BEN ABBOTT

Vol. 2 – PETRECEREA

 

  Un strat de pietriş fin constituie un suport mai viu pentru o terasă cu dale de piatră, decât unul din beton. Este mai puţin rigid, astfel încât gheaţa poate să crape, iar în zilele călduroase lasă pământul să absoarbă căldura soarelui, şi permite piciorului desculţ să calce în voie.

  Trebuie însă să fii prudent la alegerea meseriaşului.

  În rosturile late se înmulţesc buruienile.

 

 

 

  Capitolul 1

  Petrecerea organizată de familia Fisk în week-end, un party până-n zori, pentru perechi cu pretenţii, era încă subiectul preferat al tuturor, chiar şi după ce găsisem cadavrul lui Reg Hopkins pe podeţ.

  Amicul meu, Scooter MacKay, care-l regreta ca şi mine pe Reg, găsea bârfele din oraş bine venite, zicând că ele arată o atitudine sănătoasă faţă de scălâmbăielile mondene. În ce mă priveşte, consideram că el îşi putea permite o asemenea mărinimie, datorită vieţii ordonate pe care o ducea.

  Lumea începuse să vorbească încă din clipa în care s-a aflat că firma de instalaţii Zweig montase un jacuzzi1 pentru opt persoane sub oglinda din noul salon de petreceri al familiei Fisk. Poveştile cameristei, cum că Duane şi Michelle ar fi întins acolo şi un covor gros, moale ca o saltea, stimulaseră imaginaţia unora. Toate „faptele” fuseseră puse cap la cap de către Reţeaua Peştelui, o organizaţie de telefonie fără fir, din care făceau parte cetăţenii adulţi din Newbury, luând hotărârea ca mai multe cupluri, toţi prieteni ai familiei Fisk, să-şi trimită copiii la bunici sâmbătă noaptea.

  Şi mie mi se păruse o idee bună, deşi mă aşteptam la o noapte mult mai „inocentă” decât sperau bârfitorii. Familii precum Bowland, Barrett, Carter ori Fisk erau foarte influente în oraş. Fiind, încă, prea tinere, erau considerate ca viitori stâlpi de bază ai societăţii.

  Femeile, toate nişte făpturi minunate, aveau fiecare un farmec aparte: Georgia Bowland, blonda coafată îngrijit, proaspăt sosită în oraş, cu idei amuzante şi nonconformiste despre lume; Susan Barrett, frumuseţea grupului, infirmieră de ocazie, atât de eterică, încât părea că pluteşte; Sherry Carter, graţioasă ca o gazelă şi Michelle Fisk, femeia de afaceri, cu rotunjimi teribil de ispititoare.

  Soţii lor, băieţi buni şi muncitori, erau departe de a fi desfrânaţi, excepţie făcând doar atrăgătorul Ted Barrett de care femeile se îndrăgosteau prosteşte. Toţi îmi erau prieteni şi aveam încredere în ei. Presupun că m-ar fi invitat şi pe mine, dacă aş fi avut o nevastă care să se încadreze în planurile lor.

  Când s-a răspândit vestea despre petrecere, Duane şi Michelle Fisk au fost asediaţi de cei care încercau să obţină invitaţii sub diverse pretexte, întrebându-i ba dacă sunt liberi sâmbăta la cină, ba dacă sunt dispuşi să bea ceva împreună ori să pregătească un grătar… L-am auzit chiar şi pe Steve La France interesându-se la un magazin de băuturi, dacă nu cumva Duane poate să treacă pe la el cu ferăstrăul electric, ca să-i lărgească o gaură în tavan, prin care trecea arţarul. Auzindu-l cum se tânguie, ai fi crezut că bietul arţar va ajunge lemn de foc, dacă nu venea Duane să-l salveze sâmbătă seara.

  La un moment dat, m-am mirat că nu au amânat petrecerea. Mulţi ar fi acceptat să vină oricând, numai să vină, însă Michelle era încăpăţânată, ştia să plătească cu aceeaşi monedă. Ea a ripostat, organizând două petreceri – ceva în genul ofertei de acţiuni de două feluri pe care am ajutat-o s-o pună pe picioare, pe vremea când mai lucram pe Wall Street, prin care cei „dinăuntru” primeau dividende, în timp ce oamenii de rând cumpărau doar promisiuni. De data asta, noi, glotaşii, am fost invitaţi la ora şase, pentru un grătar la iarbă verde. De la şase la nouă. Michelle ne-o spusese în felul ei vesel, dar categoric. Cei aleşi rămăseseră în continuare, strecurându-se pe nesimţite în casă pe la nouă şi jumătate, în timp ce Michelle şi Duane îi conduceau pe ceilalţi la maşini şi le făceau semne cu mâna, din stradă.

  A doua zi, petrecerea devenise subiectul de discuţii numărul unu. Eu stăteam liniştit, preferând să citesc ediţia de duminică a lui New York Times şi să-mi savurez în linişte o Bloody Mary în barul Yankee Drover. Tocmai mă pregăteam să o salut pe Vicky McLachlan, reprezentanta Consiliului orăşenesc, când maşina cenuşie de poliţie a lui Moody îşi făcu apariţia pe Strada Principală. Sirena îl avertiză pe şoferul unei camionete să nu cumva să-i treacă prin cap să plece din faţa magazinului şi puse la respect o familie de biciclişti, care mergea anapoda, trecând dincolo de marcajul pentru biciclete.

  — Oare unde s-o fi ducând? întrebă Vicky.

  În mod obişnuit, poliţia circula la intersecţia Străzii Principale cu aleea care cobora de pe dealul bisericii, când pe lângă catargul steagului se buluceau oamenii care ieşeau de la slujba de la ora unsprezece. De data asta, maşina ofiţerului Moody trecu prin intersecţie, fără să se oprească şi îşi continuă drumul pe Strada Principală, ca o nălucă întunecoasă printre umbrele ulmilor şi arţarilor, cu frunzişurile arcuite deasupra şoselei. Se strecură apoi printre casele în stil colonial, sufocate de azalee rozalii şi cu mari pajişti înverzite, părăsi oraşul şi se îndreptă către nord.

  Vicky privea curioasă după el. Tocmai se uita furioasă la afişul-portret al lui Steve La France de la Dulăpiorul de Spirtoase – un troglodit anti-impozite, sprijinit de o parte dintre cetăţenii furioşi – aşa că orice posibilă încălcare a legii o scotea din sărite.

  Între mine şi ea exista o relaţie ciudată, născută din prietenie – ba eram împreună, ba nu eram. Când ne copleşea singurătatea, se lăsa cu amintiri fierbinţi din locuri întunecoase, iar ea-şi făcea iluzii. Atunci avea aerul că nu observă defectele mele, iar eu născoceam totdeauna metode să i le reamintesc, deşi mai târziu regretam.

  Ultimul incident se petrecuse destul de recent, de aceea şi salutul meu fusese cam şovăielnic. Din nefericire, nu era ranchiunoasă, aşa că îmi răspunse cu un zâmbet cald:

  — Bună dimineaţa, Ben, spuse ea, aruncând încă o privire neliniştită după maşina lui Oliver Moody.

  Un păr castaniu şi ondulat îi încadra trăsăturile fine, asemeni unei cununi, făcând-o să pară mult mai înaltă decât era în realitate şi să atragă fotografi în timpul campaniei electorale. Până când Steve îşi depusese candidatura, nimeni nu se îndoia că ea va ocupa postul de guvernator în Connecticut şi asta înainte de a împlini patruzeci de ani. Ea ştia mai bine ca oricine că peisajul politic din New England era plin de funcţionari publici care nu reuşiseră să se afirme în afara propriilor orăşele.

  — Unde s-o fi ducând Ollie?

  — Probabil s-a întâmplat vreun accident.

  Purta ochelari de soare negri, ceea ce nu prea era stilul ei.

  — De ce porţi ochelari?

  — Mă doare capul. Ben, hai să dăm o mână de ajutor.

  În jurul catargului, episcopali, congregaţionali şi catolici se buluceau zâmbind în colţul buzelor. Vicky se repezi în talmeş-balmeşul circulaţiei, dirijând maşinile cu emfază, fluierând cu două degete. Le-am ajutat să traverseze pe bătrâna doamnă Adams cu sora ei din Poughkeepsie, apoi i-am oferit braţul bunicului lui Scooter MacKay, abia sosit de la reşedinţa lor de iarnă din Carolina de Nord.

  Apoi am condus-o pe mătuşă-mea, Constance Abbott. Connie, care nu făcea nici un secret din cei nouăzeci de ani ai săi, se ţinea dreaptă, avea un cap superb şi un păr alb bogat. Purta o pălărie cu voaletă Lily Dache şi un costum bleu-pal, cumpărate de la B. Altman pentru ceaiul dansant, organizat ca petrecere de bun-venit pentru Lucky Lindy.

  Bătrâna doamnă se uita cu dezaprobare la costumaţia mea şi la cămaşa fără cravată. Urmă un usturător reproş formal, pe tonul cu care un diplomat explică unui conducător militar rebel că merita rachetele balistice care îl ţinteau pe el.

  — Nu te-am zărit în biserică Benjamin Abbott. Singurul lucru care mă deranja era faptul că ea nu-mi folosise nici al doilea nume de botez, Constantine (uzanţă a familiei noastre de a lega nou-născuţii de ruda cea mai înstărită), şi nici ordinalul (al III-lea).

  — Îmi pare rău, Connie. Tocmai prezentam o casă.

  Se mai înmuie puţin: munca se afla în codul ei moral pe locul imediat următor credinţei şi cinstei.

  — Unor necredincioşi care se trezesc devreme?

  — Trebuiau să ajungă la tenis la ora unsprezece şi jumătate. Te ajut să traversezi? Moody lipseşte de la datorie.

  Connie îşi ridică ameninţător bastonul ei cu mâner de argint.

  — Apropo, Ben, comunică-i te rog lui Pinkerton Chevalley că nu sunt mulţumită de reparaţia maşinii. A început să hârâie.

  Maşina ei era un Lincoln vechi de treizeci de ani. Pink, şeful garajului Chevalley Enterprises, îmi era văr, dar provenea din partea renegată a familiei. Din tot clanul Chevalley, numeros şi împrăştiat, maică-mea era singura la care ţinea Connie.

  Doar cât îşi puse piciorul pe Strada Principală, maşinile încremeniră. Nu se clintiră nici măcar când ea se opri în mijlocul aglomeratei intersecţii să o salute pe reprezentanta consiliului orăşenesc şi să-i strângă mâna – gestul de accept al unei mari doamne, calculat cu măiestrie pentru a-i aduce lui Vicky încă o sută de voturi la alegeri.

  În câteva minute traficul fluid şi îmbulzeala săptămânală luară sfârşit.

  — Bloody Mary?

  Vicky continua să privească îngrijorată Strada Principală.

  — Mă întrebam unde s-o fi dus Ollie?

  — Hai cu mine să vedem.

  Am lăsat ziarul pe terasă la Yankee Drover şi am condus-o pe Vicky în sus, pe stradă către casa mea în stil georgian, albă cu obloane negre BENJAMIN ABBOTT – IMOBILIARE, cu pietriş în faţă şi o magazie roşie la capătul aleii.

  Spre surprinderea lui Vicky, în loc să intrăm în casă am dus-o după magazie şi m-am strecurat prin gardul viu. S-a furişat şi ea în urma mea, zâmbind ca o puştoaică la furat de mere, întrebându-mă în şoaptă unde mergem. Am pătruns în curtea din spate a lui Scooter MacKay, publicist, editorialist şi reporter de prim rang la Newbury Clarion.

  Magazia lui Scooter era albă. Înăuntru mirosea a putregai uscat, răşină de pin şi benzină. Prin ferestrele acoperite cu pânze de păianjen se strecurau raze de lumină ce cădeau pe un Range Rover de un verde strălucitor. Lângă maşina luxoasă se afla un tractor Kubota de tuns iarba, de paisprezece mii de dolari, mai potrivit pentru cosirea unei moşii întinse, decât a curţii lui Scooter.

  I-am arătat lui Vicky nişte saci pe care putea să se aşeze destul de comod, apoi m-am urcat pe Kubota. La bordul tractorului fusese conectat un aparat de radio recepţie Bearcat.

  — Ce faci acolo?

  — Acum ştii cum reuşeşte Scooter să nu piardă nici un delict în desfăşurare.

  Scooter avea astfel de aparate care funcţionau încontinuu în maşină, la birou şi chiar în dormitor. Aparatele erau programate să urmărească non-stop poliţia, salvarea şi frecvenţa trailerelor, oră de oră, căutând, căutând şi iar căutând, cu răbdarea şi speranţele unor adolescenţi care aşteaptă să se întâmple ceva în parcarea din faţa gării Grand Union.

  Am ascultat un timp.

  Vicky părea foarte la îndemână în rochia ei de vară; mirosea ademenitor. Se plimbă prin încăpere până când dădu peste nişte pânze de păianjen, şi se retrase lângă mine. I-am oferit o poală confortabilă, pe care a refuzat-o.

  Din când în când, aparatul localiza câte o emisie. Salvarea era chemată pentru cineva care încercase să-şi tundă singur gardul viu cu maşina electrică; Pinkerton Chevalley ducea o convorbire aprinsă cu şoferul lui de pe trailer, care reuşise să se rătăcească pe Muntele Morris. În rest, frecvenţele nu prea erau folosite duminică dimineaţa.

  Pink, un tip solid, începuse să-şi cam piardă cumpătul.

  — Dacă aş fi eu în locul şoferului, i-am spus lui Vicky, aş căuta drumul către feribotul de la Bridgeport şi i-aş trimite camionul înapoi prin coletărie.

  — Oare de ce nu transmite Ollie?

  De fapt, nici nu mă aşteptam să-l aud pe Ollie. Moody era un lup singuratic. El îşi conducea parohia de şaizeci de mile pătrate de la Newbury semănând teroarea în rândurile celor cărora nici nu le-ar fi trecut măcar prin cap să încalce legea. N-ar fi cerut ajutoare prin radio de la poliţia din Plainfield, decât dacă ar fi dat peste artileria sârbească dezlănţuită. Dar brusc, radioul se fixă pe frecvenţa poliţiei.

  — Ce numere tot transmit ăştia? întrebă Vicky.

  — Folosesc coduri, pentru ca cetăţenii băgăcioşi ca mine şi ca tine să nu poată trage cu urechea.

  — Probabil că e ceva important. Nu s-ar obosi ei pentru un accident banal.

  Atunci am prins o frază de la dispecer, care m-a făcut să mă apropii de aparat: Rămâi pe recepţie, îţi fac legătura acasă la sergentul Boyce…

  — Marian Boyce, începui să-i explic…

  — O cunosc pe Marian Boyce, zise Vicky cu răceală.

  În existenţa lui Vicky nu erau cele mai fericite momente când luam uneori masa cu Marian.

  — Acum e sergent, la brigada care se ocupă de cazurile deosebite. Poate că Ollie a găsit vreun cadavru.

  — Să nu spui aşa ceva nici în glumă.

  — Stai liniştită, nu eşti tu de vină.

  Aparatul lăsa să se audă vocea gravă, sonoră a lui Marian. Era al naibii de mândră de avansarea ei, şi mi se părea normal. Poliţia nu era prea generoasă cu avansările. Puţini tineri ajungeau la gradul de sergent.

  „Sergent Boyce. Ce s-a întâmplat, Moody?”

  Iarăşi coduri. Mi s-a părut că aud „patru-patru”, care însemna în codul poliţiei „moarte ciudată”, dar semnalul începuse să se piardă şi nu puteam fi sigur. Sergentul de la cazuri deosebite şi poliţistul Moody ajunseră să discute lucrurile care nu puteau fi codificate.

  Bine, zicea Ollie. O iei în sus pe Strada Principală, treci de steag şi mergi înainte patru mile pe strada Şapte. Faci stânga pe Crabtree şi o iei de-a lungul râului până se termină asfaltul. Mai mergi încă opt mile şi la o răscruce o coteşti la stânga. Chiar înainte de Rezervaţia indienilor, o să ajungi la un pod. Dacă te rătăceşti, cheamă-mă prin staţie, dar încearcă să nu te scufunzi în mlaştină până ajung la tine… Nu, e-n regulă, nu se află în Rezervaţie… Nu, podul e al nostru.

  — Norocoaso! – i-am spus eu lui Vicky. Ollie va trebui să-i cheme pe Federales.

  Marian spunea: Conform hărţii mele, pot ajunge acolo prin Frenchtown. Sau să o tai mai sus, pe Şapte.

  Ollie nu era un tip sclipitor, dar avea experienţa celor douăzeci de ani în care se străduise să-şi păstreze independenţa faţă de birourile din Plainfield şi să rămână în postul său districtual. Fără a da semne de insubordonare, răspunsul său lăsa să se vadă că lucrul care-l deranja, chiar mai mult decât un ofiţer superior din Plainfield, era un ofiţer superior de sex feminin, de oriunde ar fi fost: Da, doamnă, ai putea, dar o să te rătăceşti.

  Marian mai spuse că o să cheme şi legistul.

  Vicky îşi muşcă buzele. În calitatea ei oficială moştenise toată mizeria „prosperităţii” republicane, cât şi reformele Reagan-Bush ale impozitelor, care masacraseră finanţele statului şi pe cele locale. Tot ce putuse ea promite alegătorilor speriaţi era un control asupra costurilor şi o stabilitate gen Vicky McLachlan – bazată pe cinste şi muncă. Orice mergea prost, de la un jaf pe Strada Principală şi până la o încăierare în curtea liceului, îi dădea apă la moară contracandidatului său şi criticilor aspre pe care acesta le răspândea neobosit.

  — Vrei să te duc cu maşina să arunci o privire?

  — Nu pot, Ben. N-am ce căuta acolo.

  — Vrei să mă duc eu să văd ce se întâmplă?

  — Eşti drăguţ. Ştii că-mi fac griji. Se înălţă în vârfurile picioarelor şi mă sărută pe gură.

  Nu eram îndrăgostit de Vicky – îmi făcusem obiceiul să controlez sentimentele prea profunde ale femeilor, faţă de care nu simţeam aceleaşi atracţii, şi căutam în continuare una care să fie în stare să-mi „croşeteze” firele inimii – însă Vicky ştia să sărute mai bine decât majoritatea celor pe care le cunoscusem. Tocmai mă pregăteam să-i sugerez o Bloody Mary la etaj, în casa mea de patru camere aflată alături, când uşa magaziei se dădu de perete şi Scooter MacKay năvăli ca un Saint Bernard disperat. Era o namilă cu o voce tunătoare.

  — Ce căutaţi aici voi doi? Ei! Ce-i, Ben, nu mai ai fân la tine în hambar?

  — Tocmai îţi foloseam radioul, îi comunică Vicky ziaristului.

  — Sigur. Şi eu, cu Eleanor, obişnuiam să venim aici şi să facem la fel… înainte să se nască copiii.

  — Ţine-ţi gura, Scooter.

  — Distracţie plăcută. Îşi scoase Range Rover-ul cu spatele, grăbit să plece.

  — Chiar crezi că e fân pe aici? o întrebai eu.

  — Ben, a ascultat şi el radioul. Crede că e ceva. N-ai putea să…

  Era clar că nu-i stătea capul la fân, aşa că i-am răspuns că altceva nici n-ar putea să-mi provoace mai multă plăcere. Apoi am sărit în fugă peste gardul viu spre magazia mea mi-am pornit bătrânul Olds şi am luat-o către nord.

  Bătrânul Olds – paşnicul Oldsmobile antic al tatălui meu, ultima lui maşină – avea un motor bun mai degrabă pentru o fabrică. De cherestea din Brazilia, decât pentru un automobil american. Când o moştenisem, vărul meu Renny – cel mai de soi dintre flăcăii Chevalley – mai plătea încă rate pentru un Cadillac V-6, leneş, dar cu o linie adorabilă. Olds-ul, cu cauciucurile Pirelli şi paraşocurile ridicate, părea să fie bun pentru a tracta o remorcă cel puţin aşa spunea Renny. (Pink zicea că dacă General Motors ar fi construit asemenea maşini şi în ‘85, japonezii ar fi fost nevoiţi să se limiteze la producţia de mini-casetofoane.)

  Am gonit spre nord, pe strada Şapte. Circulaţia era redusă, iar eu nu-mi făceam griji, ştiind că singurul poliţai pe o rază de douăzeci de mile se afla la locul unei crime, undeva în pădure.

  Era un sfârşit de iunie superb. Merele şi măceşele sălbatice se cam isprăviseră, dar laurul de munte se colorase în roz, iar tufele de cucută prosperau încărcate de tinere vlăstare, colorate în verde-pal. Singura nemulţumire pe tot traseul fusese una minoră, când, mergând cu aproape o sută, am trecut vâjâind de Range Rover-ul lui Scooter, care se ducea în aceeaşi direcţie.

  După ce Crabtree se transformă într-un drum prăfuit, am fost nevoit să mai conduc încă vreo douăzeci de minute, până să zăresc podul, după o curbă. Maşina lui Ollie era aşezată de-a curmezişul drumului. El stătea în spatele ei, cu faţa la mine. Nici măcar nu se obosi să ridice braţul. Stătea acolo pur şi simplu, cu ochelarii lui cu lentile-oglindă şi uniforma-i complet cenuşie, plus pălăria, cu braţele ca nişte nicovale încrucişate peste piept, transmiţând mai clar decât un indicator electric rutier mesajul: STOP. ÎNTOARCE-TE. DISPARI.

  N-am reuşit să văd prea multe în spatele lui şi al maşinii sale, dar părea că cineva parcase un Chevrolet S-10 Blazer de culoare închisă, la umbra unui pod cu un singur fir de circulaţie, lăsând portiera deschisă. Podul, arcuit peste albia unui pârâu, avea vreo cincizeci de picioare lungime, un acoperiş de şindrilă şi pereţi laterali de scânduri, ca magazia. Câteva găuri pătrate tăiate în ele ţineau loc de ferestre. În lumina împrăştiată de o astfel de fereastră, am zărit un braţ alb, care atârna prin uşa deschisă a Blazer-ului.

 

  Capitolul 2

  Când am intrat în bătaia pistolului aflat în tocul lui, poliţistul Moody îmi spuse:

  — Cară-te!

  Ca mulţi poliţişti de la ţară, Moody era mezinul familiei şi crescuse înfruntând viaţa grea de la fermă. Când fratele cel mare, Bob, moştenise dezastrul de la formă, Ollie se înrolase în armată unde avusese parte de vreo două încurcături într-o unitate de poliţie militară, faimoasă pentru duritatea ei. Lăsat la vatră, Moody îşi pusese talentele în slujba poliţiei statale şi primise o locuinţă amărâtă în Newbury, pe lângă primăria oraşului. În ochii lui, eu rămâneam veşnic puştanul răsfăţat din casa cea mare de pe Strada Principală.

  De fapt, pe Strada Principală existau multe case mai mari ca a noastră, iar eu nu fusesem niciodată răsfăţat. Părinţilor mei le lipsiseră atât mijloacele, cât şi sentimentele, şi chiar de n-ar fi fost aşa, mătuşa Connie ar fi pus oricum piciorul în prag. Avusesem şi eu perioada mea în care scăpasem puţin frâiele, iar Moody o luase drept o provocare, încercând să mă îmblânzească, ceea ce pricinuise de-a lungul timpului destule necazuri, şi pentru unul, şi pentru celălalt.

  Iar faptul că Moody îmi datora ceva, dacă nu chiar propria-i viaţă, nu-l făcea să mă iubească mai mult.

  — Mă duc până-n Rezervaţie, i-am spus.

  Mulţumită unor servicii pe care stră-străbunicul meu le făcuse tribului Housatonic, acesta se adresa întotdeauna familiei noastre pentru rarele afaceri imobiliare.

  — Aici a avut loc un delict, zise Ollie. Podul e închis.

  — Nu-i nimic, îmi las maşina şi merg pe jos.

  — Ben, dispari naibii de aici până nu te pocnesc peste bot. Având în vedere lipsa de martori prin preajmă, cât şi vechile noastre probleme, lui Ollie i-ar fi făcut o deosebită plăcere să mă pocnească. Gândindu-mă că sunt mai uşor cu vreo cincizeci de kilograme, şi pe deasupra mult mai scund, mi-am dat seama că pagubele ar fi fost mai mari de partea mea. Am făcut un pas la stânga, şi înainte ca el să se mişte pentru a-mi acoperi priveliştea, am văzut că obiectul alb care atârna prin portiera maşinii era în mod sigur mâna unui bărbat. Brusc, m-am cutremurat recunoscând apărătoarea de vânt din plastic montată la fereastră.

  — Nu-i Blazer-ul lui Reg Hopkins?

  Am mai făcut încă un pas lateral şi am reuşit să văd numărul maşinii.

  — IN-FLU-ENT? E stilul lui Reg! I-a furat cineva maşina? Dintr-o dată nu mai avea nici un haz să-l enervez pe Ollie. Copilărisem împreună cu Reg, jucasem împreună în echipa de copii. De curând, afacerile noastre se împletiseră. BENJAMIN ABBOT – IMOBILIARE începuse să îndrume proaspeţii proprietari de case către firma lui Reg Hopkins; făceam asta cu conştiinţa împăcată, întrucât Reg era un tip corect într-o branşă plină de escroci. Nu-l prea văzusem de când îl părăsise Janey, iar acum mă întrebam, poate prea târziu, ce aş fi putut face să-l ajut.

  Ollie auzi maşina lui Scooter MacKay, venind pe drumul prăfuit şi se transformă mormăind din bătăuşul întărâtat în ofiţer de poliţie:

  — Urcă-te în maşină şi cară-te de aici, altfel te arestez pentru obstrucţionarea anchetei.

  La asta nu aveam ce răspunde. Iar dacă aia era maşina lui Reg, oricum îmi pierise cheful.

  I-am întors spatele şi m-am îndreptat către maşina mea, în aşa fel încât să pot vedea partea dreaptă a maşinii lui Reg. Mi s-a părut că zăresc o zgârietură – o dunga lungă, care se întindea de la lampa de poziţie până la flapsul din faţă.

  Range Rover-ul derapă în curbă, arătând ca un purcel ridicat pe vârfurile copitelor. Scooter sări din maşină cu aparatul de fotografiat în mână. Obrajii i se colorară când dădu cu ochii de vechiul meu Olds, care îi umilise maşina lui ultimul răcnet.

  — Ce s-a întâmplat?

  I-am spus că probabil e un mort în maşina lui Reg Hopkins, îi căzu falca; dintr-o dată arătă ca un ditamai dulău care a încasat un şut fără motiv.

  — Reg?

  — Maşina-i a lui.

  — Iisuse! Cum s-a întâmplat?

  — Habar n-am. Ştiu doar că-i mort. Ollie m-a izgonit.

  — Nu poate fi Reg. Se îndreptă către pod.

  L-am oprit:

  — Îmi faci o favoare? Dacă-i el, fă-mi cu mâna.

  În altă situaţie, Scooter ar fi spus un banc neconvingător despre etica de jurnalist, iar eu i-aş fi dat o replică la fel de palidă. În loc de toate astea, ne-am privit adânc în ochi. Scooter şopti într-un târziu:

  — Suntem prea tineri pentru aşa ceva!

  Jucaserăm cândva cu toţii împreună baseball în curtea bătrânului Hawley, ne plimbaserăm cu bicicletele şi ne distraserăm laolaltă. Drumurile noastre se despărţiseră puţin, bineînţeles, atunci când Scooter şi cu mine ne înscriseserăm ca studenţi la cursurile de pregătire din Newbury, iar Reg intrase la Liceul de stat. Până la urmă el s-a însurat cu o nou-venită, ceea ce l-a îndepărtat şi mai mult de cercul nostru. Din fericire, afacerile, echipa Leilor şi Clubul Rotary ne-au reunit, iar acum eram la fel de năucit ca şi Scooter că un fost puştan al copilăriei noastre putuse să moară.

