El a recunoscut că a idealizat în relatarea lui sosirea regelui la Compiegne. „Regele purta un veşmânt albastru, distins doar cu o insignă şi epoleţi. Picioarele îi erau învelite în ghetre mari de catifea roşie brodate cu o panglicuţă de aur. Când e aşezat în fotoliu, cu ghetrele după moda antică, ţinându-şi bastonul între genunchi, ai crede că-1 vezi pe Ludovic al XlV-lea la cincizeci de ani. Coboară din trăsură sprijinit de braţul unei tinere femei; li se înfăţişează unor căpitani care nu 1-au văzut niciodată, unor grenadieri care abia dacă-i ştiu numele. Cine e omul ăsta? E regele. Toată lumea îi cade la picioare.” Aşa suna articolul din Debats. Mai târziu, pe când îşi redacta Memoriile Chateaubriand a adăugat: „Ceea ce spuneam atunci era adevărat în privinţa şefilor, dar minţeam în privinţa soldaţilor.” Eliberat de orice speranţă şi de orice ambiţie, el descria atunci, cu o secretă complezenţă, faţa ameninţătoare şi teribilă a soldaţilor din vechea gardă, ce formau un zid pe drumul batonului suveran obez şi bolnav de podagră care venea să-1 înlocuiască pe împărat.

  Fiindcă regele de care se legau pe atunci atâtea speranţe era un invalid. Cu jiletca lui albă care-i ajungea până la genunchi şi ghetrele tot atât de largi cât un jupon, el inspira tot atâta stupoare, cât respect. „Regele, spunea cineva, este un amestec de femeie bătrână şi clapon, de fiu al Franţei şi profesor de şcoală.” Toate astea erau adevărate: Ludovic al XVHI-lea întrunea în pedanteria profesorului imaginaţia libertină a claponului, maniile senile ale femeii bătrâne, dar şi demnitatea unui fiu al Franţei, în tot timpul îndelungatului său exil, ştiuse să rămână măreţ chiar şi în mizerie. Absolutist din convingere, el credea în drepturile divine. „Ce aş fi eu în afara acestor drepturi? Un bătrân infirm.” Poseda în cel mai înalt grad – ceea ce făcea din el într-o asemenea epocă un suveran dorit – tactul lucrurilor posibile' şi ştia că absolutismul era, cel puţin pentru un timp, o doctrină condamnată. Poporul lui şi suveranii aliaţi pretindeau de la el o constituţie după modelul englez. S-a resemnat să acorde Carta dorită de regaliştii parlamentari cum era şi Chateaubnand. Problema era să se afle dacă şi anturajul lui permitea o conciliere, întotdeauna fusese înconjurat de favoriţi, iar cel al momentului, ducele de Blacas, era un emigrant cu o tenace dorinţă de răzbunare: „Să sufere canalia, spunea el”. Dar canalia încă mai avea puştile în mână. Unii uitau.

  Chateaubriand avea să fie mai puţin defavorizat de noul stăpân decât de cel vechi? în realitate, pentru a uni în profitul regelui restaurat gloria monarhică şi gloria imperială, pentru a reface, reconciliind toate demnităţile sale, unitatea morală a Franţei, un poet şi un istoric cum era el ar fi putut să fie bine folosiţi. Acest lucru se va vedea bine în iulie 1814 când, pentru a lectura din Ultimul din familia Abencerage, elita tuturor partidelor, a tuturor naţiunilor se reuneşte în jurul lui la doamna Recamier. Dar în comisia însărcinată să pregătească textul Cartei el i-a văzut intrând pe doi dintre prietenii lui, Fontanes şi Clausel de Coussergues, fără ca măcar să fie adusă vorba de el. Pentru ce? Pentru că Fontanes şi Clausel erau ostili libertăţii presei şi foarte hotărâţi să nu acorde poporului francez, printr-o constituţie, decât un minimum de drepturi, în timp ce Chateaubriand, care se sprijinea pe Debats (interesate în obţinerea libertăţii presei) şi pe „scumpa soră”, doamna de Duras, liberală prin tradiţiile familiei, prin prudenţă şi prin instinct, era considerat în politică drept un periculos anglofil.

  Puternică datorită poziţiei privilegiate pe care o ocupa la noua Curte soţul ei, Claire de Duras îi promisese lui Chateaubriand să-1 ia sub protecţia ei. Dar ministerele fuseseră deja atribuite. Pe 4 iunie, când a apărut lista pairilor, autorul lucrării Despre Bonaparte şi despre Bourboni nu figura. „Maniera în care au fost trataţi, în 1814, oamenii ce avuseseră cel mai mult de suferit pentru cauza Bourbonilor a fost absolut hidoasă, spunea doamna de Chateaubriand indignată. Încă mai eram oarecum răsfăţaţi. În speranţa că domnul de Chateaubriand va transpune într-o franceză frumoasă reveriile stafiilor de la Hartwell, care într-adevăr veneau de pe altă lume. Văzând că toate locurile fuseseră date, soţul meu a crezut de datoria lui să întrebe dacă nu avea să fie chemat să slujească stăpânilor cărora le sacrificase averea, onorurile şi odihna. Domnul de Baclas a refuzat tot ce i s-a cerut pentru el. Unei persoane care a spus: Dar până la urmă, va trebui ca domnul de Chateaubriand să emigreze când emigranţii se întorc, fiindcă nu are cum să trăiască nobil în Franţa. – acest îndrăzneţ valet i-a răspuns:

  — N-are decât să plece!” Doamna de Chateaubriand i-a tratat fără menajamente pe duşmanii soţului ei. Când Chateaubriand a ameninţat că pleacă definitiv în Elveţia, doamna de Duras s-a manifestat şi ea „furtunos”. S-a dus să-i vorbească lui Talleyrand, ministrul Afacerilor Străine. Toate ambasadele fuseseră date, în afara celei din Suedia şi de la Constantinopol. „Ni le pune pe amândouă la dispoziţie, spune doamna de Chateaubriand, mirat că soţul meu fusese obligat să i se adreseze lui.

  — Eu credeam, îi spuse el nu fără ironie doamnei de Duras, că domnul de Chateaubriand nu avea nimic, pentru că nu dorise nimic. In prima zi de la sosirea prinţilor s-ar fi cuvenit să i se ofere totul, în a doua zi ar fi fost prea târziu, iar în a treia n~ar mai fi avut nici o valoare.” Chateaubriand a ales Suedia şi Ludovic al XVIII-lea a aprobat numirea. Adăugând binevoitor: „Ceea ce vă dau e un inel pe deget”. Era mulţumit să-i joace o est; ă lui Bernadotte, care cu siguranţă avea să fie furios văzând la Stockholm un partizat al legitimităţii, dar nu-1 putea iubi pe Chateaubriand. Regele era voltairian, clasic, sceptic; scriitorul, biblic, romantic, catolic. „Feriţi-vă, spunea regele, să admiteţi un poet în treburile voastre, el va pierde totul. Oamenii ăştia nu sunt buni la nimic.” Din raţiuni diferite, Ludovic al XVIII-lea gândea în această privinţă ca Napoleon. Ii plăceau oamenii amuzanţi şi spirituali, dar acest scriitor trufaş, grandilocvent şi nevoiaş îl plictisea.

  Gravă eroare de judecată, fiindcă Chateaubriand avea o anume influenţă asupra opiniei publice, într-o vreme când aceasta avea mare nevoie să fie dirij aţă. Franţa din 1814 era complexă şi divizată. Partizanii din Koblenz şi partizanii din Valmy, membrii Convenţiei şi gentilomii îşi disputau puterea. La dreapta, regaliştii furioşi, cei pe care mulţimea îi botezase „acrobaţii lui Ludovic al XlV-lea”, cei care alcătuiau în jurul contelui d'Artois o curte mică denumită, pavilionul lui Marsan' ar fi voit o reacţie absolutistă şi repetau care mai de care că: „Nu există decât o singură constituţie: Dacă vrea regele, dacă vrea legea”. Mergeau până la a afirma că acea Cartă fusese acceptată printr-un artificiu şi prin adormirea poporului, dar că regele era foarte hotărât s-o suprime câtmai curând posibil. „Când vezi care este atmosfera publică în naţiune şi în armată, scria Sismondi, şi unde rezidă forţa reală, acest grad de imprudenţă se confundă aproape cu nebunia.” în cealaltă tabără, nemulţumirea partizanilor Revoluţiei şi ai Imperiului creştea. Purtătorul lor de cuvânt dispunea de toate condiţiile favorabile pentru a apăra, împotriva unui guvern adus de străini, onoarea şi gloria ţării. Un sever rechizitoriu al bătrânului Lazăre Carnot, fost membru al Convenţiei, regicid, dar şi organizator al victoriei, îi amintea regelui că opinia publică era o forţă, şi că nu exista o putere legitimă care să reziste dacă Franţa nu o susţinea. Ludovic al XVIII-lea, mai rezonabil decât anturajul lui, era dispus să înţeleagă acest limbaj. Deşi nu aprecia opera şi nici persoana lui Chateaubriand, el s-a considerat satisfăcut când, în octombrie, acesta a publicat în Debats, ca replică dată lui Carnot, un articol optimist, abil şi util. Învinşilor Ie arăta excesul exigenţelor lor, învingătorilor imposibilitatea unei reacţii, pe toţi îi sfătuia să accepte Carta. Această oportună înţelepciune a fost aproape unanim aprobată. Chateaubriand către doamna de Duras: „Asta-i soarta mea! Cred că dacă dumneata şi domnul de Duras aţi fi fost aici, ajungeam pair. Am scris un articol apărut m Journal des Debats din 4 octombrie, fără semnătură. A avut un asemenea succes, regele a fost atât de mulţumit, încât cancelarul şi ministrul de Poliţie mi-au transmis felicitări. Primul mi-a comunicat că regele dorea să-mi dea şi alte însărcinări. Vino deci să stărui pentru mine. Ai şti să te foloseşti de această situaţie, fiindcă în prezent e limpede, chiar şi pentru ei, că eu sunt aproape singurul scriitor ascultat în acest moment de public: de ce, aşadar, L să se lipsească de o armă care este în mâinile lor? Ziarul în care a apărut articolul s-a vândut seara cu un scud. Toate partidele şi (toate opiniile fuseseră satisfăcute; în această privinţă nu era decât m glas.” înfierbântat, îşi recâştigase încrederea. După acest articol, regele i-a acordat crucea de cavaler al Sfântului Ludovic şi 1-a ridicat la rangul de colonel de cavalerie; s-a împopoţonat cu o sabie mare. Către ducele de Fitz-James: „Regele, domnule duce, a binevoit să mă lase să sper că îmi va acorda crucea Sfântului Ludovic; în cazul în care voi obţine această onoare, aş îndrăzni să solicit o alta: aceea de a fi numit cavaler de Domnia voastră. Am fost făcut cavaler al Sfântului Mormânt cu sabia lui Godefroy de Buillon, la mormântul lui lisus Hristos. N-ar însemna aceasta că aş fi mai demn să primesc ordinul Sfântului Ludovic din mâna ilustrului frate al regelui preacreştin? Binevoiţi, domnule duce, să-mi obţineţi această favoare; ştiţi că faţă de Bourboni sunt neînfricat şi fără pată.” Dacă Chateaubriand ar fi ştiut să-şi sacrifice micile ambiţii celor mari, cariera lui ar fi fost mai nobilă Şi mai fericită, dar, din păcate, acesta e efectul firesc al nedreptăţilor, să acutizeze vanităţile. Succesul le domoleşte, aşteptarea le exasperează şi dispreţul onorurilor este virtutea obişnuită a celor care le-au obţinut pe toate.

  Ludovic al XVIII-lea i-a transmis lui Chateaubriand că era de dorit ca el să continue să scrie în acelaşi sens. La scurt timp, el a publicat Reflect ii politice, şi ele conciliatoare, „întreaga Europă pare dispusă să adopte sistemul monarhiilor moderate: Franţa, care a dat acest impuls general, este acum nevoită să-1 urmeze. Să ne unim deci forţele înjurai guvernului nostru. Fie ca dragostea pentru rege şi pentru ţara natală, fie ca ataşamentul faţă de Cartă să reprezinte de-acum înainte componentele spiritului nostru! Numai graţie regelui ne-am păstrat întreagă Franţa lui Ludovic al XlV-lea. Şi de ce să n-o spunem cu sinceritate? Neîndoios, am pierdut mult din cauza Revoluţiei, dar chiar să nu fi câştigat nimic? Să nu însemne nimic douăzeci de ani de victorii? Să nu însemne nimic atâtea fapte eroice, atâta devotament generos? Să încetăm deci a ne mai calomnia, a spune că nu aşteptăm nimic de la libertate: noi aşteptăm totul, suntem apţi pentru tot, înţelegem tot. Să dăm acum un exemplu de ordine şi de dreptate, cum am dat şi exemplul gloriei.”

  Din nou regele s-a dovedit mulţumit. El i-a spus lui Jaucourt că îi învinsese rezistenţa lui Chateaubriand, şi că toată lumea a început să creadă că acesta nu va mai pleca în Suedia, că va deveni stâlpul monarhiei constituţionale şi că i se va deschide un mare viitor politic. Tocmai atunci cancelaria Legiunii de onoare devenise liberă; s-a intervenit în favoarea lui, iar el era de pe acum încântat, înseninat, când au fost reluate brusc atacurile dure ale „matadorilor” din emigraţie. Adversarii lui scotociseră prin tot trecutul. Din punctul de vedere al opiniilor politice, ce nu s-ar putea găsi? Un oarecare domn Băii, mărunt funcţionar, a publicat Reveriile domnului de Chateaubriand unde reamintea de dedicaţia din Geniu pentru Napoleon. Ce-i drept, doamnaBail, care a venit să-şi scuze soţul, era frumoasă şi oferea în compensaţia calomniilor favoruri galant acceptate. Dar răul era făcut, din nou se resuscita Eseul asupra revoluţiilor. Cuprins imediat de disperare, Chateaubriand s-a refugiat în Valea Lupilor şi acolo, privind copacii pe jumătate desfrunziţi de toamnă, a început să viseze la zilele lungi care se scurgeau odinioară în speranţa că „o va revedea o clipă pe Natalie, şi ea singură în frumoasa ei vale”. Erau timpuri bune acelea când era persecutat de tiran, acoperit de glorie din cauza urii lui, îndrăgostit inspirat, nefericit şi mulţumit. Către doamna de Duras: „Azi ambasador în Suedia, frumos sfârşit! Să părăseşti totul: muncă, visuri şi tot restul. Sărmană vale! Când mă voi întoarce? Poate niciodată. Ar fi trebuit să mor în ziua intrării regelui în Paris.”

  Nu mai avea un ban; îi trebuia de urgenţă o sută de mii de franci şi o implora pe doamna de Duras să-i obţină de la rege. Fontanes, bonapartistul Fontanes, fusese mai bine tratat decât el. Fusese scos la pensie, dar tratat cu toată consideraţia şi i se acordase Marea Cruce a Legiunii de onoare. Şi totuşi cine era mai îndreptăţit să se bucure de bunăvoinţa regelui decât Chateaubriand? O dată în plus, Bertin i-a enumerat meritele în Debats, dar articolele lui Bertin, ca şi demersurile doamnei de Duras au rămas inutile, atacurile îl lezaseră pe rege şi-i treziseră animozităţile. „Domnul de Chateaubriand, spune Baranţe, era sub aspect literar şi politic una din antipatiile lui.” între timp Parisul, oraş irascibil, fiară greu de ţinut în frâu, se enerva. Când preotul de la Saint-Roch, reactualizând excomunicarea artiştilor, a refuzat să primească în biserica lui cadavrul domnişoarei Raucourt, el a provocat o adevărată răzmeriţă. O întreagă armată de tineri ofiţeri cu jumătate de soldă, ajutaţi de mulţime, au forţat porţile bisericii şi au purtat înăuntru sicriul actriţei. „Priveşte, dragul meu, îi spunea un spectator englez lui Villemain, asta-i o repetiţie a revoluţiei. Cu un conducător, n-ar fi nevoie decât de o asemenea revoltă pentru a fi schimbat guvernul vostru.”

  Conducătorul nu era departe. El aştepta pe insula Elba, prost supravegheată, momentul potrivit pentru a se întoarce. La Paris, soldaţii din vechea gardă napoleoniană, când se întâlneau, îşi şopteau: „Crezi în lisus Hristos?

  — Da, şi în învierea lui.” Fouche, poliţist dur, care-şi cunoştea meseria, prezicea catastrofe: „Dacă ţărmurile noastre mai rămân abandonate câteva luni, primăvara ni-1 va aduce pe Bonaparte o dată cu rândunelele şi violetele”. Dar miniştrii rămâneau orbi şi surzi. „Brusc, telegraful a anunţat vitejilor şi neîncrezătorilor debarcarea Omului.” Chateaubriand a fost impresionat de măreţia acestei cuceriri solitare, de stilul epic al proclamaţiilor şi de frumuseţea imaginilor lor. Ar fi dorit ca şi regele să adopte o atitudine demnă de a fi cântată de un poet. În conferinţele care au avut loc atunci, el a fost singurul care a îndemnat la rezistenţă. „Bătrânul nostru monarh, sub protecţia testamentului lăsat de Ludovic al XVI-lea, ţinând Carta în mână, va rămâne liniştit pe tronul lui la Tuileries. Să rezistăm măcar trei zile şi victoria va fi a noastră. Regele, apărându-se în castelul lui, va provoca un entuziasm universal, şi dacă va trebui să moară, moartea să-i fie demnă de rangul lui.” Ludovic al XVIII-lea a apărut puţin sensibil la frumuseţea acestui sfârşit. În public afirma cănu-şi va părăsi scaunul, dar în particular: „Vreţi, spunea el, să mă aşez pe scaunul de fildeş rezervat demnitarilor romani? Nu mă trage inima.' Dezgustat, înciudat, Chateaubriand bombănea: „De ce oi fi fost eu regalist împotriva instinctului meu, într-o vreme în care o mizerabilă rasă de curteni nu mă putea nici auzi, nici înţelege? De ce am fost aruncat într-o trupă de mediocritate care mă trata drept smintit când le vorbeam de curaj, drept revoluţionar când le vorbeam de libertate?”

  Era evident că regele „se pregătea să dea bir cu fugiţii”. Miniştrii îşi şi împărţeau fondurile Trezoreriei, pentru a pregăti fuga lui şi a lor. De teamă să nu fie trădată, Curtea nu avertizase pe nimeni. Chateaubriand 1-a întâlnit pe ducele de Richelieu pe Champs-Elysees. „Suntem înşelaţi, a spus ducele, şi-mi ridic garda de aici, fiindcă n-am de gând să-1 aştept singur pe împărat la Tuileries.” Indignată de nepriceperea cu care marele ei om tratase proiecte prea sigure, doamna de Duras a alergat la domnul de Vitrolles, ministrul casei regale, şi i-a arătat pericolele la care era expus domnul de Chateaubriand prin sosirea împăratului, ruşinea de a-1 părăsi lăsându-1 pradă răzbunării acestuia, în timpul acestei vizite, ea a leşinat într-un fotoliu ministerial şi a obţinut, mulţumită emoţiei provocate, douăsprezece mii de franci care aveau în fine să-i permită familiei Chateaubriand să plece împreună cu regele.

  Doamna de Chateaubriand plasase un servitor de gardă la Carrousel, cu ordinul să se întoarcă imediat ce va fi sigur că regele fugise, dar pe 20 martie, când Chateaubriand tocmai se culcase, a venit Clausel pentru a-şi anunţa prietenii că regele plecase cu direcţia Lille şi pentru a le da, din partea cancelarului, cele douăsprezece mii de franci, smulşi de doamna de Duras. La ora patru dimineaţa, doamna de Chateaubriand 1-a împins pe soţul ei în trăsură. „Eram într-un asemenea acces de furie, spune el, că nu ştiam nici unde mergeam, nici ce făceam. Am ieşit prin bariera Saint-Martin. În zori, am văzut corbi coborând liniştiţi din ulmii de pe drumul mare.” Aceste păsări de rău augur erau întotdeauna acolo roindu-se în jurul lui câhd fugea.

  /. Cele O sută de zile Pe o noapte foarte întunecată, cai şi trăsuri, rătăcind, lovin-du-se, împotmolindu-se în noroi, se îngrămădeau pe drumurile din nord. Se putea auzi:„încotro mergem? Unde e regele?” Furios, zgâlţâit de berlină alături de soţia lui care, potrivit obiceiului, era ironică, spirituală şi bolnavă, Chateaubriand se gândea că mai străbătuse cu douăzeci de ani în urmă acest drum al exilului. Amiens, Lille, Tournai: aceleaşi etape. Dar pe atunci era tânăr şi pleca, plin de speranţă, în urmărirea Sylphidei. De data aceasta avea patruzeci şi şapte de ani, o târa după el pe consoarta lui afectată, iar el cine era? Nimic altceva decât ministrul la Stockholm al unui suveran fără regat.

  Favoritul, Blacas, şi ducele de Duras, care îl însoţeau pe rege, 1-au sfătuit pe acesta să treacă din nou în Anglia. Ludovic al XVIlI-lea a fost atât de înţelept să se oprească la Gând*. Acolo a format un minister şi, întrucât abatele de Montesquiou era absent, Chateaubriand a văzut atribuindu-i-se dintr-o dată Internele, par interim. Teritoriul naţional aflându-se în întregime în mâinile uzurpatorului, nu era deloc limpede ce avea de administrat ministrul de Interne, dar pentru prima oară de la Restauraţie, Chateaubriand a avut astfel ocazia de a se apropia cu oarecare intimitate de Ludovic al XVIII-lea. Îl judeca fără iluzii şi fără părtinire. Regele ţinea la liniştea lui cu orice preţ. Rece şi insensibil, avea totuşi „simpatii care aduceau a pasiuni” şi se încredea periculos în favoriţii lui. Măreţia lui consta în răbdare. „El nu mergea în întâmpinarea evenimentelor, evenimentele veneau spre el.” Era exact ceea ce nu ştia să facă Chateaubriand.

  De mai multe ori, la Gând, a fost invitat la masa regală şi, pentru că râdea mai uman decât curtenii de istorioarele povestite minunat de rege, n-a displăcut. „Băiatul cumsecade” din el era mai bine făcut decât personajul pentru a-1 cuceri pe Ludovic al XVIII-lea. Din nefericire, acolo mai era şi doamna de Duras, care se străduia să-1 împingă în faţă şi, ţesând intrigi cu Talleyrand pentru a-1 ajuta, îl compromitea. La Gând, unde nimeni nu avea nimic de făcut şi unde, în afară de dulcea doamnă de Levis, majoritatea „Doamnelor” lipseau, Claire de Duras ar fi putut spera să-1 aibă pe marele ei om numai pentru sine. Dar până şi în exil, el îi scăpa. Când ea i-a cerut s-o însoţească la Bruxelles unde mama ei, doamna de Kersaint, părea să fie pe moarte, el a căutat s-o liniştească într-un mod destul de dur: pentru numele lui Dumnezeu, nu fi chiar aşa! Vino s-o vezi pe doamna de Chateaubriand şi ai să-ţi dai seama că nu sunt stăpân pe timpul meu. Îndatoririle ce-mi revin la Interne îmi răpesc şi ce mi-a mai rămas din timp. Este

  * Oraş din Belgia şi port legat la Marea Nordului prin canalul Terneuzen (n.tr.).

  Important, pentru că am pentru prima dată ocazia să-mi dovedesc capacitatea în administraţie. Nu te supăra! Nu pleca! Mai aşteaptă puţin şi totul va fi bine!„ La scurt timp după acest „totul va fi bine„ doamna de Duras 1-a anunţat că mama ei murise. „Ah! Dumnezeule mare! Ce vorbeşti? Ce este şi viaţa asta! Biata femeie! Ah! Dumnezeule! „Numărul exclamaţiilor suplinea răceala regretelor.

  Îndatoririle acelea nu erau chiar o invenţie, în lipsa instrucţiunilor către prefecţi inexistenţi, ministrul de Interne a redactat un „raport regelui asupra situaţiei din Franţa pe 12 mai 1815”, care a fost publicat în Journal universel, fiindcă indispensabilii domni Bertin veniseră până la Gând şi fondaseră aici acest ziar al emigraţiei. Raportul, pe care Chateaubriand conta pentru a-şi consolida reputaţia de ministru, n-a produs senzaţie. O dată terminat, autorul lui începu să se plictisească, fericit doar icând îl vizita pe Beguinage, la care era primit ca autor al Geniului şi se mai bucura de puţină glorie.

  În jurul lui viaţa îşi continua cursul. O mulţime străină anima jandul: soldaţi, tunari, dragoni, vivandiere, politicieni gesticulau s-a lungul canalului în preajma pescarilor neclintiţi. Regele ieşea lân fiecare după-amiazăântr-o caleaşca trasă de şase cai, de parcă |ar fi fost la Paris, şi-i făcea ducelui de Wellington, când îl întâlnea, an mic semn protector din cap. Contele d'Artois, reconstituin-jdu-şi în jurul lui la Gând curtea Pavilionului lui Marsan, dădea (dineuri excelente, remarcabile prin abundenţa felurilor de îngheţată i a delicateselor de patiserie. Acolo, Chateaubriand nu era luat i serios. „Era un adept al Constituţiei, un om cu idei fixe”, unul (scăpat din Westminster, un reformator, unul care-şi hrănea spiritul cu himere. Pavilionul lui Marsan îşi punea acum toate speranţele Fouche. Se şoptea peste tot „de un om care, trebuie s-o cunoaştem, se comporta admirabil, care ar şti să contracareze ^ate proiectele împăratului; el era salvatorul foburgului Saint-Jermain.”

  Favoritul, Blacas, şi ducele de Duras, care îl însoţeau pe rege, 1-au sfătuit pe acesta să treacă din nou în Anglia. Ludovic al XVIII-lea a fost atât de înţelept să se oprească la Gând*. Acolo a format un minister şi, întrucât abatele de Montesquiou era absent, Chateaubriand a văzut atribuindu-i-se dintr-o dată Internele, par interim. Teritoriul naţional aflându-se în întregime în mâinile uzurpatorului, nu era deloc limpede ce avea de administrat ministrul de Interne, dar pentru prima oară de la Restauraţie, Chateaubriand a avut astfel ocazia de a se apropia cu oarecare intimitate de Ludovic al XVIII-lea. Îl judeca fără iluzii şi fără părtinire. Regele ţinea la liniştea lui cu orice preţ. Rece şi insensibil, avea totuşi „simpatii care aduceau a pasiuni” şi se încredea periculos în favoriţii lui. Măreţia lui consta în răbdare. „El nu mergea în întâmpinarea evenimentelor, evenimentele veneau spre el.” Era exact ceea ce nu ştia să facă Chateaubriand.

  De mai multe ori, la Gând, a fost invitat la masa regală şi, pentru că râdea mai uman decât curtenii de istorioarele povestite minunat de rege, n-a displăcut. „Băiatul cumsecade” din el era mai bine făcut decât personajul pentru a-1 cuceri pe Ludovic al XVIII-lea. Din nefericire, acolo mai era şi doamna de Duras, care se străduia să-1 împingă în faţă şi, ţesând intrigi cu Talleyrand pentru a-1 ajuta, îl compromitea. La Gând, unde nimeni nu avea nimic de făcut şi unde, în afară de dulcea doamnă de Levis, majoritatea „Doamnelor” lipseau, Claire de Duras ar fi putut spera să-1 aibă pe marele ei om numai pentru sine. Dar până şi în exil, el îi scăpa. Când ea i-a cerut s-o însoţească la Bruxelles unde mama ei, doamna de Kersaint, părea să fie pe moarte, el a căutat s-o linişteascăântr-unmod destul de dur: „Pentranumele lui Dumnezeu, nu fi chiar aşa! Vino s-o vezi pe doamna de Chateaubriand şi ai să-ţi dai seama că nu sunt stăpân pe timpul meu. Îndatoririle ce-rni levin la Interne îmi răpesc şi ce mi-a mai rămas din timp. Este

  * Oraş din Belgia şi port legat la Marea Nordului prin canalul Terneuzen (n.tr.). / important, pentru că am pentru prima dată ocazia să-mi dovedesc capacitatea în administraţie. Nu te supăra! Nu pleca! Mai aşteaptă puţin şi totul va fi bine!„ La scurt timp după acest torul va fi bine” doamna de Duras 1-a anunţat că mama ei murise, Ah! Dumnezeule mare! Ce vorbeşti? Ce este şi viaţa asta! Biata femeie! Ah! Dumnezeule! „Numărul exclamaţiilor suplinea răceala regretelor.

  Îndatoririle acelea nu erau chiar o invenţie, în lipsa instrucţiunilor către prefecţi inexistenţi, ministrul de Interne a redactat un „raport regelui asupra situaţiei din Franţa pe 12 mai 1815”, care a fost publicat în Journal universel, fiindcă indispensabilii domni Bertin veniseră până la Gând şi fondaseră aici acest ziar al emigraţiei. Raportul, pe care Chateaubriand conta pentru a-şi consolida reputaţia de ministru, n-a produs senzaţie. O dată terminat, autorul lui începu să se plictisească, fericit doar când îl vizita pe Beguinage, la care era primit ca autor al Gemului creştinismului şi se mai bucura de puţină glorie.

  În jurul lui viaţa îşi continua cursul. O mulţime străină anima Gândul: soldaţi, tunari, dragoni, vivandiere, politicieni gesticulau de-a lungul canalului în preajma pescarilor neclintiţi. Regele ieşea în fiecare după-amiază într-o caleaşca trasă de şase cai, de parcă ar fi fost la Paris, şi-i făcea ducelui de Wellington, când îl întâlnea, un mic semn protector din cap. Contele d'Artois, reconstituin-du-şi în jurul lui la Gând curtea Pavilionului lui Marsan, dădea dineuri excelente, remarcabile prin abundenţa felurilor de îngheţată şi a delicateselor de patiserie. Acolo, Chateaubriand nu era luat în serios. „Era un adept al Constituţiei, un om cu idei fixe”, unul scăpat din Westminster, un reformator, unul care-şi hrănea spiritul cu himere. Pavilionul lui Marsan îşi punea acum toate speranţele în Fouche. Se şoptea peste tot „de un om care, trebuie s-o recunoaştem, se comporta admirabil, care ar şti să contracareze toate proiectele împăratului; el era salvatorul foburgului Saint-Gerrnain.”

  Foarte exact că în acel timp Fouche era pregătit să facă un salt în tabăra învingătorului, indiferent care ar fi fost acela; aducea bucuros servicii regaliştilor rămaşi la Paris şi intra în relaţii cu Gândul, ţesând intrigi la Viena cu Talleyrand, când în favoarea ducelui d' Orleans, când în cea a lui Napoleon al II-lea, fără a înceta nici o clipă să jure credinţă împăratului, care ştia cu cine avea de-a face, dar nu se putuse niciodată dispensa de ducele D'Otrante, iar atunci putea mai puţin ca oricând.

  Vestea despre Waterloo a ajuns la Gând doar cu o mică întârziere. Pe 15 iunie 1815, Chateaubriand plecase să se plimbe singur pe drumul mare al Bruxelles-ului şi citea în timp ce mergea Comentariile lui Cezar, când a auzit în depărtare un bubuit surd. S-a oprit în dreptul unui plop, a ascultat, iar vântul din sud i-a adus mai desluşit zgomotul artileriei. Se dădea o mare bătălie. Nu apărea nici un călător; câteva femei pe câmp pliveau netulburate straturile de legume. Un curier oprit de el i-a spus că Bonaparte era învingător.

