VIAŢA LUI CHATEAUBRIAND l

 

  CUPRINS:

  1. Copilăria şi adolescenţa. 5

  2. Călătorul şi soldatul. 43

  3. Exilul. 67

  4. Geniul creştinismului. 101

  5. Itinerar de la Paris în Andaluzia. 147

  6. La Valee-aux-Loups. 178

  7. Partizanul. 219

  8. Ascensiune, exaltare şi cădere. 265

  9. Monarhistul împotriva monarhiei. 306

  10 În sfârşit, aşa cum era el însuşi. 346

 

 

 

  COPILĂRIA şi ADOLESCENTA.

  Mă copleşea belşugul de viaţă.

  Chateaubriand.

  L Seniori, fermieri şi corsari.

  Aproape de satul breton Guitte, printre ogoare, se poate vedea o străveche şi solidă casă de piatră, care azi nu-i decât o fermă, dar acum două sute de ani notarii încă o mai numeau cu respect în actele lor conacul sau castelul des Touches. La începutul secolului al XVIII-lea, acolo trăia Domnia sa Franţois de Chateaubriand, „mare şi puternic senior, deţinătorul unei hulubării, al unui heleşteu şi al unui teren de vânătoare”. Unul dintre strămoşii lui, Brien I, luase parte la bătălia de la Hastings. Mai târziu, Geoffroy de Chateaubriand îl însoţeşte pe Sfântul Ludovic în Cruciade. Familia Chateaubriand era de două ori înrudită cu casa regală a Angliei, o dată cu cea a Spaniei, de trei ori cu cea a lui Bertrand du Guesclin*. Membrii ei prezidaseră statele din Bretania Şi serviseră drept garanţie morală regilor Franţei. Cel mai neînsemnat cadet din familia lor se putea mândri, în două generaţii

  * Bertrand du Guesclin (1320-1380)-conetabil al Franţei (n.tr.).

  Succesive, cu un surprinzător număr de ascendenţi nobil i. Dai mulţi dintre ei nu stăpâneau sub soare decât un ogor incapahi l să-i hrănească. Acesta era şi cazul lui Francois de Chateaubriand, senior de Villeneuve şi des Touches. La moartea lui, în 1729, două treimi din biata lui avere reveni, potrivit cutumei din Bretania, fiului cel mare, preot rabelaisian, care ajunse într-o mică parohie de ţară; ceilalţi trei fii împărţiră între ei o mie o sută şaptezeci de livre provenind dintr-o rentă, într-o asemenea mizerie, băieţii nobili din această provincie nu aveau de ales decât între două căi: unii se întorceau la coarnele plugului şi „după câteva generaţii se pierdeau în clasele populare”; alţii se îmbarcau pe vase. Cel mai în vârstă dintre cei trei fii mai mici ai lui Chateaubriand, Rene-Auguste, alese să plece pe mare. Şi-ar fi dorit să servească în calitate de ofiţer pe corăbiile regelui, dar familia nu era destul de bogată ca să-1 întreţină la Brest în timpul studiilor şi n-avea protectori prin birouri ca să-i poată expedia brevetul.

  În schimb, orice casă bretonă avea, printre armatorii de pe coastele armoricane*, rude sau prieteni. Astfel încât Rene-Auguste îşi căută norocul la Saint-Malo.

  Saint-Malo, bogata cetate a lui Pierre, ridicată printre nobilele ei metereze de pe insulă, era către 1740 un oraş prosper, viguros şi cutezător. Comerţul şi războiul mergeau mână-n mână. Corsarul, pirat legal care primea din partea Statului scrisorile de împuternicire, pândea vasele inamicului (care mai întotdeauna erau englezeşti), le ataca dacă nu erau prea bine înarmate şi vindea prada în folosul armatorului. Navigatorul, deşi era în aparenţă un paşnic pescar de morun, avea şi el deseori un dinte împotriva englezului, ţinând cuândârjire la drepturile lui asupra bancurilor de peşti. În fine, comerţul cu negri, mai puţin periculos, consta în răpirea negrilor de pe coastele Guineei pentru a-i vinde plantatorilor din insulele franceze ale Americii.

  * Regiune geografică din vestul Franţei, ocupând totalitatea Bretaniei, aNormandiei occidentale şi a Vandeei (n.tr.).

  Rene de Chateaubriand practică aceste trei meserii. Mus, ucenic, locotenent, „îi puteai bănui furiile mute, pumnii strânşi, în timpul cartului, văzându-se târât prin gradele inferioare, în slujba unor negustori, el, ai cărui strămoşi conduseseră corăbiile la Bouvines şi comandaseră escadrele bretone”. La douăzeci şi opt de ani, ajunsese căpitan şi obţinuse partea lui din profituri, păstrându-şi, ca şi echipajul, dreptul la o cantitate mică de mărfuri proaste, care făceau obiectul comerţului său personal. Pentru o campanie pe coastele Guineei, căpitanul Chateaubriand îl luă ca secund pe fratele lui, Pierre (devenit mai târziu domnul de Chateaubriand du Plessis). Era vorba de trafic de sclavi, şi nimeni nu se mira să vadă doi ofiţeri de familie bună dedându-se la un asemenea negoţ. „Comerţul cu negri nu numai că era considerat ca legitim şi fără derogări, ca orice negoţ maritim, dar el era chiar încuraj at de puterea publică, iar regele îi înnobila cu dragă inimă pe bancherii care se ocupau de eVApolhn, comandat de Rene de Chateaubriand, transportă în acea expediţie patru sute paisprezece negri, din care, în timpul călătoriei, nu pierdu decât şaisprezece, ceea ce constituia un remarcabil succes, media pierderilor oscilând între cinci şi treizeci la sută.

  În 1753, căpitanul se căsători. La câteva leghe de ferma natală din Touches, în apropierea satului Plancoet, trăia o familie din vechea nobilime şi de o încântătoare cultură: Bedee, seniori de La Bouetardais.