  M-am urcat în maşină şi am întors încet, în timp ce Scooter îi punea întrebări lui Ollie.

  Priveam în oglinda retrovizoare, când îl auzii tunând:

  — Reg Hopkins?

  Apoi am depăşit Range Rover-ul. La următoarea curbă era cât pe ce să mă lovesc bot în bot cu o maşină bej de poliţie, fără înscrisuri. Se auzi sirena, iar farurile se aprinseră. M-am prefăcut că eliberez drumul, lăsându-i însă prea puţin loc ca să poată trece pe lângă mine.

  — Bună Marian.

  O brunetă foarte atrăgătoare, dar şi foarte supărată, cu o privire strict profesională în ochii despre care odată spusesem că au o nuanţă de gri-puşcărie, îşi coborî geamul:

  — Ben, ce cauţi aici?

  — Încercam să evadez, i-am răspuns, dar văzând că nu zâmbeşte, am adăugat: Poliţistul Moody m-a gonit.

  Marian Boyce era o femeie extraordinară, care merita trei bărbaţi de treabă: un tată vitreg bun pentru băieţelul ei; un amant înflăcărat şi încă cineva care să-i ţină haina în timp ce ea se lupta să avanseze în poliţia statală.

  — Homari la cină, săptămâna viitoare? întrebai.

  — Ca să mă pisezi despre cadavrul de pe pod?

  — Ţi-am făcut ceva ultima oară când am mâncat împreună?

  — Nu mai mănânc homari.

  — Ce zici de un picnic?

  Bătu darabana pe volan cu degetele ei lungi, apoi îmi aruncă un zâmbet incredibil de timid:

  — Am un prieten. Într-un fel.

  — Felicitări. Adu-l şi pe el.

  — Mda, mă rog… Auzi, sună-mă săptămâna viitoare dacă mai ai chef.

  Am oprit la intersecţia Crabtree cu Şapte ca să-l aştept pe Scooter. Ambulanţa de la Voluntarii din Newbury îşi făcu apariţia, încet şi fără girofar, urmată de vechiul Mercedes pe motorină al doctorului Steve Greenan. Steve ţinea loc şi de ajutor de medic legist. M-am lăsat în jos, prea afectat ca să pot vorbi. Într-un târziu, Scooter apăru lângă mine. Avea ochii roşii.

  — Steve crede că a avut un fel de convulsii.

  Aproape că m-am simţit uşurat. Mă temusem de o sinucidere.

  — Din ce cauză?

  Scooter îşi şterse ochii cu mâneca.

  — Poate se droga…

  — Pe naiba.

  — Mă rog. Scooter începu să-şi facă de lucru la panoul de bord al Range Rover-ului. Eu îmi controlam volanul, dorindu-mi să fi fost alături de Reg, în timpul a ceea ce părea că fusese un divorţ amar şi devastator.

  Scooter zise:

  — Noi l-am invitat la masă luna trecută. A contramandat în ultima clipă.

  — Da, şi eu am băut o cafea cu el acum vreo două săptămâni. De fapt, trecuse mai mult de-o lună de-atunci.

  La întoarcere în Newbury, am găsit-o pe Vicky la Drover, în mijlocul unei mulţimi supărate care privea amărâtă cum echipa Red Sox era făcută zob de codaşa clasamentului, Milwaukee Brewers. Am comandat o Bloody Mary şi m-am ascuns într-un separeu. Vicky se grăbi să mi se alăture. I-am povestit puţinul pe care-l ştiam.

  — Oh, Ben. Îmi pare rău. Era un băiat de treabă… Altceva nu a mai avut de zis. Ea nu crescuse în Newbury, aşa că relaţiile nu erau prea puternice. De fapt, ei doi se cam dondăniseră, luptându-se pentru folosinţa terenurilor. Vicky ieşise victorioasă de fiecare dată.

  Un timp tăcurăm. Vicky îşi muşca buzele, îngrijorată. I-am spus:

  — Linişteşte-te. Regret enorm ce s-a întâmplat, însă n-are nimic de-a face cu alegerile.

  Am mângâiat-o pe mână, după care am făcut o glumă pe care n-o poţi face decât cu un amic:

  — Oricum, Reg nu te-ar fi votat pe tine.

  Aici ar fi trebuit să se sfârşească totul, cel puţin în ceea ce mă privea, dacă Janey Hopkins n-ar fi apărut în biroul meu, a doua zi după înmormântare.

 

  Capitolul 3

  Familia Abbott din Stratford a fost prima care a făcut afaceri cu indienii pe aceste meleaguri. Au cumpărat ceea ce acum este târguşorul central din Newbury, contra unei duzini de mantale, câteva cămăşi cu volane, şapte flinte şi patruzeci de pfunzi2 de plumb. Membrii ei au fost fermieri, comercianţi şi preoţi.

  Ramura din care se trăgea mătuşa Connie, mai aventuroasă, fusese condusă de piratul Constantine Abbott. El a contribuit la înflorirea comerţului cu China investindu-şi apoi profitul în construirea canalelor de navigaţie, a balenierelor şi a căilor ferate. Ai mei rămăseseră, însă, pe lângă Newbury.

  Pe la începutul secolului nostru, străbunicul meu, Benjamin – un preot nu prea convins -, observă că fermierii se mutau la oraş, în timp ce orăşenii cu dare de mână căutau locuri bucolice unde să se retragă. Deschise o agenţie imobiliară. Fiul său s-a ocupat de împărţirea oraşului pe zone, iar fiul acestuia, tatăl meu, fusese ales în consiliul orăşenesc şi răspundea de împământenirea noilor reglementări zonale. Nu s-au îmbogăţit niciodată din asta, dar au lăsat urmaşilor o Stradă Principală nealterată de civilizaţie, o amestecătură de case în stil colonial, cu valoare istorică precum cele tipic americane, în stilul începutului de secol al XIX-lea, neîntinată de staţii de benzină, magazine dubioase ori restaurante McDonalds.

  După Dealul Bisericii se află gara, un magazin de băuturi, un bar pentru motociclişti şi alte asemenea locuri pentru popasuri. Pe Strada Principală însă, singurele forme vizibile de comerţ sunt Banca de Economii din Newbury, o clădire albă, proaspăt zugrăvită, Magazinul General, o veritabilă antichitate (anul trecut abia l-am împiedicat pe un tip să o care cu camionul în Florida); Yankee Drover, un han arătând la fel de respectabil ca şi biserica aflată alături şi, bineînţeles, „Benjamin Abbott – Imobiliare”, alături de câţiva comercianţi din branşă.

  A doua zi după înmormântarea lui Reg, dis-de-dimineaţă, Janey trecu pe lângă toate astea şi ciocăni la uşa mea.

  — Trebuie să-ţi vorbesc despre Reg.

  — Îmi pare sincer rău, Janey. I-am oferit un scaun lângă biroul meu, azvârlind pe măsuţa de cafea ediţia săptămânalului Clarion. Întrucât Scooter MacKay nu-şi putuse permite să publice zvonurile despre orgiile de sâmbătă noaptea ale familiei Fisk cu prietenii lor, moartea lui Reg ocupa prima pagină.

  Apăreau acolo fotografii de la locul faptei: ale podului acoperit, ale Blazer-ului, ale medicilor de pe ambulanţă în timp ce luau cadavrul şi ale doctorului Steve, laolaltă cu interviurile ilustrate ale lui Oliver Moody şi ale sergentului Marian Boyce.

  Scooter redactase un editorial tragic, comparând moartea unui prieten cu un vis frumos întrerupt. Singura povestioară mai hazlie în toată ediţia din săptămâna aceea era una obscură despre o ceartă într-o speluncă unde, pentru că nu primise de lucru, un tăietor de lemne despicase în două tejgheaua barului.

  Janey Hopkins refuză cafeaua şi mă privi nerăbdătoare în timp ce mă aşezam. Avea o constituţie atletică, dar arăta cam palidă din cauza stresului. Părul castaniu era tuns scurt şi lăsat liber, iar ochii îngustaţi îi trădau zbuciumul lăuntric. În perioada de aur a căsniciei, ea fusese conducătoarea clubului tinerilor jucători de golf şi al oamenilor de afaceri.

  Reg Hopkins construise pentru el şi Janey o aşa-zisă căsuţă englezească cu un original acoperiş din stuf pe care învăţase să şi-l facă singur. De vânzarea casei se ocupa acum concurentul meu, Fred Gleason.

  Mi-am închipuit, aşadar, că venise să discute despre cealaltă proprietate a lor. Cea mai mare parte a terenului se afla pe o terasă a dealului de lângă şoseaua Mount Pleasant. Ideea fusese să se facă o livadă superbă, dintr-o duzină de loturi de câte patru acri. Împreună cu petrecăreţii Duane şi Michelle Fisk, proprietarii Fabricii de ciment din Newbury, care-i aprovizionau cu cele necesare, reuşiră să taie un drum în susul dealului, chiar înainte de prăbuşirea afacerilor imobiliare.

  Nu-mi plăcuse deloc ce făcuseră atunci. Datorită manevrelor lor, bătrâna doamnă Fosdick ajunsese să le vândă terenul pe nimica toată. Apoi aranjară să pună pe panta abruptă, în locul balustradelor de protecţie, dale de piatră, făcând să semene totul cu o intrare într-o carieră. Unicul argument în favoarea lor consta în faptul că Hopkins şi Fisk nu erau singurele perechi care reuşiseră să păcălească băncile ca să le susţină proiectele dubioase de amenajare a teritoriului, proiecte de care n-ar fi trebuit să se apuce nimeni vreodată.

  — Era curat, rosti ea.

  — Poftim?

  — Tocmai m-a sunat avocatul. Îl ştii pe Greg Riggs din Plainfield?

  Am dat vag din cap. Greg Riggs, candidatul sigur la fotoliu districtual, omul destinat de timpuriu să îmbrace roba, se ocupa de divorţul lui Janey, sprijinind-o din toate punctele de vedere, după cum se bârfea prin oraş.

  — Greg mi-a spus că în raportul legistului apare drept cauză a morţii o supradoză de heroină.

  Nu-mi plăcea cum suna, aşa că am zis:

  — În Clarion scria că a avut convulsie.

  Janey Hopkins făcea parte dintre oamenii care rostesc clar şi răspicat ce cred:

  — Medicul legist va consemna în raport „convulsie provocată de o supradoză de heroină”.

  — Înţeleg.

  Poliţiştii numesc „doza fierbinte” o porţie mortală de heroină concentrată scoasă din greşeală pe o piaţă suprasaturată, de traficanţii care încearcă să apară cu produse noi. Inhalată de teama infectării cu SIDA din cauza acelor, omorâse deja peste o sută de oameni în Connecticut. La fel ca Reg, majoritatea victimelor fuseseră albi, din pătura mijlocie.

  Priveam pe geam copacii, asemenea unor macarale uriaşe, ce ţineau Strada Principală parcă atârnată de cer. Era prea deprimant să mi-l imaginez pe Reg plimbându-se cu Blazer-ul printre gunoaiele vreunui cartier sordid din Bridgeport, căutând o doză de heroină întorcându-se apoi la casa din stuf pe care urma s-o piardă şi alungându-şi singurătatea trăgând heroină pe nas. Parcă mă lovea un baros în moalele capului, gândindu-mă la aşa ceva. O luam razna. Jungherul groazei mi se înfigea în spate. Treceam de la euforie la neant.

  — Nu, Ben, nu înţelegi. Ascultă-mă bine, Ben. Reg era curat. Nu s-a atins de cocaină şi nici de băutură, de luni întregi. Cu atât mai puţin de heroină.

  Mă întrebam cum putea fi sigură că Reg nu o luase de la început, mai ales că ea-l părăsise de şase luni şi se aflau în plin proces de divorţ.

  — Ben, aveam copiii, aveam afacerile. Stăteam de vorbă. De mai multe ori pe săptămâna, la telefon. Ştiu prin ce trecea şi mi-aş fi dat seama dacă ar fi reînceput.

  — Ceea ce spui sună de parcă asta ar fi şi făcut.

  — Ben, tu asculţi ce spun? Lua parte şi la întrunirile „Alcoolicilor Anonimi”, pentru numele lui Dumnezeu!

  Auzisem şi eu că lua parte.

  — De ce-mi spui mie toate astea?

  — Pentru că vreau să scotoceşti puţin şi să afli ce s-a întâmplat de fapt.

  — Cum adică ce s-a întâmplat de fapt? Şi ce să scotocesc?

  — Hei, am să te plătesc. Aici o să dai faliment.

  Ultima remarcă a fost urmată de o privire dispreţuitoare în lungul şi latul biroului meu.

  Puţin cam sărăcăcios, dar curat şi aranjat, biroul ocupa o fostă verandă pe care tatăl meu o închisese pentru iarnă, atunci când preluase afacerea. Un cireş cu crengile aplecate oprea razele soarelui, umbrele asortându-se cu motivele florale de pe canapeaua clientelei. Se mai aflau acolo biroul antic din stejar al tatălui meu şi o măsuţă de cafea pe care erau aşezate, îmbietor, broşurele cu hărţi şi istoricul oraşului, pentru a fi oferite clienţilor.

  — De ce tocmai eu?

  — Pentru că tu-i cunoşti pe toţi din oraş.

  — Nu sunt singurul care-i ştie.

  — Tu ai experienţă. Ştii să pui întrebări. Reg zicea că ai lucrat la marină, în contrainformaţii. E adevărat?

  — Mă rog, dac-o exista aşa ceva.

  — Ai fost anchetator.

  — Oarecum.

  — Şi mereu vorbeai despre câte ai mai învăţat la închisoare. Am pufnit pe nas către văduva îndoliată şi m-am pregătit să-i închid gura. Dar ea continua să vorbească umflând prezentul şi dezvelind un trecut despre care majoritatea oamenilor au buna-cuviinţă să nu discute decât pe la spatele meu.

  — Reg spunea mereu: „Ben a învăţat nişte lucruri la închisoare, pe care noi, ceilalţi, nici măcar să le ghicim nu putem”.

  Când venise vremea ca eu să vând părţi din cel mai frumos oraş al districtului New England vânătorilor de case la ţară, mă avântasem mai departe decât tatăl şi bunicul meu. Exmatriculat în primul an de la colegiul din Newbury, mă înscrisesem apoi la Şcoala Militară Stonybrook, ca să mă pregătesc pentru Academia Navală din Annapolis. Ca ofiţer, am văzut o parte din lumea navelor militare şi a oraşelor-garnizoană; mi-am făcut stagiul, după care am ajuns pe Wall Street în toiul exploziei financiare a anilor ‘80. Acolo afacerile mi-au mers bine (eram tânăr şi cu un câştig foarte mare) până când un procuror inflexibil şi o Comisie a Bursei şi a Titlurilor de Proprietate, care nu ştiau de glumă, au convins o judecătoare că ar face un bine întregii societăţi dacă m-ar trimite la Penitenciarul Leavenworth. Pentru trei ani. Sau până când aş fi depus mărturie împotriva prietenilor mei.

  Am supravieţuit celor trei ani şi m-am întors acasă, spre uşurarea mătuşii Connie, a mamei şi spre încântarea vecinilor, care în sfârşit aveau ceva de spus la adresa familiei Abbott. Tata a murit în ziua în care am fost eliberat. Connie făcuse apel la considerabila-i influenţă pentru a-mi grăbi redobândirea drepturilor civile, aşa încât să-mi pot recăpăta licenţa la timp, pentru a lua parte la cea mai lungă criză a valorilor imobiliare din istoria Connecticut-ului de Nord, după falimentul provocat de Canalul Erie fermelor noastre.

  Aşa că, în loc să mârâi „Ben a învăţat nişte lucruri pe care ar vrea să le uite”, am deschis uşurel sertarul biroului şi am aruncat o privire în carnetul de cecuri. Am văzut acolo lucrurile de care mă temeam şi nici o surpriză plăcută.

  Afacerile începuseră să se urnească, o dată cu ale câtorva care făcuseră ceva bani pe Wall Street; avusesem un prim semestru satisfăcător. Mai aveam însă de plătit pentru anii întunecoşi de dinainte, plus cheltuielile inevitabile pe care le tot amânasem – un nou acoperiş la casă, un coş şi o zugrăveală. Slavă Domnului că reuşisem să-mi achit impozitul restant către Primărie.

  Janey îi dădea înainte:

  — Ai ajutat-o pe femeia aia care şi-a împuşcat prietenul.

  — Nu şi-a împuşcat nici un prieten.

  — Ea era nou-venită în oraş. Reg a fost prietenul tău o viaţă-ntreagă.

  — Ţineam la ea.

  De fapt, aş fi vâslit până la Polul Nord pentru Rita Long, dar asta n-o privea pe Janey. Nu era treaba ei şi nu ştiu de ce eram sigur că Rita nu-şi împuşcase prietenul. De asta nu era treaba ei, şi nici a altcuiva, ce s-a întâmplat, de fapt, cu asasinul. Conta doar faptul că Rita nu intrase la închisoare.

  Se pare, însă, că Janey se documentase serios în privinţa treburilor mele:

  — Pe Muntele Scudder la cine-ai mai ţinut? întrebă ea. Reg zicea că te băgaseşi până peste cap.

  — Încercam doar să învârt o afacere cu terenuri.

  — Eu am auzit altceva. Şi cum a fost când l-ai găsit pe bătrânul domn Butler?

  Ofiţerul Moody nu reuşise atunci să dea de urma bătrânului, aşa că familia Butler venise la mine, înspăimântată că uitucul lor bunic se rătăcise de-a binelea. De fapt, el se rătăcise în braţele unei ospătăriţe din New Milford, care se gândise serios să-l păstreze la ea.

  Vizionarea vieţii mele prin obiectivul altcuiva fusese o blândă experienţă. Dar văzusem destul, aşa că, înainte ca Janey să-mi amintească cum am salvat pisica „Casei de întruniri” dintr-un arţar, am întrebat-o pe un ton cam aspru:

  — Da’ ţie de ce-ţi pasă?

  — Reg Hopkins nu era genul sinucigaş.

  — Se zvoneşte că trăieşti cu avocatul tău.

  — Şi ce-i cu asta? Sunt despărţită legal. Pot trăi cu cine poftesc.

  — Atunci care-i motivul?

  — Copiii noştri au dreptul să afle că tatăl lor nu s-a sinucis.

  — Nimeni n-a spus aşa ceva. A fost un accident.

  — Nemaipomenit. Se vor simţi uşuraţi să afle că tatăl lor n-a fost decât un drogat!

  — E-n regulă, înţeleg. Dar eu nu…

  — Nici n-a fost vreodată. Până când nu s-au înrăutăţit lucrurile. Cel mult lua câte-o duşcă, ca de sâmbătă-noaptea. Ştii despre ce vorbesc.

  La fel ca oricine care are o oră de pierdut în localul „Şaizeci de minute”, ştiam că cineva tot trebuie să inspire containerele întregi de heroină şi de cocaină, descărcate zilnic pe malurile Americii. Dacă atâta amar de tone ar rămâne închise în ghetourile din oraşe, în scurt timp locuitorii lor ar avea nevoie de pluguri pentru zăpadă, ca să-şi croiască drum. Cifrele demonstrează că, până şi în curaţii şi zbuciumaţii ani ‘90, cetăţeni cinstiţi din citadelele rupte de realitate cum ar fi Newbury, Connecticut, se mai distrează în câte o sâmbătă noaptea, trăgând o duşcă din sticlele care n-au autorizaţie legală.

  — Aşa este, Janey. Ştiu despre ce vorbeşti.

  — Deci, o s-o faci?

  — Janey, dacă o să iau lumea la întrebări, o să aflu în primul rând ceea ce tu nu mi-ai spus. Aşadar, te-ntreb încă o dată, ca să nu-mi irosesc eu timpul şi tu banii: Care-i motivul?

  — Eu şi copiii suntem beneficiarii poliţei lui de asigurare.

  — Iar la sinucidere nu vor să plătească?

  Ea dădu afirmativ din cap.

  — Şi avocatul tău? Nu poate să-ţi recomande un investigator?

  — Greg nu vrea să mă amestec. El zice să uit de asigurare şi să ne vedem de treabă.

  Am stat câteva minute, privind maşinile care treceau pe Strada Principală. Amicul ei părea incredibil de altruist.

  — Despre câţi bani e vorba?

  — Suficient ca să plătim ipoteca şi să mai trăim şi câţiva ani pe deasupra.

  — Cât?

  — Opt sute de mii. Ben, nu mă privi aşa. Casa e ipotecată până peste poate. Eu nu am din ce să trăiesc. Până mi-oi găsi o slujbă, banii de la asigurare ne dau posibilitatea, mie şi copiilor, să nu depindem de nimeni.

  — Vrei să spui că o s-o laşi baltă cu avocatul?

  — Vreau să spun că nu voi mai avea nevoie de el pentru bani. Dacă o să vreau să rămân cu el, bine, dar nu pentru că n-am încotro. Mă poţi înţelege, nu?

  Puteam. Măcar în parte. Bănuiesc că în oricare cuplu există o persoană care e mai agreabilă. Reg şi cu mine fusesem colegi de echipă. Părinţii lui Janey veniseră din Bridgeport, când ea era încă studentă în anul II, chiar înainte de plecarea mea la Stonybrook. Abia o cunoscusem.

  Dacă la toate astea mai adaug faptul că mă făcuse falit şi că-mi amintise că fusesem la închisoare şi, pe deasupra, escrocheriile ei de pe Mount Pleasant, reacţia mea mi se păru normală: M-am ridicat de pe scaun ca să-i arăt uşa. Asta aş fi şi făcut, dacă ea n-ar fi izbucnit în plâns.

 

  Capitolul 4

  — Iartă-mă o clipă, mă duc să pun de cafea, i-am spus îndreptându-mă către bucătărie. Am făcut cafeaua fără să mă grăbesc. Am pus pe o tavă de argint zahăr, frişcă, linguriţe şi prăjiturele. În drum către birou, am răsturnat câteva scaune, ca să-i dau de ştire că mă apropii. Tropăiam zgomotos când am traversat sufrageria, am trecut apoi prin hol şi am intrat în birou.

  Janey părea că-şi revenise.

  — Mai spune-mi încă o dată ce te face să fii sigură că Reg nu s-a apucat din nou? am întrebat-o în timp ce învârteam linguriţa în cănile de cafea.

  M-a privit drept în ochi:

  — Pur şi simplu ştiu, şi sunt gata să plătesc ca s-o pot dovedi. De ce nu accepţi asta?

  Acceptam, pentru că atunci când văru-meu Renny fusese omorât, toţi spuneau că era contrabandist. Eu ştiam că nu – pur şi simplu -, ştiam.

  — Am tarife de New York, îi spusei.

  — Am auzit că de obicei în Connecticut detectivii particulari sunt plătiţi cu douăzeci şi cinci pe oră. Îţi dau treizeci şi cinci ca să-ţi pui la lucru toată perspicacitatea, zise Janey.

  — Şaptezeci şi cinci.

  — Dar e pe plan local.

  Târguiala noastră n-a fost prea încordată, Janey învăţase să facă afaceri, conducând Hopkins Septic, iar eu de la specialiştii M&A, care-şi considerau propriile mame ca pe jetoane de joc.

  — Contraspionajul şi închisoarea nu le-am făcut pe plan local. Sună-mă când te hotărăşti.

  — E-n regulă îmi spuse ea. Şaptezeci şi cinci.

  — Nemaipomenit. I-am întins mâna. Mi-a strâns-o satisfăcută. Apoi am luat un carneţel nou de pe birou. Ce prieteni a mai avut în ultima vreme?

  — Aceiaşi dintotdeauna. Eu m-am mutat la Plainfield; el a rămas cu prietenii.

  M-am abţinut să-i reamintesc că ea se alesese cu casa şi cu copiii.

  — Avea pe cineva?

  O urmă de dispreţ profund îi strâmbă gura ca o frunză uscată:

  — Nimeni cunoscut.

  Ridicai interogativ o sprânceană, mirându-mă de ce părea atât de afectată. Ea rosti:

  — De ce nu treci pe la cel de la Antialcoolici care se ocupa de Reg? El o să-ţi confirme că Reg era curat.

  I-am spus că s-ar putea s-o fac şi pe asta. Nu ştia cum îl cheamă pe tip, ceea ce nu mă mira, asociaţia având caracter secret prin definiţie.

  — Ştii că în general ei sunt nedespărţiţi, mi-a spus cu o urmă de amărăciune în glas.

  Apoi mi-a dat un avans. O sută cincizeci de dolari. Părea surprinsă că nu i-am cerut mai mult. M-am gândit însă că mi-ar fi suficiente două ore ca să găsesc pe cineva care să-l fi văzut pe Reg făcându-se praf sâmbătă noaptea.

  Poate dau chiar de cineva cu care Reg, generos cum era, să fi împărţit drogul.

  Nu era bine să întreb pe oricare simpatizant al Asociaţiei despre tipul care se ocupa de Reg. Datorită unei scăpări de la o audiere a Comisiei de planificare şi zonare care a avut loc de curând, ştiam unde aş putea apela cu succes.

  O femeie venită recent în oraş, care solicitase o soluţie pentru construirea unei piscine, nu prea aproape de vecinii ei, ceruse reprezentanţilor guvernamentali să se ridice şi să se prezinte. Primul fusese Rick Bowland. Mustaţa lui era mai bine pusă la punct decât salutul unui aspirant, dar el tot şi-o mai aranja, şi-şi îndreptă cravata.

  — Numele meu este Rick Bowland. Şi eu sunt nou în oraş. În iulie se împlinesc doi ani de când ne-am mutat aici, eu şi soţia mea, Georgia. Locuim pe strada Mine Ore şi lucrez la sediul IBM din Southbury.

  Ted Barrett fu concis:

  — Theodore Barrett. Predau cursul practic la liceu. Când privirea pătrunzătoare a ochilor şi zâmbetul cuceritor o învăluiră, femeia cu piscina a simţit cum i se înmoaie genunchii.

  Mă uitai la Susan, zeiţa blondă cu care Ted era însurat, aflată alături de mine, printre spectatori. Zâmbetul ei liniştit părea că spunea: „Ted îi aparţine Susanei, iar Susan îi aparţine lui Ted şi vai şi amar de oricine ar încerca să se amestece între ei”.

  Urmă apoi gafa. Eddie Singleton se ridică în picioare şi aproape strigă:

  — Mă cheamă Eddie şi sunt un alcool… Oh!

  Bietul Eddie; se înroşise până la rădăcina părului. Unii pufniră în râs, pe ascuns, iar alţii descoperiră brusc că tavanul le solicita întreaga atenţie. Eddie îşi reveni într-un târziu, îşi drese glasul şi reuşi să zâmbească, rostind:

  — Mă mai cheamă şi Edward Singleton, proprietarul tutungeriei de pe Dealul Bisericii.

  Aşa că am pornit-o la vale către tutungerie, care era de fapt o combinaţie de prăvălie pentru fumători, cu un stand de ziare şi reviste. Ajuns acolo, scotocii rafturile cu privirea, până când un tânăr, care tocmai se lăsase de şcoală, plăti pentru o revistă automobilistică şi ieşi, noi rămânând singuri. Adusesem şi eu aceeaşi Car & Driver la casă, dar înainte ca Eddie să mă salute îşi făcu apariţia şoferul de la Serviciul federal de coletărie IPS cu un colet, după care mai cumpără şi un bilet la loteria din Connecticut. Când şi acesta se îndrepta, în sfârşit, spre uşă, năvăli bătrânul de optzeci de ani, Al Bell. Văzându-mă, Al scoase un chiot de bucurie şi mă întrebă:

  — Ia zi, Ben, ce ştii despre petrecerea familiei Fisk?

  — Cred că s-au distrat.

  — Eu am auzit că au avut o stripteuză care a ţâşnit dintr-un tort. Apoi a fugit şi a dispărut în mlaştină. Ben, un burlac ca tine ar fi trebuit să se dea peste cap să facă rost de o invitaţie, mai zise Al, făcându-mi cu ochiul.

