Magicianul ştia să îmbine cu o precizie incomparabilă din sfânta încântare a virtuţilor creştine şi a poeziei arzătoare şi senzuale a Bibliei amintirile, mereu puternice în sufletul occidental, ale farmecelor antice şi ale vrăj ilor păgâne. Abatele Morellet se întreba pentru ce, la Chateaubriand, lunii îi place să povestească bătrânilor stejari marele ei secret al melancoliei; fiindcă luna asta era femeie, zeiţă, şi apărea din Vergiliu ca „geniul aerului” al poeţilor din Orient. Cartea a fost atacată cu furie şi apărată cu pasiune. Bătrânii iacobini, „fii ai lui Voltaire”, râdeau de aceste imagini prea colorate, de acei sălbatici cucernici şi de jurămintele părintelui Aubry. Mărie-Joseph Chenier, în satira noilor sfinţi, îl ridiculiza dur pe Massillon-ul pustiului: O, teribilă Atala! Amândoi îmbătaţi alergăm, tu şi eu, Să gustăm plăcerile liturghiei lui Dumnezeu.

  Dar „Franţa încetase să mai râdă”. După atâtea suferinţe ea aprecia o gravitate a tonului care se potrivea seriozităţii amintirilor ei, iar ostilitatea criticilor nu făcu decât să sporească entuziasmul admiratorilor. „Toate acestea nu făceau decât să crească răsunetul apariţiei mele. Iubeam gloria ca pe o femeie, ca pe prima mea dragoste. Totuşi, fricos cum eram, spaima îmi egala pasiunea. Sălbăticia mea firească mă făcea umil în mijlocul triumfului. Mă ascundeam de strălucirea mea. Mă plimbam ferit de lume, căutând să sting aureola cu care îmi era încununat capul. Când înălţimea tttea cina pe câţiva bani în Cartierul Latin, ea înghiţea cu noduri, stânjenită de privirile al căror obiect se credea. Mă contemplam, „ni spuneam: „Şi totuşi, eşti tu, creatura extraordinară, care mănânci de parcă ai fi alt om.„ Atunci veniră să se înghesuie în jurul meu, împreună cu tinerele femei care plâng când citesc romane, mulţimea creştinilor şi a celorlalţi nobili entuziaşti al căror suflet face sângele să palpite. Tinerele de treisprezece şi paisprezece ani erau cele mai periculoase, fiindcă, fără să ştie nici ce vor, nici ce aşteaptă de la tine, îţi combinau cu seducţie imaginea cu o lume de panglici şi flori. Eram îngropat sub un morman de bilete parfumate. Dacă aceste bilete n-ar aparţine astăzi unor bunici, m-aş simţi încurcat să povestesc cu modestia cuvenită cum era disputat un cuvânt scris de mâna mea, cum se smulgea un plic adresat de mine şi cum, cu obrajii îmbujoraţi, era ascuns, aplecând capul sub vălul căzând al unor plete lungi.” Doamna de Stael însăşi, deşi înspăimântată de pericolul reprezentat de ideile perfectibilităţii umane ale acestui tânăr campion al trecutului care o atacase destul de perfid, deveni prietena lui; nu putea rezista la atâta glorie şi împingea gustul vână-torii de lei până la voluptatea de a se lăsa devorată. De altfel Chateaubriand şi ea manifestau aceeaşi anglomanie. În curând el ajunse Dear Francis, în timp ce el îşi termina scrisorile prin: God bless you*. Este foarte adevărat că ea era prietena lui Fouche şi putea fi utilă în demersurile pentru obţinerea faimoasei radieri, acum mai necesară ca niciodată, de vreme ce semnase o carte cu numele lui.

  La doamna de Stael, a văzut-o într-o zi pe cea mai frumoasă femeie de pe acele vremuri, doamna Recamier. Ii şi fusese prezentat acesteia de către Christian de Lamoignon. Dar „sălbaticul ieşit din pădurile lui” nu îndrăznise nici să ridice ochii asupra acelei femei înconjurate de adoratori. După publicarea Atalei, într-o dimineaţă, când doamna de Stael îl primise pe Chateaubriand în timp ce camerista termina s-o îmbrace, deodată şi-a făcut apariţia doamna Recamier, înveşmântată într-o rochie din mătase albă. „Răspundeam cu greu fără să-mi pot desprinde

  * Dumnezeu să vă binecuvânteze (limba engleză în original) (n. Tr.)- ochii de la doamna Recamier. Mă întrebam dacă vedeam portretul candorii sau al voluptăţii. Nu inventasem niciodată ceva asemănător şi mai mult ca oricând mă simţeam descurajat; admiraţia mea îndrăgostită se schimbă în venin îndreptat împotriva mea. Cred că rugam Cerul să îmbătrânească acest înger, să-i mai ia din divinitate pentru a pune între noi o distanţă mai mică. Când visam la Sylphida mea, îmi atribuiam toate perfecţiunile ca să-i plac; când mă gândeam la doamna Recamier, o lipseam de toate farmecele ca s-o apropii de mine; era limpede că iubeam realitatea mai mult decât visul.” Doamna de Stael a vorbit mult; doamna Recamier s-a ridicat fără să fi spus nimic; Chateaubriand avea s-o revadă doisprezece ani mai târziu. Cât de surprins ar fi fost dacă în 1802 vreun Cagliostro* i-ar fi prezis că acea frumuseţe virginală, acum oarbă şi bătrână, va fi aproape singură lângă patul lui de moarte.

  /. „ Te Deum laudeamus.”

  Micul balon Atala sondase curenţii şi demonstrase că aceştia erau favorabili. Chateaubriand îşi dorea acum să lanseze cât mai curând posibil marea lui operă. Dar pentru această acţiune, unde era în joc soarta lui, mai era nevoie să-şi atragă toate şansele de partea lui. Or, în acea primăvară a anului 1801, consilierii lui politici şi literari, Fontanes şi Joubert, încă mai recomandau prudenţă, în privinţa intenţiilor lui Bonaparte nu mai încăpea nici o îndoială. „Politica mea, repeta el sub mii de forme, constă în a-i guverna pe oameni aşa cum vrea marea majoritate să fie guvernată.” Că în Franţa această mare majoritate dorea să-şi regăsească vechea religie, Primul-Consul era convins. Dar

  * Giuseppe Balsamo, conte de Cagliostro, născut în 1743 şi mort în 1794 în închisoarea pontificală din Sân Leo – aventurier italian, medic, adept al ocultismului, se compromisese în afacerea colierului Mariei-Antoaneta (n. Tr.).

  Opoziţia se anunţa sălbatică. Filosofii din Academie turbau să-1 vadă pe colegul lor Bonaparte „ducând Republica spre religie”. În armată, generalii anticlericali se străduiau să-i incite pe grenadieri. Neliniştită, doamna de Stae'l şi-a alertat prietenii: „Nu aveţi timp de pierdut; mâine tiranul va avea patruzeci de mii de preoţi în slujba lui.” Dacă mai adăugăm dificultăţilor acestei campanii, încetineala negocierilor cu Roma, rezistenţa opusă de Talleyrand şi cea a lui Fouche, e lesne de înţeles că dispoziţia lui Bonaparte făcea salturi destul de bruşte. Fontanes suporta consecinţele indirecte şi, prin el, Chateaubriand. La Londra, Peltier constata că succesul Atalei, dând alarma printre filosofi, declanşase o reacţie. „Ne temem mult ca onestul domn Chateaubriand să nu fi fost în toate acestea păcălit şi să nu fie victima unei cabale orgolioase şi perfide.”. P<? /^/Jera un cuvânt superb; probabil că Chateaubriand 1-a invidiat pe Peltier.

  Oamenii sunt atât de naiv fericiţi de succesele lor, încât îşi închipuie că această bucurie ar trebui să fie împărtăşită de toţi. Invidia, critica, rezistenţa însăşi îi ofensează ca o nedreptate. După triumful A talei, Chareaubriand s-a simţit rănit, indignat de inevitabilul reflux al opiniilor şi imediat ar fi vrut „să plece şi să moară pe meleaguri străine”. Pe urmă a luat o hotărâre mai înţeleaptă, să supravieţuiască în Franţa şi, aşteptând ca vântul să-şi schimbe direcţia, să perfecţioneze Geniul creştinismului. Sub influenţa serioasă a lui Joubert şi a doamnei de Beaumont, întrevedea acum mai clar măreţia destinului său, de a realipi Franţa, trecând peste Revoluţie, la îndelungata ei tradiţie creştină. Doamna de Beaumont, care tocmai închinase o casă în Savigny-sur-Orge, pentru a-şi petrece vara anului 1801, s-a oferit să-1 găzduiască în timp ce lucra; el a acceptat. Era un fel de afişare a legăturii lor, dar Pauline de Beaumont era liberă, întotdeauna fusese curajoasă; vag conştientă de gravitatea stării ei, îşi dorea să se bucure pe această lume, mai înainte de a muri, măcar de puţină fericire. Socotea înţelept să-1 smulgă admiratoarelor A talei pe Sălbaticul prea lesne de îmblânzit. „Viaţă legată de-o aţă!”, exclamase cândva Marguerite d'Ecosse, iar doamna de Beaumont se prinsese de această zicală şi o găsea admirabilă.

  Pentru Chateaubriand, retragerea lui amoroasă din viaţa publică nu era lipsită de pericole, însurat, el avea să publice o carte unde urma să fie elogiată sfinţenia căsătoriei, „pivot al economiei sociale”, şi termina această carte la o metresă; aventura putea furniza partidului filosofilor argumente destul de picante. Dar farmecul sejurului a recompensat riscurile. Niciodată doamnei de Beaumont nu i se păruse că prietenul ei era „mai calm, mai vesel, mai copilăros şi mai rezonabil”. De cum se elibera de vanitate prin solitudine, devenea băiatul cel mai bun de pe lume, cel mai tandru, cu care se putea convieţui cel mai uşor. Un cuplu fericit vede în orice subiecte de veselie: răfuielile cu proprietarul le stârneau hohote de râs încântător şi nebun. Casa sprijinită de o colină plantată cu viţă-de-vie, bazinul lângă care dormeau un câine şi o pisică, plimbările lungi prin păduri, totul îl vrăjea pe Vrăjitor. De dimineaţă până seara, cerceta, cu mai multă febrilitate decât metodă, istoriile ecleziastice, Scrisori despre virtute şi credinţă, Cartea Misiunilor, pentru a găsi citate şi fapte menite să-i susţină frumosul edificiu. Doamna de Beaumont îl ajuta încântată. Adesea melancolia îndrăgostitelor e provocată de faptul că simt departe de ele gândul celui pe care-1 iubesc; munca în doi desăvârşeşte uniunea trupurilor şi cea a spiritelor. Când se lăsa noaptea, îl învăţa pe Chateaubriand numele stelelor şi îi spunea că într-o zi el îşi va aminte că de la ea le aflase denumirea.

  Bietul Joubert, confident în acelaşi timp al acelei escapade sentimentale, dar şi al cucernicelor cercetări, nu era lipsit de griji. Accepta să-i fie răpită prietena de un bărbat mai tânăr al cărui geniu îl admira: „Patruzeci şi şapte de ani, nota el oftând. Fiat voluntas tuas!”* şi se ducea cu doamna Joubert şi cu fiul lui

  * Facă-se voia ta (limba latină în original) (n.tr.).

  Să-i viziteze pe amanţii de la Savigny. Directoratul nu rămăsese prea departe în urmă şi moravurile erau încă indulgente. Dar se temea pentru tânăra femeie atât de sensibilă, de nestatornicia ghicită în prietenul lor, iar pentru carte, a cărei apariţie o supraveghea, de valurile erudiţiei sub care cei doi ameninţau s-o scufunde. La neîncetatele cereri de cărţi ale doamnei de Beaumont, care apela la biblioteca lui bogată, Joubert răspundea cu o infinită complezenţă; le împrumuta părintele Charlevoix, cardinalul Fleury; chiar cumpăra la nevoie lucrările pe care nu le avea, dar îi implora să uzeze cu moderaţie de tot acest belşug heteroclit de carte.

  „Spune-i, pe lângă toate astea, că exagerează, că publicului îi pasă puţin de citatele lui, dar foarte mult de ideile lui, că-i mai curios de geniul lui decât de ştiinţa ce o dovedeşte, că în această carte se va căuta frumuseţea şi nu adevărul, că doar mintea lui şi nu doctrina îi va aduce succesul; în fine, că se bizuie pe Chateaubriand ca lumea să îndrăgească creştinismul şi nu pe creştinism ca să fie iubit Chateaubriand. O regulă prea neglijată şi pe care savanţii înşişi, în calitatea lor oficială, ar fi trebuit s-o respecte până la un anumit punct, este următoarea: Asctinde-ţi cunoştinţele. Nu vreau ca cineva să fie şarlatan sau să uzeze de artificii; dar vreau să fie respectată arta. Arta înseamnă să ascunzi arta. Lumea se enerva altădată la Operă când auzea zgomotul baghetei care bătea măsura. Ce-ar fi însemnat să întrerupem muzica pentru a citi câteva rânduri justificative în sprijinul fiecărei arii? Scriitor în proză, domnul de Chateaubriand nu se aseamănă altor prozatori; prin forţa gândirii lui şi a cuvântului, proza lui e muzică şi versuri. Să-şi facă meseria: să ne încânte.”

  Mai mult gust şi mai multbun-simţnu există. Chateaubriand încărca cu citate o carte care valora prin strălucirea tablourilor şi sinceritatea emoţiilor. Manifestase dintotdeauna pentru erudiţie acea dragoste care inspiră marilor truditori nevoia de a farâma o mare cantitate de minereu pentru a ocupa o minte prea activă. Doamna de Beaumont era încântată de ce reuşea el să facă din texte atât de plictisitoare trecându-le prin creuzetul stilului său Din trei volume insipide, el scotea o pagină atât de emoţionantă îhcât ea izbucnea în lacrimi ascultând-o. Până şi lectorul ajungea să plângă şi el. „Vrăjitorul, spunea ea, se vrăjeşte pe sine însuşi.” în afara familiei Joubert, puţini vizitatori veneau să tulbure! activitatea de la Savigny. Lucile fusese prezentată de fratele ei 1 doamnei de Beaumont şi cele două tinere femei se întâlniră în admiraţia lor comună pentru Chateaubriand. Gata oricmd să se simtă persecutată, Lucile nu se înţelegea nici cu surorile ei, nici cu Celeste – cumnata. „Violentă, imperativă, nesăbuită, se credea înconjurată de duşmani misterioşi.” Dădea adrese false, examina cu neîncredere sigiliile tuturor scrisorilor ce le primea, se ataşa de oameni cu pasiune, ca apoi să-i urască. Venită la Savigny, ascultase fără îndoială lectura celor mai frumoase pagini din Geniu. Ne întrebăm, nu fără puţină teamă, ce sentimente încercase acest suflet bizar şi arzător ascultând poveştile lui Amelie şi remarcăm că, după şederea la Savigny, în scrisori îi aminteşte cu plăcere fratelui ei de puritatea copilăriei lor.

  Se punea problema ca Chateaubriand să facă o călătorie în Bretania. Doamna de Beaumont nu putea decât să se teamă de ea, fiindcă 1-ar fi putut apropia pe soţ de consoarta lui, dar Lucile care, după ce o protejase pe Celeste cu o pasiune autoritară şi geloasă, aproape că se certase cu ea, se pare că 1-a sfătuit să evite această întâlnire. De altfel, odinioară doamna de Chateaubriand fusese tot atât de oripilată de scrierile soţului ei ca şi doamna de Farcy. Bretania şi soţia au fost date la o parte. Doar şederea la Marais în casa doamnei de La Briche a întrerupt lucrul celor doi amanţi. Acolo, doamna de Beaumont fusese „veselă, vioaie, spirituală, pasionată de plăceri şi indulgentă sistematic”. Cu părul tunsa la Titus şi îmbrăcată în percal, ea se Plimba la apusul soarelui în jurul încântătoarei oglinzi de apă din s, iar când prietenii, îngrijoraţi pentru plămânii ei delicaţi, îi spuneau: „Vă jucaţi cu moartea”, ea răspundea doar: „Ce importanţă are?” în sfârşit, în toamnă, Chateaubriand, ale cărui pasiuni erau pe cât de scurte, pe atât de vii, hotărî că definitivase cartea. Nu aceeaşi era şi părerea doamnei de Beaumont; ea ar fi dorit, fără îndoială, continuarea cercetărilor pentru a rămâne singură cu cercetătorul. „Ceea ce mă sperie, spunea ea, e uşurinţa cu care el enunţă anumite judecăţi care, pentru a nu înspăimânta, ar trebui să fie prezentate cu o blândeţe şi iscusinţă infinite.” în opinia ei, acestei apologii îi lipsea o doctrină riguroasă, dar, inconvenientul nu avea remediu„, fiindcă de cum i se spunea autorului un singur cuvânt pe această temă, era cuprins de o disperare acută şi ameninţa imediat „că pleacă să moară pe meleaguri străine„. Când a dat peste capitolul Despre virginitate, doamna de Stael i-a spus lui Adrien de Montmorency: Ah! Dumnezeule! bietul nostru Chateaubriand, va fi un eşec total”.

  Doamna de Beaumont nu avea motive să fie îngrijorată, iar doamna de Stael să se bucure. Aşa cum era, cartea trebuia să placă şi să convingă, fiindcă aducea, în acea epocă încă ezitantă, ceea ce ea îşi dorea: argumente estetice şi sentimentale pentru întoarcerea la o religie regretată. Când se judecă Geniul creştinismului, nu trebuie niciodată uitat primul şi adevăratul lui titlu: Frumuseţile religiei creştine. Obiectul esenţial al autorului consta în a demonstra că creştinismul poate inspira o artă şi o poetică, poate înfrumuseţa viaţa individului şi împodobi cu nobile ceremonialuri viaţa ţării.

  Amplului său studiu asupra poeticii creştinismului, asupra cultului şi ceremoniilor el îi adăugase o întreagă carte despre dogmă şi doctrină. Este cea pe care criticii, religioşi sau profani, aveau s-o considere cea mai slabă. Chateaubriand nu era nici teolog, nici metafizician. Spirit poetic şi concret, el ştia sa zugrăvească pasiunile trăite şi natura pe care o iubea. Inteligenţa lui destul de apropiată de cea a lui Montesquieu sau Fontanes prin demersurile şi gusturile lui, rătăcea aproape dezorientată printre simbolurile şi intuirea profundă a creştinismului. La drept vorbind, oricât de paradoxal ar putea să pară, credinţa lui era oarecum străină dogmei. Nu avea nici facultatea pătrunderii tainelor, pe care le confunda cu ceea ce era misterios, nici simţul păcatului, nici umilinţa creştină. „Dacă vi se dă o palmă, spunea el, înapoiaţi-o împătrit. Indiferent de obraz!” Toată viaţa avea să treacă de la metresă la metresă fără să manifeste nici urmă de căinţă, în plus, remarca el, amestecând pasiunile pământeşti cu speranţele cereşti îndepărtate, creştinismul trezea inepuizabile reverii.

  Adversarii lui, în special Ginguene, într-un remarcabil articol din Decade, avea să demonstreze cu uşurinţă slăbiciunile părţii dogmatice din cartea lui. Dar când descrie frământările sensibilităţii religioase şi, în special, cea a francezilor, Chateaubriand emoţionează pentru că el însuşi e emoţionat. „Era, spune Saint-Beuve, un epicurian cu o imaginaţie catolică.” Mai mult decât imaginaţia, ar fi trebuit să spună: tradiţia. Din frumuseţea ceremoniilor catolice, a operelor de artă inspirate din creştinism, din transformarea moravurilor impuse de el şi, în fine, din armoniile naturii, el deduce adevărul religiei. Să fie oare o metodă atât de condamnabilă, iar frumosul, nu este el intuiţia adevărului? îngerul din Reims, Catedrala din Chartres, florile de măceş de pe un altar sub cerul liber şi constelaţiile cerului în noapte sunt tot atâtea dovezi. Este un fapt incontestabil că aceste dovezi ale poetului mişcau nenumărate suflete cum nu izbutiseră raţionamentele teologilor.

  Adversarii lui, filosofii Academiei, aveau toate motivele să ia în derâdere această religie sentimentală, înduioşarea manifestată faţă de crocodili şi şerpi, opere ale lui Dumnezeu, acel elogiu al virginităţii care se încheie printr-o frază bulversantă:”Dumnezeu spuneau: „Vă jucaţi cu moartea”, ea răspundea doar: „Ce importanţă are?” în sfârşit, în toamnă, Chateaubriand, ale cărui pasiuni erau pe cât de scurte, pe atât de vii, hotărî că definitivase cartea. Nu aceeaşi era şi părerea doamnei de Beaumont; ea ar fi dorit, fără îndoială, continuarea cercetărilor pentru a rămâne singură cu cercetătorul. „Ceea ce mă sperie, spunea ea, e uşurinţa cu care el enunţă anumite judecăţi care, pentru a nu înspăimânta, ar trebui să fie prezentate cu o blândeţe şi iscusinţă infinite.” în opinia ei, acestei apologii îi lipsea o doctrină riguroasă, dar „inconvenientul nu avea remediu”, fiindcă de cum i se spunea autorului un singur cuvânt pe această temă, era cuprins de o disperare acută şi ameninţa imediat „că pleacă să moară pe meleaguri străine”. Când a dat peste capitolul Despre virginitate, doamna de Stael i-a spus lui Adrien de Montmorency. „Ah! Dumnezeule! bietul nostru Chateaubriand, va fi un eşec total”.

  Doamna de Beaumont nu avea motive să fie îngrijorată, iar doamna de Stael să se bucure. Aşa cum era, cartea trebuia să placă şi să convingă, fiindcă aducea, în acea epocă încă ezitantă, ceea ce ea îşi dorea: argumente estetice şi sentimentale pentru întoarcerea la o religie regretată. Când se judecă Geniul creştinismului., nu trebuie niciodată uitat primul şi adevăratul lui titlu: Frumuseţile religiei creştine. Obiectul esenţial al autorului consta în a demonstra că creştinismul poate inspira o artă şi o poetică, poate înfrumuseţa viaţa individului şi împodobi cu nobile ceremonialuri viaţa ţării.

  Amplului său studiu asupra poeticii creştinismului, asupra cultului şi ceremoniilor el îi adăugase o întreagă carte despre dogmă şi doctrină. Este cea pe care criticii, religioşi sau profani, aveau s-o considere cea mai slabă. Chateaubriand nu era nici teolog, nici metafizician. Spirit poetic şi concret, el ştia sa zugrăvească pasiunile trăite şi natura pe care o iubea. Inteligenţa lui destul de apropiată de cea a lui Montesquieu sau Fontanes prin demersurile şi gusturile lui, rătăcea aproape dezorientată printre simbolurile şi intuirea profundă a creştinismului. La drept vorbind, oricât de paradoxal ar putea să pară, credinţa lui era oarecum străină dogmei. Nu avea nici facultatea pătrunderii tainelor, pe care le confunda cu ceea ce era misterios, nici simţul păcatului, nici umilinţa creştină. „Dacă vi se dă o palmă, spunea el, înapoiaţi-o împătrit. Indiferent de obraz!” Toată viaţa avea să treacă de la metresă la metresă fără să manifeste nici urmă de căinţă, în plus, remarca el, amestecând pasiunile pământeşti cu speranţele cereşti îndepărtate, creştinismul trezea inepuizabile reverii.

  Adversarii lui, în special Ginguene, într-un remarcabil articol din Decade, avea să demonstreze cu uşurinţă slăbiciunile părţii dogmatice din cartea lui. Dar când descrie frământările sensibilităţii religioase şi, în special, cea a francezilor, Chateaubriand emoţionează pentru că el însuşi e emoţionat. „Era, spune Saint-Beuve, un epicurian cu o imaginaţie catolică.” Mai mult decât imaginaţia, ar fi trebuit să spună: tradiţia. Din frumuseţea ceremoniilor catolice, a operelor de artă inspirate din creştinism, din transformarea moravurilor impuse de el şi, în fine, din armoniile naturii, el deduce adevărul religiei. Să fie oare o metodă atât de condamnabilă, iar frumosul, nu este el intuiţia adevărului? îngerul din Reims, Catedrala din Chartres, florile de măceş de pe un altar sub cerul liber şi constelaţiile cerului în noapte sunt tot atâtea dovezi. Este un fapt incontestabil că aceste dovezi ale poetului mişcau nenumărate suflete cum nu izbutiseră raţionamentele teologilor.

  Adversarii lui, filosofii Academiei, aveau toate motivele să ia în derâdere această religie sentimentală, înduioşarea manifestată faţă de crocodili şi şerpi, opere ale lui Dumnezeu, acel elogiu al virginităţii care se încheie printr-o frază bulversantă: „Dumnezeu însuşi e marele Solitar al Universului, eternul Celibatar al Lumilor.„ Fontanes, om de gust, se temuse de aceste atacuri. Chateaubriand îl liniştea: „Clipa cea mare se apropie; curaj! Am impresia că sunteţi abătut. Eh! Doamne! Treziţi-vă; arătaţi-vă dinţii. Rasa umană e laşă; ai câştig de cauză când îndrăzneşti s-o priveşti în faţă.„ Totuşi, pentru a-şi sprijini apărarea spirituală pe marile puteri vremelnice, el şi-a legat soarta cărţii de cea a Primului Consul, printr-o prefaţă: „Orice om, care poate spera să aibă câţiva cititori, face un serviciu societăţii încercând să ralieze spiritele la cauza religioasă; şi, cu riscul de a-şi pierde reputaţia de scriitor, e obligat în conştiinţa lui să-şi alăture forţa, cât de mică ar fi ea, de cea a acestui om puternic care ne-a scos din prăpastie.„ De la acest „om puternic„ şi, de altfel, de la întreaga „familie„, el aştepta acum o favoare de care nu se putea lipsi: radierea lui de pe lista emigranţilor, în particular, se bizuia pe „adorabila„ Elisa Bacciochi, prietena lui Fontanes. „Fontanes cred că v-a spus, doamnă, care sunt sentimentele mele. Sora Consulului poate totul, iar eu sunt îndreptăţit să sper totul, fiindcă ea arată un oarecare interes.„ în schimbul acestei protecţii, el nu precupeţea complimentele: „Dumneavoastră sunteţi subiectul despre care vorbesc de dimineaţa până seara. Trebuie să răspunzi la mii de întrebări.

  — Ce fericit sunteţi, mi se spune, că o cunoaşteţi pe sora Consulului! Ce fel de om e? Se vorbeşte despre ea numai de bine! Se povestesc lucruri atât de plăcute! Atunci, mă înflăcărez şi mă pierd în lungi descrieri:

  — Imaginaţi-vă o femeie în acelaşi timp simplă şi spirituală, nobilă, blândă, generoasă, plină de milă; e incredibil câte inimi i-a câştigat Consulului.

  — Unde se află ea?

  — E la Bareges.

  — E cumva bolnavă?

  — Suferă de un sever deranjament stomacal.

  — Ah! Dumnezeule! Ne vomruga pentru ea.„ „Rezultatul e că mă simt fericit să-i scriu doamnei Bacciochi şi cine n-o iubeşte e un trădător şi un ticălos, o dezminţire a vechilor cavaleri; noi am revenit în secolul eroilor.” „Familia” nu avea să reziste multă vreme la aceste dulci linguşiri, în iulie 1801, Chateaubriand a obţinut radierea; puţin mai târziu, Fontanes 1-a prezentat lui Lucien Bonaparte, întors din exil, şi a obţinut ca fratele Consulului să citească un exemplar din Geniu. Notele făcute de el pe margine au fost apreciate de autor pa „banale”, în 1802, evenimentele s-au precipitat; pe 26 martie L fost semnat cu Anglia Tratatul de la Amiens care punea capăt, jupă cum se credea, războaielor revoluţionare; pe 8 aprilie, tribunalul şi corpul legislativ au votat Concordatul; la 14 aprilie a apărut Geniul creştinismului şi, patru zile mai târziu, pe 15 aprilie, zi de Paşti, laNotre-Dame a fost celebrat un TeDeum solemn pentru a se sărbători în acelaşi timp pacea restabilită şi religia restaurată.

  În catedrală, muzica de orgă şi clopotele nu mai conteneau şi un legat pontifical, arhiepiscopul Parisului şi treizeci de episcopi îl aşteptau pe Primul-Consul. Îmbrăcat într-un veşmânt roşu, acesta a fost condus sub un baldachin, în jurul lui, câţiva generali dezaprobau „acest fast capucin”. Seara, întrebat asupra impresiilor lui, generalul Delmas răspunsese: „Nu mai lipseau decât cei o sută de mii de oameni care muriseră ca să se termine cu toate astea”. Dar pe străzi, poporul cânta: „Duminica o vom cinsti, aleluia!” în aceeaşi zi, în Moniteur, o proclamaţie a lui Bonaparte era urmată de un articol scris de Fontanes asupra Geniului creştinismului, care apărea în acelaşi timp ca o carte sfântă şi ca o carte oficială.

  „Voiam un ecou puternic, spunea Chateaubriand, care să urce până spre cerul mamei mele.” Poate părea surprinzător ca legăturile dintre păcătoşi şi cei aleşi să fie mai bine asigurate de zarvă decât de umilinţă, dar Chateaubriand a cunoscut, neîndoielnic, cea mai mare efervescenţă care a înconjurat vreodată naşterea unei opere a spiritului. Ar fi crezut că clopotele nu băteau, că trupele nu dădeau onorul, că episcopii nu oficiau decât pentru a celebra tânăra glorie a poetului restaurator al religiei. A fost „o lovitură de teatru şi de altar”, o zi de triumf pe care Chateaubriand n-a mai uitat-o şi care i-a schimbat ideeape care şi-o făcuse despre sine însuşi. Din această zi, el a fost animat de o ambiţie politică aproape fără margini şi s-a considerat ca unul dintre primele personaje ale creştinătăţii. Se vedea asociat marilor proiecte ale lui Bonaparte; de acum înainte va gândi: el şi eu; aşa cum odinioară Europa reunise în aceeaşi temă şi în acelaşi respect papa şi împăratul, el va dori să se spună: Poetul şi Consulul.

  Atunci când, mult mai târziu, şi-a scris Memoriile, el a înregistrat cu mândrie efectele prodigioase ale cărţii lui: „Literatura se vopsea în culorile tablourilor mele religioase. Ateismul şi materialismul au încetat să mai fie bazele credinţei sau ale necredinţei tinerelor spirite. Nu mai erai ţintuit locului de o prejudecată antireligioasă. Lovitura dată spiritelor de Geniul creştinismului a scos din făgaşul lui secolul al XVTII-lea.” Toate acestea sunt adevărate. Dar trebuie remarcat că Geniul creştinismului, care acţionase atât de puternic asupra atâtor spirite, nu fusese în stare să schimbe viaţa şi moravurile autorului său.

  Începând din 1801, între un Chateaubriand real şi un Chateaubriand fictiv, între personaj şi persoană, se întinde un spaţiu imens şi gol. Din marele scriitor pios şi solemn a supravieţuit „un Chateaubriand zeflemitor, cu un ton pe atât de neglijent şi nestăpânit, pe cât era celălalt de puţin. Seriozitatea, ca o coincidenţă perfectă a gândirii şi expresiei, nu-i mai era accesibilă. Emfaza şi retorica învăluie în pliurile lor apretate o gândire care nu mai suportă adevărul nud. Un suflet neliniştit şi divizat încearcă să iasă din fasciculul de lumină proiectat asupra lui de meditaţia solitară. El caută un refugiu în frivolitate, care înseamnă un refuz, iar în erudiţie, o fugă. Acesta va fi de acum înainte, până la admirabilele Memorii, demersul constant al lui Chateaubriand.

Doar în unele momente, din fericire destul de dese, de renunţare, tandreţe sau milă, prieteni şi metrese îl vor regăsi pe băiatul cumsecade care, pe timpul vieţii lui mizere şi obscure, fermecase atât de mult „mica societate” de pe strada Neuve-du-Luxem-bourg.