  Domnia sa Rene de Chateaubriand, cavaler, se căsători cu nobila domnişoară Apolline de Bedee. Era o tânără de douăzeci şi şapte de ani, „vioaie şi plină de viaţă, dotată cu multă minte”, pasionată cititoare a lui Fenelon, Racine şi a doamnei de Sevigne, „cu maniere elegante, dar negricioasă, scundă şi urâtă”. După căsătorie, Rene de Chateaubriand n-a mai făcut decât puţine călătorii şi, din 1757, a devenit el însuşi armator la Saint-Malo. Reuşita lui a fost rapidă. Drumurile şi negoţurile cu sclavi erau meserii dificile. Trebuia cumpărate mărfuri ieftine, alese pânzeturile şi sticlăria, supravegheaţi constructorii, controlate velierele. Om de afaceri experimentat, taciturn, dibaci şi inflexibil, domnul de Chateaubriand dovedi în administrarea casei sale un soi de geniu şi câştigă, în treizeci şi trei de ani, aproape şase sute de mii de livre.

  Dar banii, în ochii unui gentilom-corsar, nu reprezentau decât un mijloc; umilit de mizeria în care-i văzuse pe ai lui, dorea cu ardoare să-şi ridice familia la rangul şi onorurile care i se cuveneau de drept. De îndată ce ajunse bogat, visul lui fu să cumpere un castel şi pământ. Cel al familiei Chateaubriand era inaccesibil, ajungând în stăpânirea casei de Conde, dar ar fi putut să obţină Combourg, o frumoasă fortăreaţă feudală, de care mareşalul de Duras, obţinând-o prin căsătorie, voia să se descotorosească, în 1761, armatorul cumpără Combourg pentru enorma sumă de trei sute patruzeci de mii de livre. Posesia celor patru turnuri, a titlurilor de conte de Combourg, senior de Gaugres şi a altor locuri, şi certitudinea că fiul lui cel mare va moşteni domeniul şi numele reprezentau la un loc bucuriile cele mai autentice pentru acest bărbat orgolios, violent şi trist.

  Rene de Chateaubriand şi Apolline de Bedee au avut împreună zece copii. Patru dintre ei au murit la vârste fragede; şase au supravieţuit, un fiu, Jean-Baptiste, moştenitorul titlului şi al castelului; patru fete: Mărie-Anne, Benigne, Julie şi Lucile; şi, în sfârşit, fiul cel mai mic, Francois-Rene, venit pe lume pe jumătate mort la 5 septembrie 1768, zi în care mugetele unei furtuni umpleau bătrmele case dintre metereze.

  Era imprudent ca acest copil plăpând să fie crescut la Saint-Malo; mama lui îl dădu unei doici de la ţară, de pe meleagurile familiei Bedee, la Plancoet. Prima doică se dovedi sterilă, a doua, văzându-1 cum se topeşte, îl puse sub protecţia unei Fecioare Măria grosolan sculptate în granit, numită de săteni Notre-Dame-de-Nazareth. În cinstea Fecioarei, femeia aceasta făcuse legământ ca, până la vârsta de şapte ani, băieţelul să poarte numai îmbrăcăminte de culoare albastră şi albă. Copilul supravieţui şi-şi petrecu primii trei ani din viaţă în acest fermecător sat, acea perioadă rămânând pentru el „vremea fericirii”. Unpârâiaş frumos, Arguenon, curgea printre două coline împădurite. Doamna de Bedee, o bătrână cumsecade, care primise solida educaţie a fetelor instruite la Saint-Cyr, locuia cu sora ei, domnişoara de Boisteilleul, într-o casă foarte simplă, în mijlocul unei grădini terasate, unde se juca nepotul ei. În apropiere, pe drumul spre Lamballe, în castelul Monchoix, unchiul Bedee, senior de Plancoet, poreclit pentru corpolenţa lui Bedee Anghinare, îşi mânca vesel capitalul şi venitul. Avea trei fete şi un băiat, contele de La Bouetardais, „care îi moşteneau cu toţii firea deschisă”. La Monchoix se făcea muzică, se dansa, se cânta, toată lumea deborda de veselie. Trecerea de la această viaţă aşa de dulce şi colorată la întunecata casă părintească a marcat o schimbare.

  Când Francois-Rene, în vârstă de trei ani, fu adus la el acasă, tatăl lui, pe care ocupaţia de armator îl interesa din ce în ce mai puţin, locuia deja în castelul Combourg; mama lui, persoană instruită, evlavioasă, cam distrată, căreia îi plăcea viaţa de societate şi politica, locuia la Saint-Malo într-o clădire vastă de pe plaja Saint-Vincent, la parterul căreia se aflau birourile firmei Chateaubriand. Ea îi arăta o asemenea preferinţă fiului mai mare, Jean-Baptiste, că mezinul, „Fanchin” (sau, cum începuse să fie numit' Cavalerul) se simţea frustrat. Apolline de Bedee fusese, de la începutul căsătoriei, sufocată de proasta dispoziţie a soţului ei. „Constrângerea resimţită făcuse din fata aceea veselă şi zburdalnică cum fusese odată o melancolică.” Obligată să tacă atunci când ar fi vrut să vorbească, ea îşi scotea pârleala în absenţa stăpânului. În fiecare zi hoinărea prin străzile înguste şi lua Ia rând saloanele micului oraş, unde familiile armatorilor trăiau într-o constantă intimitate. Nu se întorcea acasă decât ca să tune şi să fiilgere, iar obiectul firesc al bombănelilor era fiul ei, Cavalerul.

  Copil turbulent, cu un temperament îndrăzneţ şi violent, scăpa de acasă ca să se joace cu puştanii din Saint-Malo pe şoseaua Sillon. Se întorcea la căderea nopţii, cu hainele rupte, faţa murdară, iar mama lui spunea: „Că urât mai e!” Distrată, nu băga de seamă că el suferea să apară îmbrăcat în zdrenţe printre prietenii lui, mândri de hainele lor noi, şi să nu aibă nici un sfanţ ca să-şi cumpere, precum ceilalţi copii, jucării sau prăjituri. Necazuri mărunte, dar pot fi oare ele mărunte la şase ani? Când, smulgân-du-se pentru câteva ore de pe domeniile de la ţară, contele de Combourg venea la Saint-Malo, auzea mii de plângeri împotriva mezinului şi remarca supărat că toţi cavalerii de Chateaubriand fuseseră nişte pierde-vară, beţivi şi scandalagii. „Aşa copil cum eram, avea să scrie mai târziu Chateaubriand, cuvintele tatălui meu mă revoltau. Iar când mama îşi încununa dojenile ridicându-1. În slăvi pe fratele meu, pe care-1 numea un Caton, un erou, simţeam nevoia să comit toate relele pe care păreau să le aştepte din partea mea.” Acest frate mai mare era la colegiu, iar surorilor lui le era ruşine cu un zgâmboi murdar şi zdrenţăros. Doar o servitoare bătrână, Villeneuve, îi arăta micuţului puţină bunătate, îndopându-1 cu dulciuri, şi cea mai mică dintre surori, Lucile, neglijată ca şi el.