  Al fusese un mare afemeiat în tinereţe, aşa că rânjii şi eu către el, în semn de recunoaştere a gloriei apuse.

  — Eu auzisem că trebuia să vii cu consoarta, mai spusei.

  — Se zice că a fost şi unul fără, care a stat până târziu şi a luat parte la toate distracţiile. M-am gândit că tu ai fost acela.

  — N-am fost eu norocosul, Al.

  Al cumpără nişte tutun de pipă, apoi îi făcu cu ochiul lui Eddie, în timp ce pe mine mă chestiona, aşa cum îi era obiceiul, aruncând o privire plină de înţeles către Primărie:

  — În ce relaţii mai eşti cu guvernul?

  I-am răspuns la apropoul referitor la Vicky McLachlan, aşa cum făceam întotdeauna:

  — Suntem doar prieteni.

  Al demară în Jeep-ul lui şi, în sfârşit, am rămas singur cu Eddie.

  — Uneori am impresia că Al îmi atribuie propriile fantezii, glăsuii eu.

  — Orice l-ar putea ţine în viaţă, nu-i aşa?

  — Eddie, mă întreb dacă pot să-ţi cer o favoare.

  — Cum ar fi?

  — Ai putea să-l rogi pe cel care se ocupa de Reg la Asociaţia Antialcool să mă sune?

  Zâmbetul lui Eddie dispăru, dar chipul lui îşi păstră expresia prietenească. Părea însă uimit.

  — De ce? întrebă el.

  — Rămâne între noi?

  Eu îmi cumpăram ziarele de la magazinul general, nu sunt fumător, dar mai intram pe la Eddie pentru reviste. Şi, fireşte, ne întâlneam lunar la întrunirile Comisiei de planificare.

  — Bineînţeles.

  — Se pare că legistul din Plainfield va trece în raportul său că Reg a murit din cauza unei supradoze de heroină.

  — Ce?

  — Ştiu. Şi eu am simţit la fel. A fost un fel de doză super-puternică. Probabil că nici măcar nu a apucat să-şi dea seama ce se petrece cu el.

  — Iisuse!

  — Oricum, Janey nu înghite povestea cu accidentul. De nici un fel. Ea spune că nu se atingea nici de băutură, nici de droguri. Janey habar n-avea cine se ocupa de Reg la Asociaţia AA, aşa că m-a rugat pe mine să-l caut şi să stau de vorbă cu el.

  — Oare de ce? Ea-i dăduse papucii de vreo şase luni.

  Pe faţa lui Eddie se citea clar de partea cui se afla, astfel încât m-am gândit că n-ar avea rost să-i povestesc despre asigurarea pe viaţă.

  — Cred că e ceva legat de copii. Vrea să le poată spune că tatăl lor n-a fost un beţiv.

  — Oricum, era un fost beţiv, rosti Eddie cu dispreţ. La fel ca majoritatea membrilor Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi pe care-i cunoaştem, avea o fire blândă şi era greu să-ţi dai seama dacă îl deranjam eu, sau pur şi simplu spunea ce gândeşte.

  — Aşa cred şi eu. La fel şi Janey. Numai că ea nu-i cunoaşte protectorul de la AA… Şi dacă tot te-am auzit la întâlnirea de luna trecută, m-am gândit că pot să te întreb.

  — Doamne, unde mi-a fost capul, zise Eddie. Mă tot gândesc de-atunci şi am început să cred că subconştientul meu voia să spună odată lucrurilor pe nume… Ştii ceva, am să-l sun. Te duci la birou?

  M-am întors acasă pe jos şi am început să-mi răsfoiesc facturile. Am ales câteva pe care le mai puteam amâna şi am mai comandat să-mi republice câteva anunţuri de case în ziarul New York Times. Apoi am compus unul nou pentru terenul lui Richardson, o superbă moşie, care speram să-mi aducă cât de curând un comision frumuşel.

  Mă aflam în bucătărie, încălzind restul de cafea în cuptorul cu microunde, aparat pe care-l folosesc numai pentru încălzirea cafelei şi ridicarea cu câteva grade a temperaturii vinului roşu scos din frigider, când am auzit zdrăngănind pe alee maşina zugravului Joe Pitkin. Scările de aluminiu scârţâiau infernal. Joe sări din cabină ţinând într-o mână cutia cu gustarea sa, iar eu m-am grăbit să deschid uşa bucătăriei.

  — Tocmai la tine mă gândeam. Mă întreb dacă n-ar fi suficient să zugrăvesc doar faţada.

  — Mai bine demolează-ţi casa, zise Joe.

  Asta era vizita lui lunară. Mi-am făcut un sandviş cu unt de alune şi banane, în timp ce Joe îşi deşerta gustarea pe masă. Apoi mi-am turnat cafea, oferindu-i şi lui o ceaşcă.

  — Eddie mi-a zis că te interesezi de Reg.

  — Tu erai?

  Am rămas trăsnit. Joe zugravul – omul pe care eu îl recomandam noilor proprietari de case drept cel mai bun din Newbury – cetăţeanul model: patru copii, antrenor la echipa de juniori şi diacon la Biserica Metodistă din Frenchtown. Brusc, mi-am amintit că întrunirile AA aveau loc în subsolul bisericii. Mă întrebam dacă el fusese bunul samaritean de la care pornise totul. Îl văzusem şi la înmormântare, părea destul de afectat. Acum Joe stătea placid în faţa mea, molfăind un sandvici cu lebăr.

  — Îţi mulţumesc că ai venit şi, nu-ţi fă griji, n-am să scot o vorbă despre asta. O să-i povestesc lui Janey tot ce aflu de la tine, fără să-i spun despre cine e vorba.

  — Ce-ai vrea să afli?

  — Janey refuză să creadă că Reg a murit trăgând heroină pe nas.

  Joe îmi aruncă o privire, oprindu-se din mestecat.

  — A auzit de la avocatul din Plainfield că asta urmează să fie consemnat în raportul legistului.

  — Mă întristează să aud aşa ceva.

  — Ei bine, după spusele ei, Reg mai trăgea câte un fum din când în când, înainte să se lase de băutură.

  Joe Pitkin puse mâncarea pe masă:

  — M-ar durea foarte tare să aud că Reg Hopkins se luase iar de prizat heroină, ori de băutură.

  Îmi trecu prin minte că cineva care făcea pe sponsorul Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi ar fi trebuit să vadă destule cazuri de recădere, aşa cum ar numi nişte creştini de modă veche, precum mătuşa mea Connie, reîntoarcerea la vechile năravuri.

  — Eşti trist sau doar surprins? am întrebat.

  — Oricine se poate reapuca.

  — Reg nu era prins de prea multă vreme în programul vostru.

  — Mai avea puţin şi împlinea un an.

  — Eu credeam că a venit abia după ce l-a părăsit Janey. Deci nu divorţul l-a împins.

  — Probabil că a fost exact invers, zise Joe.

  — Crezi că din cauză că Reg s-a lăsat de băutură, în timp ce ea a continuat?

  — S-a mai întâmplat. Poate că, într-o clipă de luciditate, a realizat că ceea ce-şi dorea el nu coincidea cu ceea ce-şi dorea ea. În orice caz, noi facem speculaţii şi încercăm să simplificăm nişte lucruri care, cu siguranţă, sunt mai complicate decât ne putem imagina.

  Joe îşi şterse gura cu o batistă scoasă din salopeta de lucru, apoi rămase calm, în timp ce eu îmi storceam creierii ca să găsesc întrebarea deşteaptă ce trebuia să-i fie pusă.

  — Când l-ai văzut ultima oară?

  — Sâmbătă, după ce-am terminat lucrul. În ziua în care a murit, am trecut pe la el, în drum spre casă. Era ocupat cu nişte hârţoage şi mi-a zis că o să vină sâmbătă la întâlnire.

  De când intrase în bucătărie, era pentru prima oară nesigur pe el. Nu i se citea pe faţă. Ideea mi-a venit văzându-i mâinile care, dintr-o dată, nu-şi mai găseau astâmpăr. A împachetat restul sandvişului, a îndesat pachetul în cutie şi a scos un măr. L-a cântărit în palmă, ca pe o minge, de parcă se pregătea de o aruncare capabilă să ridice tribunele în picioare.

  — Nu trebuia să aveţi o întrunire sâmbătă seara? Citisem în Clarion ceva de genul ăsta.

  — El n-ar fi venit.

  — Cât de des venea?

  — Aproape zilnic. Asta nu prea înţeleg eu. Majoritatea celor care îşi reiau vechile obiceiuri renunţă la întruniri.

  — Nu te-a deranjat că urma să lipsească sâmbătă?

  Joe zâmbi şi, privindu-mă ţintă în ochi, zise:

  — Nu poţi ţine un om de mână timp de douăzeci şi patru de ore pe zi. De cele mai multe ori, singurul lucru bun pe care-l poţi face e să-i ţii permanent deschisă uşa.

  — Joe, şi chiar nu ţi-ai făcut griji?

  — Nu, răspunse el repede.

  — N-ai încercat să-l convingi?

  — L-am invitat la masă, dar mi-a spus că are de lucru până târziu. Mi-a promis, însă că vine la cină.

  — Ţi-a promis?

  — Lipsa hranei poate fi periculoasă. Scade zahărul din sânge, iar Reg ştia că trebuie să aibă grijă. Aşa că mi-a promis că va face o pauză la ora şase.

  — Atunci l-ai văzut ultima dată?

  — Am fost până la Lori Match, să-i estimez lucrarea. Are două dormitoare; lucrări de interior care pot fi făcute pe orice vreme. Lori însă nu se grăbeşte. Oricum nu are nevoie de ele până la toamnă.

  Am aprobat din cap. Lori Match era proprietara hanului Matchbox, de pe strada Church Hill. Joe mai spuse:

  — Când mă întorceam spre casă, am văzut Blazer-ul lui Reg în faţă la Diner.

  Un puternic semnal portocaliu de alarmă începu să-mi clipească în creier. Aş vrea să pot spune că anii petrecuţi pe Wall Street mi-au obişnuit urechile cu toată gama notelor false, însă aici minciuna era chiar gogonată.

  Janey Hopkins spusese că cei de la AA ţin unii cu alţii; Joe îmi sugerase de ce ar putea fi ea supărată dar acum îmi ascundea ceva. Am ţinut să aflu ora exactă înainte de a mai întreprinde ceva.

  — Era şase?

  — Era trecut de ora cinci.

  — Aşa cum promisese.

  — Exact cum promisese… Ce o să-i spui lui Janey?

  — Nu prea multe. Îi voi spune că am vorbit cu sponsorul lui Reg şi că acesta mi-a mărturisit că e surprins, şi că l-a mai şi văzut pe Reg, treaz de-a binelea, pe la cinci. Acum va trebui să dau de cineva care să-l fi văzut treaz pe la zece. Şi pe la miezul nopţii.

  — Poate că şi legistul ăla e puţin sărit. Ori n-a înţeles bine.

  Hotărârea mea era deja luată, în timp ce ne strângeam mâinile în faţa uşii.

  — Joe, localul Diner de pe strada Church Hill nu prea e în drumul tău când vii de la Lori Match; sau greşesc?

  — Ce vrei să spui?

  — Tu ar fi trebuit s-o iei în sus, pe deal şi să ocoleşti catargul. Localul e la poalele dealului, către Frenchtown.

  Joe îşi plecă privirile, zâmbind stânjenit.

  — Ai dreptate. M-am rugat din tot sufletul să-l văd acolo, aşa că i-am mulţumit Domnului când i-am zărit maşina.

  — Sunt convins.

  — Ştii, mai groaznic decât să te înşele un prieten, nu poate fi decât să te suspecteze un prieten.

  — Pot să te întreb ceva, Joe?

  — Dă-i drumul.

  — Ai trecut pe acolo pentru că bănuiai ceva? De ce aveai îndoieli? S-a întâmplat ceva în biroul lui Reg?

  — Nu înţeleg ce vrei să spui.

  — Ai zis că te-ai simţit uşurat, văzându-l acolo. Te-a surprins? Oare nu aveai încredere în el?

  Joe îşi încrucişă braţele, strângând pacheţelul cu mâncarea la piept.

  — Poate că nu aveam.

  — Din cauză că ţi-a zis ceva?

  — Nu.

  — Atunci?

  — O presimţire ciudată…

  — Ce presimţire?

  — Nu-mi dau seama. Parcă îmi ascundea ceva.

  — Alcoolul?

  — Ce altceva?

  — Poate heroina?

  — Janey are dreptate, Ben. Băutura. Drogul. Două feţe ale pierzaniei.

  — Deci erai îngrijorat?

  — Până când l-am văzut la local. Atunci am ştiut că e în ordine.

  — Că nu-ţi ascunde nimic?

  — Era acolo. Se ţinuse de cuvânt.

  Când Ed Howley, care se ocupa de prepararea comenzilor rapide, mă văzu intrând în localul de pe Church Hill, dădu urgent pe gât un pahar de Certs. Abia se potolise aglomeraţia de prânz, aşa că mă invită într-un separeu, unde se aşeză pentru întâia oară de la ora şase de când începuse să servească micul dejun. Avea înfăţişarea unui tip bătut de vânturi, bronzat pe mâini şi cu o mustaţă ca de morsă. Ochii-i erau obosiţi, iar nasul avea culoarea cireşelor coapte. Băutura îşi făcuse efectul când am ajuns în separeu cu cafeaua mea, iar respiraţia îi mirosea a rachiu de mentă.

  Nu eram contra câtorva înghiţituri de bourbon, după o zi de muncă, dar Ed avea probleme cu băutura şi se pare că nu prea-i convenea să aflu eu.

  — Cum o mai duci?

  — Am avut o zi lungă. Încep să îmbătrânesc, mă omoară statul în picioare. Dumitale cum îţi mai merge, domnule Abbott?

  — Nu ştiu ce să spun, Ed. Săptămâna trecută mi-am pierdut un prieten. Simt un gol în suflet.

  — Domnul Hopkins?

  — Da. Am copilărit împreună. Ştii, colegi de echipă.

  Ed nu era din partea locului. Ajunsese în Newbury cam pe vremea când eu ieşeam din închisoare. Locuise mai mulţi ani în pădure, până îi găsisem eu o casă cu chirie, pe care şi-o putea permite cu venitul său.

  — A fost un om de treabă, zise Ed. Venea zilnic, de când l-a părăsit nevasta. L-am ajutat şi eu, de câteva ori, cu treaba la casă. Ştii, şi-a făcut acoperişul cu mâinile lui.

  — Acoperişul lui din stuf era unic în tot ţinutul… Ai fost de serviciu sâmbătă noaptea?

  — Până-n şapte.

  — L-ai văzut?

  — În ziua în care a murit? Sigur. A luat micul dejun şi a mai venit încă o dată.

  — A doua oară, cum era?

  — Nu-şi găsea locul, zise Ed după o clipă de gândire.

  — Era nervos?

  — Ah, nu, era plin de viaţă. N-avea astâmpăr, de parcă abia aştepta seara. Îşi pusese cravată. Şi sacou. Era aranjat, cred că urma să iasă undeva.

  — Ţi-a spus unde?

  — Nu, n-a prea vorbit în seara aia. A mâncat repede şi a plecat.

  — Ai văzut încotro a apucat-o?

  — Ei bine, avea maşina parcată în faţă şi n-a întors, a plecat mai departe, deci bănuiesc că a luat-o spre Frenchtown.

  Dacă ar fi mers acasă, Reg ar fi trebuit să întoarcă şi să o ia în direcţie opusă.

  — De fapt, nici nu prea a mâncat.

  — Nu?

  — Doar o gustare şi cafea. Obişnuia să mănânce mult mai bine la ora aceea. O friptură, sau specialitatea casei. O masă ca lumea. Sâmbătă a luat numai un sandviş.

  — Ziceai că nu-şi găsea locul. A băut cumva Ed?

  — Nu. Nici un strop. Întotdeauna bea numai cafea sau cola dietetică.

  — O fi băut ceva înainte?

  — Nu mirosea, zise Ed uitându-se la mine. Apoi îşi mută privirea, amândoi dându-ne brusc seama că, după câteva pahare, Ed nu ar mai fi simţit nimic, nici dacă se apropia cu vântul în faţă de distileria Jack Daniels.

  Am stat o clipă în faţa localului, să privesc în josul străzii Church Hill. Se vedea magazinul de închiriat casete video din vechea gară, apoi benzinăria lui Buzz, pe şoseaua care ducea la Frenchtown. Magazinul alimentar Cedar Hill închidea la şase, la fel şi spălătoria Town Line.

  M-am oprit mai întâi la Buzz. La fel ca majoritatea oamenilor de afaceri de prin partea locului, îmi deschisesem şi eu cont la el. Băgam numai Super în Olds-ul meu; cu cât îmbătrânea, părea mai fericit să ardă benzină scumpă. Buzz deschise registrul să semnez.

  — L-ai văzut pe Reg sâmbătă seara?

  — În noaptea în care a murit? Nu. Am ieşit mai devreme.

  — Cine-a rămas?

  — Pete Stock.

  — E pe-aici?

  — E la închisoare.

  — Pete?

  — În Plainfield.

  — Ce-a făcut?

  — Ai auzit cum au tăiat barul cu beşchia la Hitching Post?

  — Pete a făcut-o?

  — Nu. Când au şters-o cu toţii, camionul lui Pete n-a vrut să pornească. A doua zi i l-a confiscat poliţia. Când Pete s-a dus să şi-l ridice, l-au arestat bănuind că ştie cine-i făptaşul.

  — N-au voie să facă una ca asta.

  — Tim Hall încearcă să-l elibereze.

  — Când s-a întâmplat?

  — În noaptea în care-a murit Reg.

  — E la închisoare de duminică?

  — Nu, nu. Abia ieri şi-a luat inima-n dinţi. L-a dus Freddy Butler până la poliţie, iar ăia l-au închis imediat.

  Se auzi clopotul de la pompă. Buzz privi pe geam, văzu Dodge-ul bătrânei Mildred Gill şi ieşi să-i pună benzină. Am dat paginile registrului înapoi, la ziua de sâmbătă; ajuns acolo, am văzut că ultimul client al zilei fusese Reg Hopkins, care semnase pentru 12,4 galoane3 de regular.

  Gătit şi ambalat precum era, putea merge oriunde. Dacă stăteam să mă gândesc, ar fi putut să se înţolească fără a avea unde merge, situaţie în care mă găsisem şi eu în câteva sâmbete prin Newbury.

  M-am oprit la magazinul de închirieri video din gară.

  O uriaşă Harley-Davidson de culoare turcoaz strălucea în faţa magazinului, ceea ce însemna că era de serviciu Brian Chevalley, un alt văr de-al meu, un tip nebun după motocicleta lui; odată mersese cu ea tocmai la Bridgeport. Brian stătea aplecat în spatele tejghelei, citind Ghidul TV.

  — Salut, Ben.

  — Salut, Brian. Ce mai faci?

  În loc de răspuns, Brian flutură revista din mână.

  — Când o să citească lumea ce e la televizor diseară, o să dea năvală în prăvălie. Am ajuns la concluzia că cei care realizează programele TV sunt aceiaşi care deţin şi magazinele de închirieri casete… Auzi, am primit filmul Strictly Ballroom, pe care-l căutai.

  — O să-l iau… După ce termină cu închiriatul casetei l-am întrebat: penultima sâmbătă, cea în care a murit Reg, erai de serviciu?

  — Bineînţeles, sâmbetele sunt întotdeauna prezent.

  — Reg a trecut pe aici?

  — Nu.

  Am pornit în susul dealului.

  Să fi fost mort de poftă după o băutură şi Reg tot n-ar fi intrat în hanul White Birch cu cravata la gât. Ultimul care încercase figura, zburase afară prin geam. Am intrat, totuşi, în localul motocicliştilor, unde l-am căutat pe Greg Spătosu’. Acesta însă, era sigur că nu-l văzuse de mai mulţi ani pe Reg în localul lui.

  Franco, proprietarul localului Yankee Drover pe care-l frecventam şi care se afla la vreo două sute de paşi mărunţi de casa mea, nu-l văzuse nici el pe Reg.

  Roşcata Ramona mi-a spus că nu trecuse nici pe la magazinul Newbury Package, să cumpere băutură. Nici în Gara Centrală, mult prea ocupatul director al magazinului nu credea să-l fi văzut cumpărându-şi bere, deşi nu putea jura, având în vedere afluenţa de clienţi în magazin.

  Sherry Carter ieşi dintr-un raion, subţirică, arătând bine în colanţii săi mulaţi şi cămaşa sport extrem de scurtă.

  — Pipăie, zise ea, întinzându-mi o mică piesă de lenjerie. Ce părere ai?

  Părerea mea era că trebuie să fi arătat extraordinar în jacuzzi, la Fisk. Nu m-am putut abţine:

  — A naibii petrecere la Duane şi Michelle acasă.

  — Ai plecat devreme.

  — A mai continuat?

  — Până-n zori… Crezi că e suficient de moale?

  I-am spus că mi se pare destul de băţoasă.

  — Îmi trebuie în seara asta. Mângâie materialul cu degetele ei lungi, în timp ce schimbarăm zâmbete al căror înţeles îşi afla originile într-o zi de vară de anul trecut, când, la un picnic, ne cam zăpăciserăm amândoi.

  — Aşa n-o să-l înmoi… Salută-l pe Bill din partea mea.

  Am mai condus încă vreo milă şi am ajuns la „Dulăpiorul de Spirtoase”, unde, aflat în mijlocul susţinătorilor săi, trogloditul de Steve La France mi-a răspuns şi el că nu-l mai văzuse pe Reg de luni de zile.

  L-am refuzat când mi-a oferit un autocolant cu inscripţia: CRED ÎN STEVE. Colorat frumos, în tradiţionalele culori roşu-alb-albastru, înfăţişa imaginea unei mături noi, promiţând viitoare neplăceri pentru Vicky McLachlan.

  Totul mirosea a mână de profesionist, probabil Georgia Bowland. Georgia renunţase la o promiţătoare carieră în domeniul relaţiilor publice, alegând-o pe cea de soţie a lui Rick, pricepută la computere IBM şi mamă de copii. Plictisită de moarte şi saturată de alcool, se amestecase în ceata celor cu golf-şi-afaceri. Nu ştiu ce s-o mai fi urzit în jacuzzi-ul de sâmbătă, dar era sigur că Michelle şi Sherry o recrutaseră pe Georgia drept consultantă a candidatului pe care soţii lor îl însărcinaseră cu demolarea legilor care statorniceau împărţirea zonală în Newbury.

  — Te înţelegem, Ben, zise Steve făcând cu ochiul către asistenţă. Tu ai cele mai multe motive să o susţii pe Vicky.

  — Am auzit că l-ai înscris pe Steve junior la şcoala din Newbury.

  — Nevastă-mea trebuie să hotărască. Ştii, merită, puştiul e talentat.

  — E o şcoală excelentă, am zis eu către auditoriul care bea bere. Şi eu tot acolo am fost. Mă rog, pe vremea mea nu costa atât. Bănuiesc că toată lumea o să-şi trimită copiii acolo, dacă nu se aprobă bugetul şcolii… La cât se ridică taxele şcolare, Steve? Şaisprezece, şaptesprezece mii pe an?

  Steve murmură ceva despre un sistem necorespunzător de taxe. Mă pregătii să plec, dar îmi veni o idee criminal de bună, genul de idee care i-ar fi încântat pe nişte tipi răbdători precum Machiavelli, Sun-Tzu, ori inventatorul bombei cu ceas. Aşa că întrebai în gura mare:

  — Auzi, n-ar fi mai bine să închidem şcoala de stat, şi copiii să meargă la şcoli private, măcar până se echilibrează bugetul?

  Zâmbetele încolţiră pe feţele clienţilor lui Steve. Amintiri plăcute despre vremurile de altădată.

  — La naiba, Steve, ai câştiga voturile copiilor.

  — O idee interesantă, rosti Steve. E ciudată dar interesantă. Aş putea să ţi-o fur, Ben.

  — În cazul ăsta, primesc autocolantul.

  L-am lipit afară, pe un camion cu număr de Texas.

  De-abia începuse seara, şi descoperisem ceva putred. Un fel de a spune.

  Îmi veni în minte că auzisem de la cineva cum că alcoolicii convertiţi trec în multe cazuri pe dulciuri. Aşa că m-am oprit la cofetăria Dr. Mead, specializată în servirea îngheţatei prin geamul maşinii. Parcarea era înţesată de jucători din liga copiilor; antrenorii şi părinţii se aflau la coadă pentru a-i răsplăti după meci.

  M-am aşezat şi eu şi, când s-a mai calmat agitaţia, am comandat un iaurt dietetic. L-am întrebat apoi pe Doc Mead dacă-l văzuse pe Reg sâmbătă.

  — În ziua în care-a murit, mai rostii eu, aruncând nişte mărunţiş într-o ceaşcă pe care scria: „Pentru liceul copiilor”.

  Mead îşi scarpină chelia lucioasă.

  — Mda. Probabil că eu am fost ultimul dintre prietenii lui care l-a văzut în viaţă.

  — Pe la cât?

  — Unsprezece. Tocmai voiam să închid, dar l-am servit cu o îngheţată de fistic. Slavă Cerului! Îţi dai seama, aş fi refuzat un client în ultima lui noapte?

  — Cum arăta?

  — Supărat. A comandat o porţie dublă, la pahar. Apoi a mai luat şi un cornet. În timp ce-l mânca, am schimbat două vorbe. Apoi a plecat.

  — Şi despre ce-aţi vorbit?

  — Fleacuri. Despre vreme, cât de târziu se făcuse, că se bucura că nu închisesem. Apoi mi-a zis „Noapte bună” şi a plecat.

  — Era băut?

  — Nu cred. Nu mirosea. Arăta normal, doar că era abătut.

  — Încotro a luat-o?

  — De ce întrebi, Ben?

  — Sunt curios. În ce direcţie?

  — Nu-mi amintesc. Tocmai curăţăm podeaua.

  — Către Frenchtown? Nu ştiam de ce pusesem întrebarea; ar fi putut ajunge pe podul ăla indiferent din care direcţie ar fi venit.

  — Nu. A luat-o în sus, către catarg.

  Ţinând cont de cele cinci ore care trecuseră de când luase gustarea şi până când mâncase îngheţata, m-am hotărât să risc pe ultima carte şi să merg la cinematograful din centru, ca să vorbesc cu Cindy Butler, care, pe lângă slujba de portărel, mai rupea şi bilete de intrare în sala de spectacole Town Hall. Întârziaţii de la spectacolul de ora şapte dădeau năvală. Pe ecranul luminos se succedau prezentările viitoarelor filme. Am aşteptat în hol ca Cindy să închidă uşile.

  — L-ai văzut pe Reg sâmbătă noaptea?

  — Care sâmbătă? întrebă cu ochii mărunţi. În noaptea în care a murit”

  — Da.

  — Nu.

  — Eşti sigură?

  — La O sută şi unu dalmaţieni? Şi, oricum, mi-aş fi amintit, Ben, dacă l-aş fi văzut tocmai în seara aia… Poate s-o fi dus la petrecerea de la Fisk.

  Sau poate că eu eram prea fraier ca să mai exist.

 

  Capitolul 5

  Aveam, totuşi, câteva scuze: mai întâi, sacoul şi cravata nu prea corespundeau exigenţelor ţinutei pentru o asemenea petrecere; pe lângă asta, fusesem pe-acolo şi nu-l văzusem. Ce-i drept, plecasem cam devreme. Sperasem că Rita Long venise de la New York, pentru sfârşitul de săptămâna şi mă grăbeam să-i aştept telefonul.

  Şi totuşi, ar fi trebuit să-mi dea prin minte.