  IV. Puteţi să mă trimiteţi la Roma.

  Către Fonâanes: „Nu pot veni în dimineaţa asta să vă văd, dragă prietene, fiind supraîncărcat de treburi. Vă voi spune că perspectivele sunt favorabile. Numai în ziua de ieri, Migneret a făcut o vânzare de o mie de scuzi. Ieri i-am văzut pe cei mari; păreau bine dispuşi. Protejaţi-mă cu îndrăzneală, dragă copile. Gândiţi-vă că m-aţi putea trimite la Roma.”

  La Roma? Acesta era într-adevăr, din momentul publicării Geniului, scopul îndepărtat al lui Chateaubriand. Deşi era în esenţă un om de litere, se credea şi se voia om de acţiune, în ochii lui succesul literar nu trebuia să fie decât calea succesului politic. Polemica din jurul cărţii lui îl irita şi-1 dezamăgea; atacat din stânga de către Ginguene, care-i reproşa slăbiciunea cugetării, naivitatea anumitor capitole cum era cel asupra virginităţii şi o nedreaptă severitate faţă de secta filosofică din care, spunea el, Chateaubriand însuşi făcuse parte în tinereţe, se vedea atacat la Londra, din dreapta, de către regaliştii indignaţi de colaborarea lui cu uzurpatorul, îşi dorea „să scape de pe această galeră”, să se îndepărteze de oamenii de litere, să uite ranchiunele de emigrant şi, categoric, să-1 slujească pe noul stăpân, singurul care putea să-1 introducă în lumea acţiunii. Şi cine ar fi putut să reprezinte mai bine Franţa la Vatican dacă nu scriitorul restaurator al creştinismului? Nu pretindea, desigur, pentru început să fie ambasador, dar cum se punea problema ca propriul lui unchi, canonicul Fesch, să fie trimis de către Consul la Roma, de ce n-ar fi numit ca secretar pe lângă acesta autorul Geniului creştinismului? Decizia nu depindea decât de Bonaparte. Lui Fontanes şi Elisei le revenea misiunea de a-1 influenţa pe acesta în favoarea lui. Chateaubriandnu se sfia să le aducă aminte mereu.

  Imediat după publicarea cărţii lui, îl întâlnise pentru prima dată pe Napoleon Bonaparte la o serbare dată de Lucien în cinstea fratelui său. Încă de pe vremea Atalei, ca să-i facă plăcere lui Fontanes, Elisa încercase să-i înmâneze Consulului micul volum. Fusese prost primită. „Iar romane în A! Chiar am timp să vă citesc fleacurile!' Geniul creştinismului era altceva. Cartea venea la momentul oportun, iar autorul putea fi de folos, în salonul lui Lucien, Bonaparte năvăli peste Chateaubriand în felul lui abrupt şi, fără preambul, îi vorbi despre Egipt şi despre arabi, pe urmă de creştinism cu o ciudată şi viguroasă poezie. Tânărul scriitor, care nu avea o replică promptă, n-a fost în stare să-i răspundă, dar o tăcere respectuoasă îi măguleşte uneori pe cei mari, iar Fontanes 1-a asigurat că plăcuse. El însuşi găsise privirea lui Bonaparte admirabilă, zâmbetul mângâietor şi bun. Nimic teatral, nimic afectat. După această întâlnire a fost plin de speranţă, cu atât mai mult cu cât rapida ascensiune a lui Fesch părea să pregătească ambasada. Arhiepiscop de Lyon, cardinal, era un destin privilegiat pentru un vechi seminarist care fusese, în timpul Revoluţiei, administratorul arsenalului armatei din Alpi, făcuse avere vânzând prada furată din Italia şi strălucea mai mult prin ardoarea ambiţiei lui decât prin austeritatea moravurilor. Dar Vaticanul considera fără îndoială că întoarcerea Franţei la Biserică merita pe deplin o baretă de cardinal.

  Ca toţi cei cu o bogată imaginaţie, Chateaubriand dorea din toate puterile şi se descuraj a prompt. Când numirea aşteptată întârzie, el începu să vorbească despre o retragere la ţară sau pe malurile fluviului Meschacebe. Către Chenedolle: „Dacă nu obţin într-o lună ceea ce-mi doresc, voi renunţa la alte demersuri, şi Dumnezeu ştie ce o să se aleagă de mine, dacă n-am să mă pot retrage la ţară.” Către doamna de Stael: „Aici totul e nimicnicie, cabală, spirit de partid, de coterie; onorabil a rămas doar repausul şi obscuritatea. Oscilez între o retragere absolută în fundul vreunei provincii şi o nouă expatriere.”

  Oricât 1-ar fi atras repausul şi obscuritatea, el se străduia din răsputeri să scape de ele. Printre alte demersuri, el şi-a trimis cartea papei: „Dacă Sanctitatea voastră binevoieşte să arunce o privire peste volumul patru, va constata câte eforturi am depus ca să răzbun altarul şi pe reprezentanţii lui de injuriile unei false filosofii. Va vedea admiraţia mea pentru Sfântul Scaun şi pentru geniul pontifilor care-1 ocupă.” între timp, nici o promisiune precisă nu venea nici de la Paris, nici de la Roma, iar doamna de Beaumont se plângea: Prietenul nostru nu-i sigur de nimic. Destinul lui e mai incert ca oricând; totul e ambiguu şi trist în această nesiguranţă.”

  Ca să-şi îndulcească aşteptarea, Chateaubriand a luat la rând castelele. Vechea nobilime franceză îl sărbătorea pe autorul Geniului creştinismului iar acesta, de când Consulul întârzia să-i satisfacă dorinţa, încerca recrudescenţe monarhiste. Printre femeile pe care le întâlnea pe atunci, una dintre cele mai dornice să-i placă era doamna de Custine. Născută Delphine de Sabran, fusese botezată de amantul mamei ei, faimosul cavaler de Boufflers, „Regina Trandafirilor”, pentru prospeţimea tenului ei de blondă. Măritată la şaisprezece ani cu contele de Custine, în timpul Revoluţiei dusese viaţa cea mai romanescă. Îl apărase cu eroism pe socrul ei, generalul de Custine, în faţa unui tribunal revoluţionar. Soţul ei fusese ghilotinat, după ce-i scrisese aceste frumoase cuvinte: „De ce aş încerca vreo tulburare? Moartea e necesară şi la fel de simplă ca naşterea.” Văduvă la douăzeci şi trei de ani, se străduise zadarnic să părăsească Franţa şi fusese întemniţată la Carmes în aceeaşi celulă cu Josephine de Beauharnais. Acolo ajunsese, „sub ochii şi cu ştiinţa lui Josephine”, metresa lui Alexandre de Beauharnais; apoi îl iubise pe Boissy d'Anglas, pe Antoine de Levis, pe domnul de Grouchy, pe generalul Miranda şi pe domnul Berstoecher, preceptorul elveţian al fiului ei, Astolphe, fiindcă era o persoană tandră, generoasă şi plăcea extraordinar bărbaţilor prin acel ten de Regină a Trandafirilor, păstrat şi la treizeci şi trei de ani în pofida nenorocirilor şi bucuriilor, prin pletele lungi, blonde şi mătăsoase, printr-o senzualitate care făcea din ea sclava bărbatului iubit, şi de asemeni printr-o ciudată timiditate ce o determina să se teamă mai mult de saloane decât de eşafod. „Nu-i plăcea lumea, scria fiul ei. O intimida, o plictisea şi o dezgusta.” Până şi Fouche, căruia Josephine de Beauharnais i-o prezentase, fusese sedus de ea; el o ajutase după termidor să-şi redobândească o parte din bunuri. Delphine îi spunea „Cheche” iar teribilul ministru de Poliţie îşi încheia scrisorile prin această formulă naivă şi imprudentă: „Te sărut aşa cum te iubesc”.

  Delphine de Custine fusese una dintre cele mai frumoase admiratoare care îi scriseseră lui Chateaubriand pe timpul Atalei şi îl regăsise la doamna de Rosanbo pe timpul Geniului creştinismului. El era înflăcărat, ea era facilă. Deşi în inimă regalistă, ea putea să-i aducă servicii prin cei aflaţi la putere, iar el nu era omul să neglijeze aşa ceva. Prin legătura lui cu doamna de Beaumont, exercita asupra ei atracţia ciudat de puternică a bărbatului care trebuie smuls unei rivale. Se pare că o legătură mai intimă între ei se înfiripase abia în primele luni ale anului 1803, dar că spre sfârşitul lui 1802, doamna de Beaumont intuia că va fi părăsită de amant: „Biata Rândunică, îi scria ea lui Joubert, e într-o criză de amorţire foarte tristă”.

  Biata Rândunică ar fi fost şi mai tristă dacă ar fi ştiut, când o părăsise Chateaubriand în toamna lui 1802 pentru o călătorie în sud, că avea de gând să se întoarcă prin Bretania. Scopul mărturisit al acestei deplasări era să pună mâna pe o ediţie „pirat” a Geniului creştinismului care fusese publicată de un librar din Avignon. Dar pe Chenedolle, care se întorsese la Vire, Chateaubriand îl anunţa că va trece curând să-1 vadă şi-i recomanda să nu spună nimic în salonul de pe strada Neuve-du-Luxembourg. Îşi făcuse socoteala să meargă nu numai la Vire, ci şi la Fougeres pentru a o întâlni pe doamna de Chateaubriand. Cum se explică vizitarea acestei abandonat 9 Se întrevăd mai multe motive. Celeste fusese ruinată nr' falimentul unui unchi şi existenţa ei trebuia asigurată. Cineva care solicita un post pe lângă Vatican trebuia să ducă, măcar aparent o viaţă decentă. Se putea spera ca doamna de Chateaubriand ostilă primei opere a soţului ei, să fi găsit o oarecare mângâiere, deşi nu citise cartea, în titlul noii lui cărţi. In orice caz, era util să aibă o întrevedere cu ea, pentru a fi sigur că nu va reprezenta un obstacol în momentul crucial.

  Deci Lyon, Avignon, Bordeaux, Nantes, Fougeres, o călătorie de şase sute de leghe. Stoparea antiafacerii a decurs bine. La Lyon, el 1-a cunoscut pe fiul librarului Ballanche, un adolescent bolnăvicios dar remarcabil, autorul unei ciudate cărţi despre sentiment în literatură, şi care avea să-i devină prieten pentru toată viaţa. Mai ales a fost încântat de propriul lui renume. Către Fontanes: „Mărturisesc că mă simt uimit de felul cum sunt primit pretutindeni. Totul răsună de gloria mea, ziarele din Lyon, societăţile, prefecturile; se anunţă trecerea mea ca a unui personaj important.”

  După asta, e nevoie să mai spunem că se simţea bine în Lyon: „Cred că e oraşul care-mi place cel mai mult pe lume”. La Fougeres, se cazează în reşedinţa Marigny, şi rămâne o săptămână întreagă, îşi vede soţia, se scuză că n-o poate lua încă la Paris din lipsa banilor şi o invită să-1 întâlnească la Roma, dacă va fi numit. E o invitaţie pe care o va mai adresa şi doamnei de Beau-mont, doamnei de Custine, doamnei de Marigny şi chiar bietului Chenedolle. Anul 1803 a început fără să fi primit numirea şi, aşa cum i se întâmpla întotdeauna când lumea exterioară îl trăda, Chateaubriand visa să evadeze în câteva călătorii: „Oscilez între mii de proiecte. Nu există nici un pustiu la care să nu mă gândesc. Când vreau să mă îmbarc cu direcţia Louisiana, să mai văd o dată pădurile Lumii Noi; când mă duce gândul la Rusia. Ah! dacă am putea lua cu noi tot ce iubim într-un colţ neştiut de lume şi să întemeiem o colonie mică de prieteni într-un loc retras şi plăcut!”

  Nu pomenise la întâmplare de Rusia ca un posibil refugiu. Graţie doamnei de Krtidener, pe care o întâlnise la Paris, numele lui era cunoscut la această Curte şi câteva exemplare frumoase ale Geniului fuseseră trimise „împăratului şi împărătesei tuturor ruşilor”.

  În martie, a apărut o nouă ediţie. De data asta autorul s-a precipitat spre Bonaparte cu o dedicaţie „scurtă, simplă şi nobilă, cum trebuie să fie când e adresată unui erou”. „Cetăţene Prim-Consul, aţi binevoit să luaţi sub protecţia Domniei voastre această ediţie a Geniului creştinismului: e o nouă mărturie a interesului ce-1 purtaţi augustei cauze care triumfă la adăpostul puterii voastre. Nimeni nu se poate împiedica să nu recunoască în destinul vostru mâna acelei Providenţe care vă marcase de departe pentru împlinirea intenţiilor ei prodigioase. Popoarele vă privesc; Franţa, mărită graţie victoriilor voastre, îşi pune în voi speranţele de când sprijiniţi pe religie temeliile Statului şi ale prosperităţii voastre. Continuaţi să întindeţi o mână mărinimoasă celor treizeci de milioane de creştini care se roagă pentru voi la picioarele altarelor primite înapoi.”

  Satisfăcut, cetăţeanul Prim-Consul a binevoit să declare că „niciodată nu fusese lăudat într-un mod mai plăcut”. Fontanes şi-a mai intensificat puţin presiunile asupra lui Talleyrand care trebuia să-1 trateze cu consideraţie, însărcinându-l pe 18 brumar cu o misiune foarte compromiţătoare pe lingă prinţi, şi, la 4 mai 1803, cetăţeanul Chateaubriand a fost numit secretar la legaţia din Roma. „Intram în politică prin religie. Geniul creştinismului îmi deschisese uşile.” La Londra, necruţătorul Peltier aminti în ziarul lui că dedicaţia făcută lui Ludovic al XVIII-lea la prima ediţie îi adusese lui Chateaubriand o gratificaţie de trei sute de livre; cea din ediţia a doua către Bonaparte, un post de cincisprezece mii de franci. Chateaubriand către Fontanes: „Spuneţi-i, draga prietene, celei mai bune dintre femei, celei mai nobile protectoare, că inima mea este plină de o recunoştinţă pe care nimic n-o va face să slăbească şi că nutresc pentru ea o dragoste respectuoasă, cum nutreşti pentru îngeri. Asiguraţi Familia că-mi poate cere orice, în afara unei josnicii.”

  Ziarul Mercure transmise această bizară notă: „Se aduc asigurări că domnul de Chateaubriand este hotărât să nu mai publice nimic multă vreme de acum încolo. Noi aproape că-1 vom încuraja în hotărârea lui. Suntem convinşi că nu sporind numărul volumelor îţi măreşti renumele. Altminteri, când cineva a ridicat, ca domnul de Chateaubriand, un monument ca cel al Geniului creştinismului, are dreptul să se odihnească.” Atitudinea era orgolioasă. Domnul de Chateaubriand binevoise să intre în cariera literelor pentru a îndeplini o mare misiune politică şi religioasă. Sarcina lui o dată îndeplinită, lăsa pe seama altora grija culegerii recoltei de pe ţarinile semănate de el, şi se consacra în viitor treburilor statului. Bucuria reuşitei era umbrită într-o oarecare măsură de melancolie, fiindcă trebuia s-o părăsească pe doamna de Beaumont, dar mai ales pe Delphine de Custine, pe care o iubea cu toată prospeţimea noutăţii. Cum de era în stare, când el însemna singura iubire a unei femei atât de tandre, de perfecte şi de fragile ca Pauline de Beaumont? Multă vreme lipsit de fericirea de a plăcea, părea incapabil să reziste tentaţiilor delicioase, îşi lăsa viaţa să-şi urmeze cursul. Sentimentele lui erau pe potriva dorinţelor, iar dorinţele aveau un caracter intermitent şi fugitiv. Când spectacolul durerii îl lovea direct, el provoca fără răutate, ba chiar cu un fond profund bun, un rău infinit prin indiferenţa şi incapacitatea lui de a-şi imagina sentimentele altora. Şi, cum spunea Joubert, „el nu-şi condamna niciodată infidelităţile, pentru că opunea întotdeauna greşelilor faptelor sale sentimentul esenţei lui, care era bună”. Din când în când, era împins de veleitate să facă unele sacrificii persoanelor iubite, „dar aşa ceva e mult prea străin naturii lui, spunea doamna de Boigne, ca să-1 ţină multă vreme'. Având în vedere această natură, el avea o fire plăcută Şi simplă., Deşi îţi bulversa viaţa, era dispus săţi-o facă foarte dulce.”

  Către doamna de Custine: „Nu poţi înţelege cât sufăr de! eri încoace; ar fi trebuit să plec astăzi. Te asigur că sunt pe jumătate nebun şi cred că în cele din urmă îmi voi da demisia. Ideea de a te părăsi mă ucide.„ – „E ora cinci dimineaţa. Sunt singur în odaia mea. Fereastra e deschisă spre grădini atât de proaspete şi văd aurul unui frumos răsărit de soare care se anunţă deasupra cartierului unde locuieşti. Cred că n-am să te pot vedea astăzi şi mă simt foarte trist. Toate astea aduc a roman, dar romanele n-au ele farmecul lor? Şi viaţa întreagă nu-i oare un roman trist?„ – „încă o zi fără să te fi văzut! Ai să pictezi, ai să-1 mângâi pe Trim şi ai să uiţi că există pe lume persoane care te iubesc. Cum te simţi în dimineaţa asta? Odaia mea e destul de tristă. O sfântă apariţie care m-a vizitat în locuinţa mea mi-a făcut îndepărtarea insuportabilă.” E greu de crezut că acel cuvânt sfântă redă cu exactitate ceea ce ar fi trebuit să fie apariţia prea indulgentei Delphine în camera unui bărbat tânăr, îndrăgostit şi pasionat.

  Ca să pornească la drum mai avea nevoie să obţină un avans din partea ministrului Relaţiilor externe. Fontanes a primit însărcinarea: „Cardinalul mi-a spus că ar putea avansa banii pe şase luni, adică şase mii de franci. Plus cheltuielile de drum. Încearcă să-i trezeşti generozitatea lui Talleyrand.” Fontanes a reuşit să-i smulgă ministrului nouă mii de livre, în fine, Chateaubriand plecă, plângând puţin, de bună-credinţă, la despărţirea de Pauline de Beaumont şi de Delphine de Custine, plângând şi de j alea lui, fiindcă era îndrăgostit şi sensibil, dar privind cu lăcomie fermecătoarele peisaje ale văii Yonne, pentru că iubea natura şi viaţa.

  V. Comedii La Lyon 1-a cunoscut pe cardinalul „lui” şi era convins că-1 cucerise: „Sunt în relaţii minunate cu cardinalul'. Apoi, a plecat în Italia şi a luat contact, înaintea ambasadorului, cu vechea legaţie. Aceasta se compunea din ministrul Cacault, care se autodefinea ca „un revoluţionar corijat”, vechi diplomat de carieră, de o abilitate vicleană, în termeni foarte buni cu papa şi cu secretarul de stat Consalvi, şi de secretarul Artaud, amândoi preveniţi împotriva teologului amator care sosea pentru a-i înlocui. Chateaubriand ştia, atunci când voia, să fie fermecător; simplitatea lui i-a dezarmat; admiraţia pentru Roma i-a emoţionat. Erau uimiţi să descopere că era atât de amabil, iar Cacault 1-a asigurat pe Talleyrand: „Cetăţene ministru, cetăţeanul Chateaubriand a sosit şi mi-a părut să fie un bărbat demn, foarte interesant, incapabil s-o facă pe dogmaticianul. Se va obişnui cu munca de legaţie. Astfel totul e bine.”

  Cetăţeanul Chateaubriand era el însuşi în al nouălea cer: „Totul îmi reuşeşte, îi scria lui Fontanes. Lată-mă găzduit la domnul Cacault, care mă tratează ca pe fiul lui. E breton, în rest, locul pe care-1 ocup e încântător: nimic de făcut, stăpân al Romei, răsfăţat, elogiat, dezmierdat. Singurul lucru care o să-mi mănânce zilele sunt banii. Am nevoie de o trăsură. Predecesorul meu are una. Aşa-s uzanţele. Am să-mi folosesc banii din ediţia a patra. Apoi, mă voi vedea nevoit să recurg la protectoarea noastră.” „Stăpânul Romei” uita prea uşor că nu el era ambasadorul şi, fără să-1 mai aştepte pe cardinal, i-a cerut papei o audienţă personală. Primirea ce i s-a făcut 1-a încântat. Pius al VH-lea, „pontiful tribulaţiilor”, palid, trist, dar demn, i-a luat mâna şi i s-ă adresat cu „Dragul meu Chateaubriand”, „arătându-i cartea lui deschisă pe masă”, îi scrise el lui Joubert, şi „i-a citat pagina unde ajunsese”, îi scrise lui Fontanes. Totul era exaltant, iar doamna de Beaumont a primit o serie de scrisori care au cam îngrijorat-o: „E ca un delir”, spunea ea. Sosirea cardinalului n-a schimbat nimic. „Cardinalul se simte bine, foarte bine.” în timp ce ambasadorul se instala şi făcea vizite, noul secretar, cu o superbă independenţă, le făcea pe ale lui. Or, în Roma exista un rege, cel al Sardiniei; o persoană familiară pontifului nu se cuvenea oare să fie şi a suveranului? Chateaubriand plecă să-1 vadă pe regele Sardiniei.

  Nu era o crimă, dar era o greşeală. Acest rege, lipsit de o parte din statele sale şi, natural, nemulţumit, se înconjura de emigranţi şi trecea drept un conspirator împotriva noii Frânte. Cardinalul, care primise ordin să manifeste în această privinţă cea mai mare prudenţă, fu cuprins de furie când află demersul secretarului său şi în curând între cei doi bărbaţi se declanşa un conflict deschis. Nu, cardinalul Fesch nu „se simţea bine, chiar foarte bine”, cum crezuse Chateaubriand în entuziasmul primelor zile. Era vanitos, vindicativ, zgârcit, bigot, invidios. Secretarul lui pretindea că are dreptul să-i ceară direct audienţe papei. Cardinalul i-a interzis. Chateaubriand nu i-a dat nici o atenţie şi a însoţit la Sfântul Părinte nişte pelerini francezi, care nu-i fuseseră prezentaţi ambasadorului. Acesta din urmă 1-a surghiunit pe rebel într-un pod al palatului şi i-a repartizat ca îndatorire doar semnarea paşapoartelor. Nefericitul Chateaubriand, atacat de puricii care-i acopereau pantalonul alb, fără altă plăcere în afara celei de a privi de la fereastră spălătoresele din Roma, care, din casele de peste drum, îi făceau semne, s-a crezut întors în „magherniţele” din Londra. Bărbaţii din Roma, ei înşişi foarte preocupaţi de femei şi cu moravuri ciudat de libere, i-au reproşat „ţinuta indecentă” şi „contradicţia dintre cartea şi conduita lui”. Curând, birourile din Paris primiră plângeri contradictorii când de la ambasador, când de la secretar.

  Povestea cu regele Sardiniei făcuse multă vâlvă. O notă secretă despre avariţia cardinalului-unchi „şi despre vorbele lui imprudente care-1 expuneau batjocurii publice”, notă adresată direct de Chateaubriand Primului-Consul şi înmuiată acestuia de către „admirabila protectoare”, poate să-1 fi interesat şi amuzat pe Bonaparte, dar cu siguranţă nu i-a lăsat impresia că redactorul ei ar fi putut deveni un funcţionar disciplinat. „Chateaubriand, spunea el, are unele idei de libertate, de independenţă; nu va pătrunde niciodată în sistemul meu aşa cum îl înţeleg eu.” Bonaparte n-a mai revenit asupra acestei judecăţi, şi, la Sfânta Elena încă mai vorbea de „neloialitatea lui Chateaubriand în afacerea regelui Sardiniei.„ Fontanes, responsabil de alegerea făcută, s-a văzut blamat violent, în timp ce doamna de Beaumont, pe moarte îi trimitea bilete cu rugămintea de a interveni în favoarea vinovatului-”Domnul de Chateaubriand, care nu vrea să-1 împovăreze pe domnul de Fontanes cu scrisorile lui, mă roagă să vorbesc cu el de o prostie pe care a făcut-o şi să-1 ajute s-o repare. Această prostie constă în faptul că s-a dus să facă o vizită regelui Sardiniei. Îi cer iertare domnului de Fontanes. Sunt atât de extenuată, de obosită că nu mai pot reciti aceste rânduri scrise în grabă.„ Fontanes i-a văzut pe Talleyrand, care 1-a primit bine, şi pe Consul, care 1-a repezit. „Cei care scriu, tună el, cei care au obţinut o reputaţie literară sunt tentaţi să se creadă centrul universului.”

  O lungă scrisoare a lui Fontanes a plecat spre Roma, plină de înţelepciune administrativă şi mondenă. „Fii în gardă faţă de inima şi obiceiurile dumitale. Sinceritatea unui fost gentilom breton n-are nici o valoare la Vatican. Cardinalii nu se aseamănă cu părintele Aubry. N-am nevoie să-ţi atrag atenţia că papa e mai curândân acest secol viceconsul decât secundul lui Dumnezeu. Oamenii de stat îi adulează uneori pe marii scriitori, dar nu-i prea iubesc. Să ne legăm solid de soarta celui care-i conduce pe toţi ceilalţi; în ceea ce mă priveşte, nu-i vorba de calcul, ci de stimă şi admiraţie.” Se cuvine a aminti că pe atunci funcţiona cabinetul negru, iar dacă acest text ar fi fost citit de „cel care-i conduce pe toţi ceilalţi”, admiraţia cea mai oarbă nu i-ar fi adus nici un prejudiciu autorului ei.

  Scrisoarea lui Fontanes nu domoli câtuşi de puţin furia destinatarului. „Am să mă căiesc toată viaţa că am intrat în acest scandal. Prostiile cele mai scurte sunt şi cele mai bune. Mă bizui pe prietenia dumneavoastră ca să ies din încurcătură. Am să vă spun chiar mai mult: acum, când mă aflu aici, îmi dau seama că funcţia de secretar de ambasadă e prea mică pentru mine. Toţi confraţii mei sunt tineri fără un nume şi fără autoritate, oameni care abia încep, pe când eu trebuie să termin.” Şi din nou Chateaubriand revine, cum făcea întotdeauna când viaţa publică r” îl decepţiona, la visurile lui de trai câmpenesc: „O colibă indiferent unde, prin împrejurimile Parisului, pe colinele din Marly.” Prietenii lui din Paris, care nu sunt nişte sfinţi, se amuză puţin de eşecurile „dragului şi ilustrului Corb”. Cum adică? Acum câteva săptămâni era „stăpânul Romei”, mai puternic decât principii Bisericii; papa îi spunea „dragul lui Chateaubriand”, şi acum.

  Până şi Joubert ajunsese destul de sever. Cu toate virtuţile lui, era şi el om. Suferise că fusese dat la o parte de lângă doamna de Beaumont, şi cum ar fi judecat el un prieten, a cărui glorie devenea atât de zgomotoasă, cu aceeaşi indulgenţă cape timidul lui protejat de la Savigny-sur-Orge, de acum doi ani? Joubert era incapabil să denigreze, dar încetase a mai fi părtinitor, iar justiţia lui, subliniată de o uşoară agasare, se dovedea de o incomparabilă pătrundere.

  Într-o scrisoare către Mole a încercat să analizeze caracterul, acestui biet Chateaubriand'. I-a reproşat mai întâi că scria pentru alţii, pentru a-i uimi prin fraze care să sune bine şi imagini zugrăvite bine, iar nu pentru satisfacţia lui. „De sufragiul lor şi nu de al său are nevoie şi din această cauză talentul lui nu-1 va face niciodată fericit.” Apoi Joubert se mira de egoismul prietenului lor: „Nu scrie decât pentru alţii şi nu trăieşte decât pentru el”. Nici în dragoste, Chateaubriand nu se abandonează cu totul. „Oricât de transparent este ca natură, el se închistează în sistem. Nu contrazice şi face bucuros un mister din toate; suflet deschis, păstrează nu numai secretele altora (ceea ce ar trebui să facă toată lumea), ci şi pe ale lui. Cred că niciodată nu le-a spus nimănui. Totul intră în el şi nimic nu iese.” Cel mai mare pericol al acestei circumspecţii rezidă din faptul că lipseşte prieteniile şi chiar scrierile de o parte din farmecul lor. În Chateaubriand, prietenul şi autorul sunt mereu pe scenă, întotdeauna ocupaţi să compună o perioadă sau o atitudine.

  Din această neputinţă de a se exprima firesc şi sincer se naşte plictisul. „Un fond de plictis, care pare să aibă ca rezervor spaţiul imens rămas vacant între el însuşi şi gândurile sale, îi pretinde perpetuu distracţii ce nu-i vor fi furnizate pe placul lui de nici o ocupaţie, de nici o societate, după cum nici o avere nu 1-ar satisface dacă nu ar deveni, mai devreme sau mai târziu, înţelept şi chibzuit.”

  Descriere destul de neagră. Concluzia este mai puţin severă: „Dacă îmi pare inevitabil ca un asemenea om să facă greşeli minore, nu mi se pare posibil să comită greşeli grave. În el este, şi va fi întotdeauna, un fond copilăros şi inocent, incapabil în egală măsură de erori serioase, ca şi de generozităţi consecvente. Există un punct esenţial. Acela că-1 vom iubi întotdeauna, vinovat sau nevinovat; că în primul caz îl vom apăra şi în al doilea îl vom consola. Acestea stabilite, să-1 judecăm fără îndurare şi să vorbim între noi fără reţinere.” Se vede treaba că Joubert nu greşea.

  VL Tragedii De la plecarea lui Chateaubriand, doamna de Beaumont se arătase hotărâtă să se ducă după el la Roma. Nu pentru că 1-ar fi ştiut infidel: „Eu mă judec, spunea ea cu melancolie, aşa cum m-ar putea judeca oricine şi-mi văd prietenii aşa cum sunt”. Dar îl iubea, simţea că e pe moarte şi voia cel puţin să-1 revadă. Cu toate acestea, mai înainte de a pleca în Italia, dorea să facă o cură de ape la Mont-Dore. Micul Gueneau de Mussy, care a văzut-o înaintea plecării, a considerat-o pierdută. „Spiritul ei plin de gratie semăna cu acea flacără abia pâlpâind şi cu aburul strălucitor care se ridică dintr-un buştean gata să se stingă.” Călătoria, într-o trăsură hodorogită, a epuizat-o complet. Cura de la Mont-Dore, prea scurtă, nu i-a ameliorat starea. „Tuşesc mai puţin, scria ea, dar am impresia că se întâmplă aşa ca să mor &ă zgomot.”

  Chateaubriand era înspăimmtat de scrisorile primite de la ea şi-i reproşa cu blândeţe lui Joubert că o lăsase să plece singură: „Prietena noastră îmi scrie de la Mont-Dore epistole care-mi fââng sufletul. Spune că simte cum se sfârşeşte uleiul din lampă; vorbeşte de ultimele bătăi ale inimii ei. De ce a fost lăsată singură în călătoria asta?„ A venit s-o întâmpine la Florenţa, însoţit de Bertin, noul lui prieten de la Roma. Acest Bertin era un francez exilat, pe bună dreptate suspect de regalism; doamna de Beau-mont era descendenta unui ministru al lui Ludovic al XVI-lea, fapt cunoscut la Roma; nefericitul secretar de ambasadă îşi desăvârşea astfel compromiterea în ochii guvernului său. Trebuie spus întru onoarea lui că, din clipa în care a văzut-o pe doamna de Beaumont atât de bolnavă, nu s-a mai gândit decât la ea. Era disperat de slăbiciunea ei, nu mai avea putere nici să surâdă. La Roma, Chateaubriand a închiriat pentru ea o casă singuratică în apropierea Pieţei Spaniei, între o mică grădină de portocali pe spalier şi o curte în care creştea un smochin. N-a mai părăsit-o. Pentru că avea nevoie de senzaţii tari şi reînnoite, era mai capabil să fie constant faţă de o muribundă decât faţă de o femeie fericită şi veselă. „Iubesc tot ce-mi este drag cu aceeaşi furie ca în primii ani. Tristeţea este elementul meu. Nu mă regăsesc decât atunci când sunt nefericit.” într-adevăr, doar o durere vie putea învinge, aşa cum un fulger pe timp de furtună uneşte pentru o clipă norii întunecaţi cu pământul, acel spaţiu imens de care pomenea Joubert şi care în Chateaubriand separa persoana de personaj.