  „închipuiţi-vă o fetiţă slabă, prea lungă pentru vârsta ei, cu braţele deşirate, aerul timid, vorbind cu dificultate şi nefiindân stare să înveţe nimic; puneţi pe ea o rochie de împrumut care nu e pe măsura ei; strângeţi-i pieptul într-un corsaj ale cărui balene ascuţite îi răneau coastele; susţineţi-i gâtul cu un guler de fier îmbrăcat în catifea maro; pieptănaţi-i părul în vârful capului, ascuns sub o tocă din stofă neagră, şi veţi vedea mizerabila creatură care m-a frapat la întoarcerea sub acoperişul patern.” Mai mult chiar decât fratele ei mai mic, Lucile era umilită şi jignită; deşi cu patru ani mai mic, a luat-o sub protecţia lui. Au fost trimişi pentru primele lecţii de lectură la două surori bătrâne, coroiate şi cocoşate, iar când acestea au certat-o pe Lucile, micul sălbatic s-a aruncat asupra lor înfigându-şi unghiile în pielea lor. Astfel, din primele zile cei doi fraţi mai mici şi-au folosit ghearele, care erau ascuţite şi minuscule.

  La şapte ani, Francois-Rene fu condus cu mare pompă la Notre-Dame-de-Nazareth ca să i se desfacă legământul. La mănăstirea din Plancoet s-a ţinut o slujbă şi toată acea ceremonie, al cărei erou era, i-a lăsat o impresie profundă, în cuvântul său stareţul aminti de istoria lui Geoffroy de Chateaubriand, plecat în cruciadă cu Sfântul Ludovic, şi adăugă că poate Franţois de Chateaubriand o va vizita într-o bună zi, în Palestina, ca şi strămoşul lui, pe Fecioara căreia îi datora viaţa. La Plancoet, copilul a revăzut-o pe încântătoarea lui bunică Bedee, rochiile ei în pliuri, bonetele de dantelă ale căror funde le înnoda sub bărbie. Ea povestea mii de istorioare legate de curtea lui Ludovic al XlV-lea; sora ei, domnişoara de Boisteilleul, intona cântece compuse chiar de ea. Unul dintre ele începea cu acest vers: „Un uliu se îndrăgostise de o pitulice”, ceea ce i se părea nepoţelului ei cam ciudat din partea unui uliu. La Monchoix, unchiul Bedee continua să se ruineze plin de veselie, iar „ilaritatea lui era inepuizabilă”. După mustrările din piaţa Saint-Vincent, acel Monchoix „numai sărbătoare şi gălăgie” părea un paradis.

  Câteva zile mai târziu, Fran9ois de Chateaubriand se întoarse la Saint-Malo. Regăsi aici, nu fără o ciudată plăcere, străzile mirosind a saramură şi gudron, în magazinele întredeschise topurile de pânzeturi unele peste altele, lăzile cu sticlărie colorată şi periculoşii lui prieteni cu jocurile lor cutezătoare de pe şoseaua spre Sillon. Copiii aceia din Saint-Malo luau în derâdere ceţurile, călăreau buşteni în mijlocul valurilor şi întâmpinau furtunile cu încântare. Până la ultima suflare, Chateaubriand avea să iubească marea, „prima lui doică, cea care i-a urmărit paşii, i-a inspirat primele pasiuni, i-a liniştit primele vijelii”. Toată viaţa, de asemeni, îşi va aminti de catedrala din Saint-Malo, în ziua de Crăciun, când marinarii bătrâni îngenuncheau, iar femeile tinere citeau, la lumina luminărilor, din cărţile lor ore de-a rândul, în timp ce rafalele, zguduind vitraliile bazilicii, cutremurau bolţile naosului.

  Încă de pe atunci îi plăcea, aşezat pe plajă, „să strige cât îl ţinea gura spre depărtările albastre” sau să privească ceţurile care, minate de vânt, învăluiau stâncile negre şi bondoace din Grand-Be. Dar reveriile unui băiat zburdalnic sunt scurte. Sosea câte un tovarăş dejoacă, de exemplu acel Gesril care locuia în piaţa Saint-Vincent, la etaj, deasupra familiei Chateaubriand şi arunca găleţi cu apă în capul surorilor mai mari, când stăteau în balcon, sau vărul Armând, fiul căpitanului Pierre de Chateaubriand, şi banda se punea din nou pe drăcii care îngrozeau servitorii. Seara se întorcea în locuinţa din piaţa Saint-Vincent; în salonul mobilat cu fotolii în damasc galben şi scaune garnisite cu panglici de Utrecht în culoarea bănuţeilor, doamna de Chateaubriand, membră a partidului La Chalotais, răzvrătită ca şi înainte, povestea înduioşată musafirilor că femeile din hală, la Saint-Malo, refuzau să-şi vândă limbile de mare şi calcanul partizanilor ducelui d'Aiguillon. Villeneuve urca să se culce în mansarda ei sub o pilotă ca vai de lume, aşezată pe un schelet de lemn, iar copilul adormeam zgomotul valurilor care alunecau, urcau şi se cufundau ca nişte fraze monotone, desăvârşite.