  A alergat la rege. Domnea un general scapă cine poate. Se spunea că englezii erau zdrobiţi; se aştepta furgonul cu diamantele coroanei; Chateaubriand şi-a pus în portofelul de ministru de Interne batista de mătase cu care îşi înfăşură capul în timpul nopţii. Era, după cum spunea el, singurul document important al ministerului său. Fusese cu mult mai bogat în prima lui emigrare, când în tolbă avea manuscrisul Atalei. In seara aceea, Ludovic al XVIII-lea nu s-a culcat. Şi-a petrecut noaptea la fereastră, pândind veştile şi meditând. Se pare că atunci a măsurat erorile comise timp de şase luni, subaprecierea opiniei publice franceze de către emigranţi şi şi-a promis, în cazul în care i s-ar reda tronul, să panseze rănile Revoluţiei. A doua zi, Curtea din Gând a aflat de înfrângerea împăratului. Ce bucurie! „N-amfi fost mai mândri, spune cu amărăciune doamna de Chateaubriand, care avea un suflet naţionalist, dacă Bonaparte ar fi fost învins de un fiu al Franţei.” Dar, în Journal universel din 21 iunie soţul ei a pus înfrângerea împăratului pe seama providenţei. „Un mare eşec i-a înşelat aşteptările, o mare pedeapsă îl unnăreşte, iar mâna invizibilă care-1 poartă spre pierzanie pare în acelaşi timp să deturneze unele dintre calamităţile cu care rezistenţa lui ameninţa naţiunea.”

  La Paris, Fouche formase un guvern provizoriu. Hotărârea lui Ludovic al XVIII-lea a fost luată rapid. Fără să mai aştepte avizul Aliaţilor, a dorit să meargă la Paris pentru ca nimeni să nu-i poată disputa tronul. Talleyrand, care tocmai sosise de la Viena, spera să-1 manevreze pe rege, să-1 mai reţină în Belgia, să ajungă înaintea lui la Paris şi să devină arbitrul situaţiei. A fost foarte nemulţumit să găsească întrega Ciute pusă în mişcare; i s-a alăturat l la Mons şi, plin de capricii pentru că sfaturile lui fuseseră ignorate, Je-a răspuns celor care-1 îndemnau să meargă la rege: „Eu nu sunt liciodată grăbit; mai este şi mâine timp.” Simţind că trebuia să-1 iemită, deşi o făcea în silă, pe domnul de Blacas, prea detestat de opinia publică, Ludovic al XVIII-lea s-a adresat afectuos lui Chateaubnand:„Mă voi despărţi de domnul Blacas. Locul rămâne liber, domnule de Chateaubriand.” Ceea ce însemna că-i oferea acestuia ministerul casei regale.

  Dar de mai multe săptămâni, graţie doamnei de Duras, Chateaubriand se angajase solidar cu Talleyrand. Or, „Şchiopul”, mai orgolios ca niciodată, refuza să creadă că regele ar îndrăzni să se dispenseze de el. Când, în cele din urmă, i s-a înfăţişat: „Prinţe de Benevent, i-a spus ironic Maiestatea sa, prin urmare ne părăsiţi? Cura de ape vă va face bine. Să ne trimiteţi veşti.” După care, fără să mai aştepte un răspuns, Ludovic al XVIII-lea a plecat. Derutat, Talleyrand 1-a păstrat alături de el pe acelaşi Chateaubriand pe care odinioară îl dispreţuise cu atâta cruzime şi 1-a rugat să intervină. Pentru Chateaubriand asta era o dulce revanşă. „Domnul de Talleyrand era tandreţea întruchipată, se sPrijinea pe umărul meu.” Pentru această bucurie delicioasă, dar efemeră, el a comis fatala greşeală de a rămâne deoparte într-un Moment când se decidea totul.

  Regele a primit plângeri împotriva lui. „Cameleonii” 1-au luat din nou cu asalt pe învingător. Trecând prin Cateau, regele i-a ameninţat într-o primă proclamaţie pe trădători; din Cambrai, manipulat, i-ar iertat pe toţi, mai puţin, pe acei oameni al căror renume este un subiect de durere pentru Franţa şi de groază pentru Europa„. Era vizat Fouche. Dar ducele d'Otrante ştiuse să-i convingă pe Wellington şi pe Blucher că numai el era capabil să asigure intrarea regelui în Paris fără luptă şi fără răzmeriţă. Aliaţii 1-au sfătuit pe rege să-1 facă ministru. Sosind şi el într-un târziu, Chateaubriand a protestat în modul cel mai vehement, de altfel susţinut de Talleyrand şi sprijinit de rege. Un regicid ministru al fratelui lui Ludovic al XVI-lea! „Este o frivolitate„, a răspuns rece Wellington şi întreg foburgul a intervenit în favoarea lui Fouche. Sesizând forţa şi poziţia rivalului său, Talleyrand a schimbat foaia şi a căzut la înţelegere cu el. „Ah! nefericitul meu frate!„, ofta regele, dar a semnat decretul prin care era numit Fouche. Chateaubriand fiind dat la o parte, s-a constituit „acest mocirlos guvern: domnul de Talleyrand la Afacerile Străine, abatele Louis la Finanţe, Pasquier la Justiţie, Fouche la Poliţie. Trei răspopiţi şi un bonapartist. Chateaubriand ratase cea mai mare ocazie din cariera lui politică. Rămăsese fidel unui pact cu Talleyrand, fidel onoarei, refuzându-1 pe Fouche şi fusese învins. La Saint-Denis, unde s-au întâmpinat cele mai mari necazuri din lume ca să fie împiedicate fetiţele Legiunii de onoare să strige: „Trăiască Napoleon!”, el s-a prezentat la Maiestatea sa. Introdus în anticameră, s-a aşezat într-un colţ şi a aşteptat. „Imediat s-a deschis o uşă: intră fără zgomot Viciul sprijinit de braţul Crimei, domnul de Talleyrand mergând susţinut de domnul Fouche.” Chateaubriand s-a întors acasă consternat; „La castel nu se vorbea decât despre necesitatea de a ceda, adică, trebuia arborată cocarda tricoloră, adorat Fouche şi revocată casa roşie.” Regele a acceptat totul, cu excepţia cocardei.

  A doua zi, Ludovic al XVIII-lea a cerut să-1 vadă pe Chateaubriand. Primul lucru pe care i 1-a spus a fostR'h' ' domnule de Chateaubriand?

  — Ei bine! Sire, Maiestatea voastră îşi dizolvă regimentele şi-1 ia pe Fouche?

  — Da, a răspuns regele trebuia. Ce părere aveţi?

  — Din păcate, Sire, faptul e împlinit' permite-ţi să tac.

  — Nu, nu, vorbiţi, ştiţi cum am rezistat la Gând-spuneţi, ce părere aveţi?

  — Dumneavoastră aţi vrat-o, Sire, eu nu ştiu să spun decât adevărul şi, fiindcă Maiestatea voastră îmi iartă buna-credinţă, eu cred că monarhia e terminată!„ Regele a tăcut un timp, Chateaubriand începuse să se neliniştească de propria lui îndrăzneală, când Maiestatea sa a reluat: „Ei bine! domnule de Chateaubriand, şi eu sunt de aceeaşi părere”.

  I s-a lăsat doar postul de ministru de stat fără portofoliu, cu douăzeci şi patru de mii de franci pe an. Cel mai abject dintre „cameleoni” era mai bine retribuit.

  /. Ministrul de stat devine şeful opoziţiei Din iulie 1815, regele a convocat toate colegiile electorale, iar vicontele de Chateaubriand a fost desemnat să-1 prezideze pe cel din Orleans. Nu era o misiune lipsită de importanţă. Preşedintele, f ară îndoială, avea să fie primul ales din colegiul său. El trebuia să-i dirijeze pe electori (aproape cinci sute de fiecare colegiu) şi să-i convingă să voteze pentru regalişti. Orleans era în mod special avut în vedere, pentru că oraşul era situat la limita zonei ocupate de trupele aliate şi de cea unde se retrăseseră trupele fidele lui Bonaparte. Chateaubriand a plecat însoţit de un secretar în persoana bătrânului domn Le Moine, cândva om de încredere al lui Pauline de Beaumont, şi din care făcuse „primul lui gentilom de la Cameră”.

  Doamna de Chateaubriand, care murea de frică la gândul acelei, frontiere' atât de apropiate, 1-a copleşit pe domnul Le Moine cu întrebări. „Spune-mi cât mai sincer, domnule, există pentru el vreun pericol de care să se teamă la Orleans? Prefer să ştiu, incertitudinea mă îmbolnăveşte.„ Dar chiar soţul ei a fost cel care a liniştit-o: „Scrisoarea ta era sub influenţa nebuniei de la Charenton. E imposibil să fiu mai sărbătorit, mai iubit aici decât am fost vreodată.„ Realitatea este că avea toate motivele să fie încântat de Orleans şi de el însuşi. Compusese în drum un discurs de deschidere unde îl evoca pe Ludovic al XVI-lea, „regele asasinat, de sfântă şi dureroasă aducere-aminte„, unde arăta că de acele alegeri ar depinde modul în care Franţa va fi judecată de Europa (poporul francez merge să vadă regi în tribunele consiliilor) şi unde le retrăgea „autorilor tulburărilor noastre„ dreptul de a reprezenta Franţa. „Cei care au adus între zidurile voastre aceşti străini, merită ei să vă obţină sufragiile?„ Doamna de Duras, căreia îi fusese supus discursul, 1-a apreciat ca prea intransigent. L-a implorat pe Chateaubriand să suprime acel, rege asasinat”, dar el a spus răstit: „Voi schimba cuvântul asasinat, dar nu-ţi promit că am să suprim sfântă şi dureroasa aducere-aminte. Dacă ai merge prin ţară, ai vedea cât de regalistă e lumea şi în ce măsură trebuie să fii moderat cu liberalismul”, într-adevăr, alegătorii erau mai regalişti decât regele. Ei au aclamat discursul lui Chateaubriand şi chiar i-au cerut să-1 repete a doua zi. Pe străzi se striga: „Trăiascăpreşedintele!” şi el ar fi fost ales primul de pe listă dacă, în ultimul moment, n-ar fi aflat că regele tocmai îl înscrisese pe lista pairilor. Ar fi trebuit oare să se bucure de această onoare sau să regrete mandatul de deputat? Funcţia de pair era ereditară, dar ce importanţă avea pentru el care nu avea copii şi murea fără urmaşi? Cu toate acestea, a acceptat. Către doamna de Chateaubriand: „Trimite după croitorul Le Bon şi pune-1 să-mi facă fracul de pair, ca să-1 am gata la întoarcere. Ai grijă ca florile de crin să nu fie prea meschine.” Cât despre alegeri, ele s-au desfăşurat cum nu se putea mai bine. În cele patru consilii totul a mers excelent şi el chiar a reuşit să-1 numească pe un nepot al lui Talleyrand. „Şchiopul trebuie să fie mulţumit de mine”, îi scria el doamnei de Duras căreia îi dăduse misiunea de a „face vâlvă” în legătură cu discursul lui, cu succesul şi cu restul. Acea perioadă de activitate 1-a încântat. Pentru prima oară vorbise în faţa unei adunări; ba chiar improvizase două sau trei mici alocuţiuni, descoperind, cu o bucurie naivă, fericirea de a înflăcăra un public vibrant. Şi cum dispoziţia lui se avânta tot atât de rapid cum se prăbuşea, iată-1 încântat de această intrare în viaţa publică şi convins că avea să joace un mare rol în Camera pairilor. Către doamna de Chateaubriand: „Ei bine! ai să mă crezi? Ai să-mi respecţi liniştea? N-ai să mă mai împingi să fiu când ici, când acolo? Pair şi ministru de stat, primele demnităţi în ordinea politică şi în ordinea socială, ce-ţi trebuie mai mult? Bani vom avea. Eram sigur de alegerea mea aici, eram sigur de rangul de pair. Ai fost prea puţin rezonabilă, îmi conduc bine barca, în felul meu, ce-i drept, dar fiecare cu firea lui. Munca, Valea noastră, bunăstarea, toate acestea ne vor face foarte fericiţi. Hai, fii veselă, fericită, gata cu ambiţiile nebuneşti. Lasă-mi un pic de independenţă, dacă îmi doreşti binele.”

  Şederea la Orleans fusese importantă, pentru că îl făcuse pe Chateaubriand să creadă, greşit, că întreaga Franţă era ostilă liberalismului şi că, dacă voia să reuşească în viaţa politică (iar el punea acum în acţiune acea înflăcărare a dorinţei pe care o arătase întotdeauna în dragoste), trebuia să urle cu lupii. Nenorocirea era că violenţa stilului său făcea urletele lui mai sonore decât ale restului haitei. Pe 4 septembrie 1815, el i-a prezentat lui Ludovic al XVIII-lea deputaţii „săi”: „Sire, i-a spus el, aţi salvat Franţa de două ori. Aţi apucat spada pe care suveranul ceresc a încredinţat-o prinţilor pământului pentru a asigura liniştea popoarelor. Sire, această justiţie, din nefericire prea necesară, nu face decât să contribuie la strălucirea bunătăţii voastre. Supuşii voştri îşi povestesc cu lacrimi de recunoştinţă şi admiraţie tot ceea ce aţi făcut pentru Franţa, şi asprimea voastră părintească e ridicată pe primul loc al binefacerilor voastre.”

  Era regretabil să-1 vezi pe apărătorul ducelui d'Enghien plasând asprimea printre binefaceri, într-o vreme când ea însemna moartea. Curând cadavrele lui La Bedoyere şi Ney aveau să puncteze aceste fraze. Ceea ce explica această cruzime era furia destul de firească a lui Chateaubriand când vedea, după a doua Restaurare, echipa revoluţionară rămânând la putere. Acel Fouche care, de cincisprezece ani, îl hărţuia cum hărţuieşte pisica un şoarece, rămânea atotputernic. Vechii lui prieteni bonapartişti, Pasquier, Mole, aveau mai multă influenţă pe lângă rege decât el. Şi această mânie care-1 frământa, o simţea împărtăşită de ţara definită de lege. Peste tot alegerile fuseseră, ca şi la Orleans, mai regaliste decât regele. Franţa (sau cel puţin nobilii mici de ţară şi burghezia care, având singuri drept de vot, o reprezentau) îi prezentaseră lui Ludovic al XVIII-lea o „Cameră de negăsit”, în sud şi în Vendee, mulţimea îi masacra pe oamenii Revoluţiei şi ai Imperiului. La Paris, gărzile de corp, provocate de electorii provinciali, urmăreau cu violenţă vestigiile acelor vremuri. „Fugarii din Gând” reclamau pedepse împotriva generalilor lui Bonaparte. „O să ajungem la vânătoare de mareşali”, spunea ducele de Berry. Singurul din familia lui, regele refuza să se lase antrenat şi rostea cu tristeţe: JEi sunt implacabili.„ Ei. Adică fratele lui, nepoţii, de asemeni (în ciuda doamnei de Duras) Chateaubriand pentru că era înciudat, câteva femei din lumea mare pe care spaima le făcuse feroce, acea Curte de emigranţi care-1 socoteau chiar şi pe Ludovic al XVIII-lea un iacobin încoronat, voia să înlocuiască eşafodul cu spânzurătoarea şi se delecta cu cumplitele cuvinte: „E timpul să punem capăt clemenţei”.

  Unei asemenea furtuni guvernul Talleyrand-Fouche n-avea cum să-i reziste. Talleyrand şi-a asumat misiunea de a-1 exila pe Fouche, dar laşitatea lui nu 1-a salvat. Chateaubriand ar fi vrut ca regele să joace regula jocului constituţional în manieră engleză, şi a apelat la şefii opoziţiei, căreia îi aparţinea. Dar adevărata Franţa părea să fie încă o ţară prea divizată pentru a-i impune un guvern dorit de o Franţă legală, iar Ludovic al XVIU-lea 1-a ales pe ducele de Richelieu, om fără ambiţii, aspru, simplu şi înţelept care şi-a fixat ca primă îndatorire eliberarea teritoriului. Richelieu avea să-i ofere un minister activ lui Chateaubriand? Nu, fiindcă nu-1 putea suporta, îi reproşa dezordinea ce domnea întotdeauna în afacerile lui băneşti, faptul că apela mereu la caseta regală şi prea îndârjita protecţie feminină. Chateaubriand a făcut mari eforturi să-i intre în graţii, ba chiar într-o zi, la doamna de Boigne, r el însuşi şi-a citit cu voce tare tragediaMoise, dar Richelieu a adormit, rămânând să-i păstreze o ranchiună durabilă. El 1-a luat j în calitate de colaborator intim pe tânărul Elie Decazes, fiul unui l avocat din Libourne, fost secretar al doamnei Laetitia, prefect l de poliţie în iunie 1815, ministru al Poliţiei în septembrie, înalt l funcţionar, plin de inteligenţă, de zel, de ambiţie, activ şi nou favorit lai regelui. Ascensiunea rapidă a domnului Decazes, fost Ibonapartist, deşi era justificată prin meritele lui, a stârnit furia [ultraregaliştilor. „îl voi ridica atât de sus, spunea Ludovic al IXVIII-lea, că va fi invidiat de cei mai mari seniori.” Până atunci, |îi umplea de oroare.

  Îndepărtat de la putere, Chateaubriand, disperat, era ros Ide supărare, în lipsa unui minister, ar fi acceptat ambasada de la [Roma; dar ea îi fusese dată domnului de Blacas. Prin doamna de iMontcalm, sora vitregă a lui Richelieu, el a încercat să obţină „un jmâc departament de fantezie, care ar fi putut fi alcătuit din culte, larte, instrucţie publică şi spectacole”. Dar i s-a oferit doar locul |lui Fontanes în instrucţia publică, fără mandat în Consiliu. Rănit, el a refuzat şi, neputând să seducă, se hotărî să atace.

  Cum avea să se transforme un ministru de stat, remunerat, |într-un şef al opoziţiei? Pentru a da o explicaţie, a început prin a scrie o broşură politică: Monarhia potrivit Cartei. „Ca ministru ^e stat, îi datorez regelui adevărul, şi îl voi spune. Dacă acest onsiliu, al cărui membru am onoarea să fiu, s-ar fi întrunit câteodată, mi s-ar fi putut spune: „Vorbiţi în Consiliu”, dar acest Consiliu nu se întruneşte; prin urmare, trebuie să găsesc o modalitate de a-mi face auzite umilele mele critici şi să-mi îndeplinesc îndatoririle de ministru. Cum altfel? Dacă Franţa îmi pare ameninţată de noi suferinţe, dacă legitimitatea pare periclitată, ar trebui să tac pentru că sunt pair şi ministru de stat? Datoria mea, dimpotrivă, este să semnalez obstacolul, să dau alarma şi să chem toată lumea în ajutor.”

  Pe ce îşi fundamenta doctrina, care era foarte diferită de cea predicată în aceeaşi epocă de Bonald, Maistre şi Ballanche? Aceşti trei scriitori erau partizanii monarhiei absolute. Ei susţineau inegalitatea naturală dintre oameni; voiau ca ţara să fie guvernată de cler, de marii proprietari funciari şi de corporaţii, într-un cuvânt, doreau să şteargă Revoluţia din istoria Franţei. Credincios acelei „antice alianţe dintre onoare şi libertate”, pe care o observase în Anglia, Chateaubriand apăra monarhia parlamentară, alternanţa partidelor şi libertatea presei. Era conştient de pericolele liberalismului, dar aceste pericole i se păreau de mai mică importanţă decât cele ale despotismului şi, de altfel, cum ar fi impus Bourbonii în Franţa o tiranie pe care însuşi Napoleon n-o putuse menţine decât mulţumită a şase sute de mii de soldaţi devotaţi?

  Dar acest debut doctrinal şi, în fond, conciliant succeda unei concluzii polemice atât de violente, încât ajunsese să se spună: „Chateaubriand pretinde să toarne ulei pe rănile noastre, dar e ulei încins”. O dată în plus, el deplângea tratamentul nedem aplicat regaliştilor. Regele avea pretenţia că-1 justifică spunând că nu găsea administratori abili decât printre cei ieşiţi din şcoala lui Bonaparte şi formaţi de Revoluţie? Era o prejudecată de care „interesele revoluţionare' se serveau pentru a ocupa funcţii unde nu aşteptau decât ocazia pentru a trăda cocarda albă. „Facţiunea acaparează toate posturile. Ea a inventat un nou jargon ca să-şi atingă ţelul; aşa cum spunea la începutul Revoluţiei: aristocraţii, astăzi spunea: ultraregaliştii. Ziarele străine în solda ei sau servindu-i interesele scriu foarte simplu: radicalii. Noi suntem deci „radicali”, noi, trişti urmaşi ai acelor „aristocraţi” a căror cenuşă odihneşte la Picpus. Devotamentul a ajuns veşnicul obiect al glumelor acestor oameni. Drumul la Gând e numit de ei: „o călătorie sentimentală.” Unde-ţi sunt atestatele? i se spune celui mai bun regalist care solicită umil o mică funcţie. De douăzeci şi cinci de ani el suferă pentru rege, a pierdut tot: familie, avere. Titlurile lui nu-i mai sunt de ajuns. Soseşte un bonapartist. Frunţile se descreţesc. Documentele lui erau oprite de poliţie; le-a pierdut la concedierea lui Fouche; ce nenorocire! E crezut pe cuvânt. „Intraţi, prietene, iată aici brevetul dumneavoastră.”

  Chateaubriand voia ca primele funcţii în stat să fie încredinţate numai partizanilor monarhiei legitime. „Vă trebuie un număr chiar aşa de mare ca să salvaţi Franţa? Eu nu pretind decât şapte pe fiecare departament: un episcop, un comandant, un prefect, un procuror al regelui, un preşedinte al Curţii supreme, un comandant de jandarmerie şi un comandant al gărzilor naţionale. Ca aceşti şapte oameni să fie devotaţi lui Dumnezeu şi regelui, iar eu răspund de rest. Cât despre acei oameni capabili, a căror minte e pervertită de Revoluţie, acei oameni care nu pot înţelege că tronul Sfântului Ludovic are nevoie să fie susţinut de altar şi înconjurat de ziduri bătrâne ca şi de bătrânele tradiţii ale Monarhiei, n-au decât să se ducă să-şi cultive ogorul. Franţa i-ar putea rechema când talentele lor, plictisite de a fi rămas inutile, vor fi sincer convertite către religie şi legitimitate.” Ostracizare explicabilă, dar inaplicabilă.

  Se cuvenea a fi publicat „acest catehism liberal care se termina într-un pamflet extrem”? Toată vara anului 1816, Chateaubriand a cizelat şi a modificat broşura, aşteptând o ocazie favorabilă. Către doamna de Duras: „Lucrarea mea este aproape terminată. Dacă o public, cred că voi face Franţei un Serviciu imens. O voi împiedica poate să piară, dar pe cheltuiala mea. Păail meu alb începe samă intimideze.„ Pe urmă s-a gândit că odinioară reuşise să-1 învingă pe Celălalt, cel care acum lâncezea pe insula Sfânta Elena, şi îşi spunea că va reuşi şi de astă dată să-iânfrângăpe pigmeii ce-i succedaseră giganticului. Brusc, pe 5 septembrie 1816, Camera de negăsit a fost dizolvată. Decazes îl convinsese pe ducele de Richelieu şi pe rege de necesitatea acestei măsuri „din pricina căreia, spunea el, intoleranţa radicalilor ar putea provoca o nouă revoluţie„, în mare grabă, Chateaubriand a adugat unpost-scriptum broşurii lui: „Prevăzusem deznodă-mântul şi 1-am anunţat de mai multe ori. Dizolvarea singurei adunări care, din 1759, manifestase sentimente pur regaliste este, după părerea mea, o ciudată manieră de a salva Moharhia! Şi, de altfel, ce vrea regele? Dacă ar fi cu putinţă să se pătrundă în secretele înaltei lui înţelepciuni, nu s-ar putea presupune că, lăsând în mod constituţional întreaga libertate de acţiune şi de opinie miniştrilor lui responsabili, şi-a îndreptat privirile mai departe decât ei.” Era o încercare de a-1 pune pe Ludovic al XVIII-lea în opoziţie cu Decazes. Când broşura a apărut câteva zile mai târziu, pe 17 septembrie, indignarea regelui a fost mare şi exprimată public. Doamna de Montcalm o avertizase pe doamna de Duras, furioasă şi disperată, de consecinţele inevitabile ale unei asemenea publicaţii, totul fusese inutil.

  Chateaubriand îşi împinsese cutezanţa până la a insinua că în loc de a considera ordonanţa din 5 septembrie ca o expresie a sentimentelor libere şi personale ale monarhului, nu trebuia văzut în ea decât deplorabila dovadă a creditului de care se bucura favoritul lui. În Moniteur a fost inserată o ordonanţă: „Vicontele de Chateaubriand punând la îndoială într-o scriere imprimată voinţa Noastră personală manifestată în ordonanţa Noastră din 5 septembrie, vicontele de Chateaubriand va înceta din această zi să mai fie considerat în numărul miniştrilor Noştri de stat.” De data aceasta se declarase războiul. Destituit, ruinat, aruncat de furiile unor femei ambiţioase în rândul opoziţiei neputincioase, acest regalist avea să contribuie mai mult ca nimeni altul la distrugerea monarhiei legitime.

  IV. Juliette şi Rene InMemorii, îşi tratează dizgraţia cu aroganţă şi detaşare: „Natura mea m-a făcut perfect insensibil faţă de pierderea remuneraţiilor. M-am ales doar cu inconvenientul de a merge pe jos, iar în zilele ploioase cu o trăsură de piaţă la Camera pairilor, echipajul meu popular, sub protecţia sărăcimii ce se foia în Hurul meu, intram în drepturile proletarilor din care fac parte.” într-un text postum, aceste fraze fac o puternică impresie, în aprilie 1817, când a fost nevoit să ramburseze poliţe, să plătească [impozite, să asigure traiul zilnic şi totul din douăsprezece mii de rânci aduşi de demnitatea lui de pair, curajul i s-a amestecat cu spaimă şi amărăciune.

  Cum să facă faţă atâtor obligaţii? Bunul domn Le Moine, sare de dimineaţă până seară bătea Parisul ca să amâne scadenţele şi să obţină degrevări, nu vedea altă soluţie de salvare decât râizarea Văii Lupilor şi, pentru început, Chateaubriand a anunţat „uzarea „cu strigare” a bibliotecii lui. Nu voia să-şi păstreze decât licul Homer „acoperit pe margini de traduceri şi note”. Către iucesa de Duras: „Iată, scumpă soră, lista cărţilor mele. Un criitor care-şi vinde cărţile e ca un negustor care-şi vinde capitalul lagazinului. Şi toate astea întru marea glorie a regelui foarte-creştin.„ Iar după vânzare: „Biblioteca e vândută. Am obţinut de asemeni permisiunea să scot la loterie Valea Lupilor. Lată-mă pe ie-a-ntregul deposedat. Ca Iov, am venit pe lume gol şi plec din ea gol.” Sacrificiul era penibil, dar atitudinea grandioasă, iar victima i-a fost lipsită de oarecare consolare.

  Tragerea la loterie a Văii Lupilor a fost asigurată de maestrul lotar Denis, care a emis nouăzeci de bilete a o mie de franci.

  Bertin a publicat în Debats o notiţă descriptivă fermecătoare şi atrăgătoare. După care, în aşteptarea eventualilor amatori, menajul Chateaubriand a petrecut lungi vacanţe prin castelele amicilor. Era un mod ca oricare altul de a supravieţui. La început au plecat la Montboissier, la doamna Colbert-Montboissier, nepoata lui Malesherbes. Exasperat de ingratitudinea regală, Chateaubriand s-ar fi dovedit în acest timp un oaspete dificil, dacă amintirea unui chip fermecător şi a unei priviri pline de promisiuni nu i-ar fi însoţit plimbările solitare.

  Acel chip era al lui Juliette Recamier. Ne amintim că o întâlnise cândva la doamna de Stael, pe vremea Atalei, şi că tânărul scriitor abia îndrăznise să-şi ridice ochii spre cea mai frumoasă femeie a timpului său. Apoi, ca atâţia alţii, o admirase de departe pe această făptură ireproşabilă şi aventuroasă. Pe timpul Consulatului, dansând cu o virginală impudoare, în rochiile ei albe, transparente, care lăsau să se ghicească trupul perfect şi în care „părea învăluită ca într-un abur uşor”, Juliette îl cucerise pe Lucien Bonaparte, pe Bernadotte şi pe toţi cei ce meritau să fie cuceriţi, îi plăcea să le trezească tuturor dragostea şi dorinţa, pentru a oferi în schimb, cu o cochetărie angelică, „consolările bunăvoinţei”. Credincioasă unui soţ bătrân, care nu-i putea fi decât tată, dar căruia îi scria: „Ţie îţi datorez toată fericirea de care am avut parte în această viaţă”, trăia înconjurată de adoratori pe care ştiuse, printr-o naivitate abilă, prin arta ei de a admira, de a asculta, prin fidelitatea şi modestia ei, printr-o blândeţe tandră şi înţelegătoare, să-i transforme în servitori resemnaţi. Toţi găsiseră în ea „într-o îmbinare extraordinară dubla încântare a fecioarei şi amantei.” Rebelă faţă de pasiunile amoroase, ea avea geniul prieteniei şi acea „dulce ambiţie a inimii” care nu vrea să renunţe la nici o cucerire. Generaţii succesive ale aceleiaşi familii o iubiseră cu aceeaşi ardoare. „Tatăl meu, îi spunea ducele de Laval (Adrien de Montmorency), era îndrăgostit de dumneavoastră. Ştiţi că şi eu însumi sunt. Asta-i soarta tuturor celor din familia Montmorency.” într-adevăr, vărul lui, Mathieu, un bărbat bigot şi grav, îşi disimulase şi el cu greu dragostea inspirată de doamna Recamier sub sfaturi pioase.

  Prinţul August al Prusiei dorise s-o ia în căsătorie, Metternich o curtase zadarnic; seducătorul Prosper de Baranţe fusese dat afară; femeile însele, doamna de Stae'l, regina Hortense se legaseră de Juliette cu un devotament pasionat care aducea a dragoste. Fără să dispreţuiască nici un succes, îl sedusese, pe când străbătea Lyonul, oraşul ei natal, şi pe timidul şi misticul Ballanche, care o vedea în ea pe „Beatrice a lui”. „Ea era, spune Sainte-Beuve, o veritabilă magiciană în stare să convertească pe neobservate dragostea în prietenie, lăsând acesteia toată frumuseţea, tot parfumul sentimentului celui dintâi. Ea ar fi vrut ca totul să se oprească în aprilie. Inima îi rămăsese cucerită de începutul primăverii când livada e acoperită de flori albe şi frunzele încă n-au apărut.” Ea era sultana celor o mie şi una de dimineţi.

  În timpul Imperiului şi, fără îndoială, din cauza prieteniei ei cu doamna de Stae'l, se numărase printre opozanţii regimului. In 1806, în momentul ruinării lui Recamier, prin conduita ei în această încercare, ea trezise un interes general, încetând să mai iasă în lume, nu numai că îşi păstrase toţi prietenii, dar nu încetase să fie centrul societăţii timpului ei. Exilată, în 1811. La patruzeci de leghe de Paris, ea se întorsese aici în acelaşi timp cu Bourbonii. In 1814, Chateaubriand acceptase să citească în salonul ei Ultimul din familia Abencerage. Zeiţa concilierii îi grupase în jurul lui pe Bernadotte, general francez devenit rege al Suediei, mareşali ai Imperiului, pe ducele de Wellington, îndrăgostit de ea ca toată lumea, pe ducele de Doudeauville, pe Mathieu de Montmorency, care o devora din ochi, rămânând în continuare acelaşi om afectat şi bigot, pe Metternich, pe Benjamin Constant şi pe prinţul August al Prusiei. Adoratorii ei erau atât de sus-puşi şi atât de diverşi încât, atunci când îi reunea, ea părea să fi convocat un congres al puterilor.

  Deşi în 1814 avea treizeci şi şapte de ani, îşi păstrase chipul şi trupul de fată tânără. Ea chiar trecea drept o fată, lumea vorbind de căsătoria ei ca despre un mariaj neconsumat. Dar, apropiin-du-se de patruzeci de ani, ea începea să regrete această lungă suită de victorii sterile. Sub masca ei de seninătate, cei mai perspicace dintre prieteni întrezăreau golul din sufletul ei. „Mă tem, spunea Prosper de Baranţe, ca această obişnuinţă de a risipi sentimentul să nu se opună oricărei bucurii adevărate pentru ea.” „Nevoia de devotament vă devorează, îi scria Ballanche, nu aveţi pe nimeni căruia să-i dedicaţi gândurile, acţiunile, întreaga dumneavoastră existenţă. Vă consumaţi în singurătate.” Unui prieten elveţian ea chiar i se confesase: „Niciodată n-am fost fericită şi cred că nu voi fi niciodată”. Fără îndoială, în acea întoarcere din 1814, se gândea uneori să se apropie mai intim de Chateaubriand, fiindcă ştim că în anii ce-au urmat ea a încercat să-i facă unele servicii, intervenind de mai multe ori pe lângă Richelieu, şi îngrijorând-o oarecum pe doamna de Duras, care n-o vedea fără un sentiment de teamă pe cea mai periculoasă dintre rivale, ca şi ea platonică, ocupându-se de marele ei om.