  Reg Hopkins şi Duane Fisk au fost cei mai buni prieteni încă de la grădiniţă. Şi-au construit afacerile umăr la umăr, apoi au pus profiturile laolaltă, câştigând o grămadă de bani, pe vremea când noile case şi micile magazine începuseră să apară ca ciupercile. Partidele de pescuit subacvatic deveniseră un ritual al fiecărei veri. Doar pentru bărbaţi. Fără neveste şi copii. La fel şi vânătoarea de elani în Montana, de unde se întorceau cel mai adesea cu mâna goală, dar cu nişte bărbi, pe care nevestele îi puneau să le radă de îndată.

  Ajuns acasă, am dat iama prin rezerve ca să-mi încropesc ceva de mâncare. După ce trecu ora cinei, sunai acasă la Fisk. Răspunse Michelle.

  — Bună, sunt Ben. Voiam să-ţi mulţumesc. A fost o petrecere pe cinste.

  — Oh, mă bucur. Ai plecat devreme şi mi-era teamă că nu te-ai simţit bine.

  Cine n-o cunoştea, ar fi zis că e o tipă plină de tupeu, dar italiancă fiind, era mai degrabă exuberantă. Plinuţă, chiar durdulie, avea o faţă extraordinar de frumoasă, păr negru tuns scurt şi ochi pătrunzători. Gândul la ea, bălăcindu-se în jacuzzi-ul de opt persoane, nu-mi dădea pace, deşi bănuiam că, chiar scufundată până la bărbie în curenţii de apă şi înghesuită de musafiri, gura nu-i tăcuse o clipă. Îi plăcea la nebunie să vorbească. Oricum, în seara asta era mai calmă.

  — Nu, a fost nemaipomenit, am continuat. Doar că eram cam obosit şi mai aşteptam şi nişte clienţi de la oraş, duminică la prima oră, aşa că m-am gândit să mă culc devreme.

  — Şi a meritat să te scoli cu noaptea în cap pentru ei?

  — S-au îndrăgostit de oraş.

  — Nu vor cumva să construiască? Ştii că mai avem vreo zece acri pe Muntele Morris.

  — Spuneau că-i interesează stilul vechi, ştii, colonial autentic. Dar, dacă stau să mă gândesc, ziceau că nu vor să fie lângă şosea şi că doresc o casă cu băi mari şi multe geamuri, aşezată într-un loc mai deosebit.

  — Nu uita de cei zece acri, râse Michelle.

  — Sunteţi în capul listei. Când o să vină, sâmbăta viitoare, o să trec cu ei, ca din întâmplare, pe lângă munte.

  — Zi-le că suntem oameni de înţeles, în toate privinţele.

  Am lăsat câteva clipe de tăcere. Apoi i-am spus:

  — Apropo…

  — Ce?

  — Reg.

  — Bietul de el. Doamne, Duane e distrus.

  Îl văzusem pe Duane la înmormântare. La treizeci şi cinci de ani ai săi, păruse îmbătrânit de durere cu zece ani.

  — Cine crezi că o să preia afacerile lui Reg? Mă îndoiesc că Janey va fi interesată.

  — Janey caută un cumpărător.

  — Îi doresc baftă. Fără Reg, totul se rezumă la nişte maşinării învechite şi o grămadă de datorii.

  — Ştiu şi eu. Duane a vorbit cu Tony Canning.

  — Pe naiba. Eu nu l-aş recomanda pe Tony nici pentru construirea unei case de vară.

  Michelle izbucni în râs.

  — De ce nu cumpăraţi voi?

  — Cum ziceai şi tu, Ben: ce mai reprezintă firma fără Reg, în afară de câteva maşinării uzate?

  — Bunăvoinţă.

  — Chiar şi aşa, tot ne-ar trebui cineva care s-o conducă, zise Michelle hotărâtă, ceea ce mă făcu să înţeleg că ea şi cu Duane întorseseră deja problema pe toate feţele şi o găsiseră neinteresantă. Tonul ei se cam răcise, aşa că am întors vorba, revenind la petrecere.

  — Mielul ăla marinat are vreo reţetă secretă? Era suculent, deşi nu prea l-am văzut pe Duane să-l înăbuşe.

  Friptura de miel ar fi scos din minţi chiar şi pe cel mai convins vegetarian.

  — Ţi-a plăcut? Soia, sherry şi ulei de măsline. Când e pe foc, mai adaugi şi o rădăcină de ghimber şi nişte mujdei de usturoi.

  — Cât o las?

  — Cinci, şase ore. Să pui soia desărată, ca să nu faci ochi de chinez.

  — Excelent… Auzi, Michelle, sper că nu-mi faci chestia aia, cu reţeta soacrei?

  — Ce?

  — Omiţi să-mi spui vreun ingredient de bază?

  — Ben, nu ţi-aş face eu una ca asta… Cred, adăugă pufnind iarăşi în râs.

  — Mersi. Şi pentru petrecere. Ştii, nu l-am văzut în seara aia.

  — Pe cine?

  — Pe Reg. A venit după ce-am plecat?

  — Nu. Nu l-am invitat.

  — O, am crezut…

  — Reg s-a schimbat de când s-a lăsat de băut. Am încercat, dar nu se mai lega. Între noi fie vorba, ne simţeam chiar prost. Am făcut odată miel la grătar şi el abia se putea abţine să nu se atingă de sherry. Iisuse, Ben, alcoolul l-a distrus. Totuşi, nu s-a mai atins de el.

  — Mai făceaţi afaceri împreună?

  — Greu. Sigur, Duane şi cu Reg erau împreună de atâta timp, dar, ştii cum e, omul se mai schimbă. Şi nu prea îţi rămâne nimic de făcut, nu-i aşa?

  — Deci, nu l-ai văzut în noaptea în care a murit?

  — Nu. Ţi-am zis, nici nu l-am invitat. Ben, mulţumesc de telefon. Vezi ce faci.

  — Şi eu îţi mulţumesc pentru reţetă.

  — Să nu uiţi de Muntele Morris.

  Am închis, m-am tolănit cu picioarele pe birou şi am încercat să-mi dau seama ce trebuie să simtă un tip care nu şi-a invitat cel mai bun prieten la petrecere, tocmai în noaptea în care acesta a murit de o supradoză.

  Ce puteam să-i povestesc lui Janey Hopkins? Reg Hopkins se afla la el în birou, complet treaz, pe la ora cinci. Plecase de la local puţin după ora şase, se pare la fel de treaz; făcuse plinul Blazer-ului, dispăruse apoi vreo cinci ore, reapăruse, puţin şi tot treaz, pentru o îngheţată, pentru ca apoi să dispară, până când a fost găsit pe pod.

  Cred că Janey aruncase banii pe fereastră. Aflasem câte ceva. Dar cinci ore lipsă reprezintă o perioadă cam lungă. Asta fără să mai punem la socoteală şi intervalul dintre îngheţată şi zorii zilei.

  A doua zi am aflat mai multe.

  M-am dus în Frenchtown, la Chevalley Enterprises, un garaj cu şapte rampe, construit de vărul meu, Renny, care era condus acum de văduva lui, Betty, şi de fratele său mai mare, Pinkerton. Pink fusese un bun motociclist de curse la vremea lui, dar ca majoritatea bărbaţilor familiei Chevalley, excepţia notabilă fiind Renny, îşi ieşea repede din pepeni; nu ştia ce-i răbdarea şi ducea lipsă de calităţi manageriale. Viaţa la garaj îşi urma cursul, nepăsătoare. Betty Butler Chevalley învăţa din mers cum să conducă afacerile, în timp ce Pink, cu stilul propriu, reuşise să bage spaima în mecanici, făcându-i să se apuce de treabă.

  Pentru că era singurul garaj din oraş, obţinuseră de la poliţie contractul pentru asistenţa maşinilor din zona noastră, acesta fiind şi motivul vizitei mele. L-am identificat pe Pink după zbieretele sale.

  — Care mi-ai luat şurubelniţa?

  Şase mecanici îşi îngropară feţele mai adânc, în motoarele la care lucrau. Al şaptelea o porni către magazia de piese de schimb, iar alţi doi plecară cu un Buick, în probe.

  — Era Philips. Era marcată „PE”, de la Pink Chevalley. Şurubelniţa mea…

  — Hei, Pink, ai o clipă liberă?

  — Am şi o zi întreagă, fără blestematele astea de scule. Cum te-ntorci cu spatele, vine câte un ticălos şi-ţi ia cea mai bună şurubelniţă, ca să deschidă cutiile de ulei. Care-i treaba, Ben?

  — Haide, fac cinste cu o cafea.

  Cafeaua nu costa nimic în sala de aşteptare de la Chevalley, o încăpere plăcută şi confortabilă, cu scaune bune, unde mai găseai ziare şi gogoşi.

  — Te cinstesc şi cu o gogoaşă?

  Betty Chevalley, o roşcată care nu umbla cu ocolişuri, strigă de la computer:

  — A mâncat deja o duzină pe ziua de azi.

  Pink o şterpeli şi pe a treisprezecea, apoi ieşi afară unde se simţea mai în largul lui. L-am urmat.

  — Auzi, tu ai ridicat Blazer-ul lui Reg?

  — L-am dus în Plainfield. Bateria era moartă. Farurile o descărcaseră în timpul nopţii, râse Pink.

  — Te amuză?

  — Ollie Moody a încercat să ne fenteze. L-a angajat pe un fraier cu un Exxon, de pe şoseaua Şapte. Ăla n-a fost în stare nici să se prezinte când a fost chemat. Nu i-a pornit camionul şi mai avea şi pană la toate patru roţile. Poţi să-ţi închipui aşa ceva?

  Cunoscând familia Chevalley – nişte băieţi cu mâna lungă, cu un dezvoltat instinct de clan şi nu în întregime civilizaţi – nu-mi era prea greu să-mi imaginez „problemele” avute de concurentul lor.

  — Te-ai uitat câtă benzină mai avea în rezervor?

  — Era moartă bateria.

  — Da, cunosc. Indicatorul s-a mişcat în sus sau în jos?

  — Proiectoarele alea puternice au rămas aprinse. Nu mai indica nici benzina, computerul nu mai funcţiona, nici măcar farurile alea idioate nu se mai aprindeau.

  Un răspuns şi mai hoţ, dar nu prea convingător. Pink părea acum nerăbdător să se întoarcă la ale lui.

  — N-a sărit?

  — Ce să sară?

  — Blazer-ul, când i-ai dat drumul din cârlig.

  — Normal c-a ţopăit. E un Blazer.

  — A sărit de parc-ar fi avut rezervorul plin sau gol?

  — Ce?

  — Reg mi-a spus că trebuia să aibă mereu plinul, altfel ţopăia de-l dădea cu capul de tavan.

  — Aha. Acum înţeleg ce vrei să spui.

  — Plin sau gol?

  — A trebuit să-l remorchez eu, zise Pink după o clipă de gândire. Puştanul ăla de liceu care lucrează sâmbătă s-a rătăcit ca fraierul… Ştii, cred că mai degrabă era gol. La o curbă, erau cât pe ce să sară din pripoane roţile din spate.

  — A sărit de pe platformă?

  — Coada maşinii s-a răsucit ca un şarpe. Cred că tipul care venea din faţă şi-a înghiţit dinţii de spaimă. Ce porcărie de Blazer. Juma’ de oraş se plimbă cu maşina goală. Normal că nenorocita aia ţopăie. I-am spus şi lui Reg, de-o sută de ori, să-şi bage câţiva saci cu nisip în spate. În meseria lui, nu era mare lucru să facă rost. N-a vrut şi pace. Acum, uite ce s-a întâmplat.

  — Nu cred că ţopăiala maşinii l-a ucis, Pink.

  — Nu, dar eu am adus maşina şi afurisita s-a pus de-a curmezişul. Trebuie să mă întorc la lucru, înainte să-mi fure ticăloşii ăia restul sculelor.

  — Apropo, Olds-ul meu a cam început să tremure în faţă.

  — La ce viteză?

  — Pe la o sută zece.

  — N-ar trebui să tremure. Adu-o încoace, Ben, mai zise Pink, cu o expresie serioasă pe mutră.

  — Mă gândeam că poate scap ieftin, eventual doar cu echilibrarea roţilor?

  — S-ar putea.

  — Pink, ce capacitate are rezervorul Blazer-ului.

  — Douăzeci de galoane.

  — Câte mile faci cu un galon?

  — Douăzeci, dacă ai vânt din spate.

  — Deci, jumătate de rezervor, zece galoane, două sute de mile.

  — Roag-o pe Betty să calculeze cu computerul.

  S-a năpustit înapoi în garaj, iar eu m-am dus să-i spun lui Betty că mătuşa Connie era puţin cam nemulţumită de ce i-au făcut la maşină. Betty zise că o să se ocupe ea.

  Pe drumul de întoarcere către birou mă tot întrebam cum de putuse Reg să facă două-trei sute de mile, în mai puţin de cinci ore. Un lucru era sigur: nu le putuse face, colindând barurile din Newbury. Până la podul cu acoperiş n-ar fi consumat mai mult de un galon. Ar fi putut însă da o fugă până la Hartford, să cumpere heroină. Sau până la Waterbury. Ori Bridgeport, Stamford sau Norwalk – toate orăşelele astea aveau ceva comun: ghetouri suprapopulate. La fel de bine s-ar fi putut duce din aceleaşi motive până la New York, ori chiar în Boston. Sau, ar fi putut să se învârtească în cerc, ore-n şir pe drumurile de ţară.

  Mi-am amintit că voiam să-l întreb ceva pe Pink. L-am sunat, Betty l-a anunţat că-l caut, Pink ridică receptorul, în sunetele asurzitoare ale pistoalelor pneumatice.

  — Salut, Pink. Ai observat zgârietura laterală de pe Blazer-ul lui Reg?

  — Ai început să lucrezi la o companie de asigurări?

  — Ai văzut-o? Crezi că s-a lovit de pod?

  — N-aş zice. Mai degrabă i-a zgâriat-o vreo haimana, cu cheia de la uşa bisericii.

  Scrijelirea cu desfăcătorul de conserve pe maşinile lucioase era un sport practicat prin ghetouri.

  Am dactilografiat un raport cuprinzând cele opt sau nouă discuţii avute şi am mai adăugat încă o oră pentru discuţia cu Pink. Nu voiam s-o pun pe Janey să-mi plătească în plus, mai ales că nici nu prea aveam ce să-i relatez.

  Janey m-a sunat chiar când terminasem, ca să-mi spună că trece pe la mine. Părea destul de agitată când şi-a făcut apariţia.

  — Nu ştiu ce să-ţi spun. Deocamdată, n-am găsit pe nimeni care să poată afirma că l-ar fi văzut drogat pe Reg. Cam asta-i tot.

  — Priveşte.

  Mi-a întins o hârtie, strânsă sul cu un elastic. Am scos elasticul şi am desfăşurat hârtia; cineva ciopârţise o revistă, decupând diverse cuvinte şi litere pe care le lipise apoi pe o pagină Mesajul suna: „N-A FOST DESTUL CÂT A SUFERIT?”

  — Cine a suferit destul? am întrebat-o eu.

  Janey avea o expresie încordată; pe pomeţii obrajilor îi apăruseră pete roşiatice.

  — Era şi asta înăuntru.

  Netezi o fotografie de-a copiilor ei. Mark şi Jason. Sau poate Gabriel. Ceva în genul ăsta. Doi băieţei simpatici – versiuni în miniatură ale lui Reg, dar cu gura îndrăzneaţă moştenită de la Janey.

 

  Capitolul 6

  Primul gând care-mi veni în minte fu unul ciudat: ar fi putut Janey să facă aşa ceva – să ciopârţească o revistă ca să se prefacă ameninţată? Ideea îmi venise văzându-i privirea furioasă. Mă aşteptam ca o mamă, aflată în situaţia în care se găsea Janey, să fi fost speriată chiar îngrozită, dar ea părea gata să ucidă pe cineva. Îmi dăduse de gândit şi zâmbetul copiilor, ce părea adresat cuiva cunoscut.

  Mi-am dat seama că n-ar fi avut nici o noimă. În primul rând, că nu exista nici un motiv. În al doilea rând, când am reuşit să văd lucrurile din punctul ei de vedere, i-am înţeles şi furia. Şi eu eram un fel de înlocuitor de tată pentru micuţa mea vecină Alison Mealy şi, dacă cineva ar îndrăzni să o ameninţe, i-aş mânca ficaţii.

  — Ar trebui să-i arăţi asta lui Oliver Moody.

  — Şi el ce-o să facă? O să-l amendeze? Şi pe cine? În afară de asta, eu locuiesc în Plainfield.

  — Atunci, du-o la poliţia din Plainfield.

  — Ca să mă trezesc cu o grămadă de poliţişti în bătătură?

  — Vorbeşte cu prietenul tău Greg, să i-o arate procurorului. Dacă ar fi vorba de copiii mei, n-aş trata cu uşurinţă o astfel de ameninţare.

  — Te faci că nu pricepi, nu-i aşa?

  — Ce să pricep, Janey? Abia mă puteam abţine. Pur şi simplu nu puteam s-o înghit. Se pare că şi ea simţea acelaşi lucru în ceea ce mă priveşte.

  — Ai speriat pe cineva cu întrebările tale. Acum încearcă să mă avertizeze să-i las în pace.

  — Oh, ce Dumnezeu, Janey. Am întrebat câţiva oameni dacă nu l-au zărit pe Reg pilit.

  — Şi l-a văzut careva?

  — Nu, recunoscui eu.

  — Ce ţi-am spus eu?

  — Reg se pare că a fost „curat” sâmbătă seara între cinci şi jumătate şi unsprezece. Încă n-am găsit pe nimeni care să-l fi văzut, beat ori treaz, după unsprezece.

  — A fost la petrecerea lui Duane şi Michelle?

  — Nu l-au invitat. Greg a aflat cumva de la medicul legist ora decesului?

  — Nu.

  — N-ai vrea să-l întrebi, te rog?

  Janey puse mâna pe telefon şi-l sună la birou pe avocatul Greg. Se întoarse şi se îndepărtă, ca eu să nu o pot auzi, murmură ceva în receptor, apoi ascultă o clipă, şopti un „Te iubesc”, şi închise.

  — Tocmai au predat raportul. A murit între unu şi patru dimineaţa.

  — Nu i-ai povestit lui Greg despre ameninţare, nu-i aşa?

  — Nu.

  — De ce?

  — Încerc să stabilesc o relaţie cu omul ăsta. O relaţie normală de dragoste. Încerc să-mi trăiesc viaţa şi să găsesc un om potrivit pentru copiii mei.

  — Dar scrisoarea…

  — Asta-i treaba ta. Pentru asta te plătesc. Să-mi cureţi mizeriile trecutului şi să mă laşi să mă ocup de viaţa mea.

  — Nu mă plăteşti să-ţi curăţ mizeriile. Şi, cu siguranţă, nu mă plăteşti ca să fac pe paznicul copiilor tăi.

  — Copiii mei nu sunt problema ta. I-am trimis la mama, să-şi petreacă acolo vara.

  Schimbul de cuvinte mai turnase gaz pe foc, abia reuşea să se stăpânească. Întrebai:

  — Mama ta locuieşte suficient de departe?

  — În Florida. Noul ei soţ este şeful pazei la o bancă importantă. Are armă. Copiii sunt în siguranţă, nimeni nu poate să le facă nimic, atât cât va dura.

  — Ce să dureze?

  — Până-l reabilitezi pe Reg.

  — Şi tu încasezi poliţa de asigurare.

  — Dacă era curat…

  Am ridicat mâna.

  — Medicul legist a zis că nu.

  — Dacă nu a fost sinucidere, am tot dreptul la asigurarea lui, la fel şi copiii mei.

  — Iar încerci să-mi ascunzi ceva.

  — Exact, îmi răspunse şi scoase din geantă carnetul de cecuri.

  Folosind pixul ca pe o daltă de spart gheaţa, îmi completă un cec pentru o mie cinci sute de dolari.

  — Pentru douăzeci de ore, Ben. Acum poţi să-i dai drumul.

  — Cine ţi-a trimis scrisoarea?

  — De un’ să ştiu eu?

  — Cine ar putea şti?

  — Reg ar fi trebuit să-i cunoască.

  — Reg e mort.

  — Ce nemernic!

  Nu-mi dădeam seama dacă se referise la mine, ori la Reg. Probabil că nici ea nu realiza, în timp ce se năpustea afară pe uşa biroului, arătând ca o femeie gata să-şi smulgă părul din cap. În cazul în care ar fi început să regrete, m-am gândit că era mai bine să arunc deocamdată cecul într-un sertar şi să mai fac ceva cercetări, pe propriul buzunar, înainte să am vreo obligaţie faţă de ea.

  După cele spuse de bătrânul Al Bell, un tip venise singur la petrecerea cu uşile închise de la Fisk şi rămăsese până târziu. Mă obseda un gând: n-o fi fost Reg, excitat de îngheţata cu fistic? Întrucât zvonul ajunsese la mine prin intermediul aceluiaşi bătrânel năbădăios, care făcuse aprecieri originale cu privire la stripteuza care ar fi ieşit din tort şi s-ar fi aruncat în mlaştină m-am gândit că a-l trage de limbă ca să aflu mai multe tot de la el ar fi o simplă pierdere de timp. Mai ales că puteam afla toată tărăşenia de la un observator mult mai dezinteresat.

  Pe Connie am găsit-o în mijlocul trandafirilor ei, îmbrăcată într-o rochie de bumbac albastru, cu o pălărie din paie fin împletite şi purtând în jurul gâtului un simplu şirag de perle, schimbat pe opiu de negustorul Constantine Abbott, din China, la începutul veacului trecut. Îngenuncheată pe o bucăţică de covor, punea îngrăşăminte în jurul fiecărei flori, cu ajutorul unei lopăţele.

  — Pe una ai sărit-o.

  — Nu, le pun îngrăşământ jumătate chimic şi jumătate organic. Ia uită-te mai de-aproape. Pune mâna pe pământ, mă îndemnă ea.

  Pe o rază de vreo cincizeci de centimetri în jurul trandafirului, pământul era compact ca lutul. Văzusem şi la trandafirii mei acelaşi lucru.

  — Îngrăşământul chimic e nemaipomenit, omoară musca albă şi o grămadă de alte insecte îngrozitoare. Îndepărtează însă râmele, aşa că pământul se întăreşte.

  — Ce de trandafiri ai!

  Connie poseda soiuri grozave: Gallica, Alba şi Damasc de Portland; specialiştii în trandafiri de la Grădina Botanică din New York veneau anual în pelerinaj, ca să-i vadă plantele.

  — Anul ăsta m-am gândit să încerc fără chimicale. Tăie apoi o bucată cu foarfecele ei ascuţite ca briciul dintr-o tijă lungă, pentru a însemna tufa tratată cu îngrăşământ sistemic.

  — Connie, pot să te-ntreb ceva?

  — Dă-i bătaie.

  — Am auzit nişte zvonuri despre un tip care a stat până târziu la petrecerea soţilor Fisk. Mai exact spus, până dimineaţa.

  — La familia Fisk?

  — Petrecerea aia până la ziuă. Ştii tu!

  — Eu nu plec urechea la bârfe, Ben.

  Ochii de un albastru rece se mutară de la trandafiri.

  Privirile ni se întâlniră. Ne-am ridicat de jos în acelaşi timp, eu oferindu-i o mână, pe care ea o ignoră, sprijinindu-se în schimb în unealta de grădinărit. Călcasem pe teren minat. Deşi nu-şi pleca urechea să asculte bârfele, reuşea totuşi să ştie tot ce se petrece în oraş.

  — Reţeaua Peştelui, îndrăznii eu să mai fac un pas pe câmpul de mine. Am sperat că poate ai auzit ceva la telefonul fără fir.

  — Chiar dacă-am auzit ceva, crezi că aş repeta în stânga şi-n dreapta?

  — Nu, dar te întreb eu, aşa că nu-i în stânga şi-n dreapta. Eu sunt nepotul tău bun, sânge din sângele tău, şi ţi-am cerut doar o lămurire.

  — Şi crezi că eu aş fi de acord ca nepotul meu bun, sânge din sângele meu, să se trezească cu reputaţia de bârfitor?

  De multe ori, nu reuşeam să-mi dau seama dacă Connie mă ia peste picior sau vorbeşte la modul cel mai serios. Mi-am încercat norocul, contând pe prima variantă:

  — Mai bine bârfitor, decât mitoman.

  — Care-i diferenţa?

  — Mitomanul inventează totul. Bârfitorul se străduieşte măcar să afle faptele.

  — Deci tu lansezi zvonurile despre unul care-ar fi venit fără perechea sa?

  — Fii serioasă Connie.

  — Strânge-mi lucrurile şi hai să luăm o ceaşcă de ceai.

  — S-a făcut.

  Am încărcat cele două feluri de îngrăşăminte în roaba sa de lemn, peste ele am pus lopăţica şi celelalte scule de grădinărit, apoi covoraşul; le-am dus în magazie şi le-am aşezat conştiincios la locul lor. Mi-am şters grijuliu picioarele, înainte să intru în bucătărie, unde am găsit-o turnând apa fiartă în ceainic. Cănile, laptele, zahărul, ceştile şi prăjiturelele cu lămâie erau aşezate pe o tavă. Am luat tava şi am urmat-o pe Connie, până într-un salon de servit ceaiul, prin a cărui ferestruică se zărea o grădină demodată. Ne-am aşezat pe scaunele brodate, unul în faţa celuilalt. Pe o măsuţă joasă, aflată între noi, Connie pregăti ceaiurile. O adiere plăcută umfla uşor draperiile fine. Grădina era încărcată de bujori.

  — Un tip solo la petrecerea de la Fisk?

  — Aşa am auzit eu.

  — Şi eu la fel.

  — Şi tu?

  — Se pare că el – sau ea – ar fi stat până la sfârşitul festivităţilor. Născută pe la începutul secolului, Connie folosea un limbaj plin de eufemisme. Amanţii erau „prieteni apropiaţi”. Un tip în căutarea unei aventuri de o noapte era „un domn în vizită”. O femeie măritată care îşi primea amantul în casă era „ospitalieră”. Îmi influenţase şi mie felul de a vorbi – câţi alţii de vârsta mea mai spuneau „în vizită” în loc de „a face dragoste”? – aşa că amândoi ştiam că „festivităţi” era cuvântul ales pentru „orgii”.

  — Aşa ai auzit? De la cine?

  Mă fixă cu o privire rece.

  — Nu te întreb doar din curiozitate, am spus. Apoi i-am povestit despre Janey Hopkins.

  — O mie cinci sute de dolari! Ben, ţi-ai greşit meseria.

  — O prefer pe cea cu vânzarea caselor.

  — Două săgeţi nu strică niciodată într-o tolbă. Mă bucur că ai acceptat oferta. Te plictiseai. Şi când te plictiseşti, rişti să dai de belea.

  — Deci, cine ţi-a spus?

  — Am auzit frânturi, de ici, de colo – of, nu mai face mutra asta dezamăgită. De ce nu mergi direct la sursă?

  — Care-ar fi asta?

  — Cine a iscat toate vorbele despre jacuzzi, cu covor şi oglinzi în sala lor de petrecere?

  — Cine?

  — Marie Butler. Femeia lor de serviciu. Marie a fost acolo când s-au făcut toate pregătirile şi, probabil, a rămas să facă curăţenie. Foloseşte-ţi capul, Ben. Femeia asta ar fi câştigat de mult un premiu Pulitzer, dacă ar fi lucrat la vreun ziar.

  Am sunat-o pe Marie Butler. Mike, bărbatul ei, pensionat de tânăr pe caz de boală, fapt care nu-l împiedica să vâneze, să bea şi să joace popice, mi-a comunicat că era la lucru, la familia Bowland.

  Am ajuns cu maşina la casa lui Rick şi a Georgiei Bowland, construită în 1980, în stilul neovictorian, cu ferestrele anacronice, în stil Paladin, care perforau numeroasele frontoane. Era situată într-un mini-cartier – vreo şase case asemănătoare, îngrămădite într-o fundătură. Doica lor, o scoţiană singuratică, şedea într-un chioşc în curtea laterală legănând un cărucior englezesc acoperit cu plasă de ţânţari. Am salutat şi m-am îndreptat către intrarea principală.

