovăţie decât aş putea eu vreodată să vă pun în cârcă. Îţi promit că nimic din ce-mi vei spune nu mă va putea face să te urăsc. Doar dacă l-ai omorât pe Reg fără motiv.

  — Nu glumi cu aşa ceva. Eu n-aş putea ucide pe nimeni.

  — L-ai văzut pe Reg?

  — Doar pe la şase şi jumătate, aşa cum ţi-am mai spus. Promite-mi.

  — Vicky, eşti persoana cu cele mai solide principii morale din câte cunosc eu, excepţie făcând mătuşă-mea, Connie. Îţi promit că nu te voi urî.

  — Bine. În primul rând, trebuie să mă crezi când îţi spun că atunci când l-am văzut pe Moody, în dimineaţa aceea, habar n-aveam ce urma să se descopere. Pentru că n-am înţeles nimic din ce s-a discutat în bucătărie. Chiar şi după ce-am auzit, împreună, la radioul lui Scooter, tot nu ştiam nimic. Însă când te-ai întors la Drover şi mi-ai povestit despre Reg, mi-a picat fisa.

  — Şi?

  Inspiră adânc şi începu, rar şi cu calm, să-mi povestească ce mai auzise. După cum îmi spusese şi mai devreme, Michelle zbiera, Sherry tăcea şi Georgia Bowland plângea. În final, soţia lui Ted, Susan, asistenta medicală, o calmă pe Michelle şi spuse:

  — Îţi garantez că el a fost dus de aici. Noi am făcut ce trebuia să facem.

  — Asta încerc şi eu să-i explic, zbieră Michelle.

  — Michelle, linişteşte-te. Georgia. Ascultă-mă, Georgia. Nimeni n-a făcut nimic rău; aşa a fost să fie. Nu suntem vinovate. Nu trebuie să plătim noi pentru ce s-a întâmplat.

  — A naibii să fiu, dac-oi plăti eu ceva, zise Michelle.

  — Niciuna dintre noi n-o să plătească, spuse Susan.

  — Or să ne prindă, se smiorcăi Georgia.

  — N-o să ne prindă nimeni. Pe niciuna”.

  Vicky continuă:

  — Susan avea cea mai liniştitoare voce cu putinţă. Voce de asistentă care-ţi susură: culcă-te-liniştit-şi-totul-va-fi-în-ordine. Era extraordinară. Am mai văzut aşa ceva la mitinguri – o persoană care să se ridice la înălţimea situaţiei şi să devină vocea raţiunii. Georgia se opri din plâns, iar Sherry încetă cu murmuratul – nu reuşisem să înţeleg ce repeta întruna. Până şi Michelle începuse să se domolească. Asta până, când am călcat pe treapta aia scârţâitoare.

  — Pentru ce să plătească? întrebai eu. Sună de parcă cineva ar fi spart o vază.

  — Te las pe tine să descoperi „domnule investigator”.

  — Nu trebuie să mă forţez. Ai descoperit tu totul în locul meu. Dacă n-ar fi aşa, nu te-ai simţi atât de vinovată.

  — Nu-i aşa că sună de parcă Reg ar fi murit la petrecere, iar băieţii i-au dus cadavrul pe podul acoperit?

  — Chiar aşa şi sună.

  — Ben, problema e că tu n-ai fi aflat toate astea, dacă n-aş fi fost eu acolo.

  — Asta cam aşa-i.

  — Multe sunt simple bănuieli. Ar fi putut vorbi despre cu totul altceva. Vreau să spun că, atunci când am auzit-o prima oară pe Susan zicând că garantează că „el era dus”, am crezut că se referea la unul dintre bărbaţii lor. M-am gândit că vreunul dintre cupluri se certase.

  — Unul dintre cupluri, care-şi făcea de cap în camera de oaspeţi?

  — Exact… Cel mai important lucru e că…

  — Cel mai important lucru e că funcţionara guvernamentală Vicky McLachlan n-a fost în nici un caz de faţă.

  — Probabil comit o crimă dacă tac din gură. Sunt o figură publică. Se presupune că ar trebui să am o responsabilitate mai mare decât restul lumii. Şi aşa am dat-o în bară şi, probabil, am încălcat legea. Dar tot ce am făcut eu a fost să mă trezesc mahmură. Ben, aş putea pierde totul… Chiar dacă ar fi vorba doar de lipsa de conduită etică – Iisuse, auzi ce spun, „doar”. Sunt dezgustătoare.

  — Du-te la spovedanie, sau fă ceva de genul ăsta. Lasă realitatea în seama mea.

  — Chiar aşa?

  — Chiar aşa.

  — Cum să-ţi mulţumesc?

  — După spusele doctorului, mai durează vreo săptămâna până să pot participa la o sesiune de mulţumiri călduroase. Poate sărbătorim împreună realegerea ta.

  — Ce intenţionezi să faci?

  Am privit câteva clipe pe fereastră, apoi am rostit:

  — Cred că mă duc să beau un pahar cu Pinkerton Chevalley.

 

  Capitolul 15

  Singura băutură de care mă puteam atinge din cauza durerii de cap era apa minerală, ceea ce nu constituia o problemă pentru Pink, fericit că poate bea pentru doi.

  — Tu plăteşti? mă întrebase mai devreme, când trecusem pe la Chevalley Enterprises ca să-l invit la bar.

  — Sigur.

  — Betty, urlă el, am plecat.

  Mecanicii îşi ridicară dintr-o dată privirile, pline de veselie; Pink văzu şi zise:

  — Încă mai aştept să apară şurubelniţa… Hai să mergem, Ben.

  — Înainte de a pleca, zisei eu după ce ieşirăm din atelier, aş vrea să arunc o privire la Blazer-ul lui Reg.

  — E la dracu-n praznic, tocmai în Plainfield.

  — Nu-i aşa departe.

  — E închis în garajul poliţiei. Nu pot intra acolo, decât dacă vin cu o maşină remorcată.

  — Ridică Olds-ul meu şi pune-l pe platformă.

  Bombănind că pierdem degeaba o oră şi jumătate, riscând, chiar şi „Ora fericită” de la restaurant, când poţi bea mult şi cu bani mai puţini, Pink îmi săltă Olds-ul pe platforma destinată maşinilor avariate.

  — Ai o şapcă în plus?

  Îmi găsi o şapcă de baseball cu emblema firmei Chevalley, îmbibată cu ulei de transmisie. Conduse cu viteză mare până în Plainfield, cu girofarurile galbene aprinse; când paznicul ne văzu venind, deschise poarta plin de zel. Pink se strecură printre şirurile de maşini confiscate, automobile făcute praf şi maşini păstrate ca probe pentru diverse procese viitoare. Blazer-ul se afla tocmai în spate, acoperit cu polenul florilor de cucută din gardul viu care ascundea parcarea poliţiei de ochii vecinilor. Maşina stătuse în soare şi capota frigea ca o plită încinsă.

  — Grăbeşte-te!

  Zgârietura de pe partea laterală dreaptă începuse deja să se acopere de rugină. Am cercetat-o atent, de la un capăt la celălalt.

  Pink claxonă.

  Portiera nu era încuiată. Am deschis-o şi dogoarea năvăli afară ca din cuptor; privii înăuntru. Torpedoul era gol, ca şi bordul. Nimic nu amintea de Reg – nu era urmă de droguri. Se pare că totul fusese adunat şi păstrat ca probă. Am găsit un ambalaj de mănuşi chirurgicale, mărimea opt şi jumătate. Probabil ale doctorului Steve. Pink claxonă din nou, prelung. Am alergat înapoi, la maşina lui.

  — Dă-i drumul.

  Pink acceleră spre poartă, dar paznicul o închisese deja. Ieşi din gheretă şi se apropie de noi, privindu-ne cu suspiciune.

  — Ai uitat să descarci maşina, zise el.

  — S-a rupt blestematul ăsta de vinci, ocări Pink. Nu o pot coborî până nu-l repar.

  — Unde-i abţibildul?

  — Ce?

  Lui Pink îi plăcea să joace feste, dar nu avea prezenţă de spirit. Autocolantul portocaliu al poliţiei ar fi trebuit să se afle lipit pe Olds; lipsa acestuia îl cam descumpăni pe Pink. Înfundându-mi şapca mai bine pe cap, m-am aplecat peste el şi am spus.

  — Am văzut eu ceva zburând pe strada 361. Parcă era portocaliu. M-am gândit că-i o pasăre.

  Nici paznicul nu reacţionă prea rapid; nu era poliţist, ci un bătrânel care încă mai putea face pe paznicul. Bodogăni ceva.

  — Haide, amice, trebuie să-mi repar camionul, zise Pink.

  Bodogănind în continuare, omul ne deschise poarta.

  — Am reuşit, spuse entuziasmat Pink.

  Ne-am întors la Chevalley Enterprises, am descărcat maşina mea, apoi ne-am urcat în camioneta lui Pink. Aş fi preferat să mergem cu maşina mea, dar Pink alesese camioneta, întrucât avea frigider în cabină şi mai puteam trage o bere pe drum.

  — Ce căutai? mă întrebă el în timp ce ne îndreptam către „Mesteacănul alb”.

  — Voiam să văd de unde începe zgârietura.

  — Şi?

  — E mai adâncă spre botul maşinii, deci bănuiesc că tipul a început s-o zgârie din faţă, mergând spre spate.

  — Pare logic. Şi ce-i cu asta?

  — Asta mă face să cred că maşina trecea podul, venind dinspre Rezervaţie. Cunoşti vreun indian?

  — Câţiva. Nu sunt întregi la minte. De unde ştii că a fost zgâriată pe pod? I-o putea zgâria oriunde.

  — Aşa-i, dar eu am găsit pe pod bucăţele de vopsea.

  Am ajuns în timpul „Orei fericite”, chiar pe la începutul ei. Pink îşi făcu loc până la tejghea.

  — O bere şi o tărie. Plăteşte tata.

  I-am spus Marelui Greg să ţină socoteala.

  Când pofteşti pe cineva la băutură şi achiţi tu întreaga consumaţie, te aştepţi ca respectivul să se arate dornic de a-şi exprima recunoştinţa. De exemplu, să-ţi răspundă la întrebări şi să profite de orice ocazie pentru a-ţi face pe plac. Nu şi Pink, un Chevalley până în măduva oaselor. Băutura gratuită era o ocazie ce nu putea fi ratată, trebuia dată pe gât cu viteză maximă înainte ca să-şi dea seama fraierul care te-a invitat.

  Pink, un zdrahon mai solid decât Oliver Moody, putea turna în el cantităţi impresionante. După-amiază am scăpat ieftin, dar seara şi, în final, noaptea, amestecul de gin băut de Pink prin toate localurile pe unde trecuserăm – iar barul pentru motociclişti al Marelui Greg era cel mai de soi – costa la un loc o mică avere, în comparaţie cu salariul minim pe economie. Era cunoscut în toate localurile şi întâmpinat de barmani cu resemnarea plină de îngrijorare, cu care fermierii privesc o furtună ce se apropie.

  Când întunericul se aşternu peste pelerinajul nostru – pe care eu încercasem tot timpul să-l dirijez spre nord, către pădurea lui Jervis şi către Rezervaţie – Pink începu să întâlnească alţi zdrahoni, taciturni şi solitari. Niciuna dintre părţi nu părea prea încântată de propria-i imagine oglindită de cel din faţa sa. De câteva ori, aflat în starea mizerabilă datorată bătăii proaspăt încasate, încercai un cumplit sentiment de nesiguranţă.

  La început, Pink ignoră orice încercare de conversaţie, nerăspunzându-mi nici măcar la întrebări. Pe măsură însă ce alcoolul ingurgitat îl mai înmuie, începu să-mi povestească de atmosfera stresantă de la Chevalley Enterprises. Nici nu era de mirare. Munca grea şi obligaţia de a lua decizii nu reprezentau trăsături definitorii pentru bărbaţii Chevalley, care, în general, lăsau gânditul pe seama femeilor şi acţionau din impuls.

  O dată mă luă prin surprindere, revenind la o conversaţie anterioară.

  — Ăla n-a fost indian.

  Urmă o tăcere lungă. Până la urmă întrebai:

  — Care n-a fost indian?

  — Care a zgâriat maşina lui Reg.

  — Cum ţi-ai dat seama, Pink?

  — Vandalul ăla nenorocit părăsea Rezervaţia…

  — Şi ce-i cu asta, Pink?

  — Cam târziu pentru un indian să iasă din Rezervaţie… Dă-l peste cap, Ben. Hai să golim localul ăsta.

  Apa minerală, îmi spunea Pink de câte ori mai luam câte un pahar, e un „leac muieresc”. El îmi recomanda să încerc cu tequila. Într-un târziu, am ieşit pe strada Şapte şi am intrat pe drumul desfundat ce ducea la Barul de la capătul râului.

  Localul îi aparţinea lui Matthew Jervis, singurul adult fără cazier din familia Jervis, omul pe care clanul îl împingea în faţă, în cazul afacerilor legale. Specialitatea casei era un rom din Newfoundland, căruia-i spuneau „Urletul lugubru”, învechit natural. Îl aduceau cu camionul care transporta fără taxe plătite ţigări canadiene. Vărul meu mă asigură că Urletul vindecă orice rană.

  Matthew îi dădu dreptate afirmând că pescarii canadieni trăiesc zile în şir numai cu Urlet.

  — Şi nu le trebuie nici o hrană solidă, adăugă un gigant bărbos aflat lângă bar.

  Pink Chevalley, cu ochii roşii, se uita cam urât.

  Restul clienţilor – o bunicuţă cu un copil şi nişte hoţi de maşini care discutau în contradictoriu, unul încercând să-i demonstreze celuilalt avantajele forţării broaştei în comparaţie cu spargerea geamului – priviră scena cu interes, în speranţa că cei doi uriaşi vor face puţină atmosferă, încercând să-şi smulgă tatuajele, unul altuia. Chiar atunci parcară câteva camionete, aducând nişte clienţi pe care n-aş fi vrut să-i văd plecând, speriaţi de o bătaie ca în filme.

  — Ce-ar fi să dai un rând de „Urlete” pentru toată lumea? am întrebat.

  Matthew Jervis se grăbi să umple toate paharele de pe tejghea. Gustul băuturii justifica numele – distrugea vopseaua acolo unde Matthew scăpa, din grabă, câte o picătură, dar reuşi să calmeze spiritele. Localul începea să se umple şi, pe la zece jumătate, atmosfera se încinsese; oamenii îndopau tonomatul cu fise şi ţopăiau în neştire.

  Uriaşul cu barbă se dovedi a fi şoferul canadian de pe camionul lui Jervis. În acelaşi timp era şi alergător de dirt-track, la fel ca Pink. Curând, cei doi se adânciră într-o conversaţie monosilabică, întreruptă de reprize spontane de skanderbeg, din care Pink ieşea mereu învingător, în timp ce striga, peste umăr, că i s-a golit paharul.

  Hoţii de maşini mă rugară să arbitrez o ceartă legată de un furt prin tăierea antifurtului din oţel care fixează volanul, în timp ce bunicuţa-îngrijitoare de copii îmi împărtăşea nemulţumirile ei referitoare la o fiică „cam prea petrecăreaţă”. Cum niciunul nu părea să ştie ceva nou despre Blazer-ul de pe podul acoperit, am găsit un pretext pentru a-mi croi drum către tonomat prin mulţimea care umplea ringul de dans, spre o roşcată, într-o bluză mulată şi jeanşi şi mai mulaţi, nehotărâtă ce melodie să aleagă.

  — Ce-ar fi să pui „Am un prieten mai jos”?

  Gwen Jervis îndepărtă sticla de bere de la gură.

  — Uite-l pe Benjamin Abbott al III-lea. Ce faci aici? Şi ce naiba ai păţit la ureche?

  Îmi înecă răspunsul într-un sărut prelung şi umed. I-l returnai, în timp ce, cu un ochi, priveam la un tip bronzat şi lat în umeri, care se apropia. Purta o brăţară groasă de aur.

  — S-a întors Buddy îmi susură în ureche Gwen.

  Soţul ei de drept comun şi tatăl celor doi copii măricei, lucra pe o cisternă de petrol. Dispoziţiile lui îndelungate îi acordau lui Gwen o anume libertate, de care puţine din femeile Jervis se puteau bucura. Faptul că bătrânul Herman era liderul glorios al clanului, iar fraţii ei capii afacerilor criminale, îi consolida poziţia lui Gwen.

  Buddy se cam îngrăşase şi îşi pierduse o bună parte din podoaba capilară.

  — Salut, Buddy. Cum te mai descurci prin Golful Persic?

  — Data viitoare când îmi mai saluţi nevasta, un „Bună” e suficient, zise el, ignorându-mi mâna întinsă.

  — Ce naiba, Buddy, suntem veri… Mă rog, aproape. El e văr cu Pink – nu-i aşa, Ben? iar Pink e văr cu mine.

  Gwen îmi aruncă un zâmbet sexy, care îmi aduse în minte o noapte, petrecută cu mulţi, mulţi ani în urmă, când Pink îmi cumpărase câteva beri şi mă dăduse pe mâna ei, pentru a fi iniţiat în tainele amorului. Experienţa aceea îmi impusese un standard la care mă raportam mereu.

  — Ăsta nu ţi-e văr, aşa cum nu îţi sunt nici eu, izbucni Buddy.

  — Tu îmi eşti văr, îi reaminti Gwen. Şi eşti beat, mai adăugă ea, cu blândeţe.

  Buddy îşi trecu mâna noduroasă peste gură.

  — Mă rog, puţin îmi pasă, dar mi se pare, Ben, că nu aşa trebuie s-o pupi pe nevasta altuia. Aşa că, bagă de seamă, mai zise el, strângând-o zdravăn.

  Ea îi întoarse o privire la fel de dulce, ca cea a unui uliu care scrutează pădurea. Lui Gwen îi lipsea un dinte din faţă, pe care i-l scosese Buddy cu mulţi ani în urmă. Atunci Buddy îşi petrecuse restul nopţii în grija unei echipe de chirurgi, specializaţi în plăgi înţepate. În final, cei doi ajunseseră la pace, renunţând de comun acord la vătămări corporale grave.

  — Deci, ce-ai păţit la ureche?

  Clanul locuia într-o tabără de rulote, aşezată adânc în pădure, şi nu avea abonamente la ziare gen Danbury Republican.

  — Doi tipi au dat buzna peste mine în casă.

  — De asta te afli aici?

  — Ce vrei să spui?

  — Îi cauţi?

  — Nu, erau din Waterbury.

  — De ce nu eşti în Waterbury atunci?

  — Mai întâi trebuie să reintru în formă.

  Gwen mai luă o gură de bere, şi linse gâtul sticlei; reacţia mea îi făcu plăcere.

  — Deci, ce cauţi aici?

  — Mă întrebam cine ar putea merge-n vizită la indieni, sâmbătă seara târziu.

  — Cum ar fi, de exemplu, sâmbătă în care a murit prietenul tău, Reg, de o supradoză?

  — Îhî!

  — Habar n-am… Hei, Buddy! Hai să dansăm, zise Gwen.

  Privi peste umăr să se asigure că îi admiram pantalonii, ceea ce şi făceam, apoi dispăru pe ringul de dans.

  M-am întors dezamăgit la bar, deşi mă aşteptasem la asta. Gwen nu prea îmi datora mare lucru, şi oricum nu dădea informaţii despre vecinii ei, cu atât mai puţin despre propria familie.

  În realitate, după opt baruri, o grămadă de timp petrecută în maşină şi o consumaţie de alcool şi apă minerală care se ridica la vreo sută de dolari, nu făcusem mare scofală. Începuse promiţător – reuşisem fără probleme să arunc o privire la Blazer-ul din parcarea poliţiei -, dar se sfârşise cu o durere de cap, într-un local gălăgios, plin de fum, în mijlocul unor oameni care se distrau mult mai bine decât mine. Nu-mi mai doream decât să mă târăsc în pat. Mai întâi însă trebuia să-l dezlipesc pe vărul meu de pe scaunul pe care părea că se sudase.

  — Matt vrea bani, mă întâmpină Pink când revenii la bar. Am mai luat un rând – la naiba. Matt, dacă tot pune el banii la bătaie, ai putea să mai torni câte unul. Matthew! Mai adu un „Urlet”, altfel vin eu şi cu Zeke şi ne servim singuri. Ai văzut, ştiam eu!

  Izbucnii în râs, acompaniat de canadianul bărbos. Râsetele fură acoperite de uralele puternice, ce proveneau de la intrare. Strigăte şi fluierături îl acompaniară pe noul venit, în timp ce traversa încăperea. Pink se ridică şi aruncă o privire peste mulţime.

  — Măi să fie, a venit bătrânul Smokey.

  — Cine?

  — Tipul din Norfolk care a tăiat tejgheaua la barul Hitching Post cu ferăstrăul.

  Trecusem şi noi pe la Hitching Post, mai devreme.

  — Hei, Smokey! Mişcă-ţi fundul încoace, să-ţi dau ceva de băut. Ia-i ceva de băut. Ben.

  — Ăla de lângă el nu-i Freddy Butler?

  — Aha, nevăstuica aia pitică… Toarnă repede, Matthew, dacă nu vrei să ai două ieşiri la bar. Ăla care se apropie e Smokey… Salut, Smoke.