  Totuşi, în toată această perioadă, Juliette Recamier continua să frângă inimile. „Simt nevoia să fiu iubită, spunea ea, dar nu de oricine.” îşi pusese în cap să-i câştige dragostea lui Benjamin Constant, pe atunci în vârstă de patruzeci şi şapte de ani. „îndrăzniţi”, îi spusese ea tandru, cum spusese atâtor altora, iar el plecase din salonul ei îndrăgostit ca un nebun, dar pentru ea nu fusese decâtun joc, şi curând el ajunsese cel mai nefericit dintre bărbaţi. „Niciodată n-am avut de-a face cu o cochetă. Ce năpastă! E dornică să placă, dar ca să se elibereze n-are nici un pic de milă pentru răul făcut.” Iar mai târziu: „Pe legea mea, renunţ! M-a făcut să îndur o zi diabolică. E o zănatică, un nor fără memorie, fără discernământ, fără preferinţe.” A avut nevoie de doi ani ca să se vindece. In acest timp, Ballanche îl supraveghea pe Constant, în vreme ce Wellington i se plângea doamnei de Stael de redutabila cochetărie a Juliettei.

  În 1817, a împlinit patruzeci de ani şi, cu siguranţă, a măsurat mai mult ca niciodată prăpastia prieteniilor pe care nici o legătură carnală nu le lega de viaţa ei profundă. Jurnalul pe care-1 ţinea pe atunci conţine ciudate note extrase din lecturile ei. „Trebuie să te gândeşti că e scurt timpul cât eşti frumoasă şi lung când nu mai eşti.” „Refuzarea castităţii, spune Montaigne, nu displace ^niciodată.” „Domnia frumuseţii durează puţin, e denumită o scurtă tiranie.” Pe 28 mai, doamna Recamier trebuia să cineze împreună cu Chateaubriand la doamna de Stael. Dar aceasta, care tocmai suferise un atac, s-a văzut nevoită să se scuze faţă de oaspeţi. Chateaubriand şi doamna Recamier, aşezaţi unul lângă altul la masa aceea, unde vecinătatea unei muribunde făcea dificilă orice conversaţie, au rămas multă vreme în tăcere. Abia către sfârşitul cinei ea i-a adresat câteva cuvinte legate de boala doamnei de Stael. „Mi-am întors puţin capul, spune Chateaubriand, mi-am ridicat ochii şi 1-am văzut pe îngerul meu păzitor în picioare, la dreapta mea. M-aş teme să nu profanez astăzi prin gura anilor un sentiment care-şi păstrează în amintirea mea întreaga lui tinereţe şi al cărui farmec creşte pe măsură ce viaţa mea se retrage.” Ochii li s-au întâlnit. Femeile au nişte priviri care sunt ca o promisiune solemnă a dăruirii lor. El ştiuse (sau crezuse) atunci că ea îl iubea. Iar acum, anume pentru ea, plimbându-se în parcul din Montboissier, pregătea Memoriile pe care dorea să le scrie pentru a-i povesti lui Juliette începuturile vieţii lui.

  , Am fost trezit din reflecţiile mele de ciripitul unui sturz cocoţat pe cel mai înalt ram al unui mesteacăn. Pentru o clipă sunetul acela magic mi-a adus înaintea ochilor domeniul patern. Transportat subit în trecut, am revăzut acele câmpii unde auzisem adesea fluieratul sturzului. Cântecul păsărilor în pădurile de la Combourg mă umplea de o fericire pe care o credeam atinsă; acelaşi cântec, în parcul Montboissier, îmi amintea de zilele pierdute în căutarea acestei fericiri insesizabile. Să profităm puţin de clipa ce-mi mai rămâne; să ne grăbim a zugrăvi tinereţea mea cât încă o mai pot atinge.” A doua zi el a început cartea a IlI-a a Memoriilor: Revelaţii asupra misterului vieţii mele.

  În aceeaşi zi, doamna de Chateaubriand, scuturată de febră, a căzut la pat. Către ducesa de Duras: „Necazurile se ţin scai de mine. Doamna de Chateaubriand a făcut ruj eolă. Sunt absorbit de îndatoririle mele de infirmier, şi cu doamna de Chateaubriand nu-i treabă uşoară! Plânge-mă, iubeşte-mă şi scrie-mi.” Iar domnului Le Moine: „Am fost atât de bătut de furtună, încât acum nu mai socotesc valurile. Unul mai mult, unul mai puţin, ce mai contează! Las totul pe seama Providenţei. Iată fructul persecuţiilor pe care le-am îndurat. Povara a căzut pe biata mea soţie. Când voi putea scăpa de pe acest pământ blestemat şi de o rasă de ingraţi şi de mizerabili?”

  Câteva zile mai târziu a aflat de moartea doamnei de Stae'l, iar doamna de Chateaubriand, chinuită de ameţeli, îl neliniştea teribil. A îngrijit-o cu tot devotamentul. Masochismul lui înnăscut îl făcea să se simtă mai legat de ceilalţi prin suferinţă decât prin fericire; îi plăceau aşa de mult ocaziile când se putea plânge, încât îi era recunoscător soţiei lui pentru a-i fi procurat unele admirabile. Ea însăşi era înduioşată de atenţiile „Motanului”. „Motanul meu e la liturghie. Uneori mă tem să nu-1 văd luându-şi zborul spre cer, fiindcă, într-adevăr, e prea perfect ca să locuiască pe pământul ăsta rău şi prea pur ca să fie lovit de moarte. Cum m-a îngrijit în timp ce eram bolnavă, cu câtă răbdare, cu câtă blândeţe!” Dar avea să fie curând deziluzionată.

  Când s-a simţit ceva mai bine, cuplul s-a transportat de la Montboissier la Montgraham, la doamna de Pisieux, sora doamnei de Montboissier, femeie frumoasă pe care Chateaubriand o urmărea călare pe aleile parcului ei. Dar nu era destul ca să-1 distragă. A căzut în cel mai negru acces de melancolie. Veştile venite de la loterie erau dezastruoase. Doar patru bilete din nouăzeci fuseseră vândute! Trei ducesei d'Orleans, văduvă aristocrată, şi unul domnului Lame. Era o bătaie de joc. „Trebuie să înapoiez banii. Ce-o să se aleagă de mine?” Părăsindu-şi, nu fără un sentiment de uşurare, bolnava, a plecat la Paris pentru „a se ocupa, spunea el, de tristele lui afaceri”. Trebuia cu orice preţ să facă rost de bani, să caute un apartament şi poate să revadă câteva „Doamne” fiindcă, deşi e onorabil să-ţi îngrijeşti soţia, e delicios să le iubeşti pe altele. Bunătatea lui Chateaubriand era reală, dar intermitentă, şi cu greu şi-a găsit timp cât a stat la Paris să-i scrie la Montgraham. Doamna de Chateaubriand către domnul Le Moine: „Sunt tristă şi bolnavă. Multe contribuie la această stare a mea. Nu ştiu de unde mi-am luat neliniştile în timpul bolii; moartea mea n-ar lăsa nici un gol pe pământ şi m-ar scuti poate de multe necazuri. Dacă domnul de Chateaubriand mai e la Paris, nu-i arătaţi scrisoarea mea, nu este destul de veselă ca să-1 amuze.”

  Când s-a întors lângă ea, afacerile băneşti fuseseră rezolvate ca printr-un miracol. I-ar fi fost imposibil să găsească un creditor care să nu pretindă o garanţie, dar unul dintre nepoţii lui Chateaubriand acceptase să dea pentru el această garanţie. Chris-tian de Chateaubriand era un ofiţer mistic, pasionat ca toţi cei din familia Chateaubriand, gata să-şi dea cămaşa de pe el pentru fratele lui, Louis, pentru unchiul lui, pentru toată lumea. Ducesa de Dur as către doamna Swetchina: „Treburile lui băneşti s-au aranjat, ceea ce mi-a procurat o sensibilă bucurie. Iată-1 independent, fiindcă, mulţumită Cerului, acest aranjament nu are nimic politic. Ceea ce i-a făcut bine, este că şi-a continuat Memoriile vieţii. E o lectură fermecătoare, dar sper să nu se lase convins să le citească şi altcuiva în afară de mine. M-aş supăra pentru destule motive.” Aceste motive se numeau Lucile şi Juliette.

  În acea vară a anului 1817, a aflat, prin doamna de Duras, ° veste cumplită: Natalie de Mouchy, pe care o iubise cu atâta Pasiune, dădea semne alarmante de tulburare mintală, întotdeauna instabilă, bizară şi strălucitoare, de când se despărţiseră, fusese iubită de Adrien de Laval, adorator platonic şi, mai puţin respectuos, de către Mole care, pentru a-şi face rost de metrese, urma bucuros siajul lui Chateaubriand. Dar ea rămăsese sălbatică şi tristă. Lui Mole, care fusese la Vichy împreună cu ea şi cu Claire de Duras, i s-a părut bizară, într-o stare îngrijorătoare: nu a mai găsit în ea ceea ce admirase altădată. Mohorâtă, neglijentă, ea îşi petrecea zilele umblând cu o viteză fantastică. Mole a încercat să-i citească Adolphe de Benjamin Constant, apărut de curând, dar ea 1-a ascultat cu indiferenţă. „Părea, spune Mole, absorbită de amintiri, de amărăciuni, de secrete mult mai sfâşietoare decât toate disperantele revelaţii scăpate de sub pana lui Benjamin Constant.” Când i se vorbea de bunătate, de trandreţe, un râs sardonic arăta destul de limpede care-i erau gândurile. „Nu mai citea; cărţile, ştiinţa, artele, totul îi părea o minciună. Rătăcea din han în han, dintr-un loc în altul, preocupată de sănătatea ei şi căutând peste tot o uşurare pe care n-o putea găsi nicăieri. Concentrându-şi întreaga activitate prodigioasă a sufletului asupra propriilor suferinţe, şi le exagera fără încetare, văzând mereu moartea înaintea ei şi visând în fiece zi într-un fel extravagant că se îndrepta către mormânt.”

  S-a întors de la Vichy după ce şi-a pierdut complet raţiunea. Era convinsă că cineva voia s-o otrăvească şi în cele din urmă a trebuit să fie sechestrată într-o casă de pe strada Rocher „cea pe care natura o zămislise ca să împodobească pământul şi căreia nici o greşeală nu-i fusese iertată, pentru că nu iubise niciodată”. Aceasta este judecata prea nedreaptă a ingratului Mole. Doamna de Duras, mai indulgentă, îi scria doamnei Swetchina: „Fără acea fatală călătorie în Anglia, din care s-a întors profund rănită şi complet deziluzionată, poate că n-ar fi apucat pe o cale atât de rea”. Mândria ei fusese rănită mai întâi de soţul ei, apoi de amanţi. Chateaubriand „nutrise în mod cert gândul de a o ridica în propriii ei ochi şi în ochii lumii, dar el nu era în stare să se ocupe cu perseverenţă de soarta altcuiva, fiind prea absorblt de nronriile preocupări”.} p Nebunia sărmanei Mouche (muscă) nu era violentă dar sfâşietoare. „Se vede în acea stare unde nimic nu se deghizează cât de blând era sufletul ei şi cât trebuia să sufere.” Doamna de Duras 1-a informat pe Chateaubriand: „Ah! Dumnezeule mare! i-a răspuns el, biata Natalie! Ce fatalitate mă urmăreşte! Nu ţi-am spus că tot ce-am iubit, cunoscut, frecventat, îşi pierde minţile iar eu voi sfârşi tot acolo. Nu există nimic ce n-aş face sau ce n-aş da ca s-o văd pe Musculiţă fericită. Sper că îşi va reveni. Se poate întâmpla să nu fie decât o tulburare trecătoare. Pentru toată fericirea ce mi-a dat-o, eu nu pot face nimic în schimb. Dragă soră, ce jalnică neputinţă şi aceste prietenii ale oamenilor.”

  Era adevărat, deşi ne întrebăm câteodată dacă această neputinţă nu ţinea mai curând de lipsa unor sentimente viguroase şi dacă un ataşament mai ferm şi mai tandru n-ar fi salvat-o pe sărmana Musculiţă.

  V. O clipă de fericire în timpul iernii 1817-1818, Chateaubriand mergea adeseori pe strada Basse-du-Rempart, la doamna Recamier. Ea a fost mişcată de asiduitatea lui şi, neîndoios, tentată să cedeze insistenţelor. Ca şi el, încercase să facă din viaţa ei o operă de artă. Putea fi ceva mai frumos decât a se dărui, după ce se refuzase tuturor, bărbatului celui mai ilustru şi celui mai iubit al timpului său? Cât despre el, întreaga lui viaţă urmărise Syâphida şi fusese deziluzionat de femeile reale. Doamnei de Beaumont, sensibilă şi fină, îi lipsea frumuseţea; doamna de Custine, tandră şi sălbatică, îl iritase prin nesfârşitele ei reproşuri; doamna de Noailles, fermecătoare şi nebunatică, îl obosise cu capriciile ei. Pentru prima oară, în Julierte Recamier găsea întrunite frumuseţea, puritatea şi un tact care-i depăşea inteligenţa. Era firesc să se lase pradă, ca şi ea, cu o fericire încrezătoare, unor sentimente la care toţi zeii păreau să fie complici.

  Vai! încă o dată era vorba de, invazia unui uliu într-o colivie unde păsărele armonioase ciripeau tandru în jurul unei porumbiţe„. Zadarnic bunul Ballanche, consilierul moral al lui Juliette, o implora să-şi abată gândul de la acea înclinare periculoasă printr-o activitate literară, sfătuind-o să-1 traducă pe Petrarca. Zadarnic încerca s-o convingă că doar ea singură dintre toate femeile putea, scriind, să demonstreze că frumuseţea e ceva cum nu se poate mai moral şi o reflectare a sufletului. A trebuit să recunoască zădărnicia sfaturilor sale şi incredibila transformare a lui Juliette. „Eram atât de întristat, atât de jenat azi şi faţă de ceilalţi şi faţă de mine însumi, din pricina acestei subite schimbări a comportării dumneavoastră. Ah! doamnă! Ce rapide progrese a făcut în câteva săptămâni acest rău de care vă îndeamnă să vă temeţi cei mai credincioşi prieteni ai dumneavoastră!” îi era frică pentru ea cunoscând caracterul lui Chateaubriand, bărbat răsfăţat şi îmbătat de sine însuşi, ca toţi suveranii despotici.

  Bigotul Mathieu nu era mai puţin îngrijorat. La cererea lui Juliette, care voia astfel să-1 ajute discret pe Chateaubriand, el acceptase să cumpere cu cincizeci de mii de franci Valea Lupilor şi o vară întreagă se instalase acolo împreună cu ea. Era nevoie, într-adevăr, de sfinţenia domnului de Montmorency pentru ca această castă răpire să nu provoace un scandal, „îmi imaginez, scria ducesa de Broglie, micul vostru menaj în Val-du-Loup ca fiind cel mai graţios din lume. Dar când se va scrie biografia lui Mathieu în Viaţa sfinţilor, recunoaşteţi că acest tete-â-tete cu cea mai frumoasă şi cea mai admirabilă femeie a timpului ei va constitui un capitol cam ciudat. Totul e pur pentru cei puri, spune Sfântul Pavel, şi are dreptate.” Cât de sfânt ar fi fost, Mathieu i-a scris totuşi doamnei Recamier, după ce a cumpărat casa: „Mă bizui pe perfecta dumneavoastră discreţie ca să nu-1 primiţi prea des pe fostul proprietar”. Dar ea nu i-a promis nimic şi nici nu a rezistat mai mult. Era cucerită. Zadarnic a încercat să-1 evite pe Chateaubriand, să se ducă la băi pentru a-şi restabili o sănătate şubrezită de acea luptă cu ea însăşi. Invincibila avea să fie învinsă de Vrăjitor.

  S-ar părea că ea îi cedase încă din octombrie 1815, la Chantilly. Un prieten al lui Recamier avea acolo o casă fermecătoare şi Chateaubriand îşi va aminti, tot restul vieţii, de serile petrecute pe terasa castelului ale cărui scări duceau într-o pădure plină de umbră şi de mister unde, departe de toate privirile, se plimba noaptea cu divina Juliette. Curând avea să-i scrie în j fiecare scrisoare: „Nu uita pădurea din Chantilly”. Îşi făcuseră un obicei să-şi scrie în fiecare dimineaţă, iar poliţia care-i supraveghea corespondenţa lui Chateaubriand ne-a păstrat câteva dintre aceste bilete. Doamna Recamier către Chateaubriand: „Să te iubesc mai puţin! Să nu crezi aşa ceva, dragă prietene. La ora opt. Nu pune temei pe ceea ce numeşti proiecte împotriva dumitale. Nu mai depinde nici de mine, nici de dumneata, nici de nimeni altcineva, să mă împiedic a te iubi. Dragostea mea, viaţa mea, inima mea, totul îţi aparţine.” O femeie care scrie pe acest ton e o metresă, şi Juliette nu scrisese niciodată asemenea scrisori l vreunui alt bărbat.

  Până atunci locuise în aceeaşi casă cu domnul Recamier.

  L împrejurările aveau să-i permită, într-un moment foarte oportun, să se despartă de el fără să-şi întineze curăţenia. Recamier, bancher cutezător, ajunsese, în acel timp, să se ruineze. A fost nevoit să părăsească locuinţa de pe strada Saint-Honore şi acea grădină unde, sub un pâlc de tei străbătut de o rază de lună, o aşteptase adesea Chateaubriand. Ea şi-a căutat un refugiu într-un mic apartament din Abbaye-aux-Bois, mănăstire de pe malul sting, care oferea câtorva femei singure o sfântă ospitalitate. Aici, la etajul al treilea, cu o suprafaţă pătrată, incomodă, ea a putut să trăiască cheltuind puţin şi chiar susţinându-şi soţul bătrân.

  | Chateaubriand descrie această chilie: „Dormitorul era împodobit de o bibliotecă, o harfa, un pian, portretul doamnei de Stael şi o vedere a Coppet-ului* sub clar de lună. La ferestre erau glastre cu flori. Când, abia trăgându-mi sufletul, după ce urcasem cele trei etaje, am intrat în odaie la căderea serii, am rămas încântat. Ferestrele dădeau spre grădina mănăstirii, în al cărei rond de flori se învârteau călugăriţe şi alergau cei primiţi în pensiune. Vârful unui salcâm ajungea până în dreptul ochilor; clopotniţe ascuţite străpungeau cerul, iar la orizont se zăreau colinele de la Sevres. Soarele în asfinţit poleia priveliştea şi pătrundea prin ferestrele deschise. Câteva păsărele tocmai se culcau în jaluzelele ridicate. Regăseam departe liniştea şi singurătatea dincolo de tumultul şi zgomotul unui mare oraş.”

  Mai mult căpăta puteri decât îşi simplifica viaţa. Doamna Recamier se simţea mai puternică în odăiţa ei din Abbaye-aux-Bois decât fusese în frumoasa ei reşedinţă. „Acolo, spune Sainte-Beuve, blândul ei geniu, eliberat de complicaţii prea intense, se făcea din ce în ce mai simţit cu bunăvoinţă. Spiritul de partid era atunci violent. Ea dezarma mâniile, îndulcea asperităţile, îţi îndepărta asprimea şi-ţi inocula indulgenţă.” O femeie, dacă e frumoasă, puţin cochetă şi ştie să asculte, are o mare influenţă asupra pasiunilor bărbaţilor. Ea obţine orice pentru că nu cere nimic. „Să fii protejat de doamna Recamier, fusese, timp de peste treizeci de ani, cea mai infailibilă dintre recomandări.” Ea domnea asupra Academiei, asupra facultăţilor, asupra ministerelor, „şi nu exista, până la bastarzii spiţerului şi ai portarului ei, ca această femeie, în esenţa ei bună şi îndatoritoare, să nu găsească o modalitate de a-i plasa convenabil prin birourile ministeriale.”

  La Abbaye-aux-Bois, iubirea lui Chateaubriand şi a doamnei Recamier a căpătat un caracter ceremonios şi public care amintea de primele zile ale marelui rege. Şi ei erau în felul lor nişte suverani şi erau convinşi, atât unul cât şi celălalt, că o datorau gloriei lor. In fiecare zi Chateaubriand sosea la ora trei, şi punctualitatea lui era

  : Sătuc elveţian de pe malul lacului Leman (n.tr.). 256 aşa de mare, încât lumea din cartier îşi potrivea ceasul când îl vedea trecând. „Sălbatic prin natura lui, nu admitea la ora lui pe nimeni sau aproape pe nimeni.”Mathieu deMontmorency către doamna Recamier: „Nu mă pot obişnui ca după două zile de absenţă, când vin cu un interes atât de sincer pentru a doua oară în timpul zilei ca să aflu veşti de la dumneavoastră, să-mi închideţi uşa şi să-mi debitaţi o întreagă poveste prin cameristă, ca să vă simţiţi la largul dumneavoastră în tete-â-tete-ul cu domnul de Chateaubriand.” Prietenei ei, doamna de Boigne, Juliette îi spunea pentru a-i explica această supunere, atât de nouă pentru ea: „Poate că e partea cea mai incitantă a noutăţii. Ceilalţi se ocupaseră de mine, pe când el pretinde să mă ocup eu de el.”

  Chateaubriand, pe de altă parte, le sacrificase pe celelalte „Doamne”. Claire de Duras se plângea cu tristeţe şi, frământată în acelaşi timp de dragoste şi de ambiţie, încerca să se consoleze scriind romane. Doamna de Boigne, întotdeauna ostilă faţă de Chateaubriand, o asigura pe Juliette Recamier că el se servea de ea mai mult decât o servea şi că avea să-1 vadă trecând de la odăiţa ei în saloanele aurite. E foarte adevărat că firea omului nu se schimbă niciodată, şi că Chateaubriand îndrăgostit rămânea ambiţios şi senzual. Totuşi Juliette, fără să forţeze lucrurile, se străduia să domolească furtunile şi să adoarmă ranchiunele. Atât de puternică era blândeţea ei, încât puţin câte puţin sentimentele, pentru el noi, de afecţiune şi de respect, se îmbinau, fără a le elimina complet, cu egoismul şi cu orgoliul.

  VI. Saloanele aurite „Motanul arde de nerăbdare să fie la Paris pentru a face o politică turbată”, scrisese în timpul „furtunoasei vacanţe” din anul 1817 doamna de Chateaubriand. Fapt este că, atunci când se gândea la politică, marele om nu mai era deloc furios. Ducelui de Richelieu i-a succedat după câteva săptămâni Decazes în persoană, susţinut mai mult ca oricând de rege. În ţară, spiritul secolului al XVIII-lea şi interesele revoluţionare se revigorau. Alegerile parţiale aduceau în Cameră liberali cu idei din ce în ce mai avansate, aleşi de altfel cu sprijinul radicalilor, care, adoptând politica unei situaţii mai rele ca să tragă apoi foloase, ca atunci când, vrând să protejezi o casă, îi laşi înăuntru pe incendiatori, spuneau: „Mai bine alegeri iacobine decât alegeri ministeriale”.

  Ca să lupte împotriva lui Decazes, Chateaubriand şi prietenii lui au fondat un ziar, Le Conservateur, care îşi propunea să sprijine religia, regele şi libertatea, Carta şi oamenii cinstiţi, în acelaşi timp, partidul lor se organiza. Chateaubriand, şeful opoziţiei în Camera pairilor, s-a apropiat de domnul de Villele, care conducea mişcarea în Camera electivă. Cei doi bărbaţi nu prea erau făcuţi să se înţeleagă. Villele, ofiţer de marină la începutul Revoluţiei, primar de Toulouse în 1815, era un mic gentilom gascon, plăpând, fără strălucire, dar muncitor, tenace şi abil. Se pricepea la finanţe şi poseda acea înclinaţie „către prozaic”, calităţi care-i lipseau lui Chateaubriand., Jntr-o discuţie, el asculta, rezuma şi nu trăgea nici o concluzie. Avea simţul afacerilor. Marinar circumspect, Villele nu ieşea niciodată pe mare când era furtună şi, dacă ar fi pătruns cu îndemânare într-un port cunoscut, n-ar fi descoperit în vecii vecilor Lumea Nouă.” Se poate pune întrebarea dacă acest viclean locuitor din Toulouse avea să se înţeleagă multă vreme cu corsarul breton pe care hazardul i-1 dăduse drept aliat.

  Chateaubriand a descris cu un necruţător realism ce însemnau pe atunci întrunirile şefilor opoziţiei: „Ajungeam dovedind o extremă lipsă de decenţă şi luam loc în jurul unui salon luminat de o lampă care fila. Plecam de la aceste conferinţe puţin mai mult om de stat şi puţin mai mult convins de sărăcia acestei întregi ştiinţe. Cât era noaptea de lungă, în somnul meu vecin cu trezia îmi veneau în minte diferitele atitudini ale capetelor pleşuve, diversele expresii ale figurilor din acele saloane neîngrijite. Era foarte venerabil, cu siguranţă, dar eu preferam rândunica ce mă trezea în tinereţea mea şi muzele care-mi populau visele.„ Pagină arogantă unde se poate observa foarte bine mişcarea artistului care survolează propriul partid şi propria lui acţiune, pentru a se retrage din ea chiar în momentul când o urmăreşte şi, poate fără voia lui, vrând mai curând să descrie oamenii decât să-i conducă. Ceea ce face ca politica să nu aibă legi, e violenţa furtunilor sentimentale care pot declanşa asupra unui popor un accident imprevizibil. Pe 13 februarie 1820, un şelar din grajdurile regale, pe nume Louvel, „adică potaie vicleană, agresivă şi singuratică„, 1-a ucis cu o lovitură de pumnal pe ducele de Berry, moştenitorul ' tronului, asasinândprin aceeaşi lovitură liberalismul lui Decazes. Chateaubriand apucase să se culce când marchizul de Vibraye a venit să-i aducă ştirea despre atentat. A alergat la Operă în costum de pair. Deja tot Parisul se îngrămădea acolo. „Oamenilor le place tot ce este spectacol, în special moartea, când această moarte e cea a unui mare om.”

  Nu exista nici o raţiune ca absurdul atentat al unei persoane izolate să modifice politica regatului; dar ducele de Berry, de când o luase în căsătorie pe pasionata Marie-Caroline, fiica regelui celor Două Sicilii, devenise marea speranţă a radicalilor. Ducesa, soţia lui, contele d' Artois şi cei mai violenţi dintre prietenii lor voiau să lase impresia că nefericitul preşedinte al Consiliului era responsabil de crimă. „Luaţi-1 de aici pe omul acesta! Nu mai pot să-1 văd! îmi face oroare!”, spusese ducesa văzându-1 pe Decazes lângă cadavrul soţului ei. La tribună, Clausel de Coussergues, piosul prieten al doamnei de Chateaubriand, a îndrăznit să spună, el, magistrat al Curţii supreme: Am onoarea să propun Camerei să-1 pună sub acuzaţie pe domnul Decazes, niinistru de Interne, ca fiind complice în asasinarea Monseniorului duce de Berry.„ Villele şi Chateaubriand, „întru nimic mai Scnipuloşi, dar mai avizaţi”, 1-au blamat pe Clausel pentru J1nprudenţa lui, dar şi ei erau decişi să exploateze incidentul.

  Chateaubriand a scris în Conservateur: „Mâna care a dat lovitura nu este cea mai vinovată, cei care 1-au asasinat pe Monseniorul duce de Berry sunt cei care de patru ani stabilesc în Monarhie legi democratice. Cei care au răsplătit trădarea şi au pedepsit fidelitatea, cei care i-au pus în slujbe pe duşmanii Bourbonilor şi pe creaturile lui Bonaparte. Iată adevăraţii criminali ai Monseniorului duce de Berry.”

  Acest articol 1-a adus la exasperare pe rege, care i-a scris lui Decazes:„De obicei, dragul meu fiu, citesc în diagonală operele domnului de Chateaubriand. Dar astăzi, mi-am impus penitenţa de a-1 citi în întregime. Sunt indignat. Aş fi vrut să mă duc şi să-1 găsesc pe autor, care e cu siguranţă un oarecare (ca toţi calomniatorii). Şi să-1 oblig să-şi semneze retractarea infamiei.” Scrisoarea era cea a unui prieten temerar, dar a unui monarh imprudent. „Chateaubriand e un om teribil, i-a spus Fontanes lui Villemain. Ar fi trebuit să facă pace cu el; dar uite cum sunt miniştrii, chiar parlamentarii, ei menajează un prost şi rănesc un om de geniu neînduplecat.”

  De data aceasta, omul de geniu trebuia să aibă câştig de cauză asupra suveranului său. Contele D'Artois şi ducesa D' Angouleme, în mare doliu, au refuzat să mai intre în Tuileries, dacă ar fi fost nevoiţi să-1 întâlnească pe Decazes. Împotriva părerii unanime a familiei lui, împotriva gărzilor de corp care-1 ameninţau cu moartea pe Decazes, împotriva opiniei regaliste ajunsă aproape launison, Ludovic al XVEH-lea s-a văzut lipsit de putere. El a cedat, dar nu fără a-i asigura „dragului fiu” o c'ădere destul de blândă, fiindcă 1-a ridicat la rangul de duce, ambasador la Londra şi ministru de stat cu un venit excepţional de trei sute de mii de franci.

  După căderea lui Decazes, rezultatul luptei dintre regalişti şi liberali a rămas o vreme incert. Chateaubriand, profund pătruns de principiile monarhiei britanice, ar fi vrut ca prietenii lui şi el însuşi să succeadă partidului pe care-1 înfrânseseră. Dar divizarea radicalilor i-a permis regelui să apeleze încă o dată la onestul Richelieu, şi iată-1 pe Chateaubriand apărând în r libertatea presei, atacată de aliatul lui, Villele, întrame^a Pairilor Cum nu se putea înţelege asupra politicii de urmat ^ac*unare' Conservateur a renunţat curând să mai scoată ziarul r? & ^ ^ d'Artois îi oferise lui Chateaubriand o sută de mii de fi- °ntelf scrie amintirile privind viaţa şi moartea Alteţei sale * ^ T Monseniorului duce de Berry; această misiune 1-a ţinut oc & pe scriitor câteva săptămâni din anul 1820. Când, pe 29 septemb ' s-a născut pruncul postum al prinţului asasinat, Henri, duce de Bordeaux, Chateaubriand i-a oferit pentru botez sticla cu apă din Iordan atârnată de unul din copacii din Valea Lupilor. Devenea în acelaşi timp istoriograiul şi „pontiful legitimităţii”.

  Alegerile din 1820 au fost de o asemenea natură, încât Richelieu nu s-a putut lipsi multă vreme de sprijinul radicalilor. Ar fi dorit bucuros să-1 introducă în guvernul lui pe Villele, ale cărui competenţă şi aparentă modestie le aprecia, dar nu şi pe Chateaubriand, pe care regele nu-1 voia cu nici un preţ. Cum să fie eliminat acest insuportabil om de geniu? Mathieu de Mont-morency a pus în joc influenţa aplanatoare a marii conciliatoare: Juliette Recamier. Manevrând cu obişnuita ei abilitate, aceasta a făcut minuni. Cum ea i-a promis că, dacă va adopta o atitudine moderată, îl va împăca cu Ludovic, Chateaubriand a acceptat să-şi asume el însuşi răspunderea negocierilor dintre cele două partide şi să-1 determine pe Villele să accepte un minister fără portofoliu. Numai că Villele avea un frate siamez, Corbiere, un necioplit venit din Rennes aşa cum Villele venise din Toulouse. Se vorbea la Paris de Villele şi Corbiere ca de Oreste şi Pylad sau Nysus şi Euryale. Pentru ca Richelieu să-1 poată avea pe Villele, Chateaubriand a trebuit să-1 sfătuiască să-1 ia şi pe Corbiere, iar el a consimţit. Chateaubriand către Richelieu, 20 decembrie 1820: „Am avut onoarea să trec pe la dumneavoastră, domnule duce, ca să vă raportez care este starea lucrurilor. Totul merge de minune. I-am văzut pe cei doi prieteni.