  Ca şi vecinii săi, Rick Bowland făcea naveta. Grupul lor, cel al navetiştilor, era încă mic, dar se afla în continuă creştere, adăugându-li-se oameni cărora bugetul nu le permitea să locuiască în tradiţionalele comunităţi din sudul îndepărtat. Cu jumătate din preţul pe care l-ar fi plătit în apropiere de Sound, aceştia trăiau foarte bine în Newbury, deşi aveau de străbătut zilnic un drum din ce în ce mai lung, pe măsură ce noii sosiţi se stabileau şi mai departe, pe drumuri de ţară.

  Spre deosebire de majoritatea navetiştilor, familia Bowland încerca să se integreze în comunitatea celor de tipul familiilor Fisk şi Carter; Rick a muncit din răsputeri ca voluntar la Comisia de planuri şi zonare. Mie-mi plăcea. Era puţin cam prea serios şi găsea mai multă desfătare decât mine în fleacuri provinciale de genul grătarului său sofisticat, cu gaze. Cu toate acestea, manifestau amândoi interes pentru aceleaşi articole din revista The Economist. Îl admiram şi pentru curajul de a se mândri cu mustăcioara lui în faţa conducerii firmei.

  Georgia era teribil de fină şi dezgheţată, ca orice ziarist. Asemeni majorităţii celor din tagma ei, putea purta cu uşurinţă o conversaţie pe orice temă, iar dacă mai lua şi câteva păhărele devenea chiar foarte, foarte nostimă. Îţi făcea plăcere să o priveşti, căci avea un gust desăvârşit la alegerea toaletelor.

  Bineînţeles că Rick era plecat la IBM. Se părea că nici Georgia nu se afla acasă, cel puţin asta indicau uşile deschise ale garajului şi lipsa ambelor maşini. Thunderbird-ul roşu, vechi şi ruginit al Mariei Butler era parcat pe alee. Ea îmi deschise uşa, salutându-mă cu un chiot de bucurie şi o îmbrăţişare zdravănă. Ne cunoşteam de când lumea, iar trecutul meu dubios îmi asigurase un loc aparte în sufletul ei înclinat spre bârfă. Mi-am reamintit că trebuie să fiu atent, întrucât toate întrebările pe care urma să i le pun vor circula mâine dimineaţă prin magazinul general.

  — Ce faci aici? Vor să vândă? Nu m-ar mira. Toată lumea de pe aici are mai multă ipotecă decât valoarea casei. Am auzit de la bancă cum că vreo doi dintre ei nu şi-au mai plătit datoriile de şase luni. Deci, vând casa?

  — Nu ştiu nimic.

  Ca să fiu sincer, întotdeauna am bănuit-o pe Georgia că ar avea ceva bani. Mobilierul lor era de o calitate pe care nu şi-ar fi putut-o permite un cuplu de tineri, din salariul lunar; comportamentul nepăsător al Georgiei mă ducea cu gândul la o şcoală cu internat, la un cont sub tutelă în bancă, ori la un tată iubitor cu ceva parale disponibile.

  — Doamna Bowland abia a plecat. Are iarăşi o întâlnire legată de Steve La France. Ai văzut ce autocolante au? Ea e creierul întregii afaceri. Norocul lui Steve. E mai prost decât taică-său, asta însemnând că-i prost de-a binelea.

  — De fapt, venisem să te văd.

  — Mi-ai găsit altă slujbă?

  Am dat din cap. Sufrageria familiei arăta de parcă înăuntru ar fi explodat o bombă: abajururi aruncate, furtunuri de aspirator care şerpuiau precum cele ale pompierilor la un incendiu, şervete de hârtie şi tuburi de spray împrăştiate peste tot. Am cules de pe covor o ramă dublă pentru poze. Într-o parte era o fotografie a Georgiei, ţinându-şi copilul în braţe ca pe un pachet cu destinaţie greşită, iar în cealaltă, una a lui Rick, purtând un şorţ gen fraţii Brooks, prăjind cârnaţi pe grătar, la petrecerea pompierilor.

  — Mda, mie nu-mi mai dai nimic de lucru. Îi oferi totul lu’ madam Mealy a ta. Dă-mi voie să-ţi spun ceva, Ben. Nici nu-mi trebuie. Am ce să lucrez.

  „Madam Mealy a ta” locuia într-un apartament situat deasupra magaziei mele, împreună cu fiica ei, Alison. Le-am cules de pe drumuri şi le-am oferit un cămin. Marie şi prietenele ei întru bârfă munciseră din răsputeri la lansarea poveştilor cu privire la relaţia dintre noi; încetul cu încetul, acestea îşi pierduseră din intensitate, dispărând de tot, mai ales datorită faptului că eu fusesem văzut prin oraş însoţit de diferite doamne, inclusiv de Vicky, care oferea, de departe, un subiect mult mai bun pentru bârfe.

  — Ştiam că ai treabă până peste cap. De aceea i-am dat doamnei Mealy câteva oferte.

  — Ca să-ţi poată plăti chiria.

  Marie, o doamnă corpolentă debordând de veselie, prefera ştirile rele celor bune şi murdăriile, bucuriei. În loc să comentez, oferindu-i subiect de bârfă pe tema chiriei, am preferat s-o întreb:

  — Mai lucrezi şi la familia Fisk?

  — Sigur. Deşi se petrec nişte lucruri pe acolo, care ţi-ar face părul măciucă.

  — Cum ar fi?

  — Pe unde umbli? … Petrecerea?

  — Am fost şi eu acolo.

  — Tu?

  — A fost nemaipomenit. Duane a pregătit un miel excelent; şi-ar putea deschide un restaurant.

  Marie mă privi cu milă nedisimulată şi îmi spuse:

  — Nu mă refer la grătarul de afară ci la petrecere. După aceea. În jacuzzi.

  — Eu n-am intrat în nici un jacuzzi.

  — Normal, n-ai fost invitat.

  — Cine-a fost? întrebai, cunoscând, bineînţeles, răspunsul, dar încercând s-o flatez şi s-o câştig de partea mea.

  — Familiile Bowland, Barrett şi Carter.

  — I-auzi! Bowland? Barrett? Şi Carter? Constructorul Carter? Bill şi nevastă-sa, Sherry?

  — Ai auzit bine!

  — Şi familia Fisk.

  — Nici nu-ţi poţi închipui ce costum de baie şi-a cumpărat Michelle pentru petrecere.

  — E normal, doar dorm în acelaşi pat de ani de zile.

  — Cum? Marie mă prinse zdravăn de mână şi mă strânse. Ce vrei să spui? Ce ştii tu?

  — Marie. A fost o glumă.

  — Cum adică glumă? Ce fel de glumă? întrebă ea, citindu-i-se în priviri un şir întreg de bârfe pe care ea nu şi le imaginase.

  — E o expresie.

  — Despre ce vorbeşti?

  — Rick Bowland şi cu Ted Barrett fac parte din Comisia de planificare şi zonare. Corect? Ei sunt cei care aprobă noile construcţii. Corect? Bill Carter e constructor. Duane face desecări şi nivelări; se mai ocupă şi cu specularea terenurilor. Aşa că atunci când e vorba despre o adunătură de prieteni aflaţi cu toţii în acelaşi gen de afaceri, se poate spune că dorm în acelaşi pat.

  — Aha, am mai auzit expresia. Mă rog, ai făcut o glumă. Ei, dar ştii că-i bună, Ben? Râse puternic şi prelung, cu sufletul uşurat, plesnindu-se cu palma peste coapsa generoasă.

  — Ăştia au rămas toată noaptea?

  — A fost genul ăla de petrecere, ştii tu care.

  — Las-o baltă, Ted şi cu Susan formează cuplul cel mai închegat din câte cunosc.

  — Mda, admise Marie. N-auzi niciodată nimic despre ei. Dar acum, la înghesuială… Pe Sherry Carter o cred în stare de orice.

  Am dat din umeri. După părerea mea, era numai gura de ea; nu voiam însă să o contrazic pe Marie, ci să o ascult. Aşa că ea continuă, hârâind în şoaptă pentru eventualitatea că doica ar trage cu urechea.

  — Doamna Bowland? Şi ea la fel, mai ales la băutură. Ai văzut ce salon de petreceri şi-a construit familia Fisk?

  — Am auzit.

  — Ar trebui să-l vezi. E trăsnet, zise, strâmbându-se. Ca într-un film deochiat.

  — De unde ştii tu cum sunt filmele deocheate, Marie?

  — Auzi, habar n-ai câţi intră şi ies din cămăruţa laterală a magazinului de închirieri. Văru-tău Brian mi-a spus.

  — Vorbeai doar de trei perechi – mă rog, patru, dacă-i socotim şi pe Duane cu Michelle.

  — Plus cineva venit solo.

  — Cine? am întrebat.

  — Cineva care a rămas până târziu. A venit de la o petrecere de afară. S-a băgat în jacuzzi, laolaltă cu ceilalţi.

  — Cine a fost?

  — Nimeni nu ştie.

  — Erau luminile stinse?

  — Nu ştiu. Nimeni nu l-a văzut. Circulă doar o vorbă cum că ar mai fi fost cineva care a luat parte la toată treaba.

  — Al Bell zicea că a fost o stripteuză care a ieşit din tort şi s-a aruncat în mlaştină.

  — Al Bell nu şi-ar deosebi propriul fund de o gaură în pământ. Ce nevoie aveau patru perechi aflate în jacuzzi de o stripteuză?

  — M-am mirat şi eu. Dar zicea că tipa ar fi fugit în mlaştină.

  — Omul ăla-i ţicnit, Ben. Vorbeşte aiurea. N-a fost nici o stripteuză. Ăsta-i adevărul.

  — Dar cineva a fost fără pereche.

  — Exact.

  — Am înţeles.

  — Era şi timpul.

  Am plecat acasă am lăsat maşina şi am pornit-o pe jos către primărie ca să vorbesc cu Vicky. Ea ştia întotdeauna ce se întâmpla şi, oricum, venise şi ea la petrecere, cu puţin înainte de a pleca eu.

  Vicky era ocupată până peste cap şi nu avea chef de vorbă, îmi promise, totuşi, că va face tot posibilul pentru a ne întâlni mai târziu să bem o bere şi să luăm o gustare, la Yankee Drover, întrucât trăgeam speranţe că Rita Long va veni de la New York, am căutat un pretext pentru a scăpa, întrebând-o pe Vicky, în timp ce mă împingea către uşă:

  — Ai idee dacă a fost cineva în plus, care să fi stat la petrecerea familiei Fisk pentru actul al doilea?

  — Nu.

  — Nu ştii sau n-a fost nimeni?

  — Nu, nu ştiu şi mă îndoiesc să fi fost careva. Michelle se purta de parcă era capelmaistru la un bal metodist.

  — Metodiştii nu dansează.

  — Asta şi voiam să spun. Pa, Ben, trebuie să…

  — L-ai văzut pe Reg, din întâmplare, la petrecere?

  — Ce?

  — Credeam că ai stat până târziu.

  — Nu foarte.

  — Dar l-ai văzut pe Reg?

  Vicky avu o ezitare, apoi închise uşa pe care intenţionase să mă dea afară şi zise:

  — Când am sosit la petrecere.

  — Eu nu l-am văzut atunci.

  — N-a intrat. Era, cred, în trecere.

  — Cum adică? Ce vrei să spui?

  — Veneam din oraş şi mă pregăteam să virez stânga, ca să intru pe aleea lor. Atunci l-am văzut pe Reg, cu maşina. Am aşteptat să facă dreapta, dar el doar a încetinit o clipă, apoi şi-a văzut de drum.

  — Pe la ce oră se întâmpla asta?

  — Pe la vreo şase jumate.

  — Ai vorbit cu el?

  — Nu, i-am făcut doar cu mâna. A trecut mai departe.

  — N-a făcut şi el cu mâna?

  — Nu…

  — Şi n-a intrat pe alee?

  — I-am zărit faţa. Părea aşa de trist… Parcă stătea să plângă.

  — Nu mi-ai zis nimic duminică, când ţi-am povestit că l-am găsit.

  În loc să-mi dea vreo explicaţie, Vicky continuă:

  — Parcă şi-ar fi luat rămas-bun, sau ceva în genul ăsta. Păcat că n-a intrat; poate nu s-ar fi întâmplat nimic.

  — N-a fost invitat.

  — De ce?

  — Se cam despărţiseră, după ce Reg se lăsase de băutură. L-ai mai văzut, mai târziu?

  — Nu.

  — OK. Mersi.

  — De ce întrebi?

  — Ceea ce-ţi spun rămâne între noi: Janey vrea să demonstreze că Reg nu se droga.

  — E o nebunie. Ce-i pasă ei? Erau în divorţ şi, oricum, se pare că luase droguri.

  Ce-i drept, cam aşa stăteau lucrurile la prima vedere. A trebuit să-i dau dreptate.

  — Şi atunci, de ce n-o lasă baltă?

  — Adică?

  — Am destule pe cap, în lupta împotriva lui Steve şi fără ca povestea asta să devină ceva mai mult decât este de fapt. Ştii ce ar urma: „Neglijenţa actualei conduceri încurajează toxicomanii şi drogaţii din Newbury”.

  — Oricum, nu-i mare scofală. De fapt, o ajut pe Janey să se obişnuiască cu ideea că Reg a murit de o supradoză.

  — Şi dacă n-o fi adevărat?

  — Atunci Janey ar avea dreptul la suma de asigurare.

  — Bineînţeles.

  I-am promis să trec pe la cartierul general pentru realegerea ei, aflat deasupra magazinului general, să dau o mână de ajutor la punerea scrisorilor în plicuri. M-am întors la birou, mi-am cocoţat picioarele pe masă şi am trecut în revistă faptele. Reg, sătul, pus la patru ace şi în vervă, trece prin faţa casei prietenilor săi şi dispare până la unsprezece. Groaznic. Mai aflasem despre încă zece minute din ultimele ore de viaţă. Şi că părea dărâmat. La fel m-aş fi simţit şi eu, dacă foştii mei cei mai buni prieteni nu m-ar fi invitat la o petrecere, la care era poftită jumătate din populaţia oraşului.

  Începusem să cred că Janey ar fi avut mai mult de câştigat dacă ar fi plătit-o pe Marie Butler. Chiar atunci, auzii o râcâială bine cunoscută la uşă.

  — Parcă aud un şoricel, rostii peste umăr.

  — N-ai ghicit.

  — O fi vreo vidră?

  — Nici.

  — Poartă cumva bretele şi zâmbeşte cu gura până la urechi?

  — Bandit ce eşti.

  — Bună, Alison.

  Se strecură înăuntru, îşi aruncă ghiozdanul şi cutia cu flautul pe podea, apoi se caţără pe scaunul clienţilor. Ea nu fusese la cumpărături la unsprezece noaptea, şi cu atât mai puţin ar fi putut să-mi povestească ceva despre ceea ce făcuse Reg sâmbătă. Am scos din sertar o miniciocolată Kit Kat, pe care ea o desfăcu plină de importanţă.

  — Ia ghici!

  — Ce?

  — Despre profesorul de muzică.

  — Care are un nume.

  — Domnul Shipley. Mi-a dat două bilete la Prietenii muzicii din Newbury.

  — Nemaipomenit!

  — Cântă cvartetul Ping.

  — Serios. Era cam inconsecvent, grupul Ping. Ba cântau extraordinar, ba erau groaznici.

  — Din Shanghai.

  — Cunosc. De fapt, grupul îşi cam făcea veacul prin Chicago şi devenise o prezenţă obişnuită în circuitul concertelor din nord-est.

  — Mergi cu mine?

  — De ce n-o inviţi pe maică-ta? spusei eu, amintindu-mi de un Brahms insipid, de un Beethoven slab şi de o doză sinistră din Ravel, de la ultimul turneu al grupului Ping în oraş.

  Zâmbetul larg al lui Alison dispăru, închis parcă cu fermoarul.

  — Nu vrea să meargă, zise ea.

  — Ai întrebat-o? Doamna Mealy era o femeie timidă, care respecta cu stricteţe regulile impuse de vechea clasă a Noii Anglii, reguli pe care foarte puţini oameni le mai luau în seamă.

  — Nu, dar n-o să meargă. Nu vii tu?

  — Doar dacă nu merge ea.

  — N-o să vrea.

  — Întreab-o.

  — Bine. Şi dacă nu vrea, vii tu?

  — Duminică?

  — La ora trei.

  Oraşele din nord-vestul statului Connecticut, care se învecinau cu al nostru, erau cunoscute pentru strălucitoarele lor galerii de artă şi magazinele de antichităţi cu obiecte superbe, la preţuri exorbitante; Newbury însă se fixase pe muzica bună. Asociaţia Prietenii muzicii, plină de energie şi cu tradiţie, reprezenta unul din motive. Alt motiv consta în faptul că sala de cinema de la primărie era minunată şi pentru concerte. Aceasta fusese dăruită oraşului prin 1930, de către o tânără moştenitoare. Numele ei, gravat deasupra intrării de marmură, era Leslie Town Hall. Leslie venea de la Edgar Leslie, un erou al primului război mondial, mort în marea epidemie de gripă din 1918; legăturile acestuia cu mătuşa mea, pe atunci tânără, se pierduseră în decursul timpului, rămânând doar în inima ei.

  Mulţimea dădea năvală, împingându-ne din spate.

  — Unde avem locurile? întrebă Alison, simpatică foc, îmbrăcată într-o rochiţă pe care Connie o scosese din uriaşul ei pod.

  — În faţă, pe stânga.

  Ne-am găsit locurile pe rândul al şaselea, în spatele lui Connie şi al unui grup de doamne în vârstă, care comentau ultima lor călătorie pe Amazon.

  Grupul Ping, o familie reuşită de muzicieni, îşi făcu intrarea pe scenă.

  Privii programul concertului şi mârâii.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Ravel. Ar trebui ca „Prietenii muzicii” să construiască „Camera Celor Ce Nu Suportă Ravel”, să avem şi noi unde să ne retragem.

  Mătuşa Connie se întoarse către mine, spunându-mi să mă potolesc. Prima vioară îşi făcu debutul, restul grupului urmând-o în galop, interpretând un Mozart de calitate. M-am uitat prin programul scris în stilul plin de înflorituri al nevestei lui Scooter; Eleanor reuşise să facă ispititoare bucata de Ravel, dar când se ajunse la ea, constatai că mi-am făcut iluzii degeaba.

  E ceva cu Ravel. Muzicienii îl adoră. Rareori se dă vreun concert aici fără Ravel, la fel cum rareori se fac filme fără muzica francezului. I-am şoptit lui Alison că formaţia de vânători de capete din Noua Guinee cântă din Ravel pe ţestele vecinilor lor, cel puţin o dată pe seară.

  Cum era de aşteptat, sala se goli. Doar jumătate din auditoriu s-a mai întors după pauză; ghinionul lor, întrucât cvartetul se transformă în cvintet, apelând la serviciile unei ditamai pianiste îmbrăcată în roşu. Ţopăia pe scaun precum un jeep Cherokee pe hârtoape şi îşi scutura părul lung şi negru cu atâta fantezie, încât mă întrebam cam cum ar fi să ne tăvălim pe jos, făcând dragoste. După ce îşi termină reverenţele, grupul atacă o piesă de Corelli, compusă parcă pentru a face şi îngerii să plângă.

  — Iisuse! spuse Alison cu sufletul la gură când terminară de cântat.

  — Un simplu oftat ar fi fost suficient, sau un „mulţumesc”.

  — De ce mă corectezi mereu?

  Privii părul cărunt al mătuşii, care aplauda cu entuziasm şi spusei:

  — Deoarece aşa mi-au făcut şi mie, în tinereţe mătuşă-mea Connie şi cu părinţii mei, şi bine au procedat, pentru că acum ştiu ce, şi când se cuvine. Te face să te simţi în largul tău, indiferent unde te-ai afla.

  — Dar, Ben, se impunea un „Iisuse!”

  Am recunoscut că de data asta avusese dreptate şi m-am gândit să mă revanşez cu o îngheţată de la magazinul general. Alison era astăzi într-o dispoziţie foarte matură, aşa că m-a întrebat, ezitând cum făcea întotdeauna, când îi era frică să nu fie dezamăgită:

  — N-am putea merge la recepţie, să-i cunoaştem pe interpreţi?

  — Mda, aş vrea s-o cunosc pe doamna în roşu.

  — Ben, te rog spune „da” şi nu „mda”.

  Cucoana în roşu se dovedi a fi la fel de voioasă şi în afara scenei, ceea ce o cam făcu geloasă pe Alison, până când violonistul o băgă niţel în seamă. Datorită lui a visat cu ochii deschişi, tot drumul de întoarcere. Am condus-o până la uşa magaziei.

  — Mulţumesc de invitaţie.

  — Eu îţi mulţumesc pentru că ai venit… Ben?

  — Ce-i?

  — Am auzit că te interesează domnul Hopkins.

  — Da?

  — Ar fi trebuit să mă întrebi pe mine despre asta.

  — Ei, chiar aşa?

  — Puştii cei mari l-au văzut în noaptea aia.

  — Când?

  — Târziu.

  — Unde?

  Se trase înapoi, iar eu îmi dădui seama că o prinsesem de umăr, strângând-o zdravăn.

  — Scuze, spusei, făcând un pas îndărăt. Ce vrei să spui, draga mea? Cine l-a văzut?

  — Nu ştiu. Băieţii mai mari. Se plimbau noaptea cu motocicletele şi l-au văzut.

  Motociclete. Pe vremea când eu eram „băiat mare”, adică de paisprezece – şaisprezece ani, mă plimbam şi eu cu prietenii, dar pe jos. Azi „băieţii mari” merg doar pe motociclete, pe care noi nu le băgăm în seamă, când numărăm anii rămaşi până la obţinerea carnetului de conducere.

  — Pe unde l-au văzut?

  — La petrecere, la Fisk.

  — Afară, la grătar?

  — Nu. Ştii tu. La petrecerea oamenilor mari. Petrecerea din jacuzzi.

  — E foarte important. La ce oră? Mă aplecasem şi o priveam drept în ochi.

  — Târziu. Cred că pe la miezul nopţii.

  — Şi ei ce căutau la ora aia la petrecere?

  — Unii au trecut pe acolo, sperând să poată vedea câte ceva.

  — Ce să vadă?

  — Ştii prea bine. Jacuzzi-ul. Cu oameni mari în el.

  — Şi l-au văzut pe domnul Hopkins, venind la petrecere la miezul nopţii?

  — Aşa cred.

  — Cu Blazer-ul?

  — Îhî. De culoare albastră S10, cu apărători de vânt.

  A fost singura dată când nu i-am cerut să spună „da” în loc de „îhî”.

  Întrebasem deja vreo cincisprezece oameni dacă l-au văzut pe Reg, şi uite cine avea răspunsul! Tocmai vecinica din curtea din spate! M-am gândit imediat să mă iau de Michelle şi de Duane, care mă asiguraseră că Reg nu fusese la ei. Dar asta era o acuzaţie prea gravă pentru a o putea susţine doar cu povestea unei puştoaice. Era mai bine să o iau pe ocolite.

  Bill Carter fusese şi el. Bill construise o casă de şase sute de mii de dolari, pe care nu reuşise s-o vândă. Ăsta ar putea fi un pretext pentru un agent imobiliar.

 

  Capitolul 7

  Bill Carter trântise casa pe o poziţie nu prea fericit aleasă, fără să-i pese de un deluşor superb, aflat la douăzeci de metri mai în spate. Aleea de acces, ca o pistă de raliu plină de curbe, şerpuia exact acolo unde putea distruge cel mai bine intimitatea locului. Curtea din faţă semăna cu mormântul lui Moby Dick.

  — Sherry te roagă s-o scuzi, a trebuit să plece, Ben.

  Îmi convenea de minune. Pe lângă că era cam temperamentoasă, Sherry mai reprezenta creierul familiei, aşa că preferam să discut singur cu Bill. M-am prefăcut că-mi pare rău, apoi l-am rugat să-mi arate casa.

  Bill se mândrea cu bucătăria lui, utilată cu accesoriile ieftine şi proaste de la Garland şi Sub-Zero; era şi mai mândru de oglinda de toaletă de la parterul casei, care permitea oaspeţilor când apăsau pe butonul soneriei să-i admire din plin comoda cu bibelouri de porţelan.

  — Tot ce vezi, zise Bill radios, e conceput de arhitecţi. I-am spus că voi folosi informaţia. Întotdeauna l-am simpatizat pe Bill. Avea tipul de optimism necesar celor din branşa lui, fără de care nu poţi construi case de vânzare.

  — Nu-mi vine să cred, Ben. Mă aşteptam să se vândă ca pâinea caldă. Fir-ar să fie de recesiune.

  — Ce porcărie, Bill. Nu era prima dată când ajunsesem la concluzia că, în ultima vreme, sloganul societăţii noastre devenise: „Dracu’ m-a pus s-o fac”.

  — Deci, ce părere ai?

  — Nu ştiu ce să spun, omule. I-ai dat exclusivitate lui Fred.

  — Ţi-am spus, am terminat-o cu Fred. Îl concediez.

  — Mda, dar dacă Fred n-a putut s-o vândă…

  — Fred e cu capul în nori. Spune că cer o groază de bani pentru… Ştii cum a numit-o? O casă de periferie fără periferie. Ce zici de atâta tupeu?

  Cel mai bun concurent al meu pusese punctul pe „i”. Bill Carter avea nevoie de un cumpărător suficient de grăbit să urce pe scara socială, încât să nu-i pese unde o să locuiască vreo doi ani. Numai că genul ăsta nu cumpără case în pădure. Ăştia se strâng în turme, prin fundături, ca aceea unde stau Rick şi Georgia Bowland.

  — La naiba, Ben. Tu ai fi putut-o vinde într-o săptămâna. Îşi sublinie complimentul, bătându-mă prieteneşte pe umăr, gest care, venind de la un fost apărător al dreptăţii, mă umplu de sentimente camaradereşti. În şcoala primară, te puteai bizui pe el, când aveai probleme cu bătăuşii.

  — Dar nu cu şase sute de mii, i-am zis eu, cu gândul că nici Donald Trump, aflat în cel mai prolific an al său n-ar fi fost în stare s-o vândă.

  — Bine, ai dreptate. Vinde-o cu cinci sute cincizeci.

  — Nu prea se găsesc clienţi, pentru aşa ceva… O să încerc.

  — Reclamă! Va trebui să-i faci mai multă reclamă.

  — Costă bani, precizai eu.

  — Oricât vrei, amice. Ţi-i avansez din comision.

  — N-aş prea crede.

  I-a căzut faţa. Mă ştia prea bine, dar iar se îmbătase cu apă rece. Mormăi, frustrat:

  — Şi bănuiesc că o să mă taxezi şi cu comisionul obişnuit?

  Aşteptam întrebarea asta, aşa că i-am spus cu cel mai generos zâmbet posibil:

  — Nu. Reduc cu unu la sută. Îţi iau numai cinci la sută.

  — Fred voia patru la sută! protestă el indignat.

  Ştiam că nu-i aşa, dar nu voiam să-l jignesc, făcându-l mincinos.

  — În mod obişnuit, eu iau şase. De dragul amintirilor, reduc la cinci.

  Bill făcu o mutră de urs, dar era prea amabil ca să-mi arate şi colţii.

  — Întreabă-i pe Duane şi pe Michelle cât le iau pentru afacerile lor cu terenuri. Sau întreab-o pe Janey Hopkins, cât îi lua Fred lui Reg. Eu cer cinci clienţilor buni şi prietenilor.

  Bill semăna din ce în ce mai mult cu un urs. Nu reuşise însă să mă sperie, abia dacă arăta ca un ursuleţ simpatic, dintr-o grădină zoologică.