  77. Colegii bretone în mai 1777, domnul de Chateaubriand, retras la castelul lui, îşi chemă aici soţia şi copiii. Fără nici o tragere de inimă, negricioasa şi micuţa lui consoartă fu nevoită să se resemneze şi să părăsească Saint-Malo. O berlină numai aurării, trasă de opt cai împodobiţi precum catârii în Spania, purtă nobila familie şi în acest faieton demn de marchizul de Carabas aceasta îşi făcu intrarea sub bolţile înverzite din Combourg. După o primă poartă, sunând din clopoţei, trăsura pătrunse într-o vastă curte acoperită de gazon în fundul căreia silueta „tristă şi severă” a unui castel feudal „se înălţa printre arborii seculari luminaţi de soarele în apus”. Patru turnuri „dispuse precum roţile de la căruţă” erau unite de zidurile meterezelor şi de galerii medievale; peste creneluri se ridicau acoperişuri ascuţite „ca o scufa pe o coroană gotică”. Doar câteva ferestre, ici-colo, cu gratii după moda maură, pierdute în zidurile imense, luminau fortăreaţa. Niciodată Franţois de Chateaubriand nu mai văzuse ceva atât de frumos şi de înfricoşător; pe lângă Combourg, Monchoix şi La Bouetardais păreau nişte biete magherniţe; mândru de a fi fiul stăpânului unui asemenea domeniu, băiatul încercă „o bucurie înspăimântătoare”.

  Un peron, cu un aspect lamentabil, înlocuise podul mobil, şi conducea spre sala gărzilor. Pe treapta cea mai de sus, contele de Combourg îşi aştepta familia. „Domnul de Chateaubriand era înalt şi uscăţiv; avea nasul acvilin, buzele subţiri şi livide, ochii adânciţi în fundul capului, mici şi bătând în albastru.' Când se înfuria, „pupila scânteietoare părea să se desprindă şi să te lovească precum un glonţ„. Dar, în ziua aceea, „sosirea familiei lui, în locul ales de el, îi mai îndulcea dispoziţia”. Descoperirea castelului, a parcului, a scărilor în spirală, a trecerilor secrete, a turnului More, a heleşteului în care se oglindeau arborii înalţi, păsările şi florile primăverii făcură ca pentru copii cele cincisprezece zile care urmară să fie fermecătoare. Combourg li se părea o casă minunată şi de temut; nu li se spusese oare că era bântuită de fantoma unui senior bătrân cu un picior de lemn, urmat în tot locul de motanul lui? Dar Franşois, pe care tatăl lui voia să-1 facă ofiţer în marina regală, era nevoit de acum înainte să urmeze cu regularitate un curs de studii, drept care a fost imediat încredinţat, în pofida lacrimilor lui, directorului celui mai apropiat colegiu, cel din Doi.

  Era un colegiu mic, ţinut de câţiva călugări: două clădiri în echer, o curte, o galerie acoperită, câţiva copaci. Până atunci, studiile cavalerului de Chateaubriand fuseseră destul de dezlânate; la Doi, profesorii descoperiră în el un elev foarte dotat. Fie că era vorba de matematică sau de latină, el dovedea o minte ascuţită şi o prodigioasă memorie. Fraza lui latinească se transforma attt de firesc într-un vers de cinci picioare încât învăţătorul lui, abatele Egault, îl porecli Elegiacul. Mai târziu, fără îndoială 1-ar fi numit Retorul. Printre colegi, Chateaubriand suferise la început, ca pe vremuri ia Saint-Malo, fiind singurul care n-avea bani de buzunar şi era prost îmbrăcat; apoi, ei învăţaseră să-i respecte curajul şi să aprecieze violenţa unui caracter, care la nevoie, dacă vreun profesor ar fi vrut să-1 bată, mergea până la rebeliune. Acestui băiat tare la învăţătură îi plăceau şi jocurile şi, fără a fi „nici tiran, nici sclav”, deveni în scurt timp, prin farmecul ce-l caracteriza, un centru de atracţie.

  În colegiul din Doi a petrecut patru ani, de pe urma cărora nu avea decât de profitat, şi a dobândit o solidă cultură clasică. Spre sfârşitul acestei perioade a fost tulburat de o pubertate precoce. E timpul în care un adolescent simte născând în el dorinţe de neînţeles şi caută în lecturi câteva lămuriri asupra misterelor ce-1 tulbură şi-1 încântă. Departe de femei, pe care fără voia lui le cheamă, le caută în poeme, în romane, chiar şi în cărţile sfinte, tremură întâlnind, în mijlocul unei pagini, vreun cuvânt voluptuos. În Chateaubriand frământările acestea au fost foarte puternice.

  „întâmplarea făcu să-mi cadă în mână două cărţi cât se poate de diferite: un Horaţiu nestilizat şi istoria unor Confesiuni prost-făcute. E incredibil ce bulversare de idei mi-au provocat aceste două cărţi; o lume necunoscută se deschidea înaintea mea. Pe de o parte, bănuiam secrete de neînţeles la vârsta mea, o existenţă diferită de cea dusă de mine, plăceri ce nu aveau de-a face cu jocurile mele, farmecele unei naturi neştiute aparţinând unui sex din care eu nu le văzusem decât pe mama şi pe surorile mele; pe de altă parte, spectre târându-şi lanţurile şi scuipând flăcări îmi anunţau chinuri veşnice pentru un singur păcat ascuns.” „Comentam cartea a patra din Eneida şi-1 citeam pe Telemaque; dintr-o dată, am descoperit în Didona şi în Eucharis frumuseţi care mă încântau; am devenit sensibil la armonia acestor versuri l admirabile, a acestei proze antice, într-o zi am tradus la prima lectură Aeneadum genitrix, hominum divumque voluptas de Lucreţiu cu atâta pasiune, încât domnul Egault mi-a smuls poemul din mână şi m-a expediat la rădăcinile cuvintelor greceşti. Am luat pe furiş un Tibullus; când am ajuns la Quamjuvat immites ventos audire cubantem, sentimentele acelea de voluptate şi de melancolie păreau să-mi descopere propria natură. Volumele lui Massillon* care cuprindeau predicile Păcătoasei şi Fiului risipitor nu m-au mai părăsit. Mi se permitea să le răsfoiesc pentru că nimeni nu avea idee ce găseam eu în ele. Furam capete de luminare din capelă ca să citesc noaptea acele descrieri seducătoare ale rătăcirilor sufletului. Adormeam îngânmd fraze incoerente, încercând să pun în ele dulceaţa, armonia şi graţia scriitorului care a transpus cel mai bine în proză eufonia raciniană. Dacă, mai târziu, am zugrăvit cu o oarecare veridicitate pasiunile inimii amestecate cu sinderezele creştine, sunt convins că am datorat acest succes hazardului care a vrut să descopăr în acelaşi timp două imperii duşmane.”