  Două mâini uriaşe se uniră cu zgomot; Smokey, încântat de noua-i faimă, îl salută pe Pink ca pe un vechi prieten. Nu erau prieteni vechi: semăna mai mult cu o scenă în care monstrul din Alien îşi manifestă o amabilitate formală faţă de Godzilla.

  Freddy Butler, ţinându-se după Smokey ca un căţel în urma stăpânului, mă salută politicos dând din cap. Fusesem colegi de şcoală. Freddy, care intra mereu în buclucuri, căuta tot timpul prietenia bătăuşilor. Acum se agăţase de clanul Jervis, şi nu părea să aibă o slujbă anume, deşi conducea un camion nou. Se împrietenise şi cu celebrul dur din nord. Pink zise:

  — Ăsta-i vărul meu, Ben.

  Smokey întinse către mine o palmă lată:

  — Încântat de cunoştinţă. Am lucrat pentru tatăl tău; mă chema să defrişez parcele. Mi-a părut rău când s-a dus.

  Smokey era un tip la vreo patruzeci de ani, bătut de vânturi, deşirat, cu braţele ca nişte odgoane. Ochii căprui păreau opaci şi ascundeau schimbările bruşte de atitudine.

  — Mulţumesc. Pink s-a gândit că poate-ţi face plăcere să bei cu noi.

  — Cum să nu. Nu-i o idee rea. Salut, Matthew! A mai rămas ceva „Urlet”?

  L-am întrebat pe Freddy ce-ar dori să bea şi el voia tot „Urlet”.

  — Lasă-l pe ticălosul ăsta mic să-şi plătească singur băutura îmi urlă Pink în ureche, în timp ce eu mă gândeam că Hitching Post nu se afla prea departe de podul acoperit, şi că pe Smokey îl apucaseră pandaliile după ora închiderii, în noaptea morţii lui Reg.

  Au dat cu toţii paharele pe gât şi nimeni nu a protestat când am propus încă un rând.

  — Ei bine, am auzit şaptesprezece versiuni ale poveştii. Acum aş vrea s-o aud direct de la sursă.

  — Păcat că n-ai asistat, strecură Freddy Butler. A fost ceva de pomină.

  — Dacă aş fi fost atunci, nu mai întrebam acum, tună Pink. Deci, Smoke, cum s-a întâmplat? Ticăloşii n-au vrut să te servească? Erai prea beat?

  — Nu eram chiar atât de beat, dar barmanul a zis că e unu şi cinci.

  — La unu se închide, preciză Freddy.

  — I-am spus că, probabil, mi-a stat ceasul.

  Smokey îşi arătă ambele încheieturi, pe care nu purta nimic, şi asistenţa izbucni în râs.

  — Mai dă-mi unul repede”, am spus eu.

  — S-a-nchis”, a zis barmanul. Freddy făcea precizările de rigoare

  — Eu i-am spus: „Bine, ştiu că ai închis. Nu mai vreau decât un pahar”.

  — Barmanul: „Am făcut monetarul”, punctă iar Freddy.

  — Aşa că i-am zis: „Pune banii într-o cutie de cafea până mâine dimineaţă, şi toarnă-ne mie şi prietenului meu câte un pahar”. Ce fiu de târfă enervant era.

  Privirea lui Smokey căzu pe bătrânica cu copilul.

  — Îmi cer scuze, doamnă, zise el atingându-şi şapca cu degetele.

  — Barmanul…

  — Ţine-ţi fleanca, Freddy, îi tăie Smokey elanul. Barmanul ne-a spus că ar trebui să plecăm. Eu i-am răspuns că o să plec imediat ce primesc încă un pahar.

  — Trebuie să fii de neclintit cu ăştia, aprobă Pink.

  — Ieşiţi dracului afară”, a strigat barmanul şi a pus mâna pe o amărâtă de bâtă de baseball. Eu i-am spus: „Ascultă, ceilalţi care se află în jegul tău de crâşmă încă nu şi-au terminat ultima înghiţitură. N-o să păţeşti nimic dacă ne mai dai şi nouă câte un pahar”. Tipul îmi flutură bâta în faţa ochilor. Nu mi-a făcut plăcere, dar mi-am zis că amărâtul o fi avut o zi proastă. Aşa că i-am spus: „Uite ce-i. Oricum, mergem într-o vizită – am o prietenă indiancă -, aşa că vinde-mi o duzină de beri, să nu ne ducem acolo cu mâna goală”. Tipul dădu cu bâta în tejghea şi mă ameninţă că a doua oară se va opri pe căpăţâna mea.

  Smokey scurse paharul, apoi se uită în jur, cu subînţeles. I-am făcut semn lui Matthew să-i toarne.

  — Mulţumesc, Ben… Ar trebui să mai menţionez că totul se petrecea în faţa unor oameni; pe unii dintre ei îi cunoşteam. Erau câţiva dintre verii micului Freddy, cu prietenul lor Pete Stock. Deci, nu numai că mă ameninţa, dar mă şi făcea de râs. Ei bine, mi-am ieşit din sărite.

  — Eu n-aş fi rezistat nici atât, zise Pink.

  — Ştiu, îl aprobă Smokey. I-am spus apoi lui Freddy să stea la uşă, în cazul în care puiul de târfă – scuzaţi expresia, doamnă – ar încerca să mă încuie afară şi m-am dus la maşină, să-mi iau ferăstrăul.

  — Pe care? întrebă Pink.

  — Aş fi vrut să iau Stiel-ul, dar avea lamă nouă şi mi-era să nu o ştirbesc în cuie. Aşa că am luat vechiul Husqvarna.

  — Sculă bună, zise Pink.

  — Husky e silenţios, ce-i drept, dar tot Stiel-ul e cel mai bun. Deşi am observat că, în ultima vreme, mulţi se dau în vânt după Jonsered.

  — N-aş cumpăra o sculă străină.

  — Da’ Husky-ul, unde crezi că-i făcut?

  — În Alaska.

  — Eh, mă rog, când am ajuns, bietul Freddy mă aştepta afară şi uşa era încuiată.

  — M-a lovit cu bâta, se scuză Freddy; toate privirile se întoarseră spre el: nimeni nu-l credea.

  — Nu numai că o încuiaseră, dar era şi din fier, dintr-alea făcute de Stanley. Aşa că, primul lucru pe care trebuia să-l fac era să decupez o nouă uşă. Străpungerea peretelui n-a durat prea mult; barmanul vorbea cu Poliţia la telefon, aşa că am tăiat cu ferăstrăul şi telefonul din perete, după care m-am ocupat de bar. Tii, ce sunet scotea! Tare de tot.

  — Parcă ziceai că Husky-ul e silenţios.

  — Mi-am uitat căştile.

  — L-a tăiat în două, zbieră Freddy. Chiar pe mijloc.

  — Am făcut două tăieturi, la o distanţă de nouăzeci de centimetri între ele, ca să aibă Freddy pe unde trece. I-am spus apoi să ia o duzină de beri şi să lase banii pe tejghea. Să nu creadă nimeni că am vrut să fur ceva.

  — Nici nu putea fi vorba de asta, zise Pink.

  — Să-ţi spun o chestie.

  — Care?

  — De atunci, dau numai peste barmani prietenoşi. Abia de intru pe uşă, că mă şi aşteaptă un pahar plin.

  — Prietena ta s-a bucurat? întrebai eu.

  — Ce zici, Ben? Ah, indianca? A fost încântată. L-am lăsat pe Freddy să doarmă afară, în camion, cu câteva beri care să-i ţină de urât. Restul i le-am lăsat ei, mai puţin una, pe care am luat-o, ca să am pe drum.

  — Astea nu se întâmplau în noaptea în care a murit Reg Hopkins?

  — Ba da, şi ăsta a fost cel mai nostim lucru, râse Smokey privind în jur.

  Din tonomat se auzea Mary-Chapin Carpenter urlând; hoţii de maşini intraseră şi ei pe ringul de dans. Pe Smokey îl ascultau Pink, Matthew, bunicuţa, Zeke canadianul şi cu mine; mă străduiam din răsputeri să nu par prea interesat.

  — Fii atent, e cel mai hazliu lucru pe care l-ai auzit vreodată. Freddy şi cu mine plecaserăm către casă; când am ajuns pe podul acoperit, era blocat de un Blazer. Rămăsese în drum. Ai înţeles? Freddy a scos capul pe geam şi a strigat: „Mută-ţi rabla de aici!” Nici o mişcare. Am văzut că farurile rămăseseră aprinse şi se consumase bateria abia de mai luminau. Freddy a mai strigat o dată: „Ia-ţi rabla sau ţi-o tăiem în două!” I-am spus: „Stai aşa, Freddy. În primul rând, ajunge cu tăiatul pentru astă-seară. În al doilea, cel care a parcat aici, probabil că a avut un motiv. Mai bine-l lăsăm în pace, ocolim podul şi o luăm pe drumul mai lung. „Drumul mai lung”, a urlat Freddy „Adică încă treizeci de kilometri”. Mă rog, nu erau chiar treizeci.

  — Îmi lăsasem maşina la Hitching Post, explică Freddy. Mi-era teamă să nu mi-o ia poliţia.

  — Freddy a început să se certe cu mine. I-am spus: „Băiete, dacă vrei să traversezi podul, fă-o pe două picioare, eu merg pe drumul celălalt”. Dar el începu: „Împinge-o să cadă de pe pod. Dă-o la o parte din drum”.

  — De ce n-ai făcut-o? se interesă Pink.

  — Ştii, Pink, la un moment dat ajungi la un punct când nu mai continui. Nu-mi doream decât o călătorie liniştită, să-mi termin berea şi să mă culc. Pe lângă asta, după cum spuneam, aveam impresia că tipul cu maşina voia să stea acolo.

  — Cam cât era ceasul? întrebai eu.

  — Trei şi jumătate, patru, patru jumate. La naiba, putea fi şi cinci.

  — Dar trecuse de trei.

  — Cum? Of, aşa cred, dacă socotesc cât timp mi-a luat treaba la Hitching Post, plus prietena mea. Aşa-i, Freddy?

  — Pe mine mă luase somnul.

  — Pe mine, nu. În orice caz, Freddy s-a hotărât să meargă pe jos până la Hitching Post. Cred că nimeni nu mai judeca corect la ora aia. I-am spus să facă cum vrea. Am întors maşina şi ultima oară când l-am văzut, Freddy trecea podul. Acum e acum. A doua zi m-am trezit devreme. Nici n-am mai ajuns acasă, am dormit în maşină. M-am întors în Newbury, să iau micul dejun la Mesteacănul Alb. Acolo vine un tip care ne spune că poliţiştii l-au găsit mort pe Reg Hopkins, pe podul acoperit. V-aţi prins? Al lui era Blazer-ul, iar Reg se afla în el. Mort. Îl sun imediat pe Freddy, îi spun maică-şi să-l scoale şi-i zic: „Salut, fraiere. Mai ştii Blazer-ul pe care voiai să-l împingi? Era un cadavru înăuntru”.

  — Credeam că-şi bate joc de mine, zise Freddy.

  — Freddy. Sper că nu ţi-ai lăsat amprentele pe maşină. Dacă ţi le găseşte poliţia, dai de dracu”. Pe Freddy l-a pufnit plânsul: „N-am făcut nimic. N-am făcut nimic”. Pink, dacă l-ai fi auzit! Mă implora: „Să nu le spui că am fost acolo. Să nu le spui”. I-am răspuns: „Nu trebuie să vorbesc eu, dacă tu ţi-ai lăsat amprentele. Or să te caute ei”. „Nici n-am atins-o”, spunea Freddy. „Jur că n-am atins-o”.

  — N-o atinsesem, zise Freddy, dar mă luase frica, până când l-am auzit pe Smokey râzând. M-ai păcălit bine, Smokey.

  În timp ce râdeau cu toţii, l-am întrebat pe Freddy:

  — Cu ce naiba ai zgâriat-o, cu un deschizător de conserve?

  — Cu cheile maşinii… Hei. Ce? Ce?

  — Ce-ai zis, Ben? întrebă Smokey, în timp ce Pink părea încurcat.

  — Ai trecut podul spre Rezervaţie, pe la ora două, şi nu era Blazer-ul. Când te-ai întors, între trei şi cinci, acesta bloca accesul pe pod.

  — Unde naiba vrei să ajungi, băiete?

  — Mă întrebam când a ajuns Reg acolo.

  — Ce zgârietură? întrebă Freddy. Eu n-am zgâriat nimic.

  — Despre ce zgârietură e vorba? întrebă şi Smokey. Pink privea, nesigur, printr-un rest de „Urlet”; într-un târziu spuse: „A, zgârietură aia”, apoi tăcu.

  — Mă faci să-mi sară inima, zise Smokey.

  — Cum aşa?

  — M-ai urmărit sau ceva în genul ăsta?

  — Am văzut o zgârietură lungă pe Blazer-ul lui Reg.

  — Ce căutai tu acolo?

  — Am auzit apelul poliţiei la radio şi m-am dus să arunc o privire. Apoi Pink a transportat maşina cu remorca lui, şi am tot vorbit despre zgârietură. Auzindu-ţi povestea, m-am gândit că poate a zgâriat-o Freddy, furios că a trebuit să meargă pe jos până acasă.

  Smokey îşi lăsă mâna uriaşă pe umărul meu. Matthew Jervis găsi ceva de şters, la capătul îndepărtat al barului, iar bunicuţa îşi feri copilul. Nu mai aveam nevoie de încă o lovitură la cap, aşa că m-am uitat la Pink. Acesta îi zise:

  — Ia mâna de pe el.

  — După ce o să-mi explice ce dracu’…

  Am auzit o explozie, ca un foc de armă tras de lângă mine. Smokey zbură de pe scaun şi ateriză pe spate, fără să mai mişte, cu un semn roşu-aprins pe faţă, acolo unde-l pocnise Pink.

  — Hai să mergem, Ben. Tipul are mulţi prieteni pe aici.

  Am pornit tară să ne grăbim, trecând hotărâţi printre oamenii de pe ring şi ne-am îndreptat către uşă. Unii se uitau urât, dar nimeni nu făcu vreo mişcare, cu excepţia lui Gwen Jervis, care-mi transmise un sărut. O dată ajunşi în parcare, am spus:

  — Mulţumesc pentru ajutor.

  Pink îmi întinse cheile de la maşină, zicând:

  — Aveam nevoie de cineva care să conducă. Acum n-am faţă să fac eu asta.

  L-am trezit când am ajuns la camionul său din Frenchtown. Râgâi, apoi începu să bombăne, cu gândul la mahmureala care-l aştepta.

  — Apropo, ce-i spun mătuşii Connie despre zdrăngănitul de la Lincoln-ul ei?

  — Chiar acum vrei să afli răspunsul?

  — Iau dejunul cu ea, mâine dimineaţă. Vreau să-i dau nişte veşti bune, înainte de a-i cere o favoare.

  Pink se legăna ca un sequoia uriaş în timpul unui cutremur de pământ.

  — Spune-i… Spune-i că o să-i desfac nenorocirea aia, până la ultima bucăţică, dacă trebuie. Spune-i că atunci când o să iasă din mâna mea, rahatul ăla de maşină…

 

  Capitolul 16

  — Chevalley Enterprises îşi respectă garanţia acordată, i-am spus eu, în timp ce atacam a treia porţie de dulceaţă de zmeură făcută de Connie. Pink garantează că o să rezolve problema cu zgomotul ăla.

  — De luni de zile tot garantează şi încă mai ţăcăne. Ia zi, pentru cine voiai să dau petrecerea aia?

  Era şapte şi jumătate şi mă aflam în camera de mic dejun a lui Connie. Prin uşile stil franţuzesc se strecura un aer cald de vară. Soarele scălda pereţii gălbui, strecurându-şi razele printre frunzele unui ulm. Păsărelele ciripeau şi îşi căutau hrana.

  Connie trecuse deja pe la magazinul general ca să-şi cumpere Wall Street Journal, pe care îl citea, în clipa când intrasem. Cafeaua, ceaiul şi pâinea prăjită se aflau pe bufet, începusem să cred că Pink avusese dreptate în privinţa calităţilor curative ale „Urletului”: durerea de cap îmi scăzuse până la nişte limite mai mult decât suportabile.

  — Ţi-am spus. Pentru familiile Fisk, Carter, Bowland şi Barrett.

  — Dar eu nu-i cunosc.

  — Sigur că-i cunoşti. Duane şi Michelle Fisk au fabrica de ciment din Newbury. Bill Carter e cu antrepriza de construcţii. Ted Barrett e profesorul de practică – îl ştii, constructorul care a dat faliment. Familia Bowland e mai nouă; Rick lucrează la IBM. Stătea lângă mine la petrecere. Mai ţii minte? Ziceai că îţi aminteşti de Bărbatul cu costum de flanel gri.

  — Nu-i cunosc.

  — Pe Duane, Bill şi Ted îi ştii de când erau copii.

  Băieţii din Newbury se obişnuiau cu munca, greblând pajiştea lui Connie Abbott.

  — Ştii ce vreau să spun, Benjamin.

  Ştiam, evident, ce voia să spună. Deşi democrată ca orientare politică – dedicată cauzei din toată inima -, însăşi Ludovic al XIV-lea s-ar fi simţit în largul său la o petrecere, căci musafirii ei trebuiau cunoscuţi după renumele familiilor, după tradiţie şi reuşite demne de luat în seamă. Bogăţia nu era privită ca o realizare demnă de laudă. Îmbogăţiţii de după Războiul Civil erau priviţi cu suspiciune.

  — Chiar am nevoie să-mi faci serviciul ăsta, mătuşă Connie. Pariez că opt oameni nu pot susţine aceeaşi minciună. La o astfel de petrecere, aş putea să-i adun pe toţi opt. Dacă voi fi suficient de convingător ca şi cum aş şti mai mult decât în realitate, s-ar putea să aflu de la ei lucruri pe care nu le cunosc.

  Îmi respectasem cuvântul dat lui Vicky. Nici măcar mătuşii nu-i spusesem că ea fusese musafirul misterios, cu toate că îi povestisem tot ce aflasem de la ultima noastră întâlnire, când îmi venise ideea să o iau la întrebări pe regina bârfelor, Marie Butler. Connie îmi aruncă o privire vicleană

  — Ieri am căutat cuvântul nepotism în dicţionar. Ştiai că înseamnă să-ţi favorizezi nepoţii?

  — Ce cuvânt minunat, Connie. Chiar intenţionez să mă folosesc de calitatea mea de nepot, ca să mă răfuiesc cu cel care l-a cărat pe Reg pe pod.

  — Poate îmi explici, totuşi, de ce nu poţi organiza petrecerea la tine acasă.

  — În primul rând, e cam greu pentru un tip singur să servească opt persoane. Cu bere şi pizza nu o să reuşesc să-i ţin prea mult timp pe loc, spre deosebire de o masă la tine acasă.

  — Victoria McLachlan ar fi încântată să pozeze drept gazdă, alături de tine.

  Connie avea o părere deosebit de bună despre Vicky şi îi urmărea plină de interes cariera. O considera candidata ideală, capabilă să mă adune de pe drumuri.

  — Nu vor veni la mine acasă. O să-şi dea seama că sunt încă pe urmele lui Reg.

  — Nu pot să-i invit la mine şi tu să ţâşneşti de sub masă, la momentul oportun.

  — Le spui că vin şi eu. N-o să-ţi poată refuza invitaţia.

  — Oh, Ben, nimeni nu mai dă doi bani pe regulile astea vechi. Mai ales oamenii ăştia. Deşi Ted Barrett era un tânăr foarte bine crescut – şi arătos – … Nu, dacă vrei ca ei să-mi accepte invitaţia, ştiind că vii şi tu, ai nevoie de o altă momeală ceva mai bună decât o cină la ceea ce se numeşte, prin partea locului, Domul marii doamne.

  — Care ar putea fi momeala?

  — Ce urmăreşti, de fapt, să obţii de la o astfel de petrecere?

  I-am spus.

  — Foarte bine. Oricum ar ieşi, dreptatea va triumfa. Uite ce-ţi sugerez. Eu o să-i invit…

  — Mulţumesc. Mulţumesc. Mulţumesc.

  — Iar tu vei lansa o minciunică nevinovată. Nu prea departe de adevăr, chestie care să-i facă să nu mă poată refuza.

  — Îmi citeşti gândurile.

  — Bineînţeles.

  Connie mă fixă cu ochii ei albaştri; mă simţeam ca un cerb surprins în lumina farurilor.

  — Ce-şi doreşte toată adunătura asta, mai mult decât orice altceva pe lume?

  — Terenuri.

  — De aceea doreşti tu să fiu eu gazda petrecerii, zâmbi drăgăstos Connie… Eşti destul de inteligent, atunci când vrei să gândeşti.

  — Nu cumva mă iei peste picior?

  — Crezi că vor aduce cocaină cu ei?

  — Cum?

  — Glumeam, nepoate. Am auzit că gaşca lor nu e străină de asemenea apucături.

  — Parcă nu pleci urechea la bârfe.

  — Dar nici n-am zis că sunt surdă.

  A doua zi, în timp ce beam o cafea târzie în faţa magazinului general, Michelle Fisk apăru în Audi-ul cel roşu; fustiţa de tenis lăsa să se vadă nişte coapse bronzate, mai armonios conturate decât bănuisem. Îmi azvârli pe masă o foaie verde-pal provenită din agenda lui Connie şi mă întrebă:

  — Ce dracu’-i asta?