  Villele consimte în sfârşit să intre ca ministru secretar de stat în Consiliu fără portofoliu dacă şi Corbiere consimte să intre în aceeaşi calitate, deţinând direcţia Instrucţiei publice. Astfel nu mai e nici o dificultate.” în a face miniştri, Chateaubriand găsise o oarecare plăcere ce-i satisfăcea vanitatea, dar acum aştepta să-şi primească recompensa. I-a fost oferit postul de ministru plenipotenţiar în Prusia. Se cuvenea să accepte? Pe atunci, Berlinul nu era decât o legaţie destul de mediocră, iar Chateaubriand şi-ar fi dorit, pentru salvarea onoarei, să-i fie înapoiată funcţia de ministru de stat. Doamna de Chateaubriand, veşnic indignată, spusese că crezuse că o să moară la Gând, şi ar fi trebuit ca un exil să fie măcar prielnic şi plăcut. Dar doamna Recamier, care considera reconcilierea cu Ludovic al XVTH-lea ca fiind singurul punct important, 1-a rugat insistent pe Chateaubriand să accepte şi 1-a trimis la palat pe servitorul ei, Mathieu de Montmorency, pentru a obţine de la rege promisiunea privind acest minister onorific. Mathieu avu impresia că reuşise, şi diplomaţia de la Abbaye-aux-Bois avu câştig de cauză asupra furiilor lui Celeste. Chateaubriand către doamna Recamier: „Totul s-a sfârşit. Am acceptat potrivit ordinelor dumitale. Plec la Berlin. Mi se promite postul de ministru de stat. Dormi liniştită: cel puţin agitaţia incertitudinii s-a terminat.” Deci, intra din nou în activitate, dar printr-o uşă mică.

  Ministru la Berlin, iată, aşadar, unde ajunsese după şase ani de la Restauraţie, el, care în 1814 s-ar fi putut considera unul dintre stăpânii Franţei, în această ciocnire de interese, hazardul jucase un mare rol. E o nenorocire pentru orice ambiţios sa întâlnească în drumul lui, într-un moment critic al carierei, un om puternic care, motivat sau nemotivat, nu poate nici să-1 înţeleagă şi nici să-1 iubească. Printr-un curios mimetism, devenim ceea ce se crede despre noi că suntem, iar Ludovic al XVIII-lea, care nu-1 aprecia pe Chateaubriand, nu vedea nimic bun în el. După primele decepţii, datorate pe de parte acestei antipatii regale, pe de altă parte ranchiunelor fostului personal bonapartist, dar şi limbii necruţătoare a doamnei de Chateaubriand, precum şi zelului oficios al doamnei de Duras, inabilităţile lui Chateaubriand nu puteau decât să sporească. E incontestabil faptul că nedreptatea te face nedrept. Cine vede că i se refuză, unul după altul, posturile ce s-ar fi cuvenit meritelor lui, devine, dacă nu-i un sfânt (şi sunt puţini sfinţi), sarcastic, amar şi ambiţios.

  Dacă din 1815 s-ar fi aflat în fruntea afacerilor, Chateaubriand ar fi recunoscut destul de repede, fără îndoială, necesitatea moderaţiei. Primele lui articole, răspunsul dat lui Carnot, demonstrează că era capabil, în acea Franţă divizată, să înţeleagă şi să ierte. Aruncat în rândurile opoziţiei, el a uitat de interesele ţării pentru că nu făcea parte dintre conducători şi a dobândit, din ranchiună şi dezgust, toate defectele care ajungeau după loviturile primite să-i justifice dizgraţia. El îşi exacerbase orgolios propriile merite pentru că ceilalţi i le nesocoteau. Modestia e uşoară în cazul succesului, dar modestia în eşec reclamă o rară înţelepciune pe care Chateaubriand n-o avea, iar doamna de Chateaubriand o călca în picioare.

  În realitate, este probabil ca el, lăsat în seama lui, să fi acceptat încă din 1815 un post onorabil, bine plătit, care i-ar fi lăsat timp să viseze şi să scrie. Fiind însă infiuenţabil, scrie doamna de Montcalm, el era „dominat de soţia lui, femeie înăcrită şi ambiţioasă, şi de prietenele lui care, măgulindu-i amorul propriu, ajungeau să-i domine singurul gen de exaltare – susceptibilitatea. Lăsat în seama lui, el a adăugat unei puternice imaginaţii un mod firesc de a fi şi o bonomie de copil, al cărui farmec a crescut, de altfel, pe măsură ce el s-a îndepărtat de acea atitudine studiată la care obligă uneori rolurile adoptate. Amorul lui propriu îl face să dorească intens laudele, fără nici o tentă de dispreţ sau de denigrare, dar dacă, o dată pentru totdeauna, crede că este admirat, ai dobândit dreptul de a-i spune adevăruri care nu-1 mai şochează niciodată. Inima nu joacă nici un rol în relaţiile lui, dar uşurătatea caracterului şi pasiunea pentru măguliri, recunoscute de el cu graţie, vor face întotdeauna din el obiectul celor care, cu idei mai ferme ca ale lui, vor şti să-i flateze vanitatea pentru a profita de talentele lui.” Portret clarvăzător care ne ajută să înţelegem cum un poet liberal, influenţat de ranchiună şi de femei, devine un partizan înrăit. Doar Juliette Recamier, după ce pansase, cu o abilă blândeţe, acest amor propriu rănit, mai putea, pe căi ocolite, să-şi aducă prietenul la putere.

  ASCENSIUNE, EXALTARE şi CĂDERE Dar vai, unde mi-e ambiţia? Facultatea de a mă preface unde e? Arta de a suporta constrângerea şi plictisul unde-i? Unde mi-e aptitudinea de a acorda importanţă oricui?

  Chateaubriand L Ministru la Berlin A plecat pe l ianuarie 1821, destul de mulţumit de sine. Timpul era rece, Sena îngheţată, dar o berlină confortabilă o adăpostea pe Excelenţa sa, însoţit de un secretar particular, Hyacinthe Pilorge, om de o surprinzătoare vulgaritate, gras, cu părul, favoriţii şi faţa roşii, care din 1816 se ataşase cu un devotament ireproşabil de această existenţă superbă şi haotică. Doamna de Chateaubriand a rămas la Paris, foarte ocupată cu o operă de binefacere, fondată de ea în 1819, infirmeria Marie-Therese, „azil pentru preoţii bătrâni şi doamnele nobile”. Deşi pe atunci menajul era în mare criză de bani, această femeie bolnăvicioasă dar impetuoasă şi tenace îl convinsese pe soţul ei să cumpere, pe strada Enfer, o grădină şi două corpuri de clădire.

  Pe urmă făcuse chete şi cerşise prin toate părţile. Arhiepiscopul Parisului şi ducesa d' Angouleme acceptaseră de voie, de nevoie, să-i patroneze opera. Celeste angajase un preot, trei călugăriţe, un infirmier şi o servantă. Acum ea dirija, ordona, domnea asupra bolnavilor, se bucura de binele făcut, puţin şi de activitatea ei, în vreme ce pentru toate astea nefericitul ei soţ, bogat doar cu o simplă remuneraţie, trebuia să ofere garanţia necesară. Dar ce n-ar fi făcut el pentru a o ţine la distanţă şi într-o dispoziţie bună?

  A te considera victima unei mari nedreptăţi, a şti că te poţi răzbuna şi că poţi renunţa la răzbunare nu este un amestec de sentimente dezagreabile. Chateaubriand se exila pentru a domoli pasiunile politice. Această nobilă atitudine a îmbogăţit cu un frumos proiect portofoliul său de artist, în timp ce înclinaţia lui pentru călătorii şi evadare a găsit, în această plecare, ocazia de a se satisface. La Berlin scăpa de facţiuni, de creditori, de „Doamne”, de soţia lui. Era pansamentul aplicat rănilor ambiţiei.

  Pe drum, el a recitit scrisorile lui Mirabeau referitoare la Berlin şi a fost frapat de incapacitatea guvernului lui Ludovic al XVI-lea care, în ciuda acestei admirabile corespondenţe, nu a înţeles că numai un astfel de om putea salva monarhia. Umiliri stupide 1-au aruncat pe Mirabeau în cealaltă tabără. Toate nenorocirile noastre, medita Chateaubriand, se datorau acelei nebunii. Şi întorcându-se asupra lui însuşi: „Am prezis cinci ani viitorul Franţei, îşi spunea el. Nu mi s-a negat totul până în ultimul moment? Dar Mirabeau, ale cărui merite au fost atât de jignitor nerecunoscute, s-a răzbunat, eu nu mă voi răzbuna.” Era sincer. Trecând Rinul, credea că trecuse „peste Lete”*.

  La Berlin, clădirea legaţiei se ridica pe sub tei. Era o casă mare, dărăpănată, friguroasă, unde reumatismele ministrului s-au agravat. Către doamna de Duras: „Vrei să ştii ce fac? Nimic. Ce se vede de la fereastra mea? O stradă mărginită de copaci ca

  * Unul din fluviile Infernului, ale cărui ape aduceau uitarea sufletelor celor morţi (n.tr.).

  Un bulevard şi patru sau cinci corbi graşi cărora le dau de mâncare în fiecare dimineaţă, când iau masa la ora opt cu secretarul meu particular. La patru şi jumătate, cinez cu „familia”. A fost foarte înspăimântată la sosirea mea, dar s-a liniştit complet când a văzut că nu-s eu omul ăla!„ Cu această familie (grupul tinerilor din legaţie), se dovedise patern şi cumsecade: „Au ceea ce-şi doresc. Le-am dat o trăsură numai pentru ei, am şi eu una, deşi nu mă prea folosesc de ea. Încerc ca hrana să fie bună. Trăiesc împreună cu ei. Dacă au nevoie de bani, le dau din puţinul meu.” în acelaşi timp cu secretarii lui, ştiuse să cucerească şi Curtea. Simplitatea familiei regale a Prusiei ajunsese celebră. Pe străzile Berlinului, Chateaubriand îl întâlnea pe regele Frederic-Guillaume care, cu caschetă şi redingotă cenuşie, îşi conducea singur şareta. Prinţesele şi în special fermecătoarea Frederique de Mecklembourg, ducesă de Cumberland, a jucat în viaţa poetului exilat rolul Sylphidei. Ei îi recita pasaje din operele lui, îi lua braţul pentru o poloneză, o întâlnea în drum când se plimba Drin parc. Împreună cu ducesa de Cumberland vizita săracii, asculta Gluck, Rossini şi Schiller. Bătrânul Don Juan ştia să fie cu femeile în acelaşi timp respectuos şi tandru, melancolic şi curtenitor, în fine, a făcut o impresie atât de bună, încât, atunci când a plecat, această persoană regală i-a trimis scrisori emoţionante în care vorbea, ca şi Juliette Recamier, de pădurea din Chantilly, de „păduricea care, fără el, va fi de acum înainte lipsită de farmec”.

  Despre asemenea succese se ferea să le vorbească geloaselor „Doamne” din Paris. Claire de Duras se plângea că nu primea destule scrisori. Juliette Recamier nu răspundea decât cu întârziere la cele numeroase pe care i le trimitea exilatul. Doamna de Duras trebuia liniştită întruna: „Toate acuzele la adresa abaţiei aux-Bois, a polului, a mai ştiu eu cui, se trag din singurătatea în care trăieşti. Bătrânul diplomat nu mai e tânăr, iar ataşamentul faţă de dumneata va dura mai mult decât viaţa lui.” Dimpotrivă, pe Juliette Recamier trebuia s-o implore: „în sfârşit, am primit din partea dumitale primele câtevarânduri. Fără îndoială sunt cunoscut aici, dar firea oamenilor e rece. Ceea ce numim noi „entuziasm„ e necunoscut aici. Lucrările mele au fost citite şi sunt apreciate mai mult sau mai puţin. Lumea se uită câteva clipe la mine cu o curiozitate foarte liniştită, nimeni nu simte nevoia să stea de vorbă cu mine şi să mă cunoască mai bine. N-am alte posibilităţi în afara conversaţiei cu Hyacinthe. Vorbim despre scurtele dumitale scrisori. Ce altceva aş mai putea spune?” Amândurora le cerea să se ocupe de doamna de Chateaubriand care rămăsese bolnavă la Paris şi care, hotărâtă să-şi menţină drepturile şi privilegiile situaţiei ei de soţie îngăduitoare, comenta acid faptul că era neglijată de frumoasele prietene ale soţului ei; tot amândurora le vorbea de speranţele lui politice.

  Acestea erau mari. Lăsând la putere în Franţa oameni pe care îi dispreţuia şi despre care credea că erau creaţia lui, se considera capabil să răstoarne guvernul lui Richelieu oricând ar fi vrut. De asemenea, telegramele lui către Pasquier aduceau foarte puţin cu cele ale unui funcţionar devotat. Ele se terminau printr-un: „Am onoarea să fiu, domnule baron, umilul şi supusul dumneavoastră servitor”, dar textul nu era nici umil, nici supus, şi îşi trata fără menajamente ex-prietenul din „mica societate”, devenit ministrul lui. Cutuma prevede ca un diplomat să ceară instrucţiuni de la guvernul lui. Or, Chateaubriand era cel care dădea ordine în minister şi-1 scutura cu severitate. Avea să-1 trimită, da ori ba, la Congresul din Troppau şi din Laybach pentru a reprezenta Franţa? „Doresc, domnule baron, să binevoiţi a-mi da un răspuns prompt.” I-ar putea da un concediu ca s-o vadă la Paris pe doamna de Chateaubriand? „Dacă voi fi refuzat, îl voi lua cu de la mine putere.” îi vor da în cele din urmă, aşa cum promiseseră, funcţia de ministru de stat? „Doresc, domnule baron, să fiu scutit de hărţuieli. Când serviciile mele nu vor mai fi agreate, nu mi s-ar putea face o plăcere mai mare decât să mi se spună verde în faţă. Eu nici n-am solicitat, nici nu m. -am dorit misiunea cu care am fost însărcinat. Ţara mă reclamă soţia mea bolnavă are nevoie de îngrijirile mele, prietenii îşi recheamă îndrumătorul. Eu sunt deasupra sau dedesubtul unei ambasade sau chiar a unui minister de stat.”

  Tonul acestei corespondenţe ar putea să pară dur; fondul era adesea excelent. Totuşi, doamna de Duras îi reproşa că-şi consacra depeşele marii politici şi nu treburilor legate de postul său. El trăgea gloanţele prea sus, spunea ea, şi pe deasupra capului oamenilor mărunţi cărora le erau destinate. „Eu trag la înălţimea mea, răspundea el orgolios. Am încercat să scot diplomaţia din vorbărie.” Şi de ce nu s-ar fi ocupat, tot atât cât Pasquier, de treburile Europei? „Dante, Ariosto şi Milton n-au reuşit oare la fel de bine în politică şi în poezie?” De fapt, vederile lui erau destul de rezonabile.

  În interior rămânea fidel formulei: „Regele, Carta.” „Adoptaţi fără ezitări, le spunea prietenilor lui, guvernul constituţional, renunţaţi la legile excepţionale, dar nu încredinţaţi funcţiile decât regaliştilor.” în exterior, problema cea mai gravă era conflictul din Spania, Neapole, Piemont, între suverani absoluţi, protejaţi de Sfânta Alianţă, şi popoarele care reclamau garanţii constituţionale. „Să-i zdrobim pretutindeni pe revoluţionari”, spuneau Austria şi Rusia. De teama liberalilor guvernul francez ezita să se înscrie pe această linie; de teama radicalilor nu îndrăznea s-o refuze deschis. Chateaubriand a condamnat această politică incertă.

  Monarhiştii, îşi spunea el, trebuia în acelaşi timp să dea popoarelor garanţii şi să-i pedepsească pe rebeli, să menţină libertatea şi autoritatea şi în special să acţioneze viguros: „Declaraţiile de principiu aparţin scriitorilor, acţiunile, guvernelor. Cuvintele acestora nu trebuie să fie decât ordine.” în particular, ar fi văzut cu plăcere trupele franceze intrând în Savoia. Drapelul alb avea nevoie de glorie: „Regaliştii vor fi încântaţi, iar liberalii n-ar putea decât să aplaude văzându-ne că luăm o atitudine demnă de forţa noastră. Am avea în acelaşi timp fericirea de a zdrobi o revoluţie demagogică şi onoarea de a restabili preponderenţa armatelor noastre.”

  Nu era o politică absurdă. Departe de aşa ceva. El o expunea ministrului său fără menajamente, dar nu era oare firesc? Fusese tratat fără dreptate şi fără consideraţie. Ar fi trebuit să facă parte din Consiliu şi nu făcea. Richelieu îi promisese să-i înapoieze funcţia de ministru de stat, şi nu-i fusese înapoiată. Chateaubriand trebuia să fie trimis la congres şi nu fusese trimis, în timp ce cei doi oameni ridicaţi de el, Villele şi Corbiere, ocupau un scaun în Consiliu, el asista la balurile micii nobilimi prusiene sau, solitar şi suferind de reumatism în nopţile geroase din Berlin, evoca în cartea a patra a Memoriilor, vremea când îi fusese prezentat lui Ludovic al XVI-lea şi surâsul fericit al Mariei-Antoaneta. Aceabătrână Curte a Franţei dispăruse, cea nouă, care-i datora lui totul, era ingrată, îşi dorea din tot sufletul un concediu, în aprilie, ducele de Bordeaux, copilul născut printr-un miracol, urma să fie botezat. El, Chateaubriand, era panegiristul tatălui, prietenul mamei; el oferise pentru botez sticluţa cu apă din Iordan; prezenţa lui la această ceremonie era indispensabilă. „Concediul, îl voi avea, fiindcă eu sunt stăpânul meu.” Cum Pasquier şovăia, prea puţin dornic să revadă la Paris un om pe care-1 considera atât de periculos, Chateaubriand i-o trimise în mare grabă pe doamna de Chateaubriand, care i-a obţinut concediul după o luptă aprigă, înainte de a părăsi Berlinul, află o veste tristă: dispariţia lui Fontanes, mort aproape subit în timp ce scria cu fervoare: „O, lisus al meu!” Cei doi bărbaţi fuseseră adesea în dezacord politic, dar întotdeauna manifestaseră unul faţă de altul o remarcabilă fidelitate personală. La Paris, această moarte a făcut puţină vâlvă. „Bietul Fontanes! încă de pe acum, ce adâncă uitare! Am mai văzut-o dispărând şi pe doamna de Stae'l, cu toată vâlva pe care o stârnise, la un moment dat. Cine îşi mai aduce aminte azi de ea? Munciţi, aşadar, pentru a vă crea un renume!” înainte de a muri, Fontanes mai avusese timp să arunce în foc mii de hârtii. Fără îndoială îşi arsese cea mai mare parte a versurilor inedite. Acest poet alesese o altă carieră şi dovedise în vremuri vitrege o moderaţie pe care Chateaubriand

  0 respecta, dar pe care el nu era în stare s-o aplice.

  Când, în cele din urmă, s-a întors la Paris spre sfârşitul lui aprilie, regele 1-a primit cu bunăvoinţă şi i-a spus zâmbind că putea acum să-şi schimbe costumul. I se înapoia funcţia de ministru de stat. Câteva zile mai târziu, a primit, de asemeni, şi Legiunea de onoare, în acel moment pe insula Sfânta Elena murea fondatorul

  ^acestui ordin. „E o veste, spune Talleyrand, nu mai este un eveniment.” Chateaubriand ar fi dorit bucuros să intre în Consiliu i ministru fără portofoliu şi neîndoios duşmanii lui ar fi consimţit, rdar prietenii vegheau. Villele şi Corbiere, care se temeau de prestigiul şi poate de vorbele lui de spirit, 1-au pus în gardă pe Richelieu. „Dacă-1 lăsaţi pe omul acesta să pună un picior aici, nici nu bănuiţi până unde poate să ajungă.” Richelieu nu avea nici un motiv să se dovedească mai „chateaubriandist” decât aliaţii politici ai lui Chateaubriand, şi nu i-a oferit intrarea în Consiliu. La începutul verii lui 1821, guvernul s-a dezmembrat. Radicalii, care deţineau majoritatea în Cameră, se saturaseră să mai susţină un guvern de coaliţie. Contele d'Artois nu şi-a respectat promisiunile şi 1-a părăsit pe Richelieu, iar când acesta

  1 s-a plâns regelui: „Ce vreţi? i-a răspuns Ludovic al XVIII-lea, fratele meu a conspirat împotriva lui Ludovic al XVI-lea; a conspirat împotriva mea; va ajunge să conspire şi împotriva lui însuşi.” Regele era pe atunci dominat de o favorită, doamna du Cayla, iar Zoe du Cayla era ea însăşi obedientă faţă de congregaţie (asociaţie religioasă, jumătate laică, jumătate religioasă căreia i se atribuiau puteri oculte), de Sosthene de La Rochefoucault, şi de radicali. Aceştia din urmă le-au impus lui Villele şi Corbiere o demisie pe care, „cei doi maimuţoi”, după cum îi numea Chateaubriand, şi-au dat-o fără tragere de inimă.

  Unul a plecat la Toulouse, celălalt la Rennes. Admirabilă ocazie de a se descotorosi de acea glacială şi plictisitoare legaţie, ocupând o poziţie avantajoasă. Chateaubriand a urmărit retragerea unor prieteni pe care îi iubea puţin şi nu-i stima deloc. A fost o vară a intrigilor. Era clar că Richelieu trebuia să plece şi că noul guvern va fi format din regalişti puri. Chateaubriand părea perfect potrivit pentru postul de ministru al Afacerilor Străine. Doamnei de Duras şi mai ales lui Juliette Recamier le revenea misiunea să ancoreze solid această idee în minţile oficiale şi princiare, în aşteptarea triumfului, el şi-a revăzut vechii prieteni şi a petrecut zile fericite la Fervacques, unde doamna de Custine şi fiul ei se minunau găsindu-1 mereu la fel de tânăr şi binevoitor. Către doamna de Custine: „Mi-am lăsat pacea şi fericirea la Fervacques. Aici am dat peste tot plictisul şi toate tracasările de pe pământ, boală, politică, necazuri. Am ajuns de plâns, şi cele patru zile petrecute la dumneata în singurătate mi-au făcut mizeriile obişnuite şi mai insuportabile. Dacă mă regreţi, eu te regret pentru totdeauna.” Sentimente tandre, sincere şi trecătoare.

  În decembrie 1821, la insistenţele Congregaţiei, ale Pavilionului lui Marsan şi ale favoritei, onestul Richelieu, părăsit de rege, a căzut de la putere. A fost rechemat Villele, flancat ca întotdeauna de Corbiere. Era triumful „celor doi maimuţoi”. Pentru că n-aveau deloc strălucire, Chateaubriand îi subestimase întotdeauna. Corbiere era un om aspru şi încăpăţânat, de o francheţe brutală, care-i dădea forţa, Villele, un ministru abil, inteligent, modest până la platitudine, ştia să administreze. Adversarii lui îl considerau un om mic, cu moralul ca şi fizicul, şi mai capabil să descurce probleme mărunte, decât să conceapă unele mari; dar priceperea parlamentară, elocvenţa precisă şi cunoştinţele în materie de finanţe făceau din el un om preţios, în politică, mediocritatea se ridică adesea deasupra geniului, pentru că ea ştie să se plieze evenimentelor, în timp ce celălalt pretinde că le creează.

  Intenţiona oare Villele, în mod serios, să ofere Afacerile Străine lui Chateaubnand? Să fi existat şi 0 opo2, ţle din partea regelm? Adevărul pare să fie că Villele ş, regele erau unanimi în neîncrederea faţă de acesta, pe care radicalii îl considerau prea liberal, iar liberalii prea radical. Când ordonanţele au apărut în Moniteur, bigotul Mathieu de Montmorency, socrul lui Sosthene de La Rochefoucauld, a primit portofoliul atât de râvnit de Chateaubriand. Preşedinţia Consiliului era împărţită între Montmorency şi Villele. Coteria de la Curte avusese câştig de cauză.

  Ea nu era suficientă pentru a asigura guvernului majoritatea, iar Villele a trebuit să negocieze cu Chateaubriand. Acesta din urmă a fost întâi furios din pricina noii trădări: „Sunt prea prost şi prea bun”. S-a simţit rănit de moarte când au îndrăznit să-i ofere Instrucţia publică fără loc în Consiliu. Chateaubriand către doamna Recamier: „Eu, director sub Corbiere! Mizerabilii! Niciodată n-am fost atât de rănit. Mathieu şi-a şi pierdut capul de bucurie.” Şi în ziua următoare: „Tremur de furie când îţi scriu!”

  Trebuie să recunoaştem că purtarea prietenilor lui era lipsită de sens. Mai mult ca nimeni altul el făcuse posibilă formarea unui guvern regalist, şi acum se vedea exclus din el. Călăuzit, fără îndoială, de blinda lumină de la Abbaye-aux-Bois, Mathieu a înţeles în cele din urmă eroarea comisă şi a oferit, pentru domolirea furiei lui Ahile, o ambasadă. „Nu voi accepta, spune eroul, decât Londra.” Era primul post în cariera de diplomat, dar ministrul trebuia să-1 îndepărteze cu orice preţ fără a-1 nemulţumi. Deci, Londra a fost oferită şi acceptată.

  /. Ambasada de la Londra Nimic mai curios decât compararea, în momentul plecării la Londra, a scrisorilor zilnice ale lui Chateaubriand către doamna Recamier şi doamna de Duras. Sunt aproape identice, faptele sunt aceleaşi, dar cât de diferit e tonul! Doamnei Recamier îi scrie: „Nu te întrista, frumosul meu înger. Te iubesc şi am să te iubesc mereu. Nu mă voi schimba niciodată. Am să-ţi scriu şi am să mă întorc de îndată ce-mi vei porunci. Toate astea vor fi de scurtă durată. Şi pe urmă îţi voi aparţine pentru totdeauna! Bună seara, îţi mai scriu poimâine de la Calais.” Către ducesa de Duras: „Ce-ai vrea să fac? Portarul dumitale e martor că ministrul Afacerilor Străine era la mine. Nu trebuie să ai prieteni ambasadori în toiul unor evenimente, dacă nu vrei ca ei să se amestece în treburi. După dineu, nu pot veni să te văd decât pe la ora opt şi doar pentru o clipă. Plec în noaptea asta.” Cât despre doamna de Chateaubriand, printr-o capodoperă de diplomaţie conjugală, o înspăimântătoare descriere a climei engleze o lecuise de orice dorinţă de a mai merge la Londra s-o facă pe ambasadoarea.

  Astfel că, în timpul traversării de la Calais la Dover care a durat paisprezece ore pe o furtună puternică, nobilul călător s-a simţit foarte vesel. De cum ajungea pe mare, locuitorul din Saint-Malo îşi regăsea tinereţea. Cânta, sărea în sus, se căţăra pe catarg cape vremea călătoriei în America şi-şi bătea joc de pasagerii bolnavi. Când marea se liniştea, se minuna de aventura lui. Să te întorci ca ambasador într-o ţară de unde plecaseşi, cu douăzeci de ani în urmă, biet emigrant obscur, şi aşa de nefericit, era un destin prodigios, iar el încerca o oarecare vanitate de a-1 fi făurit el însuşi. „Nu am datorat-o decât celor purtate în străfundul meu când am trecut pe aici.”

  La Dover, a fost încântat de loviturile de tun care-i salutau sosirea, de atenţiile cu care îl întâmpinau femeile, de santinela de la poartă. La Londra, 1-a bucurat contrastrul dintre frumoasa lui locuinţă din Portland Place şi podurile pe unde-şi dusese zilele odinioară. Mergând la rege în costumul lui brodat cu aur, i-a arătat secretarului său, Marcellus, casa unde prietenul lui, Hingant, încercase să se sinucidă: „Acolo, spunea el, prietenul meu a vrut să-şi ia viaţa, iar eu eram gata să mor de foame.” Şi într-o seară când bucătarul lui, marele Montmirel, se întrecuse pe sine: „Lto singur fel dintre aceste capodopere gastronomice pentru care Montmirel cheltuieşte azi atâta geniu ar fi fost suficient, convertit în aur, să împiedice acum treizeci de ani foametea mea şi sinuciderea lui Hingant. O, ce soartă!”

  Marele retor, amator de antiteze şi de tablouri studiate, cititorul lui Seneca şi Cicero, nu putea să nu fie mişcat de aceste neîncetate contraste. Pe vremuri Literary Fundu avansase câteva lire sterline; acum era oaspetele de onoare şi binefăcătorul acestui fond. În grădinile din Kensington, pe timpul emigraţiei, privise de departe „cu o stânjeneală plină de dorinţe” la frumoasele necunoscute, iar pe timpul ambasadei trebuia să se ferească de înaltele lui gazde dornice să-i fure o clipă. Domnul Rothschild îi turna în valuri preţiosul vin de Tokay în locuri care-1 văzuseră „dândpe gât apă direct din urcior”. Şi cum lamentările nu-i plăceau mai puţin decât triumful, medita asupra deşertăciunii gloriei şi rumega cenuşa succeselor. Către doamna Recamier: „Nu fac un pas pe aici fără să nu recunosc câte ceva ce-mi aminteşte de suferinţele şi de tinereţea mea, de prietenii pierduţi, de lumea care s-a dus, de speranţele ce mă legănau, de primele mele lucrări, de visele de glorie şi în sfârşit de tot ceea ce alcătuieşte viitorul unui tânăr care se simte născut pentru ceva. Am prins unele dintre himerele mele, altele mi-au scăpat, şi toate acestea nu meritau strădania mea. Sunt uşor suferind din cauza vopselei, a cărbunelui şi a ceţei.”

  Curtea îi făcuse o primire frumoasă. La ieşirea de la prima audienţă, regele George al IV-lea 1-a condus personal în salonul corpului diplomatic „Vă prezint, domnilor, a spus el, un nou coleg”. La care ambasadorul Austriei, prinţul Esterhazy, i-a răspuns curtenitor: „Suntem fericiţi şi mândri să-1 avem printre noi”. Ministrul Afacerilor Străine, lordul Londonderry, 1-a invitat la casa lui de la ţară. Chateaubriand îl aprecie ca om de spirit, dar derutant Prin atitudinea lui rezervată, aerul glacial şi tăcerea profundă ce-o Păstra asupra faptelor. L-a văzut şi pe ducele de Wellington, pe atunci omul cel mai popular din Anglia şi căruia compatrioţii îi ridicau prin subscripţie un monument unde trebuia să fie reprezentat în chip de Ahile tânăr şi pe jumătate gol. Această glorie, care recompensa înfrângerea suferită de Franţa, îl irita pe Chateaubriand. „Nu, îi spune el lui Marcellus în timp ce trecea prin faţa faimoasei statui, nu, el nu 1-a învins pe Invincibil. El nu 1-a bătut decât pe mareşalul Soult, iar la Waterloo n-a fost decât executorul justiţiei divine.”

  De Canning s-a legat cu atât mai mult, cu cât amândoi intraseră în politică prin literatură, împreună se lamentau din cauza neîncrederii manifestate de regi faţă de oamenii de imaginaţie şi poezie. „Când îşi vor însuşi ideile noastre, îi spune Chateaubriand lui Canning, vor trebui să ia şi persoanele noastre.” Dar Canning i-a mărturisit că nu va schimba plăcerile pe care i le oferea poezia pe timona Statului britanic. „Literele, spunea el, reprezintă leacul cel mai bun împotriva tulburărilor vieţii.” „Literele, i-a răspuns Chateaubriand, m-au hrănit când eram sărac, şi nu mă pot împiedica să cred că într-o zi vor veni în ajutorul bătrâneţii mele.'