  — Ce naiba, Bill, erai de faţă la discuţia pe care-am avut-o cu Reg, în birou, despre afacerea de pe Church Hill Road. Atunci cât v-am taxat?

  — Cinci.

  — Am vândut?

  — Mda. Ai vândut.

  — Cât a durat?

  — Trei luni.

  — Ai obţinut cât ai vrut?

  — Mda.

  — Cum părea Reg, când a plecat de la petrecere în seara aia?

  — O, părea în regulă. Nici o proble…

  — Pe la cât a plecat?

  — Despre ce vorbeşti?

  — Mă întrebam pe la ce oră a plecat Reg de la petrecerea lui Fisk. Era trecut de miezul nopţii? Acum arăta ca un urs îngheţat bocnă, surprins de-o furtună de zăpadă. Numai ochii i se mai mişcau, alunecând uşurel, de la mine spre nodurile din duşumeaua de arţar şi îndărăt.

  — Despre ce vorbeşti, Ben?

  M-am îndepărtat şi am intrat în sufragerie. Bill mă urma şovăind. Dincolo de uşa glisantă se vedea o minunată terasă din pietriş fin acoperită cu dale de piatră.

  — Singur ţi-ai făcut terasa?

  — Mda.

  — A ieşit bine.

  Acoperirea unei terase cu pietriş fin costă mai ieftin decât să torni beton; asta e una din economiile cu care sunt de acord. Rezistent şi poros, stratul este mai blând decât cimentul şi mai puţin rigid, nu crapă – lucru destul de important pentru iernile din Noua Anglie -, iar în zilele fierbinţi lasă pământul să absoarbă căldura soarelui, permiţând piciorului desculţ să calce în voie. Trebuie însă să fii prudent în alegerea meseriaşului. Rosturile prea late lasă buruienile să crească. La Bill, rosturile erau foarte înguste.

  — Reg a plecat înainte, sau după miezul nopţii?

  — Nu l-am văzut.

  — Parcă spuneai că n-avea nimic.

  — Nu l-am văzut plecând, asta voiam să spun.

  — Aha.

  Am dat din umeri şi mi-am rotit privirile în căutarea unui subiect de care să mă agăţ:

  — De unde-ai luat candelabrul?

  — L-a cumpărat Sherry, la o licitaţie.

  Am încercat să mi-o imaginez pe Sherry strecurându-se printr-o încăpere cu obiecte de vânzare, năucindu-l pe licitator cu un preţ oarecare. Reuşisem cu brio.

  — Drăguţ. Merge la fix cu camera… Bill, ascultă-mă. Mai discută şi cu alţi brokeri. Încearcă la cei cu autorizaţii. Poate îţi găsesc ei pe cineva. Dacă nu, sună-mă să văd ce pot face.

  Avea o privire crâncenă. Îi pierise orice urmă de amabilitate. Asta ca să ne înţelegem de la început. Te sfătuiesc să încerci cu mai mulţi odată. Nu merge numai cu unul singur.

  Bill Carter îmi spuse că o să se mai gândească.

  M-am urcat în maşină şi am pornit-o direct către casa lui Fisk de pe River Road, rugându-mă ca Bill să n-o sune pe Michelle înainte ca eu să ajung acolo.

  Pajiştea din faţă era presărată cu tot felul de copaci. Kousa înflorise; perii, cireşii şi merii pădureţi îşi pierduseră deja frunzele. Plantaţi prea apropiaţi, îngustaseră aleea de acces, ducându-te cu gândul la o pepinieră suprapopulată.

  Se ivi şi casa, o harababură de detalii arhitectonice, aparţinând mai multor stiluri, cu un acoperiş mansardat, care-i făcea pe unii s-o considere în stil colonial francez, în ciuda istoriei care atestă că majoritatea coloniştilor francezi din Noua Anglie se îngrămădiseră în barăci, aflate la periferiile oraşelor englezeşti.

  Odată, într-o seară la Yankee Drover, Fred Gleason şi cu mine jurasem solemn în fundurile paharelor, să-i tragem un zece la sută, suprataxă pentru orice afacere cu aşa-zise case în stil colonial francez. Nu ştiu ce-a făcut el, dar eu mi-am respectat făgăduinţa; cea mai mare porcărie a fost când am constatat că lumea plătea cât ceream. Dacă Duane şi cu Michelle s-ar hotărî vreodată să vândă, conacul lor de şapte sute cincizeci devenea de minim opt sute douăş‘cinci de mii. Era de-adevăratelea bine întreţinut. După ce îşi terminaseră noua sală de petreceri, zugrăviseră întreaga casă. Totul arăta nou-nouţ, frumos şi curat.

  Duane mai folosea încă o camionetă – un Power Wagon de lux, super-accesorizat. Acesta nu se afla pe alee. Michelle trecuse pe maşini europene, fâţâindu-se prin oraş cu un Audi Quattro, după care îmi curgeau balele. Audi-ul aştepta pe aleea circulară din faţa intrării principale, roşu şi apetisant ca un măr. Am parcat lângă garaj şi am ciocănit la uşa din spate.

  Ţăcănitul tocurilor înalte răsună grăbit pe podeaua bucătăriei şi, în secunda următoare, Michelle deschise uşa. Era machiată şi parfumată. Arăta extrem de bine în costumul a cărui fustă i se mula pe coapse, oprindu-se chiar deasupra genunchilor. Dacă n-o plăceam pe Janey Hopkins, ca urmare a unei reacţii chimice, în schimb, din acest punct de vedere, Michelle mă atrăgea foarte tare.

  — Ben? Bună! Intră sunt cam pe fugă. Ce s-a întâmplat? Le-a plăcut Muntele Morris?

  Mă trase iute înăuntru şi, arătând către filtrul de cafea, spuse:

  — Cafeaua-i fierbinte. Acum am făcut-o.

  — Mulţumesc. Fără zahăr.

  Se duse şi umplu o ceaşcă, în timp ce în imaginaţia mea apărea un jacuzzi plin-ochi. Se întoarse către mine, cu ochii negri strălucitori şi cu un zâmbet larg – personificarea expresiei „frumoasă şi deşteaptă”, aplicată unei spicheriţe de la CNN – şi cine n-ar fi avut chef să sară pe prezentatoare şi s-o trântească în pat, în serile când ştirile se dovedeau cam plicticoase?

  — Ia loc, ia loc. E doar un prânz la club. Mă vor aştepta.

  Mă aşezai la o masă din lemn de arţar.

  — Zi-mi: cum a fost? întrebă ea, împingând zahărul către mine şi oferindu-mi o linguriţă. Avea nişte degeţele durdulii care, alături de bulboanele din jacuzzi, sugerau ceva foarte erotic în mintea mea.

  — Aşadar? Le-a plăcut?

  — Le-a plăcut peisajul.

  — Foarte bine. Deci?

  — Din păcate, i-a însoţit o prietenă, căreia i-a dat prin cap să le debiteze o poveste de groază despre nişte cunoscuţi de-ai ei care au trecut prin nişte întâmplări înspăimântătoare, încercând să-şi construiască o casă pe un loc asemănător.

  — Şi ei au ascultat-o?

  — Parcă le intrase un ţânţar în urechi. Oricum, se întorc săptămâna viitoare, ceea ce înseamnă că nu şi-au pierdut încrederea în mine. Cine ştie?

  — Eh, mai sunt şi alţii pe lumea asta… Erau din New York?

  — Exact, ăştia-s cu banii.

  — Mi-e drag de ei. Îţi mulţumesc, Ben. Termină-ţi cafeaua. Trebuie neapărat să ajung la club. Sunt în comitetul de susţinere a lui Steve.

  — Am văzut autocolantele făcute de Georgia. Chiar îl susţii pe Steve, contra lui Vicky?

  — E timpul să facem o schimbare, Ben. Ştiu că ţi-e prietenă, dar a cam rămas în urmă.

  — A făcut o treabă nemaipomenită; acum trei ani era să ne ducem de râpă… chestie pe care-o ştii prea bine.

  — Nu poţi rezolva problemele din Newbury aruncând în dreapta şi în stânga banii publici; cel puţin, nu atâta vreme cât ai redus taxele. (În traducere: a redus din nou bugetul şcolar şi i-a obligat pe constructori să respecte zonele.) Spre cinstea ei, Michelle nu era împotriva lui Vicky din cauza aşa-ziselor crime şi dezordini; pentru ea contau numai banii.

  Biata Vicky. Tinerele membre ale clubului, femei care aveau la dispoziţie şi timpul, şi energia necesară, precum Michelle Fisk, Sherry Carter şi Georgia Bowland, vor putea ocupa primele pagini în Clarion, cu figurile lor zâmbitoare şi fotogenice, toate arzând de nerăbdare să câştige Steve.

  — Organizăm o serată dansantă pentru a strânge fonduri. Ce zici de sloganul: „Daţi din picioare pentru Steve”?

  Mă pregăteam să spun că sloganul sună la fel de prietenos, de parcă i-ai îndemna la o încăierare. Mi-am muşcat limba. Vicky va găsi momentul oportun s-o rostească în mod public.

  — Georgia se gândea la: „Dansaţi pentru La France”.

  — Cam exagerat. Eu aş rămâne la „Daţi din picioare pentru Steve”… Ştii, tocmai am avut o conversaţie cu Bill Carter.

  — Perfect. O să vinzi şi casa lui. Of, în ce încurcătură s-a băgat cu casa aia! Numai tu o să-l salvezi, Ben. Haide, bea, trebuie să plec. Îmi luă cana şi se îndreptă spre chiuvetă.

  — Bill spunea că Reg a fost la voi la petrecere.

  Pe faţă i se aşternu un zâmbet mic şi poznaş, se răsuci scurt pe călcâie, apoi se aşeză. Cu coatele sprijinite pe masă şi bărbia în palmele plinuţe, se uită la mine mai degrabă mirată, decât supărată.

  — Ce-i asta, Ben? Nu pricep.

  — Tu mi-ai spus că Reg n-a fost aici în noaptea morţii lui, în vreme ce Bill mi-a zis c-a fost.

  — Şi ce-i cu asta?

  — De ce nu mi-ai spus că a fost aici?

  — Nu sunt obligată să-ţi spun adevărul.

  — Poftim?!

  — M-ai auzit foarte bine. Nu te priveşte cine a fost la mine.

  — Reg mi-era prieten. Şi a murit în noaptea aia. Iar văduva lui m-a întrebat…

  — Văduva lui? Ben, văduva lui l-a părăsit. Ce dracului o priveşte pe ea unde a fost Reg în acea noapte?

  — Michelle…

  — Ben, ai întrecut măsura. Ce naiba, suntem prieteni. Noi doi ne cunoaştem de multă vreme, pe Duane îl ştii de-o viaţă, şi totuşi vii cu chestii din astea. Nu-ţi cunosc motivele, dar nu e corect.

  În timp ce vorbea, îşi ridicase bărbia din palme, iar ochii-i aruncau flăcări; reuşi să se stăpânească şi zise, ridicându-se de pe scaun:

  — Acum chiar trebuie să o iau din loc.

  — La cât a plecat Reg?

  — Era unu şi zece.

  — Unu şi zece fix?

  — Atât arăta ceasul, zise ea, arătând spre copia unui „Regulator” într-o carcasă din stejar, prea lucitoare. Vrei să ştii de ce a plecat la unu şi zece? Pentru că l-am dat afară. Vrei să mai ştii şi de ce?

  — Da, vreau.

  — Pentru că în bucătăria mea, la masa mea, pe care copiii mei mănâncă dimineaţa micul dejun, el trăgea heroină pe nas.

  — L-ai văzut tu?

  — Venisem după gheaţă. Aparatul de făcut cuburi aflat în bar se golise; l-am găsit aici, chiar pe locul în care stai tu, în faţa unei dâre de vreo juma’ de metru de heroină presărată.

  — De unde ştii că era heroină?

  Îmi aruncă o privire ca o vâlvătaie, dar apoi mă surprinse prin tonul potolit cu care spuse:

  — De fapt, n-am ştiut. Era un praf alb. Am crezut că-i cocaină. Abia mai târziu, când am auzit că a murit din cauza heroinei, mi-am dat seama că asta avea pe masă.

  — Atunci l-ai dat afară?

  — Bineînţeles. La mine în casă nu accept droguri… Mă rog, din când în când, se mai întâmpla să mai trag câte-o ţigară cu Duane. Mai primeşte cadou una cu „iarbă” de pe la puştii care lucrează la el. Cred că-i încântă gândul că şeful lor şi cu nevastă-sa se fac praf. El nu le cere. E ilegal. Cui îi trebuie? Dacă vreau s-o iau razna, pot să mă-mbăt cu vin. Iar Duane, cu bere.

  Am aprobat dând din cap. Era mai simplu şi mai cinstit cu alcool.

  — Reg ce-a zis?

  — Habar n-am. Nu l-am auzit, zise izbucnind, spre surprinderea mea, într-un hohot de râs. Zbieram ca o apucată. Păcat că n-ai fost de faţă, Ben: „Afară din casa mea! Ieşi dracului afară!”… Nu m-ai fi recunoscut. Eram furioasă. La naiba, mai întâi dă buzna neinvitat, apoi se furişează în bucătărie. Dezgustător. A fost într-adevăr o măgărie din partea lui.

  — Şi el ce-a făcut? A plecat pur şi simplu?

  — Şi-a strâns mizeria şi-a plecat. Venise şi Duane, auzise urletele mele. M-a liniştit şi ne-am întors la invitaţi.

  — Le-ai spus ce se întâmplase?

  — Nu. Mă rog, au văzut maşina plecând, dar nu le-am povestit toată tărăşenia. Nu-i privea. Reg avea o grămadă de belele şi era prietenul nostru, iar eu nu puteam să-l vorbesc de rău în faţa lor.

  — Am priceput.

  — Acum înţelegi de ce te-am minţit?

  — Ca să-l aperi.

  — Altul n-ar fi făcut-o.

  — De-aia m-a rugat şi Janey să văd ce-a fost.

  — Janey vrea banii de asigurare. Pentru numele lui Dumnezeu, Ben! Te-ai prostit? Ea vrea banii… Dacă-i poate obţine, dă-i bătaie. Nu-i aşa? Are copii. Are nevoie de bani. Aşa că, Ben, îţi spun un singur lucru: dacă nu povesteşti ce ţi-am spus şi nu se află atunci va trebui să repet povestea vreunui detectiv de la asigurări. Înţelegi ce vreau să spun.

  — Înţeleg.

  — Bravo! Acum plec. Regret că ai nimerit la mijloc. Sper că rămânem prieteni. Îmi întinse, timid, mâna. I-am strâns-o.

  — Sper să n-ajungem la detectivi. S-a răspândit însă zvonul că ar fi fost un tip la petrecere şi că a ieşit scandal. Dacă vor începe cercetările, probabil că o să se afle.

  — Dacă te potoleşti cu dezgropatul, acum că ai aflat ce te interesa, poate se vor linişti spiritele.

  — Reg a fost tipul?

  — Poftim?

  — Ascultă-mă, Michelle. Toată lumea vorbeşte despre petrecere. Se mai spune despre câţiva care s-au distrat în toate felurile în jacuzzi. Alţii vorbesc despre o persoană care a spart petrecerea, probabil o femeie, şi apoi a fugit în pădure. Deci, a mai fost şi altcineva?

  — Ţi-am povestit ce s-a întâmplat.

  — Mda, mă rog… Auzi, praful ăla, ar fi putut fi cocaină şi nu heroină?

  — Putea fi şi lapte praf, la cât mă pricep eu. Dar cine ar trage pe nas lapte praf de pe o bancnotă de douăzeci de dolari?

  — Te superi dacă încerc să găsesc vreo urmă pe masă? Aş putea-o duce la laborator.

  — Am curăţat masa de douăzeci de ori de atunci.

  — Poate găsesc ceva prin crăpături. Cum ar fi aici, între plăci.

  — Ben, mă calci pe nervi. Vreau să pleci.

  M-am ridicat şi am ieşit.

  Mă urmărea cu privirea din uşa bucătăriei, cu braţele încrucişate, neagră de furie. Când era gata să ajung la maşină, ţipă:

  — Chiar profiţi de prietenia noastră, Ben.

  — Auzi, el trăgea pe nas ce era pe masă sau voia să ascundă ce găsise acolo?

  — Du-te-n…

  — Aşa a fost?

  — A tras pe nasul lui nenorocit până la ultima firimitură. Eşti mulţumit?

  Nu eram mulţumit. Jumătatea mai sensibilă a creierului meu o credea pe Michelle. Cealaltă refuza. Mă gândeam că voi deveni mai înţelept, dar nu şi mai fericit, după ce voi discuta cu Ted Barrett. Nu aveam cum s-o fac până la terminarea cursurilor, deci îmi rămâneau vreo trei ore, timp în care puteam enerva pe altcineva. Gândindu-mă cine ar putea fi alesul, mi-am zis că dacă tot i-am întrebat pe toţi din oraş despre Reg, de ce să nu încerc să aflu ceva direct de la sursă?

  M-am dus la casa lui Reg.

  Un derbedeu rupsese afişul lui Fred Gleason cu „De vânzare”. L-am pus la loc, apoi m-am retras puţin, să-i admir munca lui Reg. Stuful mi se părea o ciudăţenie, dar ciudat sau nu, acoperişul, pereţii cu stucatură şi ferestrele minuscule erau atât de exact proporţionate, încât n-ar fi surprins pe nimeni dacă ar fi ciocănit la uşă regele Richard Inimă-de-Leu, să pretindă droit du seigneur.

  Cheia se afla în broască.

  Deşi ne aflam în toiul verii, înăuntru se simţea răcoare ca în orice casă nelocuită. Era puţină dezordine, de parcă poliţia ar fi căutat, fără prea mare tragere de inimă, o dovadă importantă ştiind prea bine că nu se afla acolo. Reg optase pentru varianta bucătărie-salon în fundul casei, de când Janey luase copiii. Am găsit un ambalaj gol de la Lorenzo’s Pizza Palace, facturi încă nedesfăcute, aiureli care vin prin poştaşi ziare de săptămâna trecută.

  Deasupra căminului tronau nişte coarne de elan, prea mici pentru a domina încăperea. Dacă animalul ar fi fost niţel mai tânăr, paznicii rezervaţiei din Munţii Stâncoşi i-ar fi arestat pe Reg şi Duane pentru braconaj. Peştele-sabie de pe peretele opus era suficient de mare pentru a scufunda o ambarcaţie Montauk şi părea suficient de furios pentru a face shish kebah din întregul echipaj.

  M-am aşezat într-un fotoliu dinaintea unui televizor cu diagonala de şaptezeci de centimetri. Pe măsuţa alăturată se afla o ceaşcă de cafea, încă plină de zaţ, şi o carte de Eric Sloane, deschisă, despre hambare şi poduri acoperite. Am închis-o ca să nu i se strice copertele, nu înainte de a vedea că Duane Fisk scrisese pe prima pagină: „La mulţi ani, bătrâne. Acoper-o şi pe asta cu stuf!, 17 iulie, 1989”.

  Aveam şi eu cartea. O primisem de la tata. Sloane o scrisese în ‘55. Fusese printre primii care înţeleseseră că periferiile şi autostrăzile interstatale vor face să dispară urgent Noua Anglie a secolului al XIX-lea. Fusese un cadou aniversar cam morbid. Dar pentru un artizan precum Reg, ce cadou putea fi mai potrivit decât o poveste cu ilustraţii despre meseriile odată atât de răspândite pe la noi, acum dispărute?

  Am apăsat pe butonul telecomenzii. Ultimul program la care se uitase fusese CNN. Am ridicat receptorul telefonului şi am apăsat pe butonul care repetă automat numărul ultimului apel. Am ascultat ţăcănitul, în timp ce se forma.

  — Pizza Lorenzo Laura la aparat.

  — Bună Laura. Ben la telefon, spusei eu, bucuros că-mi venise ideea.

  — Bună, Ben… Vrei să comanzi ceva?

  — Auzi, Laura, îţi aminteşti când a comandat ultima dată Reg o plăcintă?

  — Vinerea de dinaintea morţii sale. De atunci nu l-am mai auzit.

  Mai era un lucru la care mă pricepeam foarte bine, şi anume că voi reuşi să aflu ce a făcut Reg, timp de cinci ore, de când l-a văzut Vicky trecând pe la Fisk şi până la ora când a mâncat îngheţată cu fistic la Doctor Mead. Mă mai întrebam cum de reuşise să parcurgă tot drumul, de la uşa bucătăriei lui Michelle şi până la pod, unde supradoza îl doborâse.

  Şi, că tot veni vorba, ce căutase la pod? Am luat din nou cartea în mână. Se deschise la pagina la care o lăsase Reg. Nu scria nimic despre poduri, ci doar de structura hambarelor. Pe margine, Reg schiţase un hambar. Urma să piardă casa la divorţ, deci ar fi avut nevoie de alta. De ce să nu-şi construiască singur una din lemn?

  Poate că doza prizată la Michelle nu fusese cea mortală. Poate că Duane şi cu Michelle nu fuseseră ultimii care l-au văzut în viaţă. Se întâlnise cu cineva la pod? O întrebare bună.

  Mă ridicai din fotoliu, încuiai uşa şi pornii către podul acoperit.

  Podul era descris în cartea lui Sloane. Construit în 1851, rezistase atâta vreme; alte două au fost spulberate de ape, de-a lungul timpului. Fermierii şi minerii de la zăcămintele de fier reuşiseră să facă treabă bună: construiseră o ramă solidă, de concepţie mai nouă, care le-a permis să câştige în lungime şi să înalţe mult podul pentru a nu fi inundat, ca celelalte două.

  Înăuntru era răcoros şi slab luminat. Am apreciat după ferestre cam pe unde se aflase Blazer-ul. M-am aşezat pe o bucată de lemn, încercând să-mi imaginez cum a fost când a intrat Blazer-ul acolo. Oricât mă străduiam, nu reuşeam să pricep ce motiv ar fi avut să oprească. Podurile vechi de lemn, şi cu atât mai mult ciudăţeniile astea acoperite, sunt nişte locuri care îţi dau fiori. Nu ştii niciodată când o să cadă. De ce te-ai opri atunci pe el? Ai bloca accesul în rezervaţia indienilor, şi aşa destul de furioşi pentru abuzurile la care erau supuşi.

  Rumegam totul, încercând să pun cap la cap toate nepotrivirile, în timp ce soarele îşi proiecta lumina prin ferestrele dreptunghiulare, pe podeaua de lemn. Oare pe Marian n-o deranjaseră aspectele astea în timpul cercetărilor? Oare nu mormăise şi Moody vreun „Ceva e putred pe aici”? Ori poate că Marian, o adevărată profesionistă, găsise vreo dovadă care să-i confirme bănuielile versatului Moody?

  Mă cam îndoiam. Mai ales pentru că nu chemase la faţa locului maşina special dotată de la Brigada pentru cazuri importante. Nu era greu s-o învinovăţeşti pe Marian de superficialitate, căci acceptase prea repede varianta cu supradoza. Şi, totuşi, Marian nu fusese avansată la gradul de sergent pentru greşelile comise. S-ar putea să nu fi avut nevoie de maşina specială.

  Scooter publicase o fotografie de-a ei, împreună cu Ollie, amândoi în patru labe în spatele Blazer-ului; Ollie părea un rinocer care-şi căuta lentilele de contact. Marian arăta bine. M-am aşezat şi eu în patru labe, căutând pe acolo pe unde ar fi trebuit să fie spatele Blazer-ului. Am găsit aşchii de lemn, noroi uscat, praf şi pietricele, toate împrăştiate după o săptămâna de circulaţie. Căutai printre scândurile podelei. Pe locul luminat de razele soarelui, ceva sclipitor îmi atrase atenţia. Am scos cu grijă o bucăţică din stratul de vopsea albastră de pe maşina lui Reg.

  Părea logic ca numeroase asemenea bucăţele să fi fost găsite de către Marian şi Ollie, înainte de deschiderea podului pentru trafic, lucru ce dovedea că zgârieturile maşinii proveneau de pe pod. Mă simţeam totuşi destul de mândru de descoperirea mea, însă nu suficient pentru a încasa cecul lui Janey. Nu încă.

 

  Capitolul 8

  Mirosul înţepător al talaşului de stejar, combinat cu cel de aluminiu topit, îmi trezi amintirile orelor de atelier dintr-a şaptea. Bătrânul domn Tyler ieşise la pensie şi acum îi luase locul Ted Barrett, atrăgătorul constructor ratat; acum el îi trimitea pe copii acasă, la mamele lor, cu figurine de lemn sculptate în formă de purceluş, cu felinare pentru pompa de apă din curte, ori cuţitaşe de deschis corespondenţa. Stăteam în pragul uşii cu nările pline de mirosurile atelierului, privindu-l cum instruia un grup de colegi de-ai lui Alison să nu stea niciodată în spatele joagărului. Cu vocea lui adâncă şi impunătoare, Ted continuă:

  — Odată a zvârlit un drug de doi metri prin fereastra asta. Copiii se întoarseră către fereastra în cauză, aflată la vreo cincisprezece metri în spatele joagărului şi glasurile lor reunite scoaseră un „Ahh” prelung.

  — A spart geamul şi a trecut prin jaluzele. A zburat până departe, peste parcare şi a aterizat tocmai pe maşina directorului.

  Copiii chicotiră. Se auzi clopoţelul. M-am dat la o parte şi ei o zbughiră afară ca iepurii.

  Îl admiram. Majoritatea antreprenorilor care o dăduseră în bară dispăreau, lăsând în urmă depozitul de lemne şi atelierele, care suportau tot greul. Ted îl pusese pe Tim Hall să organizeze totul, în mod corect şi legal, şi îşi plătea datoriile. Nu îi era uşor dintr-un salariu de profesor, chiar şi împreună cu Susan, asistentă medicală la o policlinică din New Milford.

  — Ben – mă salută el şovăielnic şi mi-am dat seama că Michelle mi-o luase înainte.

  — Am auzit de la domnul Tyler aceeaşi poveste, când eram într-a şaptea.

  — E bună dacă ţine. Joagărul ăla e mortal dacă te-apucă.

  — Partea cu maşina directorului n-o ştiam. Mi-a plăcut. Ted se întoarse şi făcu câţiva paşi. L-am urmat, într-un colţ mai retras al atelierului. Se aşeză la birou şi privi o clipă fotografia lui Susan, care atârna pe perete. Fusese făcută de Scooter MacKay pentru Clarion, ediţia de Crăciun din iarna în care Susan fusese preşedinta comitetului pentru adopţii din Newbury. Pozând alături de o turmă de animale împăiate, primite ca donaţii, arăta tot atât de frumoasă şi de radioasă, pe cât ar trebui să arate un înger în ajunul Crăciunului – ochii adânci, privirea caldă, părul platinat, o gură despre care ai fi vrut să scrii o poveste; iar cine nu crede în îngeri, sigur şi-o închipuia ca şef de personal al lui Moş Crăciun.

  — Cred că ar trebui să stăm de vorbă Ben.

  — Minunat. La fel mă gândeam şi eu.

  Privi ceasul din perete. Clopoţelul sunase terminarea orelor. Speram să fi ajuns mai-nainte ca el să fi vorbit cu Susan.

  — Ai terminat aici? l-am întrebat.

  — Mă întâlnesc cu Duane şi cu Michelle la ferma Gill. Vii şi tu?

  Auzisem că voiau să demonteze un staul vechi, ca să-l mute pe una din proprietăţile lui Duane, de pe Mount Pleasant.

  — Mai bine mergem cu maşina ta şi mă aduci după aceea înapoi, să o iau pe a mea.

  — Nu, mai bine vino cu a ta. Eu trebuie să mai stau acolo, să pun umărul.