  — O invitaţie la cină. Am primit şi eu una asemănătoare.

  Connie aranjase ca invitaţiile să fie înmânate personal, prin bunăvoinţa prietenelor lui Alison Mealy – singura trupă de biciclişti de pe Strada Principală.

  — Şi ce ar trebui să însemne?

  — Cină sâmbătă seara. Cocteiluri la ora şapte.

  — De ce ne-ar invita „Doamna Constance Abbott” pe noi? Nu ne învârtim în cercurile ei, asta dacă n-ai observat. Ce pui la cale, Ben?

  — M-a invitat pe mine, pe tine cu Duane, Ted şi cu Susan, Bill cu Sherry, Rick cu Georgia. Formaţia îmi dă de gândit. Mă mir că ţie nu… şi nu mă refer la petrecerea voastră din jacuzzi.

  — Atunci?

  — Pentru că e mai în vârstă, nu înseamnă că nu e la curent. Ştie cine se ocupă cu cumpărările prin Newbury.

  — Iisuse, are mai mult pământ decât Bunul Dumnezeu, zise Michelle, adâncindu-se în scaunul curbat de lângă mine.

  — Dumnezeu s-a cam speriat când s-a prăbuşit piaţa, dar Connie a cumpărat.

  — Dar, acum câţiva ani, când am încercat să achiziţionăm câte ceva, avocatul ei, judecătorul ăla ieşit la pensie, ne-a dat pe uşă afară, fără menajamente.

  — Nu ştiu ce să spun. Ea nu întinereşte. Mă uit la ce face. Susţine o grămadă de acţiuni caritabile; poate că ea şi cu judecătorul ăla au ajuns la concluzia că vânzând, e mai simplu să facă rost de bani pentru donaţii.

  — Şi rolul tău care e?

  — Îi sunt nepot bun, şi pe deasupra agent imobiliar.

  — Te aştepţi la un comision de zile mari.

  — Din câte o cunosc, nu cred. O să zic mersi dacă mă aleg cu trei la sută.

  Michelle izbucni în râs:

  — Uau! Sper să nu te înşeli.

  — Ei, e doar o presupunere. Când mi-a comunicat lista de invitaţi, la asta m-a dus mintea.

  — Doamne-Dumnezeule, oftă ea, Cerule, cu ce o să mă îmbrac? Ben, cum trebuie să te îmbraci când eşti invitat la ea?

  — O întrebare bună. Sâmbătă seara… Invitaţie scrisă… Sală de mese… Patru sau cinci feluri de mâncare. Vreau să spun, poţi să te îmbraci cu orice vrei, curat şi călcat să fie, dacă doreşti să-i fii pe plac…

  — Neapărat.

  — În regulă. Ei bine, eu, de exemplu, am să port probabil un sacou sport de culoare deschisă, pantofi, ciorapi, cămaşă cu mânecă lungă – detestă să nu porţi butoni – şi o cravată frumoasă.

  — Nu pot să-l conving pe Duane să-şi pună cravată.

  Am fornăit.

  — A dat o petrecere asemănătoare anul trecut – sâmbătă, invitaţii scrise – şi a apărut un artist care voia să strângă fonduri, îmbrăcat ca un portar.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Connie a fost cât se poate de politicoasă. Dar nu l-a mai invitat a doua oară. Fundaţia pe care acesta o reprezenta a fost sfătuită să-şi revizuiască politica de angajări. Ultima oară când am auzit ceva despre el, tocmai fusese transferat în Minneapolis.

  — Îţi baţi joc de mine?

  — Puţin… Ascultă, poate că-i vorba doar despre o petrecere obişnuită. Ei îi place tineretul, vrea să ţină pasul. S-ar putea să nu existe nici o legătură cu miile ei de acri. Însă, orice ar fi la mijloc, dă-mi voie să îţi spun ceva: va fi foarte interesant. A trecut prin multe şi cunoaşte pe toată lumea. Dar să nu te grăbeşti şi să forţezi chestia cu terenurile. Las-o pe ea să vorbească, când crede de cuviinţă.

  Apoi am mai spus ceva care, în alte împrejurări, ar fi fost o pură răutate:

  — Ei i-au plăcut întotdeauna femeile stilate.

  Michelle plecă, puţin cam palidă, iar eu m-am aşezat mai comod, convins că musafirii vor sosi într-o stare de tensiune.

  — Ah, exclamă Connie, ce pereche încântătoare!

  Stăteam împreună în salon bând sherry şi întrebându-ne care vor apărea primii, când Ted şi Susan Barrett îşi făcură apariţia. Erau întruchiparea unei Americi dispărute: Ted, frumos şi cu părul negru, Susan, blondă şi absolut superbă, înalţi şi zvelţi, îmbrăcaţi în hainele de duminică cu grija unor enoriaşi.

  Aproape de intrare, Susan rămase nemişcată, aruncându-i lui Ted obişnuita-i privire întrebătoare: cum-îmi-stă? Ted se dădu înapoi ca să o studieze. Ceea ce-i spuse îi făcu plăcere. El îi prinse mâna, i-o sărută şi o conduse, mândru, către uşă.

  — Vă doresc numai baftă; o să aveţi nevoie, în seara asta, rosti Connie încetişor.

  Eram două vulpi bătrâne în privinţa unor astfel de petreceri. Precum negroizii Masai la vânătoare de lei, noi ne înţelegeam prin semne ori din priviri. Ea îşi ocupă locul, ţeapănă, exact pe mijlocul unui recamier îmbrăcat în mătase verzuie. Eu m-am dus în hol.

  Prin gemuleţul lateral îi văzui pe cei doi Barrett schimbând priviri preocupate, dar imediat ce deschisei uşa, expresiile lor deveniră formale, tip petrecere.

  — Intraţi. Arăţi adorabil, Susan… salutare, Ted.

  Noi, bărbaţii, ne-am strâns mâinile, fiindu-ne încă proaspătă în minte scena în care eram gata să ne ucidem unul pe celălalt, la ferma lui Gill. Apoi am luat-o pe Susan de mână.

  Obişnuiam să le sărut pe obraz pe majoritatea prietenelor mele, dar frumuseţea Susanei Barrett mă făcea să mă abţin. N-aş putea s-o sărut, fără o încurajare indubitabilă din partea ei, la fel cum n-aş arăta un tablou de Botticelli cu degetul, la muzeul de artă Metropolitan. În seara aceea am văzut o schimbare în ochii ei adânci şi calzi, un fel de zid de protecţie ridicat de cealaltă Susan, asistenta medicală, pregătită să-şi păstreze calmul în mijlocul unui bombardament cumplit.

  I-am condus la Connie, care îi antrenă fără efort, în ceea ce avea să reprezinte pentru ei cea mai interesantă conversaţie despre vremea neobişnuit de secetoasă. Susan îi adusese un bucheţel de rozmarin. Connie o provocă pe Susan să-i povestească despre grădina ei; familia Barrett se lansă într-o istorie a modului în care a ajuns să locuiască în casa de pe West Street şi, tocmai când Ted ajunsese la capitolul al XI-lea, se auzi soneria de la intrare.

  Am deschis uşa pentru Rick şi Georgia Bowland – Rick, nervos, pompos îmbrăcat într-un costum de afaceri, închis la culoare, Georgia, cam fragilă, într-o bluză de mătase, cu o floare în părul ei de culoarea mierii, emanând un damf uşor de gin bun.

  — Ce casă superbă, Ben. Ce drăguţ că ne-aţi invitat.

  Îmi întinse o sticlă de parfum, umplută cu flori de levănţică.

  — Doica noastră s-a dovedit a fi şi grădinăreasă.

  Coafura ei se potrivea perfect cu seara plăcută de vară. Când Rick încercă să-şi netezească minuscula-i mustaţă, ea îl opri, punându-i o mână pe cot. Întrebă apoi, cu o voce gravă, dar şi plăcută:

  — Cui trebuie să-i fac curte, ca să primesc ceva de băut?

  Am bănuit că şi Georgia era neliniştită. Nu chiar ca Rick, dar în orice caz părea înspăimântată. Nu reuşeam să-mi dau seama dacă nervozitatea lor se datora apropiatei întâlniri cu Connie, încheierii unei afaceri cu terenuri, sau faptului că aveau ceva de ascuns.

  — Haideţi s-o cunoaşteţi pe Connie.

  Georgia mă prinse de braţ şi-mi şopti teatral:

  — Avem subiecte verboten?

  — Poftim?

  — Am şi eu o mătuşă mai în vârstă. La ea nu se discută despre democraţi şi despre magazinele universale.

  — Eu aş evita subiectul cu campania „Cred în Steve”, doar dacă nu vrei să-ţi împuie urechile cu cei din familia La France. Are o părere foarte bună despre Vicky.

  — Am priceput, mulţumesc.

  Connie le ură bun-venit în salon, se entuziasmă de frumosul bucheţel şi îl asigură pe panicosul de Rick că preferă să i se spună „Connie” în loc de „doamna Abbott”. Georgia se documentase temeinic şi Connie se înroşi de plăcere când ea îi pomeni de una din vechile ei prietene din Greenwich.

  Am turnat vin alb pentru Ted şi Susan, gin cu apă tonică pentru familia Bowland şi m-am grăbit să ajung în foaier când Bill şi Sherry Carter, împreună cu Duane şi Michelle Fisk se dădeau jos din maşina lui Michelle. Păşiră, doi câte doi, pe aleea lată a lui Connie.

  Privind prin gemuleţ, aveam impresia că atât Duane, cât şi Bill, fuseseră duşi cu forţa de către neveste la tuns şi bărbierit şi obligaţi să-şi pună cravate. Chiar înainte să ajungă la trepte, Michelle îl întoarse brusc pe Duane cu faţa către vest, îi îndreptă cravata la lumina soarelui care se pregătea să apună, şi îl bătu, sănătos, pe umăr.

  Sherry făcu cam acelaşi lucru cu soţul ei, terminându-şi inspecţia cu un pupic aplicat pe nasul lui Bill. Acesta o răsplăti cu o palmă peste posteriorul care părea şi mai apetisant într-o pereche de pantaloni albi. Le-am deschis uşa.

  — Bună seara la toată lumea!

  Michelle intră prima. Părea în gardă, deşi nu arăta atât de speriată ca familiile Bowland şi Barrett.

  — Suntem primii?

  — Nu, ultimii. Intraţi, am zis, sărutând-o pe obraz. Drăguţă rochie!

  — Găseşti?

  — E perfectă.

  Începusem să cam am bătaie de cap cu rotunjimile ei plăcute şi ochii negri pătrunzători. Ea părea încrezătoare că o rochie de sâmbătă seara la club, închisă la culoare, face furori pe Strada Principală.

  — Duane, ce mai faci?

  Ochiul lui vânăt părea să se vindece, mult mai repede decât rănile mele, în schimb eu nu le datoram unora care se considerau prieteni cu mine. Ochiul nu părea să-l deranjeze mai mult decât faptul că trebuise să se îmbraci în haine de gală.

  — Bine mersi, numai că porcăria asta de cravată mă strânge, de parcă aş avea un şarpe boa la gât.

  Un cerc de grăsime revărsată de jur-împrejur peste gulerul prea strâmt dădea de bănuit că îşi cumpărase cămaşa înainte de a se îngraşă.

  — Fără suferinţă nu există frumuseţe, Duane. Ce mai faci, Bill?

  — Nemaipomenit! Uite, din partea noastră, zise Bill, înmânându-mi o sticlă uriaşă de Moet. Ce frumos din partea mătuşii tale, să ne invite la ea.

  — Hai înăuntru şi spune-i personal. Va fi încântată de şampania voastră… „De fapt, ea nu era de acord cu asemenea cadouri extravagante”. Bună, Sherry.

  Sherry ţopăia pe scări, mândră ca o felină. Se pare că îmi inspira de fiecare dată un animal – în seara asta era o pisică; mai fusese o egretă, la o licitaţie, sau gazelă, în Gara Centrală. Imaginile astea nu se datorau sensibilităţii mele, ci, mai degrabă, părerii bune a lui Sherry despre ea însăşi. Probabil că ea flirta din cochetărie, crezând că le face un serviciu bărbaţilor. Poate că din cauza asta Bill nu era gelos.

  — Ben, spuse ea, aruncându-mi zâmbetul ei de picnic.

  I-am sărutat frumosul obraz, am luat-o de mână şi i-am zis:

  — Arăţi minunat.

  — M-am tuns.

  — Foarte şic.

  Eu eram adeptul părului lung, dar ea avea un cap minunat.

  — Bill spune că arăt cam băieţoasă.

  — N-am văzut nici un băiat care să-ţi semene.

  — Ai auzit, Bill? Ben zice că nu arăt ca un băiat.

  — Nu mă gândeam în ansamblu. Doar capul.

  — Haideţi înăuntru, vă aşteaptă mătuşa Connie.

  Bill ne urma vesel; când văzu salonul, scoase un fluierat încetişor. Tehnica decorativă a lui Connie consta, simplist vorbind, în a aranja cu artă prada adusă de generaţiile de căpitani de nave.

  Connie sta în picioare, în mijlocul familiilor Bowland şi Barrett. Mă învăţase, încă de când aveam treisprezece ani, că singurele motive pentru care poţi sta jos la un cocteil, sunt fie insistenţa gazdei, fie ceva grav, care necesită îngrijire medicală. Am făcut prezentările, apoi am preparat băuturile: vin alb pentru doamne, rachiu de secară cu ghimber pentru Duane şi o bere pentru Bill; pentru noi, am umplut paharele cu sherry.

  Eu lansam subiecte de conversaţie, umpleam pahare, aprindeam lumânările la lăsarea serii şi serveam invitaţii cu minuscule aperitive. Connie nu agrea gustările consistente. Măsline verzi umplute cu ardei, alune şi uşoare urme de pastă de anşoa cu castraveţi, erau suficiente chiar dacă l-ar fi avut ca invitat pe preşedintele Coolidge.

  Se părea că avusese dreptate. Conversaţii vesele şi râsete însufleţeau salonul. Musafirii deveniră volubili, eliberaţi de tensiunea unei săptămâni de trudă care devenise ceva foarte îndepărtat. Connie era strălucitoare; obrajii i se coloraseră, iar părul alb scânteia ca un nor purtat de alizeu.

  Phyllis – care servea la petrecerile lui Connie încă înainte ca eu să mă fi născut – îmi aruncă o privire cu tâlc, din uşa salonului. I-am făcut un semn din cap lui Connie. Ea încheie istorioara începută despre un bătrân fermier irascibil care-i vânduse nişte păşuni, apoi îl rugă pe Ted s-o conducă în salon.

  Plecară, braţ la braţ, urmaţi de ceilalţi, încolonaţi doi câte doi. Sherry Carter zise:

  — Ce petrecere minunată, Ben. Iar ea e nemaipomenită.

  — Se simte excelent.

  — Chiar a împlinit nouăzeci de ani?

  — Nu ţinem o socoteală exactă, dar tata mi-a povestit că în timpul primului război mondial fugise de la internat ca să îngrijească soldaţii.

  — Aoleu, exclamă Sherry, strângându-mă de braţ. E nostim. Mulţumesc că ne-ai invitat… O, Doamne! Uită-te la masă.

  Salonul lui Connie era scăldat în lumina lumânărilor care venea de pretutindeni: de la candelabru, de la suporturile de pe pereţi şi de la sfeşnice. Aşezasem şervete în dreptul fiecărui loc considerându-le mai potrivite unei nopţi de vară, decât obişnuita faţă de masă; lemnul de cireş lustruit reflecta flăcările ce păreau focurile de tabără ale generalului Washington.

  Ne sfătuisem îndelung cu privire la aşezarea cartonaşelor cu numele invitaţilor. Connie îşi alese locul din capul mesei, spre uşa bucătăriei, cum era şi firesc; eu m-am aşezat în capătul opus. Connie a vrut ca Ted Barrett să stea neapărat în dreapta ei, zicându-mi că măcar atâta pot să fac, să las lângă ea un bărbat prezentabil. Auzind aşa ceva, am hotărât ca Michelle şi Sherry să stea la dreapta, respectiv la stânga mea. Ea îl alese atunci pe Rick Bowland în stânga ei, pe motiv că îl vedea pentru prima oară. După Rick urma Susan, apoi Bill. În faţa lor am plasat-o pe Georgia, lângă Ted, iar pe Duane, între Georgia şi Sherry.

  Phyllis servi o supă rece de praz, apoi o salată pe care iepurii o trecuseră cu vederea, la mine în grădină. Am ajutat-o să strângă farfuriile goale şi am turnat vin roşu, în timp ce ea aduse felul de mâncare principal.

  Exista un fel de mâncare standard pentru astfel de petreceri, căruia eu îi spuneam întotdeauna „ostropel Newbury”, deşi numele lui, ca şi reţeta, variau în funcţie de ierarhia socială şi de generaţie. Cei mai în vârstă şi cu dare de mână, serveau la petrecerile lor, unde conversaţia era întotdeauna pusă mai presus decât mâncarea, boeuf bourguignon. Zbuciumata generaţie yuppie, acum încărunţită, îşi pregătea ostropelul cu carne de viţel şi cu portocale, numindu-l marengo. Iar dacă erai invitat la „ostropel de Newbury”, la familia Chevalley, găseai în farfurie carne de opossum, ori de altă vietate care nu s-a dat destul de repede la o parte de pe şosea. Ostropelul lui Connie făcea parte din prima categorie.

  Privind figurile invitaţilor – femeile admirând salonul încărcat de argintărie veche şi de porţelanuri fine, iar bărbaţii relaxându-se datorită vinului de calitate şi al farfuriilor golite – am ajuns la concluzia că adunarea suspecţilor devenise cea mai reuşită petrecere a verii.

  Pendula lungă, atârnată în holul din faţă, bătu de ora zece.

  — Ei bine, dragii mei, este timpul ca o femeie în vârstă să meargă la culcare.

  Oaspeţii noştri se ridicară de pe scaune, grăbiţi.

  — Vă rog să staţi liniştiţi. Există vin de porto şi coniac în bibliotecă, după ce vă hotărâţi cine va conduce maşinile la plecare. Ben, i-am spus doamnei Mealy să pregătească lemnele pentru foc; să-l aprinzi, dacă doamnelor le este răcoare. Noapte bună, tuturor. Sunt încântată că aţi putut veni.

  În timp ce mulţumirile răsunau în cor, Duane şi Michelle schimbară o privire nedumerită, pe care eu am interpretat-o ca însemnând: „Şi cu pământul cum rămâne?”

  — Discutăm în bibliotecă, i-am şoptit lui Michelle.

  Ea aruncă o privire liniştitoare către Duane. Connie îşi făcu o retragere solemnă, culminând cu urcarea treptelor. Eu am început să mân adunătura către bibliotecă când pe la jumătatea scării, Connie se întoarse şi spuse:

  — Susan, mai ştii tabloul de Dufy despre care-ţi vorbeam? Vino sus, să arunci o privire.

  Susan păşi pe scări, ca o femeie crescută în asemenea conace de rang federal, obişnuită cu budoare, pe pereţii cărora atârnă tablouri de impresionişti renegaţi. Ted o urmări cu privirea. Văzând că mă uit la el, îmi zise:

  — Sunt cel mai norocos ticălos din oraş.

  I-am dat dreptate. Apoi, uşor îngrijorat în privinţa intenţiilor lui Connie, i-am condus pe ceilalţi în bibliotecă.

  — Măi! Ce bine arată, zise Georgia. Ai putea aprinde focul, Ben?

  M-am apropiat şi am aprins cu un băţ lung de chibrit ziarele aranjate de doamna Mealy. Căminul scotea de obicei fum, dar în seara asta se comportă onorabil şi flăcările învăluiră buştenii, răspândind o mireasmă dulce de mesteacăn negru.

  Musafirii mei se grupaseră doi câte doi, uitându-se la cărţile legate în piele de viţel, inspectând dulăpiorul Chippendale şi minunându-se de feroneria vechiului birou de căpitan care aparţinuse tatălui lui Connie.

  — Cum rămâne cu coniacul? tună Bill Carter.

  — Cine conduce la întoarcere?

  — O să mergem cu Duane. Ted şi cu Susan se pot duce pe jos, nu, Ted?

  — Nu-i departe, zise Ted.

  — Îl sunăm pe prietenul bonei noastre, spuse Rick.

  — Duane?

  — Conduc eu, răspunse Michelle în locul lui. Aş mai bea puţină cafea, dacă a mai rămas.

  I-am turnat dintr-o carafă de argint aflată pe încălzitor, apoi i-am servit cu coniac pe Bill, Sherry şi Duane. Preferinţa Georgiei pentru „ceva care să pişte” îi atrase o privire neliniştită din partea lui Rick.

  — Cunosc reţeta pentru o „Piatră funerară” zdravănă – zisei eu – dacă Duane vrea s-o prepare.

  Duane îmi aruncă o privire ciudată, apoi schimbă una asemănătoare cu Michelle. Georgia optă pentru lichior Bailey’s Irish Cream. Ted ceru porto atât pentru el cât şi pentru Susan, care apăru curând şi mi se alătură la biroul pe care Connie aranjase sticlele de băuturi.

  — Te-a impresionat tabloul?

  — Voia doar s-o ajut cu fermoarul. Să ştii că mi-a plăcut Connie.