  Boala a sanctificat legătura. Papa a dorit să afle veşti despre fiica domnului de Montmorin; cardinalii 1-au imitat pe Sanctitatea sa; cardinalul Fesch însuşi a ştiut să-i dea doamnei de Beaumont dovezi de consideraţie şi de compasiune de care secretarul lui nu 1-ar fi crezut capabil. Sfârşitul s-a produs cu o repeziciune înspăimântătoare. În ultimele zile ale lui octombrie, Chateaubriand mai încerca să-şi plimbe prietena prin Roma, dar ea nu mai avea chef de nimic. La Coloseu ea s-a aşezat pe o piatră în faţa altarului, „şi-a lăsat privirile să rătăcească peste porticuri, peste ruinele împodobite cu rugi de muri şi căldăruşe ruginite de toamnă, apoi le-a coborât din piatră în piatră până în arenă şi le-a oprit asupra altarului: „Hai sămergem, a spus, mi-e frig”. El a condus-o până acasă; ea s-a întins pe pat şi nu s-a mai ridicat.

  Crezuse mai întâi că avea să moară pe 2 noiembrie, de ziua morţilor, şi, văzând lacrimile din ochii lui Chateaubriand, i-a întins mâna: „Ce copil eşti, a spus. Chiar nu te aşteptai Ia aşa ceva?” Cât a durat agonia, care a fost eroică, n-a încetat să-şi arate surpriza faţă de extrema şi sincera durere a amantului ei. Pentru că se îndrăgostise de alta, mai frumoasă şi cu o sănătate mai bună, se îndoise de ataşamentul veritabil nutrit faţă de ea; crezuse că-i devenise o povară şi dorise să plece ca să-1 elibereze. Văzându-1 podidit de lacrimi, a murit disperată şi încântată.

  Dacă o făcuse să sufere, mai mult decât îşi dăduse seama, pe când era în viaţă, a ştiut s-o cinstească moartă. Funeraliile, la Saint-Louis-des-Francais, au fost emoţionante şi frumoase. Cardinalul, care absenta abil, şi-a trimis trăsurile şi valeţii. Relatarea scrisă de Chateaubriand despre această ceremonie şi despre ultimele momente ale prietenei lor i-a stors lacrimi lui Joubert. „îl adori pe băiatul ăsta când îl citeşti. Cât despre ea, simt că şi-ar fi dat zece ani de viaţă pentru a fi regretată astfel.” Tot Chateaubriand s-a ocupat de ridicarea unui monument din marmură albă într-o capelă din Saint-Louis-des-Franţais pentru doamna de Beaumont. Îşi vânduse ce mai avea ca să plătească măcar o parte şi compusese el însuşi inscripţia: D. O. M.*

  După ce şi-a văzut pierind întreaga familie, tatăl, mama, cei doi fraţi şi sora, Pauline de MONTMORIN devorată de o boală lâncedă a venit să moară pe pământ străin.

  F.-A. De Chateaubriand a ridicat acest monument în memoria ei.

  Ca mulţi mari voluptuoşi, el vorbea admirabil de morminte Şi de moarte; excela aşternând peste uşoarele oseminte ale femeilor

  * Departamentul francez din străinătate (n.tr.).

  Nobilele draperii ale unui limbaj funebru. Cel mult i s-ar putea reproşa că-şi amesteca regretele cu orgoliul de a le găsi atât de nobil împodobite. Nu se putea împiedica să nu guste o plăcere estetică şi funebră trecând „de la mormântul Ceciliei Metella la sicriul unei femei nefericite”. „Nici nu vă puteţi imagina, le scria prietenilor săi, în ce măsură durerea şi conduita mea în această împrejurare m-au făcut iubit aici şi respectat.” Poate că ar fi fost iubit mai mult, dacă n-ar fi fost conştient de acest respect, atât de avid de voluptatea suferinţei.

  După moartea doamnei de Beaumont, şederea la Roma i-a devenit mai neplăcută ca oricând. El simţea frumuseţea tragică şi atunci anume îi trimise lui Fontanes o admirabilă scrisoare despre câmpia romană care e unul dintre cele mai frumoase texte din proza franceză. Dar nu mai dorea să rămână în Italia. Sentimentele puternice pe care le încercase şi dezgustul pe care i-1 provocase o muncă ce nu răspundea aşteptărilor treziseră în el dorinţa de a scrie. De bună-credinţă, i-a anunţat lui Fontanes voinţa de a se retrage, încă de pe acum intenţiona să-şi consacre restul unei vieţi mizerabile redactându-şi Memoriile. Le voia demne de ceea ce simţea mai bun în el. „Nu aş plictisi posteritatea cu detaliile slăbiciunilor mele. N-aş spune despre mine decât ceea ce este convenabil pentru demnitatea mea de om şi, îndrăznesc să spun, pentru grandoarea inimii mele. Lumii trebuie să i se arate numai ceea ce este frumos; nu înseamnă să-1 minţi pe Dumnezeu dacă nu-ţi dezvălui din viaţă decât ceea ce îi poate înălţa pe semenii noştri spre sentimente nobile şi generoase. Nu ducem lipsă de exemple când vrem să triumfăm asupra sărmanei naturi umane. Nu şovăi decât asupra unui singur punct: nu ştiu dacă mă voi retrage în Bretania sau la Joubert, în Vâlleneuve.” înţeleptul Fontanes îl implora să aştepte. Ca să trăieşti nu trebuie sămănânci? „Ştiu că talentul dumitale, numele şi munca nu te vor lăsa niciodată la discreţia nevoilor de prim ordin, dar în toate acestea văd mai multă glorie decât bunăstare. Educaţia dumitale, aptitudinile au nevoie de cheltuieli, iar renumele nu este suficient pentru necesităţile vieţii, mizerabila ştiinţă a bucătăriei aflându-se în fruntea tuturor celorlalte când vrei să trăieşti independent şi liniştit.”

  Şi tocmai apăruse o nesperată ocazie de a obţine în cariera diplomatică un post de şef de misiune. Cantonul Valais fusese proclamat independent, pentru că Bonaparte avea în vedere să menţină pe acolo un drum militar către Piemont: era nevoie de un însărcinat cu afaceri francez la Sion şi, în ciuda opoziţiei tenace a cardinalului-unchi care afirma că „intrigantul acesta era în acelaşi timp şi un om rău”, Primul-Consul, indulgent cu un scriitor al cărui stil îl admira, era dispus să-1 numească pe Chateaubriand. Fontanes 1-a implorat pe acesta din urmă să accepte. „Dacă sunt numit, a răspuns Chateaubriand, voi respecta ordinul Consulului şi promisiunea prietenilor mei: mă voi duce în Pays de Vaud. Dar, pentru Dumnezeu, scăpaţi-mă mai repede de Roma; îmi dau sufletul aici.” Şi, cu o trăsătură de orgoliu: „Râd de milă când văd nişte proşti strigând că nu ştiu să fac decât cărţi. Să faci o carte citită de public nu e o nimica toată! E nevoie de mai multă ordine, de un mai pregnant spirit al afacerilor pentru a pune cap la cap câteva idei bune decât să semnezi toate paşapoartele din univers şi să dai un dineu diplomatic.”

  Când a revenit la Paris, 1-a găsit pe Fontanes devenit unul dintre cei mai puternici bărbaţi ai regimului şi preşedintele Corpului legislativ, cu un mod de viaţă princiar. Realistul Sancho reuşea mai bine decât cavalerul de la Mancha. Omul de stat altminteri rămânea un om şi cel mai credincios dintre prieteni. El 1-a condus pe Chateaubriand la Talleyrand, care s-a arătat binevoitor, şi a exprimat bucuria catolicilor din Valais. Noul însărcinat cu afaceri nu era prea entuziasmat. Descoperise un Paris agitat şi ameninţător: se pregătea Imperiul, iar ideea unei noi dinastii îi irita atâtpe monarhişti, cât şi pe iacobini. „Aerul era încărcat.” De când trecuse de partea lui Bonaparte, Chateaubriand ştia că era blamat de foştii lui prieteni. O revăzuse pe doamna de Custine, care rămăsese regalistă în pofida lui Fouche şi, cu toate că avea un dinte împotriva ei, ţinea seama de sentimentele exprimate de ea, sentimentele lumii ei. Cele ale lui Chateaubnand nu erau întru nimic mai calde pentru un regim care nu-1 tratase cu recunoştinţa meritată de adeziunea şi de geniul lui.

  Printre sfaturile împărţite cu dărnicie de către Fontanes, era unul pe care i-1 dăduse şi doamna de Beaumont pe patul morţii: acela de a se apropia din nou de soţia lui. Un „aproape ambasador” avea nevoie de ea, ca să nu mai vorbim de creştin şi de soţ. El a înţeles şi a adus-o pe Celeste la Paris; cei doi soţi s-au revăzut într-o locuinţă modestă de pe strada Beaune. Doamna de Chateaubriand avea treizeci de ani; avusese variolă şi îşi pierduse bietul şi unicul ei farmec: prospeţimea tinereţii. Cu o sănătate şubredă, sarcastică, cu spiritul şi trupul colţuroase, avea mai puţine şanse ca oricând să-şi cucerească soţul. Cu toate acestea, amândoi s-au pregătit pentru plecarea la Valais, iar Chateaubriand a obţinut de la Talleyrand douăsprezece mii de franci ca avans, pe care i-a destinat cumpărării de veselă şi lenjerie pentru ambasada lui. Spera să nu rămână prea multă vreme la Sion, şi încă de pe acum începuse să caute o locuinţă la Paris.

  Pe 19 martie, a asistat la recepţia de la Tuileries şi 1-a văzut pe Primul-Consul, care nu i-a vorbit şi i s-a părut neliniştit. Pe 21 martie, în timp ce ieşise să vadă un chiparos care-i plăcea doamnei de Beaumont, fără îndoială din voluptatea de a-şi sfâşia sufletul, a auzit strigându-se o noutate: „Sentinţa comisiei militare speciale convocată la Vincennes, care condamnă la pedeapsa cu moartea pe numitul Louis-Antoine-Henri de Bourbon, născut pe 2 august 1772, la Chantilly”. Cuvintele au căzut asupra lui ca un trăsnet. „Această sentinţă îmi schimbă viaţa, spune el, la fel cum o schimbă şi pe cea a lui Napoleon.” Ludovic de Bourbon, duce d'Enghien, ultimul din familia Conde, nu merita să fie împuşcat ca un trădător în şanţurile de la Vincennes. Fusese arestat ilegal, judecat în secret şi executat iară milă. Era primul act nedemn al unui regim care se dorise a fi unul al reconcilierii. Chateaubriand s-a întors acasă indignat. A găsit-o aici pe soţia lui şi, după puţin timp, li s-a alăturat prietenul lui monarhist, Clausel de Coussergues. Cu consimţământul lor a hotărât să-şi trimită Consulului demisia. Către Talleyrand: „Cetăţene ministru, medicii mi-au adus la cunoştinţă că doamna de Chateaubriand se află într-o stare a sănătăţii care-i pune în pericol viaţa. Cum îmi este absolut imposibil să-mi părăsesc soţia în asemenea circumstanţe şi nici să o expun pericolelor unei călătorii, o implor pe Excelenţa voastră să binevoiască a primi înapoi scrisorile de acreditare şi instrucţiunile ce mi-au fost înmuiate pentru Valais.”

  Oricât de moderaţi ar fi fost termenii acestei scrisori, expediate a doua zi după execuţie, ea reprezenta un act de curaj. „Câtevazile larând, spune Clausel, toţi prietenii lui Chateaubriand au fost într-o continuă panică la gândul că 1-ar putea vedea ridicat de poliţie. Treceam pe la el de două-trei ori pe zi şi întotdeauna cu acelaşi tremur când ajungeam la ghereta portarului.” Doamna de Chateaubriand povesteşte că atunci când a aflat de această demisie Fontanes a fost îngrozit: „Se şi vedea, spune ea, împuşcat cu domnul de Chateaubriand şi, după ei, toţi prietenii noştri. M-am dus să-1 văd ca să-1 liniştesc şi să-i spulber temerile. Nu era chip. Îşi pierduse capul şi, până la urmă, m-a făcut să-i împărtăşesc temerile, nu pentru el, ci pentru soţul meu.” Celeste era rău intenţionată şi, dacă Fontanes se speriase, starea lui n-a durat multă vreme fiindcă, prin Elisa, a pledat cauza prietenului său care-i dădea atâta bătaie de cap. În ce-1 priveşte pe Talleyrand, el a păstrat demisia câteva zile înainte de a i-o remite lui Bonaparte aşteptând să se îndepărteze furtuna. Când a primit-o, acesta n-a spus decât: „E bine”, şi nu a mai pomenit nimic de ea. Mai trebuie adăugat, spre cinstea lui Chateaubriand, că actul lui de curaj n-a mai găsit imitatori şi că el a fost singurul care, după asasinarea ducelui d'Enghien, 1-a părăsit pe Consul. „Dacă Bonaparte, spune Talleyrand îndemnat cu insistenţă de un prieten să-şi dea demisia, s-a făcut vinovat de crimă, nu-i un motiv ca eu să mă fac vinovat de o prostie.”

  Prin acest gest, Chateaubriand s-a trezit azvârlit în rândurile opoziţiei. Care era sensul profund al gestului său? Era oare cel al unui creştin care nu se putea face complice la violenţă? Era cel al regalistului care n-a putut suporta o crimă împotriva unei case regale? Dar omul care dorise atât de mult să-1 slujească pe Bonaparte, autorul dedicaţiei ce însoţea Geniul creştinismului nu avea cum să fie un regalist fervent. Mai exact ar fi să spunem că tocmai această demisie făcuse din Chateaubriand un monarhist militant. Mare artist, care voia să-şi clădească viaţa ca pe o operă de artă, găsea în fidelitatea faţă de o familie o atitudine ce-i satisfăcea în acelaşi timp nevoia unei unităţi estetice şi onoarea lui feudală. Prin această singură scrisoare „el ştergea infidelităţile comise trei ani de zile” şi justifica, deşi mai târziu, emigrarea lui involuntară. Să fie oare imposibil de a ne da o imagine corectă decurgând din acţiuni ce par contradictorii? Convins de pericolul reprezentat de spintecarea în două, printr-un şanţ însângerat, a istoriei Franţei, Chateaubriand fusese partizanul Consulului atâta vreme cât acesta apăruse în chip de reconciliator. Nu era firesc să se retragă în ziua în care comisia de la Vincennes deschidea din nou acel şanţ pentru a vărsa în el sângele unui Bourbon?

  Regreta cu adevărat ceea ce lăsase în urmă? Avusese impresia că-i plăcea acţiunea; dar ca toţi cei cu o puternică imaginaţie era înclinat să abandoneze foarte repede în faţa rezistenţei opuse de real. La cel mai mic obstacol, decola şi îşi lua zborul pe deasupra faptelor în ficţiune sau în amintiri. De la primele conflicte cu cardinalul Fesch căutase o portiţă de scăpare. Moartea ducelui d'Enghien îi oferea una „frumoasă şi magnifică, o plecare răsunătoare, aşa cum îi plăcea lui”. Cum ar fi putut el să reziste tentaţiei de a lua o atitudine atât de curajoasă, pretext al unor atât de nobile plângeri, el, care de pe acum se gândea constant la figura lui dincolo de mormânt? Mai trebuie adăugat că demisia îl scutea să plece singur, cu o femeie cu nasul lung şi faţa ciupită de vărsat, în munţii provinciei Valais.

  ITINERAR DE LA PARIS ÎN ANDALUZIA

  /. Doamna de Fervacques Atitudinea era hotărâtă; de acum înainte, faţă de stăpânul invincibil, Chateaubriand avea să reprezinte spiritul neînvins. Dar el îşi păstra pe lângă acest stăpân sprijine solide. Fontanes, stea de primă mărime în constelaţia imperială, îi rămânea credincios şi, de asemeni, mulţumită lui, „adorabila Elisa”. Fouche, strunit de către Delphine de Custine, nu se arăta ostil. Mole, Pasquier, ataşaţi Imperiului, deşi aşteptau de acum înainte onoruri şi promovări din partea lui Bonaparte, nu aveau de gând să rupă legăturile cu Chateaubriand. „In timpul Imperiului, scria doamna de Chateaubriand, persoanele cu opinii diferite se puteau întâlni fără să-şi scoată ochii, ceea ce a devenit imposibil sub Bourboni.”

  Totuşi cel mai bun apărător al lui Chateaubriand pe lângă Consul se dovedea a fi Bonaparte însuşi. La câteva zile după demisie, îi spusese surorii lui: „Ţi-a fost tare frică pentru prietenul tău, nu-i aşa?” Pentru acest mare cititor al tragediei Cinna sau îndurarea luiAugustus* era un fel de a se bucura de indulgenţa

  * Tragedie de Corneille, scrisă între 1640-1641, în care, iertându-i pe Cinna şi pe Emilie, ce complotau să-1 omoare, Augustus demonstrează ca voluptatea puterii absolute constă în refuzul exercitării ei. (n.tr.) lui. Nu fiindcă i-ar fi plăcut mai mult ca pe vremuri ca scriitorii să se amestece în politică. „Aceştia sunt, îi spunea el fratelui său Joseph, nişte cochete cu care trebuie să întreţii legături galante, dar să nu-ţi treacă niciodată prin cap să le iei de soţie sau să faci din ele un ministru de-al tău.” Dar el era un om cultivat şi poseda acel instinct al stilului care merge adesea în pereche cu geniul acţiunii, îl imitase pe Rousseau; îl simţea admirabil pe Corneille; numai în Chateaubriand, singurul printre scriitorii timpului său, recunoştea „focul sacru”. Dacă nu-1 putuse „anexa sistemului său”, nu era el omul să-1 persecute.

  În acelaşi timp, trebuia să trăiască, iar menajul Chateaubriand nu prea avea mare lucru. Suma vărsată cu titlu de avans, în momentul plecării spre Sion, de către ministrul Relaţiilor externe, trebuia rambursată. Or, ea fusese cheltuită pe lenjerie şi veselă. Nici o altă resursă în afara veniturilor aduse de Geniul creştinismului şi câteva rente de stat ce le mai rămâneau. Şi-au luat o locuinţă mică într-un cartier care pe atunci aproape că era la ţară, la intersecţia dintre străzile Miromesnil şi Verte (de atunci strada Penthievre). La poarta lor se întindea un lan de grâu unde Chateaubriand, mereu avid şi prea adesea lipsit de cântece bucolice, se ducea să asculte ciocârlia, şi un maidan denumit Butte-aux-Lapins sau parcul părăsit de la Monceau pe unde se plimba, singuratic, printre statui şi brazi, „stând de vorbă cu trei corbi ai ducelui d'Enghien”.

  Era destul de trist. Marele lui rival întru glorie, căruia „un amestec de republică romană şi de Carol cel Mare”, turnat de Fontanes şi de Lucien, îi sucise capul, se proclamă împărat pe 2 mai 1804. Fontanes o amuzase pe doamna de Chateaubriand printr-o descriere glumeaţă a acelei cavalcade care, spusese el, nu se asemăna deloc puţin cu cea care urmează boul cel gras (bou plimbat cu mare pompă). Cu toate acestea, el însuşi fusese una dintre figurile notorii, călare pe cal, în ciorapi de mătase şi pantalon scurt, în timp ce Chateaubriand, sclavul fidelităţii lui sceptice, măsura singur în lung şi-n lat mica lui grădină. Măcar dacă această singurătate ar fi fost deplină, poate că i-ar fi îndrăgit grandoarea; dar acum era împreună cu soţia lui, iar aceasta se hotărâse definitiv să nu se mai întoarcă în Bretania.

  Doisprezece ani de pericole şi de mizerii maturizaseră în mod ciudat copila cu plete blonde, a cărei pelerină roz umflată de vânt o pândise el în Saint-Malo, pe colina Sillon. Celeste de Chateaubriand era acum o femeie măruntă, maliţioasă, energică şi combativă. De cum îl revăzuse se ataşase periculos de ilustrul ei soţ şi, convinsă fiind că o înşela şi o va înşela întotdeauna, acceptase situaţia cu o veselie batjocoritoare care ascundea o mare tristeţe. Temându-se de ceea ce ar fi putut găsi în ele, ea se hotărâse, nu să nu citească, ci să spună că nu citea lucrările soţului ei. Avea să vină timpul când Chateaubriand însuşi se va inspira nestânjenit din caietele lui Celeste, al cărei stil rapid şi scânteietor, cu toate că el îl drapa în câteva adjective, putea, fără disonanţe prea neplăcute, să se confunde cu cel al marelui om. Toate acestea făceau din ea o femeie originală, amară, amuzantă, căreia judecătorii exigenţi îi descopereau un farmec uşor înăcrit, dar căreia îi lipsea, pentru a fi iubită de Chateaubriand, frumuseţea, tristeţea şi nebunia. Ea îl tachina, îl stimula, uneori îl influenţa, fiindcă el rămânea, atunci când nu-i era în joc onoarea, ciudat de docil, evitând disputele; ea era incapabilă să-i aducă raţia zilnică de poezie, fără de care el nu putea trăi. Îl amuza, dar „nu-1 captiva”. Mai ales pentru că devenise, şi acesta nu era cel mai mare defect al ei, soţia lui. „Dumnezeule mare! îi scria el doamnei de Custine, cât de puţin sunt făcut pentru aşa ceva! Ce biată pasăre captivă am ajuns!”

  Delphine de Custine deţinea, în acest menaj, funcţia de consolatoare. Deşi cumpărase, în 1803, lângă Lisieux, frumosul castel Fervacques unde iubise Henric al IV-lea, ea mai închiriase pe strada Verte o casă, chiar peste drum de Chateaubriand. E plăcut, când eşti însurat cu o femeie pe care n-o iubeşti, s-o ai la îndemână pe „Regina Trandafirilor”, frumoasă, timidă, cam nebunatică, şi care vorbeşte cu graţie despre păsări şi flori. Metresa nu avea, însă, nici ea, o fire cu mult mai bună decât cea a soţiei. Chateaubriand o botezase „Prinţesa Fără Speranţă” pentru că, după două zile de tăcere, crezuse că prietenii ei erau morţi sau plecaseră în China şi nu-i va mai vedea niciodată. Trebuie să recunoaştem că el o făcuse să aştepte multă vreme vizita lui în Normandia, fiind supărat de anumite cuvinte, poate lipsite de delicateţe, pronunţate de ea în legătură cu un împrumut solicitat în perioada când boala şi apoi monumentul doamnei de Beau-mont îl costaseră aşa de scump. Delphine de Custine condamnase demersul unui amant disperat care apelează la o metresă, pentru o altă femeie, iar el o compătimise pentru că nu fusese în stare să înţeleagă nobleţea încrederii ce i-o dovedise. Biata Prinţesă Fără Speranţă se crezuse neglijată de un bărbat care, în incurabila lui plictiseală, prefera întotdeauna certitudinilor posesiunii temerile unei cuceriri. Cu toate acestea, în luna august, după ce fusese la Champlâtreux să-1 vadă pe Mathieu Mole, cu care devenise foarte intim, a făcut, în cele din urmă, o călătorie la Fervacques. Dar în acea umedă şi înverzită vale normandă 1-a convocat pe tristul Chenedolle, poate pentru a evita reproşurile stăpânei castelului. „Voi fi la Fervacques lunea viitoare. Găseşti că am greşit dându-i acolo întâlnire unui vecin al nostru, prietenul meu intim, domnul Chenedolle, cu care am nişte treburi? E un om de spirit, poet etc. Iată deci o oribilă dezminţire adusă profeţiilor dumitale. Ah! Dumnezeule! Oare când mă vei crede şi când vei dobândi măsură în toate? „îmi place să te iubesc„, doamna de Sevigne a spus asta.”

  Sejurul s-a dovedit agreabil. Şanţuri pline cu apă înconjurau castelul. De la fereastra lui, Chateaubriand vedea pajiştile ce mărgineau malurile. Tandrul Chenedolle a fost mişcat de interesul ce-1 arăta tristeţilor lui o femeie indulgentă şi dulce. „Vrăjitorului” îi plăcea să se culce în patul enorm în care Henric al IV-lea „dormise cu vreo Florette” şi se gândea, fără îndoială, ca odinioară Beamais, că „doamna de Fervacques merita un viguros atac”. El abotezat-o „Grognon” (bosumflata), ea îi spunea „Colo”, nu se ştie exact pentru ce (poate fiindcă el o striga „Colombe”) sau adesea „Geniul”. Ea păstra, se pare, o amintire de neuitat pentru ceea ce se petrecuse într-o anume grotă şi într-un mic cabinet împodobit cu doi arbuşti superbi de mirt. În ceea ce-1 priveşte, „scrisoarea lui către castel” părea cam detaşată pentru cineva foarte îndrăgostit: „Regret Fervacques, crapii, pe dumneata, pe Chenedolle, chiar şi pe doamna Auguste. Aş vrea să regăsesc toate astea în octombrie; o doresc din inimă. Doreşti tot atât de mult să mă revezi? Ai grijă să se niveleze biliardul, să fie smulse ierburile ca să se poată vedea ştiucile, să le atragi atenţia paznicilor să-i avertizeze pe vecinul din Vire şi pe vecinul din Caen să se prezinte la întâlnire, să fie îngrăşaţi viţeii şi găinile să facă ouă mai puţin cenuşii şi mai proaspete. Când toate astea vor fi făcute, dă-mi de ştire, iar eu am să văd dacă va fi posibil să vin la Fervacques cu o cheltuială de cincisprezece monede de douăzeci de franci.” Umorul din scrisori este destul de comod pentru a masca fisurile sentimentului.

  La întoarcerea de la Fervacques, a plecat în Bourgogne pentru a sta la familia Joubert, care o adoptase pe doamna de Chateaubriand. Îi îndrăgiseră umorul, răbdarea şi, când prea seducătorul ei soţ o părăsea ca să dea fuga la vreo infidelă, îi admirau resemnarea ironică. La ei, Chateaubriand a fost cazat în camera verde unde dormise sărmana Pauline de Beaumont şi, uneori, visa la Rândunică. Joubert, pe care îl chinuiau durerile de stomac sau cel puţin aşa credea, drept care nu se hrănea decât cu puţine lichide, nu gusta mai puţin buna dispoziţie a oaspeţilor lui. „Soţia lui şi el îmi par aici, cu adevărat, în elementul lor. Cât despre el, aş fi foarte încântat să-1 vedeţi, pentru a vă da seama de ce incomparabilă bunătate, perfectă inocenţă, simplitate de viaţă şi de obişnuinţe şi, prinţe toate astea, de ce inepuizabilă veselie, pace şi fericire e capabil când nu este supus decât influenţelor anotimpurilor şi emoţionat doar de el însuşi.”

  Fratele mai mic al lui Joubert, care locuia la Villeneuve, a remarcat şi el cu surpriză farmecul natural al lui Chateaubnand eliberat prin prietenie de constrângerile vanităţii: „Nu voi uita niciodată cât de fericite au fost pentru noi acele şase săptămâni petrecute cu asemenea oaspeţi. Dimineaţa se lucra, iar după-amiezele plecam pe frumoasele costişe care, printre pajişti fermecătoare, înconjură Villeneuve-le-Roi, dedându-ne la toate jocurile nebunatice inspirate de veselia unei alte vârste. Orice personaj grav, care n-ar fi cunoscut decât operele domnului de Chateaubriand şi care 1-ar fi văzut pe autorul Geniului creştinismului şi pe cântăreţul Atalei, lăsându-se în acele momente abandonat total şi agreabil jocurilor aproape copilăreşti, s-ar fi mirat o clipă, dar în cele din urmă ar fi spus: „Acest om de geniu trebuie să fie şi un om excelent.” Fapt este că, faţă de Joubert şi faţă de Celeste care, amândoi, îl cunoşteau, îl intuiseră şi totuşi îl iubeau, Chateaubriand socotea zadarnică orice poză şi lăsa deoparte masca lui Rene.

  Între timp se apropiau două date penibile: „împlinirea unui an” de la moartea lui Pauline de Beaumont (4 noiembrie) şi încoronarea „uzurpatorului”. „Plec la Paris de azi în opt zile. Voi petrece acolo două săptămâni, după care mă voi întoarce la Villeneuve, pentru 4 noiembrie, zi importantă în viaţa mea şi în cea a lui Joubert. Soţia mea rămâne să mă aştepte aici. Ne vom întoarce la Paris către sfârşitul lui decembrie, când toate aceste sărbători, de doliu pentru mine, vor fi trecut. Fac proiecte pentru o retragere absolută. Cei treizeci şi cinci de ani ai mei urmează să bată, pe 4 ale lunii, la acel orologiu care nu marchează niciodată de două ori aceeaşi oră. Mă gândesc că mi-au mai rămas cam tot atâţia ani să lâncezesc pe lumea asta, că viaţa trece repede şi tot ce mă îndurerează în prezent va însemna prea puţin pentru mine la deznodământul piesei.” în realitate, nu la Paris avea să-şi petreacă aceste ultime zile din octombrie, ci la Fervacques, unde Regina Trandafirilor îl chema bodogănind. Femeile nu vor pricepe niciodată în ce măsură bocetele şi reproşurile îi obosesc pe amanţi care, lăsaţi în pace, s-ar obişnui pe încetul cu plictisul confortabil al fidelităţii. De data asta, eterna bosumflată a primit totuşi, după acest sejur, o scrisoare amabilă: „Am părăsit castelul bufniţelor cu o adâncă durere. M-ar mâhni să-1 văd prea des, fiindcă m-aş ataşa, cred, într-un moment nepotrivit, încearcă să pleci fără întârziere şi întoarce-te printre cei vii. Gândeşte-te că vei fi vecina mea şi vei putea să mă vezi ori de câte ori vei dori. Al tău pe viaţă.”

  După care se întoarse să remonteze familia Joubert prin buna lui dispoziţie şi bunătatea lui. Dar, abia sosit la Villeneuve, primi o veste cumplită: murise Lucile!

  /. Moartea lui Lucile Se cuvine să adunăm aici din diversele momente ale trecutului firele răzleţite ale vieţii lui Lucile şi să ţesem o povestire puţin mai coerentă. Sentimentul mai multor persoane care o cunoscuseră şi, în mod special, al ilustrului ei frate era că Lucile avea geniu. S-ar părea că frumuseţea ochilor ei şi „pasiunea celestă” din expresia lor au tulburat judecata literară, fiindcă textele neoclasice rămase de la ea sunt naive şi mediocre. Dar scrisorile ei sunt frumoase, fiindcă avea o imaginaţie bogată şi o inimă atât de arzătoare, încât ajungea să-i devoreze raţiunea, în copilărie se crezuse persecutată de părinţii ei; mai târziu, la Fougeres, îşi pierduse încrederea în surorile ei; mai întâi devotată cu pasiune cumnatei ei Celeste, sfârşise prin a se face temută şi a se simţi detestată. S-a îndreptat, astfel, spre acea solitudine spirituală care, atunci când devine completă, e vecină cu nebunia.