  O vizită neprevăzută, care la început 1-a fermecat, a fost cea a lui Charlotte Ives, prima lui dragoste. Pe vremuri, plecarea subită a cavalerului de Combourg o făcuse să sufere într-atât, încât chiar se îmbolnăvise grav. Multă vreme refuzase să se mărite, în cele din urmă, s-a căsătorit cu un ofiţer de marină; acesta a ajuns amiral, iar ea, doamna Sutton. Venise să-1 vadă pe ambasador pretinzând că îi aducea un manuscris lăsat de el, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, la Beccles, dar în realitate pentru că era bucuroasă să-1 vadă. Tânărul Marcellus observă că avea trăsături frumoase şi o piele de o albeaţă remarcabilă cu toată corpolenţa ei. „Dar nu mai era primăvara; vara trecuse, şi se făcea simţită toamna.”

  Ambasadorul a fost binevoitor, amabil, dar distant. „Cu ce aş putea să vă fiu de folos?” Această condescendentă politeţe era destul de crudă. Ea s-a tulburat, nu a mai ştiut ce să răspundă şi n-a mai revenit. El îi promisese o vizită, pe care nu i-o făcu niciodată. După câteva luni ea i-a trimis o scrisoare umilă şi emoţionantă pentru a-i cere să intervină pe lângă Canning în favoarea unuia dintre tinerii Sutton, candidat pentru un loc în Indii: „Ocupată cu soarta imperiilor şi plasată la o asemenea înălţime încât abia poate zări grijile unei existenţe umile, Excelenţa voastră n-ar şti să conceapă cu câtă dureroasă intensitate spiritul unei persoane particulare este absorbit de un singur gând. Iată, mylord, despre ce este vorba; şi nu veţi şti niciodată cât m-a Apostat să ajung aici. Am onoarea să fiu, cu urările cele mai fierbinţi centru sănătatea şi fericirea voastră şi cu sentimentele cele mai dese şi cea mai respectuoasă consideraţie, la care se alătură şi amiralul Sutton, Senioriei voastre, cea mai umilă şi supusă servitoare.”

  Senioriei voastre. Cea mai umilă servitoare. Deci aşa se |termina cea mai delicată dintre idile. De fapt, se părea că iestinului îi făcea plăcere să evoce în acea casă din Portland} lace toate iubirile unei vieţi încă de pe acum lungi, fiindcă ambasadorul i-a primit aici pe Astolphe de Custine, fiul Reginei Trandafirilor, şi pe Leontine de Noailles, fiica nefericitei Musculiţe, pe care îi cunoscuse de copii, pe unul în parcul de la Fervacques, î celălalt în grădinile din Mereville. Duminica, rămânând singur în limensa lui reşedinţă, ambasadorul se apuca de Memorii. Unde [ajunsese cu viaţa lui sentimentală? In adolescenţă iubise o fantomă? i modelase iubite imaginare. Charlotte Ives fusese ca o umbră/irginală şi fermecătoare, în Pauline de Beaumont Sylphida (începuse să se incarneze, dar într-un înveliş prea uşor şi prea jcurând risipit. Veniseră apoi femei mai reale şi acele clipe „când jâncercai să cuprinzi viaţa întreagă într-un singur cuvânt sau într-o Iprivire.” Niciuna dintre metresele lui nu-i dăduseră bucuria perfectă a fericirilor imaginare. Ca şi gloria, iubirea îi lăsase în |gură un gust de cenuşă. „Iar sufletul meu, ce era? O mică durere ştearsăpierzându-se în bătaia vântului. Şi îmi spuneam: „Gră-beşte-te să fii fericit! încă o zi şi ai putea să nu mai fii iubit.”

  Aşadar, a încercat la Londra să fie fericit şi, la tentativele lui de a atinge plenitudinea, un număr destul de mare de femei s-au arătat gata de a colabora. Ataşaţii de la ambasada Franţei îl prezentaseră englezoaicelor ca pe un erou romantic; ei povestiseră că o ducesă murise din dragoste pentru el şi că o alta îşi pierduse minţile. Când eroul a apărut în carne şi oase, acest bărbat mic într-o ţară a giganţilor, a decepţionat puţin. Prinţesa de Lieven „cu o faţă ascuţită şi neplăcută”, a găsit că el arăta ca „un cocoşat fără cocoaşă”. Ea îl descrie afectând prin saloane un aer sentimental şi visător şi purtând în bandulieră o bătrână inimă de vânzare pe care nimeni nu voia s-o cumpere. Cum el i-a mărturisit că se plictiseşte, ea s-a oferit să-i prezinte femei inteligente: „Ah! doamnă, mie nu-mi plac femeile inteligente.

  — Le preferaţi pe cele stupide?

  — Cu mult mai mult.” Era o manieră abia voalată de a spune că n-o plăcea pe doamna de Lieven, despre care spunea că era „obositoare şi aridă”.

  Dacă ar fi să le dăm crezare lui Marcellus şi chiar lui Chateaubriand, altele s-au dovedit mult mai indulgente. Lady Fitzroy, „frumoasă ca toate iubirile”, era una dintre cele mai asidue. Se mai spunea de asemeni că „aruncase batista” doamnei Arbuthnot. Dar mai ales erau franţuzoaicele: doamna Lafon, care era soţie de actor şi avea cei mai frumoşi ochi din lume, era invitată la ambasadă împreună cu soţul ei. Din când în când ea dispărea în momente în care de asemeni era imposibil de găsit ambasadorul. „El o întreţine, spunea cu repulsie doamna de Lieven, iar ea îi face onorurile casei. Îşi petrece serile împreună cu ea, şi-i vorbeşte ore-n şir de glorie, de entuziasm, ba chiar şi de virtute.”

  Mai exista şi o anume domnişoară Le Vert (sau Leverd) care a neliniştit-o în asemenea măsură pe doamna Recamier, încât aceasta, în pofida obişnuitei ei reticenţe, s-a plâns. „Asta-i bună!

  I-a răspuns Chateaubriand, îmi place mai mult să-ţi aflu pasiunea decât să citesc bilete misterioase şi supărate. Bănuiesc sau cred că bănuiesc acum. S-ar părea că-i vorba despre femeia aceea de care ţi-a pomenit prietena reginei Suediei? Dar, spune-mi, am vreo posibilitate s-o împiedic pe domnişoara Le Vert, care-mi scrie declaraţii, şi pe alţi treizeci de actori, femei şi bărbaţi, să vină în Anglia ca să încerce a câştiga un ban? Şi dacă aş fi fost vinovat, crezi că asemenea fantezii ţi-ar fi putut aduce vreo injurie şi ţi-ar fi răpit ceva din ceea ce ţi~am dăruit pentru totdeauna? Ai merita cu prisosinţă o uşoară infidelitate. Era o vreme când voiai să ştii dacă aveam metrese, şi lăsai impresia că prea puţin îţi păsa.”

  Rareori i se întâmpla să scrie pe un asemenea ton la Abbaye-aux-Bois. Aproape întotdeauna se dovedea tandru: „De ce nu sunt acum în odăiţa aceea. Să fiu chiar atât de nebun ca să te iubesc atât? Şi pădurea? Mai treci pe acolo? Nu mă preocupă decât să-mi aranjez viaţa pentru dumneata.” Cu doamna de Duras, geloasă pe Juliette Recamier, pe trecători şi chiar pe Celeste, tonul era mai sec., Jmi răspunzi prin scrisori pline de injurii şi de nebunii. Dacă mâine curierul nu-mi aduce o scrisoare frumoasă de scuze, nu-ţi mai scriu. Ai uza până şi răbdarea unui sfânt. Nu sunt în stare de ataşament! Nu-ţi citesc scrisorile! Mii de acuzaţii i de soiul ăsta. Ai o idee fixă, o urmăreşti şi loveşti drept în inimă fără să-ţi pese de ce are să se întâmple.„ Iar când era în toane Dune: „îmi spui că nu-mi spui nimic, pentru că îmi spui lucruri leplăcute. Ştiu eu despre ce lucru e vorba. Că nu iubesc pe nimeni, că sunt un egoist perfect, că nu trebuie să se vorbească decât de mine, că sunt fals, ipocrit etc. Epuizează, dragă soră, dicţionarul de injurii; nu mă vei împiedica să te iubesc mai puţin.”

  Cât despre Celeste, el avea grijă ca ea să fie invitată la dineuri de Mathieu de Montmorency atunci când englezi marcanţi treceau prin Paris. „Ea se plânge şi are dreptate.” Grăsanul roşcovan Pilorge, secretar intim, avea însărcinarea să o informeze pe doamna de Chateaubriand asupra vieţii ambasadorului şi se achita de ea cu prudenţă. Datorită lui ştim că Domnul „se scula la ora nouă, şi căpătase obiceiul, ca toţi englezii, să adauge la ceai câte ceva mai consistent, citea şapte sau opt ziare englezeşti, toate lungi, late şi îndesate, acorda câteva audienţe, se plimba prin parc, lucra, citea şi căsca. Cu toate astea Domnul se simţea de minune. Marţea şi vinerea, zilele în care sosea curierul, depeşe şi scrisori particulare ocupau timpul promenadelor, al vizitelor şi al plictiselii.' Timpul de plictiseală suna cam trăsnit şi se pare că Hyacinthe Pilorge căpătase în Anglia simţul umorului.

  Tot Pilorge ne oferă o relatare a acelui mare dineu al ambasadei pe care Chateaubriand 1-a dorit triumfal şi la care încercase chiar să-1 atragă pe regele George al IV-lea. Desertul fusese superb, serviciul de porţelan magnific, iar bucătarul Montmirel, marele Montmirel, inventatorul budincii Chateaubriand (după budinca Diplomat) şi al biftecului Chateaubriand fript între alte două felii de came, a făcut furori. După dineu şi după recepţia ce i-a urmat, Chateaubriand a crezut că fastul ambasadei Franţei stârnise invidia tuturor matroanelor englezoaice; dar doamna de Lieven a declarat că el nu ştia să-şi primească oaspeţii, că luxul lui era cel al unui parvenit şi că la el societatea bună era înecată într-o masă de necunoscuţi. Fără îndoială, doamna de Lieven se transforma, în spatele ilustrului ambasador, în măruntul marchiz de Carabas care, cu cincizeci de ani în urmă, sosise la Combourg sunând din clopoţei, într-o brişcă trasă de cai înhămaţi precum cătini în Spania. Cântărindbine mărturiile, se pare că Chateaubriand se înţelesese destul de rău cu aristocraţia engleză, că se simţea agasat de răceala ei, că el însuşi irita prin morga lui şi că singurele zile fericite ale ambasadei lui fuseseră cele când, înconjurat de vizitatori francezi lipsiţi de importanţă, putea să rida ca un copil. Pe vremea când se întorsese la Paris, în 1801, el stârnise uimire prin manierele lui britanice; se reîntorcea la Londra, în 1823, modelat de Paris, de Villeneuve-sur-Yonne şi chiar de Plancoet.

  „Ambasada Franţei, atât de îndelung uitată în această ţară, trebuie să se plaseze în fruntea plăcerilor, ca şi în cea a afacerilor. Influenţa societăţii se extinde asupra politicii şi în scopul diplomaţiei balurile nu sunt inutile în serviciul regelui, dar această parte a meseriei mele nu este cea care îmi place cel mai mult.” Cea care îi plăcea lui mai mult era marea politică. Depeşele trimise de el, redactate de mâna lui şi corectate cu mare grijă („Fii atent la epitete”, îi spunea el lui Marcellus), îi uimeau pe tinerii lui secretari prin precizia şi inteligenţa lor. Oamenii de stat englezi, deşi el credea că-i domina, nu prea îl apreciau, mai ales pentru că ideile lui le contrariau proiectele. El dorea ca în Spania, ţară sfâşiată de război civil, Europa să intervină în favoarea regelui Ferdinand al VH-lea. Anglia era ostilă acestei intervenţii.

  Pentru tratarea acestei probleme şi cea a Italiei urma să se ţină un congres la Verona. Chateaubriand murea de dorinţa de a reprezenta Franţa. Ar fi fost pentru el o ocazie de a-şi demonstra talentele diplomatice, o trambulină spre minister. A făcut din nou apel la muzele lui, ducesa de Duras şi Juliette Recamier. Acesteia din urmă i-a invocat argumente sentimentale: „Acest congres are imensul avantaj de a mă aduce la Paris, iar toată politica nu semnifică altceva decât că mor de nevoia de a te vedea”, în scrisorile lui, dragostea şi ambiţia se învecinau: „Să fiu iubit de dumneata, să trăim tihnit într-un mic loc retras noi amândoi şi câteva cărţi, acesta-i fondul dorinţelor mele arzătoare şi al inimii mele. Gândeşte-te la congres.” Cu doamna de Duras era mai sincer: „Să ai în rândurile prietenilor unul care a reuşit, care-i cunoaşte pe regii şi pe miniştrii Europei, pe care până şi opoziţia din Anglia îl onorează, şi să cauţi pentru a te servi inamici fără talent şi mediocrităţi ostile! Dar, dragă soră, aranjează totul cu Milele!”

  Cum, în plus, el cerea şi cordonul albastru al Sfântului Ludovic (fiindcă era „ridicol şi deplasat” ca un ambasador să fie redus, ca un cuţitar, la crucea Legiunii de onoare), biata Claire de Duras sfârşi prin a se plânge de această ambiţie care, spunea ea, îi sufoca acum cu umbra ei toate celelalte sentimente. „Nu ştiu dacă ambiţia mea a devenit, aşa cum spui, un arbore mare; dar pot să afirm ceea ce biata mea soră recunoştea cu bucurie pentru ea: „Nu este o plantă de pe pământ. Şi crede-mă, cele din primele mele păduri îmi plăceau şi îmi conveneau mai mult.” Ceea ce era adevărat, dar de o manieră intermitentă.

  Va obţine un loc la congres? Multă vreme Mathieu şi Villele 1-au ţinut în tensiune, întreaga diplomaţie îşi dorea să facă parte din această delegaţie: însuşi Mathieu, Adrien de Laval, Blacas. „Mathieu şi Villele spun da şi nu, nu şi da. Dacă aşa au de gând să mă răsplătească pentru loialitatea mea, au dat greş. N-am să tolerez să-şi bată joc de mine.”

  Pe neaşteptate, cum ambasadorul Franţei lucra la Memoriile lui şi, pentru a uita în fiecare zi măcar câteva ore de ambiţiile lui deziluzionate, se complăcea a descrie, în marea casă din Portland Place, podurile adolescenţei, şeful Foreign Office-ului, lordul L ondonderry, îşi taie gâtul. Încă o dată în viaţa lui Chateaubriand a strălucit fulgerul sinistru al nebuniei. „Voi vedea multă vreme sicriul mare care-1 închidea pe acel om ucis de propria lui mână, în cel mai înalt punct al prosperităţii sale. Trebuie să te faci trapist*.” Aceste dorinţe monastice nu-1 împiedicau să se gândească la congres. Către doamna Recamier: „îmi vei spune: Eşti chiar aşa de preocupat de acest congres? Nicidecum, dar este calea care duce în modul cel mai firesc spre o anume odăiţă. Ăsta e tot secretul meu.” în sfârşit, pe 3 septembrie: „Treaba s-a aranjat, dar cu câtă rea-voinţă din partea lui Mathieu! Dar spune-mi, n-ai putea veni în întâmpinarea mea la Chantilly? Te-aş vedea înaintea tuturor, am sta de vorbă; câte n-am a-ţi spune şi câte sentimente nu închid în inima mea de cinci luni de

  * Călugăr dn ordinul Cistercienilor, ordin catolic întemeiat în secolul XVII, cu un regulament deosebit de sever, inclusiv izolarea completa (n.tr.).

  Zile! Gândul revederii îmi face inima să-mi bată mai tare/' Dacă după prima lui şedere la Londra se întorsese profund anglofil, de data aceasta venea cu impresii ostile. Frivolitatea înaltei societăţi, nemulţumirea maselor populare îi lăsaseră sentimentul unei decadenţe. Nu mai credea în soliditatea Angliei, dar era o judecată superficială care avea să explice parţial politica ulterioară a lui Chateaubriand.

  /. Congresul de la Verona Problema pusă la Congresul de la Verona era aceea care, încă din 1815, îi preocupa pe prinţii Sfintei Alianţe: cum să lupte împotriva maladiei liberale? Cum să purifice ţările contaminate? Şi, în mod deosebit, cum să intervină în Spania pentru a-1 salva pe regele Ferdinand al VH-lea de Cortes*-urile insurgente.

  Trei soluţii păreau posibile. Prima, nonintervenţia, era pe placul Angliei, care găsea în dezordinile spaniole mari avantaje pentru comerţul ei în America de Sud. A doua, cea a lui Mettemich, era pentru intervenţia în Spania a armatelor austriece şi ruse, cărora Franţa li se alătura, acordând drept de trecere. A treia lăsa pe seama Franţei responsabilităţile, dar şi onoarea unei campanii. Era şi cea a lui Chateaubriand, dar el s-a abţinut s-o exprime, fiindcă guvernul lui nu 1-ar fi susţinut.

  Fusese foarte dezamăgit aflând că ministrul şi prietenul lui, Mathieu de Montmorency, conducea în persoană delegaţia franceză de la Verona. Lui Chateaubriand nu-i plăcea să fie vioara a doua, în special alături de Mathieu, la care stima mai mult virtutea decât inteligenţa. Astfel, a fost încântat când în absenţa lui Montmorency, Villele a fost numit prim-ministru de către rege, a ajuns superiorul lui Mathieu complet anihilat şi a trimis acestuia instrucţiuni, al căror purtător a fost chiar Chateaubriand. Ele erau prudente: Franţa nu trebuia să-şi ia nici un angajament.

  * Parlament bicameral spaniol, (n.tr.)

  La Verona, Mathieu nu s-a simţit mai fericit să se vadă supravegheat de Chateaubriand decât acesta din urmă de a se afla sub ordinele lui. Se aflau acolo împăratul Austriei şi cel al Rusiei, regele Prusiei. Marele Duce de Toscana şi ducesa de Parma, văduva lui Napoleon. „Am găsit că arăta foarte bine, e de părere Chateaubriand. I-am spus că am întâlnit soldaţi de-ai ei la Plaisance şi că pe vremuri avea mai mulţi.” Răspunsul ei: „Nu mă mai gândesc la asta”. Chateaubriand considera că ea nu avea dreptate. Regii cărora le-a fost prezentat nu 1-au tratat cu respectul cuvenit gloriei lui. Regina Sardiniei 1-aântrebat amabilă dacă era rudă cu acel domn Chateaubriand care făcea broşuri. Faptul 1-a şocat. Metternich, care se temea de el, îi făcuse un deserviciu pe lângă Alexandru. Pozzo di Borgo îl numea „un copil bătrân de cincizeci de ani”. Acestor vechi experimentaţi ai congreselor Chateaubriand le displăcea printr-o stângăcie alcătuită din orgoliu şi timiditate. Era incapabil să-1 asculte pe Metternich cu interesul pasionat ce se cuvenea în timp ce explica cum se fac macaroanele., E un mediocru, îi scria el doamnei de Duras, fără fond, fără vederi şi care-şi exercită autoritatea doar asupra slăbiciunii lui Mathieu de Montmorency.”

  Lăsat în afara marilor dezbateri şi refuzându-şi micile supeuri, la Verona Chateaubriand a trăit, cu tinerii lui', secretarii delegaţiei franceze, doar în preajma lor găsind căldura admiraţiei de care avea nevoie. S-a dus la Mantua să vadă mormântul lui Vergiliu, s-a plimbat la soare, a vorbit puţin şi din când în când descoperea o imagine frumoasă, „în seara asta se dă o serbare la Arene. Se vor ilumina ruinele. Ca şi în alte împrejurări.” Mathieu de Montmorency îi scria doamnei Recamier. „Nu prea îmi place poziţia generală pe care se plasează el. Rigiditate, sălbăticie ce-i fac pe alţii să se simtă prost în preajma lui. Am impresia că trebuie să se plictisească mult dat fiind genul de viaţă pe care şi 1-a aranjat şi nu ştiu dacă consideră marea lui dorinţă de a veni la congres perfect justificată.'

  Această tristă poziţie s-a schimbat în Zlua în care Mathieu de Montmorency s-a hotărât să se întoarcă la Paris Ministrul Afacerilor Străine avea două motive puternice ca să fugă din Verona: a) Luându-şi faţă de Mettermch angajamentul de a face din Franţa, în această afacere a Spaniei, soldatul Sfintei Alianţe în vreme ce Villele şi regele voiau dimpotrivă s-o temporizeze' simţea nevoia să aibă o explicaţie la Paris în această problemă-b) soţia lui pornise la drum ca să vină lângă el, iar el se temea de sosirea ei în acel mic oraş pus pe bârfe unde se găseau concentrate pentru câteva săptămâni toate curţile Europei. Era o persoană ciudată această vicontesă de Montmorency, născută Hortense de Luynes. Măritată fără să iubească şi multă vreme neglijată de soţul ei, căzuse în bigotism, până în a face legământ de castitate, poate de necaz. Dintr-o dată, la patruzeci şi cinci de ani, după câteva doliuri în familie, ea ceruse să i se ridice legământul de către Roma, pentru a da numelui de Montmorency un moştenitor. Revenită la realităţile amorului din datorie şi cuântârziere, i-a prins brusc gustul şi afişa pentru bătrânul ei soţ care îşi păstra „pe o frunte aproape pleşuvă un farmec juvenil” o pasiune lipsită de moderaţie. E lesne de înţeles că el n-avea nici cea mai mică dorinţă de a da un spectacol dinaintea unei asistenţe de regi cu această tardivă lună de miere.

  Cine avea să fie în fruntea delegaţiei franceze? Villele 1-a desemnat pe Chateaubriand, într-o oarecare măsură pentru că ministrul dorea să dea anumite garanţii regaliştilor, dar şi pentru că Villele îl credea pe Chateaubriand favorabil, ca şi el, acordului cu Anglia şi nonintervenţiei. Dar se înşela amarnic, deoarece, chiar în acelaşi timp, ambasadorul lui îi scria doamnei de Duras: „Dacă ostilităţile, altminteri nu prea periculoase, cu Spania ar trebui să aibă ca rezultat să ne recâştigăm rangul militar în Europa Şi să ne facă a da uitării cocarda tricoloră, n-ar trebui să ne plângem Prea mult”.

  Chateaubriand, care se eclipsase în rangul doi, strălucea în primul. In câteva zile s-a făcut respectat la congres. „Voi părăsi Verona lăsând în urma mea reputaţia unui om capabil şi de temut. Acum sunt căutat, dar toţi aceşti oameni sunt prea slabi ca să mă poată iubi.” Graţie influenţei binefăcătoare şi îndepărtate a lui Claire de Duras, contesa Tolstoi îl apropiase de împăratul Alexandru, şi aceşti doi bărbaţi cu imaginaţie începuseră să se întreţină cu plăcere asupra treburilor Europei. Chateaubriand concepuse în decursul acestor conversaţii proiecte mari. De ce Franţa nu s-ar opune Angliei, sprijinindu-se pe Rusia? De ce n-ar obţine de la aceasta, în schimbul Constantinopolului, malul stâng al Rinului şi revizuirea tratatelor din 1815? Proiecte de anvergură, dar împăratului îi plăceau. „Sunt mulţumit, i-a spus lui Chateaubriand, că vă aflaţi aici; nu avem decât de câştigat de pe urma acestor întâlniri ale noastre.”

  Anglia a propus congresului măsuri împotriva comerţului cu negri şi împotriva pirateriei din mările Americii. Chateaubriand a demonstrat, prin observaţii abile şi ironice, că aceste măsuri, inspirate cert dintr-un sentiment umanitar, aveau ca efect indirect şi servirea intereselor britanice şi pregătirea recunoaşterii republicilor revoluţionare din America de Sud. Văzând că i se opune Angliei, Metternich a crezut că va găsi în el un aliat şi a început să-1 trateze mai bine. „Faţa şi limbajul nostru pot înşela, scria Chateaubriand, sau perspicacitatea arhicancelarului nu este cea care se presupune a fi.” Adevărul este că Chateaubriand, om secretos şi închis, era hotărât în inima lui să declare război Spaniei şi s-o facă singur, întru gloria cea mai mare a stindardului alb şi a lui Chateaubriand Pânăuna alta, el îl măgulea pe Alexandru şi adormea vigilenţa lui Metternich. Era destul de bine jucat.

  În Franţa, se legase de ascensiunea lui Villele. „De fapt, este singurul om capabil din guvern, şi îmi place de o mie de ori mai mult decât prostia invidioasă, mohorâtă şi profitoare a lui Mathieu.' Villele într-adevăr îl susţinea, pentru că-1 credea câştigat de partea ideilor lui. Cetăţean din Toulouse Consiliului nu voia cu nici un preţ un război la front' ln e vest a Franţei. El dezavua angajamentele luate faţă de M ^ §U h de către Montmorency, care nu a ratat primul pretext pent da demisia, primind, în compensaţie, titlul de duce ceea încântat-o pe soţia lui.

  Cine va fi ministrul Afacerilor Străine? Chateaubriand îşi dorea pătimaş acest portofoliu; Villele părea înclinat să i-1 ofere-rămânea de învins reticenţele regelui. In cele din urmă, acesta păru să cedeze, şi ministerul atât de râvnit i-a fost oferit. Deşi era încântat şi hotărât să accepte, Chateaubriand simţea că purtarea lui faţă de Mathieu avea să pară echivocă şi se temea de judecata doamnei Recamier. Sfâşiată între aceşti doi bărbaţi, prietena celui care trebuia să abdice, îndrăgostită de cel care se vedea ridicat în rang, ea a jucat această partidă imposibilă fără nici cea mai mică greşeală de tact. „Mi se spune, îi scria ducele de Laval, că vă descurcaţi admirabil cu toate aceste dificultăţi, că vi se fac toate confidenţele, că toată lumea e mulţumită şi nimeni nu este trădat.” Poate că o femeie mai pasionată, judecind cu o oarecare iritare această impecabilă negociatoare, s-ar fi gândit că dacă nimeni nu era trădat, însemna că toată lumea era.

  Când portofoliul i-a fost propus lui Chateaubriand, acesta a început prin a-1 refuza şi 1-a sfătuit pe Villele să-1 ia chiar el, ad-interim. Către doamna Recamier: „Mathieu nu merita acest sacrificiu după felul cum s-a purtat cu mine, dar ţi-o datorez dumitale şi loialităţii mele. Nu se va mai spune acum că sunt ambiţios.” Doamnei de Duras i-a mărturisit că era îngrozit ca nu cumva dezinteresul lui să fie luat drept autentic: „Domnul, în loc să mă convingă să accept, m-a strâns în braţe şi mi-a spus că m-am comportat ca un erou. Cine a căzut în capcană?' Într-adevăr, cine se înşela? în mod cert nu opinia publică, ce nu se lăsa dusă de nas de această comedie. „Când i s-a propus ministerul, spune Pasquier, a dat toate semnele unui om care se teme de osteneli şi dificultăţi. Aproape că i s-a impus cu forţa să accepte puterea pe care ardea să pună mâna.„ în cele din urmă, regele a învins această fragilă pudoare. „Acceptaţi, i-a spus el, vă ordon.„ Niciodată un ordin n-a fost primit cu o mai mare plăcere. Chateaubriand se temea atât de mult să nu-1 vadă pe rege revenind asupra deciziei, încât 1-a pus în gardă pe Villele împotriva oricăror pericole posibile., Aflaţi, dragul meu prieten, că numirea ar trebui să fie cunoscută în acelaşi timp cu demisia, altminteri ziarele de dreapta ar lua foc, iar regele ar da înapoi”, şi aproape în acelaşi minut, ducesei de Duras: „Regele mi-a ordonat să accept; eu m-am supus, dar ca cineva care e dus la spânzurătoare.” Oricât de indulgentă ar fi fost cu el, Claire de Duras zâmbise probabil citind acest bilet.

  Instalat în minister, i-a scris lui Juliette Recamier că nimic nu se va schimba şi că-1 va vedea în fiecare zi la ora obişnuită, „în seara asta mă duc să mă culc în acel pat de ministru care n-a fost făcut pentru mine, unde nu dormi deloc şi unde rămâi puţin. Trecând peste obstacole, am impresia că mă depărtez de dumneata şi că voi face o lungă călătorie. Asta îmi frânge inima, dar am să-mi dezmint presentimentele. Am să te văd în fiecare zi la ora noastră, în mica odăiţă.” Această promisiune nu avea să fie ţinută prea multă vreme.

  IV. Ministrul „Corespondenţa mea intimă e scrisă de mâna mea şi merge în cele patru colţuri ale Europei. Nu las pe seama nimănui această îndatorire.” Era incontestabil că acest scriitor, ajuns ministru, muncea tot atât cât cei mai activi dintre predecesorii lui. Depeşe, scrisori particulare către ambasadori, lui Canning, ţarului Alexandru, îşi petrecea uneori nopţile scriind, cu scrisul lui trufaş, mare, texte precise, energice şi întotdeauna purtând amprenta stilului său. Politica lui era simplă. Voia război cu Spania fiind convins ca avea sa fie uşor, că-i va descuraia n^

 

  ~ ^ i r- J lc revoluţionarii europeni, ca va uni armatele franceze şi va conţii H A Antici lâiorâcirhi fi În calea lui a întâlnit multe obstacole. Primul a f t preşedintele Consiliului, Villele. Acesta din urmă îl al Chateaubriand într-un timp când nu ştia că planurile noului ministru erau mult mai îndepărtate de alte sale şi decât cele ale lui Mont-morency. Când a descoperit ce greşeală făcuse, amărăciunea lui a fost uriaşă. El s-a arătat conciliant, pentru că avea nevoie în Cameră de prietenii lui Chateaubriand, dar acesta repeta oricui voia să-1 asculte că era în cele mai bune relaţii cu Villele. Doar el singur credea.

  A doua grupă de adversari: Mathieu de Montmorency şi ginerele lui, Sosthene de La Rochefoucauld, mari inspiratori ai Congregaţiei şi a căror ranchiună secretă, dar amară, nu aştepta decât ocazia unei revanşe. Al treilea obstacol: liberalii francezi, care-i susţineau din necesitate doctrinară şi politică pe fraţii lor, liberalii spanioli. Al patrulea obstacol: Sfânta Alianţă, iritată văzând că Franţa se lipsea de alte puteri şi neliniştită de contaminarea posibilă a revoluţionarilor spanioli în armatele franceze, în sfârşit, al cincilea obstacol şi care părea cel mai dur: Anglia, al cărei guvern, deşi conservator, îi încuraja pe revoluţionarii spanioli, pe de o parte pentru că se urmărea cucerirea pieţelor din coloniile sud-americane, şi pe de altă parte pentru că Foreign Office nu vedea cu ochi buni ca din nou pe cele două tronuri al Franţei şi al Spaniei să se ridice monarhii între care existau legături prea intime.

  Împotriva tuturor acestor duşmani, Chateaubriand ţinea piept neînfricat. „Franţa va face faţă tuturor, îi scria lui Marcellus, şi nu se teme de nimic.” Iar contelui de La Garde, ambasadorul nostru la Madrid: „Vă invit, domnule conte, să ridicaţi tonul şi nu să-1 coborâţi”. În fine, lui Canning însuşi, pe 14 ianuarie 1823: „Războiul, spuneţi, arputea răsturna instituţiile noastre, încă destul de fragile? S-ar putea, dar există două moduri în care un guvern Poate să piară: unul prin înfrângere, celălalt prin dezonoare. Dacă Spania revoluţionară se va putea lăuda de a fi făcut să tremure Franţa monarhică, dacă steagul alb va bate în retragere faţă de descamisados, lumea îşi va aduce aminte de puterea Imperiului şi de triumfurile steagului tricolor; or, calculaţi efectul acestei amintiri pentru Bourboni. Poporul francez e milităros. O victorie ar lega armata pentru totdeauna de rege, făcând ca întreaga Franţă să alerge sub arme. Poate nu vă vine a crede ceea ce poate face printre noi cuvântulonoare.„ Această scrisoare a sporit aversiunea lui Canning. Ar fi putut să fie periculos. „Dacă înaintea campaniei domnul Canning ar fi înarmat douăzeci de vase şi le-ar fi trimis la Cadix, noi am fi fost foarte încurcaţi.” Dar ministrul englez s-a mulţumit să ţină un discurs ostil; ei n-au schimbat niciodată nimic.