  — Se pare că şi ei i-a plăcut de tine.

  — M-a invitat la ceai. Nostim, nu? E mai bătrână ca bunica, dar cred am putea fi prietene.

  — Porto?

  — Mulţumesc, zise ea; apoi, atingându-mi braţul, continuă încetişor: Ted mi-a povestit ce s-a întâmplat la ferma lui Gill.

  — Nici o problemă. S-au clarificat lucrurile.

  — A venit tremurând acasă. Părea îngrozit de ceea ce era să facă.

  — Nu s-a întâmplat nimic. A trecut.

  — Iisuse! strigă Bill din capătul opus al camerei. Asta da viaţă! Ţi-ai închipuit vreodată, Ben, cum o să fie când vei locui tu aici?

  — Billy! îl dojeni Sherry.

  — Ben ştie ce vreau să spun. E o bătrână doamnă fantastică, dar nu o să trăiască veşnic. Ben e singura ei rudă, nu?

  — Mi-e teamă că va trebui să-mi cumpăr şi eu bilet, ca toată lumea.

  — Ce?

  — O dăruieşte oraşului. Va fi muzeu.

  Rick Bowland vru să ştie dacă pictura din salon era un Whistler autentic. I-am spus că da.

  — Care pictură e de Whistler? întrebă Duane. Hei, Michelle, pot să-mi dau jos cravata asta blestemată?

  — Da.

  — E un portret al mătuşii lui Connie, Martha, pictat de Whistler.

  — Şi peisajele din sufragerie?

  — Cea cu cerbul e de Landseer, un pictor englez. Cel cu adevărat reuşit, râul Hudson, este de Church.

  — Nu-i aşa că cel cu mestecenii, din hol, este de Levinson?

  — Mai degrabă de un elev al său.

  — Ce sistem de alarmă are?

  — Dacă atingi rama, se declanşează nişte şocuri electrice direct în salteaua poliţistului Moody şi în perna scaunului maşinii sale.

  — Muzeu? De ce nu? Să împartă la toţi, zise Bill Carter, râzând.

  — Eu aş păstra-o, zise Michelle. Tu nu, Sherry?

  — Dac-om reuşi să construim şi noi una ca asta, eu aş organiza un tur al casei în săptămâna de Crăciun şi poate că şi de Ziua oraşului Newbury.

  — Şi eu aş face la fel, zise Susan. Dacă ar fi Ted de acord.

  — Numai dacă se şterg pe picioare.

  M-am apropiat de poliţa căminului şi m-am sprijinit într-un cot, ca un mare senior. Acum că pusesem mâna pe ei, trebuia să mă gândesc cum să procedez.

  — Bine, băieţi. Să trecem la treabă.

  A sunat cam stângaci, dar ei n-au băgat de seamă. Se aşteptau să vorbim despre terenuri.

  — Mda, zise Duane. Ce vrea să vândă?

  — Vreau să ghicesc, zise Michelle. E vorba de cei două sute de acri de pe muntele Morris, nu-i aşa? De la Fulton?

  Duane adăugă:

  — Dacă ar fi de acord să ne dea fâşia de pe Dealul Bisericii, am putea construi o vilă mare, cu mai multe apartamente. Va trebui să lărgim Strada Principală, pentru creşterea traficului. Comisia de zonare o să înnebunească, dar – ei, Ben, Ted şi Rick o să te sprijine la nevoie şi o să încasezi şi nişte comisioane băbane.

  Pe jumătate ameţit de merlot şi coniac bun, Duane vorbea mai tare decât îşi dădea seama. Toţi se întoarseră spre mine, ca să-mi vadă reacţia.

  Spre propria-mi surprindere, m-am trezit vorbind despre terenuri, folosind tonul aspru al strămoşilor mei:

  — Nici Connie Abbott, nici eu, nu vom accepta vreodată să mutilăm Strada Principală.

  — Doar câţiva copaci.

  — Exclus.

  — Până la urmă, despre ce dracu’ vorbim noi? întrebă Duane. De ce ne-ai mai cărat aici la cină?

  Nu mai aveam mult şi-l întrebam ce nu i-a convenit. Înfulecase porţii duble de ostropel clasa-întâi şi mai lăsase şi pivniţa de vinuri a lui Connie ca în urma refluxului; dar şi Michelle devenise bănuitoare, iar Susan şi Sherry păreau dezamăgite. Faţa lui Ted era o mască solemnă. Bill se uită la Rick şi ridică din umerii lui laţi. Am zis repede:

  — N-am vrut să trageţi speranţe prea mari.

  — Vinde terenuri, da sau ba? întrebă Michelle pe un ton categoric.

  O întrebare bună. M-am prefăcut că o analizez, dar s-a petrecut un lucru ciudat. Dintr-o dată m-am transformat într-un adevărat agent imobiliar, care toarnă gogoşi învelite într-un strat subţire de adevăr:

  — Păcat că nu-i şi Reg aici. Discutasem despre o idee… Connie să formeze un trust al terenurilor.

  — Un trust al terenurilor? se auzi vocea lui Bill Carter, ca un ecou. Nu era o frază care să bucure auzul unui constructor de anvergură mijlocie.

  — Reg nu mi-a pomenit niciodată despre aşa ceva, mormăi Duane.

  — N-avea de ce să-ţi spună ţie. Totul se lega de Connie. Asta era afacerea ei. Pe ea o interesează viitorul, nu prezentul. Aici vorbim de planuri cu bătaie lungă.

  Nici asta nu era o frază pe gustul lui Bill şi nici a lui Duane.

  — Cât de lungă?

  Am mers mai departe în contextul problemelor care urmau să apară în Newbury în viitor, după ce Connie nu va mai fi – şi am spus:

  — Ea deţine o sumedenie de terenuri, multe dintre ele fiind lăsate de izbelişte. Resursele ei nu sunt inepuizabile, nici imune la taxe. Un trust are nevoie de fonduri care să-l menţină. Dacă voi, băieţi, aţi fi în stare să contribuiţi cu câte ceva, primind în schimb o mică parte din proprietăţile ei, ajutând astfel la protejarea celorlalte, s-ar putea să primiţi binecuvântarea ei.

  — Chiar aşa? făcu Michelle.

  — Ar fi foarte încântată, mai ales dacă ar vedea că o parte din vechile ferme vor continua să funcţioneze.

  — Nu ştiu ce să spun, zise Bill.

  — Ascultaţi-mă, voi sunteţi viitorul. Newbury va ieşi din mâinile ei. Noi aici vom trăi. Aici va trebui să ne facem un rost. Avem şansa de a clădi oraşului un viitor. Măcar gândiţi-vă la asta.

  — O să analizăm, spuse Michelle.

  — Nu pot să cred că Reg nu ne-a şoptit nici o vorbă, zise Duane.

  Acum ori niciodată, mi-am zis şi am continuat calm, aproape blând:

  — Reg Hopkins a murit la tine acasă, Duane.

  — Ce…?

  — Îmi pare rău. A murit de o supradoză, la tine în bucătărie.

  — Ba a plecat viu.

  — L-aţi văzut mort, cu toţii.

  — Nu!

  I-am privit, pe rând, drept în ochi.

  — Nu vă învinovăţesc pentru că aţi intrat în panică. Eraţi ameţiţi de „Pietrele funerare” ale lui Duane. V-a fost teamă că veţi fi implicaţi într-o moarte cu heroină. Christoase, cine are nevoie de una ca asta în Newbury? Aşa că, în loc să sunaţi la poliţie, i-aţi aruncat cadavrul.

  — Nu e adevărat, protestă Michelle.

  — Duane, Rick, Bill şi Ted l-au încărcat în Blazer şi l-au dus la podul acoperit.

  — Ţi-ai pierdut minţile, omule, zise Duane.

  — Şi în timp ce băieţii îl transportau, Michelle, Georgia, Sherry şi cu Susan făceau curăţenie în casă. Băieţii s-au întors pe la trei şi un sfert. Michelle, tu te-ai cam speriat, crezând că ai auzit pe cineva umblând prin casă. Apoi aţi scotocit peste tot, n-aţi găsit pe nimeni şi, cam pe la patru, v-aţi despărţit.

  Nu se mai auzea decât focul, trosnind. Mă rugam ca unul dintre ei să pună vreo întrebare, pe care să o pot întoarce în avantajul meu. Cei opt însă rămăseseră muţi, fixându-mă cu nişte priviri ameninţătoare, de parcă i-aş fi acuzat pe nedrept.

 

  Capitolul 17

  Pe vremea când mă jucam de-a lupul cel grozav la bursă, investitorii care nu citeau prospectul cu atenţie se puteau trezi că acţiunile lor se scufundă ca o nicovală în mâl. Când completezi un astfel de prospect, unde legea te obligă să dezvălui orice veste proastă, şmecheria e să o comunici înconjurată de o ploaie de amănunte. Aşa că mi-am năucit prietenii cu toate detaliile pe care le aflasem, mergând pe ghicite în legătură cu moartea lui Reg.

  Din păcate, eram obligat să-mi protejez sursa principală de informaţii – Vicky. De fapt, aproape nimic din înlănţuirea de întâmplări prezentate nu putea rezista, dacă m-ar fi luat la bani mărunţi.

  — Mănânci ce nu trebuie, zise Rick, apoi se uită la Georgia, care clătina din cap.

  Ted nu spunea nimic, privindu-mă doar cu ochii lui negri. Susan se apropiase de el. Sherry Carter îşi încolăci un braţ pe umerii lui Bill. Acesta spuse:

  — Iisuse, Ben, vorbeşti aiurea.

  — Aşa să fie, Bill? De ce nu încerci să-i convingi şi pe tipii care au tăiat cu ferăstrăul barul Hitching Post?

  — Îhî? făcu Bill uitându-se, aparent derutat, spre Duane.

  Duane dădu din umeri.

  — După ce au „renovat” barul, tipii au plecat spre Rezervaţie, să sărbătorească. Când s-au întors au găsit blocat accesul pe pod.

  Nu mi-a făcut nimeni favoarea de a-mi răspunde cu vreo tâmpenie, de genul: „Nu ne-a văzut nimeni”. Am rămas o clipă sprijinit pe poliţa căminului, gândindu-mă că opt oameni nu pot susţine aceeaşi minciună.

  Liniştea se adânci. Cu priviri care mă evitau şi nişte feţe care arătau o intensă activitate cerebrală, îşi luaseră timp pentru a cugeta, ori pentru a aştepta să vadă ce intenţionez să fac, bănuind că am rămas fără muniţie. Pierdusem oare momentul? Am sesizat că se hotărâseră, şi parcă un val de frig pătrunse în vechea casă.

  — Nu, rosti Duane.

  Tocmai când credeam că pierdusem partida, Georgia Bowland izbucni în plâns – slăvit fie sufletul ei, cu gin cu tot. Mai întâi se smiorcăi, ca un copil. Apoi tot corpul începu să-i tresalte. Lacrimile i se scurgeau spălând machiajul.

  Se uitară cu toţii la ea şi protestele li se stinseră pe buze.

  — V-am spus eu că o să se afle, se smiorcăi ea. V-am spus. Eu…

  — Tacă-ţi gura! o repezi Duane.

  Georgia izbucni în hohote. Duane se îndreptă către ea, ameninţător ca un taur. Am pornit să-i barez calea, dar Rick ajunse la ea înaintea mea, şi-o luă protector de umeri:

  — Las-o în pace, zise el.

  — V-am spus eu, v-am spus eu, repeta Georgia plângând şi se prăvăli pe canapea.

  — Gura! zbieră la ea Duane. Iisuse, tu eşti cea care i-a spus lui Ben.

  — Nu-i adevărat!

  — Ba tu i-ai spus!

  — Termină, Duane, zise Rick, împingându-l.

  Duane îl opri, cu braţul întins, zicând:

  — Ia încearcă, Rick. Oferă-mi un pretext.

  Bill traversă rapid camera, cu braţele ridicate. M-am băgat între ei, oprindu-i:

  — Ce-ar fi să nu spargem mobila mătuşii Connie.

  Urmă o pauză penibilă, în timpul căreia Georgia continua să plângă, cu noi în jurul ei, ca nişte spectatori la un accident de maşină. Duane şi-a revenit primul:

  — Eu am plecat! Hai, Michelle. Nu încerca să mă opreşti, Ben.

  — Pot să-i transmit poliţistului Moody că te duci direct acasă?

  — Nemernicule.

  — V-am spus eu, se văicări Georgia.

  — Vrei să termini dracului cu plânsetele alea?

  Georgia ţâşni în picioare, îl împinse pe Rick la o parte şi zbieră către Duane:

  — Tu plângeai, Duane. Plângeai ca un copil. Numai tu ai dreptul să plângi? Lua-te-ar dracu’!

  Duane se înroşi tot.

  — Da, am plâns… apoi suspină şi păru că i s-a scurs toată vlaga. Ai dreptate, Georgia. Iartă-mă. Iartă-mă, Georgia. Îmi pare rău, sincer. Reg părea atât de…

  Georgia se aşeză la loc pe canapea. Duane se prăbuşi alături, fixând apoi covorul cu privirea.

  — Pentru liniştea voastră, am spus eu, să ştiţi că n-am aflat de la Georgia.

  Michelle îl măsură pe Duane cu o privire ciudată, aproape plictisită Brusc, se întoarse către mine, cu ochii aruncând flăcări:

  — Ben, ce vrei să ne faci?

  Privirile tuturor se întoarseră către mine.

  — Ce ai de gând? repetă ea, mai tare.

  — Nu v-a trecut prin cap să-l duceţi la spital?

  — Era mort.

  — V-a fost teamă să sunaţi la poliţie? Nu puteaţi chema măcar o ambulanţă? Să încercaţi să-l salvaţi?

  — Susan ne-a spus că era mort.

  Susan se apropie, îşi încrucişă braţele şi mă privi drept în ochi:

  — Ben, sunt asistentă medicală. Omul era mort. Încetase să mai respire. Inima i se oprise. Am încercat totuşi un masaj cardiac, deşi ştiam că era inutil. Când l-am găsit, avea pupilele cât nişte farfurii.

  Părea foarte sigură, dar nu mă puteam opri să nu mă gândesc că, cine ştie, poate Reg ar mai fi avut o şansă. Simţeam nevoia să-mi deschid sufletul.

  — Parcă ştiam că pupilele se micşorează la droguri.

  — Doar când eşti viu. Când creierul moare, ele se deschid larg. Crede-mă, Ben. Era mort.

  — Nu-mi venea să cred, zise Duane cu ochii la covor. Îmi tot spuneam că trebuie să-i facem respiraţie artificială, sau masaj cardiac, sau ceva în genul ăsta. Susan reuşise să-l facă să-i lucească ochii. Parcă priveai într-un puţ.

  Nu ştiam ce să mai spun.

  — Era mort, Ben. Murise la mine în bucătărie.

  Nădăjduisem că această seară va scoate la iveală câteva răspunsuri care să-l pună pe Reg într-o lumină mai favorabilă. Nu auzeam însă decât ceea ce-i făcuseră ei ca să se pună într-o situaţie cât mai convenabilă.

  — Ce intenţii ai, Ben?

  Ce intenţii aveam eu?

  — O să încep prin a vă sfătui pe voi să mergeţi la poliţie, înainte ca ei să vină să vă caute. Mărturisiţi. Spuneţi-le ce s-a întâmplat. Găsiţi-vă un avocat bun. N-o să fie plăcut, dar e mai bine decât să vă treziţi cu o grămadă de acuzaţii de obstrucţionare a justiţiei, care o să vă cadă în cap ca o tonă de cărămizi.

  — Şi cu Janey cum rămâne? întrebă Michelle.

  — Va trebui să-i spun că Reg a murit, cu adevărat şi irevocabil, din cauza unei supradoze de heroină. Ce altceva aş putea să-i spun? La naiba, aş dori să-i pot da veşti mai bune.

  — O să-i povesteşti despre noi?

  — Nu credeţi că îşi va închipui şi singură, după ce voi o să mărturisiţi totul la poliţie?

  — Chiar trebuie s-o facem? întrebă Bill.

  Expresia lui plângăcioasă, de urs de-abia ieşit din hibernare, îmi aduse aminte de o păţanie din clasa a patra, când, pentru nu mai ştiu ce prostie, fusesem daţi amândoi afară din clasă, într-o zi friguroasă, pe considerentul că acest lucru ar fi mai eficace decât pedeapsa cu eliminarea.

  — Chiar trebuie să mergem la poliţie?

  — Dacă nu mergeţi voi, mă duc eu. Pentru că m-aţi amestecat şi pe mine în toată încurcătura voastră. Acum ştiu exact cum s-au petrecut lucrurile. Iar eu am o anumită responsabilitate; trebuie să aduc la cunoştinţă poliţiei ceea ce pare a fi un delict.

  — Ben, zise Ted liniştit, ştim numai noi; apoi o luă pe Susan de mână.

  — Eu am aflat.

  — Nimeni altcineva nu mai pune întrebări, zise Rick Bowland.

  Încerca să pară indignat, dar îşi freca mustaţa de parcă ar fi fost iederă otrăvitoare.

  — Ben, te rog! zise Sherry, în timp ce îşi tot încrucişa şi îşi descrucişa picioarele, fără astâmpăr, aranjându-şi pantalonii ca să nu facă genunchi.

  — Nu. Eu trebuie să vă rog. Eu nu am făcut nimic. Voi toţi aţi făcut-o. Eu am încercat s-o ajut pe Janey şi m-am pomenit în beleaua asta.

  — Dacă tu nu i-ai mai da speranţe deşarte lui Janey, spuse Rick, atunci ea îi va lăsa în pace pe cei de la asigurări, iar aceştia nu vor mai avea motive să facă cercetări.

  Michelle îi aşteptase pe ceilalţi să termine. Îşi ascunse furia şi părea chiar foarte docilă, în timp ce-şi trecea degetele prin părul negru, scurt.

  — Ben, nimeni nu are nimic de câştigat dacă ne denunţi. După cum spuneam şi mai înainte, Reg a murit. Făcându-ne nouă viaţa un infern, nu o să-l învii.

  — Aşa e, o aprobă Rick. Ben, la IBM se concediază oamenii cu miile. Eu am şanse să fiu promovat, chiar foarte sus. Ştii ce ar face ceilalţi care jinduiesc la acelaşi post, dacă poza mea ar apărea în ziar? Ar trimite-o în facsimil către filialele din întreaga lume. Te rog, sunt un om mort dacă se află chestia asta.

  M-am uitat la Ted.

  — Eu ţi-am spus deja ce mă paşte, Ben, zise el liniştit. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Susan, la spitalul unde lucrează.

  — Când să ne punem şi noi pe picioare… şopti Susan.

  — Nu s-a născut încă ticălosul care să mă poată concedia pe mine, zise Bill Carter. Dar trebuie să-mi pun problema ce vor face băncile cu care lucrez, dacă vor constata că e posibil să mă pască nişte acuzaţii.

  — Nu m-ar mira să-şi retragă împrumuturile şi să ne termine, zise Sherry.

  Duane privea, în continuare, podeaua. M-am uitat la Michelle care se juca cu ciucurii unei lămpi de citit de-a lui Connie. Îmi întoarse privirea, cu curaj:

  — Nu mă îngrijorează afacerile. Duane a făcut o treabă minunată şi suntem bine înfipţi. Oricine încearcă să facă pe grozavul cu noi, riscă să regrete. Şi nu dau un scuipat pe reputaţia mea din Newbury. Dar copiii mei vor trebui să meargă la şcoală, cu autobuzul şcolii şi să ia parte la ore. Copiii sunt răi, Ben, iar ai mei vor avea de suferit… Nu a fost vina noastră! Reg a dat buzna la petrecere şi a murit în casa noastră. Ultimul răcnet în materie de distrugere de petreceri. Nostim, nu? El s-a dus şi acum ne distruge nouă vieţile. Mă întreb dacă nu cumva a plănuit totul.

  — Mai lasă-l în pace, zise Duane, ridicându-şi privirile din pământ.

  — Noi avem de suferit de pe urma lui, continuă Michelle. Nu e drept. Doamne, de câte ori am dat o petrecere, de câte ori am avut invitaţi, trebuia să apară şi el!

  — Mi-a fost cel mai bun prieten. Cel mai bun prieten are dreptul să te viziteze când doreşte. Şi eu îi făceam la fel. E clar?

  — Nu, nu e clar. Nu puteam să fac nimic, fără să apară. Îmi strica…

  — Mai lasă-l în pace, pentru numele lui Dumnezeu. E mort.

  — Da, e mort. Şi acum ne omoară şi pe noi… Ben… zise, uitându-se cu o privire aproape rugătoare, forţându-se să zâmbească. Ben, chiar nu se poate face nimic? … De exemplu eu, Georgia, Sherry şi cu Susan, să ne culcăm cu tine, fiecare câte o noapte…

  Şapte guri se căscară – cu a mea, opt. Şaisprezece ochi se holbară. Nu mai fusese atâta linişte în bibliotecă, de când tatăl lui Connie murise la biroul său.

  — Bine, câte un sfârşit de săptămâna.

  Sherry, Susan şi cu Georgia se lipiră strâns de bărbaţii lor.

  Michelle îşi greblă părul cu degetele.

  — A fost o glumă, oameni buni. Încerc să vă fac să vă mai destindeţi un pic, poate găsim o cale de rezolvare. La naiba, am înrăutăţit lucrurile. Georgia, te rog, termină cu plânsul.