  Totul în viaţa ei era bizar şi neîmplinit. După ce dorise să intre la mănăstire, consimţise, în 1796, să se căsătorească cu un bătrân, crezând că acest mariaj nu se va consuma. Câteva zile mai târziu a fost nevoită să fugă din domiciliul conjugal, iar apoi a rămas văduvă, în momentul întoarcerii fratelui ei, se simţise ataşată de doamna de Beaumont, atât din admiraţie sinceră, cât şi ca o reacţie împotriva lui Celeste, în mica societate de pe strada Neuve-de-Luxembourg, eal-aântâlnitpeChenedolle, iar tristeţea Corbului din Vire a impresionat-o pe schimnica din Fougeres. Regăsise în el ceea ce fusese pe vremuri fratele ei la Combourg:

  0 fiinţă asupra căreia era atotputernică şi căreia îi putea împărtăşi gustul ei pentru o poezie sentimentală şi disperată. Dar, nefiind un poet atât de mare, Chenedolle „trăia” ceea ce Chateaubriand transforma în literatură. Izolările lui erau reale, lacrimile autentice. „Cuprins pe nesimţite de o adoraţie secretă pentru acel suflet delicat şi suferind”, el îi propusese lui Lucile s-o ia de soţie. Ea refuzase, dar îi promisese că nu se va mărita niciodată cu altcineva. Era şi acesta unul dintre acele jocuri distructive în care se complăcea. „Angajamentul pe care mi 1-am luat de a nu mă mai mărita are pentru mine un anume farmec, pentru că eu îl privesc aproape ca pe o legătură, o modalitate de a vă aparţine.”

  Chenedolle, insistent, o urmărise până la castelul Lascardais, unde locuia împreună cu sora ei Benigne de Chateaubourg, institutoare. Lucile a plecat spre Fougeres să-şi întâmpine prietenul şi în trăsură i-a spus lucruri triste şi frumoase despre natura ce vindecă rănile, apoi, cum pe aleea de stejari el o implora, a murmurat: „Nu spun nu”. El aplecat îmbătat de această jumătate de promisiune şi, la întoarcerea în Vire, i-a scris: „Simt că eşti singura femeie ale cărei sentimente şantan armonie cu ale mele şi pe care mă pot bizui în viaţă. Scrie-mi aşadar şi spune-mi că mă iubeşti măcar puţin.” La această scrisoare n-a primit nici un răspuns. Surprins, neliniştit, disperat, după o lună de aşteptare el

  1 se adresase doamnei de Chateaubourg, care i-a răspuns printr-o scrisoare politicoasă, dar rece, anunţându-1 că sora ei plecase la Rennes şi adăugind: „Nu ştiu absolut deloc care este motivul tăcerii surorii mele în privinţa dumneavoastră. Poate că ceea ce vi se pare inexplicabil să aibă o cauză foarte simplă şi firească.” Cauza exista într-adevăr, dar ea nu era nici simplă, nici firească. Familia lui Lucile, pe urmă ea însăşi, aflaseră, fără putinţă de tăgadă, că Chenedolle, îndrăgostitul cuminte şi lugubrul Chenedolle, era deja căsătorit, în 1796, în timp ce se afla în emigraţie, fiind bolnav la Hamburg, se căsătorise cu domnişoara Mărie-Victoire Bourguignon, fiica unui tipograf din Lige. Un preot catolic binecuvântase unirea lor; apoi, în 1797, când soţia lui aştepta un copil, Chenedolle, constatând o totală incompatibilitate de temperament între el şi soţie, o părăsise. Chiar de la întoarcerea lui la Vire îi mărturisese tatălui său că se însurase. Acesta refuzase să accepte mariajul şi un notar de familie, un bătrân jurist normand, declarase că uniunea contractată în timpul emigraţiei era nulă, migranţii aflându-se atunci loviţi de moarte civilă. Acest ingenios az de nulitate fusese acceptat de fiu, care încercase să dea uitării căsătorie nefericită, dar nu încape îndoială că poziţia lui falsă era parţial responsabilă de incurabila lui tristeţe. Mai puţin cinstit decât se dovedise Chateaubriand faţă de Charlotte Ives, el încercase să facă din Lucile a doua soţie a unui bigam. Aflând adevărul, profund rănită, ea fugise.

  A plecat în fugă la Rennes. „Cuvintele pasionate şi disperate pe care i le-am spus şi răspunsurile sale pline de tandreţe şi reproş sunt lucruri ce nu pot fi redate.” Ea s-a dovedit faţă de el plină de bunătate şi 1-a tratat cu o blândeţe indulgentă şi melancolică, dar i-a spus că nu va fi niciodată a lui. Când s-a văzut din nou în stradă, în ploaie, i-a trecut prin minte că o vedea pentru ultima oară şi a fost cuprins de o groază sfâşietoare. Pe de altă parte, ea părea atinsă de moarte. Nu-i mai rămânea pe lume decât fratele ei şi Pauline de Beaumont. „Cu gândul la voi, le scria ea, mă salvam de plictisul şi durerile mele. Singura mea ocupaţie era să vă iubesc.” Apoi, doamna de Beaumont a dispărut şi ea, iar Lucile a constatat cu groază apropierea dintre cei doi soţi Chateaubriand.

  Bolnavă, nervoasă, după ce-şi vânduse ultima proprietate arendată nepoţilor ei Chateaubourg, nu-i mai rămăsese nici o avere. Chateaubriand a adus-o la Paris şi a instalat-o într-o mănăstire dându-ibătrânului Saint-Germain (servitorul doamnei de Beaumont) delicatul consemn de a veghea asupra ei, de a-i achita cheltuielile şi a o înşela asupra preţului plătit pentru a-i linişti orice scrupule. Singură, Lucile n-a trăit la Paris decât pentru fratele ei; îi recitea scrisorile; îşi aducea aminte de copilăria lor: Dumnezeu nu mă poate lovi decât prin tine. Îi mulţumesc pentru darul preţios, bun şi scump pe care mi 1-a făcut în persoana ta şi pentru că mi-a păstrat viaţa fără pată. Astea-s toate comorile mele. Aş putea lua ca emblemă pentru viaţa mea luna printre nori, cu această deviză: „Adesea întunecată, niciodată impură.” (Ceea ce aduce cu o îndepărtată şi tristă dezminţire a divagaţiilor lui Rene.) Bună ziua, prietene. Cum arată în dimineaţa asta ideile tale? Nimic nu-i ca ideea morţii, prietene, pentru a ne descotorosi de viitor. De ieri sunt destul de mulţumită de curajul meu. N-am mai dat nici o atenţie amărăciunii mele şi acelei slăbiciuni interioare pe care o încerc. M-am abandonat. Continuă să fii întotdeauna iubitor faţă de mine. In aceste zile va fi umanitar.”

  Halucinaţiile ei anunţau demenţa. „Prietene, am în cap mii de idei contradictorii despre lucruri care îmi par că există şi nu există, care produc asupra mea efectul obiectelor ce nu se oferă decât unei oglinzi, şi prin urmare nu poţi fi sigur de ele deşi le vezi distinct. Nu mai vreau să mă ocup de toate astea. Din această clipă renunţ.” Numai vizitele fratelui ei o mai linişteau puţin. „Tu vorbeai, îi scria ea, şi în tot lăuntrul meu se făcea ordine.” Chateaubriand a văzut-o atât de bolnavă, încât i-a propus să vină cu el la familia Joubert, la Villeneuve; dar, neîndoios, presimţind furia lui Celeste, i-a făcut propunerea reticent, fiindcă eterna persecutată a simţit că era stingherit. „Frate dragă, nu te osteni nici cu scrisorile mele, nici cu prezenţa mea, fiindcă în curând vei fi eliberat pentru totdeauna de neplăcerile ce ţi le produc. Viaţa mea îşi aruncă ultima sclipire. Aminteşte-ţi că adesea am stat pe acelaşi genunchi şi strânşi împreună la acelaşi piept, că lacrimile tale erau ale mele, că din primele zile ale vieţii tale ai protejat şi apărat fragila mea existenţă, că jocurile noastre ne reuneau şi că am împărtăşit primele tale studii. Nu-ţi voi mai pomeni de adolescenţa noastră, de inocenţa gândurilor noastre şi a bucuriilor noastre şi de nevoia reciprocă de a ne vedea fără încetare. Ieri, când mi-ai spus să merg la tine, păreai îngrijorat şi serios, în timp ce cuvintele tale erau afectuoase. Ia spune, dragă frate, voi ajunge pentru tine un subiect de îndepărtare şi plictis? Dacă ţi-ai schimbat părerea, de ce nu mi-ai spus-o deschis? îmi lipseşte curajul în faţa politeţii tale.”

  Ultimele vizite au fost dureroase. Ea avea o uşoară mişcare convulsivă a buzelor şi făcea un vizibil efort pentru a-şi aminti ideile; vorbea de micile ei lucrări, pe care ar fi vrut să le reia; apoi Chateaubriand a plecat la Villeneuve. Câteva zile mai târziu, în puţine cuvinte bătrânul Saint-Germain îi aducea la cunoştinţă că Lucile murise pe l O noiembrie după ce în ajun părăsise mănăstirea pentru o pensiune, „îmi trece prin minte un gând cutremurător, spuse Chenedolle când află vestea, mă tem să nu-şi fi luat zilele. Dumnezeule mare! Fă să nu se fi întâmplat aşa!” Dimpotrivă, pare probabil că aşa s-a şi întâmplat, fiindcă în nici o parohie din Paris nu se găseşte nici o urmă de înmormântare religioasă, şi doar o sinucidere explică de ce Chateaubriand nu plecase din Villeneuve, de ce Lucile părăsise mănăstirea Augustinelor în ajunul morţii, de ce fusese înmormântată într-o groapă comună şi de ce doamna de Marigny, care „se ocupase de ultimele îndatoriri” faţă de sora ei mai mică, nu urmase convoiul.

  Chateaubriand i-a scris lui Chenedolle: „Am pierdut cel mai frumos suflet, geniul cel mai elevat care a existat cândva”. Şi adăuga, fiindcă nu încetase niciodată, nici măcar în mij locul celor mai mari nenoriciri, să se considere centrul universului şi ţinta Predilectă a destinului: „Vedeţi că sunt născut pentru toate durerile„. Cu surorile lui a avut loc un schimb de corespondenţă legată de afaceri, destul de penibilă, fiindcă ele refuzau să accepte succesiunea altfel decât sub beneficiu de inventar. Ele se temeau să nu fie făcute responsabile de o cauţiune de zece mii de franci pe care sărmana Lucile i-o dăduse fratelui ei în timpul emigraţiei. Cât despre doamna de Chateaubriand, el ne spune că: „încă rănită de capriciile imperioase ale lui Lucile, n-a văzut în această moarte decât o eliberare pentru creştina ajunsă să se odihnească întru Domnul. Dar eu nu pot împărtăşi, conchide el, această consolare a doamnei de Chateaubriand.”

  Din luna următoare, alte subiecte de furie şi durere i-au făcut pe oaspeţii de la Villeneuve să uite de moartea tragică a lui Lucile. Celeste turba să-1 vadă pe papă dând fuga la Paris ca un preot de instituţie la chemarea superiorului său. „Discursul lui Pius al VH-lea pentru a anunţa că avea să-1 încoroneze pe Bonaparte e incredibil, spunea ea. Îl denumeşte „acest puternic prinţ„, „bunul şi iubitul nostru fiu„. La Paris, de la Tuileries până la Notre-Dame, aclamaţiile fuseseră entuziaste şi aproape unanime. Toţi vechii regalişti din mica societate: Mole, Pasquier, au depus unul după altul jurământul de credinţă, spunea ironic Celeste, „tuturor puterilor prezente şi viitoare„. Cât despre Chateaubriand, el n-a încercat pe parcursul şederii lui Pius al VH-lea la Paris să fie primit, nici să-i amintească pontifului de audienţele de la Roma. „Se înclina cu respect în faţa condescendenţelor Bisericii faţă de Imperiu„, spunea el, şi îşi amintea că în secolul al V-lea „papa sfântul Gregorie cel Mare îl consacrase prin elogiile sale pe Phocas, sângerosul succesor al împăratului Mauriţiu„. Dar i-a prezis lui Fontanes că „într-o bună zi, s-ar putea ca anatema să cadă chiar din gura pontifului care 1-a consacrat”. Pe o planetă unde totul moare şi se termină, cum ar fi putut Cassandra* să se înşele?

  * Cassandra, fiica lui Priam şi a Hecubei, primise de la Apolo darul de a pre/ice viitorul (n.tr.).

  În sfârşit, în ianuarie 1805, ultimele serbări ale încoronării terminate, Chateaubriand a putut reveni la Paris s-o revadă pe „Bosumflată” şi să-1 invite pe bietul Chenedolle împotriva căruia, în pofida cazului său pasibil de spânzurătoare, nu nutrea nici un resentiment: „Vă aştept. Patul este gata pregătit. Vom visa la trecut şi vom geme la gândul viitorului. Dacă sunteţi trist, vă previn că eu niciodată n-am trecut prin clipe mai negre; vom fi ca doi Cerberi lătrând împotriva speciei umane.” Era una dintre acele perioade, frecvente în viaţa lui, când numai o evadare într-o lume creată de el 1-ar fi putut consola de eşecul temporar.

  /. Taedet animam meam vitae meae.*

  Către doamna de Custine: „Ei bine! lată-te întristată profund. Şi pentru ce? Pentru că ţi-au murit păsărelele? Of! Cine nu moare? Pentru că mierlele mele şi-au luat zborul? Ştii că totul îşi ia zborul, începând cu zilele noastre. Astea aduc a poezie, dar se vede bine că scriu pe fugă. Am să-ţi aduc primele două cărţi ale unor anumiţi Martiri ai lui Diocleţian, despre care n-ai nici o idee. E vorba de o tânără infidelă ca atâtea altele. De un tânăr profund creştin, altădată foarte pervertit, care o converteşte pe tânără. Diavolul îşi bagă coada şi toată lumea sfârşeşte prin a fi pusă la frigare de către bunii filosofi ai secolului lui Diocleţian, atât de plini de umanism.”

  Aceastăâncântătoare scrisoare datează din 15 iunie 1804. De arunci şi în timpul întregii ierni dramatice a anului 1805, a lucrat la Martini lui Diocleţian. Ideea îi venise la Roma. Susţinând în Geniul creştinismului că religia creştină e mai favorabilă decât păgânismul jocului pasiunilor epice şi că minunatul creştin putea lupta cu succes împotriva celui mitologic, se gândise că aceasta avea să fie o demonstraţie foarte firească plasând într-o operă exemplul alături de teorie, în privinţa tonului, nu se simţea

  * îi e scârbă sufletului meu de viaţa mea (limba latină în original) (n.tr.).

  Stânjenit: mare cititor al Genezei şi al lui Homer, traducător al lui Milton, îşi propusese aceste modele sublime. Cât despre subiect, avea nevoie de unul care să-i permită apropierea istorică de cele două religii; timpul lui Diocleţian îi convenea de minune. Studiul moravurilor? Treabă de erudiţie, acesta fiind genul de muncă pe care-1 agrea. „Când imaginaţia te devorează, e un mijloc destul de bun s-o cufunzi în in-folio prăfuite şi în descrifrarea limbilor.”

  Mai rămânea să inventeze o dramă şi eroi. Atunci când crea personaje Chateaubriand nu ieşea niciodată din el însuşi. Pentru Eudore, „tânăr profund creştin, altădată pervertit”, el s-a folosit de amintirile lui din tinereţe; pentru Cymodocee, „tânăra infidelă”, de protestanta Charlotte Ives. În ce-i privea pe filosofii păgâni, el suferise destul pe vremea Geniului ca să nu încerce o plăcere sălbatică în a-i descrie, în timpul tihnitei şederi la Villeneuve, scrisese un fragment din Martin, care se petrecea în ceruri; niciodată locul de muncă şi subiectul nu se potriviseră mai bine. Cu următoarea carte ajungea la prezentarea Curţii lui Diocleţian şi a ocârmuirii Imperiului; admirabilă ocazie de a spune, într-o manieră transparentă şi discretă, câte ceva de bine despre Napoleon, mult bine despre creştinii care-1 înconjurau şi mult rău despre sofiştii „care predicau republica în sânul monarhiei”, în esenţă, lupta dintre partidul neocreştin al lui Fontanes şi supravieţuitorii Revoluţiei avea să fie transpusă înMartiri, drama secolului al III-lea.

  Era o modă pe arunci, printre monarhişti, să caute în istoria antichităţii exemple şi pretexte. „Toată lumea vrea să-1 citească pe Tacit, iar doamnele, se spune, nu găsesc în el o substanţă prea puternică pentru ele.” Chateaubriand s-a văzut încurajat în proiectele lui de toate femeile frumoase din nobilimea rămasă în opoziţie. Demisia făcuse din el eroul saloanelor cu multă greutate. De îndată ce s-a întors la Paris, la începutul lui 1805, a fost disputat de castele. Delphine de Custine se bucurase mai întâi de beneficiul vecinătăţii de pe câmpia Monceau. „De când mă aflu aici, n-a trecut o zi tară a veni să mă vadă. Nu e perfect, dar e mai bun. Nu sunt fericită, dar sunt mai puţin nefericită.”

  Din păcate însă, peste puţin timp casa de pe strada Miromesnil a fost vândută, iar familia Chateaubriand s-a mutat ca să-şi ducă traiul într-un pod din clădirea Coi slin, din piaţa Ludovic al XV-lea. Din nou doamna de Laborde i-a invitat la Mereville, Mole la Champlâtreux, iar doamna de Custine a început iar să se lamenteze în scrisorile ei către confidentul Chenedolle: „Prietenul nostru spune că va petrece şase săptămâni la Fervacques, dar nu sunt eu femeia să creadă treburile astea. Sunt mai nebună ca oricând. Mai nefericită decât aş putea spune. Geniul e bucuros să vă vadă. El vă împărtăşeşte durerile şi, când vă pomeneşte, ai fi tentat să crezi că are o inimă bună.” Oare nu ştia că era mai simplu să ai o inimă bună în prietenie decât în dragoste? Către Chenedolle: „Ceea ce-i de netăgăduit e proasta dispoziţie a lui Colo. Ca să-mi fac rău, am recitit scrisorile lui din Italia, şi le-am găsit tandre şi plăcute. Oare nu mă mai iubeşte? Sau mai puţin? Nu, absolut deloc!”

  Cu toate astea, în iulie, Geniul se duce la Fervacques, în timp ce doamna de Chateaubriand o însoţeşte la Vichy pe bătrâna doamnă de Coislin. Dar când intră discordia într-un cuplu, boala e fără leac. În tot timpul şederii au avut loc numai scene; doamna de Custine a pus mâna pe o puşcă şi „era gata să-şi tragă un glonţ prin inimă”; fusese nevoie de multă vreme ca să i se ascundă că Chateaubriand avea de gând să se întâlnească cu soţia lui la Vichy şi să facă împreună cu ea, proiect aproape incredibil, o călătorie în Elveţia. O prietenă a lui Delphine, ducesa d'Arenberg, încercase în zadar să-i predice înţelepciune: „Această călătorie în Elveţia nu-i numai utilă, ci necesară. Parisul e periculos pentru el, aş vrea să-1 exilez pentru câţiva ani, dar i-aş permite totuşi să petreacă câteva luni la Fervacques şi, restul timpului, aş vrea să-1 trimit în punţii Elveţiei sau în pustiurile Americii. Vedeţi bine că nu-1 „ndrăgesc nici pentru mine, nici măcar pentru el, ci doar pentru gloria lui viitoare! Sufletul meu e pe de-a-ntregul roman în sentimentul lui pentru el. Vreau să trăiască pentru posteritate mai mult decât pentru prietenii lui. Nu ştiu dacă va fi satisfăcut de eroismul meu! Dar în mod sigur dumneata nu vei fi, draga mea Delphine.”

  Nu, Delphine de Custine nu împărtăşea deloc această abnegaţie. Se plângea că ar fi fost „vrăjită”, se lăsa pradă „acelei tristeţi surde care învăluie toate ideile” şi „ar fi vrut să nu mai doarmă de teamă că nu se va mai gândi la dragostea ei”. La care înţeleaptă doamnă d'Arenberg i-a răspuns: „Ce rău mi-au făcut aceste cuvinte, draga mea Delphine! în scrisoarea dumitale domneşte ceva cu adevărat pasionat, care mă face să tremur pentru dumneata. Nu te împiedic să-1 iubeşti, dar aş vrea să văd în dumneata prietena lui. Lubeşte-1 ceva mai puţin ca să-1 poţi iubi pentru totdeauna şi să fii iubită pentru totdeauna. El ne-a dezvăluit în operele lui secretul caracterului său. Profită de asta, draga mea Delphine, ca să-ţi moderezi sentimentele.” întotdeauna e uşor să-ţi moderezi sentimentele atunci când nu le încerci. Chenedolle, care devenise a treia persoană indispensabilă în această legătură a fost chemat la Fervacques, unde a venit cu inima în eşarfă, suferind de dragostea lui defunctă pentru Lucile şi de dragostea lui născândă pentru doamna de Custine. Aceasta îi arătă grota şi micul cabinet decorat cu cei doi arbuşti superbi de mirt. „Aici, spuse Chenedolle, v-a căzut la picioare?

  — S-ar putea ca eu să fi căzut la picioarele lui.” în sfârşit, în luna august 1805, Chateaubriand a putut să plece la Yichy după soţia lui, apoi la Lyon să-1 vadă pe prietenul lui, credinciosul Ballanche, şi mai târziu să meargă la Geneva, unde a primit vizita tumultuoasă a doamnei de Stae'l, apoi la Marea de Gheaţă şi la Grande-Chartreuse, unde o furtună era gata să-i omoare. Doamna de Chateaubriand alerga sub torentele de ploaie în timp ce soţul ei, care „nu înţelegea ce însemna un pericol pe lume”, spunea că era o nimica toată, în rest, călătorie destul de inutilă; Mont-Blanc îi decepţionase: „M-am întors puţi'1 mulţumit de munţi. Nu-mi place să simt plăpânda m atât de puternic apăsată de aceste mase grele. Mum„*'8 frumoşi decât văzuţi la orizont. Ei împărtăşesc soarf Smt măreţiilor: trebuie văzuţi de departe.” Şi de ce naiba vo' Ur~°r vadă de aproape? Ca să se mişte, ca să facă ceva pentru a în'h „ plictisul vidului interior, în acest an, când Celălalt mergea d victorie în victorie, Chateaubriand făcea cele mai negre reflect' asupra vieţii lui: Taedet animam meam vitae meae. Această scurtă călătorie conjugală nu izbutise să-1 vindece de dezgust.

  Cât despre Martiri, în ei se regăseşte cu prisosinţă-„Sărmanul Eudore se vaită în surdină de slăbiciunile lui şi mă cufundă şi mai tare în ale mele. Realmente, nu pot vorbi de acei demoni pe care îngerii i-au trimis pe pământ, fără ca adâncul inimii mele să nu se descopere din toate părţile.” Ar fi vrut să revadă scumpa Italia, să meargă în Grecia, în Palestina, să caute acolo culorile pentru Martiri, aşa cum altădată le căutase în America pentru Naâchez. Dar pentru asta era nevoie de bani, iar el nu avea deloc şi nu-i rămânea decât să rătăcească de la Fervacques la Mereville. Trebuie să recunoaştem că Mereville avea mult farmec, nu numai prin frumosul lui parc, de o neglijenţă studiată, desenat pentru financiarul Laborde de către Hubert Robert, maestrul grotelor artificiale şi ruinelor învăluite de sălcii şi dominate de plopi, dar şi prin tinerele fete şi tinerele femei care însufleţeau pe atunci grădinile prin graţia şi spiritul lor.

  Printre aceste tinere femei, era una care-i plăcea în mod deosebit lui Chateaubriand. Era fiica domnului de Laborde, contesa Charles de Noailles, mai târziu ducesă de Mouchy. Avea un chip încântător încadrat de bucle, ochi mari în care se amestecau tristeţea şi copilăria, un gât de o albeaţă orbitoare şi cele mai frumoase rochii din lume. Un portret celebru o arată în ţinută de vânător, cu o mică puşcă pe umăr, o pălărie bărbătească pusă peste frumosul ei păr, îmbrăcată graţios într-o redingotă cu manşete şi guler de blană ale cărei margini brodate sunt menite să atenueze virilitatea veşmântului. Ca şi doamna de Beaumont, ca şi Delphine de Custine, era una dintre acele femei pe care nenorocirile le învăluiseră în poezie, îndrăzneală şi tainică disperare.

  Fusese măritată la cincisprezece ani cu fiul cel mare al prinţului de Poix, contele Charles deNoailles. La începutul Revoluţiei, soţul ei emigrase, îşi văzuse tatăl urcând pe eşafod. Ea însăşi fusese închisă cât timp durase Teroarea. Eliberată pe 9 termidor, dorise să-şi regăsească în Anglia soţul, pe care îl iubea cu pasiune. La sosire, îl găsise înhămat la carul unei foste metrese a prinţului de Galles. Ca să se descotorosească de ea, o trimisese să trăiască la ţară, în Norfolk, şi-1 însărcinase pe unul dintre prietenii lui, Vintimille, s-o curteze. Cum ea rezista, tânărul i-a mărturisit ce misiune primise de la soţul ei şi acest şoc, venind după o călătorie grea, aproape că o înnebunise pe Natalie de Noailles.

  După toate acestea, n-a mai dus lipsă de bărbaţi dornici s-o consoleze, „întoarsă la Paris, spune doamna de Boigne, în momentul saturnalelor Directoratului, a luat o parte foarte activă.” Printr-o explicabilă revenire a sentimentelor, Vintimille se îndrăgostise nebuneşte de ea, dar fusese tratat cu duritate. Atunci când a cunoscut-o Chateaubriand, ea era seducţia întruchipată. „Era o Armide*, scrie Mole. Graţia îi depăşea frumuseţea. Fie că vorbea, sau cânta, farmecul glasului ei era irezistibil. Dotată cu un fel aproape supranatural de a învăţa totul, dovedea mai multe aptitudini decât talente. Schimbându-se după cum dorea potrivit naturii celui pe care voia să-1 seducă, ea împrumuta toate formele, adopta orice ton. La cei optsprezece ani ai mei, ea avea ingenuitatea şi candoarea vârstei mele; faţă de contele de Melzi dovedea spiritul, strălucirea şi toleranţa Aspasiei*; lui Portalis,

  * Una dintre eroinele epopeii Ierusalimul eliberat, de Torquato Tasso (n.tr.).

  * Soţia lui Pericle, a doua jumătate a secolului al V-lea î. Hi-> grecoaică celebră pentru frumuseţea şi inteligenţa ei (n.tr.).

  Orb şi clasic, i-1 explica pe Vergiliu. Pe Chateaubriand, se complăcea să-1 uimească depăşindu-1 în privinţa gustului pentru aventură şi prin dezordinea inexprimabilă a imaginaţiei ei. Cochetăria ei mergea până la manie. Nu putea suporta ideea ca privirile unui bărbat să se oprească asupra ei cu indiferenţă. Am surprins-o nu o dată la masă, cercetând cu nelinişte, pe figurile servitorilor care ne serveau, impresia ce o producea asupra lor.„ Pe Chateaubriand 1-a întâlnit pentru prima dată la Fervacques şi chiar biata Delphine de Custine, imprudentă, le-a făcut cunoştinţă. Dintre bărbaţii care o curtau, el era departe de a fi cel mai puternic sau cel mai frumos, dar cariile lui, demisia dată, legenda lui, amorurile îi asigurau un prestigiu aproape irezistibil. O tânără femeie, care 1-a văzut atunci la Mereville, 1-a descris aşa cum îl cunoscuse Natalie de Noailles: „Domnul de Chateaubriand era scund, destul de prost făcut. N-avea nimic plăcut în caracterul lui. Un fond de tristeţe amară arunca în conversaţia lui o firească melancolie care nu era lipsită de farmec.„ I-au fost date mari speranţe, şi de acum înainte nefericita Regină a Trandafirilor nu a mai reprezentat în viaţa lui decât un obstacol. Ea şi-a dat seama că nu mai putea vorbi de căderea ei în dizgraţie decât ca de un fapt consumat, în momentul în care, pentru a nu veni la Fervacques, el a pretextat că soţia lui are febră şi că voia să evite scenele pe care le-ar fi îndurat dacă o părăsea. Când un soţ nestatornic începe să invoce scrupulele lui conjugale, metresa trebuie să înţeleagă că a încetat să-i mai placă. Delphine de Custine deveni amară şi ironică, ceea ce n-a fost niciodată o metodă bună de a-i păstra pe bărbaţi: „Să mă întorc la Paris ca să te văd Poate o zi sau două, după miile de convenienţe care te vor obliga la mii de îndatoriri, cred că nu merită osteneala. Voi rămâne, aŞadar, aici până în decembrie, dar mi se pare că după o călătorie aŞa de plăcută ca aceea pe care tocmai ai făcut-o însoţit de soţia ta> ar fi o nebunie şi mai mare să vii aici în sezonul urât, ca să ne vedem cel mult cincisprezece zile. Lăsând deoparte astea, cred că nici nu eşti dispus. Ai călătorit destul. Rămâi liniştit, ca un soţ ce eşti, la Villeneuve. Rămâi acolo măcar o parte a iernii, scrie cât mai mult, consolidează-ţi reputaţia, ţii la ea şi aşa trebuie să şi fie: aruncă tot restul la primul colţ şi cum exemplul tău se cuvine a fi urmat, vor face şi ceilalţi ceea ce-ţi este aşa de uşor să faci.„ E timpul când, vorbind de Chateaubriand, înţeleaptă ducesă d'Arenberg îi scria rudei ei, Delphine: „Văd că, într-adevăr, nu e bine să-1 iubeşti”.

  Să fi fost adevărat? Era el un Don Juan crud şi periculos? Fapt este că le-a făcut nefericite pe aproape toate femeile pe care le-a iubit, dar asta nu se datora puţin şi faptului că ele erau nefericite mai înainte de a-1 fi cunoscut? Dragostea e acuzată destul de uşor că le duce pe sărmanele femei la nebunie; n-ar fi la fel de rezonabil să ne întrebăm dacă nu cumva nebunia le-a dus mai întâi la dragoste? Chateaubriand iubise femei nestatornice şi senzuale. Poate pentru că femeile nestatornice şi senzuale sunt mai accesibile decât celelalte. Să nu uităm că la fel ca majoritatea Don Juan-ilor de tip imaginativ şi intelectual, el era destul de timid. Fără îndoială, ar fi putut să spună, ca mai târziu discipolul lui, Byron: „Nimeni de la războiul Troiei încoace n-a fost aşa de cucerit ca mine”.

  Totuşi doamna d'Arenberg avea temeiuri să creadă că el nu era „bun de iubit”. Oricât de sincer ar fi fost în ataşamentul lui faţă de o metresă, întotdeauna îşi prefera opera. In fiecare femeie reală el căuta Sylphida care-i bântuia visele, şi nu vedea în succesivele însoţitoare ale emoţiilor lui decât incarnările succesive ale aceleiaşi fantome, purtate în el şi întruchipate din dorinţele lui. Atras doar de propriile gânduri, abia dacă încerca să cunoască sau să înţeleagă o Delphine de Custine. Ea nu era decât o figurantă în drama lui interioară, o umbră a plictisului său. Nici un cuvânt, în scrisorile de dragoste ale lui Chateaubriand, nu marchează efortul pentru această formă superioară a dragostei, care este prietenia sentimentală. Părea indiferent pentru că era distrat, exigent pentru că o compara pe femeia reală cu cea smulsă odinioară din coasta lui, mirat de plânsetul victimelor lui pentru că, trăind cu precădere într-o lume imaginară, nu avea nevoie de fiinţe reale, într-un cuvânt, nu era bine să-1 iubeşti, pentru că el însuşi era incapabil să iubească.

  Cu toate acestea, şi în timp ce Delphine de Custine şi Natalie de Noailles îşi disputau inima lui „ferecată”, doamna de Chateaubriand, imperturbabilă, cel puţin aparent, avea salonul deschis în fiecare seară în podul casei de Coislin. Puteai vedea la ea un amestec de favoriţi şi de opozanţi ai regimului, de la Fontanes, om cu funcţii importante, până la Bertin, suspect de regalism, şi Clausel de Coussergues, monarhist declarat. Cu Mathieu Mole, multă vreme tandru îndrăgit, casa de Coislin ajunsese în relaţii reci de când Chateaubriand, analizând în Mercure o carte de eseuri ale prietenului său, lăsase impresia că îi reproşa acestuia, din care împăratul avea să facă un funcţionar debutant în Consiliul de Stat, prea facila lui supunere faţă de despotism. Fiindcă, fapt destul de curios, opozantul Chateaubriand a continuat să colaboreze la bonapartistul Mercure şi chiar a publicat în el un elogiu adus lui Carol cel Mare, ceea ce, în jargonul adus la modă de Lucien şi de Fontanes, constituia un omagiu la adresa împăratului.