  La treisprezece ani aflase din oratorii sacri asprele disonanţe în care ideea păcatului se întrepătrundea cu cea a plăcerii, ca în elegiacii latini cele ce adăugau voluptăţii melancolia de a vedea bucuriile atât de efemere. La Doi, cu prilejul primei comuniuni, el a şovăit până în ultimul moment să-şi mărturisească reveriile, pentru ca apoi, în clipa când urma să primească iertarea, înspăimântat de gândul chinurilor ce însoţesc o spovedanie prost făcută, să dea la iveală totul, cu curaj. Abatele fusese îngrozit de natura senzuală şi ardentă care i se revelase dintr-o dată. Intui viitoarele pasiuni ale elevului său şi se temu pentru el. Totuşi, a doua zi, îl împărtăşi cu un respect ireproşabil, „în această ceremonie am regăsit micile mele umilinţe obişnuite: buchetul şi hainele mele erau mai puţin

  * Jean-Baptiste Massillon (l 663-1742) -predicator francez, orator şi episcop de Clermont, a pronunţat mai multe cuvântări funebre, pentru care a rămas celebru (n.tr.).

  II faimoase ca acelea ale colegilor mei; dar în ziua aceea totul fusese închinat Domnului şi pentru Domnul.

  Ştiu perfect ce înseamnă credinţa; am simţit prezenţa reală a jertfei în taina altarului la fel de puternic ca prezenţa mamei mele aflată alături. Când ostia mi-a fost lăsată pe buze, m-am simţit luminat cu totul pe dinăuntru.” în vacanţă, a revăzut cu plăcere micul univers de la Combourg. Domnul de Chateaubriand, îmbătrânind, se dovedea pentru vasalii lui un stăpân arţăgos şi exigent. Privat multă vreme de drepturile feudale, pretindea acum reînvierea celor mai uitate şi chiar extravagante dintre ele, ca de pildă, perechea de mănuşi albe pe care enoriaşii din Mont-Dol o datorau seniorului din Combourg, sau pâinea din felii suprapuse însoţită de cinci monede oferită de enoriaşii din Quebriac de Rusalii, în anumite zile de târg, îşi obliga vasalii să pună mâna pe arme şi să strângă cu forţa dările cuvenite cenţilor de Combourg pe fiecare cap de vită, dări care aduseră în anii buni până la şaizeci şi optzeci de mii de livre. Fiului său, căruia i-ar fi plăcut un cal ca să se plimbe prin pădure, îi răspunse că un ofiţer de marină trebuie să urce doar pe corabie. Le măritase pe cele două fete mai mari, Marie-Anne şi Benigne, în aceeaşi zi, cu doi gentilomi de Fougeres, domnii de Marigny şi de Quebriac. Ceva mai târziu, în 1782, cea mai frumoasă şi cea mai dulce dintre cele patru fete, Mie, se mărită şi ea cu un locuitor din Fougeres, contele de Farcy, căpitan în regimentul Conde. Curând, cele trei surori Chateaubriand, persoane influente în mica societate din Fougeres, aveau să-i introducă şi pe ciudaţii fraţi mai mici. Uneori, în apropiere de Combourg poposeau trupe de artişti, sau gentilomi bretoni, în drum spre stările generale, se opreau prin partea locului. Din cele relatate de aceşti trecători privitor la Curtea de la Versailles şi la Paris, tânărul cavaler îşi imagina vag existenţa unei lumi minunate şi îndepărtate, cu totul diferită de Bretania lui. Dimineaţa, îi urmărea din priviri pe cavalerii care se îndepărtau pe şoseaua din lungul heleşteului. Vacanţa o dată terminată, el însuşi a trebuit să plece. După colegiul din Doi, tatăl lui hotărâse să-1 trimită la iezuiţii din Remies, unde predarea matematicilor era mai bună şi trebuia să-1 pregătească pentru examenele de la marină. Iezuiţii aveau mai multe mii de elevi, iar cavalerul de Chateaubriand şi-a regăsit aici câţiva prieteni, printre care pe tovarăşul lui dejoacă Gesril, din Saint-Malo. Agitaţia din sânui acestui mediu i-a zdruncinat credinţa; lipsea timpul pentru meditaţii şi spaţiul pentru solitudine. Progresele la matematici au fost rapide; Francois de Chateaubriand avea o minte limpede, exactă, şi totul te îndreptăţea să crezi că va ieşi din el un bun ofiţer de marină sau de geniu. Dar el rămăsese acelaşi copil teribil ca la Saint-Malo şi la Doi, părtaş la toate farsele din colegiu, dar care se dovedea curajos şi cinstit când venea vremea represaliilor. La Rennes a rămas doi ani. După căsătoria lui Julie, o ocazie de neuitat pentru el să vadă pentru prima oară de aproape o femeie frumoasă, care nu făcea parte din familia lui (Therese de Moelien de Trojolif, „vioaie, avântată, cu un aer de amazoană”), a plecat la Brest unde credea că o să găsească un brevet de aspirant, dar Parisul nu i-a expediat niciodată acest brevet, iar cavalerul a rămas, aşa cum se spunea la Brest, în chip de „candidat” scutit de studii regulate. Un unchi, după moda din Bretania, căpitan de vas, domnul de Ravenel de Boisteilleul, 1-a prezentat într-o pensiune unde putea lua masa în comun şi i-a recomandat nişte profesori de scrimă, desen şi matematică. La Brest şi-a regăsit singurătatea, depărtările albastre; privea cum treceau mateloţii, vameşii şi condamnaţii la galere, admira agitaţia din port, luminile din forturi şi şalupele care plecau şi veneau. In jurul lui marinarii îşi povesteau călătoriile şi campaniile. Laperouse, pe punctul de a se îmbarca, supraveghea echiparea fregatelor., Ascultam totul, priveam totul, fără să scot o vorbă; dar în noaptea următoare, adio somn; o petreceam dând în închipuire bătălii sau descoperind pământuri necunoscute.” într-o zi, pe când admira întoarcerea unei escadre victorioase, un ofiţer îi sări de gât: era Gesril. Rănit, se întorcea în sinul familiei. Această împrejurare a trezit în Chateaubriand dorinţa vie de a-i revedea şi el pe ai lui. Dorea, într-adevăr, să devină ofiţer de marină? N-o mai credea. Călătoriile şi marea îl tentau, dar simţea că i-ar fi cu neputinţă să se supună şi, de altfel, brevetul nefiindu-i expediat la timp, el ajunsese la limita de vârstă. Fără să-şi avertizeze unchiul, fără să le scrie părinţilor, fără să ceară nimănui permisiunea, plecă într-o dimineaţă spre Combourgunde căzu „ca din cer”. „Mama m-a îmbrăţişat din toată inima, ocărându-mă, iar Lucile era în extaz.” Indiferenţa tatălui, care se mulţumise să clatine din cap în tăcere, se explică prin puţina atenţie ce i-o dădea fiului mai mic. Ce puteai să aştepţi de la un băiat ca el? Susţinea acum că vocaţia lui era religioasă? Fie. Are să-1 trimită la colegiul din Dinan, ca să-şi termine studiile de umanistică.