  Îmi părea rău pentru fiecare în parte. Nu ştiu cum aş fi procedat eu, în locul lor, în acea noapte. Cred că aş fi sunat la Salvare, chiar dacă Reg era rece ca gheaţa. Dar, pe jumătate ameţit, şocat şi cu gândul la consecinţe – şi mai mult decât supărat pe Reg, pentru că îmi complica mie viaţa cu problemele sale – poate aş fi procedat la fel: aş fi ţipat îngrozit, până să reuşesc să mă stăpânesc; apoi m-aş fi gândit la un aranjament care să-mi salveze pielea nevinovată.

  — Am o întrebare, zisei eu. E o întrebare neplăcută, pe care însă trebuie s-o pun.

  — Care? întrebă Michelle.

  — Cine i-a trimis lui Janey o fotografie a copiilor ei, însoţită de un bilet de ameninţare?

  Gurile au rămas iarăşi căscate, şi s-au deschis şi mai mult când Michelle ridică mâna, şi spuse:

  — Vinovata sunt eu!

  — Tu?

  — A fost o prostie, o copilărie şi o idioţenie; eu fac asemenea tâmpenii, când sunt speriată. Eram, cu adevărat, înspăimântată. Am crezut – ce prostie! – că o s-o fac pe Janey să renunţe.

  — Michelle, se vaită Sherry, cum ai putut face aşa ceva?

  — Ce i-ai scris? întrebă Susan, îngrozită de-a binelea.

  — Nu-mi mai amintesc. Nu era chiar atât de ameninţător. Cum o să-i răpesc copiii, ceva în genul ăsta. Nu-i aşa, Ben?

  — Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva, spuse Georgia printre lacrimi, apoi, ştergându-şi faţa cu amândouă mâinile, izbucni: Eşti groaznică! Cum ai putut să-i ameninţi copiii?

  Michelle plecă privirile în podea şi, în tăcerea mormântală care urmă, se strădui să-şi vină în fire. Cu o voce tremurândă, spuse:

  — Nu i-am ameninţat, Georgia. Nu am spus că o să le fac vreun rău. Aşa-i, Ben?

  — Nu, admisei eu. Nu, n-ai scris aşa ceva, dar gândeşte-te, cam cum ţi-ar fi fost dacă te-ai fi aflat în locul ei.

  — Nu înţelegi? N-a fost ceva serios.

  — Eu te-aş omorî dacă mi-ai face la fel, zise Georgia. Te-aş ucide.

  Rick încercă să-i pună o mână pe umăr, dar ea se scutură. Michelle o privi în ochi, apoi zise:

  — Georgia, mă dispreţuiesc pentru că am ajuns să fac aşa ceva. Te rog să mă înţelegi. Regret nespus.

  — Ar fi şi cazul.

  — Ben? zise Michelle. Te rog, să-i spui lui Janey că regret din tot sufletul.

  — Cred că ar fi mai bine dacă ai face-o chiar tu.

  Îşi plecă iarăşi capul, apoi îşi încrucişa braţele şi spuse:

  — A fost lucrul cel mai groaznic pe care l-am făcut în viaţa mea. Dacă aş putea, cumva, să desfac ce am făcut…

  — Te las să i-o spui tu.

  — Şi cu poliţia, cum rămâne? întrebă Bill Carter.

  Ted dădu drumul mâinii Susanei şi se apropie de mine, cu faţa crispată; o pleoapă i se zbătea.

  — Ben, mă rugă el, suntem vinovaţi doar de prostie şi de nimic altceva. Nu te putem convinge că ăsta e adevărul-adevărat?

  Am ridicat din umeri şi apoi le-am spus:

  — Nu pe mine trebuie să mă convingeţi. Greu de găsit alţi oameni mai fraieri decât voi. Deşi, dacă mă pun în locul vostru – obosit, beat şi înspăimântat – cred că aş fi făcut aceeaşi prostie. Din fericire, nu sunt eu acela care trebuie să suporte consecinţele, ci voi.

  — Ce să suportăm? zbieră Rick. N-am făcut nimic rău. Oricine s-ar gândi puţin, ar recunoaşte că ar fi procedat la fel. Nu a fost o prostie. A fost singura cale de a scăpa dintr-o încurcătură, în care am intrat fără nici o vină.

  — Ne ajuţi, Ben? zise Georgia. Te rog.

  — Nu pot ţine loc de Dumnezeu.

  — Aş vrea s-o poată face cineva, mârâi Bill Carter. Atunci şi nouă ne-ar merge mai bine.

  M-am întors la poliţa căminului şi, râcâind granitul, le privii feţele îngrijorate. Am văzut multă teamă, dar prea puţină vinovăţie. Aveau cu toţii mult de pierdut, dar niciunul nu era convins că ar avea vreo vină.

  — Ce-ar fi să ne aşezăm şi să stăm de vorbă… Mai doreşte cineva cafea? Coniac? Georgia, ce spui de încă un lichior?

  M-am ocupat cu servirea băuturilor, le-am oferit bomboane de mentă şi i-am ajutat să se mai destindă.

  Îi voiam pe toţi aşezaţi în faţa mea, pe cele două canapele care formau un „L”, astfel încât să le pot observa feţele. Nu încăpeau însă cu toţii, aşa că a trebuit să mă mulţumesc ca Bill, fiind cel mai înalt, să stea în spatele lor, iar Michelle să se aşeze pe covorul din faţa canapelelor, cu picioarele încrucişate.

  — Vă propun un târg.

  — Orice, zise Bill. Orice vrei, mai puţin Sherry.

  — Michelle glumea. Eu vorbesc serios.

  Rick Bowland rupse tăcerea:

  — Despre ce fel de târg e vorba?

  — Spune-i şantaj, dacă îţi face plăcere.

  M-am ales cu nişte priviri, unele îngrijorate, altele pline de speranţă, dar toate atente şi concentrate asupra mea.

  — Înainte de orice, mai am o întrebare: care dintre voi îl cunoaşte pe John Martello?

 

  Capitolul 18

  Aveam în minte o propunere – un târg corect şi cinstit care se potrivea situaţiei – dar mai întâi voiam să fiu al naibii de sigur că niciunul dintre ei nu angajase doi specialişti în ciomăgeală, care să mă scoată din cursă.

  E greu să citeşti în acelaşi timp expresiile de pe opt feţe. Femeile nu reacţionară, iar bărbaţii păreau nedumeriţi. Toţi, cu excepţia lui Bill Carter, care zise:

  — Da, eu îl cunosc.

  — Îl ştii?

  — Sigur că da, e zidar în Westport. N-am mai apelat la el de ani de zile. E şi un mecanic priceput, dar cere prea mult. Are preţuri de parcă ar face ceasuri Tiffany, şi nu lasă un sfanţ.

  — Vorbeam de John Martello din Waterbury.

  — Nu, ăsta e din Westport. Dacă nu s-o fi mutat. Se ocupa de chestii înalte, pe malul apei. Ştii tu, Greenwich, Darien. Dar ce are el cu…

  — Eu vorbesc despre un tip la vreo douăzeci, cel mult douăzeci şi cinci de ani.

  — În nici un caz. John trebuie să fie în jur de cincizeci. Avea un băiat mărişor.

  — Şi ăsta unde stă?

  — A murit. Sărise într-un şanţ şi o găleată l-a lovit în cap.

  — Ce-i cu povestea asta? întrebă Duane.

  M-am uitat urât. Ideea mea strălucită fusese distrusă de o coincidenţă de nume.

  — Ce are asta cu târgul nostru? întrebă Rick.

  — Chiar aşa, despre ce tot vorbeşti, Ben?

  — John Martello – alias Micul John – a fost unul dintre cei doi ticăloşi care au intrat peste mine, săptămâna trecută. Nu prea părea genul de hoţ de stradă principală şi am vrut să mă asigur că n-a fost îndrumat spre casa mea de către cineva care dorea să încetez cu întrebările despre Reg.

  — Ne suspectezi pe noi? întrebă Duane.

  — Unul dintre voi a trimis biletul lui Janey. De ce n-ar fi tot unul dintre voi cel care a vrut să-mi închidă gura mea mare cu ajutorul pumnului lui John Martello?

  — Eşti paranoic.

  — Paranoic? Tipii ăia erau cât pe ce să mă omoare. Vrei să-mi vezi radiografiile?

  — Nu mai da vina pe noi. Data viitoare, încuie-ţi uşa.

  În timp ce ei se văicăreau, iar eu mă apăram, le-am studiat feţele. Niciuna nu arăta, câtuşi de puţin, vinovată. Duane şi cu Michelle Fisk păreau ofensaţi; familiile Bowland, Barrett şi Carter erau evident interesate de „târgul” care urma să le salveze pielea.

  Indignarea se stinse, acuzele dispărură. Am lăsat un moment de tăcere, înainte de a le spune:

  — Uitaţi care-i târgul: o băgaţi pe Janey în afacerile voastre de pe Mount Pleasant. Instituiţi un fel de fond pentru copiii ei, de care să beneficieze la majorat. Ceea ce i s-ar fi cuvenit lui Reg, dacă ar fi trăit şi ar fi lucrat alături de voi, va reveni copiilor lui.

  — Doar cu atâta nu vor reuşi să-şi schimbe viaţa, Ben, zise Ted Barrett.

  — Nu e vorba despre bani, ci de faptul că copiii lui vor afla că prietenii şi partenerii tatălui lor l-au respectat suficient pentru a se îngriji de viitorul lor. Indiferent de ceea ce vor auzi despre el şi despre droguri – şi vor auzi destule bârfe în oraşul nostru -, vor şti că nişte oameni importanţi din Newbury au fost mândri că el le-a fost partener.

  Duane se uită la Michelle, apoi la Bill. Ridicând din umeri, zise:

  — Eu sunt de acord.

  — Şi eu, spuse Bill.

  Ted dădu din cap, aprobator. La fel făcu şi Rick.

  — Mda, zise Michelle, mai bine să le punem cruce banilor, că oricum îi aruncăm pe Apa Sâmbetei.

  Faţa lui Duane luă o expresie de ură sălbatică.

  — Michelle, gura!

  Plecară grăbiţi, evitând să se uite unul la celălalt. Numai Georgia murmură un „mulţumesc” formal. Păreau uşuraţi cu toţii, mai puţin Michelle Fisk, care arăta furioasă. Pe când ne uram noapte bună, îl bătui încurajator pe umăr pe Duane. Cred că el nu se aştepta să aibă o noapte prea plăcută. Celelalte perechi se grăbiră să plece către casă, ţinându-se de mâini. Rick abia reuşea s-o ţină în picioare pe Georgia.

  Phyllis făcuse curăţenie în salon şi se pregătea să continue cu bucătăria.

  Am găsit o jumătate de sticlă de Merlot căreia ea îi pusese la loc dopul de plută şi o băgase în frigider; am luat-o împreună cu un pahar şi m-am dus în bibliotecă. Am început să mă plimb, citind titlurile cărţilor. M-am oprit în cele din urmă în faţa unei etajere care îl adăpostea pe Emerson, Thoreau, Alcott şi Channing, alături de o nepreţuită colecţie completă The Dial.

  Uşor nemulţumit, nu eram într-o dispoziţie de poveşti romantice. Ca şi transcendentalii, mersesem prea departe şi într-un ritm prea rapid, bazându-mă numai pe logică şi pe propria-mi intuiţie.

  Doctorul Greenan mă prevenise că loviturile primite la cap se pot solda cu momente de depresie; că, alături de transcendentali stă adesea hilarul Melville. Începusem să o eliberez pe Moby Dick dintre vecinele ei de raft, când auzii ceva trosnind puternic şi simţii cum peretele se mişcă.

  Mi se mai întâmplase să am ameţeli puternice şi am crezut că treceam iarăşi printr-un astfel de moment; parcă mă aşteptam să dea buzna în cameră Ralph Waldo şi Henry David. M-am aşezat pe canapea, aşteptând să-mi treacă. Am sărit în sus şi era cât pe ce să sar peste canapea, când văzui biblioteca că începe să pivoteze pe balamalele sale ruginite.

  Prin golul căscat între rafturi, apăru mătuşa Connie:

  — Cred că te-ai descurcat binişor.

  Îmbrăcase un halat matlasat, încheiat până sub bărbie şi purta o boneţică şi nişte papucei de felul celor primiţi în avion.

  — Tu de unde ai mai apărut?

  — Casa asta a fost una din gările „Căii ferate a rezistenţei”, zise ea împingând biblioteca la loc, înainte ca eu să pot vedea ascunzătoarea. Credeam că ştii. Noi ne aflam pe ruta spre Canada.

  — Pentru sclavii fugari?

  — Bunicul meu era aboliţionist.

  — Şi pe unde intri în ascunzătoare?

  — O scară porneşte din dulapul aflat în budoarul meu.

  — De ce nu mi-ai arătat-o niciodată, pe vremea când eram copil, zisei eu, frustrat. Copiilor le plac ascunzătorile.

  — Nu este o jucărie.

  — Ai auzit, deci, ce s-a întâmplat? spusei, ridicând din umeri.

  — Da, am auzit. Mă întrebam ce ai fi făcut dacă Duane ieşea pe uşă? I-ai fi spus ofiţerului Moody?

  — Nu sunt un turnător, răspunsei, clătinând din cap.

  Îşi ţuguie buzele, semn că ceva o deranja.

  — Chiar trebuie să foloseşti limbajul de puşcărie? Nu puteai spune ştiu şi eu… flecar?

  — Bine, nu sunt un flecar. Vrei un coniac?

  — Nu, mulţumesc O să-mi încălzesc puţin lapte.

  — Ţi-l încălzesc eu.

  Am adus din bucătărie o ceaşcă cu lapte cald pe o farfurie. Connie nu accepta nici un fel de veselă în casă, toată trebuia să stea la bucătărie. M-am aşezat pe canapea, lângă ea, în timp ce îşi bea laptele.

  — Cum rămâne cu răspunderea ta în faţa legii?

  — O cacealma; legal nu eşti obligat să raportezi un delict.

  — Eşti sigur?

  — Foarte sigur. L-am întrebat pe Tim Hall. Trebuie să răspunzi cinstit, atunci când eşti întrebat, dar nu eşti obligat să vii din proprie iniţiativă.

  — Ar fi trebuit să existe o astfel de obligaţie…

  — Tot ce ştiu, Connie, este că motivul invocat de ei stă în picioare: de ce să sufere din cauza greşelilor lui Reg?

  — Ai fi fost de aceeaşi părere dacă te-ai fi aflat împreună cu ei?

  — Cred că aş fi chemat Salvarea. Dar pentru mine ar fi fost mai uşor. Eu nu sunt profesor la şcoală şi nici nu lucrez pentru o corporaţie.

  — Ţi-ar fi afectat afacerile.

  — Totuşi, mi-e greu să-i judec.

  — Dar ai şi dat un verdict, lăsându-i să scape.

  — Ştii că aşa plănuisem.

  — Hotărârea a fost a ta. Tu va trebui să te împaci cu gândul… Ştii, dragul meu, retrag cele spuse în legătură cu cariera greşită. Ca să fii bun într-o astfel de meserie, trebuie să minţi şi să înşeli. Poate că ar fi mai bine să te întorci la vânzarea caselor.

  — Nu mi-am dorit slujba asta.

  — Ei, oricum, s-a terminat, nu-i aşa? Mă privi ca să constate reacţia mea. Nu-i aşa?

  — Cum adică, „nu-i aşa?”. Bineînţeles că s-a terminat.

  — Atunci de ce stai aici, ca un câine la vânătoare dezorientat?

  — Poftim?

  — Arăţi ca un căţel în cada de baie, care se întreabă cum de a ajuns acolo.

  — Sunt frânt, demoralizat şi mă cam doare capul.

  — Du-te la culcare. Şi eu sunt obosită.

  Se ridică, cu ceaşca goală în mână. I-o luai.

  — Încui eu. Vorbim dimineaţă. Şi… mulţumesc pentru petrecere.

  — Eu îţi mulţumesc. M-am simţit minunat. Va trebui să încerc să mă întâlnesc mai des cu oamenii.

  — Connie?

  — Ce este?

  — A spus careva, ceva ce nu-ţi sună bine?

  — Nu, din câte îmi aduc aminte, zise ea, după o clipă de gândire. Cu excepţia doamnei ăleia, Fisk. Îţi dai tu seama! Să sperii mama copiilor. Doamne fereşte!

  — Motivul ei ţi s-a părut plauzibil?

  — Cred că există oameni capabili să-şi justifice orice comportament. E strigător la cer. Să nu o mai inviţi vreodată, rosti ea pe un ton categoric. După o scurtă pauză, continuă: Ea este, fără îndoială, cocoşul în acea familie.

  — Fac o echipă bună. Fabrica lor „produce” o mulţime de bani.

  — Ţi se face milă de Susan Barrett. Au pus-o într-o situaţie groaznică, pentru că este asistentă medicală. Cred că s-a descurcat binişor.

  — Înţeleg că ţi-a plăcut Susan.

  — O fată drăguţă. Eterică. Parcă ar fi ieşit, plutind, din versurile lui Keats. O femeie care îşi iubeşte atât de mult bărbatul încât îi poate deveni sclavă.

  — Ce părere ai de Sherry Carter? întrebai eu, cu gândul la felul în care se comportase în bibliotecă.

  Connie răspunse doar:

  — Are nişte ochi foarte ageri. Bănuiesc că ţi-ai dat singur seama.

  I-am cerut apoi, grăbit, părerea despre Georgia Bowland.

  — Pe Georgia o s-o urâţească băutura, răspunse ea căscând. Bărbatul ei pare genul care îşi găseşte refugiul în muncă.

  În holul de la intrare, îi sărutai obrazul delicat.

  — M-am distrat atât de bine, zise ea. Ştii ce m-a încântat? Băieţii din Newbury. Ted şi Bill şi Duane. Neschimbaţi de când aveau zece ani. E extraordinar. Acelaşi lucru l-am observat şi la Scooter. Îl văd dimineaţa, când merge pe jos spre redacţie. Dacă închid o clipă ochii parcă îl văd cum pedala către şcoală.

  Am aşteptat să-mi spună că nici eu nu m-am schimbat, că eram acelaşi care traversa în fugă Strada Principală, pentru ceaiul nostru săptămânal. Dar Connie isprăvise cu amintirile.

  — Noapte bună, Ben. Sper că nu eşti prea surescitat să poţi dormi.

  Am spălat ceşcuţa de lapte, apoi am încuiat uşa de la bucătărie. O lanternă era pusă la încărcat într-o priză de lângă uşă. Am luat-o cu mine. În drum spre bibliotecă, am stins luminile din sufragerie şi din salon. Am găsit un zăvor sub rafturile cu transcendentali şi am deschis cu grijă uşa secretă, ca să nu scârţâie din balamale.

  În interiorul unei nişe care mirosea a mucegai uscat, am văzut o scară de lemn, îngustă, care urca în spirală, pierzându-se în întuneric. Am închis uşa pentru a putea realiza ce simţi, stând acolo, ascuns, şi m-am aşezat pe unicul loc care se preta la asta, adică pe a doua treaptă. La lumina lanternei am zărit o lumânare, deasupra căreia peretele era înnegrit de fum. Alături stătea scris, cu funingine. „Joshua Morgan – Crăciun 1857 – Pe drumul către Ţara Făgăduinţei”.

  Alţii, mai puţin ştiutori de carte, făcuseră cruci şi x-uri. Am rămas puţin acolo, plimbând lumina lanternei peste inscripţii, în timp ce adunam anii. Părea ciudată existenţa unei camere secrete. Casa fusese construită în 1784, cu şaptezeci şi trei de ani înainte ca norocosul Joshua Morgan să treacă pe aici, în drumul său spre libertate.

  Revoluţia învinsese; opresivul Imperiu Britanic fusese izgonit, şi nu mai apăruse picior de indian de mai bine de douăzeci de ani. Toate astea mă făceau să am îndoieli că acest spaţiu fusese destinat pentru a ascunde oamenii, ci mai degrabă pentru a adăposti bunuri furate, prăzile piraţilor.

  Oare strămoşii mei incluseseră oraşul Newbury pe lista ascunzătorilor tainice?

  Pe vremea când Strada Principală nu era decât mocirloasa Barieră din Newbury, să-şi fi legat oare piraţii şi hoţii de drumul mare caii în spatele hambarului, aducând cu ei prada lor? Oare bărbaţii din familia Abbott prezidaseră întâlniri, desfăşurate în bucătăria noastră, între cei avuţi şi cei săraci care, precum jafurile, evaziunea şi plasarea de droguri, nu dădeau naştere la legături de prietenie, deşi ambele părţi se întâlneau tot timpul, ca şi îndrăgostiţii?

  Cum acestea nu erau nişte întrebări pe care să i le pun lui Connie, am cercetat cu ajutorul lanternei fiecare colţişor în parte, căutând dovezi ale unei vechi activităţi pusă în slujba răului. N-am găsit aşa ceva, în schimb am descoperit semnul păcii din războiul din Vietnam, desenat de mâna tremurătoare a unuia care, dorind să scape de recrutare, îşi căutase refugiul în Canada.