  Tot în Mercure el a mai scris şi o pledoarie întru apărarea omului de litere, unde simultan apărea dorinţa lui de a participa la marile acţiuni cu amintirea penibilă păstrată din scurta lui incursiune în viaţa diplomatică: „Se spune că oamenii de litere nu sunt potriviţi pentru conducerea afacerilor. Ciudat lucru, spune Chateaubriand, ca geniul necesar pentru a aduce pe lume Spiritul legilor* să nu fie suficient pentru conducerea unui birou de ministru.” Şi afirma

  * Operă a lui Montesquieu (1748) care demonstrează raporturile mtreţinute de legi cu constituţia statelor, cu moravurile, religia, comerţul, cl”na şi natura solului ţărilor (n.tr.).

  Că celebritatea literară face pereche cu cea a marilor regi şi eroi: Ba mai mult, gloria Muzelor este singura unde nu pătrunde nimic străin, întotdeauna se poate pune o parte a succeselor armelor pe seama soldaţilor sau a norocului: Ahile i-a învins pe troieni cu ajutorul grecilor, dar Homer a făcut singur Iliada, şi fără Homer nu 1-am fi cunoscut pe Ahile.”

  Să fi fost un mod de a-1 invita pe Ahile al timpurilor lui să-şi asigure bunăvoinţa unui nou Homer? Nici măcar autorul articolului n-ar fi putut-o spune. El ştia doar că nu era fericit, că acel zgomot puternic al victoriilor, în care numele lui nu era amestecat, îl întrista, că suferea din neputinţa reconcilierii onoarei cu ambiţiile lui, în fine, că dorea să fugă din Paris şi din Franţa. Unde să se ducă? Doamna de Noailles, care se interesa de moravurile şi antichităţile maure, se pregătea să plece în Spania, iar el era foarte tentat s-o urmeze. Dar ce avea să spună doamna de Chateaubriand? Mai mult ca sigur o călătorie în Grecia, apoi la mormântul lui Hristos, ar fi avut dublul avantaj de a favoriza la întoarcere oântâlnire discretă în Spania şi de a desăvârşi de minune figura marelui călător creştin. Autorul Martirilor ar fi găsit în Grecia imaginile colorate şi vii de care avea nevoie pentru a-şi ilustra cartea, acum având toate capitolele gata schiţate. Exploratorul ar fi devenit pelerin şi, pentru a doua oară în istorie, un Chateaubriand ar fi vizitat Sfântul Mormânt. Omul spaţiilor largi ar fi regăsit acele nopţi încântătoare pe care le petreci sub cerul înstelat. Ar fi fost admirabil; dar pentru această călătorie mai era nevoie şi de bani. Pe neaşteptate, în mai 1806, el i-a găsit şi, fără îndoială, împărăteasa Elisabeta a Rusiei, soţia lui Alexandru I, persoană romanescă, melancolică şi visătoare, a fost cea care, la cererea doamnei de Kriidener, i-a oferit cei patruzeci de mii de franci necesari.

  Înaintea plecării, în iunie, s-a dus, până la urmă, la Fervacques pentru cincisprezece zile. A fost o vizită de rămas-bun, destul de calmă şi de tandră. Doamna de Custine îi cunoştea destinul şi se resemna: „Această himeră a Greciei se realizează în sfârşit. El pleacă să-şi împlinească dorinţele şi să le distrugă pe ale mele. Totul a fost perfect timp de cincisprezece zile, dar, de asemeni, totul s-a sfârşit.”

  Foarte adevărat că acea dragoste se sfârşise. Doamna de Noailles îi făcuse promisiuni, dacă venea s-o întâlnească la Granada. Ea îl împinsese la disperare pe domnul Vintimille care plecase să moară la Neapole pentru acea femeie pe care cândva o sedusese din joacă. Unii prieteni ai lui Natalie pretindeau chiar că el se sinucisese şi că, în parte pentru a fugi de bârfe şi reproşuri, ea se hotărâse să facă acea lungă călătorie. Era pe atunci foarte tristă. „Trebuie să-mi găsesc o ocupaţie, îi scria fratelui ei, fiindcă altminteri mintea îmi slăbeşte din pricina gândurilor dureroase care-mi revin fără încetare. O dată spiritul atins, simţul te părăseşte şi e de preferat să mori de o mie de ori.” Cât despre Chateaubriand, el însuşi recunoscuse cinic care era scopul real al pelerinajului său.„Mergeam la mormântul lui Hristos cu gânduri de pocăinţă? Un singur gând mă absorbea. Număram clipele cu nerăbdare. De la bordul corăbiei mele, cu privirile ridicate spre stelele nopţii, rugam vântul să ne mâne mai repede, şi gloria pentru a mă face iubit. Speram s-o găsesc în Sparta, la Memphis, în Cartagina, ca s-o aduc la Alhambra.”

  IV. Pelerinul pro f an Cu sănătatea ei fragilă, doamna de Chateaubriand se temea puţin de această călătorie; totuşi, fiind pioasă, şi-ar fi impus cu dragă inimă eforturi mari ca să poată ajunge la Sfântul Mormânt. Când i-a făcut această propunere soţului, el s-a arătat neliniştit. Nu i-ar fi compromis iremediabil frumoasa întoarcere la Granada Şi promisiunea de amor? S-a apucat să-i descrie oboseala, Pericolele expediţiei şi, pentru a fi mai convingător, s-a încărcat de pistoale, de carabine şi chiar o espingolă*, admirabil cuvânt. Şi-a strâns mijlocul cu un chimir plin de aur, s-a îmbrăcat ca un spahiu, şi-a pus pe cap un turban albastru, frate cu cel al bucătăresei lui, în fine, a fost mulţumit, ca pe vremea călătoriei în America, jucânt rolul de explorator. Doamna de Chateaubriand, mai clarvăzătoare, vai! decât înspăimmtată, a înţeles că prezenţa ei nu era dorită şi s-a mulţumit să meargă doar până la Veneţia. Plecarea a fost eroică. O superbă trăsură, numită „sofa”, reprezenta „toiagul de pelerin”. La Lyon una dintre arme s-a descărcat singură. Spaima fusese mare din cauza pulberii din trăsură. Doamna de Chateaubriand a leşinat şi, revenindu-şi în simţiri, a aruncat pulberea şi arma în Ron. Veneţia i-a impresionat puţin, atât pe unul, cât şi pe celălalt. Chateaubriand a declarat că era un oraş împotriva naturii, unde nu puteai face un pas fără să te îmbarci. Cât despre doamna de Chateaubriand, ea îi scrisese lui Joubert: „Vă scriu de la bordul Leului de Aur, fiindcă pe aici casele sunt doar nişte nave ancorate. Vezi întreaga Veneţie, mai puţin pământul. Există, totuşi, un colţişor numit Piaţa San-Marco, şi acolo se adună seara locuitorii ca să se zvânte.”

  A sosit şi vremea despărţirii. Pelerinul aplecat spre Trieste. Rămasă singură, Celeste l-a aşteptat pe extraordinarul Ballanche care trebuia să vină în mod expres de la Lyon ca s-o aducă acasă. De îndată ce s-a văzut singură, a şi cuprins-o disperarea. Era prea fină ca să nu înţeleagă că, după un ocol convenabil, soţul ei avea s-o întâlnească pe cea mai seducătoare dintre „Doamne”*. Deşi până în momentul despărţirii făcuse o figură bună, ea suferea. Asupra blândului Ballanche şi-a vărsat enervarea.

  În acest timp, Chateaubriand, în picioare în noapte lângă matelorul care ţinea timona, încerca acea fericire a eliberării pe care o aştepta când de la călătorii, când de la dragoste, când de la

  * Armă de foc primitivă, din bronz, montată pe un pivot (n.tr.). * în text: Madame – cu majusculă, însemnând titlu dat la Curtea Franţei fiicelor regelui sau soţiei fratelui acestuia (n.tr.).

  Creaţia literară. Deasupra capului său străluceau constelaţiile pe care biata doamnă de Beaumont îl învăţase să le recunoască. Pe parcursul vieţii lui, îşi petrecuse deseori astfel nopţile, veghind în zgomotul talazurilor. Ca şi altădată se plimba singuratic pe duneta din spate şi, din timp în timp, venea să creioneze o notă la lumina lampasului care îşi arunca razele pe compasul pilotului. De data asta însă nu mergea să descopere dincolo de ocean o viaţă sălbatică şi naturală. Nu mai era cititorul lui Rousseau, ci cel al lui Homer şi al Bibliei, ce aştepta de la şirurile celebre imagini de care să-şi poată agăţa visurile. Pădurile Americii, şuieratul vântului prin singurătăţi, mugetul cataractelor îndepărtate, „toate astea plac la douăzeci de ani, pentru că viaţa se mulţumeşte, ca să spunem astfel, cu ea însăşi şi pentru că în prima tinereţe rezidă ceva neliniştitor şi vag, care ne poartă fără oprire către himere, ipsi sibi somnia fingunt; dar la o vârstă mai coaptă spiritul se „întoarce către gusturi mai durabile: el vrea mai ales să se hrănească din amintiri şi din exemplele istoriei. Aş mai fi dormit şi acum cu plăcere pe malurile Eurotasului sau ale Iordanului, dacă umbrele eroice ale celor trei sute de spartani sau doisprezece fii ai lui lacob mi-ar fi vizitat somnul; dar eu nu mergeam să caut un pământ nou, niciodată sfâşiat de cuţitul plugului: în prezent am nevoie de pustiuri bătrâne, care îmi descoperă după pofta inimii zidurile Babilonului sau legiunile din Yarsa, grandia ossa! câmpuri ale căror brazde mă instruiesc şi unde regăsesc bărbatul care sunt acum, sângele, lacrimile şi sudoarea omului.”

  Când a zărit coastele Greciei, a fost cuprins de un soi de încântare care nu 1-a părăsit şi care era sinceră, în el, dragostea de glorie era un sentiment puternic. Cum îşi dorea să modeleze pentru posteritate o frumoasă imagine a propriului destin, el îi admira pe eroii care ştiuseră să-şi proiecteze până în prezentul nostru umbrele gigantice. Când, pe locurile pustii care fuseseră odinioară Sparta, el striga în cele patru zări: „Leonida!”, nu era o comedie fără rost, ci un mijloc de a se deda acelei voluptuoase tristeţi trezite în el în confruntarea cu măreţia şi neantul.

  Unii martori ai călătoriei lui i-au reproşat rapiditatea. Un medic italian, care 1-a dus să vadă Argosul, a fost indignat de nepăsarea lui şi i-a atras atenţia că un adevărat savant trebuie să privească fiecare piatră, fiecare inscripţie. Chateaubriand i-a răspuns „că o singură privire îi era suficientă ca să ţină minte veselele ficţiuni ale fabulei şi amintirile istoriei”. Este adevărat că prindea totul dintr-o privire şi corect. Nimic mai frumos ca descrierile peisajelor greceşti. „Am văzut de sus de pe Acropole răsărind soarele între culmile muntelui Hymette; ciorile care cuibăresc în jurul citadelei, dar care nu trec niciodată dincolo de ea, zburau pe deasupra noastră, aripile lor negre, lucioase băteau în roz sub primele reflexe ale zilei, coloane de fum albăstriu şi uşor urcau în umbră de-a lungul culmilor Hymette şi prevesteau prezenţa parcurilor şi a stupilor. Atena, Acropole şi ruinele Parthenonului se colorau în cea mai frumoasă nuanţă a florilor de piersic; sculpturile lui Phidias, atinse orizontal de o rază de aur, se însufleţeau şi păreau că se mişcă prin mobilitatea umbrelor reliefului; în depărtare, marea şi Pireul erau albite de lumină, iar citadela Corintului, răsfrângând explozia zorilor, strălucea pe un orizont de apus, ca o stâncă de purpură şi foc.” După douăzeci de ani îşi regăsea ochiul şi vocabularul de mare colorist, pe care le cizelase cu atâta grij ă, pe vremuri, în pădurile din Lumea Nouă.

  Putem să afirmăm fără teama de a ne înşela, ca părintele Garabed, „că mergând să caute imagini în Orient, el a dorit mai ales să şi-o lase acolo pe a lui pentru totdeauna”, să zâmbim în faţa erudiţiei lui îndoielnice şi a descrierii făcute, după abatele Barthelemy*, a unei scări tăiate în stâncă ce fusese distrusă cu şaptesprezece secole înaintea trecerii lui, să ne amuzăm de acel stil magic ce transformă nişte hangii în patriarhi, de persistenţa cu care descrie indiferenţa faţă de pericole a omului trăit printre sălbaticii Americii şi, în fine, să opunem mărturiilor lui de poet

  * Abatele Jean-Jacques Barthelemy (1716-1795) – autorul Călătoriei în Grecia a unui tânăr anarhist (n.tr.).

  Notele plate şi prozaice ale valetului Julien. Toate astea n-au prea mare importanţă pentru noi, el însuşi dând în această privinţă din capul locului cel mai bun răspuns: „Altminteri, nu ştiu pentru ce încerc cu atâta seriozitate să mă justific în privinţa unor aspecte de erudiţie. Este foarte bine că nu m-am înşelat; iar dacă mi s-ar fi întâmplat, tot n-ar fi avut nimeni să-mi reproşeze nimic. Am declarat că nu aveam nici o pretenţie ca savant, nici în calitate de călător. Itinerarul meu e un drum rapid al unui om care merge să vadă cerul, pământul şi apa şi care se întoarce la căminul lui cu câteva imagini noi în minte şi câteva sentimente în plus în inimă.”

  I s-ar putea reproşa mai curând că înecase amintirile, destul de sărace, din prea scurta lui şedere pe Pământul simt, sub un potop de compilaţii. Acest „pelerin grăbit” nu petrece decât cinci sau şase zile la Ierusalim, ceea ce altminteri e destul pentru un om care ştie să vadă, dar înlocuieşte emoţiile autentice, pe care s-ar părea că nici nu le-a încercat, prin lectura a două sute de pagini de naraţiune, destul de monotonă, asupra Iudeii. Abia dacă apucă să bea din apele Iordanului, cum băuse şi din Mississippi, Tamisa, Rin, Pad, Tibru, Eurotas, Cephis, Hermus şi Granique. Iubea atât de mult gloria, încât chiar şi gloria fluviilor îl impresiona, încercând nevoia unei comuniuni simbolice cu valurile încărcate de amintiri.

  Între Palestina şi Spania călătoria a fost lungă şi periculoasă. Navigaţia pe Mediterana era pe atunci dificilă. Lui Chateaubriand i-au trebuit zece zile de la Veneţia la Pylos, treisprezece de la Constantinopole la Jaffa; pentru a ajunge de la Alexandria la Tunis a trebuit să aştepte zece zile ca să se îndrepte timpul şi a fost totuşi prins, pe 23 noiembrie, de o furtună, astfel încât nu a ajuns în portul La Goulette decât pe 12 ianuarie, după o traversare de cinci zile. În sfârşit, în primăvară, a avut nevoie de optsprezece zile din La Goulette până la Gibraltar. În drum, fireşte, a băut apă din Nil, şi i s-a părut sărată, de o frumoasă culoare roşie bătând spre violet, culoarea cetii toamna. Dinaintea piramidelor s-a gândit că „ideea de a învinge timpul printr-un mormânt, de a forţa generaţiile, moravurile, legile, vârstele să se sfărâme de un coşciug, nu ar fi putut să răzbească dintr-un suflet vulgar. Dacă asta înseamnă orgoliu, cel puţin e un orgoliu măreţ.” în cele din urmă, pe 30 martie 1807, a debarcat în Algesiras. De acolo, a ajuns la Cadix pe uscat. N-a găsit-o pe Natalie, ci un bărbat care i-a vorbit despre ea. Era bravul regalist Hyde de Neuville care, exilat din Franţa, aştepta în Spania împreună cu soţia lui momentul de a se îmbarca pentru America. Model de loialism şi de curaj, Hyde îl apărase, în timpul Revoluţiei, pe rege până la capăt. Sprijinit de braţul lui părăsise Malesherbes Convenţia, după ce pledase în apărarea lui Ludovic al XVI-lea. Motiv legitim al afecţiunii lui Chateaubriand. De zece ori fusese conspirator, prizonier, condamnat la moarte, şi de zece ori evadase, în Spania, o întâlnise pe frumoasa Natalie, care în această ţară ţinea să i se spună Dolores; ideile lor monarhiste îi apropiaseră. Ca toate inimile cu adevărat nobile, Hyde de Neuville găsea peste tot suflete generoase. Văzuse în Dolores tot ce avea ea mai bun. La Sevilia, în catedrală, petrecuse alături de această femeie graţioasă şi cultivată ore de exaltare, după care îşi juraseră o eternă prietenie. Ea îi descrisese bine farmecul lui Chateaubriand care, de îndată ce a sosit la Cadix, a fost imediat recunoscut de Hyde şi, legân-du-se de el, i-a descoperit acel caracter de băiat cumsecade, constatat şi de Joubert.

  De ce doamna de Noailles nu aşteptase ea însăşi la Cadix să-şi revadă prietenul care, pentru a pregăti această întâlnire, făcuse înconjurul Mediteranei? Doamna de Boigne pretinde că, în timpul acelei îndelungate şederi în Spania, permisese ca atenţiile asidue ale unui colonel englez să-i mai îndulcească neliniştile. In timp ce aştepta în Granada pelerinul din Ierusalim, ea a aflat, spune doamna de Boigne, de moartea colonelului, astfel că Chateaubriand ar fi găsit o femeie în doliu care plângea un rival. Să fie exact? Şi un mare senior portughez să fi jucat şi el un rol în aventurile spaniole ale lui Natalie – Dolores? Fapt este că, puţin timp înaintea sosirii lui Chateaubriand, ea părăsise Cadixul. Dar cum ar fi putut să prevadă data sosirii iubitului ei? Acesta întârziase mai multe săptămâni; în Franţa se zvonea că murise. Poate că după o şedere atât de îndelungată în Spania se văzuse obligată să ia calea întoarcerii.

  Şi totuşi 1-a întâlnit pe Chateaubriand în Spania. Pe 18 aprilie 1807, ea i-a scris din Aranjuez verişoarei ei, doamna de Vintimille: „Cu siguranţă ai aflat deja în amănunt, dragă prietenă, veştile în legătură cu domnul de Chateaubriand. Vreau totuşi să-ţi mai dau şi eu. Se simte foarte bine, s-a îngrăşat, s-a mai înnegrit puţin, dar este la fel de vesel şi odihnit de parcă n-ar fi făcut nimic. Vorbeşte de Ierusalim ca de Montmartre; vrea să mai meargă la Toboso, pentru că întregeşte ansamblul. A fost la Granada, deşi simte un profund dispreţ pentru Europa. Trebuie să treacă pe aici peste două zile. Nu-1 mai aştept fiindcă sunt atât de grăbită să mă întorc încât nu mai pot întârzia nici măcar o zi, mai ales că el n-are nici o nevoie de mine. S-a obişnuit atât de mult să trăiască împreună cu oameni pe care nu-i aude, să doarmă pe jos şi să mănânce doar curmale şi orez, încât Spania i se pare o ţară frivolă. Cred că este mulţumit de călătoria făcută; la Tunis a văzut ruinele Cartaginei; aici va fi văzut tot ceea ce-i putea trezi interesul, Granada şi Cordoba. Mi-a făcut multă plăcere să-1 revăd, fiindcă începusem să mă îngrijorez. A trecut prin multe primejdii prin diferitele ţări parcurse, mai ales în Palestina; în plus poartă într-o parte o sabie mare şi frumoasă. Eu, dragă prietenă, nu-mi doresc decât să mă întorc la Mereville şi să vă revăd pe toţi. Mă simt foarte tristă şi sunt destul de suferindă, astfel încât voi avea nevoie de toată indulgenţa prieteniei pentru a fi suportată.”

  În această scrisoare s-a crezut că se află dovada că Chateaubriand şi doamna de Noailles nu putuseră, precum susţine Agenda şi şi-ar fi dorit amândoi, să se întâlnească la Alhambra.

  Femeie nu-i spune niciodată altei femei adevărul, mai ales dacă e vorba de un bărbat şi acel bărbat e amantul ei. Fratelui ei, Alexandre, Natalie îi dăduse, puţin mai înainte, o versiune total diferită: Am primit veşti (nu pomeni nimănui, te rog) de la domnul de Chateaubriand. Mă înştiinţează că va străbate Peloponezul pe uscat şi, dacă va găsi o ocazie ca să debarce în Spania, va trece prin Granada, la întoarcerea în Franţa. Tu ştii că proiectul acesta existase de când discutasem cu el la Mereville. Mi-ar fi extrem de neplăcut să se afle ceva în societate; nici măcar că am primit veşti, pentru că, din invidie, s-ar pălăvrăgi indiscret, iar eu nu doresc nimic altceva decât să fiu uitată de lumea întreagă.” Această atitudine explică scrisoarea către doamna de Vintirnille şi ne permite să ne îndoim, fără scrupule, de sinceritatea lui Natalie faţă de verişoara ei.

  De altfel, după întoarcerea sa, când Chateaubriand scrie o nuvelă, Le Dernier des Abencerages*, unde zugrăveşte, în magicul decor al Alhambrei, naşterea unei iubiri, el nu ascunde că în acea poveste Natalie de Noailles era eroina reală, în Blanca aceea cu vocea uşor voalată, trezind pasiuni până în adâncul sufletului, care cânta samba şi dansa în sunet de chitară într-un atât de ciudat amestec de veselie şi melancolie, cum să nu fie recunoscută castelana din Mereville? în viaţă, ca şi în ficţiune, după ce s-au plimbat prin acele galerii delicate, acele fântâni şi canale de marmură mărginite de lămâi în floare, au dorit naiv să-şi lege amândouă numele de frumuseţea voluptuoasă şi războinică a mănăstirilor iubirii. „Luna, ridicându-se pe cer, îşi răspândea lumina palidă peste sanctuarele părăsite şi peste pieţele pustii din Alhambra. Razele ei albe desenau pe iarba straturilor de flori, pe zidurile sălilor dantela unei arhitecturi aeriene, bolţi de mănăstiri, umbra mişcătoare a apelor ţâşnind şi cea a arbuştilor legănaţi de zefir. Privighetoarea cânta într-un chiparos care străpungea arcadele unei moschei în ruine, iar ecoul îi repeta vaietul. Aben-Hamet scria, sub clarul de lună, numele Blancăi pe ' „Ultimul din familia Abencerage”. 176 marmura sălii celor Două-Surori: el a incrustat acest nume în caractere arabe pentru ca trecătorul să aibă de descrifrat încă un mister în acel palat al misterelor.” Sainte-Beuve afirmă că, spre mijlocul secolului al XlX-lea, încă se mai puteau citi două nume pe o coloană din Alhambra, şi că nu erau scrise în arabă. Mai târziu, Adrien de Laval, castul Montmorency, a fost cel care le-a şters.

  Ceea ce este sigur, este că Chateaubriand a păstrat o amintire prodigioasă a „acelor zile de încântare, de seducţie şi de delir”. „Am străbătut de la un capăt la celălalt această Şpanie, ţara a viselor; cred că încă îi mai văd marile drumuri solitare; îmi plăcea să ascult cântece compuse pentru mine. Punând piciorul în Franţa, mă despărţeam de melodiile ce mă fermecaseră, şi o vizitam singur trecând Pirineii. Urmam, apropiindu-mă de Paris, drumul care mă conducea la un castel, începutul şi sfârşitul rătăcirilor mele.” Acest castel era Mereville, dar nu se întoarse acolo decât târziu. El s-a oprit mai întâi la Bordeaux şi nu a ajuns la Paris decât pe 5 iunie 1807. Familia Joubert îl aştepta cu nerăbdare pe cel care avea să le povestească „despre ţări îndepărtate”. Se întorcea în acelaşi timp consolidat în regalismul lui prin discuţiile cu bunul Hyde şi cu pasionata Natalie, şi în liberalismul lui de ororile despotismului turc. Către marchiza de Pastoret: „Cred, doamnă, că mă găsiţi puţin schimbat. Zece luni de oboseală şi de primejdii, priveliştea celor mai măreţe ruine ale pământului, soarele, Orientul, seriozitatea persoanelor frecventate, toate acestea au apăsat asupra spiritului meu şi e firesc să mă simt mai grav şi mai trist. Eh! doamnă! Ce subiect de reflecţii oferă cumplita tiranie a mizeriei înspăimântătoare al cărei martor am fost! îi sfătuiesc pe cei care predică ocârmuirea absolută să meargă şi să dea o raită Prin Turcia.” Către un prieten pe care 1-a văzut la trecerea lui Prin Bordeaux: „Nu aspir, spune el, decât să am un colţ de pământ unde să fie un pic de umbră”.

  LA VALLEE-AUX-LOUPS*

  Ştiu foarte bine că nu sunt decât o maşinărie de scris.

  Chateaubriand L Articolul din „Mercure”

  Existase la începutul lui 1807, între Eylau şi Friedland, o scurtă perioadă în timpul căreia, o dată în plus, duşmanii împăratului îi speraseră prăbuşirea. Blocada continentală, proiect prea vast, i-a impus Franţei obligaţia de a domina Europa, în fiecare an trebuia recrutate armate tot mai numeroase, iar campaniile deveneau tot mai ucigătoare, în cimitirul de la Eylau, printre răniţi şi muribunzi, Napoleon fusese „blând cu toată lumea, cum era când treburile mergeau prost”. La Paris soseau din armată scrisori descurajate, „în patru luni n-am putut obţine nici un rezultat cu ruşii, scria Caulaincourt, şi Dumnezeu ştie când vom intra în contact cu ei.” împăratul însuşi, simţind pulsul nervos al Franţei, era neliniştit de influenţa palavragiilor din Paris asupra străinătăţii. „Simpla părere că aş întâmpina în Franţa până şi cga mai mică opoziţie ar face ca împotriva mea să se declare m^1 multe puteri.” ' Valea Lupilor.

  Or, el întâmpina în Franţa mai mult decât o opoziţie. In Bretania şi Normandia supravieţuise o mişcare latentă a şuanilor, revigorată din când în când de emigranţi veniţi din Londra sau din Jersey, sprijiniţi de aurul englez. Dacă la Paris mulţi dintre vechii regalişti se raliaseră puterii, dacă Mole, Pasquier erau funcţionari debutanţi în Consiliul de Stat, dacă Fontanes, mare diriguitor al Universităţii, îi chema pentru cele mai înalte funcţii pe Bonald, Joubert şi făcea din bietul „Corb din Vire” un inspector al Academiei, între vechii regalişti şi vechii iacobini care li se asociaseră în administrarea Franţei continua să se dea o luptă surdă. Imperiul fusese fondat „pe ruinele sau pe instituţiile Revoluţiei”? Slăbiciunea lui consta în faptul că această întrebare putea fi pusă şi că acest greu edificiu se sprijinea pe un compromis fragil.

  În momentul întoarcerii din Orient, Chateaubriand a crezut prematur în succesul posibil al unei opoziţii monarhiste. Sosea în ţară prost informat, în străinătate, dificultăţile întâmpinate de împărat fuseseră exagerate, iar semivictoria de la Eylau fusese transformată de emigranţi în înfrângere. Doamna de Noailles, frumoasa rebelă, îi descrisese, în Spania, în maniera sa, starea de spirit; reaprinsese în acest pelerin pasionat un vechi fond cavaleresc şi breton, iar el era gata pentru aleasa inimii lui să-1 provoace pe dragon. Şi cine ştie? Poate încă de pe atunci poziţia împăratului începuse să se clatine, iar gloria de a-1 răpune era ea rezervată poetului?

  Doamna de Chateaubriand, a cărei „severitate devotată, rareori aprobativă” o regăsi la întoarcerea în Paris, nu era prea încântată să-1 vadă în acea stare de spirit. Faţă de furiile politice subite ale soţului, ea încerca probabil sentimentele fireşti ale nevestei legitime pentru pasiunile încurajate de metresă şi, de la o vreme, se surprinse devenind bonapartistă. Cât timp soţul ei lipsise, împăratul se comportase destul de bine faţă de ea. Când Un curtean anunţase că vasul pe care se îmbarcase Chateaubriand Pierise, Napoleon declarase: „Chateaubriand o are pe soţia lui aici. N-are rost s-o tulburăm, poate, inutil. Aşteptaţi ca faptul să se confirme pentru a-1 transmite ziarelor.„. „Bourbonii noştri, comenta Celeste, ar fi făcut pentru prieteni ceea ce a făcut Bonaparte pentru un duşman?„ Nu avea deloc încredere în prinţi şi-i prezicea soţului ei că, dacă regele ar mai fi revenit vreodată, regaliştii ar fi cei mai prost trataţi. Doamna de Chateaubriand era refractară loialismului feudal şi sentimental, dar bunul ei simţ nu avea nici o putere asupra soţului ei. „în politică, spunea el, dacă doamna de Chateaubriand m-a combătut, nu m-a oprit niciodată.”

  Nici de data aceasta nu 1-a oprit şi, ca să poată scrie în viitor ce dorea el şi ce dorea Natalie de Noaules, fără a-1 compromite pe prudentul Fontanes, a cumpărat ziarulMercwre cu douăzeci de mii de franci. De unde i-a luat, de vreme ce, străbătând oraşul Bordeaux, îi descrisese unui vizitator mizeria lui? Este probabil (nu şi dovedit) ca propaganda regalistă, din nou activă şi plină de speranţe, să-1 fi ajutat, în orice caz, el nu a întârziat să dea asigurări acestui partid, fiindcă, la începutul lui iulie, sub pretextul unei analize a cărţii Călătorie pitorească şi istorică în Spania, scrisă de fratele doamnei de Noailles, Alexandre de Laborde, Mercwre a publicat sub semnătura lui Chateaubriand un articol fulminant: „Când, în tăcerea abjectă, nu se mai aud zornăind decât lanţurile sclavului şi glasul delatorului; când totul tremură în faţa tiranului şi este la fel de primejdios să te expui favorurilor lui, ca şi să-i meriţi dizgraţia, istoricul apare încărcat de răzbunarea popoarelor. Zadarnic prosperă Nero, Tacit s-a şi născut în Imperiu; el creşte, necunoscut, lângă cenuşa lui Germanicus şi de pe acum integra Providenţă i-a dăruit copilului obscur gloria stăpânului lumii.”

  După aceste fraze frumoase şi îndrăzneţe, Chateaubriand ataca despotismul, atât de scump prietenilor lui Bonald şi Mole. „Dacă ne-am fi gândit, cu oameni al căror caracter şi ale căror talente de altfel le admirăm, că guvernarea absolută este cea mai bună dintre guvernările posibile, câteva luni petrecute în Turcia ne-ar fi vindecat complet de o asemenea părere.„ Apoi evoca în termeni presăraţi cu aluzii explozive, revolta lui Sertoriu împotriva lui Sylla: „Şi-a piedut viaţa în ceea ce întreprinsese-dar e probabil că niciodată nu sperase într-un succes. N-a urmărit decât datoria şi sfinţenia cauzei pe care singur o apăra. Acţiunile generoase sunt cele al căror rezultat previzibil este nenorocirea şi moartea. La urma urmelor, ce importanţă mai are reversul medaliei, dacă numele nostru pronunţat de posteritate va face să bată o inimă generoasă după două mii de ani de la moartea noastră? N-avem nici o îndoială că, de pe vremea lui Sertoriu, sufletelor becisnice, care-şi iau josnicia drept raţiune, nu li s-a părut ridicol ca un cetăţean obscur să îndrăznească să lupte singur împotriva atotputerniciei lui Sylla. Din fericire, posteritatea judecă altfel acţiunile oamenilor: nici laşitatea şi nici viciul n-au ultimul cuvânt asupra curajului şi virtuţii.”