  La Dinan, Chateaubriand a făcut exerciţii la bară pe pajiştile ce mărginesc fluviul Rance, i-a trecut prin cap să se înece înotând şi şi-a făcut temele în latină şi chiar în ebraică la dictarea abatelui Duhamel. Vacanţele la Plancoet alternau cu vacanţele la Combourg. Nu era deloc neplăcut, dar în adâncul inimii nu mai nutrea dorinţa să se facă preot şi nici marinar, încet-încet îşi prelungi şederile la Combourg unde se şi statornici, tatăl lui socotind că realizează o economie ţinându-1 pe lângă el.

  III. Anul lui Lucile > în 1784 Combourg, întotdeauna destul de trist, devenise lugubru. Contele de Chateaubriand împlinise şaizeci şi şase de ani şi era ameninţat de o paralizie; unul dintre braţe, scuturat de un tremur, refuza să-1 mai slujească. Se vedea murind pe încetul, reproşându-şi o viaţă în care, spunea el, nu făcuse destul pentru familia lui şi nici pentru numele ei. Petrecea zile de-a rândul la masa de lucru, prost luminată de o ferăstruică săpată în zidul enorm, contemplându-şi arborele genealogic care tapisa îmbrăcămintea şemineului şi războindu-se cu vasalii sau vecinii lui pentru a-şi apăra drepturile. Avar, ţinea încuiate în rundul unui dulap din camera lui, „alături de o argintărie din O mie şi una de nopţi şi veşminte strălucitoare, o căpăţână de zahăr şi o luminare”. Doamna de Chateaubriand, care îmbătrânea şi ea, nu se gândea decât la religie şi la cele şase săptămâni pe an pe care putea să le petreacă la Saint-Malo cu învoirea severului ei soţ. Cele trei fiice mai mari trăiau la Fougeres; Benigne îşi pierduse primul soţ, domnul de Quebriac, şi avea să devină doamna de Chateau-bourg; numai Lucile rămăsese pe lângă părinţi.

  La douăzeci de ani dobândise o stranie şi reală frumuseţe, deşi se putea citi ceva cam teatral pe chipul ei palid, părul îi era lung şi negru, iar privirea „plină de tristeţe şi de foc”. Fără îndoială că ar fi putut să placă, la fel ca şi surorile ei, vreunui gentilom din Fougeres, dar, „intimidată de bărbaţi şi de viaţă”, copleşită de necazuri parţial imaginare, îşi dorea, spunea ea, să intre într-o mănăstire. Părinţii ei o ajutaseră să ajungă călugăriţă în consiliul canonicilor nobili din Argentiere, ceea ce-i aducea o prebendă şi un titlu de contesă, astfel că, în ceremoniosul Combourg, lumea i se adresa doar cu „doamnă Călugăriţă” sau „contesă Lucile”. Cât despre fiul risipitor, el era „domnul Cavaler”.

  În fiecare seară, de această imensă fortăreaţă, construită pentru o companie de soldaţi, se bucurau patru stăpâni şi câţiva servitori. Maniac al singurătăţii, bătrâhul conte îşi expedia fiul în vârful unui turn, iar pe vaierul lui într-o subterană. Ca să ajungă în camera lui, tânărul cavaler trebuia să urce o scară în spirală şi să parcurgă un drum în spatele fortificaţiilor crenelate, de unde întrezărea sclipirile blânde ale apelor şi crestele copacilor. Când prin turnuri se auzea suflând vântul, când cucuvelele se strângeau între ele, acest traseu nocturn era, cu siguranţă, destul de terifiant, dar Fran9ois de Chateaubriand nu era fricos. Era destul ca tatăl lui să-i spună: „Domnul Cavaler se teme de ceva?”, pentru ca fantomele să fie alungate.

  Încă de pe acum, în acest suflet „se înstăpânise onoarea, solitară ca şi conacul senioral de pe landa bretonă”. Printre crenelurile Combourg-ului se desluşeau, la poalele castelului, mizerabilele colibe de paie ale locuitorilor; sărăcia acestora, murdăria satului, starea jalnică a drumurilor ajunseseră în asemenea hal, încât îl şocaseră pe englezul Arthur Young în călătoria lui prin Franţa, între aceşti servi cu plete lungi, în zăbun de piele şi „sălbaticul stăpân melancolic” care-i privea de la înălţimea turnurilor sale nu încăpea nici un sentiment comun, cel mult o ură reciprocă, întotdeauna va sălăşlui în Francois de Chateaubriand ceva din această distantă şi intransigentă mândrie.

  Poate că dacă ar fi îndrăznit să comunice, cei doi copii mai mici şi bătrânul s-ar fi apropiat, fiindcă aceste trei suflete se asemănau prin excesele lor. Când se întâmpla uneori ca domnul de Chateaubriand să iasă din mutismul lui, le povestea copiilor despre dezamăgirile adolescenţei şi ciudăţeniile vieţii lui; iar fiul îi sorbea avid cuvintele. Mult mai târziu, după ce trecuseră mulţi ani de la moarteabătrânului gentilom, el avea să scrie: „L-am tratat pe admirabilul nostru tată aşa cum merita. Mi-1 reprezentam aşa cum era: un bărbat curaj os şi întreprinzător.” Când îl auzea pe acest om atât de dur plângându-se în cuvinte scurte şi amare de soarta lui, când îl vedea, la sfârşitul povestirii, ridicându-se brusc şi reluându-şi plimbarea, ochii i se umpleau de lacrimi. Dar contele de Combourg nu încuraja nici efuziunile, nici confidenţele.