  M-am dus acasă să mă culc, cu gândul că bunicul aboliţionist al mătuşii Connie putea fi liniştit, că mătuşa Connie nu i-a putut arăta micuţului Benjamin Calea ferată a rezistenţei, tocmai când trenul se afla în staţie.

  Connie avusese dreptate. Eram prea surescitat pentru a putea dormi. La unu şi jumătate mi-am încercat norocul şi am sunat-o pe Rita. La ambele ei numere mi-a răspuns robotul. La două şi jumătate am coborât scările şi am încercat şmecheria cu laptele cald. Pe la patru terminasem de citit din scoarţă în scoarţă săptămânalul Manchester Guardian, inclusiv rezultatele de la crichet. La patru şi un sfert am început să mă gândesc că dacă nu reuşesc să adorm înainte de primul cântat al păsărelelor, am să mă scol să-mi fac o cafea. Zis şi făcut. Când primele raze ale soarelui de vară scăldau Strada Principală într-o strălucire albastru-violetă şi păsările începuseră ora de cor, mă aflam în curtea din spate, tremurând lângă o ceaşcă de cafea, mirându-mă cum de nu m-am mai simţit atât de debusolat, de când o femeie care lucra pentru mine pe Wall Street – şi de care mă îndrăgostisem – se destăinuise unui Procuror al Statelor Unite, care s-a grăbit să-i asigure iertarea păcatelor în schimbul mărturisirilor mele.

  Connie era de vină. Din cauza remarcii ei: „S-a terminat, nu-i aşa?” Trăise atât de mult, încât ajunsese aproape o clarvăzătoare. Simţise că mă roade ceva. „S-a terminat, nu-i aşa?” De obicei, se trezea o dată cu ivirea zorilor. Puteam să dau o fugă, să-i sucesc gâtul. Poate că voi reuşi după aceea să dorm.

  Am pândit-o când trecea pe stradă cu ziarul Sunday Times şi am întrebat-o ce a vrut să spună.

  — Nimic.

  — Nimic? am îngânat-o eu.

  — Nimic. Poate doar că au avut timpul necesar ca să pregătească un front comun, după ce mi-au acceptat invitaţia. Ce zici?

 

  Capitolul 19

  Fusesem dus de nas?

  Mi-am amintit de primele mele zile de pe Wall Street. Erau acolo tipi care ardeau de nerăbdare să pună mâna pe puştanii nou-veniţi – îi luau sub aripa lor protectoare, le arătau cum se trag sforile şi le ofereau o şansă de a vinde acţiuni de câteva milioane, la un preţ despre care cel în cauză nu-şi dădea seama că e puţintel cam umflat. Sau îi ofereau ocazia de a cumpăra vreo poliţă, despre care unul mai versat şi-ar fi dat seama că aducea cu un bolovan care se rostogoleşte la vale.

  Poate că doar mă eschivam să duc treaba până la capăt. Mă gândeam cu groază că va trebui să dau ochii cu Janey Hopkins şi să-i spun: „Îmi pare rău. A fost o supradoză. A fost aşa cum a spus toată lumea: un biet alcoolic însingurat, care a murit de o supradoză de heroină”.

  Janey cedase partida. Mi-am dat seama, în clipa în care am intrat în biroul firmei Hopkins şi am găsit-o aplecată peste un birou împânzit de facturi, că undeva, de-a lungul drumului, renunţase şi acceptase adevărul. Mă salută ca pe un proprietar venit s-o evacueze.

  I-am dat un cec în valoare de nouă sute de dolari, păstrând şapte sute cincizeci, drept onorariu. I-am spus ceea ce ştia deja, cum că nu exista nici un dubiu în privinţa morţii lui Reg. Dădu din cap cu tristeţe. Ciuli însă urechile, auzind că Duane şi toţi ceilalţi plănuiau să transfere partea lui Reg de pe Mount Pleasant într-un cont pe numele copiilor ei.

  — E minunat! Tu i-ai obligat s-o facă?

  — Nu, nu, minţii eu. Au şi ei copii. Cred că s-au gândit la toate aspectele. Nu te aştepta, însă, la o sumă prea mare…

  — Nu are importanţă. Intenţia contează… Dar cine mi-a trimis biletul?

  — Nu era o ameninţare, de fapt.

  — Cum?

  — Copiii tăi nu au fost în pericol, crede-mă. Când o să afli cine ţi l-a trimis, o să te bufnească râsul.

  — Oricum, copiii sunt în siguranţă, la mama, până la sfârşitul verii.

  — Îmi pare rău pentru banii de la Asigurări, am zis, pregătindu-mă de plecare.

  — Şi mie. Ar fi însemnat mult pentru noi.

  — Ce ai de gând în continuare?

  Mi s-a părut că voia să-mi spună că nu ştie însă, brusc, mă întrebă:

  — Îl cunoşti pe Peter Stock?

  — Chiar foarte bine.

  — Ce părere ai despre el?

  — În ce privinţă?

  — Ca meseriaş.

  — N-are nici un viitor la staţia de benzină a lui Buzz, dar e tânăr. Are timp. Anul trecut a fost la seral ca să obţină diploma.

  — Îl mai ajuta pe Reg. Se pricepe la maşinării. Nu le bruschează… Mă gândeam să-l angajez.

  — Pentru ce?

  — Poate reuşesc să pun afacerea pe picioare.

  — E o idee excelentă. Ar fi o soluţie. Dacă reuşeşti să ţii frâiele, să angajezi câţiva meseriaşi… Pete e bun pentru început. Baftă!

  Pentru prima oară de la moartea lui Reg pe buzele ei se ivi un zâmbet.

  — După cum spunea Reg, nu putem rămâne niciodată fără obiect de activitate.

  — E o idee foarte bună.

  — Greg e de altă părere.

  — Spune-i lui Greg că, dacă vrea să intre în politică, nu-i strică o nevastă bogată.

  — Bogată? Eu vreau doar să-mi plătesc hangaralele, zise ea; apoi, uitându-se la cec întrebă: Ţi-ai oprit suficient? Nu vreau să-mi faci o favoare. M-ai susţinut destul.

  — Îmi poţi face tu o favoare.

  — Orice.

  — Lasă-mă să mă uit la factura de telefon.

  Plicul cu nota de plată de la Compania de telefoane zăcea nedesfăcut. Janey îl luă şi întrebă:

  — De ce?

  — Sunt curios să văd ceva.

  Părea cam sceptică, dar mi-l întinse. L-am desfăcut cu un briceag. O dată cu factura căzu şi o reclamă de la SNET, Compania de telefoane din sudul Noii Anglii.

  Cum firma Hopkins Septic funcţiona numai pe plan local, nu prea erau convorbiri interurbane.

  Telefonul sună şi Janey ridică receptorul. I-am arătat din priviri aparatul fax, marca Canon. Ea acceptă dând din cap, aşa că făcui o copie a listei de telefoane interurbane, care ieşi răsucită, dar lizibilă. Apoi i-am spus „la revedere” şi am plecat, pe jos, către biroul meu.

  În noaptea în care Reg murise – de la şase şi jumătate şi până după ora unsprezece, când dispăruse probabil ca să facă rost de heroină – nu dăduse nici un telefon în Hartford, Bridgeport ori Waterbury. În schimb, sunase de trei ori la un număr din Norwalk. L-am format, întrebându-mă cum răspunde la telefon un traficant de heroină. Mi-a răspuns un robot cu o voce puternică de bărbat: „Fabrica de conducte din PVC Norwalk. Nu putem răspunde la telefon, întrucât suntem ocupaţi cu încărcarea unui camion. Lăsaţi numele şi numărul dumneavoastră şi vă vom căuta după ce terminăm treaba.”

  Căutai în carte numărul de telefon al Fabricii de conducte din PVC Norwalk. Numărul corespundea. Deci, chiar se ocupau cu vânzarea conductelor.

  Reg mai sunase pe interurban într-un singur loc, la un număr cu prefixul 212, deci la New York. Telefonase acolo pe la prânz. Am format numărul. Răspunse o voce grăbită, neinteligibilă pe un fundal zgomotos de restaurant. Am urlat „Alo”, a urlat şi el „Alo”. Am întrebat dacă pot face o rezervare. Mi-a spus să aştept o clipă. După vreo patru sau cinci minte se auzi o altă voce, la fel de nerăbdătoare, care mă întrebă politicos dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am spus că aş dori să rezerv o masă. Mă întrebă pentru când.

  — Pentru seara asta.

  — Nu avem nimic liber până la ora nouă şi jumătate. Am răspuns că-mi convine ora, conştient că probabil voi avea noroc dacă voi sta la masă pe la zece, căci localul părea foarte solicitat.

  — Care-i adresa, am întrebat eu, şi el mi-a precizat un număr de pe Washington Street.

  — Pe unde vine, prin West Village?

  — În Tribeca.

  — Spuneţi-mi pe litere numele restaurantului, îl rugai eu.

  — B-r-a-s-s-e-e.

  — Brassee? Ce înseamnă?

  — Nu ştiu. Lucrez de puţină vreme aici.

  Am căutat cuvântul în dicţionarul lui Cassell. Însemna „cu braţele pline”.

  Drumul până la New York şi îndărăt ar justifica cei peste trei sute de kilometri înregistraţi de Blazer. Nu mai rămânea însă timp pentru a lua o cină ca lumea şi, cu atât mai puţin pentru a face rost de droguri. Ultima oară când fusesem în Tribeca, nu rămăsesem cu impresia că ar fi un loc de comerţ cu droguri.

  Am sunat-o pe Rita şi i-am lăsat acelaşi mesaj pe robot, la ambele numere: „Vrei să luăm o cină târzie, în seara asta, la New York?”

  Apoi m-am dus la bancă unde, în schimbul unui cec am primit un teanc de bancnote de douăzeci de dolari, noi nouţe – tocmai bune pentru bacşişuri – pe care le-am pliat în portmoneu. Când m-am întors la birou am decupat fotografia lui Reg din ziarul Clarion. Apoi sună telefonul. Era Duane Fisk. Fără să amintească de cele întâmplate în urmă cu o noapte, trecu direct la afaceri. Parcă era un mic dejun cu o necunoscută, la care ţi-e frică să întrebi „De fapt, ce s-a întâmplat înainte să ne îmbătăm cui?”

  Mai eram interesat să mă ocup de afacerea de pe Mount Pleasant? I-am răspuns că da, apoi am pierdut puţin timp scriind un anunţ publicitar pentru ziarele locale, pe care i l-am trimis în facsimil la biroul firmei lui din Newbury. Duane sună iarăşi, ca să mă întrebe dacă vreau să-l public şi în New York Times.

  I-am explicat, cu blândeţe, că clienţii mei din New York nu erau interesaţi în achiziţionarea unor case de vacanţă, aflate în subdiviziuni. Michelle ridică celălalt receptor, aflat în derivaţie. Şi ea discuta de parcă totul avusese loc cu un an în urmă.

  — Ben, este vorba despre loturi de câte patru hectare fiecare.

  — Nu corespund viselor clienţilor mei.

  — O încercare nu strică.

  — Ai încredere în mine… Că tot veni vorba…

  — Da?

  — Cred că ar trebui să te gândeşti serios, dacă nu cumva ar fi cazul să modifici puţin intrarea de mină din faţă.

  — Care intrare de mină?

  — Bolovanul ăla periculos pe care l-ai rostogolit la vale.

  — Iarba nu poate creşte la o asemenea înclinaţie. Şi oricum, oraşul…

  — Mă gândeam să faci nişte pereţi de piatră.

  — Ai idee cât cer zidarii pe metru pătrat? protestă Michelle.

  — Nu-mi place să încep o acţiune de vânzare printr-o scuză. Mai gândeşte-te. Ceri o mulţime de parale. La suma asta, oamenii vor calitate.

  Promiseră că se vor mai gândi la pereţii de piatră.

  M-am întins pe canapea şi am tras un pui de somn sănătos, de vreo două ore. M-am trezit şi din cauza gândurilor la lunga noapte trecută. Am făcut un duş, m-am îmbrăcat şi am plecat către magazinul general ca să beau o cafea.

  Rita Long apăru în Jaguarul ei, cu capota lăsată, o apariţie care făcea traficul să se oprească, ca lovit de trăsnet.

  Coborî din maşină, ignorând camionetele ce frânau cu scârţâit de roţi în urma ei şi se apropie grăbită de masa mea, aflată pe terasa din faţă. Era îmbrăcată ca pentru New York, cu jachetă şi o fustă din mătase verde-pal, purta o pălărie înaltă, ca să-şi protejeze coafura.

  — Mi-am închipuit că te găsesc aici. Am trecut pe la tine.

  — Minunat. Putem pleca împreună.

  — Nu.

  — Nu cinezi cu mine?

  — Nu.

  — Of, regret. Credeam că o să-ţi facă plăcere.

  — Ben, trebuie să stăm de vorbă.

  — Ia loc. O cafea?

  — Nu, am întârziat. Apoi, scoţându-şi ochelarii de soare, zise: De fapt, eu am ceva să-ţi spun.

  O gheară rece, de oţel, îmi strânse inima.

  — Nu-mi rămâne altceva de făcut, decât să te ascult.

  — Am nevoie de puţină libertate.

  Anumite clişee îşi păstrează neştirbită forţa de sugestie. Pentru cazul în care eu n-aş fi înţeles totul, ea adăugă:

  — Mai multă libertate decât îmi poţi oferi tu.

  Am protestat spunând că îi pot oferi atâta libertate câtă are nevoie, şi am menţionat că nici nu ne văzusem prea des în ultima vreme, ceea ce era perfect adevărat. Parcă am auzit ecoul unei negocieri unilaterale. Nu te poţi târgui cu cineva care nu e interesat de afacere. Am încercat, totuşi.

  După ce am terminat ce aveam de spus, Rita a zis: „Te sun eu” şi a plecat spre maşină.

  M-am agăţat de promisiunea ei, ca de o plută care se scufundă. Dacă mi-ar fi zâmbit sau m-ar fi sărutat pe obraz de bun rămas aş fi crezut-o.

  Rita demară, blocând şi mai mult traficul, întoarse elegant în jurul catargului şi trecu pe lângă mine, în viteză, luând-o spre sud. Imediat Strada Principală mi se părea goală. Rămăseseră doar maşinile, camioanele şi oamenii.

  — Te-a părăsit, băiete! Auzindu-mi vocea, mă simţii un pic mai bine. Mă aşteptasem la una ca asta de când cu remarca ei despre „sexul ca o religie”. Chiar şi cel mai insensibil fraier şi-ar da seama că e ceva în neregulă cu femeia pe care o iubeşte, atunci când aceasta se plânge că nu poate dormi, când el rămâne la ea peste noapte. Cunoscând răspunsul, mă simţii mai uşurat. Era mai bine decât să-mi pierd timpul cu ghicitul.

  Singurul motiv pentru care bătăile inimii nu voiau să se astâmpere era că băusem prea multă cafea şi dormisem prea puţin.

  Scooter MacKay, „aranjat”, îşi luă o ceaşcă, veni afară, la masa mea şi îşi aprinse o ţigară.

  — Am auzit că tu şi cu mătuşa Connie aţi organizat o petrecere dată naibii, zise el părând oarecum supărat că nu fusese invitat.

  Îmi revenisem binişor şi mă gândeam să o invit pe Marian Boyce, sau poate pe Vicky, la cina de la Brassee. Fără nici un motiv ascuns, fără vreo legătură cu un ego distrus sau cu o inimă sfărâmată. Mă simţeam bine.

  — Scooter, pot să-ţi fur o ţigară?

  — Hî?

  — O ţigară. N-ai o ţigară în plus?

  — Te-ai lăsat de fumat încă din şcoala pregătitoare.

  — Dă-mi o nenorocită de ţigară!

  Scooter desfăcu pachetul de Marlboro, trase una în afară şi îmi întinse pachetul. Apoi scapără demodata lui Zippo.

  — Ştiai că îţi tremură mâinile, mă întrebă el.

  — Prea multă cafea… Iisuse, ce gust oribil. Cum de le poţi fuma?

  — Ţi-a intrat ceva în ochi?

  — Mi-a intrat fumul ăsta nenorocit.

  — S-a întâmplat ceva?

  — N-am nimic.

  — Hei, unde pleci?

  — Caut nişte whisky.

  — Stai aşa, vin cu tine.

  — Nu-i nevoie.

  — Unde te duci?

  — La Drover – ba nu, la Waterbury.

  — Waterbury? E prea departe. Trebuie să mă duc la muncă.

  — Stai liniştit.

  — Hei, strigă el după mine, parcă nu aveai voie să bei, cu capul ăla.

  Aici cam avea dreptate. Puţinul vin pe care îl băusem aseară la Connie fusese mai mult decât suficient. Whiskyul ar fi o nebunie. Deci, fără whisky. Asta nu mă va împiedica să dau o raită prin Waterbury, în drum spre New York. Era un ocol mic, de vreo şaizeci – şaptezeci de kilometri.

  De ce să nu văd ce se întâmpla pe la barul lui Ramos? Să pun nişte întrebări. De exemplu, „Cine l-a văzut pe Micul John Martello? Poate am noroc şi dau peste nişte mardeiaşi aflaţi în căutare de bătaie.

  În ciuda eforturilor sincere ale unor grupuri civice de a mai curăţa puţin oraşul, pe Waterbury Green mai rămăsese un singur magazin, în afară de barul lui Ramos. Nici ăsta nu stătea prea sigur pe picioare, grilajele de protecţie fiind lăsate peste vitrină.

  Un tip dur, care ţinea de „şase”, se sprijinea de poartă – precauţie înţeleaptă pentru un loc unde se adunau bandele. Mi-am parcat Olds-ul în aşa fel încât să îl pot vedea pe fereastră, apoi i-am spus santinelei: „Dacă îmi strică careva maşina, tu o încasezi”.

  I-am îngheţat protestele pe buze aruncându-i o căutătură urâtă, învăţată la Leavenworth, pe care avea să o ţină minte, şi am pătruns într-un local în care doar barmanul îşi putea permite să bage fise în tonomat. Era o speluncă liniştită şi tristă, tăcută şi deprimantă, mult sub nivelul celei de la Capătul Râului, unde puteai asculta măcar o zdrăngăneală country gen „Prieteni în locuri joase”. Acolo cei mai mulţi aveau câte o camionetă, practicau diverse meserii rudimentare, cu sapa ori cu ferăstrăul şi mai aveau câte o mamă la care să se ducă, atunci când nevestele îi aruncau pe uşă afară.

  Liniştea deveni şi mai adâncă în clipa în care mă aşezai pe un scaun de lângă uşă şi mă apucai să studiez spelunca în oglinda din spatele tejghelei. Poate că duzina de băutori de bere, care se uitau urât la mine, nu vedeau decât un tip pe care îl părăsise iubita şi care voia să snopească pe cineva în bătaie, ca să se mai înveselească. Sau poate că remarcaseră lipsurile mele ca capitolul „strămoşi spanioli”. Am observat doi sicilieni zdraveni şi un tip cu ochi albaştri, care, puteam să pariez că e în permisie din Armata Republicană Irlandeză, două scaune mai încolo se mai vedea o femeie încărunţită, care se născuse blondă. Dar, motivul adevărat al liniştii îmi deveni clar abia când barmanul făcu un semn către doi golani să iasă pe afară şi să vadă dacă am întăriri.

  Mă credeau sticlete. Nu arătam a poliţist. Dar, când purtam haină sport şi cămaşă descheiată la gât, puteam fi luat drept un poliţist care nu voia să pară ceea ce este. Chestia asta putea fi de folos, întrucât, pentru anumite categorii de oameni, un poliţist care nu vrea să pară poliţist trece drept o chestie foarte serioasă.

  Am comandat o bere şi am trântit două bancnote noi de douăzeci pe tejgheaua lustruită.

  — Asta-i pentru bere, am spus, împingând una din bancnote către el. Cealaltă e pentru Micul John Martello. Nu fusesem prea subtil.

  — Ai greşit adresa, domnule.

  — Să înţeleg că Martello nu bea aici? Sau că nu-ţi place faţa mea?

  Barmanul nu avea chef de bătaie – cel puţin până nu afla cum e cu întăririle mele, aşa că zise:

  — Ăsta-i teritoriul Popilor Latini. Martello e de la Cavaleri.

  — Ce-ar trebui să înţeleg?

  — Înseamnă, zise femeia aflată două scaune mai încolo, că dacă Micul John Martello ar intra aici, cineva l-ar curăţa. Ştiind asta, e puţin probabil că va trece pe aici.

  Mă uitai la ea. Era voluminoasă, îmbrăcată cu o rochie de casă largă, avea o voce răguşită de fumătoare, bicepşi zbârciţi şi – în ciuda greutăţilor vieţii – îşi păstrase o alură de comandă, de supraveghetoare-şefă la Şcoala Nightengale-Bamford.

  Atunci când eşti sătul de toate, puţin îţi pasă de ce ţi se mai poate întâmpla. Aşa că spusei:

  — În dosarul Poliţiei Statale despre bande, scrie că bea aici.

  — Dosarul e depăşit. Jumătate din tipii aflaţi în el au reintrat în puşcării, au murit sau au trecut în altă bandă. Micul John s-a mutat la Cavaleri.

  — Cine-s ăştia?

  — O adunătură de criminali, terorişti, traficanţi de droguri şi de ucigaşi pe la spate.

  — Am auzit aceleaşi lucruri şi despre Popi.