  Ridicat în scări, Don Quijote se avânta cu lancea în mână împotriva despotului. Spectatorii îl admirau, nu fără teamă. Doamna de Chateaubriand, care avea trista facultate de a prevedea consecinţele gesturilor violente, a fost cumplit de speriată. Dar actorul, încântat de sine însuşi, se bucura de efectul produs. „Dacă Napoleon a terminat cu regii, n-a terminat şi cu mine. Articolul meu, nimerind m mij locul prosperităţii şi minunăţiilor lui, a zguduit Franţa: se difuzau numeroase copii făcute de mână; unii abonaţi la Mercure detaşau articolul şi-1 legau separat; era citit prin saloane; era colportat din casă în casă. Trebuia să fi trăit în acea epocă pentru a-ţi face o idee asupra efectului produs de un glas răsunând singur în tăcerea lumii.”

  Aceasta a fost versiunea oferită de el mai târziu asupra evenimentelor, în realitate, lucrurile se petrecuseră într-un mod oarecum diferit, în momentul în care articolul fusese conceput şi apoi scris, Napoleon nu părea deloc „să fi terminat cu regii”. Dimpotrivă, era momentul în care victoria incertă oscila, în care împăratul, îngrijorat, se întreba ce aveau de gând Austna şi Rusia, iar Jomini* murmura: „Dacă aş fi fost arhiducele Charles.” Se pare că eroul fusese grav afectat şi că un atac viguros l-ar fi putut lichida. Dar când a apărut numărul din Mercure victoria de la Friedland reda stelei imperiale deplina ei strălucire şi, două zile mai târziu, Pacea de la Tilsit îi aducea lui Napoleon, cel mai fericit moment din viaţa lui”. Stăpânul avea să intre atotputernic în Franţa şi în Europa. Acrul de curaj devenise sinucidere.

  Câtva timp s-a putut spera că, în bucuria întoarcerii şi a victoriei, împăratul nu va vedea numărul din Mercure. Dar vai!' Cardinalul Fesch, ranchiunos, a avut grijă să i-1 pună sub ochi. „în cele din urmă, spune amuzat Joubert, tunetul a bubuit, norii s-au rupt, iar trăsnetul în persoană i-a spus lui Fontanes că, în cazul în care prietenul lui o va lua de la capăt, va fi lovit.” Iată cum descrie Fontanes această furtună., Chateaubriand, îi spusese împăratul într-una din furiile lui dirijate, îşi închipuie că sunt un imbecil, că nu înţeleg? Am să-1 ucid cu lovituri de sabie pe treptele palatului meu.„ Fontanes (dacă e să-i dăm crezare) pledase: „Dacă stăm bine şi ne gândim, sire, numele lui vă ilustrează domnia şi va fi citat în viitor sub numele Vostru, în ceea ce-1 priveşte, el nu conspiră; nu poate întreprinde nimic împotriva Domniei voastre; nu are decât talentul. Dar, în această calitate el rămâne nemuritor în istoria secolului lui Napoleon. Vreţi ca, într-o bună zi, să se spimă că Napoleon 1-a ucis sau l-a întemniţat timp de zece ani?' Napoleon nu voia aşa ceva; în ciuda tuturor plângerilor, avea o simpatie vie şi durabilă faţă de Chateaubriand. Îi aprecia opera şi ştia că el este marele favorit al foburgului Saint-Germain, al cărui sufragiu conta mult pentru el. De altfel, vinovatul, mustrat de soţia lui şi de prietenii cu funcţii în stat, îşi făcea mea culpa public. Mercure din luna august vorbea elogios despre „ocârmuirea

  * Henri baron de Jomini (l 779-1869) – general şi scriitor elveţian, în serviciul Franţei între 1804-1813 (n.tr.).

  Reparatoare care a făcut ca victimele să uite până şi amintirea relelor suferinţe'.

  Cu toate astea, furtuna nu i-a cruţat cu totul pe „Chateaubriand şi clica lui”, într-o scrisoare către Chenedolle, Joubert povesteşte de minune ce s-a întâmplat: „A fost ceva dur şi chiar violent, dar de scurtă durată. Azi apele s-au liniştit; grindina a bătut doar ziarul Mercure.” Chateaubriand a primit ordinul de a se retrage de la conducerea ziarului, înlocuit fiind de Esmenard şi Legouve. „în furtună, continuă Joubert, aurul a plouat peste cei revocaţi şi nu vă sfătuiesc câtuşi de puţin să-i plângeţi.” Pe scurt, împăratul îi luase lui Chateaubriand Mercure, instalase acolo cenzori şi scriitori aleşi de el, dar pecuniar afacerea nu se dovedise proastă pentru vinovat. E incontestabil faptul că în zilele ce au urmat acestei furtuni cu grindină, terminată în ploaie de aur, familia Chateaubriand, lipsită de bani în ajun, a putut să achiziţioneze o casă de ţară la porţile Parisului.

  Conflictul cu împăratul părea destul de grav pentru ca Chateaubriand să fie eliminat pentru totdeauna din viaţa de acţiune, îşi dorise această dizgraţie? El păstra o admiraţie involuntară faţă de bărbatul care „fărâmase stâncile Simplonului*, înfipsese stindardele lui în capitalele Europei, ridicase Italia prosternată de atâtea veacuri”. Dar era prea preocupat de unitatea figurii lui şi a valorii estetice a vieţii sale pentru a se umili şi a capitula. Mult mai puţin decât grija faţă de opinia publică era dorinţa de a nu veni în contradicţie cu el însuşi. Aşa cum pentru un mare pictor liniile schiţei deja trasate sugerează cum va arăta tabloul terminat, aşa cum pentru un mare scriitor capitolele terminate dictează, prin mişcarea şi tonul lor, urmarea operei, tot astfel pentru Chateaubriand, sculptor pasionat al propriei lui vieţi, actele trecute îi impuneau actele viitoare. Pentru că el era cel care scrisese Geniul creştinismului, nu concepea alte subiecte posibile în afară

  * Trecătoare din Alpii Elveţieni, la o altitudine de 2009 metri, utilizată Ca drum pe toată durata anului (n.tr.).

  De Martiri şi de Itinerar. Pentru că îşi depusese demisia în momentul asasinării ducelui d'Enghien, trebuia să rămână adversarul Imperiului. Pentru el, la fel, dacă nu mai mult, pentru spectatori, din această primă jumătate a vieţii lui se desprindea o figură, o figură cu părul răvăşit de vântul furtunilor, cu frumoşii ochi plini de sfidare, cu mâna strecurată, aproape imperial, sub reverul redingotei. Acestei figuri el se va strădui de acum încolo să-i accentueze şi să-i fixeze trăsăturile. Va fi o retragere de lungă durată din viaţa publică.

  /. La Vallee-aux-Loups „Acum patru ani, la întoarcerea mea din Ţara sfântă, am cumpărat în apropierea cătunului Aulnay, în vecinătatea localităţilor Sceaux şi Châtenay, o casă de grădinar, ascunsă printre coline acoperite de păduri. Terenul denivelat şi nisipos ce ţinea de această casă nu era decât o livadă sălbatică în capătul căreia se aflau un torent şi un crâng de castani. Acest spaţiu îngust mi s-a părut potrivit pentru a-mi închide îndelungile mele speranţe; spatio brevi spem longam reseces.” Doamna de Chateaubriand descrie o colibă destul de sălbatică pe care ar fi putut-o avea în munţii Auvergne, iar Joubert: „Am văzut acea Vale a Lupilor. Ea alcătuieşte o văgăună de crângăriş ca prin Bretania sau Perigord.”

  Farmecul unic al acelei văiugi consta în faptul că, la doar o leghe de Paris, oferea un loc retras şi tihnit după pofta inimii. Pădurile care-1 înconjurau de pe toate laturile păreau să facă parte din el. Cândâl cumpărase Chateaubriand, era o livadă de meri pădureţi; el i-a smuls şi a sădit cu mâinile lui, ajutat de domnul Benjamin, „cel mai dat naibii dintre grădinari”, arborii frumoşi care împrejmuiesc şi astăzi peluza. Admiratoarele lui i-au dat seminţe şi arbuşti. Pentru a-şi evoca voiajele, avea cedri din Liban, din Virginia, din Louisiana, pini din Ierusalim şi arbori de ludeea. „Trăiam o încântare nesfârşită; fără a fi doamna de Sevign6' mergeam, încălţat cu o pereche de saboţi, să-mi sădesc copacii în noroi, să trec şi iar să trec pe aceleaşi alei, să văd şi să revăd toate ungherele, să mă ascund peste tot unde găseam nişte hăţişuri, imaginându-mi cum va arăta parcul meu în viitor, fiindcă pe atunci nu duceam lipsă de viitor.” Botanist mulţumită domnului Malesherbes, format în timpul exilului din Anglia de un popor de grădinari, avea asupra proiectului unui parc idei personale şi precise. Doamna de Chateaubriand, care le ştia pe toate, a trebuit să se încline.

  La casă a făcut câteva adaosuri: „Am împodobit zidurile de cărămidă cu un portic susţinut de două coloane de marmură neagră şi de două cariatide în marmură albă; îmi aduceam aminte că trecusem prin Atena. Proiectul meu era de a mai adăuga un turn în capătul pavilionului meu; în aşteptare, simulam creneluri pe zidul care ne despărţea de drum.” Cât despre ferestrele în formă de ogivă, ele aminteau că „stăpânul acestei case deschisese din nou bisericile şi sunase din trompetă dinaintea templului”. Parcul şi casa formau o abreviere simbolică a vieţii şi cugetărilor celui care le concepuse. Când a vizitat mai târziu Valea Lupilor, Vigny a interpretat într-un mod dur aceste simboluri: „O casă joasă şi şubredă, voalată în afară de creneluri ipocrite, ornată în interior cu cariatide după gustul depravat al lui Ludovic al XV-lea, o grădină englezească şi un turn în care se află o capelă a Fecioarei”. Totul se afla acolo, dar văzut de un ochi răuvoitor. Drept e că existau două maniere în a-1 judeca pe Chateaubriand şi sihăstria lui; cea care ignora grandoarea omului şi frumuseţea parcului său nu era dintre cele mai reuşite.

  La începutul şederii lui în Valea Lupilor, Chateaubriand aproape că nu ieşea deloc, cu excepţia duminicilor când se ducea la slujba din Châtenay. Lamartine, un adolescent atunci, venea cu prietenii să-1 pândească la poartă pe scriitorul admirat de ei. Ascunşi în frunziş, aceşti tineri au aşteptat două zile fără să vadă Pe nimeni; în cele din urmă, în seara celei de-a doua zile uşa căsuţei s-a deschis: „Un bărbat scund în haine negre, cu umeri puternici, picioare subţiri, capul nobil, a ieşit urmat de un motan, căruia îi arunca cocoloaşe de pâine ca să-1 facă să şopăie prin iarbă; bărbatul şi motanul s-au afundat curând în umbra unei alei. Arbuştii ni-i ascundeau vederii.” Era o apariţie aproape la fel de misterioasă ca cea a unei fantome care, urmată şi ea de o pisică, bântuise subteranele din Combourg.

  Cum era şi firesc, această izolare s-a dovedit prielnică muncii, în Valea Lupilor au fost terminaţi Martirii, începute Memoriile de dincolo de mormânt, Studiile istorice şi realizate în întregime Itinerarul de la Paris la Ierusalim şi tragedia Moise. Deşi lucra cu acea pasiune continuă născută dintr-un invincibil plictis, Chateaubriand era bucuros când vizita unor prieteni îi oferea pretextul de a se smulge de la obligaţiile lui. „L-am găsit deseori, spune doamna de Boigne, scriind pe un colţ al mesei din salon cu o pană pe jumătate jumulită care intra cu greu prin gâtul unei sticluţe prăpădite conţinând cerneală. Scotea un strigăt de bucurie când ne vedea trecând prin faţa ferestrei lui, îndesa hârtiile sub perna unui fotoliu vechi ce-i servea de mapă şi de birou şi, dintr-un salt, ne ieşea în întâmpinare cu veselia unui şcolar scăpat de constrângerile orelor de clasă.' Ca cea mai mare parte a scriitorilor, Chateaubriand ducea în permanenţă lipsă de hârtie şi de pene pentru scris.”Am folosit, spune el, până şi memoriile bucătarului ca să-1 mâzgălesc pe Moise” După ce a ajuns prefect de poliţie, atunci cândrămânea singur în salonul acela, Etienne Pasquiernu rezista tentaţiei de a extrage din sofaua-birou vreun manuscris neterminat. Dar doamna de Chateaubriand îl supraveghea.

  Mai târziu soţul ei se ducea să lucreze într-un turn octogona! puţin ascuns printre copaci, izolat în parc şi pe care prietenii lui îl denumiseră „Turnul Velledei”*, fiindcă prezicătoarea galică a

  * Prezicătoare germanică ce a contribuit la revolta batavilor împotriva romanilor (69-70). Personajul ei a inspirat un episod din Martirii lui Chateaubriand (n.tr).

  Martirilor îşi găsise acolo pentru multă vreme lr>o, i Ar. N? A -v i jm Potrivit.

  Acolo se afla timp de câteva ore la adăpost de soţia lui l obosea. „Ea dă dovadă de multă inteligenţă, observa doamna de Boigne, dar o foloseşte ca să extragă din toate numai ce amar şi acru. Îi otrăveşte zilele soţului ei făcându-i căminul insuportabil. El a menaj at-o întotdeauna mult, fără să-şi fi putut câştiga, în schimb, tihna din preajma focului”. Bănuitoare, doamna de Chateaubriand acuza prietenii de trădare, guvernele de nedreptate şi slugile de furt. Atunci când, sătul să mai fie tratat drept escroc, grădinarul Benjamin şi-a dat demisia: „Bietul meu Benjamin, i-a spus Chateaubriand, eu nu iau în seamă toată sporovăială şi totuşi o aud cât e ziua de lungă!” într-adevăr, auzea multe, fiindcă Celeste de Chateaubriand, pesimistă, prevestea nenorociri mari: „Din cutia Pandorei, spunea ea, nu pot ieşi decât rele”. Severitatea ei sublinia greşelile prietenilor şi atacurile duşmanilor. „Era duşmănoasă, spune Vitrolles, şi-şi ţinea soţul într-o stare permanentă de exasperare împotriva lumii întregi.” Nu-ncape îndoială că, lăsat în pace, ar fi rămas, în ciuda lamentărilor lui, în acea indiferenţă proprie oamenilor cu multă imaginaţie. „Domnul de Chateaubriand e aşa de necugetat, spunea Celeste, că dacă n-aş fi eu, n-ar spune despre nimeni un cuvânt rău.” Chiar dacă pasiunile comune, prieteniile şi ranchiunele ar fi putut uni aceste două fiinţe, gusturile lor le despărţeau. El se complăcea în tristeţile lui; ea şi le ascundea pe ale ei, iar bunul ei simţ clasic ridiculiza neîndurător furtunile romantice atât de dragi soţului ei. „Cum nu sunt deloc melancolică, spunea ea, şi am depăşit vârsta în care iubeşti şi suspini, nu-mi place nici vântul, nici luna, nu mă bucur decât de ploaie pentru gazonul meu şi de soare ca să mă înveselesc.”

  Cu toate defectele ei, avea umor, era veselă şi chiar cordială. K plăcea mult să-şi întâlnească prietenii şi ştia să se facă iubită de eiRegalistul şi bigotul Clausel de Coussergues devenise „ministrul” şi servitorul ei. Pe 4 octombrie, de ziua Sfântului Francisc, Clausel era cel căruia ea îi dădea însărcinarea de a recruta convivi, în special din rândul clerului'. Cu familia Joubert se întrecea în ale bucătăriei: Motanul meu nu-i bun de nimic, nici măcar să mănânce şoareci. Ieri ar fi trebuit să se ducă după Cerb şi să-1 someze să vină la noi casă mănânce cel mai grozav ficat de viţel; nici vorbă: el a alergat de la o doamnă la alta până la ora cinci şi nu şi-a amintit de comisionul pe care-1 avea de făcut decât în clipa când mi-am dezlănţuit furia împotriva lui şi împotriva soţului dumitale lipsit de credinţă. Fiţi atentă: mă îmbrac toată în roşu precum Califul Harun, şi grăiesc: Dacă Cerbul nu vine mâine să împartă cu noi povara lui Frisell, am să-i rad casa de pe faţa pământului ca să nu mai poată pune piciorul în ea.”

  Doar doamnei Joubert, „persoana pe care o iubea cel mai mult pe lume”, îi vorbea de „Doamnele” soţului ei. Le tolera, neputând sale suprime, şi se amuza pe seama lor nu fără melancolie. Admiratoarele lui Chateaubriand manifestau faţă de ea atenţii delicate. Dacă era răcită primea până la cinci băuturi pectorale, însoţite de bilete afectuoase, în specia „Doamnelor” Celeste deosebea câteva varietăţi. Erau favoritele. Doamna de Custine rămăsese în funcţie, dar, de la întoarcerea din Spania, fusese îndepărtată de către Natalie de Noailles. Delphine de Custine rămăsese pentru Chateaubriand o prietenă; îi scria, mai ales când avea nevoie de unele favoruri din partea lui Fouche; ea îi îndeplinea serviciul solicitat, se plângea de tristeţe, se bosumfla şi, când la Fervacques, când în străinătate, fugea de lumea „care o intimida, o plictisea şi o dezgusta”. Natalie de Noailles, atât de seducătoare în grădinile ei fermecate, era iubită, dar fără indulgenţă, pentru capriciile ei voluptuoase şi acea umbră de nebunie tristă pe care Chateaubriand o adora. Când spunea că e suferindă şi aproape leşina, totMereville-ul se grăbea în jurul canapelei ei, în afară de Chateaubriand care, cu un vag surâs pe buze, continua să citească ziarele „fără să se deranjeze câtuşi de puţin”. Cu toate acestea, anume pentru ea şi în amintirea „zilelor de încântare, de seducţie şi de delir”, zidurile Turnului Velledei erau acoperite cu suveniruri din Granada şi Cordoba. Poate chiar venea acolo uneori să-şi vadă pelerinul, printr-o portiţă săpată în zidul parcului.

  A doua clasă a „Doamnelor” era cea a muzelor, care uneori deveneau şi favorite temporare. Principalele erau ducesele de Duras, de Levis şi doamna de Berenger (care fusese ducesă de Châtillon). Aceasta din urmă a fost la început foarte bine văzută de doamna de Chateaubriand, care o considera cea mai blândă, cea mai bună şi una dintre cele mai frumoase. „Hai, îi scria ea lui Joubert, e o femeie excelentă. Vreau s-o iubiţi şi Lupul (doamna Joubert) s-o iubească şi el, chit că-i un mieluşel.” Doamna de Levis obţinuse, dacă e să-i dăm crezare doamnei de Boigne, un succes „deplin”, ceea ce a întristat-o profund pe doamna de Duras, care se îndoia de farmecele proprii şi, din păcate, nu se înşela.

  Era totuşi o prietenă demnă de a fi iubită. Născută Claire de Kersaint, fiica unui ilustru marinar care, ca şi Malesherbes, crezuse mai întâi în principiile Revoluţiei, fusese membru al Convenţiei, prieten al girondinilor, apoi urcase pe eşafod pentru că refuzase să aprobe masacrele din septembrie, ea trăise în timpul emigraţiei în Anglia. La Londra se căsătorise cu Amedee de Duras, gentilom din camera prinţilor, care-i iertase, în schimbul marii ei averi, opiniile tatălui, întors în Franţa, ducele de Duras se instalase în castelul Usse, nu trecuse de partea Imperiului şi nu venea decât arareori la Paris. Soţia lui încerca să scrie, compunea mici romane care nu erau lipsite de merit şi, în conversaţie, făcea caz de spirit, ceea ce obosea bărbaţii. La Mereville doamna de Duras 1-a întâlnit pe Chateaubriand, a cărui operă o admira cu exaltare. Ea a ascultat lectura lucrării Ultimul din familia dbencerage. Lectorul fredona cântecul Cidului cu un accent breton care aducea versurilor o stranie originalitate. Când a terminat: Ţinea mai mult ca la viaţă, spunea el, La Dumnezeul lui, la rege, la Himena şi onoare.

  O tânără maliţioasă a murmurat: „Şi la mai cine?” Auzind-o, Chateaubriand izbucni în râs din toată inima. Dar doamna de Duras nu râdea. Această femeie onestă, care ştia că nu e frumoasă, era acum, ca atâtea altele, îndrăgostită de Vrăjitor.

  Ea a făcut ce putea face o femeie îndrăgostită şi timidă din lumea mare; 1-a invitat să cineze la ea împreună cu alte douăzeci de persoane. El a refuzat: „Sunteţi prea amabilă, doamnă, dar mie mi-e cu adevărat groază de feţe necunoscute. Sunt atât de sălbatic, încât nu pot răspunde de starea mea sufletească. Pe cât aş fi de bucuros să petrec în preajma dumneavoastră cât timp aţi binevoi să-mi acordaţi, pe atât aş fi de întristat să vă tulbur societatea printr-o mină tăcută şi prelungă. Mai ales serile, nu mai aparţin lumii acesteia.” Apoi, cu acea tandreţe castă şi delicată arătată de bărbaţi femeilor care nu le plac, făcuse din ea „sora” lui sau, cum amândoi trăiseră la Londra, my good sister. Când ea şi-a exprimat temerea ca această prietenie să nu cumva s-o rănească pe frumoasa ei verişoară Natalie (devenită ducesă de Mouchy), o readusese destul de dur la realitate şi la rolul lui fratern: „Ce nebunie, dragă soră! Doamna de Mouchy ştie că o iubesc şi că nimic nu m-ar putea rupe de lângă ea. Sigură de mine, doamna de Mouchy nu-mi interzice nici să vă văd, nici să vă scriu, nici chiar să merg la Usse, cu sau fără ea. Dacă mi-ar comanda aşa ceva, fără îndoială că m-aş supune pe dată, aşa cum v-am mai spus de o sută de ori. Să nu mă judecaţi rău. Mă stimaţi mai mult. Doamna de Mouchy e cea care 1-a inspirat pe Abencerage. Am fost încântat că v-a plăcut atât de mult.”

  Claire de Kersaint nu i-a ieşit din cuvânt şi s-a cuibărit în rolul de soră protectoare pe care i-1 atribuise autorul acestei comedii. Nu-1 acceptase fără indignare, nici fără regret. Dar de îndată ce-şi manifesta gelozia sau pretindea că oferă mai mult decât servicii, era prompt pusă la punct: „Sora mea este uneori greu de înţeles. Ţin mult la Adrienne, la doamna de Berenger. Am iubit-o cu pasiune pe doamna de Mouchy. Dar sora mea nu deţine oare un loc aparte unde domneşte nestingherită şi fără rivale?” Era adevărat, dar locul era subaltern şi misiunea de soră plătită scump; Claire de Duras, persoană cu o fire generoasă, devenise iritabilă şi amară şi cu timpul contractă o mortală boală de ficat. Dar cum să spere că nobleţea sentimentelor şi forţa inteligenţei ar fi putut fi suficiente pentru a ocupa un loc printre întruchipările carnale ale Sylphidei?

  „Doamnele” treceau rareori pe la Valea Lupilor şi, pentru a le îndepărta de Turnul Velledei, a cărui izolare le-ar fi putut îndemna spre extreme culpabile, cât şi pentru a exorciza divinităţile păgâne ale acelor locuri consacrate Martirilor, doamna de Chateaubriand sfârşi prin a instala deasupra cabinetului de lucra al soţului ei o capelă, în schimb, în Valea Lupilor puteau fi văzute doamnele de Chastenay, de Boigne şi acea fermecătoare doamnă de Vintimille, care ocupa în viaţa lui Joubert funcţia de prietenă platonică, funcţie rămasă vacantă după moartea lui Pauline de Beaumont. Familia Joubert se număra printre obişnuiţii casei ca şi, natural, Fontanes, Pasquier, englezul Frisell, Mole, Clausel. Toţi „foştii” din mica societate ocupau acum posturi importante în administraţia imperială. Mole, consilier de stat, era director la Poduri şi Drumuri. Fontanes, mare diriguitor al Universităţii, făcuse din Joubert un inspector general, iar discuţiile lor pe teme universitare o plictiseau peste măsură pe doamna de Chateaubriand. E uşor de imaginat că soţul ei încerca, cu siguranţă, o anume amărăciune, fiindcă era singurul care rămăsese în afara curentului ce-i purta pe prietenii lui spre ascensiune. Nici măcar Academia, încă dominată de filosofia iacobină, nu-i dădea nici un semn. Timpul trecea, viaţa fugea, banii se topeau, în clipele grele, era din nou bântuit de gândul de a părăsi Franţa, ca „să se ducă să moară pe meleaguri străine”.

  Dar nu erau decât accese. „Ştiu bine, spunea el, că nu sunt decât o maşină de cărţi.” Când maşina asta funcţiona cum trebuie, dispoziţia era excelentă. Valea Lupilor a văzut ultimii ani ai lui Chateaubriand în chip de „băiat de treabă”, vesel ca un copil, aşa cum îl îndrăgise Joubert. Niciodată un scriitor n-a primit mai docil observaţiile prietenilor lui. Când, într-o duminică, le-a citit Druidesse (adică episodul Velledei din Martiri) şi a înţeles după aerul auditoriului că lectura nu captiva, şi-a şters lacrimile şi a spus că avea să încerce să refacă textul. Duminica următoare, acelaşi episod, refăcut, era primit cuâncântare.

  Când nu mai era nimic de citit, Joubert şi Chateaubriand se lansau „în nedesluşite şi fermecătoare sentimente cum nu erau altele pe lume”, iar soţiile lor amuzau galeria chemând visătorii, pe un ton glumeţ, să revină la realitate. Hainele lui Chateaubriand erau zdrenţuite şi el aştepta cu teamă sfârşitul fiecărei luni; toate ambiţiile îi păreau condamnate; dar zilele lungi se scurgeau cu repeziciune în speranţa că se va duce s-o revadă pe Natalie, singură şi ea în frumoasa ei vale. „De câte ori imaginaţia mea n-a străbătut pădurile ca să călătorească mereu pe acelaşi drum! Mă vedeam plecând, întorcându-mă, mergând să mă închid în turnul meu ca să visez la ea şi la Martin, persecutat de tiran, glorios în ura lui, visând la opere mari în mijlocul ameninţărilor, îndrăgostit, inspirat, nefericit şi mulţumit.' Fiindcă în împletirea unei nefericiri onorabile cu nobile iubiri el găsea un climat favorabil inimii lui.

  /. Maşina de scris cărţi Niciodată de la exilul în Anglia, maşina de scris cărţi nu produsese aşa de rapid ca în timpul acestui exil în Franţa. In Valea Lupilor, Chateaubriand a terminat Martirii, pe care i-a publicat în 1809, a scris în întregime Ultimul din familia Abencerage, Itinerar de la Paris la Ierusalim, tragedia Moise şi, în sfârşit, a început Studiile istorice şi Memoriile.

  Erau lucrări de anvergură, dar lui îi plăcea grandoarea şi chiar să zugrăvească mai măreţ decât natura. Faptul se vede bine în Martiri, care au fost o Iliadă întru protecţia sfinţilor. Chateaubriand îl iubise pe Homer până în a-1 pastişa, întregul început al Martirilor e scris în stilul traducerii. „Antichitate de mâna a doua”, spune Sainte-Beuve, şi trebuie să recunoaştem că partea epică, descrierile cerului şi ale infernului, inventarierile şi invocaţiile sunt greu suportabile. Dar concepţia generală a cărţii e simplă şi frumoasă. Un tânăr grec creştin, Eudore, iubeşte o păgână, Cymodocee, fiica preotului Demodocus. În faţa ei îşi povesteşte viaţa, care fusese frământată. Născut dintr-o veche familie din Meşina, Lasmenes (Chateaubriand), a fost trimis în adolescenţă la Roma (la Paris). Aici nu rezistă atacurilor demonului voluptăţii şi uită de religia lui (influenţele lui Ginguene, Parny). Soldat în armata lui Diocleţian, Eudore luptă în armata Rinului (armata prinţilor) şi ia parte la o bătălie împotriva francilor, în urma unor succese militare, e numit comandant în Armorique. Aici o întâlneşte pe frumoasa druită Velleda, care-i spune că-1 iubeşte şi moare. După aceasta, Eudore se pocăieşte şi revine la prima lui credinţă. Cymodocee, foarte mişcată de povestirea lui, se îndrăgosteşte de Eudore şi, din dragoste pentru el, se creştinează. După ce au fost multă vreme despărţiţi, cei doi îndrăgostiţi se regăsesc la Roma, unde Eudore e condamnat să fie sfâşiat de fiarele sălbatice. Cymodocee ţine să împartă cu el martiriul; ea moare în arenă, „prinsă în braţe de soţul ei, ca un fulg de nea pe ramul unui pin din Menal sau Licia”. Acest supliciu are farmec.

  După cardinalul Wiseman, după Bulwer Lytton, după Quo vadis? subiectul Martirilor poate părea perimat, dar pe atunci Wai era un subiect original. Toate părţile pentru care Chateaubriand se putuse folosi de amintirile lui, sau de imagini culese în timpul călătoriilor lui, emană o reală frumuseţe. Cum ar n tabăra de pe malul Rinului: „Niciodată n-am auzit fără o anume Bucurie războinică fanfara trompetelor repetată de ecoul stâncilor şi primul nechezat al cailor salutând ivirea zorilor, îmi plăcea să privesc tabăra cufundată în somn, corturile încă închise de unde ieşeau câţiva soldaţi îmbrăcaţi pe jumătate, centurionul, plimbân-du-se pe dinaintea mănunchiurilor de arme, legănându-şi vrejul de viţă, santinela încremenită care, pentru a rezista somnului, ţinea un deget ridicat parcă cerând tăcere, cavalerul traversând fluviul colorat de focurile dimineţii, preotul care scotea apa pentru sacrificiu şi, adesea, un cioban sprijinit în bâtă privind cum i se adapă turma.” Se vede lesne că acest fermecător tablou era realizat după notele pe care le făcuse în armata prinţilor.

  Druidă Velleda trebuia, potrivit autorului, s-o evoce pe Natalie de Noailles. „Femeia aceasta era extraordinară. Avea în ea ceva capricios şi atrăgător ca toate femeile din Galia. Privirea era vie, gura puţin dispreţuitoare, iar surâsul deosebit de dulce şi spiritual. Purtările erau când trufaşe, cândvoluptuoase. Întreaga ei persoană răspândea bunătate şi demnitate, inocenţă şi artă. Orgoliul era dominant la această femeie barbară, iar exaltarea sentimentelor mergea adesea până la lipsa coerenţei.”

  Proconsulul din Ahaia, Hierocles, era portretizat fără indulgenţă, după teribilul Fouche: „Grec de origine, Hierocles era bănuit că fusese creştin în tinereţea lui. Dar orgoliul fiinţelor omeneşti îi corupsese spiritul, aşaâncât el se apropiase de sectele filosofice. Nu se mai puteau recunoaşte în el urmele primei lui religii, decât după soiul de delir bizar în care se cufunda la simplul nume al Dumnezeului pe care-1 părăsise. Tonul lui sentenţios şi decisiv, aerul plin de importanţă şi orgoliu îl făceau odios simplităţii şi francheţei noastre, însăşi persoana lui părea să respingă afecţiunea şi încrederea. Fruntea îngustă şi turtită anunţă încăpăţânare şi spiritul de ordine, ochii ipocriţi au ceva neliniştitor, ca ai unei fiare sălbatice; privirea este în acelaşi timp timida şi feroce; buzele groase sunt aproape mereu întredeschise de un surâs viu şi crud; părul rar şi băţos, care-i atârnă în dezordine, pare să nu aibă nimic din acele plete dăruite de Dumnezeu ca un văl pe umerii unui tânăr şi ca o coroană pe capul unui bătrân. Un nu ştiu ce cinic şi jenat respiră din toate trăsăturile sofistului. Se vede că mâinile lui nedemne ar purta rău spada soldatului, dar că ar ţine cu uşurinţă pana ateului sau fierul călăului.” în bucuria creaţiei autorul uitase fără îndoială că modelul era ministrul Poliţiei. Martirii nu era o carte plictisitoare. Publicul Imperiului o citise cu plăcere. O întreagă şcoală de tineri istorici crezuse că găseşte în ea un mod de resurecţie a istoriei. Guizot şi Augustin Thierry i-au adus mari elogii. Şi totuşi, nu se poate [spune ca despre Geniul creştinismului că ar fi o carte mare. J Chateaubriand scrisese Martirii ca pe un complement de atitudine I şi ca un exerciţiu. Erudiţia e o stare violentă; pentru un romancier l ea este un refuz. Neputându-şi expune nişte sentimente prea [puternice, el îngrămădeşte, pentru a-şi disimula pasiunile, metereze Ide fapte. Când citeşti Martirii, te duce gândul la un imens tablou [istoric pictat la comandă, dar care, fiind operaţiunea unui pictor [de geniu, prezintă pe ici, pe colo şi părţi frumoase. Acestea, | altminteri, răspund momentelor în care autorul a îndrăznit, în cele [din urmă, să fie el însuşi, fie că descrie campaniile lui Eudore sau (josnicia lui Fouche, fie că zugrăveşte în infern acel demon al j voluptăţii care rămânea una dintre figurile familiare lui.