  Programul zilei era imuabil. Tatăl se scula la ceasurile patru dimineaţa, vara ca şi iarna. Fiul n-avea nici o oră fixă; deşi s-ar fi presupus că studiază până la prânz, în cea mai mare parte a timpului nu făcea nimic. După masă, contele pescuia sau vâna, mama se închidea în camera de rugăciuni, Lucile în camera ei, iar Franşois cutreiera prin împrejurimi. Cina era la ora opt. În serile de vară, se aşezau pe peron, iar tatăl, înarmat cu o puşcă, trăgea în cucuvelele ce ieşeau dintre creneluri, în timp ce ceilalţi trei priveau netulburaţi cerul, copacii şi primele stele. Iama, familia rămânea după masă în sala mare. Lucile şi fratele ei se aşezau lângă foc, doamna de Chateaubriand se întindea pe o canapea, iar bătrânul conte începea o plimbare care nu se oprea decât la ora de culcare.

  „Era îmbrăcat într-un halat dintr-o stofa de lână albă, flauşată, sau mai curând într-un soi de manta cum n-am văzut decât la el. Capul, pe jumătate pleşuv, era acoperit cu o tichie albă şi băţoasă. Când în plimbarea lui se îndepărta de cămin, vasta sală era aşa de puţin luminată de o singură luminare, încât abia dacă-1 mai zăreai; i se auzeau doar paşii în beznă; se întorcea apoi agale spre lumină, silueta lui conturându-se puţin câte puţin din întuneric, ca un spectru, în veşmântul lui alb, tichia albă şi chipul prelung şi palid. Lucile şi cu mine schimbam doar câteva cuvinte cu voce scăzută când el se afla la celălalt capăt al sălii; tăceam când se apropia de noi. Ne întreba în treacăt: „Despre ce vorbeaţi?” Cuprinşi de spaimă, nu răspundeam nimic, iar el îşi relua plimbarea. Restul serii, urechea nu prindea decât zgomotul măsurat al paşilor lui, suspinele mamei şi şoapta vântului.

  Orologiul castelului bătea ora zece; tatăl meu se oprea; acelaşi resort, care ridicase ciocanul ceasornicului, părea să-i fi oprit şi paşii, îşi scotea ceasul, îl întorcea, lua sfeşnicul mare de argint în care era înfiptă o luminare voluminoasă, intra pentru un moment în micul turn din vest, apoi se întorcea, cu sfeşnicul de argint în mână, şi se îndrepta spre camera lui de culcare, care ţinea de tumul din est. Lucile şi cu mine îl aşteptam să treacă; îl sărutam, urându-i noapte bună. Îşi apleca spre noi obrazul uscat şi scofâlcit fără să ne răspundă, îşi continua drumul şi se retrăgea în tumul ale cărui uşi le auzeam închizâhdu-se în urma lui.”

  Nici nu apuca bine bătrânul să iasă, că soţia lui şi copiii dădeau drumul unui torent de cuvinte. Apoi, fiul, după ce îşi conducea mama şi sora până la camerele lor ca să le apere de fantome, se întorcea în odăiţă lui din turn. La patru dimineaţa îl trezea glasul tatălui său. Nimic nu tulbura monotonia acelor zile, doar, din când în când, vreo partidă de vânătoare în care Caval erul punea atâta pasiune, încât uneori paznicii trebuia să-l aducă întins pe o împletitură din ramuri. Singur cu puşca prin mlaştini şi păduri, gusta un dublu sentiment, pe care-l îndrăgea, de putere şi de singurătate. Duminica, mama şi copiii mergeau să asculte slujba la biserica parohiei şi să primească tămâie pe banca seniorului. Cit despre seniorul însuşi, el nu venea decât o dată pe an să asculte liturghia în capela lui. Era credincios doar din loialitate şi l-ar fi numit cu dragă inimă pe Dumnezeu „primul dintre gentilomi” sau „marele pământean de acolo de sus”, în acelaşi fel era şi monarhist. Fidel regelui din onoare, dar „cu spirit de frondă în politică, un mare adversar al taxelor şi un violent duşman al Curţii”; ca orice om cultivat al timpului său, îl citea pe Montesquieu şi-1 considera un maestru pe abatele Raynal, fost iezuit devenit anticleric, a cărui' Istorie filosofică a celor două Indii, plină de declamări stupide' la adresa Bisericii, inspira o surprinzătoare admiraţie castelanului de la Combourg. Filosofii invadaseră până şi pădurile din Broceliande.;!

  Asupra Cavalerului, aceşti filosofi aveau pe atunci un mai mic ascendent decât poeţii. Cea mai bună tovarăşă a lui de lecturi era Lucile. Pe când erau copii, la Saint-Malo, se simţeau uniţi între ei cu multă dragoste; adolescenţi, părăsiţi de toţi sau crezând a fi aşa, regăseau acele sentimente inocente şi puternice. Ce de plimbări făcuseră împreună prin pădurea de la Combourg, ciulind urechea la murmurul vântului printre arborii desfrunziţi sau la foşnetul frunzelor uscate sub paşii lor! Farmecelor toamnei pe cale să se stingă le urmau pe cărări zăpezile iernii, ciuboţica-cucului a primăverii, dar ciudata pereche de fraţi rătăcea mereu, savurându-şi plictisul. Fratele îşi admira sora tot aşa cum îl admira şi ea. Când, sprijinită de troiţa de la răspântie, ea se pierdea în meditaţii teatrale, el se gândea că, prin atitudinea şi melancolia ei, Lucile era aidoma unui geniu funebru şi se lăsa târât de ea spre cugetări despre tristeţe şi moarte. -