  Trei gangsteri săriră să-şi apere onoarea. M-am ridicat de pe scaun, cu gândul să mă ocup mai întâi de cei doi de pe extreme şi abia după aia de cel mare, din centru, dar femeia le făcu un semn cu mâna şi ei se potoliră. Se întoarseră la berile lor, ameninţându-mă în surdină.

  — Dacă tot vrei să mori, zise ea, de ce nu sari de la etaj?

  — Tu cine mai eşti?

  Nu aveam chef să vorbesc cu o femeie, şi mai ales nu voiam să mă iau la bătaie cu una.

  — Sunt preşedinta Popilor Latini.

  — Glumeşti.

  — Tu cine eşti?

  — Ben Abbott din Newbury, doamnă preşedintă. E mai la nord. Martello cunoaşte drumul.

  — De unde l-a aflat?

  — Asta vreau şi eu să ştiu.

  — Dar tu, de unde ai aflat drumul către Waterbury?

  — Obişnuiam să vin pe aici să văd echipa aia de fermieri, Cincinnati Reds.

  Rânji dispreţuitor:

  — Cei de teapa ta se duc mai ales în Hartford, la şcoală ori la teatru, se duc în New Haven, în Bridgeport, pentru feribot. Să existe în Newbury careva care să se intereseze de dezastrul din Waterbury?

  Poate reuşeam să o scot la capăt cu femeia.

  — Ascultă, cucoană, Waterbury era numit Oraşul Alămii. Într-o vreme, când ceasurile, clanţele şi instrumentele din acest metal se aflau la modă, Waterbury era ceea ce este Silicon Valley azi. Un prieten de-al meu, Al Bell, avea o făbricuţă aici. El mi-a spus o poveste, care s-ar putea să te ajute să înţelegi despre ce-i vorba: a fost odată ca niciodată, la începutul celui de-al doilea război mondial, când inginerii de la Institutul Politehnic Rensselaer au trimis ultima lor descoperire unei fabrici de sârmă din Waterbury. Era vorba despre o sârmă atât de subţire, încât au expediat şi un microscop împreună cu ea. Ştii ce-a urmat? Băieţii din Waterbury au făcut o gaură prin ea.

  — Şi ce-i cu asta?

  — Apoi a apărut plasticul, şi fabrica s-a dus de râpă. Adevărul e că vecinătăţile şi oraşele nu reprezintă numai o localizare în spaţiu ci, mai ales, nişte cerinţe ale momentului. Timpul şi scopul Waterbury-ului au trecut.

  — Splendidă remarcă, domnule Abbott. Dar cum rămâne cu oamenii care trăiesc aici?

  — Trebuie să servească unui anumit scop, altfel mai bine s-ar muta. Începusem să vorbesc cam dur, deşi acest lucru nu mă făcea să mă simt mai bine.

  Ea se întoarse către barman, făcându-i semn să-i mai pună un rachiu.

  Intrigat de toată discuţia asta savantă, am întrebat-o:

  — De unde eşti?

  — Grosse Pointe.

  — Doamne, Grosse Pointe a lansat moda fugii către oraşe. Iar tu te iei de Newbury?

  — Nu eu am hotărât unde să mă nasc.

  — Bunicul tău a muncit din greu, cu propriile-i mâini, ca să câştige bani, nu-i aşa?

  — Discuri de ambreiaj.

  — Tatăl tău a muncit cu mintea.

  — Şef la o reprezentanţă Ford.

  — Tu eşti licenţiată în istoria artelor.

  — Literatură engleză.

  — Pe când tu te credeai Jane Austen, taţii japonezilor au pus osul la treabă, au construit maşini mai bune, din materiale mai bune, înlocuind alama cu plasticul.

  — Deci, eu sunt de vină?

  — Nu, vina o poartă tatăl tău. Ar fi trebuit să te oblige să te faci inginer. Cum ai trecut de la literatura engleză la bandele de stradă?

  — Chicago. Zilele Furiei.

  — Meteorologii? întrebai, ridicând din sprâncene. Povestea anilor şaizeci, în direct, două scaune răsturnate.

  — Mă miră că eşti la curent.

  — Am învăţat la Şcoala Pregătitoare.

  — Mulţumesc că mi-ai adus aminte cât sunt de bătrâna.

  — Toată viaţa ai spart geamuri?

  — Cineva trebuie să le spargă. Cel puţin atâta vreme cât există oameni ca tine, care vin cu astfel de teorii şi îi acuză pe Popi că îşi poartă singuri de grijă.

  — Nu dau vina pe grupuri. Îi găsesc vinovaţi pe domnul Martello şi pe prietenul său, care au dat buzna la mine în casă, să acţioneze pe cont propriu.

  — Nu prea găsesc nimic bun de spus despre Micul John. Dar mă întreb, după tine, cam la ce îi folosea? Crezi că a ales să îţi spargă casa, în locul unei slujbe la IBM? Ţi-l imaginezi spunându-i amicului său: „Bă’, Păianjene, ce vrei să facem azi? Compunem un program „soft” pentru calculator sau spargem o casă?”

  — Ce ai gândi, dacă el şi cu „Păianjenul” ţi-ar sparge ţie casa?

  — Mi-au spart-o. Să-ţi spun ceva, domnule Abbott, nu e prea mare diferenţă când o compari cu răscolirea casei de către poliţie. Cel puţin, hoţii nu te urăsc.

  Nu vedeam nici un avantaj în a fi de acord cu părerea ei, mărturisindu-i că ştiu ce înseamnă să îţi întoarcă poliţiştii totul cu fundul în sus.

  — E al tău barul ăsta?

  Se uită la mine, de parcă nu înţelesesem nici un cuvânt din cele rostite de ea.

  — Te ţii de glume? Dacă îmi retrag ajutorul social, o să mă mut într-o cutie.

  — Chiar eşti preşedinta Popilor?

  — Chiar plăteşti pentru informaţii?

  I-am strecurat bancnota. Mi-a confirmat că este preşedinta filialei din Waterbury.

  — Cum de te-ai ales cu funcţia asta?

  — Cum marea majoritate a bărbaţilor sunt prin puşcării, îi facem preşedinţi ai filialelor de dinăuntru, iar pe femei preşedinţi ai filialelor de afară. În ce mă priveşte, aveam ceva experienţă organizatorică, aşa că funcţia mi se potrivea. Mai ai ceva bani?

  — Unde îl găsesc pe Martello? am întrebat, scoţând o bancnotă de douăzeci.

  — Vrei să-l arestezi?

  — Nu sunt poliţist.

  — Vrei să cumperi droguri?

  Mă pregăteam să răspund că nu, dar m-am răzgândit şi am spus:

  — Poate.

  — Ai mare grijă. Poţi să mori dacă cumperi porcăria aia a lui.

  — Unde îl pot găsi?

  — Nu l-am mai văzut de vreo săptămână. Am auzit că s-a rănit şi a şters-o în Bridgeport. Are câteva rude pe acolo.

  — Ai putea să-i transmiţi un mesaj?

  — Dacă plăteşti bine, o să am grijă să-l primească.

  — Ce zici de un sutar?

  — Ce zici de două sutare?

  Simţeam că n-am nici o şansă să câştig negocierea astfel încât, pentru a nu irosi timpul, i-am dat două sute de dolari, împreună cu cartea mea de vizită.

  — Zi-i să mă sune.

  — Agent imobiliar? E pe bune?

  — Tu ce crezi?

  — Cred că dacă într-adevăr cauţi droguri, îţi iei soarta în propriile-ţi mâini; în cazul în care eşti un fel de sticlete, o să dai de dracu’. Iar dacă asta e o şmecherie, doar ca să mă fraiereşti pe mine, o să fii dezamăgit. Îţi spun şi ţie ceea ce i-am spus fiecărui poliţist care a dat buzna aici, ori mi-a scotocit apartamentul: Popii nu sunt o bandă. Noi suntem o familie. Noi luptăm ca să ne trimitem copiii la şcoală, departe de droguri şi de închisori.

  — Mult noroc.

  M-am ridicat, i-am lăsat ei restul primit de la berea de care nici nu mă atinsesem, mai puţin doi dolari, pe care i-am dat barmanului. Apoi m-am întors spre ea:

  — Pot să-ţi pun o întrebare?

  — Poţi să încerci.

  — Merită ceea ce faci?

  — Ai auzit de Joe Hill?

  — Se ocupa de organizarea treburilor.

  — Când l-au spânzurat, ultimele lui cuvinte, adresate prietenului său, au fost: „Ei bine, Gurly, am luptat pentru dreptate”. Aş vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru, când mi-o suna ceasul.

  Am ieşit din Waterbury şi am pornit-o către vest, pe autostrada optzeci şi patru, cu gândul că lui Connie i-ar fi plăcut tipa. Mă făcuse să mă simt prost şi să mă întreb ce naiba aveam de gând cu viaţa mea. Am conectat telefonul din maşină şi am sunat la barul lui Ramos.

  — Nu-i ştiu numele, dar e doamna lângă care am stat…

  — Doamna preşedintă? Ştii, dacă chiar o să ajungi vreodată să locuieşti într-o cutie, caută-mă.

  Mă gândeam că, în cel mai rău caz o s-o înghesui şi pe ea în magazie, împreună cu Alison şi cu doamna Mealy.

  Mi-a răspuns că nu are de gând să se retragă.

  Noaptea nedormită începuse să-şi spună cuvântul. Prin Danbury mă luă căscatul, de era să mă opresc în fundul unui camion. Mai aveam destul timp până la ora la care rezervasem masa, aşa că am tras pe dreapta, chiar înainte de a intra în New York, şi am închis ochii.

  M-a trezit un poliţist, ciocănind cu lanterna în geam. Nu aveam voie să dorm. Cum o căutam cu lumânarea, i-am spus că ori opream, ori intram în vreun pod. Mă puse să-i suflu, ca să vadă dacă nu miros a băutură. În sfârşit, găsisem pe unul cu care să mă cert. Dar, când am trecut testul, tipul politicos mi-a dat indicaţii cum să ajung la prima parcare.

  New York. Centrul oraşului, într-o noapte caldă de vară.

  Am găsit localul Brassee, care arunca o lumină blândă asupra unui colţ ciudat al Tribecăi; mai sus, spre sud, era o parcare iluminată puternic, proaspăt vopsită, ca să pară un loc sigur pentru cei neliniştiţi, veniţi din afara oraşului, precum Reg Hopkins. Portarul nu îl recunoscu pe Reg după poză.

  Mergând pe jos până la restaurant, am retrăit o imagine din trecutul meu. Brassee era copia anilor nouăzeci a unui restaurant convenabil, cu bucătăria franceză a anilor optzeci, unde eu şi colegii mei, vrăjitori ai finanţelor, obişnuiam să venim pentru a lua în grabă un platou cu specialităţi de peşte, pentru care plăteam câte o sută de dolari. Nu-mi aminteam numele localului în cauză, ci notele de plată prea umflate, deşi ocupat cum eram, acestea nu mă deranjaseră prea tare.

  Dispăruseră tablourile monocrome care atârnau pe nişte pereţi de culoarea piersicii, infinit mai interesanţi decât picturile; nu mai existau nici scaunele din metal nichelat, create astfel încât să-i descurajeze pe cei ce mâncau prea încet; dispăruse şi cacofonia care răsuna precum pickammerele între podeaua din lemn de esenţă tare şi tavanul văruit. Noul local, luminat romantic de lumânări, era mai liniştit, mai luxos, mai sexy, mai întunecos – de parcă proprietarul unui bistrou şi cel al unui bordel. Se îndrăgostiseră unul de altul, ca într-o idilă întârziată şi hotărâseră să intre în afaceri umăr la umăr, consfinţind legătura.

  Trei lucruri mi-au atras atenţia, în timp ce aşteptam ca şeful de sală să se ocupe de cei din faţa mea. Brassee era un local al orelor târzii, rezervarea mea de la nouă jumătate fiind abia pentru începutul serii. Bancnotele pe care le luasem ca să cumpăr informaţii ar fi trebuit să fie de cincizeci, deşi mă îndoiam că Reg şi-ar fi putut procura heroină dintr-un asemenea local.

  În mulţimea elegantă alcătuită din „granguri” de pe Wall Street, artişti, producători de filme, creatori de modă, mă încerca impresia că sunt unul dintre puţinii bărbaţi „normali” şi singurul fără „partener”.

 

  Capitolul 20

  — Reg?

  Şeful ospătarilor, un profesionist de prima mână care saluta clienţii politicos înainte de a verifica lista cu rezervări, reuşea să fie şi eficient, prietenos şi, concomitent, să-şi copleşească musafirii cu complimente. Îi făcea pe oameni să se simtă bine veniţi şi atrăgători – cu condiţia ca aceştia să fie îmbrăcaţi după ultimul strigăt al indiferent cărei mode şi să aibă o masă rezervată. Dacă un vechi sacou Paul Stuart şi pantaloni Burberry erau un pic cam altfel, cel puţin am avut curajul să-mi confirm rezervarea.

  Reg, homosexual?

  — Domnul Abbott, două persoane. Va mai dura doar un minuţel, zise el; apoi, uitându-se peste umărul meu, întrebă: Cu cine sunteţi?

  Reg, homo? Exclus.

  Zăpăcit încă de constatarea neaşteptată – şi cu gândul la Rita – reuşii să articulez:

  — Cred că am luat o plasă.

  Suna nemaipomenit, şi el zâmbi:

  — Poate că o să aveţi noroc la bar.

  Probabil ar fi fost mai bine să fac cale-întoarsă. Dar chiar şi un homofob cu spume la gură – ceea ce nu era cazul meu – ar fi rămas cel puţin o săptămâna ca să afle de ce, din cele trei, patru sau zece mii de restaurante din Manhattan, prietenul său de-o viaţă, cel care împuşca elani, pescarul care fondase Hopkins Septic, l-a ales pe cel mai plin de homo, chiar în noaptea în care murise.

  Am fost de acord cu sugestia de a mai aştepta şi m-am lăsat condus de „şef” spre bar – o piesă franţuzească de calitate, din lemn de nuc, o bine venită schimbare a zincului şi a oţelului ultimului deceniu. Mi-am adus aminte că nu aveam nici o dovadă cum că Reg ar fi luat masa aici. Dar doream să ştiu ce naiba căutase aici şi, mai ales, cu cine fusese?

  La bar am descoperit că Brassee nu era un restaurant pentru clienţi singuratici. Stăteau câte doi, sau câte patru, aşteptând să fie serviţi. De fapt, păream singurul tip în căutare de companie. Superb.

  Barmanul mă văzu şi se grăbi spre mine.

  Am comandat cu Club-soda. Când mi-a adus paharul, am pus trei bancnote de douăzeci pe bar.

  — Pot să te deranjez cu cincizeci de dolari? am întrebat.

  — Restul de zece, pentru ce-i?

  — Speram că ajung pentru un Club-soda.

  — Aproximativ, rosti el pe un ton agreabil, apoi se apropie, cu un ochi la bancnote.

  Am bănuit că era un puştan abia venit cu autobuzul din Nebraska – un băiat de ţară, dornic să-şi încerce norocul în New York. Aş fi putut să-i spun: „Hei, băiete, şi eu sunt din Newbury. Avem şi noi porci şi cai, la fel ca voi”. În loc de asta am zis:

  — Caut pe cineva.

  Uşor circumspect, îşi aranjă părul lins.

  — Sâmbătă pe la ora opt, acum trei săptămâni. Erai de serviciu?

  — Cred că da. Da! Lucrez aici de o lună, deci aveam deja o săptămâna.

  — Bun venit la New York.

  Chiar mi-a zis „Mulţumesc”. Era atât de drăguţ, încât îmi venea să îl iau acasă, să i-l fac cadou mamei mele: „Poftim, mamă. Fiul pe care ţi l-ai dorit şi de care poţi fi mândră”. Se afla, totuşi, de suficientă vreme în New York, ca să „remarce” cei cincizeci de dolari de pe tejghea şi să fie atent la întrebările mele.

  — Caut un tip, Reg Hopkins. Cred că a avut o rezervare pentru opt sau opt şi jumătate.

  — Cum arată?

  Am scos fotografia din Clarion. Scooter o luase din arhiva sa, era o poză făcută cu câţiva ani în urmă, când Reg sărbătorise alegerea lui ca preşedinte al Clubului Rotary.

  — Drăguţ, zise bărbatul de lângă mine.

  Întrucât dădusem buzna pe teritoriul altora, trebuia să fiu politicos, să am grijă şi să fiu numai politicos, pentru a nu da naştere la idei greşite. Am zâmbit. Bărbatul de lângă mine păru debusolat. Barmanul cel drăguţ – în ciuda privirilor lacome către bani – recunoscu că nu-l văzuse, sugerându-mi să vorbesc cu şeful lui, care ţine registrul cu rezervările. Problema era că maâtre se agita prin local, aşa că trebuia să-i mai zăpăcesc pe cei de la bar, până când va termina cu aşezatul la mese al celor cu rezervare de la nouă şi jumătate.

  Se făcuse aproape zece când îşi încheie misia. L-am încolţit pe când se pregătea să se afunde, obosit, în spatele biroului său, văitându-se:

  — Mă omoară statul în picioare.

  — Tipul ăsta – am spus, întinzându-i fotografia din ziar şi cincizeci de dolari – e prietenul meu Reg. A fost pe aici într-o sâmbătă, acum trei săptămâni?

  — Iubiţel, dacă m-aş amesteca în chestii din astea, nu aş mai avea nici un prieten în oraş… Ei, nici nu mă mir că ţi-a dat plasă, mai adăugă el, după ce catadicsi, totuşi, să privească poza.

  — Poftim?

  — Faptă şi răsplată. Tu i-ai dat atunci o plasă, acum ţi-a tras-o el. Noroc că este un cuplu la bar care ar da oricât pentru masa ta. Cine ştie, poate că data viitoare o să-ţi meargă cu prietenul tău.

  — Reg a fost aici?

  Maâtre suspină, îmi înapoie poza şi spuse, păstrând banii:

  — N-ar trebui să-ţi spun, dar părea mult mai dezamăgit decât eşti tu. Te-ai întrebat vreodată de ce trebuie să-l chinuieşti în halul ăsta?

  — Cât a aşteptat?

  — Ţi-a acordat patruzeci şi cinci de minute – cu douăzeci mai mult, decât ai vedea de la mine.

  — Era băut, ori drogat?

  — Nu, deloc. Era doar trist… Viaţa e mai scurtă ca niciodată, iubiţel. Nu o irosi. Mai lasă de la tine, mai închide ochii… Dacă vine pe aici, vrei să-i comunic unde te poate găsi?

  — Spune-i că m-am dus direct acasă.

  Se schimbase tura la parcare şi noul paznic îşi amintea foarte bine de Reg. Îmi povesti:

  — Tipul zicea că îşi lasă maşina toată noaptea.

  — Voia să rămână aici?

  — L-am întrebat: „Sunteţi sigur?” Mi-a zis: „Cred că da”. Auzind aşa ceva, i-am dus maşina mai în spate. Apoi au mai venit şi alţii care voiau să rămână peste noapte, aşa că le-am dus şi lor maşinile în spate. Omul tău se întoarse în mai puţin de o oră, şi zise că îşi vrea Blazer-ul. I-am replicat: „Îţi arde de glumă? E îngropat”. „Eşti de la pompe funebre?”, m-a întrebat.

  M-a bufnit râsul. Ăsta era stilul lui Reg. Portarului nu prea îi ardea de râs.

  — Cea mai răsuflată poantă din parcare. I-am zis: „Regret, domnule. Voiai să rămâi toată noaptea. Mi-ar lua o oră întreagă numai să mut toate maşinile din faţa ta”. Ştiţi ce a făcut?

  — Ce?

  — I-au dat lacrimile. Mi-am spus: „Ce-o mai fi şi ăsta, vreun actor care se face că plânge ca să mi se facă milă?” Dar el şi-a scos portofelul – ştiţi că există nişte tipi care ţin câte o bancnotă de o sută, pentru cazuri de urgenţă?

  Am dat din cap. Eu i le dădusem pe ale mele preşedintei Popilor Latini.

  — O sută de dolari. Apoi zise: „Vreau să plec acasă. Banii sunt ai tăi, dacă reuşesc să ies din locul ăsta blestemat în cinci minute”.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Ce s-a întâmplat? Aruncam maşinile ca pe nişte jetoane la pocher. A venit şi el să mă ajute – foarte drăguţ – şi a făcut exact cum i-am spus. Între noi fie vorba, i-am coborât Blazer-ul aici în zece minute. Nu în cinci, dar mi-a dat totuşi banii. Ba mi-a plătit şi parcarea, separat, aşa că am rămas cu o sută întreagă. Spune şi dumneata, câţi oameni ar mai face una ca asta.

  M-am urcat în maşină şi m-am dus direct acasă.

  Cred că povestea din parcare m-a afectat mai tare decât faptul că Reg luase o plasă într-un restaurant de homo. I se potrivea perfect. După cum povestise şi portarul, o camaraderie de zece minute era mai importantă pentru el decât banii.

  Mă copleşea un dureros sentiment de triumf pentru că reuşisem, în sfârşit, să aflu ce făcuse în orele care lipseau: după ce îşi deblocase maşina, abia dacă mai avusese timp să se întoarcă la Newbury, cu acceleraţia la fund, şi să treacă pe la Dr. Mead pentru o îngheţată.