  Ultimul din familia Abencerage, amintire din Alhambra [Granadei şi a lui Natalie de Noailles, a fost scris tot în Valea [Lupilor, dar publicat, numai din raţiuni de convenienţe, în 1826. [„Capodoperă a genului trubadur”, e o nuvelă bine făcută, cu un | contur mai limpede, mult mai curăţită de ornamentele inutile decât l restul operelor romaneşti ale lui Chateaubriand. Aventura se j aseamănă cu toate cele povestite de Chateaubriand: are ca temă I dragostea dintre două fiinţe despărţite de un obstacol de netrecut. L In Abencerage religia e cea care ridică o barieră între o tânără l creştină şi un tânăr musulman. Toate personajele trăiesc sentimente l egale ca nobleţe, simple şi simetrice. După cucerirea Granadei | de către spanioli, casa Abencerage a trebuit să caute refugiu în Tunis. Mult mai târziu, ultimul dintre descendenţi, Aben-Hamet, decide să facă un pelerinaj în ţara strămoşilor lui. Aici o întâlneşte pe Blanca, creştină, descendentă a Cidului. „Dacă Aben-Hamet trece la creştinism, spune Blanca, mă voi mărita cu el”, iar Aben-Hamet: „Dacă Blanca devine musulmană, o voi sluji până la ultima mea suflare”. Vizitează împreună Alhambra. Aben-Hamet se mai întoarce de două ori la Granada. A treia oară, Blanca îl prezintă fratelui ei, Carlos, şi unui cavaler, Lautrec, îndrăgostit de ea. Carlos îl provoacă pe maur. Învingător, Aben-Hamet îi cruţă viaţa lui Carlos. După care toţi trăiesc împreună şi cântă romanţe, singurele versuri ale lui Chateaubriand rămase celebre: r.

  Mă bântuie gândul amintirilor Pământului natal, iubirilor!

  T f Ce zile bune dădea Franţei Dumnezeu Mereu O, ţara mea, pământ iubit La nesfârşit!

  Îţi mai aduci aminte, soră dragă, De valul ce scălda castelu-n şagă De turla veche poleită-n aur De maur, De clopotul de bronz care vestea Utrenia?

  Sau: Gata de drum spre coasta africană Cidul înarmat, clocotind de ardoare, îi cântă doamnei lui la chitară Acele versuri dictate de onoare.

  Şi, natural, Abencerage e prea loial pentru a se converti, Blanca prea sublimă pentru a-1 lua de bărbat. Ea îi striga: „întoarce-te în pustiu”, şi leşină. Tuturor, Chateaubriand le împrumută propriul gust al atitudinilor teatrale şi propria lui morala care n-are alte resorturi decât onoarea şi fidelitatea. De unde rezultă marionete cavalereşti, ireale şi fermecătoare.

  Itinerarul de la Paris la Ierusalim 1-a ţinut ocupat pe Chateaubriand din 1809 până în 1811. Joubert trebuie să-i fi amintit în van de sfaturile pe care i le dăduse cândva pentru Geniul creştinismului şi să-1 fi implorat să nu mai îngroape amintiri şi imagini în grămezi de documente, în toată partea întâi, care se petrece în Grecia, emoţia sinceră a lui Chateaubriand, călător cu o profundă cultură clasică, în faţa Atenei şi a Spartei, zugrăvirea ironică a pelerinului însuşi şi a servitorilor lui, peisajele „desenate pe viu” animă şi ilustrează povestirea. I s-a reproşat lui Chateaubriand că deţine aici, ca întotdeauna, un rol sau chiar trei deodată: cel al pelerinului, cel al admiratorului gloriei antice şi cel al marelui călător. Dar el iubea din toată inima gloria şi antichitatea şi e un fapt incontestabil că povestirea lui, gen pe atunci cu totul nou, face din el strămoşul scriitorilor călători ai timpului nostru.

  Tot în Valea Lupilor a scris în întregime Moise, în care, din păcate, nu este nimic bun. Dar el era departe de a avea vreo îndoială. „Sunt foarte mulţumit. E Biblie curată, măreaţă, nobilă, ca Athalie, fără a fi totuşi Racine.”. „Ce părere aveţi de tragedia mea? Nu v-am mai spus eu de o sută de ori că am să scriu una care să se numească Moise pe Muntele Sinai şi că aveam două acte terminate? Aş mai adăuga convingerea mea că aceste două acte sunt excelente. Mai trebuie şi eu să mă laud câteodată. Altminteri, fiţi liniştită: dacă tragedia mea nu este o capodoperă, dacă ea nu mă înalţă pe prima treaptă, o voi arunca în foc fără a Şovăi, pentru că, dacă stau bine şi mă gândesc, nu mi-am plasat în ea întreaga glorie. Lată-vă liniştită, în rest, am făcut versuri douăzeci de ani în viaţă înainte de a fi scris un rând de proză. Astfel că nu sunt la prima încercare privind instrumentul.” Prietenii lui, mai clarvăzători, 1-au împiedicat multă vreme să pună în scenă tfagedia Moise.

  Către 1809, el a mai reluat un proiect cândva înfiripat la Roma, în preajma morţii lui Pauline de Beaumont, cel de a-şi scrie Memoriile şi de a sculpta pentru posteritate propria sa statuie, unde avea să rămână, pentru o veşnicie, în atitudinile care-i plăceau. „Cred că un om cinstit poate foarte bine să-şi aştepte moartea spunând tot ce gândeşte, la adăpostul unui mormânt închis bine cu o lespede de piatră.” Dar Itinerarul nu i-a lăsat decât puţin timp şi, în Valea Lupilor, n-a trecut în Memorii de perioada colegiilor bretone. Un alt proiect care i-aumplut acei ani de izolare a fost cel al unei analize fondate pe raţionamente a istoriei Franţei. A fost o idee frumoasă căreia i s-a dedicat cu seriozitate: „Lucrez asupra istoriei, sunt foarte mulţumit, iar Moise n-a făcut decât bine vechilor tragedii ale regilor prea-creştini. Îi voi trata magnific pe prietenii noştri. Am şi adus înaintea mea câţiva Duras, La Tremoille, Montmorency etc. Dar va trebui să fiu salutat de departe şi, vai, celui care s-ar uita strâmb la mine. Bietul Filip cel Frumos! Cum l-am mai aranjat pentru stările lui generale! E ciudat că în această istorie a Franţei totul trebuie luat de la capăt şi că nimeni nu are vreodată vreo îndoială.”

  Muncind astfel, timpul trece destul de plăcut. Uneori, lectura câtorva pagini le dădea „Doamnelor” ocazia să-şi probeze devoţiunea. Soarele unui mic univers, Chateaubriand uita de strălucirea Celuilalt şi nu se simţea prea nefericit dacă duşmanii lui îl lăsaseră să trăiască în pace. Dar unii dintre ei nu dezarmau.

  IV. El şi el „în momentul apariţiei Gemului creştinismului, invidia nu avusese încă timp să-şi realizeze anvergura. Tuturor le place sa măgulească talentul în zorii lui; mai târziu, când reputaţia este. Consolidată, lumea îşi răzbună entuziasmul şi admiraţia cu care a contribuit la edificarea ei.” Remarca îi aparţine luiChenedolle, este amară şi adevărată. După triumful Geniului, orice publicare avea să fie pentru Chateaubriand o luptă. O luptă poate fi dusă dintr-o poziţie favorabilă şi cu sprijinul unor aliaţi buni. Dar dacă pe timpul Geniului Chateaubriand îl avusese de partea lui pe Consul, clopotul cel mare de laNotre-Dame şi toate clopotele Franţei, în vremea Martirilor puterea, chiar şi Biserica îi erau ostile.

  Nu e vorba că Napoleon i-ar fi păstrat cu adevărat ranchiună. El continua să-1 considere inapt pentru treburile importante: „Există, îi spunea lui Metternich, oameni care cred că sunt buni la toate fiindcă au o calitate sau un talent. Printre aceştia se numără Chateaubriand, care a intrat în opoziţie pentru că n-am vrut să-1 angajez. Acest om e un gânditor în vid, dar dotat cu o mare forţă dialectică. Dacă dorea să facă uz de talentul său pe linia ce-i fusese desemnată, ar fi putut să fie util. Dar nu şi-a dat strădania şi de atunci nu mai e bun la nimic. Trebuie să ştii fie să te conduci tu însuţi, fie să te supui ordinelor. El nu ştie să facă niciuna, nici alta, astfel că nu poate primi vreo funcţie. Mi s-a oferit de douăzeci de ori. Dar cum încerca să mă plieze sub imaginaţia lui, care întotdeauna 1-a condus pe un drum greşit, şi nu să-mi dea ascultare, i-am refuzat serviciile, cu alte cuvinte, am refuzat să-1 mai servesc.”

  Dar, excluzând politica, „talentul domnului Chateaubriand fusese mereu obiectul unei rare predilecţii pentru împărat, care nu renunţase niciodată la dorinţa şi nici la speranţa de a face din el o podoabă a domniei lui, iar trecătoarele persecuţii n-au fost din partea lui decât manifestări de dispreţ”. Când portretul lui Chateaubriand făcut de Girodet a fost expus la Salon, Denon, ca să se facă agreat, 1-a expediat dincolo de privirile cortegiului oficial, împăratul a cerut să vadă tabloul şi a privit lung la faţa aceea cu tenul galben, părul răscolit de furtună şi mâna strecurată aproape într-un gest imperial sub reverul redingotei. „Are aerul, a spus Napoleon, unui conspirator coborât pe coşul unui şemineu.” Glumă mediocră, dar lipsită de răutate, orice atenţie a suveranului însemnând o favoare. De altfel, cei care erau prietenii celor doi bărbaţi vegheau ca raporturile lor să nu fie înveninate. Fontanes a eliminat cu grijă din manuscrisul Martirilor tot ce ar fi putut învia afacerea din Mercure. „Nu trebuie să te pui cu colţii leului.” Fouche, dispus favorabil datorită doamnei de Custine (care, timp de câteva zile, primise de la Chateaubriand, pe această temă, aproape tot atâteabilete arzătoare cape vremurile fericite de la Fervacques), 1-a primit pe autor şi i-a promis că nu va fi cenzurat. Se bizuia pe el. Încântat, Chateaubriand i-a mulţumit Reginei Trandafirilor. „Nici pomeneală de cenzură, mari elogii, onoruri, măguliri, totul de minune. Un mare prieten, un bărbat divin! Pe mâine, dragă.” Consiliul prietenilor s-a apucat să analizeze cartea cu toată asprimea. S-a ajuns până la a se suprima câteva cuvinte referitoare la originea lui Diocleţian, care era fiul unui grefier, şi asta pentru că pamfletarii ar fi făcut din împărat fiul unui grefier dinAjaccio.

  Dar consiliul prietenilor s-a ocupat prea mult de Diocleţian şi nu destul de sofiştii de la curtea lui. Ne amintim că portretul lui Hierocles, proconsul în Ahaia, îl evoca periculos de mult pe Fouche însuşi. Era o lipsă de delicateţe să se publice această caricatură într-o carte pe care modelul o scutise de cenzură. Provocată de această ofensă, ostilitatea lui Fouche faţă de această carte avea să meargă până la reanimarea zelului partidului filosofilor care, zdrobit în 1802, ridica în 1809 capul.

  Printr-o nefericită lovitură a destinului, în momentul în care Martirii trebuia să apară, a izbucnit o afacere teribilă pentru Chateaubriand. Vărul lui, Armând, cu care se jucase în copilărie pe Sillon şi care intervenise pe lângă emigranţii recalcitranţi pentru a-1 accepta în armata prinţilor, continuase să trăiască la Jersey unde se căsătorise şi unde rămăsese unul dintre emisarii cei mai activi ai şuaneriei. Exista de asemeni un anumit număr de nenorociţi pe care agenţii prinţilor îi lansau din timp în timp în nişte expediţii fără speranţă. Scopul era de a ţine sub presiune guvernul englez şi de a mai obţine ceva aur. După aventuri nefericite (totul se pusese de-a curmezişul: furtună pe mare, obstacole pe uscat, oceanul, Napoleon, documente compromiţătoare aruncate în mare, apoi scoase pe ţărm de valuri), Armând căzuse în mâinile poliţiei; identitatea lui ascunsă la început sub un nume fals, a fost descoperită, iar misiunea lui prea limpede definită. Primise însărcinarea de a culege informaţii de la anumite persoane asupra situaţiei din Franţa, asupra şanselor unei restaurări şi, de asemeni, de a raporta un plan complet al portului Brest. Spionajul nu putea fi negat, îl va influenţa oare Fouche pe împărat spre o atitudine indulgentă? Era puţin probabil. Prin poziţia lui politică era ostil regaliştilor şi dispus să exagereze importanţa complotului lor. În ianuarie 1809, când împăratul, la întoarcerea din Spania, îi admonestase dur pe Talleyrand şi Fouche, o asemenea alternativă era mai adevărată ca niciodată. Dacă, în plus, acesta din urmă citise crudul portret ce i se făcuse în Martiri, trebuie să fi încercat sentimente prea puţin binevoitoare pentru numele de Chateaubriand.

  De îndată ce scriitorul a fost informat despre arestarea vărului său, el a şi început intervenţiile şi s-a prezentat la Fouche însoţit de doamna de Custine. Fouche a încercat nişte subterfugii; a început prin a susţine că nici un Chateaubriand nu figura în registrul arestaţilor din închisori. Era adevărat, în sensul exact al cuvântului, pentru că prizonierul fusese arestat sub un nume fals. Când, în cele din urmă, ministrul a recunoscut, a fost pentru a rosti „cu nepăsare revoluţionară” că văzuse un Armând, că Chateaubriand putea fi liniştit, că vărul lui promisese să moară cu curaj şi într-adevăr avea un aer hotărât. Chateaubriand s-a comportant atât de bine cât era cu putinţă, ocupându-se de cele mai mici detalii: Către contesa de Marigny: „îţi trimit redingota mea, pălăria, Pantalonul, jiletca şi o pereche de ciorapi; caută să ajungă totul lri rnâna temnicerului şi cumpără nişte pantofi dacă e nevoie; mai adaug lângă toate astea cravata mea neagră. Nu fac decât să alerg pe drumuri pentru povestea asta nenorocită. Mai am ceva speranţe, dar gândeşte-te că ei vor compărea azi dinaintea Tribunalului şi că el trebuie să fie îmbrăcat devreme.”

  I-a scris împărătesei o scrisoare pe care doamna de Remusat i-aânmânat-o acesteia, dar Napoleon a aruncat-o în foc spunând: „Chateaubriand îmi cere să fac dreptate; o va avea.” Pe 29 martie, ziua în care începea procesul, el i-a mai trimis o scrisoare„ împăratului: „Sire, Armând de Chateaubriand a compărut în dimineaţa aceasta în faţa judecătorilor: mâine va fi pronunţată sentinţa. Permiteţi-mi s-o mai implor încă o dată pe Maiestatea voastră şi să cer viaţa vărului meu şi cea a nefericiţilor lui camarazi, dacă sunt condamnaţi. Binevoiţi, Sire, să vă arătaţi clemenţa în favoarea unei familii care, de mai multe secole, îşi varsă sângele pentru ţara sa: este pentru prima dată că numele meu apare pe lista duşmanilor patriei. Nu îndrăznesc, Sire, să vă vorbesc de mine însumi. Dacă aş fi dobândit un renume mai mare în cariera literelor, aş fi avut poate o oarecare îndreptăţire să mă adresez gloriei voastre. Dar nu aduc la picioarele tronului decât o obscură durere şi lacrimile unui supus credincios.”

  Sperând într-o audienţă, el a rămas îmbrăcat toată seara şi toată noaptea şi abia a doua zi (Vinerea Mare, 31 martie), în hainele lui de ceremonie, a aflat că şareta închisorii îi ducea pe condamnaţi la Grenelle. A ajuns acolo când totul se terminase. A văzut cadavrul, dar nu şi-a recunoscut vărul; glonţul îi spulberase complet faţa. Doamnei de Custine i-a adus o batistă muiată în sângele nefericitului Armând. După această întâmplare, ori de câte ori trecea prin câmpia de la Grenelle, se oprea să privească pe zid urma gloanţelor, îi plăcea să sondeze depărtările funebre.

  După această tragedie i s-a reproşat că apăruse mai mult iritat decât mâhnit şi că purtase doliul cu „o afectare insultătoare”. Fapt este că fusese curajos şi că nimeni, date fiind împrejurările, nu 1-ar fi putut salva pe Armând de Chateaubriand, care era vinovat, din labele păianjenului Fouche. Acesta nu a mai trecut cu vederea Martirii, în ciuda frumoaselor promisiuni făcute doamnei de Custine, „marele prieten” a manevrat în aşa fel, încât gazetele oficiale să facă praf cartea, în primul rând prin criticul Hofinann care, abil, a încercat să ridice împotriva autorului chiar pe cei ce realizaseră succesul Geniului creştinismului, adică publicul catolic. Ar fi fost îndreptăţit, dacă 1-ar fi acuzat pe Chateaubriand de a fi reluat acel indecent Război al zeilor, blamat pe vremuri, opunându-1 pe Jupiter lui lehova: „Ar fi supărător, spunea ipocrit Hofmann, pentru un scriitor atât de stimat şi atât de religios, să audă reproşându-i-se că ar fi corupt gustul sau să se vadă acuzat de a nu fi fost decât un filosof abil.” Acuzaţia a prins. „Vedeam, spune doamna de Chateaubriand, persoane care-şi spuneau regaliste, şi chiar preoţi ridicându-se împotriva noastră. Era un fel de a linguşi puterea.” Chateaubriand i-a recuzat cu dispreţ pe „saltimbancii literari” în solda poliţiei, dar se temea de căderea cărţii. Interesul arătat de public 1-a liniştit şi a vândut în câteva zile tot atâtea exemplare din Martiri cât vânduse în câteva luni din Geniul creştinismului. Acest succes i-a inspirat lui Talleyrand o replică. Fontanes vorbindu-i de Cymodocee şi de Eudore sfâşiaţi de fiare, „Ca lucrarea!” spusese Şchiopul.

  V. Acalmie După Wagram* „vântul şi-a schimbat brusc direcţia”, împăratul, care ezitase atâta vreme între tabăra Revoluţiei şi cea a Monarhiei, decide să joace partida regilor. Josephine sacrificată, Napoleon o ia de soţie pe nepoata Mariei-Antoaneta. Când, în palatul ei din Tuileries, Marie-Louise joacă whist cu Fouche şi Cambaceres, Talleyrand observă că în această partidă e un mort. Pentru liniştea sufletului umbrei inoportune, regicidul Fouche, duce d'Otrante, e înlăturat. Partidul catolic triumfa; Fontanes intră în

  * Bătălie care a avut loc pe 6 iulie 1809, soldată cu victoria lui „apoleon asupra arhiducelui Carol de Austria. Localitate la NE de Viena

  (n.tr.).

  Senat, Pasquier în Consiliul de Stat. Noul ministru al Poliţiei, Savary, primeşte ordinul „de a-şi alătura prin procedee potrivite foburgul Saint-Germain” de care are nevoie noua Curte şi de asemeni pentru a-şi asigura sprijinul scriitorilor. „Trataţi-i bine pe oamenii de litere, îi spune împăratul. Au fost iritaţi împotriva mea fiindcă li se spusese că nu-i iubesc. Faptul a fost făcut cu rea intenţie. Fără ocupaţiile mele, i-aş vedea mai des. Sunt persoane utile, ce ar trebui tratate cu distincţie, fiindcă fac onoarea Franţei!” Dintre toţi scriitorii francezi, cel mai ilustru era Chateau-briand. Retragerea lui curajoasă vi sporise gloria. Atragerea lui ar fi fost cea mai măgulitoare, împăratul o dorea. E posibil chiar ca prin intermediul lui La Valette să-şi fi ajutat pecuniar adversarul. Cam pe vremea aceea, doamna de Chateaubriand povesteşte în jurnalul ei că, în timp ce ei lipseau, grădinarul din Valea Lupilor primise o vizită ciudată. Doi domni, dintre care unul mai mic de statură părea să fie şeful, au cerut să vadă grădina şi Turnul Velledei. La plecare, i-au dat cinci napoleoni lui Benjamin. Seara, mergând să încuie turnul, acesta a găsit jos o ramură de laur înfiptă în puţin pământ proaspăt răscolit şi o mănuşă de piele galbenă, pe care apăstrat-o. „Pe legea mea, doamnă, îi spune el, eu cred că era Bonaparte.” Ea înclină să creadă la fel, iar bonapartismul ei reînvie. Fontanes, care simţea apropiindu-se ceasul prietenului său, a luat poziţie alături de ea într-o manieră nu atât de fidelă, cât demonstrativă. El i-a dedicat stanţe frumoase despre nenorocirile lui Tasso, care se terminau prin anunţul: Premiul pe care un Alexandru nou îl promite ilustrului scriitor.

  Ca meritul să-i fie răsplătit Azi ocârmuieşte un erou; Artelor vrea să le deschidă şcoală Şi să aşeze-n Capitoliu „

  Talente demne de-a lui fală.;: Care era acel premiu creat de noul Alexandru şi oferit prin Fontanes lui Chateaubriand? Era vorba de un vechi proiect al lui Napoleon care, înţelegând repede că, dacă Imperiul nu avea o literatură, „era din vina ministrului de Interne”, fondase pentru scriitori, savanţi şi artişti premii decenale de zece mii şi cinci mii de franci decernate de diferite clase ale Academiei. Prima distribuire fusese fixată pentru noiembrie 1810. Când alegerile clasei a doua (a Academiei franceze) au fost făcute cunoscute, opinia publică şi împăratul au manifestat o vie indignare. Chateaubriand, oaia neagră a lui Marie-Joseph Chenier şi a abatelui Morellet, fusese înlăturat, deşi părea scandalos să se neglijeze dintre apariţiile ultimilor zece ani Geniul creştinismului şiMartirii. Împăratul, care contase pe impresia făcută de premiu pentru o reconciliere între el şi Chateaubriand, a fost foarte iritat şi 1-a însărcinat pe Montalivet să întrebe clasa pentru care motiv fusese lăsat la o parte Geniul creştinismului, împăratului erau nevoiţi să-i răspundă. Academia a numit o comisie. Domnul Nepomucene Lemercier a declarat că o lucrare atât de imperfectă cum era Geniul nu putea „fără o uşoară tentă de ridicol” să ocupe mai multă vreme Academia. Fontanes şi-a apărat prietenul şi a stârnit furii incredibile. „După ţipete cumplite”, clasa a declarat că lucrarea era defectuoasă, că ea conţinea totuşi frumuseţi de prim ordin, că un premiu nu i se putea acorda, dar că autorul trebuia recomandat Maiestăţii sale pentru o distincţie specială. Chateaubriand către doamna de Marigny: „Merg să mă prezint, din ordinul ministrului, pentru primul loc vacant de la Academie şi-1 voi lua cu asalt”.

  A/*.

  Într-adevăr, aceasta era voinţa împăratului. Printr-o ironie a sorţii, principalul duşman al lui Chateaubriand şi-au pus în cap să-i acorde lui fotoliul lui Chenier. Această revanşă postumă i-a amuzat. Eroul comediei s-a arătat mai puţin entuziast. El a recunoscut că, pentru un om expus cum era el hărţuielilor poliţiei, putea fi necesar să intre „într-un corp puternic prin renumele lui şi prin oamenii ce-1 alcătuiau şi să lucreze liniştit la adăpostul acestui scut”. Dar discursul despre Chenier i se părea periculos; Marie-Joseph fusese regicid. Putea un monarhist să-i aducă un elogiu? Dacă s-ar fi resemnat nu 1-ar fi obligat onoarea să-şi proclame fidelitatea faţă de regi şi oroarea faţă de crimele anului 1793? Şi în acest caz, nu însemna că-1 provoca pentru a doua oară pe împărat? Expert în diplomaţia imperială Fontanes 1-a liniştit: „Prietenii mei mi-au răspuns că mă înşelam; că unele elogii aduse şefului de guvern, obligatorii într-un discurs academic, elogii de care, sub un anume raport, îl găsesc demn de Bonaparte, 1-ar determina să înghită adevărurile ce aş vrea să le rostesc şi că aş avea în acelaşi timp onoarea de a-mi păstra opiniile şi fericirea de apune capăt groazei doamnei de Chateaubriand.” In cele din urmă, pentru a-şi proteja Itinerarul, care urma să apară, de ostilitatea presei oficiale, s-a prezentat.

  Invitits invitam. El a solicitat împotriva voinţei sale sufragiile unei Academii care nu dorea să i le acorde, dar candidatul personal al împăratului trebuia să fie numit. „Astea-s bizareriile timpului!” Cel puţin i se puseră câte beţe-n roate posibil. Doar douăzeci şi trei de membri au asistat la şedinţă, iar Chateaubriand a fost ales abia în al doilea tur, doar cu treisprezece voturi. Seara, în cercul împăratului, Napoleon a părut foarte bine dispus; felicitându-1 pe domnul Fontanes cu acel zâmbet care putea fi atât deîncântător: „Ei bine! dumneavoastră eludaţi problema, domnilor de la Academie. Aţi recurs la subtilităţi cu mine, aţi ales omul în locul cărţii.” Era un mod agreabil de a lua în râs situaţia, iar el ştia foarte bine că, fără ordinele severe ale ministrului de Poliţie, ei nu ar fi ales nici omul, nici cartea. Apoi a adăugat: „Voi vedea daca nu există vreo modalitate de a-i da noului ales vreun loc literar important, o direcţie generală a bibliotecilor Imperiului”. Fontanes a reprodus fraza în faţa lui Chateaubriand care, întotdeauna înclinat l să spere, şi-a imaginat timp de câteva săptămâni, ca pe vremea ambasadei de la Roma, o mare carieră activă în acel Imperiu pe care o împărăteasă de sânge regal îl lega acum de casa de Bourbon.

  VI. Căderea rivalului Prietenii lui Chateaubriand au crezut că alegerea lui la Academie avea să aducă reconcilierea dintre împărat şi poet; ea a devenit cauza iremediabilei lor rupturi. „N-are importanţă, spusese Fontanes, că ar trebui să faceţi elogiul lui Chenier, cu condiţia de a face pe cel al împăratului, iar pe acesta, sunt sigur, I-aţi face, sub multe aspecte, cu o admiraţie sinceră.” Dar Fontanes, academician înnăscut şi tactul personificat, nu putuse să-şi imagineze violenţa prietenului său, în ciuda celor douăzeci de ani de intimitate. „Nu ştiu, spunea acesta, să măsor doza elogiilor academice.” El a evitat orice eroare de măsură suprimmd ingredientul.

  Comisia însărcinată să asculte lectura discursului a rămas cu gura căscată. Acest elogiu era un rechizitoriu. Nu numai regicidul, dar şi fratele rău şi duşmanul religiei se găseau condamnaţi aici. Ce-i drept, peroraţia bonapartistă, cerută de Fontanes, îşi găsise locul: „Cezar urcă în Capitoliu. Popoarele povestesc despre minunile, monumentele ridicate, cetăţile înfrumuseţate, frontierele patriei scăldate de acele mări îndepărtate care purtau corăbiile lui Scipio, de acele mări care rămăseseră ascunse privirilor lui Germanicus. În timp ce învingătorul înaintează, înconjurat de legiunile sale, ce au de făcut liniştiţii copii ai Muzelor? Ei vor merge dinaintea carului ca să adauge ramurii de măslin a Păcii laurii Victoriei.” Nu este rău, dar nu este suficient pentru a face uitat un cuplet despre libertate, nici altul despre dinastiile ultragiate şi, mai ales, condamnarea iacobinului Chenier.

  Atunci când i-a fost făcut cunoscut textul, Cezar în persoană a izbucnit într-unul din marile lui accese de furie. Mânie oficială şi simulată, pentru că în fond el era satisfăcut de a fi primit din asemenea rnâini ofranda de tămâie, dar nu putea tolera, el, reconciliatoral, să fie deschise din nou discordiile Revoluţiei. „Domnule, i s-a adresat el lui Segur, au de gând oamenii de litere să aprindă Franţa? M-am străduit să împac toate partidele, să restabilesc liniştea. Iar ideologii ar vrea să reînvie anarhia! Cum îndrăzneşte Academia să vorbească despre regicizi, când eu, care sunt încoronat şi care trebuie să-i urăsc mai mult decât ea, cinez împreună cu ei?” Manuscrisul care i-a fost înapoiat lui Chateaubriand era masacrat de creionul imperial. Autorul nu s-a simţit mai supărat decât fusese suveranul. „Gheara leului, spunea el cu mândrie, era înfiptă peste tot, iar eu încercam un soi de plăcere iritată crezând că o simt în coasta mea.” în sentimentele care-i îndepărtau pe aceşti doi sublimi duşmani unul de celălalt era ceva care aducea cu dispreţul îndrăgostiţilor.

  Se punea problema protocolului academic: cum să fie primit Chateaubriand? Dara a sugerat câteva corecturi; apoi, cum Chateaubriand cu încăpăţânarea lui bretonă, a refuzat să schimbe până şi un singur cuvânt, 1-a sfătuit să scrie un alt discurs. El a refuzat şi de data aceasta şi i-a scris preşedintelui clasei că „problemele lui şi starea proastă a sănătăţii nu-i permiteau să se apuce de lucru, şi că îi era imposibil să fixeze o perioadă în care ar dori să aibă onoarea de a fi primit în Academie.” II vor lăsa să participe la şedinţe fără recepţie? Nu era posibil. Ar putea fi declanşate represalii împotriva lui? Ministrul a promis că nu. Chateaubriand către doamna de Marigny: „Deocamdată m-am descurcat. Am refuzat hotărât să mai scriu un al doilea discurs. S-ar părea că n-am să păţesc nimic rău. Nu ştiu dacă mă vor şterge de pe listă, dar ceea ce este sigur, e că nu voi avea dreptul să iau parte la şedinţe şi astfel, ca urmare, nu voi fi î*1 Academie, ceea ce mă încântă şi pe mine şi pe toată lumea.”