  Dacă Franţa voia să acţioneze, trebuia s-o facă rapid. A menţine imobilă, la frontiera unei revoluţii, o armată de o sută de mii de oameni, dintre care mulţi, ofiţeri şi soldaţi, erau foşti bonapartişti sau republicani, însemna să expui trupele unei periculoase contaminări. Chateaubriand preluase ministerul la începutul lui ianuarie 1823; către sfârşitul lunii, la ordinele lui, ambasadorul nostru la Madrid îşi retrăgea scrisorile de acreditare. Nemulţumirea lui Canning s-a transformat în furie. La Londra, oamenii aruncau cu pietre în ferestrele ambasadei franceze, dar, aşa cum prevăzuse Chateaubriand, Anglia n-a reacţionat pe cale militară. Către Marcellus: „Lăsaţi-1 pe onorabilul meu prieten Canning să se supere cât pofteşte. A visat la război şi nu-1 poate face. Iată motivul secret al proastei lui dispoziţii. Vă cer un lucru cu toată tăria, nu mai treceţi pe la domnul Canning decât foarte rar. Faceţi vizite scurte şi reci şi nu-i vorbiţi deloc; un om care a făcut declaraţii publice împotriva Franţei nu mai poate avea decât raporturi strict necesare cu reprezentantul Franţei.”

  Curând, un discurs al tronului le-a anunţat francezilor declararea războiului cu Spania. Ducele d' Angouleme a fost numit generalisim, împreună cu mareşalul Victor, ministrul de Război, Chateaubriand s-a ocupat de pregătirea armatelor sale. A cerut ca în alegerea şefilor să se ţină cont în primul rând de experienţa militară şi nu de trecutul politic. „Orice ofiţer francez, spunea el, va fi credincios în faţa gloanţelor.” Atacat în Cameră de generalul Foy, în numele stângii, în legătură cu expediţia în Spania, el a răspuns pe data de 25 printr-un mare discurs, primul pronunţat în această adunare, şi a obţinut un real succes. Mai întâi le-a răspuns oratorilor liberali care susţinuseră că o naţiune n-are dreptul să intervină în afacerile interne ale unei alte ţări.

 

  „Din toate timpurile, a spus Chateaubriand, a fost recunoscută o excepţie de la această regulă, aceea care impune unei naţiuni dreptul de a interveni când propriile ei interese sunt ameninţate.” Din acest motiv, în vremea Revoluţiei, Anglia a intrat în război cu Franţa. „Să nu uitaţi niciodată, continua el, că dacă războiul cu Spania are, ca toate războaiele, inconvenientele şi pericolele lui, pentru noi va avea un imens avantaj: ne va fi creat o armată. Poate că reconcilierii complete a francezilor îi mai lipsea încă ceva; dar se va desăvârşi sub corturi. Camarazii de arme curând ajung prieteni. Regele, cu o generoasă încredere, a încredinţat garda drapelului alb unor căpitani care au făcut să triumfe alte culori; ei îi vor reaminti de drumul victoriei; el nu 1-a uitat niciodată pe cel al onoarei.” Când Chateaubriand a încheiat, toată dreapta s-a grăbit spre el pentru a-i strânge mâinile şi chiar să-1 îmbrăţişeze. Acest discurs a prilejuit un incident ajuns celebru care s-a terminat prin expulzarea mânu militari a deputatului destângaManuel.

  Cu toate acestea, ţara rămânea liniştită. Armata, oprită în drumul spre Bidassoa de o sută cincizeci de revoluţionari francezi Şi italieni care le strigau soldaţilor: „Ce căutaţi aici? Să puneţi un despot pe tron?” le-a răspuns printr-o lovitură de tun care s-a dovedit suficientă pentru a împrăştia micul detaşament. Populaţia sPaniolă a întâmpinat trupele franceze cu strigătul, „Trăiască fegele!' Nici o luptă; o plimbare militară puţin cam hurducăită'.

  Pe 24 mai, ducele d' Angouleme a intrat în Madrid. Din nefericire Cortes-urile fugiseră spre Sevilia şi Cadix luându-1 cu ele şi pe regele Spaniei. „Nu trebuie să ne ascundem, nimic nu-i terminat atâta vreme cât nu-l avem pe rege”, îi scria Chateaubriand lui Marcellus, şi adăuga: „Părerea mea este că nu-l vom putea avea pe rege decât printr-tin complot pus la cale la Sevilia sau la Cadix. N-aţi putea găsi la Londra câţiva dintre acei oameni întreprinzători, de care această ţară nu duce lipsă, în stare să-1 răpească pentru unu sau două milioane? Gândiţi-vă la soluţia asta.” Romancierul colabora cu ministrul.

  Dacă s-ar fi îndoit cineva de calităţile de om de acţiune ale lui Chateaubriand, afacerea Cadix i le-a pus în plină lumină. „Să nu cântăm victoria, spunea el; această prostituată provizorie îmi face o spaimă cumplită”, dar el se străduia din răsputeri ca s-o imobilizeze. Ducele d'Angouleme, care căuta să-i câştige pe spaniolii rebeli prin moderaţia lui, a impus (prin ordonanţa de la Andujar) limite răzbunării monarhiştilor dezlănţuiţi, şi spera să obţină, fără dificultăţi, punerea în libertate a regelui. Această politică îi făcea să strige pe radicalii din cele două ţări. Cât despre Chateaubriand, el era pentru o politică de forţă. „Dragul meu prieten, îi scria lui Villele, cred că ar trebui să-i scrieţi chiar azi Monseniorului duce d'Angouleme într-o problemă capitală: să aibă grijă să nu dea prea multă apă la moară constituţionaliştilor spanioli. Aflu din toate părţile că regaliştii sunt nemulţumiţi de comportarea prinţului. Dacă stăm să ne gândim bine, regaliştii ne fac succesele de azi şi dacă generalii lor, soldaţii lor, preoţii, clerul consideră că toate loviturile şi pericolele erau pentru ei şi toate avantajele pentru generalii Cortes-urilor, vom fi abandonaţi în mijlocul Spaniei.”

  Acest om de litere îi presa pe oamenii războiului. Violenţa nu-l speria chiar dacă ea trebuia să-1 aibă ca victimă pe suveranul pe care el pretindea că-1 salvează. Către generalul de Guilleminot, şeful statului major al ducelui d'Angouleme-'- „Dacă reuşiţi să aruncaţi câteva bombe în Cadix, curând totul va fi al dumneavoastră. Cu siguranţă nu sunteţi speriat de stupida idee că o bombă ar putea să-1 lovească pe rege? Sper să nu i se întâmple nici o nenorocire; dar mai presus de orice e vorba de regalitate; un rege nu-i decât un general pe timp de război. Trebuie să plătească cu propria sa persoană. Cu temeri şi cu şovăieli, nu ajungi departe. Fiţi convins că nu puteţi obţine nimic decât printr-o acţiune violentă, că rapiditatea şi îndrăzneala doar ele vă pot aduce succese. Ştiţi care e preţul unui moment pierdut în lucrurile decisive. Totul poate fi câştigat dintr-o mişcare dacă se procedează rapid şi poate dura şase luni dacă se tergiversează.” Aceluiaşi general: „Eu am navigat pe mările acestea; nu mie trebuie să mi se spună poveşti teribile despre echinocţiu”, şi mai departe: „V-am mai spus-o şi v-o repet, atâta vreme cât voi fi în Consiliu, Cadixul nu va fi abandonat. Aş prefera să mor de douăzeci de ori decât să văd un francez bătând în retragere. Vă repet încă o dată, Cadixul va cădea, şi misiunea în Spania va izbândi.”

  El a fost cel care a avut dreptate. Fortul Trocadero, cheia Cadixului, a fost cucerit în septembrie, Cortes-urile învinse, iar regele eliberat. Chateaubriand triumfa:„întotdeauna am fost sigur de succesul definitiv în războiul cu Spania. Am rămas în minister pentru motivul că am acea voinţă bretonă, care nu dă înapoi niciodată, că evenimentul o poate contraria, dar nu o poate niciodată supune. Credeţi-mă, cu o voinţă inflexibilă eşti aproape întotdeauna mai tare decât evenimentul.” Metodă care dă excelente rezultate când evenimentele rămân la scară umană.

  Era acesta un succes definitiv? în ceea ce priveşte Spania, punerea în libertate a lui Ferdinand al VH-lea, tiran care „nu învăţase nimic şi nu uitase nimic”, era departe de a constitui o soluţie fără cusur, în pofida ducelui d'Angouleme, Ferdinand i-a autorizat pe partizanii lui să săvârşească represaliile cele mai crude Ş! 5 curând, din cauza nemulţumirii generale, influenţa engleză în Spania s-a dovedit mai puternică decât influenţa franceză. „Franţa, spunea Chateaubriand, vrea ca Spania să fie liniştită şi fericită; ea se va opune oricărei reacţiuni periculoase, ca şi oricărui spirit de răzbunare. Suntem interesaţi să nu apărem drept complici ai stupidităţii şi fanatismului. Am prefera să abandonăm Spania decât să ne împrumutăm armele acelora care sunt înclinaţi să răspândească sângele pe eşafoade decât să-1 verse pe câmpul de bătaie.” Gânduri nobile, dar de fapt el nu era în stare să ţină în frâu pasiunile.

  În realitate, în Franţa mai mult decât în Spania aştepta el ca victoria să-i aducă mari rezultate. Şi le-a obţinut. Armata accepta de acum înainte fără repulsie drapelul alb. Ţara, satisfăcută, trimitea la Paris pentru alegerile din decembrie o Cameră „regăsită”. La întoarcere învingătorii au avut o primire triumfală: salve de tun, iluminaţii, Te Deum, nimic nu lipsea. Modest, ducele d'Angouleme considera că se făcea prea mult zgomot pentru nimic. Nu aceasta era şi părerea lui Chateaubriand, teribil de mândru de opera lui: Am putut să dovedim, scria el, că în politică valorăm tot atât cât şi în literatură, dacă valorăm ceva”.

  Cu toate acestea, în exaltarea lui se amesteca o umbră de tristeţe, fiindcă doamna Recamier părăsise Parisul fiind nemulţumită de el., K îngeri albi şi negri Femeile iubesc puterea, iar victoriile amoroase însoţesc cu plăcere victoriile militare. Acest an de succese diplomatice fusese pentru Chateaubriand şi un an de cuceriri personale. Cu cât părea mai copleşit de muncă şi de griji, cu atât găsea timpul şi forţa necesară pentru a înnoda noi legături. Unele erau uşoare. Doamna Hamelin, o frumoasă muscadină* cu păr negru şi ochi de foc,

  * Muscadin – tânăr elegant, îmbrăcat excentric şi adversar activ al iacobinilor după 9 termidor (1794) (n.tr.).

  Care-1 protejase pe timpul aprinselor furii ale lui Napoleon şi nu-şi precupeţise pe atunci nici favoarea, nici favorurile, a venit, la rândul ei, să-i ceară un sprijin. Nu mai era foarte tânără, dar încă atrăgătoare. El s-a lăsat tentat, şi nu o dată ministrul a fost văzut părăsind ministerul cu muscadina. Doamna Hamelin era trecută de patruzeci de ani. Cordeha de Castellane, care fusese marea dragoste a acelui annus mirabilis, nu avea decât douăzeci şi şapte. Fiica bancherului Greffulhe, măritată cu colonelul conte Boniface de Castellane, avea tot atâta cutezanţă cât farmec şi frumuseţe. Chateaubriand a zugrăvit-o în Viaţa lui Rance, sub numele altei Castellane, „Paloarea ei întinsă ca un prim strat sub prospeţimea tenului îi dădea o înfăţişare pasională. Avea ochi albaştri prelungi, moşteniţi de la mama ei.” Mole îi descrie chipul angelic, ochii albaştri „tenul pal şi de o extremă fineţe, părul de un blond cum nu mai văzusem decât la ea. Când surâdea, iar albeaţa dinţilor strălucea în mijlocul acelui ten atât de mat, dar fără a fi palid, lângă pletele ei blonde şi ochii de un albastru atât de perfect, te întrebai dacă era doar o femeie slabă.” Chateaubriand a crezut, încă o dată, că găsise Sylphida. Ea i s-a dăruit imediat, fiind îndrăzneaţă şi senzuală şi, a doua zi după prima noapte de dragoste i-a propus să dea o fugă la malul mării. El i-a răspuns cu o ardoare atât de puternică cum nu-i mai trezise nici o altă femeie, în afara bietei doamne de Mouchy: „îngerul meu, viaţa mea, şi nu mai ştiu ce altceva, te iubesc cu întreaga nebunie a primilor mei ani. Pentru tine devin din nou fratele lui Amelie; am uitat de toate de când mi-ai îngăduit să cad la picioarele tale. Da, vino la malul mării, unde vei dori, cât mai departe de lume. Am prins, în sfârşit, acel vis de fericire pe care 1-am urmărit atât. Pe tine te adoram de aşa multă vreme fără să te fi cunoscut. Tu îmi vei cunoaşte toată viaţa; tu vei vedea ceea ce nu se va şti decât după mine; îl voi face depozitar pe cel care trebuie să ne supravieţuiască.” Fiindcă întotdeauna prima lui reacţie, puţin naivă, dar destul de emoţionantă, când voia să seducă o femeie, era să-i citească Memoriile lui.

  O săptămână mai târziu era nebun de dorinţă. „Niciodată nu te-am văzut atât de frumoasă şi atât de seducătoare cum ai fost ieri-seară. Mi-aş fi dat viaţa să te pot strânge în braţe. Spune-mi, dragostea ce mi-o porţi te înfrumuseţa aşa? Să fi fost pasiunea ce mă arde care să te fi făcut în ochii mei atât de atrăgătoare? Ai văzut; nu puteam înceta să te privesc, să sărut micul lanţ de aur. Când ai plecat, aş fi vrut să mă prosternez la picioarele tale şi să te ador cape o divinitate. Ah! dacăm-ai iubi măcar pe jumătate câtte iubesc eu. Minteami-e rătăcită. Repară, iubindu-mă, răul pe care mi 1-ai făcut. La ora opt te aştept cu inima palpitând.”

  Uneori îi scria versuri, cele mai bune pe care le-a compus, şi-i vorbea de neliniştea de a iubi, el, bătrân călător, o femeie atât de tânără şi tristeţea de a simţi că, dacă şi ea l-ar fi iubit puţin, ar fi fost mai mult pentru operele sale decât pentru el însuşi.

  Talentul nu-ţi întoarce ceea ce timpul şterge; Gloria, vai! întinereşte doar un nume.

  Fratele lui Amelie, al Velledei iubit, Mi-au răpit credinţa-ţi fiii mei ingraţi? încântarea ta rănitu-m-a şi m-a umilit. Sunt gelos pe mine, crede-mă de poţi.

  Dispreţuieşte, o, frumoaso, triumfu-nşelător Singurul bun pe lume e iubirea, dorul. Ce nemurire merită o noapte de amor? Pentru sărutul tău aş vinde viitorul.

  În momentul cuceririi burgului fortificat Trocadero, această dragoste ardea în toată noutatea ei. Chateaubriand îşi făcea o plăcere din a umili politica la picioarele metresei lui. Forţat sa rămână în minister pentru a aştepta vestea victoriei, ajunsese chiar să blesteme un triumf care-1 lipsea de o noapte petrecută în braţele Cordeliei. „Ah! pot să-ţi scriu fără rezerve, să-ţi spun că aş da lumea pentru o mângâiere de-a ta, pentru a te strânge la inima mea palpitândă, pentru a mă uni cu tine prin acele lungi sărutări care mă fac să-ţi respir viaţa şi să ţi-o dau pe a mea. Tu mi-ai fi dat un fiu; tu ai fi fost mama unicului meu copil, în loc de toate astea sunt obligat să aştept un eveniment care nu-mi aduce nici o fericire. Ce mă interesează lumea fără tine? Ai venit să mă încânţi depăşindu-mi plăcerea succeselor acestui război pe care eu singur 1-am provocat, şi la a cărui glorie eram sensibil. Azi, totul a dispărut din faţa ochilor mei în afară de tine. Pe tine te văd pretutindeni, te caut pretutindeni. Această glorie, care ar suci minţile oricui altcuiva, nici măcar nu mă poate distrage un moment de la dragostea mea.”

  Pe 25 octombrie, ea a plecat la Dieppe; el avea s-o urmeze., în câteva zile voi fi la picioarele tale, te voi strânge la inima mea. Vei vedea cum te voi iubi departe de lume. Primeşte toate mângâierile mele şi aminteşte-ţi că tu eşti iubita mea adorată. Iţi sărut picioarele şi părul.„ Pentru a ascunde de ochii lumii această întâlnire, Chateaubriand a anunţat că va merge să petreacă câteva zile la Fervacques, la doamna de Custine. Aceasta 1-a aşteptat, fireşte zadarnic. La Paris începuse să se clevetească mult pe seama comportamentului deplasat al ministrului Afacerilor Străine. El s-a indignat: „Toate astea sunt lipsite de bun-simţ; mă îndreptam spre Fervacques când am fost rechemat”. Opinia publică nu i-a dat mai multă crezare decât doamna de Custine însăşi. Pierzân-du-şi cu desăvârşire capul, cum păţesc mai toţi bărbaţii la o vârstă ^aintată, îmbătaţi de amorul unei tinere femei, el se compromitea Prin nebuniile lui în ochii colegilor şi ai protectoarelor lui de totdeauna.

  Ţ În afara unui post pentru ginerele ei, ducele de Rauzan, d°arnna de Duras nu căpătase de la acest minister decât dojeni, dar ea era obişnuită. Juliette Recamier, mai sensibilă şi mai răsfăţată, ceruse mult, obţinuse mult şi cu toate astea devenea din zi în zi mai rece şi mai distantă, îi plăcea ca viaţa ei şi cea a prietenilor ei să fie armonioasă, ordonată şi discretă. Toată acea vâlvă, haosul şi exaltarea o răneau. După ce Chateaubriand n-a venit mai multe zile la rând în „mica odăiţă” ea a plecat de acasă îndurerată la ora sacră. El a venit, n-a găsit-o şi a început să se plângă. „Am petrecut trei sferturi de oră singur în odăiţă, sperând că ai să vii, chemându-te, şi totuşi fericit că mă aflam printre cărţile, printre florile şi tot ce trăieşte împreună cu dumneata. Cum de ai putut pleca la ora noastră? N-ai putut să mai aştepţi puţin? îţi este uşor să te lipseşti de mine. Eu am părăsit totul ca să vin să te văd.” întristată de zvonurile care o atingeau şi care priveau conduita privată a lui Chateaubriand, ea îi dezaproba în plus şi politica. „Domnul de Chateaubriand, spunea ea cu fineţe ducelui de Broglie, concepe planurile de conduită ca pe nişte planuri de lucrări şi alcătuieşte fraze sonore.” Ea i-a rămas credincioasă lui Mathieu de Montmorency, era în corespondenţă cu Sosthene de La Rochefoucauld, care conspira pentru a intra în minister atât el cât şi tatăl lui, peste capul lui Chateaubriand. Desigur, nu-1 trăda pe Chateaubriand, dar suferea simţindu-se dată la o parte între atâtea loialisme contradictorii şi întrevedea un moment, cumplit şi apropiat, când va trebui să aleagă între prietenii ei.

  Pentru a amâna această clipă şi pentru a se îndepărta de Chateaubriand, îndrăgostit de alta, ea a preferat să părăsească Parisul, sub pretextul sănătăţii nepoatei ei. La începutul lui noiembrie 1823, ea a făcut o călătorie în Italia, târându-i după ea pe blândul Ballanche şi pe tânărul Ampere, doi amorezi pătrunşi, disperaţi şi încântaţi. Chateaubriand a fost foarte supărat din cauza acestei plecări. „Dacă pleci, să te întorci curând şi mă vei regăsi acelaşi dintotdeauna, aşa cum voi fi mereu pentru dumneata. Această călătorie e cât se poate de inutilă. Eu nu mă plictisesc niciodată, şi dacă aş avea mai mulţi ani de trăit, ultima mea zi ar fi înfrumuseţată şi plină de imaginea dumitale. Ai să mă regăseşti la întoarcere? S-ar părea că nu-ţi prea pasă. Când cineva are atâta curaj să sfarme totul, ce-1 mai interesează viitorul? Ţi-am scris de două ori de la Lyon, o dată de la Torino şi nu mi-ai |răspuns. Am primit biletul trimis din Chambery; mi-a provocat i durere crudă; acel Domnul m-a îngheţat. Recunoaşte că nu 1-am meritat.„ Aşa sunt oamenii mari, care nu numai că îşi arogă dreptul de a numi „îngerul meu” toate femeile ce le trec prin mână, dar în plus se mai şi miră de buna-credinţă când una dintre ele îi poate păstra vreun resentiment.

  VI. Stânca Tarpiană*

  Nimic nu se prăbuşeşte ca succesul. Teribil de mândru de victoria lui, Chateaubnand considera războiul din Spania ca „un Rene al lui în politică”, adică o capodoperă. A fost profund surprins când, alergând la palat cu marea lui veste, i s-a turnat în cap o căldare cu apă rece. Regele şi contele d'Artois păreau să judece acest triumf ca datorându-se şansei lor; ducesa d'Angouleme îl atribuia soţului ei. Pe Chateaubriand prinţii abia dacă îl zăreau, iar el a fost fireşte destul de ofensat. Credea că cel puţin poziţia lui în minister e de neclintit. Crezându-se un Richelieu, abia dacă tolera în Villele o eminenţă cenuşie. Consimţea, ce-i drept, să-i lase preşedinţia Consiliului, dar cu condiţia ca el să aibă mână liberă în Afacerile Străine, unde pretindea să înfăptuiască, având sprijinul împăratului Alexandru, lucruri şi mai mari: unirea Bisericilor, crearea unor monarhii bourboniene în Lumea Nouă şi, poate, anexarea malului stâng al Rinului. Aceste planuri vaste aveau nevoie de ani de putere; el se bizuia pe aşa ceva şi ar fi fost foarte surprins dacă i s-ar fi spus

  * Extremitate sud-vestică a Capitoliului de unde se aruncau c°ndamnaţii vinovaţi de trădare (n.tr).

  Că Părintele Joseph* avea de gând să se descotorosească de Richelieu.

  Şi totuşi acesta era adevărul. De mai multe luni, o întreagă conspiraţie a minat poziţia lui Chateaubriand. Sosthene de La Rochefoucauld, unit cu contele d'Artois şi cu doamna Cayla, favorita lui Ludovic al XVIII-lea, sperau să răzbune ofensa adusă socrului său şi să găsească în minister un loc pentru tatăl lui. Duşmanii lui Chateaubriand spuneau că acesta din urmă râvnea la preşedinţia Consiliului, şi Villele era exasperat de aerele lui triumfătoare. Omul ilustru nu ştia să-şi disimuleze sentimentele de dispreţ şi de indiferenţă inspirate de colegii lui. Suficienţa lui irita. Miniştrii îi iertau cu greu geniul; nu-i iertau nici succesele militare, nici succesele în dragoste, care, prea cunoscute la Paris, îi şocau pe bigoţii Congregaţiei pe cât le întristau pe prietenele cele mai fidele lui Chateaubriand.

  Un ministru al Afacerilor Străine nu trebuie să fie bănuit. Or, calomniatorii afirmau că, dacă Cordelia de Castellane îi oferise favorurile lui Chateaubriand, era doar pentru a-1 convinge să obţină de la guvernul spaniol recunoaşterea unor anumite împrumuturi ale Cortes-urilor, de la care contele Greffulhe, tatăl ei, cumpărase numeroase titluri. Fără îndoială, această poveste nu era adevărată, fără îndoială problema împrumuturilor fusese tratată mai mult de Villele decât de Chateaubriand, dar, în fine, ajunsese în gura lumii, ceea ce nu era bine. Altă acuză: în momentul cuceririi Cadixului, asupra lui Chateaubriand s-a abătut o ploaie de decoraţii: Lâna de aur, marea cruce a Ordinului Salvatorului, Annonciade, deţinea cele mai nobile ordine ale Europei. Faptul că ţarul le-a trimis lui Chateaubriand şi Mathieu de Montmorency marele cordon al Sfântului Andrei 1-a rănit pe Villele şi chiar pe Ludovic al XVIII-lea care, în semn de represalii, a dorit să-i dea cordonul

  * Joseph – zis Părintele (l 577-1638) – capucin francez, confident şi consilier al lui Richelieu, cu o predominantă influenţă, mai era denumit şi Eminenţa cenuşie (n.tr.).

  Albastru lui Villele. La rândul său, Chateaubriand pretind cordonul albastru şi s-a făcut luntre şi punte să obţină în sch' h pentru Villele cordonul Sfântul Andrei, în felul acesta o gravă problemă părea rezolvată şi egalitatea restabilită dar în adâncul inimilor ministeriale rămăsese multă amărăciune. Lucrurile mărunte îi frământă pe oameni mai mult decât cele mari. „Adesea eşti mai agitat, scria Chateaubriand, de o slăbiciune secretă decât de soarta unui imperiu. In străfundul sufletului problema uşoară este problema cea mai serioasă. Dacă s-ar vedea câte gânduri puerile trec prin mintea celui mai mare geniu în momentul în care înSptuieşte cea mai importantă acţiune a lui, ai fi uimit.” Şi vorbea în cunoştinţă de cauză.

  Iritat şi ranchiunos, Villele sublinia greşelile lui Chateaubriand. Triumful acestuia, spunea el, era mai mult aparent decât real. E drept că, în Spania, Franţa îl pusese din nou pe tron pe Ferdinand al Vll-lea, dar acesta refuza să asculte sfaturile Franţei, în America de Sud, Chateaubriand visa monarhii bourbone, silfide diplomatice, în timp ce Anglia era preocupată de comerţul carnal al noilor republici. „Eu, spunea perfid Villele, nu amestec poezia cu afacerile. Toate aceste ţări frumoase de acolo nu vor fi în curând decât o piaţă engleză dacă Chateaubriand continuă încă un an să corespondeze în particular cu Canning.”

  Dezacordul latent care îl despărţea pe Chateaubriand de Villele a ieşit la lumina zilei când a fost pus în discuţie proiectul conversiei rentelor, foarte scump preşedintelui Consiliului. Era vorba de a se remite la purtător rente franceze, în contrapartidă de 5 pentru 100, un 3 pentru 100 emise pe şaptezeci şi cinci de franci şi de a afecta economia anuală realizată astfel despăgubirii emigranţilor ale căror bunuri fuseseră transformate în bunuri naţionale. La început Chateaubriand aprobase ca şi colegii lui Proiectul; dar a descoperit destul de repede că acesta era nepopular. Rentierii se considerau lezaţi; ziarele afirmau că Bancherii (Baring, Rothschild) obţineau tot beneficiul operaţiei, iar anumiţi experţi o criticau pentru că ea urma să adauge un capital datoriei de stat, titlurile emise de şaptezeci şi cinci de franci fiind rambursabile cu o sută de franci.

  Camera deputaţilor, alcătuită în parte din beneficiarii despăgubirii prevăzute, a votat proiectul. In Camera pairilor, opoziţia a fost puternică şi se vorbea că Chateaubriand inspira şi susţinea o campanie împotriva legii. Preşedinţilor Consiliului nu le conveneau deloc episcopii adjuncţi cu o succesiune probabilă, mai ales dacă aceştia se ocupau ei înşişi de deschiderea succesiunii. Pe 27 mai, Villele a avut o explicaţie destul de aprinsă cu ministrul Afacerilor Străine pe parcursul căreia Chateaubriand protestase de bună-credinţă, oferindu-se să vorbească în favoarea legii. Oferta nu i-a fost acceptată; prea mulţi voiau să-1 piardă. Pe 2 iunie, legea a fost respinsă de pairi, cu treizeci şi patru de voturi ale majorităţii, iar Chateaubriand a avut imprudenţa de a-i spune lui Villele: „Dacăvăretrageţi, suntem gata să vă urmăm.” Adversarii lui au tradus: „Retrageţi-vă, noi suntem gata să vă luăm locul”. Ceea ce regele nu voia cu nici un preţ. „Villele, i-a spus el preşedintelui Consiliului, nu mă lăsa pe mâna acestor briganzi.” Se pare că-1 bănuia pe Chateaubriand de o profundă perfidie.

  În zilele care au urmat, neîncrederea faţă de el i-a determinat pe cei mai mulţi membri ai Consiliului să propună îndepărtarea acestui om „cu o conduită atât de ambiguă”. Corbiere a fost aproape singurul care i-a luat apărarea lui Chateaubriand, nu fiindcă ar fi ţinut la el, ci pentru că se temea de puterea lui. Pe 27 mai, baronul de Damas i-a scris lui Villele că ducele de Mont-morency ar accepta Afacerile Străine dacă i s-ar propune. Contele d'Artois făcea parte din conspiraţie. „Mărturisesc, îi scria lui Villele, că ezitarea bunului nostru Corbiere îmi provoacă o adevărată neplăcere şi în felul acesta iată că mai pierdem o zi. Sper că mâine, în fine, veţi reuşi să-1 decideţi pe Corbiere.” Cu toate acestea, doamna de Duras încă îl mai credea pe prietenul ei în siguranţă. Mai mulţi prieteni 1-au pus în gardă pe Chateaubriand că se avea în vedere demiterea lui. „Să fiu demis! le-a răspuns el. Numaidecât, dacă aşa se vrea.” Şi S-a dus să se culce.

  La şase dimineaţa, în duminica Rusaliilor, o rândunică a căzut în şemineul din camera lui. În mica lui grădină a auzit apa susurând clopotele vestind sărbătoarea. Era aniversarea zilei când la Plancoet, i se ridicaseră legămintele din copilărie. S-a dus la Tuileries, să asculte muzica de la capelă. Cum era absorbit de frumoasele momente ale sărbătorii, un aprod a venit să-1 anunţe că era chemat. L-a urmat şi a dat peste secretarul lui, Pilorge, care i-a înmânat o scrisoare, spunându-i: „Domnul nu mai e ministru”. Ducele de Rauzan, directorul afacerilor politice, îi transmitea următorul mesaj, semnat de Villele: „Domnule viconte, mă supun ordinelor regelui transmiţând Excelenţei voastre o ordonanţă luată acum de Maiestatea sa”. Ordonanţa îl însărcina ad-interim pe domnul conte de Villele cu portofoliul Afacerilor Străine, în locul domnului viconte de Chateaubriand. Era demis ca un valet şi nu avea să mai revină niciodată la putere.

  Când un om de geniu eşuează într-un mod atât de grav în acţiunea sa, e interesant de analizat cauzele acestui eşec. Ce-i lipsea lui Chateaubriand pentru a-i egala în viaţa politică pe unii ca Villele sau Corbiere, pe care în viaţa intelectuală îi domina de departe? Cu siguranţă nu puterea de muncă. Depeşele lui stau mărturie. Cunoaşterea problemelor? îşi ştia Europa timpului său mai bine ca ei. Descrierile făcute Spaniei şi Angliei sunt bucăţi admirabile şi care rămân adevărate. Elocvenţa? Discursurile lui fac onoare celor mai iluştri parlamentari. Tenacitatea? A dovedit-o în timpul asediului Cadixului, mai mult ca oricare alt coleg al său.

  Dar cu virtuţile omului de stat se întâmplă la fel ca şi cu organele corpului omenesc. Funcţionarea ireproşabilă a inimii, creierului, stomacului poate fi paralizată de deficienţa unei glande minuscule; talentele cele mai sclipitoare ale unui ministru vor fi zadarnice, ba chiar periculoase, dacă nu sunt însoţite de calităţi minore cum ar fi modestia şi răbdarea, în Chateaubriand nu exista nici urmă de umilinţă, iar orgoliul său, deşi legitim, ofensa oamenii mai puţin strălucitori, conştienţi de acest fapt, dar care ar fi dorit ca el să nu-şi manifeste, de o manieră atât de vizibilă, dispreţul. E firesc ca un mare merit să fie înconjurat de o mare invidie, dar aceasta nu devine virulentă decât atunci când omul de talent nu cunoaşte măsura şi nu doreşte abilitate în raporturile lui cu semenii.