  Am ezitat. Preferam să vorbesc singur cu Ted, dar aveam întâlnire la şase cu Rita Long, la un pahar de vorbă, cu posibilităţi de cină, poate şi de altceva, după aceea. Cum şi ea era mereu pe drumuri, trecuseră câteva săptămâni de la ultima noastră întâlnire.

  — Până la ce oră stai acolo?

  — Avem de lucru până se întunecă.

  — Vin cu maşina mea.

  La gândul că nu alesesem cea mai bună variantă, îmi tot găseam scuze, cum că nu încasasem încă banii de la Janey şi că oricum, nu mă aşteptam să aflu de la Ted mai multe decât ştiam deja de la Michelle. În acelaşi timp, eram conştient că, atunci când era vorba despre Rita Long, standardele mele etice degenerau la nivelul unui flămând, cu o piatră în mână, care descoperă un fazan într-o colivie de sticlă.

  Ted încuie atelierul şi semnă condica în biroul directorului. M-am ţinut apoi după Honda lui, spre ieşirea din oraş, şi am urcat pe drumul către Mount Pleasant. Conducea domol, mai degrabă ca un pensionar decât ca un fost antreprenor important, care zbura la volanul unei Corvette până la Long Island Sound, unde-l aştepta un vaporaş. Cu frumoasa Susan alături, fuseseră una din atracţiile oraşului. Şi încă mai erau. Din mai multe motive: Susan Barrett nu avea nevoie de nici o Corvette ca să năucească un bărbat; chiar şi când trecea la volanul unei vechituri tot se mai oprea circulaţia, iar când ieşea cu Ted la vreun local, se întâmpla ca prietenele ei să-i şoptească la ureche: „Cine-i prietenul tău, cu ochi albaştri?”

  O adunătură de muncitori, veniţi din Pennsylvania cu nişte amărâte de camionete, construiau un staul nou-nouţ şi ultramodern la ferma Gill. Muncitorii se împărţiseră în două echipe. Zidarii turnau placa de beton, iar tâmplarii pregăteau cofrajul de lemn, în timp ce nevestele puneau masa sub nişte arţari.

  Am oprit o clipă să-l salut pe Fred Gill, care cumpărase turma lui Ellis Butler, când acesta se retrăsese din afaceri. Fred radia ca un tată de nou-născut. Bazinul imens de beton din spatele staulului, îmi explică el, era un rezervor-colector pentru bălegarul împins prin conducte de sub staul, pe care urma să-l împrăştie pe câmp; prin hrănirea vitelor înăuntru, spera să-şi dubleze producţia şi să înjumătăţească costurile, vacile contribuind la creşterea porumbului pentru hrană.

  L-am felicitat şi am pornit spre vechiul staul, către care se îndrepta şi Ted, şi unde Duane Fisk şi Bill Carter erau ocupaţi cu scoaterea cuielor şi aranjarea părţilor laterale demontate. Nu eram sigur cum voi fi primit.

  Când mă văzu, Duane se apropie în grabă, strigând:

  — Hei, Ben. Ai venit la tanc. Lucrurile se desfăşoară rapid în ultima vreme.

  Duane era solid ca un taur, puţin mai scund decât mine şi cu o burtă de băutor de bere. Se cam îngrăşase în ultimele luni. Când zâmbea, fălcile i se umflau, iar ochii îi dispăreau, îngropaţi în cute de grăsime.

  Am coborât din maşină. Duane îşi înfipse ciocanul la cingătoare şi aruncă cleştele de scos cuie, ca să ne putem strânge mâinile.

  — Pari vesel. Care-i treaba?

  — O să preluăm partea lui Reg de pe Mount Pleasant. Eu, Bill şi cu Ted. Taxele sunt mici, piaţa e în creştere. Construim patru case, pentru început; cum o vindem pe prima, mai facem încă două.

  — Minunat, rostii eu, întrebându-mă care din bănci i-ar fi făcut asemenea serviciu lui Duane, dar în acelaşi timp bucurându-mă pentru el. După cum am mai spus-o, nu eram un adept al construcţiilor de pe Mount Pleasant; din păcate, dezastrul începuse atunci când defrişaseră parcelele şi construiseră drumurile, aşa că nu mai conta panta măcinată, supusă erodării, care devenise golaşă. Cei care vor cumpăra case aici îşi vor planta singuri pomii, iar urmele şenilelor de buldozer vor dispărea treptat, acoperite cu gazon, grădini şi grătare pentru fripturi.

  Bucurându-mă pentru ei, am sesizat ce mi se pregătea mult prea târziu, când deja se înfăşurare în jurul meu ca lasoul unui gaucho în jurul prăzii.

  — De fapt, Ben, am vrea să-ţi acordăm ţie exclusivitatea, să te ocupi de întreaga afacere.

  — Pare o propunere rezonabilă.

  — Iar tu ai exact clienţii care ne trebuie. Este, Bill?

  — Chiar aşa, zise Bill, în timp ce Ted aprobă cu un neconvingător: „Absolut”.

  Ce aiureală. Eu eram specializat în case de provincie – un fel de case de vacanţă pentru newyorkezii avuţi – şi nu întâlnisem încă pe nimeni care să vrea o casă la dracu-n praznic, mai ales una care să aibă şi o intrare de galerie minieră la uşa din faţă.

  — Eşti convins că e o afacere pentru mine?

  — Fără îndoială.

  — Bine. Lasă-mă să-mi consult agenda. Îţi voi da de ştire.

  — Aşa-mi placi.

  — Până una-alta, pot să te-ntreb ceva?

  — Dă-i drumul, zise Duane, deşi Bill îşi recăpăta înfăţişarea de urs înfuriat, iar Ted se înnegrise la faţă.

  — Am un soi de problemă. Vezi tu, Janey Hopkins…

  — Ea însăşi e o problemă, sărmana. Dar o să accepte târgul. Vrea să iasă din afacere. Ţi-o garantez.

  — Bun, dar mai vrea şi altceva: să-i pot certifica că Reg nu se droga cu heroină.

  — Dar o făcea!

  — Ei bine, acum am aflat şi eu. Mi-a povestit Michelle.

  — Atunci, care-i problema?

  — Mă rog, în afara faptului că Michelle nu mi-a spus de la început…

  — Ţi-a spus mai târziu. Deci, care-i problema ta?

  — Problema e că ea nu ştie ce priza Reg. Putea fi şi lapte praf, ca să-i folosesc expresia.

  — E mort, zise Duane. De ce nu-l laşi să se odihnească în pace?

  — La autopsie au găsit heroină, rosti Bill Carter. Ce mai vrei, Ben?

  — Aş vrea să cred asta şi nu reuşesc.

  — Michelle ţi-a povestit ce-a văzut. Ce ne tot înnebuneşti?

  — Cum arăta când a plecat de la petrecere?

  — Nu l-am văzut, zise Ted.

  — Nici eu, adăugă Bill.

  — L-am văzut eu şi era făcut praf, zise Duane. Haide, Ben, îl cunoşteam de-o viaţă. Crede-mă, era zob.

  — Atunci cum de-a reuşit să conducă treizeci de kilometri până la podul acoperit, din care aproape treisprezece pe un drum desfundat?

  — Dracu’ ştie? spuse Bill.

  — Şi cui îi pasă? mai adăugă Ted.

  — Ţie îţi pasă, nu-i aşa? am spus eu privindu-l în ochi pe Duane. A fost cel mai bun prieten al tău. Pentru numele lui Dumnezeu, eraţi ca fraţii.

  — Ben, dacă mai continui cu Reg, să ştii că nu mai primeşti slujba de care vorbeam.

  — Şi nici o alta, zise Bill. Nici o casă de-a mea.

  Ţinând cont de cele petrecute azi-dimineaţă, asta nu era cea mai gravă ameninţare la adresa mea. Ted se înnegri şi mai tare la faţă, mormăind că el n-are case să-mi ofere, de când face pe profesorul la şcoală.

  Duane veni mai aproape, îndreptă către mine un deget la care se tăiase scoţând cuie şi-mi spuse:

  — Nici o afacere de la mine. Şi nici de la prietenii mei.

  Aceasta era o ameninţare. Firma lui continuase să prospere în aceeaşi conjunctură de piaţă care îl făcuse pe Ted să-şi piardă călătoriile cu vaporaşul şi pe Bill Carter să dea vina pentru toate necazurile sale. Oferind beton ca să ia parte la toate construcţiile, Duane reuşise să nu scape nici un nou proiect din district şi luase parte chiar la cele care se dovediseră nerentabile, dar fuseseră salvate de curând de anumite bănci binevoitoare.

  Pe cât era de adevărat că eu mă ocupam de case de provincie, pe atât era sigur că numărul redus al acestora nu-mi putea asigura venitul necesar, chestie pe care Duane o ştia prea bine. Aşa se explică duritatea cu care am ripostat:

  — Tocmai mi-ai adus aminte de o parte din trecutul nostru. Mount Pleasant nu s-a numit de la început aşa. Stră-străbunicul meu i-a schimbat numele, pentru a-i potoli pe oameni. Se pare că, datorită proiectului tău, ar trebui să revină la cel iniţial.

  — Mda, şi care ar fi ăsta, mă rog?

  — Slut Hill, Dealul Stricatei.

  — Ce dracu’ vrea să însemne asta?

  — Reg a fost şi prietenul meu. El v-ar fi spus la toţi trei să vă băgaţi undeva afacerea dacă m-aş fi aflat într-o situaţie similară.

  Spre totala mea surprindere, Duane îşi încleştă pumnii şi-mi preciză că ar fi spre interesul meu s-o iau din loc. Marele Bill Carter i se alătură, trecând în spatele lui, cu pieptul bombat ca un gardian îndârjit, însetat de sânge.

  Am izbucnit în râs.

  — Glumiţi! Ce faceţi voi, măi băieţi?

  Se apropiară, umăr la umăr. Nu-mi venea să-mi cred ochilor, deşi era cât se poate de clar că Duane se pregătea să mă lovească. Privii în jur. Bill arăta de parcă era gata să mă trimită, cu un pumn, tocmai în districtul vecin. Ted mă urmărea atent. Mirat încă, încercai să-l privesc în ochi; privirile lui trecură prin mine, de parcă nici n-aş fi existat. Muncitorii nu ne puteau vedea, din cauza vechiului staul. Nu ea nici urmă de Fred Gill.

  Mi-am scos de pe deget inelul primit de la Academie, ale cărui muchii tăiau îngrozitor, şi l-am pocnit pe Duane direct în ochi. Nimic nu te descumpăneşte mai rău, decât un pumn în ochi, mai ales pentru unul neobişnuit să-l încaseze. Duane se trase înapoi, cuprinzându-şi faţa în mâini.

  Bill se băgă între noi:

  — De ce dracu’ l-ai lovit? întrebă el luându-l pe Duane de umeri.

  Simţii o mişcare şi înlemnii. Ted apucase o bârnă zdravănă de cinci pe zece centimetri. Roşu de furie, o balansă înapoi şi îşi lua elan asemeni unui jucător de baseball care se pregăteşte să trimită o minge lungă.

 

  Capitolul 9

  Deţinuţii, dintre care unii urmau să-mi devină prieteni, iar alţii duşmani, organizaseră la închisoarea din Leavenworth un concurs atractiv în „cinstea” sosirii mele; se făceau pariuri cât timp, şi în ce mod va supravieţui colegul lor nou-venit, cu guler scrobit. Bursa pariurilor se prăbuşise definitiv, când îmi văzură reacţia, prima oară când îmi fusese viaţa în primejdie. Hoţului îi e frică de hoţ, şi-l recunoaşte imediat. Toţi sociopaţii de faţă îşi dădură seama că eram şi eu, ca şi ei, o maşină ucigătoare, cu mult înainte de a-mi da eu seama. Am avut un noroc chior, că nu am rămas acolo pentru tot restul vieţii, pentru vreo crimă comisă în închisoare.

  În situaţiile-limită, ca cele de pe Mount Pleasant, instinctul supravieţuirii iese din sticla lui întunecată. Am încetat să mai judec, deciziile mele nu mai erau conştientizate. Aşa că în timp ce banalul Benjamin Abbott al III-lea stătea în aşteptare, instinctiv făceam inventarul armelor aflate la îndemână: o bârnă similară celei folosite de Ted; o jumătate de cărămidă; cleştele de scos cuie, aruncat în iarbă de Duane. Mâinile mele apucară cleştele din oţel, de vreo treizeci de centimetri lungime, cu câte o gheară la fiecare din capete. Picioarele mă aduseră chiar în raza pe care urma s-o descrie lovitura lui Ted.

  Se pare că şi Ted avea propriul său instinct de supravieţuire, ceva mai civilizat decât al meu, aşa că aruncă bara şi se retrase mormăind: „Iisuse, ce era să fac?” Apoi, văzând că instinctul meu încă nu voia să se întoarcă în sticla lui, făcu cel mai înţelept lucru: se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă.

  Pornisem în urmărire, ţintindu-i spinarea lungă; îndoii braţul şi zvâcnii cleştele înainte, cu toată forţa. În ultima clipă, reuşii să mă stăpânesc suficient pentru a devia în jos traiectoria acestuia. În locul omoplatului vizat iniţial, cleştele se împlântă cam cincisprezece centimetri în pământ. Eu mă oprii deasupra lui, cu respiraţia accelerată, încercând să elimin surplusul de adrenalină prin plămâni.

  Mi-am dat seama târziu că prietenii mei mă priveau cu o teamă amestecată cu dezgust; desfăcu braţele larg şi le spusei:

  — Îmi pare rău. Sincer.

  — Îţi pare rău? răsună ca un ecou vocea lui Duane. Ar trebui să-ţi pară, ticălosule!

  Bill mormăi indignat cum că n-aş fi în toate minţile. Dar eu nu vorbisem cu ei doi.

  Ted înţelesese. Veni, împleticindu-se, către mine – cu faţa arzând de acea bucurie pe care-o simţi atunci când descoperi, surprins, că mai eşti încă în viaţă -, cu mâna întinsă, zicând:

  — Îmi cer scuze, Ben.

  — Şi eu.

  Începurăm prin a ne strânge mâinile şi terminarăm printr-o îmbrăţişare a la câştigătorii Campionatului Mondial, mai puţin din motive afective, cât din dorinţa de a ne convinge că mai trăim amândoi.

  Era o linişte desăvârşită. Tâmplarii încetaseră cu ciocănitul.

  Aerul îmbogăţit cu parfumul ierbii şi al naturii înflorite în seara de vară şi cu mirosul puternic de animale, provenind de la fermă, amestecat cu delicata mireasmă de pui prăjit, ne umplu nările. Pentru o clipă parcă Ted, Bill, Duane, eu, şi chiar Reg, eram în drum spre casă, după ce jucaserăm şapte reprize în curtea bătrânului Hawley; amintirea unei clipe de acum douăzeci de ani era atât de reală, încât simţii un junghi.

  — Aşadar, ce s-a întâmplat? Reg era făcut praf la plecare?

  — Nu ştiu, zise Ted. I-am văzut luminile maşinii pe când se îndepărta. Nu mergea nici repede, nici încet. Nu părea nesigur. Am observat că a frânat, înainte de a intra pe şosea.

  — A semnalizat virajul?

  Ted cugetă o clipă, apoi zise:

  — Da, chiar aşa, a semnalizat.

  — Stânga sau dreapta?

  — Stânga.

  — Spre Frenchtown.

  — Stânga.

  — Aţi văzut şi voi?

  — Eu n-am văzut maşina, zise Bill, ridicând din umeri.

  — Mda, a făcut stânga, spuse Duane.

  — Era făcut praf? îl întrebai pe Duane.

  După o scurtă ezitare, Duane rosti:

  — Nu. Ştii, cred că Michelle l-a surprins înainte să apuce să facă ceva.

  — Şi atunci, ce-i cu tot misterul ăsta? De ce Michelle…

  — Ai supărat-o, Ben. Ai speriat-o.

  Nu prea reuşeam să mi-o imaginez pe Michelle speriată, aşa că întrebai:

  — V-am speriat şi pe voi, nu?

  — Fii înţelegător, Ben, zise Ted. Tu cunoşti oraşul ăsta. Eu predau la şcoală. Nu vreau să circule zvonul că am fost la o petrecere, la care un tip a luat o supradoză de heroină şi a murit. Cu reducerile astea de personal şi cu noul buget alocat şcolii – mai ales, dacă iese Steve -, cine crezi că va fi primul dat afară?

  — Nu ştiu, am răspuns. Din câte am înţeles, jumătate din oraş crede că aţi făcut schimb de neveste în jacuzzi-ul lui Duane.

  — Eu am plecat acasă.

  — Şi eu, spuse Bill.

  — La fel şi Rick cu Georgia, zise Duane. Ale dracului babe bârfitoare. Pe la două, rămăsesem singur cu Michelle.

  — Reg a plecat la unu?

  — Unu şi zece. Şi nu era zob. Dar cine naiba ne-ar fi crezut, dacă am fi recunoscut că a fost la petrecere? Ben, având în vedere o parte din belelele de care-ai avut şi tu parte, ar trebui să ştii ce înseamnă „gura satului”.

  A trebuit să-i dau dreptate.

  — Mai e ceva, zise Ted.

  Bill şi cu Duane se uitară îngrijoraţi la el. Ted se întoarse către mine şi-mi spuse:

  — După declaraţia poliţiei, Reg ar fi murit de o doză fierbinte. Ştii ce-i asta?

  — O doză super-puternică, explică Bill. O greşeală de fabricaţie.

  — Am citit şi eu.

  — Ei bine, din câte am auzit, chestia asta te pocneşte ca o tonă de cărămizi. Eşti terminat într-o clipă.

  — La fel am auzit şi eu.

  — Şi atunci, logic vorbind, dacă ar fi murit de o astfel de doză fierbinte, cum ar mai fi putut să conducă de la Duane până la pod? S-ar fi prăbuşit mort în bucătărie la Michelle.

  — Ai dreptate. Poate că prima oară n-a inhalat ceva atât de puternic. Poate că a mai luat ceva şi în maşină. Am rugat-o pe Michelle să mă lase să caut urmele pe masă.

  — Oricum ar fi, noi nu avem nici o vină.

  — Aşa-i… recunoscui eu.

  — Acum te potoleşti? întrebă Duane. Te rog!

  Mă gândii într-adevăr la ce spunea. Cert e că reuşisem să mai umplu încă două ore din ultima seară a lui Reg. Dar intervalul dintre ora unu şi patru, plus cei treizeci de kilometri parcurşi? Moartea lui Reg rămânea o enigmă.

  — Poate, aruncă Bill Carter, poate că a zbârcit-o şi legistul.

  — Adică?

  — Citeşti mereu în ziare. Şi ei fac greşeli, ca toată lumea. Poate că nu era heroină. Poate a murit de inimă. Vă mai aduceţi aminte de chestia de anul trecut din New Jersey? S-a zis că tipul căzuse în cap. S-a dovedit mai apoi, după ce l-au exhumat şi s-au mai uitat încă o dată, că avea două gloanţe în cap. De ce nu te duci să verifici şi să ne mai laşi pe noi în pace?

  — Sau, şi mai bine, zise Duane, de ce să deranjezi un câine când doarme? Nu poţi face nimic pentru a-l readuce pe Reg la viaţă.

  — Chiar aşa, rosti Bill Carter. E mort şi îngropat. De ce să ne distrugi nouă vieţile?

  — E prea târziu pentru a-l reînvia, repetă Duane lugubru.

  — Michelle mi-a spus că ai venit alergând, când ai auzit-o cum urla.

  — Doamne, era pornită. Ştii, s-a uitat la masa de bucătărie şi i-au venit în minte copiii. Un lucru am învăţat şi eu, şi anume că poţi da de belea, dacă tulburi casa femeii.

  Bill mormăi:

  — Mie-mi spui. N-am reuşit s-o calmez pe Sherry, până când n-am construit o încăpere separată pentru bocancii mei plin de noroi. Doamne, am ajuns să fac camere pentru bocanci!

  Ted aprobă.

  — Şi Susan e la fel. În ce mă priveşte, teritoriul meu se termină pe aleea de la intrarea principală.

  Duane zâmbi uşor, semn că era de aceeaşi părere, apoi rosti:

  — Michelle mă lasă mai liber în dormitor, decât în bucătărie.

  Camaraderia ne apropia exact atât cât trebuia. În tăcerea care urmă, întrebai:

  — Reg şi-a cerut iertare?

  — Oh, da. Aproape că o implora să-l ierte. Ea ţipa întruna: „Ieşi, ieşi afară!”

  — Tu ce-ai făcut?

  — Am trimis-o înapoi la petrecere, apoi l-am condus pe Reg la maşină.

  — Ţie ce ţi-a spus?

  Duane privea câmpul lui Fred Gill. Era vremea mulsului. Un şir de vaci intra pe poartă, ca o ceată de femei de vârstă mijlocie, înghesuindu-se în autocar în drum spre o petrecere.

  — Acelaşi lucru: „Iartă-mă, iartă-mă!” L-am îndemnat să se ducă acasă, să doarmă şi o să-i treacă.

  — Ce să-i treacă?

  — Ce-l rodea. Apoi m-a întrebat dacă o să-i cer scuze nevesti-mi din partea lui. I-am spus că o s-o fac. S-a urcat în maşină şi a plecat.

  — Ţi-a mulţumit?

  — De ce?

  — Pentru că i-ai promis să vorbeşti cu Michelle.

  — Mda. Bâlbâia nişte scuze. „Nu mai fac altă dată” şi chestii de-astea.

  — Dar nu era drogat.

  — Sincer, cred că nu… Aşa că ce facem, Ben? O laşi baltă? Povesteşte-i lui Janey toată tărăşenia şi hai să ne continuăm vieţile.

  Am dat din umeri, ceea ce nu însemna nimic anume, apoi m-am întors cu faţa la vacile care veneau spre casă. Mă întrebam ce-i voi spune lui Janey, când mă va întreba despre biletul de ameninţare la adresa copiilor.

  — Ar fi extraordinar dacă ai reuşi să vinzi casele de pe Mount Pleasant.

  — Asta cam aşa-i…

  Am pornit cu toţii, târându-ne picioarele, în direcţia maşinii mele; am deschis uşa şi m-am aşezat la volan.

  — Chiar n-aţi rămas până la ziuă?

  — Nu, la dracu’.

  — De ce?

  Se uitară unul spre celălalt. Ted zise:

  — A sunat mama lui Sherry. Margy vomita.

  — Mama stătea cu copiii mei, zise şi Bill. Copiii n-au avut nimic, ea s-a îmbolnăvit.

  M-am întors către Duane:

  — Şi Rick Bowland?

  Duane se uită la Ted. Apoi, coborând vocea, spuse:

  — Rămâne între noi şi „felinarul” ăsta: Georgia s-a îmbătat criţă. Rick a trebuit să-i aplice un procedeu de lupte ca s-o urce în maşină.

  Mă uitam la cei trei, care mă priveau atent.

  — A naibii noapte, spusei eu.

  — O porcărie, zise Bill.

  Ted ridică din umeri.

  Duane aprobă dând din cap. Ochiul începuse să i se umfle din cauza loviturii, făcându-l dintr-o dată să arate bătrân şi obosit, la fel ca la înmormântare.

  — Un lucru vă mai pot spune.

  — Care ar fi ăla?

  — Voi v-aţi distrat mai bine în noaptea aia decât Reg.

 

  Capitolul 10

  Rita Long mă hrănea, delicat, cu boabe de struguri. Ca o fetiţă care dădea oase unui labrador nerăbdător. Degetele ei cu unghii tăiate scurt miroseau a vopsea – o găsisem lucrând în atelier. După studiile specialiştilor în domeniu, forma pătrăţoasă a unghiilor indica o persoană hotărâtă, care nu lăsa în urma ei probleme nerezolvate.

  Era o femeie de o frumuseţe rară cu păr lung, negru şi cu nişte minunaţi ochi albaştri, care se încadrau perfect în faţa în formă de inimă. În seara asta, după ce n-o mai văzusem de săptămâni întregi, mi se părea, ca de fiecare dată, mai frumoasă decât mi-o aminteam. Între două boabe de struguri i-am spus ce gândeam. Rita clătină din cap:

  — Aşa ţi se pare când iubeşti.

  N-am contrazis-o. Oricum existau destule subiecte despre care aveam păreri diferite, toate învârtindu-se în jurul dorinţei mele de a fi alături de ea şi a ei de a se afla în altă parte.

  Strugurii roşii şi dulci, un soi din import, fuseseră punctul culminant dintr-un şir întreg de bunătăţi, pe care le luase de la Fraser-Morris. Mă îndopasem cu peşte afumat, carne marinată, sparanghel şi ciocolată – toate udate cu Veuve Cliquot. Acum înghiţeam strugurii mai mult de poftă, în timp ce făceam tot felul de planuri, stimulat de degetele ei.

  — S-a cam răcorit, spusei eu.

  Stăteam comod pe locul ei favorit, o laviţă aflată în vârful unui turn înalt care se ridica la colţul sud-vestic al conacului din piatră, cu peste treizeci de camere, numit de localnici „castelul”. În afară de casă avea şi vreo sută de hectare pe muntele Morris – o moşie mare după normele din Newbury – cu nişte peisaje mirifice care se întindeau pe mile întregi, la vest şi la sud, până la râu. Răcoarea serii începuse să coboare din munţi, o dată cu apusul soarelui, aşa că ar fi fost nimerit să intrăm înăuntru, la căldură. Dormitorul, cu şemineul său, părea locul ideal.

  — Ia mai povesteşte-mi o dată; deci Duane Fisk ţi-a zis de două ori cum că Reg Hopkins nu era drogat? Deşi la început declarase că fusese în ultimul hal?

  — Cred că e destul de rece pentru a aprinde focul.

  — Duane pare cam nehotărât.

  — E supărat. Ei doi se aveau ca fraţii.

  — Şi nevastă-sa – cum o cheamă?

  — Michelle.

  — Michelle zicea că l-a văzut prizând heroină?

  — Zbiera la mine, dar, cred că asta a vrut să spună.

  — Urla ca scoasă din minţi, deci ar fi putut exagera?

  — E posibil.

  Cum stăteam aşezaţi unul lângă celălalt, mâna îmi căzu, firesc, pe coapsa ei. Rita se dădu mai aproape şi mă înlănţui cu braţul ei cald, când mă plânsei iarăşi de frig. Apoi întrebă:

  — Şi cum au explicat că niciunul dintre ei n-au stat până-n zori la Fisk, aşa cum plănuiseră iniţial?

  — Un copil bolnav. O mamă bolnavă. Şi o nevastă beată cui.

  — Pe naiba!

  — Mi-ar fi plăcut să-i pot lua la întrebări separat. N-ar fi trebuit să mă duc acolo cu Ted.

  — Profesorul de practică?

  — Trebuia să-l încolţesc când eram doar noi doi.

  — Cel care a încercat să te lovească cu bârna?

  — N-a vrut. Nu e genul lui.

  — Ba, se pare că îi stă bine cu o bârnă zdravănă în mâini.

  — Mă rog. Nu înţeleg, însă, ce l-a scos din minţi în halul ăsta. De fapt, cred că ştiu. Ultimii ani au fost un coşmar pentru el. A dat faliment, a pierdut totul. Dar ce legătură are asta cu faptul că au plecat devreme, şi de ce n-au vrut să-mi spună?

  — Tot n-o să afli, acum că s-au aliat în găsirea pretextelor.

  Începui să mângâi cea mai frumoasă coapsă din tot districtul Plainfield. Rita mă muşcă de umăr, apoi zise:

  — Ştii ce cred eu despre poveştile lor, cusute cu aţă albă?

  — Ce?

  — Că plecarea lui Reg a fost mult mai deranjantă, mai zgomotoasă şi mai emoţionantă decât ţi-au povestit ei.

  Am aprobat-o, continuând s-o mângâi.

  — Şi când ţipetele şi lacrimile s-au terminat, iar el a plecat în sfârşit, nimănui nu-i mai ardea de scufundări în grup în apa caldă.