  A scos-o la capăt într-un mod onorabil. Opinia publică (cel puţin cea care-1 interesa) era de partea lui şi „renumele său s-a triplat”. Dar calmul o dată revenit, s-a simţit din nou izolat, în Martiri şi Itinerar îşi luase rămas-bun de la litere. In timpul alegerii lui, crezuse că o reconciliere onorabilă cu Imperiul avea să-i deschidă o carieră activă ca director al Bibliotecilor sau în domeniul instrucţiei publice, dar se regăsea în Valea Lupilor mai sărac decât oricând, cu o soţie care, în ciuda inteligenţei şi calităţilor ei, îl plictisea, îl irita, nemairămânându-i, dacă Imperiul avea să dureze cât viaţa lui, nici o speranţă de schimbare. Rătăcind noaptea prin grădina lui, urmărea cu privirea cometa care, în acea vară a anului 1811, gonea pe linia de orizont a pădurilor. „Era frumoasă şi tristă, ca o regină îşi trăgea în urma ei vălul lung.” Cu această regină celestă a venit spre el împărăteasa decăzută din rangul ei. Josephine 1-a chemat la Malmaison ca să-i dea puieţi de magnolia pentru grădina lui. El s-a dus în frac şi cele două măreţe ruine s-au consolat una pe alta. Slabă consolare! Şi, cum i se întâmpla adesea când traversa o criză de descurajare, i se părea că este bolnav grav, suferind de palpitaţii şi de dureri în coaste pe care le atribuia unui anevrism. Sceptica lui soţie era convinsă că răul era doar moral, iar marele Laennec i-a confirmat acest diagnostic.

  Aşadar, până şi boala îl trăda, în acest timp, legăturile cu doamna de Mouchy, pe care o iubise cu atâta pasiune, se răceau.

  Era fermecătoare biata Natalie, dar capricioasă şi nebună până la descurajare. Doamnei de Duras i-a fost confesată iminenta ruptură: „Pe strada Cerutti au reînceput furtunile. Ieri mi s-a dat un concediu în toată regula şi 1-am acceptat, fiindcă în toate există un sfârşit. Nu ştiu dacă voi mai fi rechemat, dar ceea ce e sigur, e Ca m-am săturat până peste cap.„ Iar zece zile mai târziu: „Povestea ue pe strada Cerutti a rămas aceeaşi. Am fost rechemat insisent, dar lucrurile nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba. Am at tot ceea ce aveam, şi nu mai rămâne nici urmă din ce a făcut Parte din fericirea şi necazurile vieţii mele.

  Cred că voi fi mult mai liniştit, deşi, poate, ceva mai trist. Dar timpul zboară repede şi mă va lua cu el împreună cu toate nimicurile şi toate nebuniile mele.'\par Natalie de Noailles, o dată ştearsă de pe listă, efectivul batalionului de „Doamne” nu rămânea mai puţin important. Doamnele de Levis, de Berenger, de Montmorency căreia el îi spunea „Adrienne” pentru că soţul ei se numea Adrien de Laval-Montmorency, „o persoană mică şi gentilă cum nu găseai alta”, continuau să-şi dispute vizitele „Geniului” şi să-şi îndeplinească fidel îndatoririle faţă de doamna de Chateaubriand. Dar niciuna dintre ele nu-i alunga pustiul interior, iar el se plictisea de moarte, „în deplina libertate de care mă bucur, nu aspir decât la singurătate şi la repaus. Pasiunea care a urmat tuturor celorlalte în inima mea e cea pentru grădină. Când ajungi la bătrâneţe, trebuie s-o iei razna în vreun fel.” Iar către Claire de Duras care-i reproşa cât e de sălbatic: „Sora mea vrea să am prieteni. Cine ţi-i poate da? Caracterul nostru se poate el schimba? Sunt, în fond, un adevărat sălbatic, în mod cert, dacă aş fi fost liber, aş fi trăit într-o singurătate absolută, întotdeauna când ai o înclinaţie dominantă, nu eşti potrivit decât pentru ea. Simt foarte bine că nu sunt decât o maşină de scris cărţi; fără a exagera nimic şi fără a face un roman, mi-ar trebui un pustiu, o bibliotecă şi o miss sau mai curând mi-arfi trebuit.” încă o imagine a ceea ce fusese fericirea cu Charlotte Ives. Orice Don Juan îşi petrece viaţa plângând omul tandru şi fidel ucis în el pe vremea adolescenţei.

  Grijile băneşti agravau nefericirile amoroase. La fiecare nouă alertă, fără să depună niciodată armele, doamna de Duras se lansa curajoasă în campanie. Când îi împrumuta câteva mii de franci, când fonda o societate care-i avansa lui Chateaubriand sumele mai importante de care avea nevoie şi căreia îi ceda în schimb unele dintre lucrările lui. În aceste societăţi, doamna de Duras era întotdeauna cea mai puternică acţionară, dar Adrien de Montmorency subscria şi el, precum şi anumite „Doamne”, Ş1 familiile Tocqueville şi Rosanbo şi nepoţii lui Chateaubriand. Către ducesa deDuras: „Nepoţii mei mi-au furnizat patru mii de franci şi cred că voi găsi alte două mii în familia mea. N-ar mai rămâne decât şase mii de găsit la dumneata şi la ceilalţi prieteni ai mei. Nu-i un lucru greu. Aş dispune astfel de douăsprezece mii de franci pe an şi aş ajunge un mare şi puternic senior.” Cel mai mare dintre nepoţii lui, Louis, moştenitorul Combourg-ului, se căsătorise de curând cu Zelie d'Orglandes, iar unchiul, care venise să asiste la căsătorie, cu toată groaza pe care i-o inspira „această tristă ceremonie', făcuse pe toată lumea să plângă prin nişte cuplete naive şi melancolice. „Gata, s-a terminat. Lată-i pe acest drum lung al tuturor mâhnirilor. Pe el se merge repede. Când 1-am văzut pe bietul orfan, împreună cu fratele lui, căutând un sprijin într-o familie străină şi numind mamă o persoană pe care o întâlnise de vreo douăsprezece ori în viaţă, m-a cuprins înduioşarea. Asta m-a făcut să mă gândesc la moartea tuturor alor mei, la izolarea mea pe acest pământ, la mormintele care s-au ridicat în jurul meu şi care, în câţiva ani, mă vor coopta în numărul locuitorilor lor.”

  Astfel, mariajul, ca şi moartea, îl întorcea către propriul lor mormânt, centrul gândurilor sale. „Fruntea mea este aproape pleşuvă, încep să bat câmpii, îi plictisesc pe alţii şi mă plictisesc pe mine însumi, într-o bună zi, mă va cuprinde febra şi am să fiu dus la Châtenay. Cine îşi va mai aduce aminte de mine? Ai putea să-mi spui, dragă soră? Cele câteva cărţi vechi rămase în urma mea, de nimeni recitite, vor stâmi, poate, în clipa dispariţiei mele o neînsemnată controversă. Se va spune că erau lipsite de valoare, că au murit o dată cu mine. Alţii vor susţine că era ceva în acea îngrămădire heteroclită de idei, şi se vor şi opri aici. Vor închide cartea, vor merge să cineze, să danseze, să plângă.”

  Invidia şi laşitatea sunt surori gemene. De când duşmanii lui Chateaubriand îl ştiau într-o semidizgraţie, toate campaniile s-au reanimat. La început erau doar uşoare sarcasme şi parodii destul de inofensive. Farmacistul Cadet de Gassicourt a publicat sub titlul Saint-Geran sau noua limbă franceză o parodie a Itinerarului, cu intenţia de a fi comică, dar nu era decât plicticoasă. Până atunci, în Franţa, Eseul asupra revoluţiilor aproape că fusese ignorat. După aventura cu discursul academic, această, carte a fost denunţată, iar „filosofii” au pretins că demonstrează mai întâi că, în primele scrieri, Chateaubriand atacase religia mai violent decât Marie-Joseph Chenier, iar apoi, că minţise în prefaţa Geniului creştinismului afirmând că moartea mamei şi surorii lui nu influenţaseră câtuşi de puţin pretinsa lui convertire şi că aceasta nu fusese decât ipocrizie. Prevenit la timp, el şi-a putut organiza apărarea. Către contesa de Marigny: „Copilă dragă, trimite mi cât mai repede, dacă poţi, data precisă a morţii sărmanei noastre mame şi cea a doamnei de Farcy. Încearcă să-ţi aminteşti luna, şi chiar ziua, dar mai ales anul. Sper să triumf din nou asupra necazurilor care mă urmăresc.” Cu dragă inimă ar fi publicat Eseul în întregime. Imparţialitatea acestei lucrări ar fi reprezentat cea mai bună apărare a lui. Dar cenzura i-a interzis şi el a trebuit să se limiteze la apărarea făcută de un tânăr scriitor, într-o broşură care conţinea pasajele din Eseu cele mai favorabile tezei lui. În cele din urma incidentul a servit gloriei lui.

  În septembrie 1812, pentru cuvintele lui imprudente, Chateaubriand a fost rugat, altminteri foarte curtenitor, de prietenul lui, Pasquier, ajuns prefect de poliţie, să petreacă un număr de zile la Dieppe. A plecat, aşadar, să o revadă, nu iară bucurie, pe bătrâna lui doică, să revadă marea şi prundişul unde, pe timpul Royal-Navarre, îşi făcuse instrucţia. Pasquier, care ştia ce importanţă acorda doamna de Chateaubriand dineului de Sf. Francisc, s-a grăbit a-i permite exilatului să se întoarcă pe 4 octombrie, şi poate chiar luase parte la dineu. Poliţia imperială manifesta încă, în virtutea forţei dobândite, indulgenţa puterilor discreţionare.

  Şi totuşi, era o vreme când fiecare, prevăzând sfârşitul posibil al Imperiului, îşi pregătea o linie de retragere, o vreme „când măreţia se mai ţinea încă la suprafaţă, temerile peste tot în interior„. Chateaubriand, care şi-a petrecut iarna 1812-1813 laParis şi care, prin poziţia obţinută, prin celebritatea şi trecutul lui, devenise centrul confidenţelor, a căpătat unele foarte grave. Nu numai frumoasele lui prietene din foburg şi monarhiştii precum Clausel de Coussergues îl ţineau la curent cu speranţele lui Ludovic XVIII-lea, dar până şi funcţionari ai regimului îi mărturiseau temerile. Clerul, multă vreme favorabil lui Napoleon ca restaurator al religiei, se îndepărtase de el de când în 1809 împăratul fusese excomunicat, iar papa luat prizonier la Fontainebleau. Fontanes, Pasquier, oameni pacifişti şi prudenţi, j vedeau cu groază cum suveranul lor era incapabil să se smulgă din cercul infernal al războaielor şi preziceau de pe atunci consecinţe inevitabile. Napoleon însuşi începea să se îndoiască de steaua lui. Chiar de la începutul incredibilei lui aventuri se temuse că edificiul construit de el se înălţa pe un teren mişcător. Pentru a-1 consolida, el încercase să-1 sprijine pe coloanele îngropate ale trecutului. Biserica romană, Imperiul Austriac, nobilimea franceză, adunase în jurul lui toate forţele pe care le credea mai durabile decât forţa. La primele vicisitudini, aceşti aliaţi constrânşi şi rebeli i-au scăpat. După campania din Rusia până şi mareşalii lui 1-au înfruntat, încă în 1812, conspiraţia lui Malet, altminteri atât de slabă, era gata să reuşească. „Un suflu aproape că ar fi dărâmat Imperiul.” După refuzul Aliaţilor, după înfrângerea de la Leipzig, împăratul părea pierdut şi mulţi francezi, j disociind cauza ţării de cea a suveranului, se bucurau.

  În acest haos terifiant, „fiecare se ocupa de partidul căruia l să i se alăture într-o viitoare catastrofă”. Chateaubriand dorea l întoarcerea Bourbonilor. Nu fiindcă ar fi fost entuziasmat de l Ludo vie al XVIII-lea, bătrân şi bolnav de podagră; dar, spunea l el, „când în furtună nu găseşti pe aproape decât un edificiu vechi, j chiar şi în ruină, acolo te ascunzi”. Dificultatea consta în faptul că jnoua generaţie, ridicată de Revoluţie şi de Imperiu, abia dacă mai cunoştea numele regilor ei. Când, în 1814, un general al Imperiului a stat de vorbă cu tânărul cavaler de Cussy despre o posibilă întoarcere a Bourbonilor, „este pentru prima oară, îi spunea acesta, că aud vorbindu-se de această augustă familie bătută de soartă, în liceu nici nu ni s-a pomenit de el; o singură dată canonicul a amintit de memorabila cădere a Bourbonilor, loviţi de Dumnezeu care, în divina lui înţelepciune, pregătea venirea marelui Napoleon.” Dacă se voia ca francezii să accepte întoarcerea regelui, trebuia înainte de toate ca acesta să le fie prezentat. Iată de ce, în octombrie 1813, în timp ce Napoleon, încetinind marşul suveranilor Europei coalizaţi împotriva lui, repurta „ultimele lui victorii sângeroase”, iar bubuitul tunului îndepărtat se stingea în Valea Lupilor prin codrii solitari, Chateaubriand a început să scrie „pagini la fel de frământate ca şi evenimentele zilei”.

  Era vorba de o broşură care avea ca titlu: Despre Bonaparte şi despre Bourboni. Era alcătuită din trei părţi. Prima, Despre Bonaparte, era un tablou dur al Revoluţiei. „Atunci au ieşit din bârlogurile lor toţi acei regi pe jumătate goi, murdari şi abrutizaţi de sărăcie, urâţiţi şi mutilaţi de munci, având ca unică virtute insolenţa mizeriei şi orgoliul zdrenţelor lor.” Urma un portret al „străinului Bonaparte” care, după această Revoluţie, devenise comandantul suprem. Pe vremuri Chateaubriand îi recunoscuse mari merite, în 1813 i-a refuzat orice virtute. L-a judecat mai rău decât pe cei mai cumpliţi tirani ai Romei: „Absurd în administraţie, criminal în politică, prin ce îi câştigase pe francezi acest străin? Prin gloria lui militară? Ei, bine! Iată-1 despuiat de ea. Este, cu adevărat, un mare câştigător de bătălii, dar în afară de asta, cel mai neînsemnat general este mai abil decât el. Nu ştie decât să înainteze, să-şi fixeze ţinte, să gonească, să câştige victorii, aşa cum s-a spus, „cu un preţ de sânge”, să sacrifice totul pentru un succes fără să-i pese de un eşec, să omoare jumătate din soldaţi prin marşuri peste puterile omeneşti. S-a crezut că perfecţionase arta războiului, dar este cert că a retrogradat-o până la copilăria artei.”

  Poetul îşi călca în picioare rivalul: „Bonaparte e un fals mare om. Mărinimia, care face eroi şi veritabili regi, îi lipseşte. Capul lui destul de mare este o împărăţie a tenebrelor şi a confuziei. Are ceva de histrion şi de comedian. Simulează totul, până şi pasiunile pe care nu le are. Încearcă mereu să spună ceva ce i se pare a fi un cuvânt mare sau să facă ceva ce presupune a fi un lucru mare. Sub masca lui Cezar şi a lui Alexandru, se zăreşte un om de nimic, progenitura unei familii oarecare. El îi dispreţuieşte suveran pe oameni pentru că îi judecă după el.” Şi, apostrofându-1 brutal pe împărat: „Coboară de pe grămada de ruine din care ţi-ai făcut tron. Te vom alunga aşa cum ai alungat Directoratul. Acestea sunt cuvintele pe care le adresăm străinului. Dar dacă îl aruncăm pe Bonaparte, cine îi va lua locul?

  — Regele.”

  A doua parte: Despre Bourboni. „Regele, magistratul, părintele; francezul confundă aceste idei. El nu ştie ce este un împărat. El nu cunoaşte natura, forma, limitele puterii legate de acest titlu străin; dar ştie ce este un monarh coborâtor din Sfântul Ludovic şi din Henric al IV-lea. Ludovic al XVIII-lea, care trebuia să domnească primul peste noi, este un prinţ cunoscut prin inteligenţa lui, inaccesibil prejudecăţilor străine, răzbunării. Nu numai că posedă acea moderaţie, acel bun-simţ atât de necesar unui monarh, dar este şi un prinţ prieten al literelor, un spirit vast şi luminat, un caracter ferm şi filosofic.” Cu Bourbonii totul avea să devină uşor şi legitim: „Simpla lor prezenţă ar face să renască ordinea, al cărei principiu îl reprezintă ei”.

  Partea a treia: Despre Aliaţi. Aceasta este partea cea mai blamabilă a lucrării, fiindcă Chateaubriand îi întâmpina cu un entuziasm excesivpe invadatorii Franţei. „Aceştia sunt eliberatori, spunea el, şi nu cuceritori.” După care, conchidea: „Francezi, Prieteni, tovarăşi de suferinţă, să ne uităm vrăjmăşiile. Să facem sa se audă din toate părţile strigătul care ne poate salva, strigătul pe care părinţii noştri îl făceau să răsune la nenorocire, ca şi la victorie şi care va reprezenta pentru noi semnalul păcii şi fericirii: „Trăiască regele!”

  Dintre toate scrierile politice ale lui Chateaubriand, niciuna nu este mai greu de judecat ca aceasta. Este destul de penibil să-1 vedem pe Chateaubriand culpabilizându-1 pe împărat în momentul în care acesta apără teritoriul Franţei, deşi trebuie să recunoaştem că Bonaparte era răspunzător de invazie. In realitate, acest text era mai ales un act: Chateaubriand dorea să obţină rezultate, să-i îndepărteze pe francezi de Napoleon, să-i aducă din nou alături de Bourboni. În orice caz, era nevoie de mult curaj ca să scrii o asemenea broşură într-un moment când Imperiul nu era încă învins. Dacă ar fi fost confiscată, Chateaubriand ar fi putut foarte bine să fie trimis pe eşafod sau la Vincennes. El ştia şi se încuia cu cheia ca să lucreze, iar noaptea îşi ascundea hârţoagele sub pernă, în timpul zilei, îngrozită de îndrăzneala soţului ei (pe care de altfel nu-1 aproba întru totul) şi temându-se de neglijenţa lui, doamna de Chateaubriand păstra manuscrisul sub rochie, într-o zi, în timp ce traversa grădinile Tuileries, a observat că nu-1 mai avea şi a fost convinsă că 1-a pierdut pe drum. Îl şi vedea pe soţul ei arestat şi a căzut fără cunoştinţă în mijlocul parcului. Nişte oameni cumsecade au condus-o la ea acasă. Acolo, ea s-a apropiat de pat, a ridicat perna şi a dat cu ochii de ruloul de hârtie: „Niciodată n-am încercat, scria ea, o asemenea clipă de bucurie în toată viaţa mea!”

  Chateaubriand ar fi vrut ca broşura sa să preceadă şi să determine întoarcerea Bourbonilor. Dar prăbuşirea Vulturului a tos cu atâta repeziciune „brazde fulgerătoare” încât evenimentele 1-au devansat pe profet. De la sfârşitul lunii martie 1814, cazacii se aflau la porţile Parisului, pe 30 oraşul a capitulat şi pe 31, pentru a demonstra (ceea ce până atunci păruse foarte îndoielnic) că Franţa doreşte întoarcerea Bourbonilor, câţiva regalişti şi-au făcut apariţia dinaintea suveranilor aliaţi cu cocarde albe. „De îndată ce, spune severa doamnă de Chateaubriand, au avut certitudinea că leul era în lanţuri şi că suveranii intrau în Paris, nu mai pridideau să strige blestemându-1 pe cel pe care îl tămâiaseră. Alergând înaintea străinilor, fiecare părea că se întoarce de la Koblenz. Doamna de Talleyrand (care divorţase de domnul Grand) străbătea străzile într-o caleaşca descoperită cântând imnuri întru lauda pioasei familii a Bourbonilor. Ca şi doamnele din suita ei, făcuse tot atâtea steaguri din batistele pe care le fluturau cu o graţie infinită. Cincizeci de căleşti urmau şi imitau exemplul dat, astfel încât aliaţii, care soseau în acel moment în piaţa Vendome, au crezut că într-adevăr în inimile francezilor erau tot atâţia crini* câte drapele albe fâlfâiauân aer. Curând s-au făcut auzite din toate părţile strigăte de „Trăiască regele”, impulsul fiind transmis, în Franţa s-ar fi strigat mai ales: „Jos capul”, dacă tot aşa ar fi strigat şi vecinii. Erau invadate casele ca să se facă rost de panglici şi chiar de jupoane albe, care erau tăiate pentru a se confecţiona cocarde. Buticurile nu mai făceau faţă. Albastrul şi roşul erau călcate în picioare, mai ales de bonapartişti, şi, după cum se spune, tot ce mai rămăsese din cele trei culori era dus în ascunzătorile din Luxembourg, aşteptând să le vină din nou timpul. Unul dintre prietenii noştri a venit şi el să-mi ceară permisiunea de a şterpeli ceva din garderoba mea, dar m-a găsit prea puţin dispusă să cânt victoria mai înainte de a cunoaşte rezultatele luptei, aşa că mi-ani păstrat jupoanele.”

  Om de onoare, Chateaubriand s-a simţit, în ciuda violenţei pasiunilor lui politice, mai mult umilit decât triumfător văzuid trupele împăratului Rusiei şi ale regelui Prusiei, care defilau pe bulevard. „Stupefiat şi distrus în străfundurile mele, ca şi când mi s-ar fi smuls numele de francez pentru a fi înlocuit cu un număr prin care 31 fi trebuit să fiu cunoscut de acum înainte în minele din Siberia, simţeam în acelaşi timp crescându-mi exasperarea împotriva omului

  * Simbolul regalităţii franceze (n.tr.).

  A cărui glorie ne redusese la această ruşine.” Sainte-Beuve nu vede aici decât o durere inventată, relatată după producerea evenimentelor, şi susţine cape atunci Chateaubriand nu încerca decât o bucurie furioasă şi delirantă. Ce ştia el? Nu poate fi un om sfâşiat de loialisme contradictorii?

  Oricum, era momentul să publice de urgenţă faimoasa broşură şi, pe 31 martie, pe zidurile Parisului se putea vedea un afiş alb: J) espre Bonaparte şi despre Bourboni şi despre necesitatea alierii cu prinţii noştri legitimi pentru fericirea Franţei şi cea a Europei, de Francois-Auguste de Chateaubriand, autorul Geniului creştinismului. Această lucrare va apărea mâine sau poimâine cel mai târziu, la Mame şi la vânzătorii de noutăţi.” în acest timp, la Fontainebleau, împăratul încerca să se otrăvească, dar n-a reuşit şi, în cele din urmă, s-a resemnat să abdice. În momentul în care săruta vulturul învins, ochii soldaţilor din vechea gardă napoleoniană s-au umplut de lacrimi. Ah! cât de mult i-ar fi plăcut lui Chateaubriand, dacă ar fi putut s-o facă fără a-şi trăda întreaga viaţă, să scrie despre aceste lacrimi eroice şi despre prăbuşirea unui mare om, fraze nobile presărate cu imagini sublime! Dar el alesese, cu zece ani mai înainte, cu mult curaj, într-o vreme cândnimeni altul n-ar fi făcut această alegere, partidul Bourbonilor şi, aflându-se pentru prima dată în viaţa lui în tabăra învingătorilor, încerca o satisfacţie amestecată cu surpriză, îngrijorare, remuşcări şi melancolie. Poate că bucuria lui cea mai sinceră, în acele zile de înfrângere şi de triumf, fusese să afle că, înainte de a părăsi Franţa, împăratul îi văzuse broşura şi o judecase fără mânie, spunând doar: „Asta-i corect. Asta nu este.”, fiindcă, până şi atunci când contribuia la ruina lui Napoleon, Chateaubriand încă îl mai admira pe Bonaparte.

  PARTIZANUL Ce-mi pasă mie, totuşi, de deşartele mizerii, mie, care n-am crezut niciodată în timpul în care trăiam, mie, care aparţineam trecutului, mie, cel fără de credinţă în regi şi fără convingere în popoare, mie, care nu m-am sinchisit niciodată de nimic, în afara viselor, cu condiţia ca ele să nu dureze decât o noapte.

  Chateaubriand L Prima Restaurare Regele se întorcea. Chateaubriand fusese unul dintre primii care prevăzuse şi dorise o restaurare, îşi spunea că broşura lui Scuse pentru redarea coroanei lui Ludovic al XVIII-lea mai mult decât o armată de o sută de mii de oameni. Repetând mereu, el ajunsese repede să creadă că Napoleon şi Ludovic al XVIII-lea 0 spuseseră şi ei, atâtunul, cât şi celălalt, în timpul Consulatului, el readusese Franţa, printr-o capodoperă, la tradiţiile religioase. De ce n-ar fi tot scriitorul cel care s-o întoarcă, printr-o nouă Capodoperă, la tradiţiile ei monarhiste? Cândva fusese purtătorul ue cuvânt oficial al partidului catolic, dorea acum să devină lrectorul de conştiinţă al partidului regalist. Pe timpul Gemului, Publicitatea lui Chateaubriand fusese realizată într-o manieră admirabilă prin intermediul ziarului Mercure şi prin Fontanes; pentru Despre Bonaparte şi despre Bourboni, Journal des Debats şi Bertin trebuia să joace acelaşi rol. Aproape în fiecare zi, un articol făcea elogiul „Tacit-ului modem”. Succesul broşurii lui era comparat cu cel al Satirei Menippee* şi în special amintea recunoştinţei regelui titlurile lui Chateaubriand şi lungul lui trecut de fidelitate politică, în acea lună aprilie a anului 1814, el nutrea cele mai mari speranţe. Nu era legitim şi nu era greu de suportat să nu slujeşti la nimic „la vârsta când eşti apt pentru toate? Ne vom consola, scria el, de a ne fi pierdut iluziile tinereţii căutând să devenim cetăţeni iluştri: nu trebuie să ne temem de timp când putem întineri prin glorie.” între timp, împăratul Alexandru, găzduit la domnul de Talleyrand pe strada Saint-Florentin, se ocupa, în aşteptarea întoarcerii prinţilor francezi, de constituirea unui guvern provizoriu. Chateaubriand n-a fost invitat la acele conciliabule şi s-a arătat pe drept cuvânt indignat. „Omul viitor al restaurării posibile, eu aşteptam, spune el, sub ferestre, în stradă, în timp ce în guvernul provizoriu, Talleyrand îşi plasa partenerii lui de whist.” Se aflase că făcătorul de miniştri îi alesese pe abatele de Montesquiou, pe senatorul marchiz de Jaucourt şi câţiva alţii. Disperat, Chateaubriand a încercat să ajungă la Alexandru.

  Încă de pe vremea debutului său era în relaţii cu împărăteasa Elisabeta prin intermediul doamnei de Kriidener. De curând, aceasta din urmă îi scrisese mamei ei, Amelie de Bade: „Sunt o mare admiratoare a lui Chateaubriand, stilul lui e fermecător. Citind acest Itinerar, simt adesea nevoia de a-i împărtăşi înflăcărarea mea.” împăratul s-a dovedit mai puţin cordial. Chateaubriand, care obţinuse o audienţă graţie doamnei de Boigne, aştepta îhtr-un salon împreună cu domnul Etienne, autorul

  * Pamflet politic (l 594) redactat de mai mulţi autori – prozatori şi poeţi – pentru a-i lua în derâdere pe conducătorii Sfintei Ligi şi a susţin6 regalitatea legitimă a lui Henric al IV-lea (n.tr.).

  I unei piese de teatru pe care ţarul o văzuse reprezentata în ajun. Când Alexandru a traversat acest apartament, i-a adresat lui Etienne câteva cuvinte legate de piesa lui, i-a mărturisit domnului de Chateaubriand că nu avusese încă timp să-i citească broşura, „a predicat acelor domni pacea între ei, i-a asigurat că oamenii de litere trebuie să se ocupe de amuzarea publicului şi deloc de politică şi a trecut fără să-i fi lăsat ocazia să plaseze un cuvânt”. Chateaubriand a ieşit furios.

  Poate că pentru această primire de vină era chiar faimoasa broşură. Imprudent, îi atacase pe corsicani: „Prin ce ruşinos capriciu i-am dat fiului unui aprod din Ajaccio moştenirea lui Robert cel Puternic?” Or, principalul consilier al împăratului Alexandru era corsicanul Pozzo di Borgo. În plus, Chateaubriand îl ofensase pe Wellington uitând de englezi în elogiul adus Aliaţilor şi, în fine, îl rănise pe prietenul lui, Fontanes, acuzând Universitatea imperială că-i învăţa pe tinerii francezi „abuzul în sunetul tobelor”. Când i-au fost semnalate aceste stângăcii, le-a corectat la fel de brusc precum le comisese, a scos o nouă ediţie, introducând în ea un elogiu Corsicii, un elogiu Angliei, mergând până la a scrie: „Suntem prea sensibili la ce înseamnă gloria pentru a nu-1 admira pe lordul Wellington, care evocă într-o manieră atât de frapantă virtuţile şi talentul lui Turenne* al nostru.” Apoi el a reabilitat „toba” din licee, pe care Fontanes s-a grăbit s-o înlocuiască cu un clopot. Măgulirile aduse persoanelor cu funcţii şi laudele la adresa duşmanului erau însoţite de noi judecăţi severe asupra împăratului în dizgraţie. Toate acestea erau lipsite de măreţie, dar Chateaubriand, îngrijorat şi decepţionat, credea că-şi juca destinul lui de om de stat şi, cum pierduse de cincisprezece ani atâtea partide, nu mai îndrăznea să neglijeze nimic.

  * Henri de LaTourD'Auvergne viconte de Turenne (1611-1675) – şal al Franţei; a repurtat numeroase victorii începând cu Războiul de Treizeci de Ani (1642) şi terminând cu cucerirea Alsaciei, când e ucis în bătălia de la Sasbach (l 675) (n.tr.).

  Pe 12 aprilie, a sosit, nu regele, reţinut la Hartwell de o criză de reumatism, ci fratele lui, contele d'Artois. Trei sau patru sute de oameni călări mergeau înaintea lui. Chateaubriand se număra printre ei. I-a fost prezentat acestui prinţ afabil şi graţios, care nu-şi amintea (şi era foarte firesc) să fi văzut într-o zi, la curtea lui Ludovic al XVI-lea, un anume cadet din Bretania şi nu deschisese în viaţa lui Geniul creştinismului. Cu toate acestea, un consilier abil îl silise să parcurgă broşura Despre Bonaparte şi despre Bourboni, iar Chateaubriand, primind câteva complimente afectuoase, se întoarse încântat. Dar încântarea lui s-a risipit când a aflat că noul locotenent general al regatului cinase la sosire, nu la un regalist, împreună cu regalişti, ci la inevitabilul Talleyrand împreună cubonapartistul Caulaincourt.

  Curând Chateaubriand a încetat să se mai înfurie. „Proconsulul Hierocles”, odiosul Fouche, era primit la contele d'Artois; Pasquier, prefectul de poliţie al lui Bonaparte, rămânea prefectul de poliţie al Bourbonilor; Fontanes. Unul dintre stâlpii Imperiului, tot mare diriguitor al Universităţii, se prezenta Monseniorului: „Monsenior, rostea el cu gravitate, am traversat cu toţii timpuri grele”. Faptul nu putea fi negat. „Cât despre noi, sărmani legitimişti, tuna Chateaubriand, noi nu suntem admişi nicăieri. Ne consideră cantitate neglijabilă. Când ni se spune, pe stradă, să ne ducem la culcare, când ni se recomandă să nu strigăm prea tare: „Trăiască regele„, altora revenindu-le această grijă.” El uita că pentru a reuşi în politică, acei, alţii' aveau două calităţi minore de care el era în întregime lipsit şi pe care le considera nedemne de el: supleţea şi răbdarea.

  În sfârşit, a apărut regele. Toţi cei care sperau să alcătuiască noua Curte au dat fuga înaintea lui Compiegne. Ducele de Duras, prim gentilom al Camerei, s-a prezentat printre primii. „Scumpa soră” îl însoţea, deşi cândva Ludovic al XVIII-lea refuzase s-o primească pe fiica domnului Kersaint, membru al Convenţiei. Dar, în beţia întoarcerii, totul era dat uitării. „Castelul s-a umplut curând de persoane venite de la Paris să se încălzească, să se lumineze şi sămănânce pe spezele regelui.” Vechii nobilimi i se adăugau mareşali ai Imperiului, îndeosebi Marmont şi Ney, trataţi de curteni cu un respect ipocrit, fiindcă aveau nevoie de ei pentru a fi siguri de armată. Pentru a vedea această scenă, al cărei autor se considera într-o oarecare măsură, şi la care nu fusese invitat, Chateaubriand trebuise să obţină de la Journal des Debats misiunea de a redacta o prezentare.