  Cât priveşte întâlnirea de la Brassee, nu vedeam nici o modalitate de a afla pe cine aşteptase. Numărul de la Brassee fusese singurul din New York aflat pe lista convorbirilor interurbane. Dacă tipul cu care trebuia să se întâlnească îl sunase el pe Reg, sau dacă avea un telefon în localitate şi nu apărea pe listă, asta nu aveam cum să ghicesc.

  De ce mă gândeam că era vorba de un bărbat, şi nu de o femeie? Nouăzeci şi cinci la sută dintre clienţii din Brassee fuseseră bărbaţi; maâtre, care şi-l aducea aminte, bănuise că e homosexual. (Ştiu că presupusese acelaşi lucru şi despre mine, dar eu îl încurajasem cu bună ştiinţă.) Mi-a venit în minte şi expresia de dezgust care strâmbase buzele lui Janey, când întrebasem dacă Reg avea pe cineva. Janey ştia.

  Am încercat să îmi imaginez singurătatea profundă pe care o îndurase Reg în timpul căsniciei sale. Şi cât de deprimat se simţea în mijlocul prietenilor. Nu îl ajutasem în nici un fel.

  În afara simpatiei şi a unui vag sentiment de vinovăţie, nu eram sigur de ce simţeam. Ne cunoşteam de pe vremea când eram amândoi de-o şchioapă. De câţi ani îşi purta secretul în suflet? Câtă vreme trăise ca un spion în propriul său oraş? Ce aş fi făcut eu, dacă mi-ar fi povestit?

  Am ajuns la catargul steagului după ora unsprezece; tot cam atât i-a trebuit şi lui Reg. Oraşul era liniştit. Cochetai cu ideea de a coborî Dealul Bisericii, în speranţa că l-aş putea convinge pe Dr. Mead să-mi dea un cornet cu îngheţată cu fistic – eram mort de foame. Fusese o zi interminabilă, din care cea mai mare parte o petrecusem în maşină şi mă simţeam prea istovit pentru a lua hotărâri. Oprii maşina în mijlocul intersecţiei. Apoi, privind prin întunericul de pe Strada Principală, văzui o maşină de poliţie oprită în faţa casei mele.

  Sergentul detectiv Bender, de la Brigada cazurilor importante, şedea pe treptele din faţă, gonind ţânţarii. Se sculă, îndepărtă cu mâna gâzele care se învârteau în raza de lumină, apoi se făcu că nu vede mâna pe care i-o întinsesem şi îmi dădu un plic.

  — Asta ce mai e?

  — Un mandat pentru a-ţi percheziţiona casa, maşina şi pe tine.

  — Ca să găseşti ce?

  — Arme.

  — La ce naiba îţi trebuie armele mele?

  Bender reuşea formidabil să arate plictisit şi atent în acelaşi timp. Iar pentru statura lui, avea o remarcabilă abilitate să pară periculos, gata să-ţi sară la beregată în orice clipă, ca o nurcă sau o nevăstuică.

  — Nu pot să cred că ai fost atât de fraier, încât să întrebi de John Martello în Waterbury, să îţi laşi cartea de vizită, şi apoi să te duci la Bridgeport şi să-l împuşti pe nemernicul ăla zăpăcit. Dar o să dorm mai bine după ce o să-ţi verific armele.

  — Martello a fost împuşcat? întrebai eu prosteşte.

  Ia stai puţin. Cineva îl împuşcă pe Micul John, a doua zi după ce eu le povestesc celor opt participanţi la petrecerea din jacuzzi, cum că aş şti că Reg a murit la ei în casă?

  — Încep cu tine, spuse sergentul Bender.

  Abia de-l auzeam. La o zi după ce i-am întrebat dacă îl cunosc pe John Martello, tipul e împuşcat?

  — Desfă picioarele!

  Asta am auzit – de parcă bătea cineva cu o bâtă de lemn într-o bară metalică – şi m-am întors furios către Bender:

  — Dacă nu vrei să începi să-mi citeşti drepturile, în timp ce eu sun la avocat, ce-ar fi să vorbim mai întâi despre alibi?

  — Unde ai fost?

  — Nu m-am apropiat nici la treizeci de kilometri de Bridgeport.

  — Unde ai fost?

  — Am plecat din Waterbury – sunt convins că îmi poţi spune exact la ce oră – până la New York City şi înapoi.

  — Întâmplător, Bridgeport se află între Waterbury şi New York.

  — Nu şi dacă o iei pe autostrada optzeci şi patru. Bridgeport e pe nouăzeci şi cinci. Pot dovedi că am petrecut o jumătate de oră într-un restaurant din Manhattan. Am şi un bon de parcare.

  — Poţi dovedi că ai luat-o pe optzeci şi patru?

  — Voi puteţi dovedi asta. Unul dintre poliţiştii voştri de autostradă m-a prins dormind pe margine, la est de intrarea în New York.

  — Ai numărul de la insigna lui?

  — Mda, cum să nu.

  Sergentul Bender îşi notă ora, apoi ceru să vadă biletul de parcare. Voia să-l păstreze. I-am cerut o dovadă scrisă că mi l-a oprit.

  — Ah, da, şi am mai dat şi un telefon de pe optzeci şi patru. Verifică la Lynx Mobil. Am sunat-o pe doamna din barul lui Ramos, aia care probabil m-a şi turnat.

  — Ţi-am zis eu că nu te cred atât de fraier. Cel puţin, mă scuteşte să-ţi mai răvăşesc casa, căci maşina tot o să ţi-o scotocesc. Şi, eventual, o să arunc un ochi şi sub haina ta.

  Mi-am rotit privirea, ca să mă asigur că nu e nimeni prin preajmă, apoi am spus:

  — Eşti invitatul meu.

  Bender pipăi toate locurile unde ar fi putut fi ascunsă o armă, apoi îmi verifică Olds-ul cu o mini-lanternă începând cu portbagajul şi până la motor.

  — Ce dracului e ăsta? întrebă el.

  — Motorul.

  — De la ce e, de la locomotivă? zise el jucându-se cu lanterna peste tot motorul, plăcut impresionat; apoi închise capota.

  — Eşti curat, zise.

  — Ghinion, ai fi putut economisi un drum la Newbury.

  — Mi-am adus aminte că ai fost destul de deştept ca să nu-mi spui că l-ai recunoscut pe Martello în dosarul cu bandele.

  — E mort?

  — Foarte. Un glonţ în cap, din apropiere.

  — Sinucidere?

  — În ceafă.

  — Am auzit că vindea droguri proaste şi că a trecut la altă bandă; chestiile astea ar fi putut să-i facă pe unii să cam strâmbe din nas.

  — Mai ales când îţi alcătuieşti propria bandă.

  — Împuşcat din apropiere? întrebai. Ştiam a Popii sunt specializaţi să tragă din mersul maşinii.

  — Poate că nu au găsit nici o maşină pe care s-o fure, ridică Bender din umeri.

  — Cine era prietenul lui? Spaniolul?

  — Care-i problema? – întrebă îndepărtându-se – nu l-ai găsit şi pe el în dosar?

  L-am urmat pe aleea din faţă.

  — Dosarul nu e reactualizat. Îi ştii numele? I se spune „Păianjenul”.

  Bender se opri cu portiera deschisă, privind cerul înstelat care se zărea printre pomi, apoi zise:

  — Ştii ce îmi doresc? Maşina asta să fie decapotabilă. Tare mult mi-ar plăcea să merg până acasă, cu acoperişul coborât.

  M-am oferit să-i împrumut un desfăcător de conserve.

  Mi-a spus că dacă o să mă apuc să-l caut pe „Păianjen”, toată poliţia din Connecticut îşi va lăsa treaba la o parte şi se vor ocupa să-mi facă mie viaţa mizerabilă. Îmi demonstra la ce mă puteam aştepta, amendându-mă pentru că îmi expirase verificarea emanaţiei gazelor de eşapament, conform abţibildului de pe parbriz.

  — Nu poluez aerul, am protestat eu. Maşina scoate mai puţin fum decât una nouă.

  — Eşti tare.

  — Du-te-n mă-ta, am rostit, fericit că, în sfârşit, găsisem pe cineva cu care să mă iau în beţe; apoi am luat formularul de amendă şi am aruncat bucăţile de hârtie pe jos. Bender, îmi mai completă unul, pentru că am făcut mizerie.

  — Ai zece zile ca să le plăteşti. În caz contrar, o să cer mandat de arestare.

  M-am repezit în casă şi am sunat la barul lui Ramos. Trecuse de miezul nopţii, dar puteam să pariez că mai erau prezenţi destui dintre băutorii de după-amiază.

  — Din nou Ben Abbott, i-am spus barmanului. Femeia de la bar, cea cu care am vorbit? Doamna preşedintă?

  Veni la telefon; i se cam împleticea limba. Am întrebat-o:

  — De când se scaldă radicalii împreună cu porcii?

  — Nu faceţi parte din organizaţia noastră, domnule Abbott. Nu-mi puteţi pretinde să fiu solidară cu dumneavoastră.

  — Nici Martello nu făcea parte.

  — Micul John era un criminal rătăcit, dar în comparaţie cu dumneavoastră, făcea parte din familie.

  — Nu l-am împuşcat eu.

  — Problema asta trebuie să o rezolvi cu poliţia. Sau poate că ai fi preferat să le comunic Cavalerilor numele dumitale.

  — Mai ţii minte sutarele pe care ţi le-am dat?

  — Ai nevoie de chitanţă, pentru impozit?

  — Fă-mi doar un serviciu: spune-i „Păianjenului” că îl caut.

  — Ca să-l împuşti şi pe el?

  — Fă ce te-am rugat.

  — Mai bine îţi recomand să te arunci de pe un bloc, domnule Abbott.

  — Spune-i! Când o să mă caute „Păianjenul”, o să-ţi mai trimit cu poşta două sutare.

  — Cum zici. Dar fă-mi şi tu un serviciu: Trece-o drept clauză testamentară, să fiu sigură că primesc banii.

  Am trântit receptorul. Plasticul se făcu zob şi din telefon rămase un pumn de plăcuţe imprimate şi sârme viu colorate.

  — Minunat, mi-am zis.

  Am văzut clipind becul robotului telefonic şi m-am întins către buton, cu speranţe renăscute, crezând că e vreun mesaj de la Rita. Evident că nu fusese ea, ci un tip care voia să vândă o casă.

  Am şters mesajul şi am adunat rămăşiţele telefonului.

  Începui să număr coincidenţele.

  Micul John Martello vindea droguri proaste; fusesem avertizat de însăşi preşedintele Popilor. Reg murise din cauza unor droguri proaste. Când am început să întreb dacă Reg se droga, cine altcineva dacă nu Micul John Martello a dat buzna în casa mea? Împreună cu amicul său, „Păianjenul”. Doi bandiţi din Waterbury, care habar nu aveau de orăşelele din Connecticut, veniseră la fix într-unul care abia se vedea pe hartă.

  Am mai luat în calcul şi că – a doua zi după ce le-am spus petrecăreţilor de la Fisk că ştiu unde a murit Reg, adică la petrecerea lor, şi i-am întrebat de John Martello – acesta a fost împuşcat.

  Multe coincidenţe, dar nici o legătură între ele. „Păianjenul”, oricare ar fi ăla, nu apărea în dosarul poliţiei, iar doamna preşedintă mai degrabă şi-ar pune laţul de gât, decât să-mi dea numele lui adevărat, aşa că nu-mi mai rămânea decât să sper că „asistentul” Micului John o să mă sune. Sau o să treacă pe la mine.

  Pentru cea de-a doua variantă, înhăţai cheia de la safe-ul metalic, coborâi în pivniţă şi luai pistolul de calibrul treizeci şi opt al tatălui meu – un revolver simplu, cu care se putea descurca şi un copil. Îl încuiai în noptieră. Habar n-aveam să trag cu pistolul, niciodată n-am ştiut. Tata îmi tot promitea că o să mă înveţe, dar n-a apucat s-o facă. Unchii mei din clanul Chevalley mă învăţaseră să mă descurc cu armele de vânătoare, dar la Academia Militară instructorii de la marină vorbeau despre rezultatele mele la tragerile cu pistolul, pe tonul pe care se vorbeşte de cei care se răsturnau cu bărcile în mijlocul oceanului.

  Am făcut un duş ca să-mi mai limpezesc mintea, dar ajuns în pat, gândurile continuară să mă frământe. Cel puţin terminasem cu agresivitatea provocată de purtarea Ritei. Nu că nu-mi părea rău după ea. Şi nici că nu voi dezgropa frânturi din conversaţiile noastre, pe care voi încerca să le răstălmăcesc, să le întorc pe toate feţele pentru a căuta câte o rază de speranţă.

  Motivul furiei mele se schimbase în răstimpul interminabilei zile: nu mai era dragostea pierdută, ci moartea prietenului meu. Furia mea tindea să se concentreze într-un urlet prelung. Apoi totul deveni clar şi-mi dădui seama că ceea ce mă frământa, încă de când sergentul Bender îmi comunicase că Martello fusese împuşcat, era gândul că ucigaşul lui Reg se ospătase la cina organizată de mătuşa Connie, cu o seară înainte.

 

  Capitolul 21

  M-am trezit mai umil. Fusesem atât de plin de mine în biblioteca lui Connie – atât de mândru că dovedisem că opt oameni nu pot susţine o minciună încât mă lăsasem fraierit.

  O dată cu umilinţa veni şi revelaţia: poate că nu eram singurul fraierit.

  Cum ar fi dacă minciuna cu adevărat importantă, nu era aceea că opt prieteni aruncaseră cadavrul victimei unei supradoze pe un pod acoperit? Cum ar fi dacă adevărata minciună ar consta în aceea că cel care îl omorâse pe Reg îi păcălise pe ceilalţi, ca să îl susţină, să facă o conspiraţie pentru a-l acoperi.

  Dacă speriindu-i şi forţându-i să-l ajute să scape de cadavru, ucigaşul sau ucigaşii îi transformase pe ceilalţi în complici? Dacă i-a determinat să-i devină complici, fără ca aceştia să-şi dea seama?

  De ce fusese omorât Reg?

  Cum fusese omorât? Iată o întrebare pentru un profesionist.

  Doctorul Steve Greenan nu mai dădea consultaţii, dar îşi vizita vechii pacienţi la domiciliu şi îndeplinea, încă, funcţia de ajutor al medicului legist. Această a doua slujbă îi aducea un venit în plus şi îi oferea, după propriile-i mărturisiri, principala sursă de aventuri din viaţă. Un bărbat înalt, încovoiat de vârstă, care asistase la naşterea mea şi la cele ale majorităţii prietenilor mei. Mătuşa Connie, din generaţia anterioară lui, încă îi mai spunea „Stevie” şi-l considera „prea atrăgător pentru propriul său bine”.

  Fratele lui geamăn, Alfred, „Zidul de piatră”, era proprietarul lui Greenan Oldsmobile, o mică reprezentanţă de pe strada Şapte unde, încă din 1934, yankeii versaţi, care se ocupau cu vânzarea maşinilor, descoperiseră ce înseamnă umilinţa, atunci când negociau preţul unei maşini noi.

  L-am găsit pe Steve în sala de expoziţie, jucând şah cu fratele său care, între două mutări, îi explica unui client că nu putea reduce preţul unei maşini break din ‘73, cu un consum enorm, lungă cât o zi de post, pentru că maşinile mari şi confortabile au devenit o raritate.

  — Mildred mi-a spus că te găsesc aici. Zicea că e timpul să întorci grămada de bălegar.

  — De-aia am şi venit. Ce-ţi mai face capul?

  — Parcă l-ai folosit ca să baţi cuie cu el, zise Alfred întinzându-mi o labă.

  Steve mă conduse la fereastră, îmi examină faţa şi îmi apăsă craniul cu degetele-i puternice.

  — Te doare?

  — Da.

  — Şi aici?

  — Au!

  — O să supravieţuieşti. Care-i problema?

  — Steve? Putem face câţiva paşi împreună?

  Doctorul mă privi mirat şi strigă: „Mă întorc într-o clipă, Alf”. Ieşirăm afară, luând-o de-a lungul şirurilor duble de maşini de mâna a doua.

  — Nu ştiu dacă poţi vorbi despre asta. Să-mi spui când întrec măsura.

  — O să-ţi spun.

  — E posibil ca Reg să fi murit din altă cauză, decât dintr-o supradoză de heroină?

  — Citeşte raportul. Oricine poate. Scooter a făcut probabil rost de o copie.

  — L-am citit.

  — În cazul ăsta ştii că porcăria pe care a tras-o pe nas era suficient de puternică, ca să radă o tabără întreagă de tăietori de lemne.

  — Ar fi putut şeful tău să greşească?

  — Foarte puţin probabil. E un cabinet bun. Noul toxicolog s-a integrat perfect. Nu prea cred.

  Mă deplasam pe gheaţă subţire. De fapt, se făcuse o greşeală. Ştiam că Reg nu murise pe pod, ci fusese dus acolo. Deci, dacă Steve şi poliţiştii nu sesizaseră, ce altceva le mai scăpase?

  — Ar fi putut poliţaii să o dea în bară?

  — Cum?

  — Să nu fi văzut vreo rană, sau ceva asemănător?

  — Asta era treaba mea. Gura lui Steve se strâmbă puţin, făcându-l să pară mai bătrân. Dar orice aş fi scăpat eu, mă gândesc că nu i-ar fi scăpat şi legistului, care m-ar fi pus să umplu topuri de hârtie.

  — Te-a pus, Steve?

  — Nu.

  — Bănuiesc că am întrecut măsura.

  — Te cam îndrepţi într-acolo.

  — Iartă-mă… S-ar fi putut ca Reg să moară în altă parte? Cadavrul ar fi putut fi mutat? Ştiu, am citit că sunt moduri în care îţi poţi da seama de aceasta, dar mă întrebam…

  Steve nu muşcă momeala.

  — Am învăţat câteva noţiuni de bază. Îmi aduc aminte că rigiditatea se instalează la trei sau patru ore. După asta, nu îl mai poţi descleşta. Dacă îmi amintesc bine, un cadavru mutat din loc după acest interval nu mai prezintă aceleaşi simptome de înţepenire gravă.

  Steve se eschiva. Am întrebat, dând cărţile pe faţă:

  — E posibil să muţi un cadavru, iar legistul să nu îşi dea seama?

  — Orice e posibil.

  — Timpul ar fi un factor? Cât să fi trecut de când a murit şi până a fost mutat?

  — Ben, dacă intenţionezi să muţi un cadavru, spuse Steve zâmbind, şi vrei să-l păcăleşti pe doctor, te sfătuiesc să-l laşi exact în aceeaşi poziţie în care a murit. Şi s-o faci cât mai repede.

  — O oră ar fi suficientă?

  — Da, mai ales dacă bătrânul doctor ar fi, să spunem, copleşit de existenţa altor dovezi – cum ar fi drogul aflat asupra victimei, identic cu cel prizat de ea şi aşa mai departe…

  Steve mă luă pe după umeri şi mă conduse înapoi în sala de expoziţie.

  — Ştii, Dick Parmalee mi-a tot spus că încearcă să dea de tine. Ţi-a tot lăsat mesaje pe robot. Vrea să-şi vândă casa.

  — Doamne, ce uituc sunt! Mulţumesc că mi-ai amintit.

  — Am fost s-o ajut pe Vicky, cu telefoanele. Te-a aşteptat şi pe tine, dar n-ai apărut. Tim zicea că n-ai prea dat pe acolo.

  — Am fost ocupat.

  — La France vine în forţă. Bătrânul „Flinte şi câini” a stârnit adunătura de pe Scudder Mountain. A trecut pe listele lui de alegători nume în dreptul cărora sunt X-uri în loc de semnături.

  „Flinte şi câini” era tatăl lui Steve La France, Frank, celebru pentru proclamaţiile sale la adunările din oraş, unde susţinea că ţara are nevoie de mai mulţi oameni care să aibă puşti şi câini. Pe Scudder Mountain trăiau pădurari, fermieri şi pensionari, care locuiau în rulote şi nu uitaseră liberalismul radical al preşedintelui Eisenhower. Steve continuă:

  — Acum se ocupă de cei din Frenchtown.

  — A trebuit să plec la New York. Acum m-am întors şi o să-i dau o mână de ajutor. Am fost al dracului de ocupat.

  — Am auzit că ai fost prins cu interviurile. Tot ce pot să-ţi spun, şi îmi pare al naibii de rău, e că Reg a murit de supradoză clasică. Am avut cincizeci de morţi cu „doză fierbinte” în statul nostru, din ianuarie încoace. Singurul lucru care l-a deosebit pe Reg de ceilalţi a constat în tăria dozei inhalate. Heroina lui a fost cea mai puternică de până acum era atât de pură, că ar fi putut fi diluată de douăzeci de ori.

  — Vrei să spui că nu a fost deloc diluată? Cineva i-a vândut heroină pură?

  — Eh, au mai încercat să o taie cu bicarbonat de sodiu, dar n-au reuşit, aşa că el a primit aproape sută la sută. Nu e la fel ca atunci când vrei să diluezi cocaina… Iar pe piaţă, heroina e mult mai ieftină, dacă nu se străduiesc să o taie.

  — I-ai văzut „marfa”?

  — Iar o iei pe de lături.

  — În ce era? În pungă de plastic?