  Chateaubriand nu era abil. Ce-i drept, la începutul carierei sale, într-o perioadă de amabilă timiditate, îi cucerise pe Fontanes şi Joubert şi amândoi îi fuseseră fideli, dar nu fără a-i judeca sever egoismul. Dar Pasquier, Mole trecuseră de la prietenia cea mai afectuoasă la o ostilitate declarată. Indiferenţa arogantă a lui Chateaubriand era cu atât mai şocantă, cu cât coincidea în ceea ce-1 privea cu cea mai exigentă ambiţie. El voia în acelaşi timp toate onorurile ca şi dreptul de a-i dispreţul pe cei care le împărţeau. Dacă şi-ar fi dat osteneala să-1 cucerească pe Sosthene şi pe prietenii lui, ei şi-ar fi ales alţi adversari. Crezuse că-i putea neglija; ei s-au răzbunat hăituindu-1. Multă vreme s-a apărat împotriva ostilităţii bărbaţilor sprijinindu-se pe prietenia femeilor inteligente şi afectuoase. Doamna de Beaumont 1-a susţinut pe lângă Fontanes, doamna de Custine pe lângă Fouche, doamna de Duras pe lângă Villele, doamna Recamier pe lângă Montmorency. Măcar dacă această metodă ar fi impus o oarecare fidelitate. Ajuns la putere, Chateaubriand a comis greşeala de a-şi sacrifica legăturile cele mai trainice pentru cele mai nestatornice plăceri. Doamna de Duras a căzut bolnavă, doamna Recamier a fugit, şi el s-a trezit fără protectoare într-o vreme când ar fi avut cea mai presantă nevoie de prietenia şi de sfaturile lor. În timpul ministeriatului său s-a afişat public şi prin saloane ca bărbat de cincizeci de ani îndrăgostit, fără gravitate şi fără reţinere, în 1723, Franţa ar fi zâmbit; în 1823 ea 1-a blamat.

  În sfârşit, un om născut pentru treburi de stat, dacă se vede înlăturat de anumite evenimente ostile, ştie să dispară o perioadă de timp pentru a se face uitat. Doar tăcerea e cea care-i permite, după un intermediu, să apară din nou în chip de conciliator. Dar omul dorinţei, dacă se vede privat de puterea la care consideră că are dreptul, e cuprins de furie. El îi atacă violent pe cei care 1-au învins. Mai mult decât un conflict de doctrine, el dă impresia de a continua o dispută personală, fapt extrem de condamnabil l când este vorba de interesele unei ţări. Dacă, la începutul ministeriatului său, Chateaubriand reuşise să seducă prin inteligenţa lui pe unii regi şi miniştri ai Europei, după puţin timp aceştia aveau să-1 taxeze drept spirit intratabil şi periculos. Spunem mai curând că era făcut, ca majoritatea scriitorilor, pentru a gândi şi a trăi singur, iar munca de echipă, necesară în orice regim unei vieţi de acţiune, îi era odioasă. Or, politica nu se face cu visuri, ci cu oameni. Ar fi trebuit să-i considere pe Ludovic al XVIII-lea, Villele, Corbiere, Mathieu, Sosthene, doamna du Cayla, nu ca pe nişte creaturi imperfecte pe care doreşti să le modelezi cum îţi convine, ci ca pe nişte date imuabile ale problemelor ce trebuia rezolvate. Mai abil, mai adaptat faptelor, Chateaubriand şi-ar fi putut dirija colegii şi prinţii; el a preferat să-i deteste şi tocmai acest refuz al realului, atât de firesc unui om de imaginaţie, explică eşecul său.

  MONARHISTUL ÎMPOTRIVA MONARHIEI Lumea, aşa cum e condusă, se îndreaptă spre Republică. Am mai spus-o şi o repetăm, şi această crimă de lez-monarhie se datorează în mare parte monarhiştilor.

  Chateaubriand L Omul resentimentului Chateaubriand a depăşit cu dezinvoltură primul şoc al dizgraţiei. La două ore de la primirea scrisorii care-1 destituia, s-a întors acasă, pe strada Universităţii, aducându-şi cele două pisici frumoase. „A trecut timpul, le-a spus el, s-o mai faceţi pe doamnele sus-puse; acum trebuie să vă gândiţi cum să prindeţi şoareci.” Lecţie de morală care se aplica miniştrilor ca şi pisicilor. Pentru aceeaşi seară el organizase la minister un dineu; le-a trimis scuze convivilor, 1-a pus pe Montmirel să-şi strângă cratiţele şi grătarele în mica lui bucătărie şi, în locul mai-marilor acestei lumi, el i-a invitat pe doamna de Chateaubriand şi pe domnul Le Moine, în prima zi, musafirii au fost numeroşi. Fiecare îşi închipuia că dizgraţia avea să fie de scurtă durată şi voia să-şi atribuie onoarea, pe cheltuială mică, de a fi fost prietenul la nevoie. Fidelul Bertin s-a dus la Villele şi i-a pus în vedere că, începând din ziua următoare, dacă el nu va obţine de la rege numirea lui Chateaubriand la ambasada din Roma, Journal des Debats va declara război guvernului. Bertin i-a amintit căDebats îl răsturnase pe Decazes şi că îl vor răsturna şi pe domnul Villele. „Voi 1-aţi răsturnat pe Decazes, i-a răspuns Villele, făcând caz de regalism; ca să mă răsturnaţi pe mine, va trebui să faceţi revoluţie.”

  Chateaubriand nu era omul să „facă revoluţie”, dar ura lui era atât de violentă, ca să vadă, fără prea multe regrete, această revoluţie făcându-se sub ochii lui. Ofensa îl rănise mortal. „Am fost dat pe uşă afară, spunea el, de parcă i-aş fi luat regelui ceasul de pe şemineu.” Să ierte? Iertarea nu era punctul lui forte. „Miniştrii sunt duşmanii mei; eu sunt duşmanul lor. Îi iert în calitatea mea de creştin, dar nu îi vor ierta niciodată ca om.” De altfel, nu urma el, atacând de acum guvernul, tradiţia Angliei parlamentare? La Westminster, un ministru, care-şi pierdea portofoliul, lua loc pe banca opoziţiei. Era ceea ce avea de gând să facă, doar dacă. A aşteptat cincisprezece zile o reparaţie care să-i fie oferită sub forma ambasadei râvnite. Apoi, pe 21 iunie 1824, cum nu venea nimic, şi-a început în Debats polemica, în acest duel cu miniştrii el avea avantajul stilului. „Nu sunt invidios, spunea Villele; are mai mult spirit decât mine, dar eu am mai multă judecată decât el, şi nu spiritul se foloseşte de judecată, ci judecata de spirit.” Cu toate acestea, într-o ţară unde alegătorii aparţineau „unei nobilimi şi unei burghezii instruite, asupra cărora elocvenţa şi poezia au o priză puternică”, spiritul putea să discrediteze judecata. Chateaubriand dispunea de toate atributele pentru a ridiculiza o administraţie lipsită de strălucire, „întotdeauna s-a dovedit a fi o greşeală transformarea oamenilor de afaceri în oameni de stat. Politica lor îşi ţine consiliile la Bursă. Cât despre litere, orice înscris e suspect. Ca să fii om de stat, trebuie să începi prin a nu şti limba franceză.' îl descria pe Villele căznindu-se să afecteze alura lui Napoleon şi făcând treizeci de paşi mici ca să imite un pas al gigantului. El amintea că ideile noi nu muriseră, în realitate, se preocupa el însuşi de reanimarea lor şi se străduia să unească împotriva guvernului Villele cele două opoziţii, cea de dreapta cu LaBourdonnais, Hyde deNeuville, Clausel de Coussergues, cea de stingă cuRoyer-Collard, Benjamin Constant şi Casimir Perier. „Să-i respingi pe foştii slujitori ai Monarhiei fără a adopta ideile secolului, nu înseamnă să renunţi la orice sprijin? Trebuia să fii foarte bogat ca să n-ai nevoie nici de devotament, nici de libertate.”

  Bolnavă, scuipând sânge, doamna de Chateaubriand, odinioară mai bătăioasă, dezaproba această polemică, în timpul ministeriatului, fusese exasperată de „Doamnele” vechi şi noi. Pentru a-1 smulge pe soţul ei de sub influenţa acestora şi de asemeni pentru a-1 despărţi de oamenii politici care-1 compromiteau din capriciu, ar fi vrut ca ei doi să se exileze împreună. Zadarnic, pentru a o domoli, îi cumpărase, fără să aibă bani, căsuţa vecină cu infirmeria Marie-Therese, de pe strada Enfer, şi-i promisese că avea să vină să trăiască acolo. Celeste a aprobat cumpărarea, a acceptat casa, dar a ţinut morţiş să stea în Elveţia cât aveau să dureze amenajările. Cum Chateaubriand a refuzat, ea a plecat la Neuchâtel; el a urmat-o, dar n-a rămas acolo decât trei zile. La Paris, bătălia politică reîncepuse, iar el se îndrepta spre tun.

  Exasperat de sarcasmele adversarilor săi, Villele uitase de prudenţa de care era atât de mândru şi ajunsese la discreţia radicalilor. El a dat Afacerile Străine baronului de Damas, casa regală ducelui de Doudeauville, direcţia Artelor-Frumoase lui Sosthene de LaRochefoucauld. Apoi, cum ziarele criticau această coterie, a reinstaurat cenzura. Libertatea presei era calul de bătaie al lui Chateaubriand. A scris o broşură biciuitoare. „Până la urma ce s-a întâmplat? Guvernul a făcut greşeli, s-a despărţit de regalişti, într-un cuvânt părea puţin capabil şi faptul era de notorietate, iată circumstanţele grave care-1 obligă să ne răpească libertatea fundamentală a instituţiilor ce o datorăm înţelepciunii regelui.” Villele dădea apă la moară duşmanilor.

  I Pe 12 septembrie 1824, ros de cangrenă, Ludovic al XVIII-lea a intrat în cele din urmă în agonie. Căldura era sufocantă, iar miasma plăgilor îngrozitoare. La orele patru dimineaţa, un gentilom i-a spus contelui d'Artois, care aştepta în încăperea alăturată: „Sire, regele a murit”. Apoi a anunţat: „Domnilor, regele” şi a intrat Carol al X-lea.

  Deşi contele d'Artois nu-1 tratase niciodată bine pe Chateaubriand, acesta vedea în urcarea lui pe tron o ocazie onorabilă de a se alătura Monarhiei. Toţi oamenii se schimbă; sunt numiţi constanţi cei care aşteaptă împrejurări favorabile pentru a anunţa schimbări. Chateaubriand către doamna de Castellane: „Vei vedea că uit uşor răul ce mi se face, este aşa de simplu să fii loial. Încât nu ştiu de ce mi se arată atâta bunăvoinţă.” Carol al X-lea părea că doreşte şi el această reconciliere. Arhiepiscopului Parisului care 1-a întrebat: „Dar, sire, domnul de Chateaubriand?

  — Ah! acela, îl regret”, i-a răspuns regele. I-a cerut el însuşi lui Chateaubriand să scrie o broşură asupra schimbării domniei. Ea a avut ca titlu: Regele a murit, trăiască regele, a fost plătită regal, şi a reprezentat pentru Carol al X-lea, spune cu mândrie autorul, „ceea ce reprezentase pentru Ludovic al XVIII-lea broşura mea Despre Bonaparte şi despre Bourboni.”

  În timpul ceremoniei de încoronare care, printr-o întoarcere la tradiţii, a avut loc la Reims, Chateaubriand, ca toţi cavalerii Sffntului Spirit, a îngenuncheat la picioarele regelui pentru a-1 omagia. Carol al X-lea s-a chinuit puţin ca să-şi scoată mănuşile pentru a ţine mâinile lui Chateaubriand între ale sale şi i-a spus râzând: „Un motan înmănuşat nu prinde şoareci”. El aştepta o frază care să exprime un loialism curtenitor, dar bărbatul îngenuncheat nu avea o replică promptă şi n-a scos un cuvânt. Reconcilierea eşuase.

  De altfel, Chateaubriand, credincios gloriei sale, nu se ralie decât unei politici capabile să cucerească noua generaţie, în acelaşi timp catolică şi liberală. Or, împins de un rege radical, Villele a Scut sub Carol al X-lea o politică complet opusă acesteia. Când o lege, zisă „a sacrilegiului”, aplică pedeapsa paricidului în cazul furtului de obiecte sacre, când se intenţiona înapoierea funcţiilor civile clerului, când se urmărea reinstituirea dreptului de moştenire al primului născut, Chateaubriand a protestat împotriva imprudenţilor care voiau să guverneze aşa cum se guverna cu o mie de ani în urmă, în timp ce, dimpotrivă, totul anunţa imense schimbări în societăţile omeneşti. El descria cum avea să fie lumea viitorului: Prin pustiurile din Kentucky vor trece pe căi ferate un soi de trăsuri fermecate, mergând fără cai, transportând în acelaşi timp cu o viteză extraordinară greutăţi enorme şi cinci, şase sute de călători. Istmul care uneşte una de alta cele două Americi îşi va rupe bariera pentru ca vasele să poată trece dintr-un ocean în altul.”

  Aceste schimbări şi altele mii urmau să aducă cu sine, susţinea el, răspândirea luminilor printre clasele inferioare ale societăţii făcându-le să nu se mai supună nici unei puteri care nu s-ar întemeia pe raţiune. El a anunţat că, dacă Monarhia continua să comită greşeli, îi va succeda o Republică. Se întâmplă ca însăşi clarviziunea să fie redusă la tăcere de ataşamentul faţă de un partid şi de teama de a nu atrage, descriindu-le, relele prevestite. Eliberându-1 de asemenea scrupule, resentimentele şi amărăciunea i-au permis lui Chateaubriand să fie profetul iritat şi perspicace al nenorocirilor ce aveau să se abată asupra regimului.

  După o lungă călătorie în Italia, doamna Recamier s-a întors la Paris în mai 1825. L-a revăzut arunci pe infidel. Nici o explicaţie, nici un reproş, iar părul lui Juliette, albit, 1-a înduioşat pe Chateaubriand. Dragostei, prieteniei ce i-o purta avea să li se adauge de acum înainte un sentiment de respect, pentru el foarte nou. Când în octombrie, după o vară petrecută în Valea Lupilor, ea s-a instalat din nou în odăiţa din Abbaye-aux-Bois, Chateaubriand a devenit centrul fix al acestui salon, singurul unde liberalii şi radicalii se puteau întâlni pe un teren neutru. Mascându-şi cu modestie atotputernicia, aşa cum odinioară îşi ascundea sub văluri frumuseţea, doamna Recamier îi împingea uşor, unul după altul, pe adoratorii ei spre Academie, în 1825 ea a reuşit să-1 introducă pe Mathieu de Montmorency; în şedinţa de primire, Chateaubriand a citit primul lui discurs asupra istoriei Franţei. La puţin timp, pe 24 martie 1826, Mathieu a murit subit, în Vinerea Mare, la Sfântul Toma din Aquino, în timpul unei rugăciuni, iar Chateaubriand, care nu ţinuse deloc la el, a fost în stare să-1 plângă decent. De acum înainte el rămăsese singurul care, de Sfântul Toma din Aquino, lua loc în spatele scaunului de rugăciune al lui Juliette Recamier. Lamartine 1-a văzut nu o dată acolo, fără plăcere, aplecat asupra frumoasei lui vecine şi vorbindu-i cu o voce scăzută în timpul slujbei.

  Cordelia de Castellane era plecată în Italia, unde călătorea împreună cu pictorul Horace Vernet, iar dorinţele lui Chateaubriand, încă vii, erau disimulate în corespondenţa lor sub prudente metafore nelegiuite. Claire de Duras şi Delphine de Custine, amândouă foarte bolnave, îi pricinuiau serioase îngrijorări. Cât despre Celeste de Chateaubriand, îşi păstra acea sănătate fragilă, dar durabilă, a bolnăvicioşilor. Se resemnase să accepte regalitatea doamnei Recamier, punând influenţa acestei „arhidoamne” în serviciul infirmeriei Marie-Therese.

  Era în 1825 când, pentru a proteja infirmeria împotriva unui antreprenor care voia să instaleze un parc de distracţii şi alte atracţii pe un teren învecinat, Chateaubriand a cumpărat la preţul de o sută optzeci de mii de franci, pe care nu-i avea, casa şi terenul aferent de pe strada Enfer. Pentru a plăti biletele atestate cu semnătura lui, el a obţinut de la librarul Ladvocat un contract care-i promitea, pentru editarea operelor lui complete, enorma sumă de cinci sute cincizeci de mii de franci. Mai târziu această sumă a mai fost puţin redusă, când editorul a venit să i se plângă lui Chateaubriand şi să-i spună că, dacă ar fi trebuit să respecte un asemenea contract, s-ar ruina. Ansamblul urma să se compună din treizeci şi două de volume, dintre care treisprezece inedite. Pentru a pregăti această muncă de proporţii, constând în revizuire şi redactare, Chateaubriand s-a stabilit la Lausanne împreună cu doamna de Chateaubriand. El s-a ocupat mai întâi de observaţii în legătură cu Eseul, prima lui lucrare de adolescent, pe care voia s-o reediteze în volumul întâi şi a recitit-o cu îngăduinţă. La 13 iulie 1826 a aflat de moartea sărmanei Delphine de Custine. „S-a dus, îi scria preceptorul Berstoecher, care fusese şi el oarecum amantul doamnei de la Fervacques, s-a dus, prietena dumneavoastră nu mai există. Şi-a dat sufletul lui Dumnezeu fără agonie, în dimineaţa asta la orele unsprezece fără un sfert, încă se mai plimbase în trăsură cu o seară înainte. Nimic nu anunţa un sfârşit atât de apropiat.” Chateaubriand auzi trecând pe sub ferestrele lui sicriul în care se odihneau acele plete lungi pe care le iubise atât, timp de câteva săptămâni. Prinţesa fără Speranţă se vindecase în sfârşit, ca odinioară Pauline de Beaumont, de disperările ei.

  Şi el îmbătrânea, părul lui, întotdeauna răvăşit de o invizibilă furtună, încărunţea. Când s-a întors la Paris, pe strada Enfer, s-a apucat, printre zidari şi zugravi, să revizuiască Natchez pe care îl încredinţase pe vremea Consulatului unor prieteni englezi de la Londra şi care-i fusese înapoiat intact după căderea Imperiului. O familie săracă păstrase cu grijă valiza emigrantului. Chateaubriand s-a văzut din nou cu destulă curiozitate şi oarecare admiraţie dinaintea manuscrisului, din care extrăsese deja A tala şi Rene, în faţa pădurilor americane, a corturilor indienilor şi a brunei Celuta „cu ochi ca noaptea”. Trezindu-i amintiri duioase, această muncă îi făcea plăcere şi-1 mai însenina puţin. Dorinţa de a relua lupta politică nu mai era acum la fel de vie. Stângăciile lui Villele aveau să-1 constrângă să ia din nou atitudine.

  Exista cel puţin un subiect care nu-1 lăsa niciodată pe Chateaubriand nici indiferent, nici inert, şi anume libertatea presei.

  Aici, liberalismul lui se întâlnea cu respectul faţă de Cartă, exigenţele lui de literat cu interesele lui de polemist. Era, de asemeni, singurul subiect asupra căruia între republicanii l nemărturisiţi şi monarhiştii constituţionali se putea ajunge lesne la un acord împotriva guvernului. Villele a comis imprudenţa de a trezi acest monstru adormit. Deja, prin cenzură, pusese botniţă l presei periodice şi interzisese, de pildă, ziarelor să anunţe broşurile l lui Chateaubriand. (Ajunsese chiar până la a scoate dintr-un articol l epitetul „admirabil”, atribuit operei Natchez.) Mai intenţiona ca,

  |printr-o lege denumită ironic „legea justiţiei şi a amorului”, să facă imposibilă publicarea pamfletelor. Chateaubriand şi-a chemat prietenii să apere libertăţile şi a obţinut ca Academia franceză să adreseze regelui un protest, în Cameră, opoziţia condusă de

  | Chateaubriand şi de ducele de Broglie, aliaţi cu foştii funcţionari lai Imperiului, Mole şi Pasquier, s-a dovedit atât de puternică, lâncât Villele a fost silit să-şi retragă legea.

  Omul de pe stradă era şi el ostil guvernului ca şi oamenii de litere. O trecere în revistă a gărzii naţionale, când regele a fost aclamat iar miniştrii huiduiţi, era o dovadă în acest sens. Înaintea trecerii în revistă, Chateaubriand îi scrisese lui Carol al X-lea: „Ce va face regele? Va renunţa la miniştrii lui pentru aclamaţiile populare? Asta ar însemna uciderea puterii, îşi va păstra regele miniştrii? Ei vor face ca asupra capului augustului lor stăpân să cadă toată lipsa de popularitate care-i urmăreşte. Miniştrii au pierdut majoritatea în Camera pairilor şi în rândurile naţiunii. Consecinţa firească a acestei poziţii critice este retragerea.” Alegerea făcută de Villele a fost, dimpotrivă, să dizolve garda naţională. Ura împotriva lui a crescut. Când el a organizat alegeri, monarhiştii prieteni ai lui Chateaubriand şi liberalii lui Royer-Collard au format un cartel împotriva guvernului şi au obţinut o majoritate zdrobitoare. Stânga avea o sută nouăzeci de deputaţi, opoziţia de dreapta, şaptezeci, guvernul doar o sută şaptezeci; Villele a fost nevoit să se retragă.

  Printre regalişti, Chateaubriand era cel care reprezenta cel mai bine spiritul coaliţiei victorioase. Ar fi fost firesc să fie chemat să formeze guvernul şi necesar să i se ceară să facă parte din el. Dar el devenise oaia neagră a partidului monarhist şi catolic. Se spunea despre el că era un spirit incoerent, un om rău, un revoluţionar, un trădător. Până şi prietenii lui liberali se amuzau de ceea ce numeau infidelităţile lui. „Cum e posibil, scria ducesa de Broglie, ca înţelepciunea lui să nu-1 ferească de a deveni aidoma unui dansator pe sârmă?” Rămas, în ciuda demisiei lui, atotputernic în influenţa pe care o avea asupra regelui, Villele s-a ocupat în secret de formarea noului guvern şi de înlăturarea lui Chateaubriand „care, spunea el, îmi repugnă mai mult decât oricare altul”. Prin grija lui Villele, Chateaubriand a fost deci lipsit nu numai de preşedinţia Consiliului (pentru care fusese chemat Martignac, excelent orator), ceea ce, la o adică, era explicabil, dar şi de orice loc în guvern, ceea ce friza ofensa. „A fost atât de furios, spune doamna de Boigne, că era câtpe ce să se sufoce, a trebuit să i se aplice un rând de lipitori. A doua zi fierea îi trecuse în sânge, şi el se înverzise ca o şopârlă.” Doamna de Boigne era sarcastică, dar trebuie să recunoaştem că el fusese foarte rău tratat.

  Curând, Martignac s-a văzut nevoit, după numărătoarea voturilor, să-i mărturisească regelui că guvernul nu putea conta pe o majoritate în Cameră dacă nu se lărgea alianţa cu Chateaubriand. Acesta a răspuns că nu putea accepta un portofoliu decât dacă era luat împreună cu el şi celălalt şef al cartelului, Royer-Collard, care ar fi reprezentat centrul stânga. El s-a izbit încă o dată de acea surdă opoziţie, de acea ranchiună îndelung distilată şi coaptă care pândeşte geniul, şi chiar talentul, dacă au nenorocul să solicite ceea ce mediocrităţii i-ar fi acordat cu dragă inimă.

  Respins, dezgustat, a fost din nou cuprins de acea irezistibilă nevoie de evadare, atât de firească artiştilor şi care le explică în acelaşi timp eşecurile, dar şi măreţia. Când, pentru a se debarasa de el, i s-a oferit în cele din urmă ambasada de la Roma, el a acceptat aproape imediat. „Mă simţeam cuprins de dorinţa de a da o stabilitate zilelor mele, de gândul de a dispărea, chiar din calcul pentru renumele meu, în oraşul funeraliilor, în momentul triumfului meu politic.”Dar până şi acest post i se disputa. Franţa avea la Roma un ambasador, pe Adrien de Montmorency, duce de Laval. Ar fi acceptat el să-şi cedeze locul? Aici a intervenit marea reconciliatoare. Trecând prin gura doamnei Recamier, ambiţiile deveneau pure, iar rivalităţile afectuoase. „Desigur, îi scria ducele de Laval, limbajul pe care îl impuneţi prietenului dumneavoastră, termenii oneşti pe care îi citaţi sunt complet diferiţi de cei atribuiţi lui de public. În ciuda aparenţelor dumneavoastră, aveţi, probabil, dreptate.” Şi ducele a acceptat să meargă la Viena. Rămânea să se obţină acordul Vaticanului. Nu era treabă uşoară într-un moment când autorul Geniului creştinismului ajunsese să treacă în ochii bigoţilor drept anticlerical, să-1 evoce în legătură cu duşmanii lui din Congregaţie pe „bunul domn Tartufe”, să denunţe minţile mărginite, violente, pe „fanaticii nu mai puţin de temut decât ateii”, şi să scrie că, dacă i s-ar demonstra incompatibilitatea creştinismului cu libertatea, el ar fi încetat „să considere ca adevărată o religie opusă demnităţii omului”. Dar Biserica are infinite rezerve de înţelepciune şi nunţiul a recomandat acceptarea ambasadorului propus. „Dacă Sfântul Scaun îl refuza acum, domnul de Chateaubriand, a cărui vanitate este considerabilă, iar amorul propriu susceptibil, ar putea să declare un aprig război. Adaug că, aici, mulţi oameni înţelepţi şi credincioşi cred că această alegere va face din el un scriitor plin de zel pentru cauza cea bună.”

  De altfel, nunţiul nu credea că Chateaubriand avea să reziste multă vreme la Roma: JE1 aspiră să intre în guvern şi, după părerea mea, nu priveşte ambasada din Roma decât ca un mijloc de a-şi atinge scopurile. Ţin, de asemenea, să atrag atenţia Eminenţei voastre că Chateaubriand nu numai că-şi iubeşte soţia cu tandreţe, dar chiar depinde de ea ca un copil de mama lui. Or, aşa cum am mai scris Eminenţei voastre, această doamnă este foarte credincioasă, devotată cauzei binelui, dar şi ea, ca şi soţul ei, este puţin vanitoasă şi foarte sensibilă la dovezile de bunăvoinţă şi consideraţie manifestate faţă de ea. Deci, cultivând-o puţin pe această doamnă şi acordându-i atenţii oportune, cred că Eminenţa voastră va putea reuşi să obţină de la soţ tot ce şi-ar dori.” De unde se vede că Biserica romană înţelesese mai bine decât miniştrii francezi slăbiciunile marelui om şi acea nevoie imperioasă de pace menajeră care l-ar fi făcut să accepte orice, decât să trăiască în discordie.

  Cardinalul secretar de stat a dat curs acestui aviz rezonabil şi şi-a exprimat acordul pentru alegerea lui Chateaubriand, care a fost de îndată numit. Gazette de France nu era liniştită de acesta plecare: „Domnul de Chateaubriand s-a plictisit să vadă averea lui Cezar capturată de luptele girondinilor, iar geniul lui pălind în faţa stelei domnului de Martignac. El se va întoarce, chit că i se va permite sau nu, iar guvernul de conciliere va fi gata pentru ziua în care va debarca la Frejus sau în Golful-Juan.” Niciodată un elogiu nu i-a făcut o mai mare plăcere ca acest atac, unde se vedea comparat cu singurul erou pe care îl invidiase vreodată.

  /. Ambasada romană O călătorie în Italia trebuia să trezească în el acele amintiri melancolice şi acel orgoliu satisfăcut a căror împletire îi oferea fericirea. La fiecare etapă o mică scrisoare pleca cu destinaţia Abbaye-aux-Bois. Înainte de a părăsi Parisul: „Fii convinsă că nimic în viaţă nu m-ar putea distrage şi nu m-ar despărţi de dumneata. Te voi iubi atât, scrisorile mele ţi-o vor spune atât, te voi chema la mine cu atâta constanţă, încât n-ai avea nici un pretext să mă părăseşti. Gândeşte-te că trebuie să ne sfârşim zilele împreună, îşi fac un dar trist oferindu-ţi restul vieţii mele, dar primeşte-1.”

  Din Fontainebleau: „îţi scriu acum dintr-o cameră mică de hotel, singur şi preocupat doar de dumneata. Lată-te răzbunată pe deplin, dacă aveai nevoie să fii. Mă îndrept spre această Italie cu inima la fel de plină şi la fel de bolnavă cum ai avut-o acum câţiva ani în urmă.” Din Villeneuve-sur-Yonne, el evoca amintirea lui Joubert şi a lui Pauline de Beaumont: „Am văzut, la sosire, castelul unde a locuit doamna de Beaumont pe timpul anilor Revoluţiei. Sărmanul prieten Joubert mi-a arătat deseori un drum de nisip care se zăreşte pe o colină prin mijlocul pădurilor şi pe unde mergea s-o vadă pe fugara lui vecină. Când îmi povestea toate astea, doamna de Beaumont nu mai era în viaţă. O regretăm împreună. Joubert a dispărut şi el. Dacă nu mi-ai rămâne, ce s-ar mai alege de mine?”

  De la frontieră: „îţi scriu într-o colibă mizerabilă ca să-ţi spun că în Franţa şi în afara Franţei, de o parte şi de cealaltă a Alpilor, trăiesc doar pentru dumneata şi te aştept”. De la poalele Simplonului: Am avut două zile triste: de la Lausanne până aici am mers fără întrerupere pe urmele celor două biete femei: una, doamna de Custine, şi-a dat duhul la Bex; cealaltă, doamna de Duras, avea să moară la Nisa. Cum fuge totul.„ în sfârşit, din Roma: „Memoria mea legată de locuri e uimitoare şi crudă, nu m-a lăsat să uit nici măcar o piatră.„ Dar în douăzeci şi cinci de ani totul se schimbase, în Piaţa Spaniei, casa unde murise Pauline de Beaumont dispăruse. Chateaubriand a urcat până la Villa Medicis ca să-i facă o vizită directorului, pictorul Guerin, spirit delicat, artist sensibil. „Am deschis o fereastră deasupra Romei şi am admirat împreună orizontul luminat de ultimele raze ale zilei. Era singurul lucru ce rămăsese pentru mine aşa cum îl văzusem cândva.”

  Ca şi la Londra, Chateaubriand avea să se bucure la Rorna de contrastul dintre un trecut mizerabil şi un prezent strălucitor, „în 1803, un tânăr secretar, tratat ca un câine de ambasadorul lui, fusese exilat într-un pod plin de purici ca să semneze rapoarte; în 1828, acest tânăr secretar devenise el însuşi ambasador, iar titlurile lui: pair al Franţei, ministru de stat, cavaler al ordinelor Sfântului Spirit şi al Lânii de aur, al Sfântului Andrei al Rusiei, al Vulturului negru al Prusiei şi al Prea Sfintei Annonciade, al lui Crist de Portugalia, umpleau mai multe coloane ale ziarelor romane.” în 1803, cardinalul Fesch îi interzisese să-i ceară audienţă papei; în 1828, papa Leon al XH-lea nu mai dovedea să se îmbrace de frică să nu-1 facă să aştepte, nu-i permitea să-şi lase genunchiul în pământ şi îl aşeza alături de el. Pe timpul cardinalului Fesch, Chateaubriand suferise din cauza meschinăriei recepţiilor şi a echipajelor; pe timpul vicontelui de Chateaubriand, ambasada Franţei avea să uimească Roma prin splendoarea oferită de ricevimenti, de serbările, iluminaţiile şi banchetele ei.