  — Cred şi eu! Tu cum te-ai fi simţit?

  — Depinde de persoana cu care m-aş scufunda. Dacă ai fi fost tu, de exemplu…

  — Dar nu în grup.

  — La naiba, nu.

  — Şi mai departe?

  — Ce-ar fi să facem focul?

  — Voiam să spun, ce facem mai departe?

  — Noaptea e un sfetnic bun. O să mă gândesc dimineaţa la ceva.

  — E clar că trebuie să afli ce s-a întâmplat după unu şi zece, când a plecat Reg de la petrecere, deoarece orele care lipsesc de când l-a văzut candidata aia a voastră pe la şase jumate, şi până când a ajuns la îngheţată, la ora unsprezece, le-a folosit ca să-şi procure doza fierbinte de heroină.

  Ce era „clar” pentru Rita, nu părea la fel şi pentru mine. Dar, din dorinţa de a face orice ca să grăbesc intrarea în casă, am aprobat-o adăugând doar:

  — Şi Dumnezeu mai ştie ce alte porcării farmaceutice.

  — Drogurile par cam demodate în zilele noastre.

  — Aici moda apare întotdeauna mai târziu. Moda hippy a ajuns prin anii şaptezeci, cu mult după ce băieţii de la oraş se tunseseră deja. Acum locuitorii din Newbury-ul anilor nouăzeci trag pe nas cocaina anilor optzeci. Stai să ajungem în două mii şi o să fumeze şi ţigările cu „iarbă”.

  — Deci orele de după ce-a plecat de la petrecere ar trebui să te preocupe mai întâi.

  Probabil că avea dreptate. Răspunsul se afla în intervalul de când a fost văzut ultima oară în viaţă şi până fusese găsit mort.

  — Primul lucru mâine dimineaţă asta o să şi fac, zisei eu, ridicându-mă în picioare, cu gândul s-o târăsc de glezne, în casă. Ea sări în picioare şi spuse:

  — Îngheţată.

  — Hî?

  — Am vorbit despre magazinul de îngheţată.

  — Aha, da.

  — Vreau îngheţată.

  — Să văd ce avem în congelator.

  Am coborât în fugă scara în spirală, am luat-o apoi pe un coridor lung şi am ajuns în bucătăria unde şi un chef de restaurant de patru stele s-ar fi simţit măgulit să poată găti. Rita o folosea mai mult pentru a depozita mâncarea cumpărată de-a gata, aşa că nu am găsit îngheţată în niciunul dintre congelatoare.

  — Hai să mergem.

  — Unde?

  — La Doctor Mead.

  Am pornit-o după ea către garaj, unde avea la dispoziţie un Land Rover vechi şi un Jaguar V-12, nou şi lucitor. Alese Jaguar-ul.

  — Vrei să conduci?

  — Nu, condu tu. Eu golisem cea mai mare parte din sticla de Veuve Cliquot şi, pe lângă asta, consideram că una din cele mai mari plăceri ale vieţii este să ai ca şofer al unei maşini luxoase o femeie superbă. Se deschise uşa garajului şi Jaguar-ul tuşi din vreo nouă-zece cilindri. Rita blestemă duios până se treziră la viaţă şi ultimii doi. Coborî capota, maşinii şi curând ne aflam pe aleea şerpuitoare, sub un cer presărat cu stele.

  — Pot să dau un telefon?

  Mâna-i părăsi uşor schimbătorul de viteză aflat într-a treia, luă telefonul, mi-l întinse, apoi se întoarse pentru a o schimba în a patra. Am format numărul zugravului Joe Pitkin, pe care l-am luat din faţa unui show de televiziune. Ca să poată vorbi în linişte, ridică receptorul din bucătărie. După ce nevastă-sa închise, am spus:

  — Hai să presupunem, pentru o clipă, că te-ai hotărî – oricare-ar fi motivul: stres, nefericire, dragoste, divorţ – să te faci praf.

  — Şi?

  — Se mai întâmplă şi aşa ceva, când ai câte o zi nenorocită.

  — Sau când te simţi bine. Ce vrei să mă întrebi, Ben?

  — Într-o asemenea ipostază, crezi că ai reuşi să te gândeşti la ceva de genul: sunt un alcoolic, deci problema mea e băutura; oare n-ar fi mai bine să încerc cu droguri?

  — Te referi la persoana mea sau e vorba despre prietenul nostru mort de curând?

  — La el.

  — Tu uiţi ceva.

  — Cunosc, ştiu. Cele două feţe ale pierzaniei. Dar…

  — Nu, tu uiţi că el este mort.

  — Dar…

  — Ben, ascultă-mă. Eşti implicat sufleteşte, ca şi mine. Am vorbit cu un tip după întâlnirile noastre. Un mare mahăr, care-i cunoaşte pe toţi din oraş, înţelegi? L-am întrebat pe el: „Ar fi putut greşi medicul legist? I s-ar fi putut trage moartea de la o lovitură de copită sau de la asfixiere cu un baton de ciocolată, sau ceva de genul ăsta?” Tipul se pricepe, Ben. A discutat cu legistul – neoficial, ca de la mahăr la mahăr – şi e ferm convins că bietul Reg a murit de-o supradoză de heroină. Ai priceput? Nici un dubiu.

  Luă tăcerea mea drept neîncredere.

  — Motivul pentru care nimeni nu se îndoieşte e că poliţiştii se ocupă acum de dozele fierbinţi, verifică totul încă o dată. Iau tot felul de probe ca să reuşească să dea de cel care le vinde.

  — Baftă multă.

  — Ei bine, tu ştii mai multe decât mine în domeniul ăsta. Dar nu există nici un dubiu că Reg a murit din cauza heroinei.

  Apoi tăcu. Auzeam televizorul, în depărtare. Într-un târziu, am spus:

  — Îmi pare rău.

  — Nici măcar pe jumătate din cât îmi pare mie. Noapte bună, Ben.

  Am apăsat butonul care întrerupe convorbirea, apoi am rămas privind întunericul de afară, străpuns de lumina farurilor. Rita se întoarse către mine şi eu o prinsei de mână.

  — Ar fi posibil ca Reg să-şi fi luat drogul la el, ca un fel de ultimă scăpare, un fel de ultim remediu pentru cazul în care seara la care sperase – o vizită la prieteni – s-ar fi transformat într-o deziluzie… Nu-i greu să-ţi dai seama că nu eşti bine venit.

  Mi-l imaginam dând buzna la petrecere, întâmpinat de priviri ostile şi reci, strecurându-se mai apoi în bucătărie, împrăştiindu-şi praful pe masă… Continuai:

  — Vreau să spun că dacă s-a simţit singur şi respins, n-ar fi primul care să se gândească la alinarea suferinţei cu droguri. Am dreptate?

  — Ai dreptate, zise Rita.

  — Cine a fost însă misteriosul musafir?

  — Reg a fost.

  — Cum s-a ajuns atunci cu bârfa de la un tip care a venit târziu, i-a enervat pe toţi, s-a dus în bucătărie, şi-a vărsat drogurile pe masă, la o femeie care a fugit în pădure?

  — Tu nu ştii cum gândesc oamenii, cum se uită la mine când intru în magazinul general. Sunt dispuşi să creadă orice, atâta vreme cât e de rău.

  — Văduvele frumoase înflăcărează imaginaţia.

  — Imaginaţia ta, Ben, zise, pufnind în râs. Apoi redeveni serioasă şi adăugă: Ştii, unul din motivele pentru care dispar atât de des este pur şi simplu dorinţa de a-mi păstra intimitatea.

  — Care ar fi celelalte?

  Mă privi. La lumina cadranelor de bord observai că se întristase. Îşi întoarse privirile la drum, fără să spună o vorbă.

  Nu aveam nici cea mai mică intenţie de a deschide subiectul despre desele ei plecări. Sau dacă o însoţea cineva. Nici măcar nu voiam să aflu dacă acel cineva există.

  — Mă întreb dacă oaspetele misterios a venit împreună cu Reg, zisei eu.

  — Parcă copiii spuneau că l-au văzut singur.

  — Noaptea, printr-un geam colorat? Ce ar fi putut vedea?

  — Vrei să spui că e posibil ca femeia să fi plecat cu Reg? Hei. Poate că Reg a adus tortul din care a ieşit stripteuza.

  — Nu intră un tort atât de mare în Blazer, am clătinat eu din cap.

  — Bineînţeles că intră.

  Ne-am contrazis în privinţa dimensiunilor relative ale unui Chevrolet Blazer şi ale unui tort în care încape o persoană. Rita era sigură că un astfel de tort ar încăpea în maşină. Până la urmă am căzut de acord că ori tortul era din două bucăţi care se puteau asambla ulterior, ori stripteuza fusese mică şi slăbuţă.

  — Un metru cincizeci, maxim unu cincizeci şi cinci şi vreo cincizeci de kilograme.

  — Mignonă.

  — Întotdeauna am crezut că stripteuzele trebuie să fie mai zdravene.

  — Aşa par. Pe scenă arată mai mari.

  — Ai văzut stripteuze pe scenă? am întrebat. Hai, am o idee. Ce-ar fi să luăm ce ne trebuie şi să încercăm să facem un tort, cu tine în mijloc.

  — Eu nu sunt mignonă.

  — Doar pentru comparaţie.

  — Dacă vrei ceva mignon, te las la primărie.

  Uneori, când era foarte bine dispusă, Rita îmi făcea plăcerea de a interpreta rolul geloasei. Eu îi făceam jocul, susţineam că sunt nevinovat şi o asiguram de dragostea mea eternă, ceea ce era în mare parte adevărat, în ciuda încercărilor mele nu prea hotărâte de a o convinge pe Vicky să ne cuibărim împreună în tractorul lui Scooter. Din păcate, jurămintele de dragoste veşnică nu erau cea mai bună cale spre inima Ritei. Mai mult ca orice, acestea o speriau. Am schimbat subiectul:

  — Presupunând că Reg a venit singur, musafira era deja acolo, sau a sosit după aceea?

  — Spui întruna „ea”.

  — Aşa zic zvonurile.

  — Poate că „ea” i-a dat heroina.

  — Reg avea deja drogul la el.

  — Poate că s-a oferit s-o ducă cu maşina, strâmbă din nas Rita. Poate că Reg i-a oferit şi ei heroină.

  — Ca s-o facă să se ducă în pădure şi apoi să se urce în maşina lui?

  — Nu. Ea o fi avut nevoie de o maşină şi poate că-l cunoştea pe Reg. Apoi au mers împreună treizeci de kilometri până la pod, au prizat împreună, el a murit şi ea a şters-o acasă.

  — Treizeci de kilometri?

  — Poate că locuia prin apropiere.

  — Ah! A condus pe cineva care locuia pe lângă pod. Ne-am uitat unul la altul şi Rita era cât pe ce să intre în catargul de pe Church Hill Road. Îl ocoli cu scârţâit de roţi. Am văzut maşina lui Ollie, ascunsă în întunericul din faţa bisericii congregaţionale. O clipă am crezut că se va lua după noi, dar ori era într-o dispoziţie din cale-afară de îngăduitoare, ori prea moleşit, lucruri care nu prea-i stăteau în fire; cert e că ne-a lăsat în pace.

  La capătul Dealului Bisericii l-am văzut pe doctorul Mead, singur în dugheana lui, pregătindu-se pentru ieşirea spectatorilor de la cinematograf. Rita comandă un cornet de îngheţată de cafea. Eu am luat un pahar de îngheţată de fistic, şi ne-am retras să mâncăm în Jaguar.

  — Şi ce-i cu asta? întrebă Rita. Cu ce te-ar ajuta dacă ai găsi un martor care a asistat la moartea lui Reg, datorată unei supradoze? Cu ce-ar încălzi-o pe clienta ta, cum o cheamă?

  — Janey.

  — Doamna Hopkins. În afară de a-ţi satisface curiozitatea, la ce-ar mai servi?

  — Aş merita banii lui Janey, spusei eu, fără entuziasm. Şi, eventual, şi ea s-ar mai linişti puţin.

  — Cine locuieşte prin zonă? Acolo nu e doar pădure?

  — Indienii din rezervaţie…

  Clanul Jervis, o familie de borfaşi de mâna a doua, uneori chiar de prima mână, locuia pe terenul de lângă rezervaţie. Profitau de orice ocazie, devenind agresivi dacă erau provocaţi. Se specializaseră în contrabandă cu ţigări, droguri, furturi de maşini, plasări de droguri prin parcările de camioane şi orice altceva ce le trecea prin minte şi le putea aduce profit. Nu se amestecau însă cu oamenii de rând şi nu-mi puteam imagina că vreunul din ei a luat parte la petrecerea de la Fisk care nu l-ar fi acceptat nici măcar pe văru-meu, Pinkerton.

  Ei ar fi putut să îi dea heroina lui Reg, deşi preferau să vândă cantităţi mai mari, nu „en detail”, şi, mai ales, nu în Newbury. Eram prieten cu unul de-al lor. Presupunând că aş fi întrebat-o pe Gwen Jervis ce ştie despre moartea lui Reg şi cine i-a făcut rost de heroină, aş fi primit un răspuns la fel de amabil ca cel dat de un rus pe care-l întrebi dacă a fost informator KGB sub regimul comunist. În afară de asta, Reg venise cu drogul în buzunar, şi chiar în varianta nefericită că l-ar fi cumpărat de la vreun Jervis, cu siguranţă că nu l-ar fi invitat la petrecere.

  — N-ajungem nicăieri pe pista asta.

  — Poate că nu cauţi tu unde trebuie, zise Rita, înghiţind rămăşiţele cornerului. Îşi linse buzele şi porni motorul. Eu mi-am reaşezat mâna pe coapsa ei. Maşina demară în trombă azvârlind pietrişul din parcare şi se avântă în noapte.

  M-am trezit din somn la două dimineaţa. Rita nu-şi găsea locul şi când am atins-o ca să o liniştesc, se trase îndărăt.

  — Nu mă ia somnul.

  — Vino să te masez pe spate.

  În şemineu rămăsese numai jarul, care îşi proiecta licăririle pe tavan. Rita azvârli de pe ea pătura uşoară, se ridică şi-şi frecă faţa cu mâinile.

  — Nu, lasă… Iartă-mă. Simt că-mi vâjâie capul.

  — Să-ţi încălzesc puţin lapte…

  — Nu, nu pot… Ben, ce-ar fi să pleci acasă? Stau întinsă degeaba în pat, îţi simt fiecare mişcare şi nu pot să dorm. Pe deasupra, mai şi sforăi.

  M-am ridicat în picioare bombănind şi am rămas aşa puţin ca să-mi revin, încercând să-mi amintesc unde îmi pusesem hainele.

  Apoi, spre uluirea şi neplăcerea mea, m-am trezit conducând maşina către casă. În urechi îmi răsunau cuvintele pe care Rita mi le spusese la despărţire: „Tu idolatrizezi sexul, nu-i aşa?”

  Aş fi putut răspunde, cu mâna pe inimă, că idolatrizam sexul cu ea. Sau i-aş fi putut replica cum că şi ea luase parte la „ceremonie” din toată inima. Mi se păruse însă, în acel moment, şi cu atât mai mult acum, că pusese o întrebare la care nu aştepta o confirmare.

  Trecând prin faţa magazinului general, am văzut luminile de la etaj aprinse; acolo îşi stabilise Vicky McLachlan cartierul general pentru realegerea ei. Ocupa o jumătate din biroul de avocatură al lui Tim Hall. Maşina Subaru a lui Tim era parcată în faţă, alături de alte automobile, aparţinând voluntarilor convocaţi pentru punerea scrisorilor în plicuri şi dezbaterea strategiei. Vicky nu era doar neobosită, ci avea şi o adevărată vocaţie de lider, capacitatea de a-i mobiliza pe cei din jurul său. M-a cuprins dintr-o dată un sentiment de simpatie faţă de ea, şi în acelaşi timp de vinovăţie la gândul că ea nutrea faţă de mine aceleaşi sentimente pe care eu le aveam faţă de Rita.

  Frânt de oboseală şi cu moralul la pământ, am tras Olds-ul în faţa hambarului meu cu grijă, pentru a nu le trezi pe Alison şi pe doamna Mealy. Am intrat în casă fără să aprind lumina, m-am dus direct sus, mi-am aruncat hainele pe un scaun şi m-am băgat în patul meu rece. Am stat întins o vreme, încercând să găsesc soluţii ca să n-o pierd pe Rita, şi, într-un târziu, am adormit.

  M-a trezit un zgomot. Încă buimac, am crezut că mă sună Rita. Am ridicat receptorul, dar n-am auzit decât tonul, în timp ce jos, cineva care lovise cu ceva metalic bolul meu de cristal, făcea deja primele trepte să geamă, sub greutatea paşilor.

 

  Capitolul 11

  Deţineam o colecţie formidabilă de arme, moştenire de la tatăl meu: pistoale de cow-boy din secolul trecut, numeroase revolvere, un simpatic pistolaş calibrul 38 – pe care bătrânul îl ţinuse în noptieră – şi un Colt, calibrul 44, capabil să găurească un vas de luptă.

  Aveam permis pentru toate: când am ieşit din închisoare, am cerut imediat să fiu repus în drepturile mele cetăţeneşti, ca să pot obţine licenţa de agent imobiliar. Mătuşa Connie mă ajutase, accelerând procesul cu ajutorul bătrânului judecător Kinsolving, care-i datora numirea pe post. O dată ajuns în faza asta, am cerut şi permisul oficial pentru a putea păstra toate armele tatălui meu, care reprezentau în momentul morţii lui o legătură importantă între noi. Obţinusem, de parcă eram un criminal stilat, chiar şi un permis de a le purta asupra mea.

  Din păcate, când micuţa Alison se mutase în magazie şi începuse să se simtă destul de în largul ei ca să-mi aducă musafiri, care să se uite la televizor ori să zdrăngănească la pian, am închis întreaga colecţie într-un fişet metalic.

  Cheia acestuia era ascunsă pe dulapul de haine. Fişetul se afla însă în pivniţă, zidit în cărămidă; între acesta şi patul pe care stăteam eu întins, ascultând paşii care urcau pe scară, se aflau două nivele şi un intrus.

  Bănuind că respectivul avea asupra sa cel puţin o parte din propria lui colecţie de arme, am ridicat receptorul şi am format numărul ofiţerului Moody. La trei şi jumătate dimineaţa. Ollie răspunse, clar şi răspicat:

  — Ce-i?

  — Ben Abbott. Cineva tocmai a pătruns în casă la mine.

  Îmi şi imaginam lupta care se dădea în mintea lui Ollie: pe de o parte, ce idee minunată ca un hoţ să vrea să-l jefuiască pe Benjamin Abbott al III-lea, în timp ce acesta era în pat; pe de altă parte, hoţul intrase plin de tupeu pe teritoriul lui Moody, chiar pe Strada Principală, la câteva sute de metri de reşedinţa poliţistului.

  — Unde-ţi sunt pistoalele?

  — Încuiate.

  — Doamna Mealy?

  — La ea.

  — Tu eşti sus?

  — În pat.

  — Stai unde eşti.

  Am închis. M-am dat jos din pat şi am pornit către uşă, încercând să nu fac să scârţâie vechea podea de nuc. Una din plăci trosni de parcă aş fi scos cuie cu un ciocan de tâmplar. Am îngheţat, cu urechile ciulite. Un alt scârţâit îmi răspunse de pe scări. M-am furişat mai departe, către uşă încercând să apuc, pe întuneric, cheia neagră de metal, înfiptă de formă în broască.

  N-am nimerit-o decât cu dosul palmei. Se auzi un zornăit ca un sac de caiele. Se auzi un zgomot pe hol şi apăru o geană de lumină pe sub uşă. Răsucii cheia în broască. Probabil că încuietoarea nu mai fusese folosită de când eu aveam cam patru ani şi părinţii mei făceau dragoste. Parcă învârteam un cui într-o buturugă. Am forţat-o din răsputeri, cu ambele mâini. Se răsuci până la capăt. Limba de metal se fixă la locul ei. Eu eram încuiat pe dinăuntru, în siguranţă, până când uşa va zbura spre mine, azvârlindu-mă în aer; am fost catapultat peste pat şi am aterizat pe duşumea.

  M-am ridicat rapid; capul îmi bubuia în locul unde mă lovise uşa şi simţeam că viaţa mea se împărţise în două: cea dinainte, şi cea de după durere. Punctul luminos aruncat de o lanternă-stilou urca pe perete, oprindu-se pe întrerupător. O mână îl apăsă şi se făcu lumină. Instinctul meu de supravieţuire mă făcu să arunc o privire scurtă.

  Erau doi tipi cu umeri pătraţi, trăsături hispanice şi constituţie robustă, cu pantaloni largi şi tricouri mulate. Cel din spate ar fi putut fi italian, dar ce-mi păsa mie; antebraţele lor musculoase erau tatuate în albastrul-verzui al foştilor puşcăriaşi. Tatuajele arătau banda din care făcuseră parte, ştiam asta, dar ce m-a îngrozit cu adevărat au fost lacrimile tatuate pe faţa şefului. Învăţasem, la puşcărie, că lacrimile reprezentau numărul victimelor făcute de respectivul; uneori, din lipsă de spaţiu, o lacrimă reprezenta câte cinci crime.

  Mă întrebam ce căutau atât de departe de „reşedinţele” lor. Waterbury, bătrânul „oraş al alamei”, era cel mai apropiat loc unde existau bande. Se afla la vreo cincizeci de kilometri de Newbury, în linie dreaptă, cam departe pentru ca astfel de jigodii de ghetou să poată ajunge până aici, ocolind pe drumuri de ţară şi trecând peste bariere de limbaj, civilizaţie şi obiceiuri.

  — Banii-s jos, le-am spus.

  — Şi sus ce ai?

  — Am în pod un ceas de cincisprezece mii de dolari. Era un Piaget de aur, pe care-l acceptasem, prosteşte, de la un client, pe vremea când oamenii se dădeau peste cap pentru a-mi face cadouri cât mai substanţiale. Ceasul se odihnea în buzunarul unui costum Armani pus la naftalină, pe care obişnuiam să-l port când îmi încurajam clienţii să fure afacerile altora.

  — Minţi, zise hispanicul care umplea cadrul uşii.

  — Ce, ai vreun pistol ascuns pe-acolo? spuse italianul, aflat în continuare pe hol, în spatele şefului.

  În pielea goală încolţit în spaţiul îngust dintre pat şi perete, numărând minutele de care Moody avea nevoie ca să se îmbrace şi să ajungă până aici, mă gândeam că singura mea şansă era să încerc să ies pe uşă şi să-i fac să se ia după mine prin casă, pe întuneric.

  În ceea ce priveţte varianta cu trasul unui pumn în ochi, ŕ la Duane Fisk, aceasta nu prea avea sorţi de izbândă cu tipii ăştia, care din copilărie îşi începuseră micul dejun cu câte un pumn în ochi. Faptul că mai erau încă în viaţă la cei douăzeci de ani pe care-i aveau, însemna că câştigaseră mai multe bătăi într-o lună, decât eu într-o viaţă – chiar dacă le puneam la socoteală pe cele din ring, de la liceu, cele din marină şi cele din Leavenworth. În plus, ei erau doi, iar eu mă aflam singur, ceea ce complica şi mai mult situaţia. Cel mai mare dezavantaj consta în faptul că încă nu îmi revenisem din lovitura primită în cap; lucrul ăsta urma să-l constat pe propria-mi piele.

  Am sărit peste obstacolul constituit de colţul patului. Mişcarea îl surprinse pe hispanic, dar nu şi pe italian. Acesta îmi tăie calea, lansând un pumn cu degetele acoperite de inele către faţa mea. Am expediat şi eu o lovitură către corpul lui, pe sub pumnul său – sau cel puţin aşa am crezut. Mişcările mele erau bine gândite, dar o idee prea lente. Inelele îmi şterseră obrazul şi aproape că îmi smulseră urechea.

  Am scăpat ca prin urechile acului, ameţit şi plin de sânge.

  La jumătatea holului, unul dintre ei mă placă, doborându-mă la pământ. În cădere m-am lovit cu capul de pereţii tapetaţi. Celălalt m-a luat în şuturi, dându-i timp partenerului său să se ridice, pentru a mă cotonogi împreună.

  Se cam saturaseră să mă lovească în holul îngust care le împiedica mişcările, aşa că se deciseră să mă ducă la lumină, ceea ce fu o greşeală din partea lor. Eram încă ameţit, dar scurtul moment de răgaz mi-a dat ocazia să stabilesc exact poziţia fiecăruia. În holul larg de la capătul scărilor, când cel mai apropiat de capul meu tocmai se pregătea să-mi tragă un şut direct în nas, i-am prins piciorul din zbor cu ambele mâini şi i l-am răsucit.

  Un strigăt, punctat de un trosnet ascuţit, acompaniară urletele de durere. Răsucind în continuare, mi-am depărtat picioarele pentru a găsi un punct de sprijin şi am încercat să-l prăvălesc pe scări în jos. Figura mi-ar fi reuşit dacă amicul său nu mi-ar fi tras un şut în arcadă.

  Venise rândul meu să urlu, ceea ce am şi făcut, încovrigat de durere; auzeam ca prin ceaţă pe unul care se văita că i-am rupt glezna, în timp ce celălalt gâfâia obosit de picioarele pe care mi le căra continuu şi apoi de pumnii pe care mi-i trăgea în faţă, după ce îngenunchease lângă mine.

  Loviturile primite la cap nu reuşiră să-mi golească mintea, însă durerea provocată de pumnul primit sub centură o făcu imediat, aşa că nu am leşinat. Rezistenţa mea îi înfuriase făcându-i să-mi administreze ceea ce bandele de mardeiaşi, indiferent că sunt din Waterbury, Bridgeport ori Hartford, sau din oricare alt ghetou mizerabil, numesc o bătaie soră cu moartea. După această constatare, instinctul meu de conservare mai aruncă o privire pe afară. Problema era că nu prea aveau cu ce să acţioneze.

  Lumina unui felinar ce pătrundea prin fereastra scărilor îmi dădu posibilitatea să-l văd pe italian ţopăind într-un picior; cu o mână se ţinea de gleznă, în timp ce cu cealaltă scotocea în buzunarul de la pantaloni. În timpul ăsta, partenerul său încerca să mă lovească cât mai des în faţă, în ciuda eforturilor mele de a mă proteja cu ambele mâini, şi chiar de a schiţa din când în când câte o ripostă. Noroc că nu avea şi ăsta inele ca italianul, care tocmai se pregătea să scoată arma. Mă rugai să fie un cuţit, dar scoase un pistol – unul dintr-alea semiautomate, care semăna cu un pistol-mitralieră.

  — Îl găuresc, omule.

  — Nu!

  — Mi-a rupt piciorul.

  Hispanicul se ridică încercând să-l oprească. Luând în calcul posibilitatea de a nu-şi putea domoli camaradul, instinctul mă făcu să mă scol de pe jos şi să-i aplic o lovitură sănătoasă în zona rinichilor. Gemu de crezui că l-am omorât, apoi se întoarse şi-mi trase un pumn; lovitura expediată sub un unghi de o sută optzeci de grade, încărcată cu toată greutatea corpului şi cu o furie sălbatică mă ameţi. Mult mai târziu am auzit focul de armă.

  Tot corpul mă durea, aşa că nu-mi dădeam seama unde mă nimerise. După un timp, am avut impresia că nu pe mine m-a împuşcat. Probabil că-l nimeriseră pe Oliver Moody. Într-o clipă de luciditate, plină de durere, mi-am dat seama că speram din tot sufletul ca Moody să nu zacă mort pe duşumeaua mea. O luai în jos pe scări, pentru a-l căuta; ajunsei la parter mai repede decât plănuisem, pierzându-mi echilibrul pe prima treaptă de sus şi rostogolindu-mă la vale.

  Când am redeschis ochii, Ollie se afla deasupra luminându-mi faţa cu lanterna.

  — Ia uite ce-ai păţit.