  Din când în când, ambasadorul se întreba la ce bun acest fast, această pierdere de timp, această necesitate „de a-ţi irosi ultimii ani din viaţă în pălăvrăgeli cu mediocrităţile”. Se jura că atât el, cât şi doamna de Chateaubriand nu visau decât la singurătatea lor de pe strada Enfer, pentru ca apoi să prindă gustul splendorilor, dorinţa de a menţine prestigiul Franţei şi plăcerea de a-şi umili colegii, reuşind într-un gen unde fiecare dintre ei se credea fără egal. Şi ce oraş putea fi mai potrivit ca Roma pentru ricevimenti unui Chateaubriand, care ştia ca şi el să îmbine în artificiile compoziţiei atâta nobleţe naturală? „Am dat baluri şi serate la Londra şi la Paris, dar n-am putut să bănuiesc ce puteau să însemne serbările din Roma. Ele au ceva din poezia antică ce aşază moartea alături de plăceri.” Privind cum treceau acele valuri de frumuseţe, de diamante, de flori şi de pene, care se roteau în sunetul muzicii lui Rossini, îi plăcea să-şi imagineze că acele femei tinere şi frumoase vor ajunge toate în vreun mormânt roman, să sporească praful uşor şi fermecător, apoi, când visările senzuale şi funebre îl exaltaseră o seară întreagă, să iasă pentru a-şi răcori fruntea în singuratica piaţă a Simţului Petru sau la Coloseul pustiu.

  Una dintre ultimele serbări date de el fusese pregătită în grădinile Vilei Medicis pentru Marea Ducesă Helene. „Vom avea, îi scrisese el doamnei Recamier, muzică prin boschete, dansuri populare, o improvizatoare şi un balon.” In ultimul moment, o rafală de vânt a compromis serbarea în aer liber. Ambasadoarea a fost consternată, nu şi ambasadorul. Nu iubise el dintotdeauna furtunile? Imaginaţia lui a amplificat vijelia. „Grupurile care se zbenguiau sub rafale, femeile ale căror văluri spulberate le băteau peste faţă şi păr, improvizatoarea care declama către nori, balonul care-şi lua zborul de-a curmezişul cu cifrele fiicei Nordului, toate astea dădeau un caracter nou jocurilor unde păreau să se împletească furtunile obişnuite ale vieţii mele.” De fapt, recepţia fusese mutată în interiorul clădirii şi nimeni, în afară de Chateaubriand, n-a băgat de seamă frumoasa compoziţie alcătuită de acele rafale, dar ce importanţă avea? El le-a zugrăvit de aşa manieră, încât mai vâjâie şi azi în minţile noastre. Acestea erau zilele mari, în cele obişnuite palatul Simonetti rămânea locuinţa unui mic menaj breton, modest, aproape rustic. Ambasadorul se scula în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate; viaţa lui mondenă nu începea decât la cinci seara, în afara lucrului, plăcerea lui cea mai mare era plimbarea, cu puşca sub braţ şi tolba pe umăr. „Nu încetez să rătăcesc în afara oraşului; nu există nici un drumeag între două rânduri de gard viu pe care să nu-1 cunosc mai bine decât cărările din Combourg. Culeg plante de pe mormântul Ceciliei Metella; rezeda vălurită şi anemona din Apenini au un efect dulce asupra albeţii ruinei şi a pământului. Adesea fac pe jos turul zidurilor Romei. Cercetările mele nu sunt decât o variantă a aceloraşi plăceri. Poate că îmi voi ceda argila pământului în schimbul monumentului ridicat de el.„ I-ar fi plăcut să petreacă o eternitate într-un mormânt roman. „Frumos lucru şi Roma asta ca să uiţi de toate, să dispreţuieşti totul şi să mori.”

  Uneori mergea să-1 vadă lucrând pe tânărul Vaudoyer, locatar al Vilei Medicis, căruia, de comun acord cu doamna Recamier, îi comandase un monument dedicat lui Poussin*. Avea de gând să-i ceară sculptorului să reproducă în basorelief tabloul Păstorii din Arcadia şi să graveze această inscripţie: F.-R de Chateaubriand lui Nicolas Poussin, întru gloria artelor şi onoarea Franţei. Serile, dacă nu avea nici o recepţie, ambasada era mohorâtă. Ambasadorul juca şah sau se oprea drept în faţa oglinzii, cu picioarele depărtate, cu spatele uşor încovoiat şi coatele sprijinite de marginea şemineului, cu mâinile petrecute prin păr şi încrucişate pe fruntea lui largă, putând să se privească astfel sferturi de oră de-a rândul.

  Ce întrebări punea el acestui chip îndelung interogat? Cele pe care şi le pun, fără îndoială, bărbaţii când îmbătrânesc şi care au iubit multe femei: „S-a sfârşit totul? Sau mai pot, ajutat de glorie şi de succes, să mă fac iubit de vreo Sylphidă?” Dacă doamna de Chateaubriand era de faţă, ea nu se lăsa înşelată de această tăcere. Astfel că, în acest palat Simonetti, pe care nu-1 admira deloc, ea se dovedea mai furtunoasă ca oricând. Dacă Chateaubriand se plângea de căldură, soţia lui suna un servitor şi-i cerea să mai arunce un buştean în foc; dacă, dimpotrivă, lui îi era frig, ea punea să se deschidă ferestrele, „îi plăcea să contrazică, blând, dar peremptoriu, afirmaţiile adesea cam riscate ale autorului cărţii Geniul creştinismului, şi corecta amintirile prea fanteziste ale soţului ei opunându-le fapte pozitive, accentuate

  * Nicolas Poussin (1594-1665) – pictor francez care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii la Roma şi a avut o puternică influenţă asupra picturii clasice a secolelor XVII şi XVIII (n.tr.).

  De o vocejoasă ce părea indiferentă, dar destul de seacă şi tară echivoc.„ Revanşa adevărului asupra poeziei. Dacă crezuse, părăsind Parisul, că avea să scape de „Doamne„, Celeste îşi dăduse seama rapid că se înşelase. Cele care corespondau erau la fel de perseverente ca şi vizitatoarele. Către Juliette Recamier pleca în fiecare zi de curier o scrisoare, întotdeauna plină de declaraţii de fidelitate şi de cuvinte tandre. El îi repeta că dorea să-şi sfârşească viaţa împreună cu ea, şi era sincer, neimaginând nici un sfârşit mai frumos ciudatei lui poveşti sentimentale decât acea indestructibilă legătură cu o femeie a cărei frumuseţe îl fermeca, a cărei glorie îl măgulea şi a cărei blândeţe îl emoţiona. Totul îl ducea cu gândul spre ea; totul evoca pentru el mănăstirea din Abbaye-aux-Bois. „în noaptea asta am avut vânt şi ploaie ca în Franţa: îmi închipuiam că băteau în mica dumitale fereastră; mă aflam transportat în acea cămăruţă, îţi vedeam harfa, pianul, păsărelele; îmi cântai melodia preferată de mine sau cea de Shakespeare; dar eram la Roma, departe de dumneata. Patru sute de leghe şi Alpii ne despărţeau.”

  Dar Juliette Recamier nu era singura femeie care primea de la Chateaubriand scrisori tandre. La şaizeci de ani îşi păstrase gustul aventurilor noi şi curiozitatea întâlnirilor. O marchiză de Vichet, de aproape cincizeci de ani, mama unui locotenent, avusese imprudenţa să-i trimită scrisori admirative şi naiv poetice. Imediat s-a arătat insistent şi încerca să obţină un rendez-vous. Înspăimântată, doamna s-a refugiat într-un castel singuratic din Vivarais. Când a plecat la Roma i-a scris, ca la toată lumea: „Vino la mine”.

  În candoarea ei, ea găsise un răspuns ireproşabil: „Mă întrebi dacă aş călători în Italia în cazul în care ai merge acolo; dacă aş fi o pasăre, mi-aş lua zborul. Dacă aş fi un băiat tânăr, m-aş face secretarul sau pajul dumitale. Dacă aş fi ruda sau prietena doamnei de Chateaubriand, aş părăsi totul ca s-o urmez. Dar fiind ceea ce sunt, cum aş putea să călătoresc singură respectând buna-cuviinţă, într-o ţară străină?„ Şi puţin mai târziu: „Inima doamnei de Chateaubriand îţi aparţine; spune-i că mai ai o soră, roag-o să mă iubească, şi ea mă va iubi, atunci aş putea face împreună cu voi doi drumul la Roma.” Dar Chateaubriand avea cu surorile o lungă şi penibilă experienţă, şi mai ales îşi cunoştea prea bine soţia ca să-şi imagineze că ea ar putea accepta un rol în această comedie a triplei fericiri. S-a ferit să reînnoiască invitaţia şi a continuat, prin scrisori, să-i ceară o întâlnire intimă.

  Orice bătrân ilustru îşi are admiratoarele lui tinere. Bettina lui Chateaubriand se numea Leontine de Villeneuve, avea douăzeci şi cinci de ani şi trăia în sud-vestul Franţei. Era în 1827, după ce citise Geniul creştinismului, când îi scrisese autorului împreună cu o altă tânără fată: „într-adevăr, domnule, nu ştiu de ce vă scriu; alte mii înaintea mea i-au obosit pe oamenii iluştri cu scrisorile lor anonime.” Dar el n-a fost nici surprins, nici şocat, şi i-a răspuns cu scriitura lui mare, neîngrijită: „Dacă ne vom întâlni într-o bună zi, domnişoară, voi vedea, fără îndoială, o jună şi frumoasă din Occitania* plină de gratie şi de sentimente nobile ca şi scrisoarea ei. Dar dumneata ai vedea un om bătrân, albit şi care nu mai are nimic dintr-un cavaler decât inima.”

  După un schimb de zece scrisori, amândoi deveniseră îndrăzneţi. „Spui că nu te iubesc, dar că dumneata mă iubeşti, scria ambasadorul. Vrei să iei cuvâhtul în înţelesul lui deplin? Mai întâi, cum ai vrea să exprim ceea ce simt pentru o femeie pe care n-o cunosc? Recunoştinţă pentru bunătatea dumitale, înduioşare şi reciprocitate pentru o prietenie atât de simplu şi atât de generos oferită, în fine, o anume atracţie greu de definit încercată întotdeauna în relaţiile sentimentale şi încredere într-o femeie tânără, iată sincer ce simt pentru Leontine. „Nu pot da nimănui fericirea, pentru că n-o am; n-a fost în firea mea şi nu mai e la vârstamea.„. „Religia, morala, ordinea recomandă căsătoria; un bărbat cinstit nu poate vorbi decât în acest sens. Iată ce mă

  * Ansamblul regiunilor din Languedoc.

 

  Obligă să spun probitatea mea; dar, pe de altă parte, independenţa absolută reprezentând fondul gusturilor şi al caracterului meu, m-aş abţine întotdeauna să răspund dacă aş fi întrebat şi nu-i voi recomanda niciodată lui Leontine: mărită-te. Nu pot nici să dau un sfat împotriva datoriei, nici să înving o antipatie.„ Şi reluând tema fiinţei fatale: „Toate persoanele care s-au ataşat de mine s-au căit; toate au suferit; toate au murit de o moarte prematură; toate şi-au pierdut mai mult sau rnai puţin raţiunea înainte de a muri. Astfel încât mă cuprinde groaza când cineva vrea să se ataşeze de mine.”

  Joc cu atât mai periculos, cu cât se hotărâse o întâlnire la apele din Pirinei, iar Chateaubriand începuse să se aprindă de-a binelea. Misiunea de la Roma făcuse acest proiect irealizabil, dar corespondenţa continuase, ciudat de pasionantă pentru două fiinţe care nu se cunoşteau. „Trăiască părul meu cărunt dacă îl iubeşti. Nu vrei să-ţi vorbesc de mariaj, iar dumneata îmi vorbeşti mereu. Pentru liniştea conştiinţei mele, mărită-te; pentru dragostea mea, nu te mărita niciodată.”. „Bună ziua, frumoasa mea Leontine, silful meu, fermecătoarea mea necunoscută, iubeşte-mă şi scrie-mi.”. „Leontine, te voi vedea, te iubesc prea mult, sunt un bătrân nebun.” Toate astea întretăiate din când în când de o scrisoare melancolică: „întâlnireape care mi-aipromis-opepământ eu ţi-o voi cere în cer.” E suprema cochetărie a unui poet bătrân de a le înduioşa prin imaginile morţii pe cele pe care nu le mai poate impresiona prin violenţa dorinţei.

  Acestea erau necunoscutele pe care, de la distanţă, imaginaţia putea să le îmbrace cu toate frumuseţile. Şi alte trecătoare, mai apropiate, domoleau nobilul plictis al ambasadorului. Printre patricienele romane, el distinsese o contesă del Drago căreia tinerii ataşaţi trebuia să-i aducă buchete de flori. Va ceda? Cum să afle? O franţuzoaică în trecere prin Roma, Hortense Allart, se dovedi mai puţin discretă. Era o femeie de litere, douăzeci şi şapte de ani, frumoasă, inteligentă, fire veselă, senzuală, experimentată, întru totul demnă să tenteze unbătrân amator şi dispusă să se ofere, fiind de părere „că o femeie nu îi cunoaşte bine pe oamenii iluştri decât dacă ajunge amanta lor”.

  Ea s-a prezentat sub numele de doamna Hamelin. Chateaubriand, care a primit-o cu cochetărie, s-a arătat „fermecător şi fermecat”. Ea i-a vorbit de admiraţia ei pentru Atala; el şi-a exprimat dorinţa s-o revadă şi, de a doua zi, sărbătoarea Paştelui, a plecat să-i facă o vizită, via delle Quatre Fontane. Era plecată. Pe poartă el a citit o inscripţie: Pens' aii' eternita. În ziua aceea s-a gândit mai ales la prezent. A revenit, i-a făcut curte, s-a oferit să citească un roman proaspăt scris de Hortense despre o legătură anterioară şi a doua zi i-a şi adus manuscrisul declarându-1 admirabil. Hortense era destul de fină ca să-şi dea seama că aprecierea cărţii era mai ales dorinţa inspirată de femeie şi că această dorinţă fusese prea bruscă pentru a fi asociată unui sentiment cu adevărat puternic. „Domnul de Chateaubriand juca puţin teatru cu mine şi eu mi-am dat bine seama. De altfel avea un antrenament veritabil, fiindcă îi plăceau mult femeile.” Femeile mai curând decât o femeie. Dar de ce ar fi pretins ceea ce nu avea nici o intenţie să ofere?

  Acest bătrân ilustru şi îngrijit nu era dezagreabil. Venea în fiecare zi pe jos, cu o floare la butonieră, foarte elegant îmbrăcat, cu o grijă deosebită pentru persoana lui. Dinţii îi erau de o frumuseţe perfectă. Vorbea, cu inteligenţă şi uşurinţă, despre putere unde poate avea să revină, şi depunea Franţa la picioarele prietenei lui. Ea, care era de stânga şi prietenă a lui Beranger, îi reproşa conservatorismul şi războiul împotriva Spaniei. El se apăra cu talent, toleranţă şi blândeţe şi îşi dezvolta doctrina asupra libertăţii unite cu Monarhia. Aceste dezbateri politice îmbinate cu mângâieri erau plăcute. Chateaubriand a uitat de plictis şi întreaga societate înaltă a Romei a observat că părea fericit.„Dacă doamna de Chateaubriand vrea să plece la Paris singură, eu aş putea foarte bine să-mi petrec vara aici. Eu regret Roma.”

  Plăcerile de la via delle Quatre Fontane nu-1 făceau să-şi uite de îndatoririle impuse de palatul Simonetti. Ambasadorul îşi lua misiunea în serios şi, de fapt, reuşea destul de bine. Ministrul Martignac, moderat, aproape liberal, trebuia să facă faţă în Franţa ofensivei partidului preoţilor şi atacurilor reluate ale Congregaţiei. Era, aşadar, interesat să împiedice Vaticanul să susţină catolicii înrăiţi din Franţa. Chateaubriand considera că Papa Leon al Xll-lea era foarte rezonabil. El a îndrăznit să-i vorbească Sfihtului Părinte cu o libertate plină de cutezanţă şi sinceritate, care a plăcut. El a demonstrat că clerul francez greşea neacceptând instituţiile noi, că în Franţa exista un fond religios puternic, chiar şi printre liberali, şi că Biserica se putea ridica la un grad înalt de putere dacă ştia să respecte libertăţile publice. Papa, care-1 (ascultase cu atenţie, i-a răspuns: „Vă înţeleg ideile. Lisus FIristos iu s-a pronunţat asupra formei de guvernare. Daţi Cezarului ce-i al Cezarului înseamnă doar: supuneţi-vă autorităţilor consacrate. Religia catolică a prosperat în mediul republicilor, ca şi în sânul monarhiilor; ea face progrese imense în Statele Unite.” Pierzând curaj, Chateaubriand i-a sugerat pontifului reconstituirea unităţii catolice, reunirea sectelor disidente prin concesii făcute disciplinei. Concepând proiecte mari în politica religioasă, ca şi în politica europeană el dovedea îndrăzneala firească a celor care cunosc mai bine bucuriile gândirii decât dificultăţile acţiunii.

  Ministrului şi prietenului său, La Ferronnays, care-i cerea părerea în privinţa eliberării Greciei, el i-a răspuns printr-un frumos memoriu legat de politica generală a Franţei. El susţinea că dezmembrarea Imperiului Otoman era inevitabilă şi chiar dezirabilă; era mai indicat ca ea să se facă în profirul Rusiei şi să se obţină de la aceasta, în schimbul sprijinului Franţei la Constantinopole, malul stâng al Rinului. Se regăsea aici o teză predilectă a lui Chateaubriand: necesitatea reparării ruşinii Tratatelor de la Viena, gloria desăvârşirii operei lui Richelieu şi a lui Ludovic al XlV-lea, înţelepciunea de a se sprijini pe Rusia

  / împotriva Austriei şi Angliei, în acest text sclipeau maxime temeinice ale omului de stat: „Să câştigi timp e o mare artă atunci cândnu eşti pregătit. Un mijloc de a avea succes la oameni este de a le salva amorul-propriu, de a le furniza un motiv ca să-şi retragă cuvântul şi să iasă onorabil dintr-o situaţie proastă.” Nu mai lipsea decât cugetarea lui Goethe: „Să gândeşti e uşor, să acţionezi e dificil, să acţionezi potrivit gândirii proprii e tot ce poate fi mai dificil pe lume.”

  Aproape subit, pe l O februarie 1829, papa a murit. Rolul de ambasador al Franţei devenea dintr-o dată mai important. Era posibil să fie influenţat Conclavul, convingându-1 să aleagă un papă prieten al Franţei? Acesta se bucura de un drept absolut. Pentru o acţiune pozitivă Chateaubriand socotea că ar fi fost nevoie de milioane. „Trei lucruri, spunea el, nu pot face papi: intrigile femeilor, maşinaţiile ambasadorilor, puterea curţilor. Şi nu decurg din interesul general al creştinătăţii, ci din interesul particular al indivizilor şi al familiilor.”

  Instrucţiunile pentru Conclav nu i-au mai venit de la prietenul lui La Ferronnays, care suferise un atac şi fusese nevoit să se retragă, ci de la Portalis, care asigura interimatul şi pe care Chateaubriand nu-1 putea suferi. Şi totuşi lui Portalis a trebuit să-i expună dificultăţile poziţiei lui: „Trebuie să acţionez asupra unui corp invizibil, ferecat într-o închisoare ale cărei împrejurimi sunt păzite cu străşnicie. N-am nici un ban de dat, nici posturi de oferit. Pasiunile caduce ale unui grup de vreo cincizeci de bătrâni nu-mi oferă nici o putere asupra lor. Am de combătut prostia unora, ignoranţa secolului a altora; fanatismul acestora, viclenia şi duplicitatea acelora; în aproape toţi ambiţia, interesele, ura politică, iar eu sunt despărţit de ei printr-un zid şi prin misterele unei adunări unde fermentează atâtea elemente dezagregatoare. În fiecare clipă scena se schimbă; din sfert în sfert de oră rapoarte contradictorii mă aruncă într-o nouă stare de perplexitate. Nu cu gândul de a mă pune în valoare vă expun, domnule conte, aceste dificultăţi, ci pentru a-mi servi de scuză în cazul în care din alegeri ar rezulta un papă contrar celor ce par să se întrevadă şi naturii dorinţelor dumneavoastră.” împotriva cardinalului Albani, candidatul Austriei, Chateaubriand i-a înmânat din proprie iniţiativă cardinalului de lermont-Tonnerre o scrisoare de excludere. Potrivit uzanţei, el ţinut Conclavului, printr-un orificiu străpuns în zid, un discurs în urnele regelui Franţei, text bizar în care recomanda din nou adaptarea Bisericii la progresele civilizaţiei, în sfârşit, pe 13 martie, cardinalul Castiglioni a fost ales papă sub numele de Pius al VUI-lea. El se afla pe lista de cinci nume întocmită de Chateaubriand, care triumfă fără modestie. „Totul mi-a reuşit, nici un cuvânt imprudent preluat din discuţiile mele cu unii cardinali. Nimic nu-mi scapă; cobor până în cele mai mici amănunte. Dintr-o privire de vultur, îmi dau seama că Tratatul Trinităţii Muntelui e abuziv sică niciunul dintre cele două partide nu avuseseră dreptul să-1 încheie. De aici, urcând mai sus şi ajungând la marea diplomaţie îmi asum răspunderea să exclud un cardinal pentru că un ministru al Afacerilor Străine mă lasă fără instrucţiuni. Sunteţi mulţumit? Aveţi aici un om care-şi cunoaşte meseria?”

  Nevrând ca Chateaubriand să repurteze un succes, pentru că vedea în el un rival pentru postul de ministru al Afacerilor Străine, Portalis 1-a admonestat aspru pentru faptul că noul papă alesese ca secretar de stat pe acelaşi Albani pe care Franţa îl exclusese de la pontificat. Tonul depeşei era puţin plăcut, iar răspunsul lui Chateaubriand a fost deliberat insolent: „Această depeşă dură, redactată de vreun subaltern prost crescut din ministerul Afacerilor Străine, nu a fost ceea ce mi se cuvenea după serviciile pe care am avut fericirea de a i le aduce regelui în timpul Conclavului, şi mai ales ar fi fost indicat să se ţină seama de persoana căreia îi era adresată.”

  Ca odinioară Berlinul, apoi Londra, Chateaubriand dorea acum să părăsească Roma. Era convins mereu că, atunci când se afla departe de Paris, rata ocazii fericite, în momentul plecării lui La Ferronnays, el sperase să obţină ministerul. De zece ori îi scrisese doamnei Recamier: „Am să fiu oare chemat?” Dar regele se gândea la Polignac, la ducele de Laval, la Rayneval, ca în cele din urmă să-1 numească pe Portalis. Era culmea., Acum atitudinea pe care o voi lua este cea mai simplă, cea mai calmă şi cea mai nobilă din lume. Nu-mi trimit demisia, nu fac zgomot. Trebuie să-mi iau concediu; voi profita de el ca să mă întorc liniştit la Paris cu soţia mea când totul se va termina şi acolo îmi voi depune demisia la picioarele regelui. Nu pot fi util guvernului. În momentul când reuşeam să fie numit suveranul pontif dorit de Maiestatea sa, a crezut că e de datoria lui să caute un ministru în afara tuturor probabilităţilor politice. Poate că aveam nevoie de această ultimă lecţie ca să-mi domolesc ultimele răbufniri ale orgoliului. O primesc cu umilinţă şi voi profita de ea.”

  Era el capabil de o autentică umilinţă? Poate, cu intermitenţă, în ultima lui scrisoare trimisă doamnei Recamier de la Roma, el nu mai exprima decât sentimente melancolice şi tandre. „Dragă prietenă, te voi căuta. Te voi aduce cu mine la Roma. Ambasador sau nu, aici vreau să mor lângă dumneata. Aş avea cel puţin un mormânt mare în schimbul unei vieţi mărunte. Vin totuşi să te văd. Ce fericire.” Şi ea îl aştepta cu nerăbdarea unei tinere îndrăgostite. „Sosirea domnului de Chateaubriand, îi spunea nepoatei ei, îmi însufleţeşte viaţa care mi se părea gata să se stingă.” Ce ar fi gândit, această incomparabilă prietenă, dacă ar fi ştiut că el obţinuse de la Hortense Allart permisiunea de a-1 întâlni la Paris?

  /. Întoarcerea de la Roma Mai 1829. – în Franţa, Chateaubriand a găsit o situaţie instabilă. Guvernul era combătut de propriul lui suveran, care mergea până la a-1 ataca pe Martignac în ziarele devotate coroanei-Zadarnic consilieri prudenţi îl avertizau pe Carol al X-lea: „Sire, nu vă faceţi iluzii. Franţa e de centru stânga.„ Era destul ca regele să întreprindă o călătorie în provincie şi să audă strigându-se: „Trăiască regele!„ puţin mai mult decât: „Trăiască Carta!„ pentru ca imediat să spună cu naivitate: „Dacă aş fi ştiut că sunt atât de iubit, 1-aş fi păstrat pe Villele.„ înţelept ar fi fost să fie păstrat cât mai mult posibil guvernul oportunist care „servea de pavăză împotriva dezastrelor”. Dar pe atunci înţelepciunea nu se bucura de aprecierea celor sus-puşi.

  Doamna Recamier, ale cărei antene delicate percepeau de departe furtunile, a înţeles pericolul reprezentat, în acel moment, de întoarcerea lui Chateaubriand. Dacă guvernul era demis, dacă regele îi oferea lui Afacerile Străine într-un guvern de extremă dreaptă, iar el se lăsa tentat, risca să se asocieze unui eşec şi unei prăbuşiri iremediabile. Dacă portofoliul era dat altcuiva, furia i-ar fi putut inspira lui Chateaubriand cuvinte imprudente. „Mă simt tulburată mai mult, spunea Juliette Recamier, de situaţia în care se va găsi el decât de bucuria de a-1 revedea.” Fără să mai amâne, 1-a învăluit pe Chateaubriand în blinda şi puternica ei protecţie, liniştindu-1 şi domolindu-i pornirile. Pentru a-1 face să accepte să păstreze ambasada de la Roma, ea i-a promis că-1 va urma, dacă se întorcea acolo.

  Pentru a-1 îndepărta de politică, apropiindu-1 de litere, ea a organizat în salonul ei din Abbaye-aux-Bois, o lectură din Moise. Aici ea a adunat tot ce avea Parisul mai strălucitor şi a pregătit „acea conspiraţie a măgulirilor care aveau să facă mai târziu numele şi opera lui Chateaubriand atât de odioase multora dintre cei care, ca Sainte-Beuve, se număraseră printre conjuraţi”. Lamartine descrie această lectură cu rea-voinţă: „Sub tabloul Corinne figura, ca Oswald îmbătrânit*, domnul de Chateaubriand. El îşi ascundea, în spatele paravanelor şi al fotoliilor ocupate de

  * Corinne – roman scris în 1807 de către doamna de Stael. Eroina cu acelaşi nume trăieşte o dramă inspirată de dragostea nefericită pentru lordul englez Oswald. Numele eroinei îl sugerează pe cel al autoarei (n.tr.).

  Ocupate de femei, umerii inegali şi dizgraţioşi, talia scurtă, picioarele subţiri; nu i se vedeau decât pieptul viril şi capul olimpian unde îi scânteiau ochii. O gură, când strânsă într-o contracţie solemnă, când destinsă de un zâmbet de complezenţă mai mult decât pornit din inimă; obraji ridaţi ca cei ai lui Dante, de anii care rostogoliseră în făgaşurile lor pe câte pasiuni ambiţioase tot pe atâtea zile; un fals aer de modestie care aducea cu pudoarea sau mai curând cu fardul gloriei, acesta era personajul principal din fundul salonului, între şemineu şi tablou. Primea şi întorcea saluturile cu o politeţe stânjenită, ce solicita vizibil indulgenţă.”

  Actorul Lafon, care trebuia să citească piesa, s-a achitat foarte rău, atât de rău, încât Chateaubriand a sfârşit prin a-i smulge manuscrisul. Auditoriul a fost dezamăgit., Era un ecou al lui Racine şi al lui David, dar nu era nici Racine, nici David: erau umbrele lor, pastişa unui om de geniu, dar un pastişă.” Doamna Recamier, care simţea eşecul, părea tristă şi, lectura o dată terminată, complimentele au sunat fals. Dar Chateaubriand era la fel de sigur că este un mare poet tragic, pe cât era de sigur că se pricepe la finanţe, iar îndoielile prietenilor lui nu 1-au atins.

  Dezgustat de nedreptăţi şi domolit de elogii, încet-încet s-a resemnat. Cerul Franţei, după cel al Italiei, i se părea cenuşiu şi trist. Portalis la Afacerile Străine „părea mai mult să mascheze locul decât să-1 umple”. Fie! Chateaubriand s-ar întoarce la Roma. Avea să-şi sfârşească acolo zilele „într-o cămăruţă apropiată de cea unde îşi dăduse sufletul Tasso”; şi-ar termina Memoriile şi ar reuni în jurul doamnei Recamier un grup de tineret, de talent, de frumuseţe. Noii scriitori, discipolii lui, cum erau Lamartine, Vigny, Sainte-Beuve, ar veni acolo în pelerinaj. Femeile atrase de ultimele sclipiri ale gloriei ar da fuga. Le-ar revedea pe frumoasele patriciene romane, pe englezoaicele emoţionate de melancolia lui şi, fără îndoială, pe acele franţuzoaice care-i scriau cu atâta fidelitate cât de mult îl admirau; doamna de Vichet, domnişoara de Villeneuve ar veni şi ele să-i încânte bătrâneţea în I palatul lui de ambasador. Fiindcă odăiţa, în aceste reverii, se transforma pe dată în palat şi el încă mai nutrea cele mai mari speranţe. „Voi aştepta la Roma moartea regelui care, mulţumesc lui Dumnezeu, se simte bine. Acolo voi scrie marea mea operă: o Istorie a Franţei. Nu spun că aş refuza un minister la bătrâneţe, poate că la urcarea pe tron sau pe durata minoratului lui Henric al V-lea, fiindcă delfinul nu ţine la mine mai mult decât Carol al X-lea. Le sperii mediocritatea.” în aşteptare, cum tot era în Franţa, pentru divertisment, a dorit să-şi vadă necunoscutele cu care coresponda, vechile lui prietene fiind dispărute. După Delphine de Custine, murise şi Claire de Duras la Nisa, în ianuarie 1829, fără să-1 mai fi revăzut pe Chateaubriand. Îşi petrecuse ultimele luni de viaţă în suferinţe fizice atroce, pe care le suportase cu mult curaj, redactând Reflecţiile creştine asupra Patimilor. Într-o meditaţie asupra indulgenţei se putea citi: „Ceea ce ridică în culmea ei durerea este descoperirea unor greşeli de neiertat la cei pe care îi iubeşti. Ar exista totuşi o scuză: nu ştiau ce fac. Ne-au sfâşiat inima, dar nu ştiau ce făceau; erau orbi, ochii lor erau închişi; suferinţele noastre sunt dovada ignoranţei lor.”

  Potrivit obiceiului său, Chateaubriand o tratase mai bine moartă decât atunci când era în viaţă. „De când am pierdut această persoană atât de generoasă, n-am încetat, plângând-o, să-mi reproşez modul cum am îndurerat uneori inimi care îmi erau devotate. Să ne supraveghem mai bine caracterul! Să ne gândim că putem, printr-un ataşament profund, să nu mai otrăvim zilele pe care le-am răscumpăra cu preţul sângelui nostru. Când prietenii au coborât în mormânt, ce mijloc mai avem să ne reparăm greşelile? Inutilele noastre regrete, zadarnicele căinţe să fie oare un remediu pentru supărările pe care le-am pricinuit acestora? Ar fi preferat din partea noastră un zâmbet în timpul vieţii decât toate lacrimile noastre de după moartea lor.” Era foarte bine spus, dar dacă biata femeie ar fi apărut din nou cu pretenţiile şi reproşurile ei, ar fi fost mai bine tratată?

  Abia întors la Paris, incorigibilul i-a cerut, printr-un bilet imperativ, un rendez-vous sentimentalei doamne de Vichet: „Spune-mi ora şi ziua care va pune capăt iluziilor noastre”. A întâlnit o femeie de cincizeci de ani, a cărei prudenţă se adaptase la distanţă unui joc poetic, dar care-1 considera pe poetul însuşi libertin şi periculos. „Sunteţi mai tânără decât credeam. Păreţi mai tânără decât sunteţi, iar scrisorile noastre suit deplasate.” îl plictisea.