  Departe de ea, băiatul fusese cu totul altul. Elevul din Doi şi Rennes avusese prea multe pasiuni active şi, de asemeni, mult bun-simţ critic pentru a se complăcea multă vreme în meditaţii sumbre. Dar pentru Lucile „totul era numai îngrijorare, tristeţe, rană. Credea că lumea conspira împotriva ei.” Uşor rătăcită, înclinată spre insomnii şi vise profetice, pusese stăpânire pe sufletul fratelui ei printr-un amestec de exaltare, exigenţe şi devoţiune, împreună cu ea gusta „încântătoarea melancolie a amintirilor copilăriei”, iar ea săpa în fratele ei emoţii fugitive, obligându-1 să le dea o formă. Ca şi Francois, era o mare cititoare a clasicilor; ca şi el, simţea frumosul literar şi sesiza perfecţiunea unei fraze; încercase să scrie, dar poemele ei în proză, în maniera antologiei greceşti, erau lipsite de originalitate, nu însă de graţie şi nici de stil. Ea a fost prima care a intuit în acest băiat violent şi nesigur, cel ce o însoţea prin pădure, un magician al îmbinării cuvintelor pentru a extrage din ele elixiruri şi vrăji. „Ar trebui să descrii toate acestea”, îi spunea când tânărul vorbea, fără îndoială într-o manieră admirabilă, despre plăcerile singurătăţii. Sămânţa a căzut pe un pământ bine pregătit. Şi Fran9ois încercă; el scrise în proză, în versuri: Pădure tăcută, blândă singurătate, Ce mult îmi place neştiuta-ţi umbră! Visând rătăcit pe sub bolta sumbră, Făr-de nelinişti, mă simt în libertate! Balsam inimii mele! Parcă văd răzbind O dulce tristeţe din arbori şi flori; Unda molcomă şopteşte în zori în adânc de codru mereu îmbiind. Oh! Fericit mi-aş petrece aici viaţa-ntreagă De lume departe!

  Ţintind foarte sus, citea împreună cu Lucile cele mai de seamă opere, trecând de la Iov la Vergiliu şi la Homer. Visa să scrie o epopee şi anumite povestiri ale tatălui său îi inspiraseră ideea să o situeze, poate, în America. Apoi se îndoia de talentul lui, dar Lucile îşi păstra speranţa să-1 vadă exprimând într-o zi tristeţea dictată de ea.

  Mai mult ca niciodată îl nelinişteau dureros dorinţele vagi ale adolescenţei. Ca mai toţi tinerii de vârsta lui, iubea, fără să ştie ce iubea. „Eram un mister pentru mine însumi. Nu puteam să văd o femeie fără să mă tulbur; mă înroşeam dacă-mi adresa o vorbă.” îi evocă pe Vergiliu, Tibullus şi Massillon pentru a-şi forma o imagine mai precisă a obiectului emoţiei sale, dar singurele femei în preajma sa erau mama şi sora lui, şi respingea cu oroare gândurile care le-ar fi putut ofensa puritatea. Totuşi, într-o zi, când un vecin veni la Combourg împreună cu soţia lui, foarte frumoasă, tânărul, dând fuga la fereastră, se simţi strivit între vizitatoare şi zid. „Nu mai ştiam, spune el, ce se petrecea în jurul meu. Din clipa aceea întrevăzusem că a iubi şi a fi iubit, într-un fel ce-mi era necunoscut, trebuia să însemne fericirea supremă.”

  Un băiat care ajunge la pubertate într-un mediu cu moravuri uşoare nu cunoaşte niciodată adevărata violenţă a pasiunii; dorinţele lui, întâlnind obiectul real, nu-i mai înflăcărează imaginaţia. El a găsit calea plăcerii şi a pierdut-o pe cea a geniului. Dar un timid ca Rousseau sau un adolescent ca acesta, care ridică în calea femeilor ce 1-ar putea iubi obstacole fizice şi morale, trebuie să-şi smulgă din propria carne eroinele sau metresele: „îmi alcătuisem prin urmare o femeie din toate femeile pe care le văzusem: avea înălţimea, pârul şi surâsul străinei ce mă strânsese la piept; îi dădeam ochii uneia dintre fetele din sat, prospeţimea alteia. Portretele doamnelor nobile de pe timpul lui Francois I, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIV-lea, cu care era împodobit salonul, îmi furnizaseră alte trăsături. Ajunsesem chiar să trag cu ochiul la graţiile icoanelor Fecioarei aflate prin biserici.” „Acest delir a durat doi ani încheiaţi, în timpul cărora facultăţile sufletului meu atinseseră cel mai înalt punct de exaltare.

  Vorbeam puţin sau deloc; când studiam, când aruncam încolo cărţile; gustul meu de singurătate spori. Manifestam toate simptomele unei pasiuni violente; ochii mi se încercănau; slăbeam; nu mai donneam; eram distrat, trist, înflăcărat, sălbatic. Zilele mi se scurgeau bizare, lipsite de sens, barbare şi totuşi pline de delicii.” Cu femeia pe care o transforma după placul lui, îşi imagina cele mai frumoase romane. Meleagurile, a căror descriere o citea, deveneau decorul unde metresa lui imaginară şi el însuşi îşi plimbau dragostea. Astfel era pe cale să apară un amant periculos ce avea să caute Sylphida în toate femeile, dar şi un scriitor care va zugrăvi, mai bine ca oricare altul, confuzele pasiuni ale adolescenţei.

  Tot la Combourg învăţă să pătrundă tainele pădurii şi ale câmpurilor, ale stufărişului şi tufişurilor înflorite, iar pasărea din înaltul ramurilor îi vorbi, ca şi lui Siegfried, de dragoste şi glorie. Dacă toată viaţa lui ştiuse să iubească arborii, să-i sădească cu mâinile lui, să stea de vorbă, ca unul ce-i ascultase adesea, cu sturzii şi privighetorile, să descrie luna şi „acea necuprinsă taină a melancoliei pe care îi plăcea s-o povestească bătrânilor stejari şi ţărmurilor antice ale mărilor”, toate acestea le datora îndelungatei lui singurătăţi de la Combourg, acelor luni când spectacolul naturii nu-i părea a fi decât reflexul bătăilor inimii lui şi când emoţiile îi erau atât de aprinse încât uneori zburda prin păduri, ca un faun tânăr, până ce cădea frânt de oboseală.

  Astfel de nebunii erau urmate de descurajări la fel de violente. Cine era el? Fiul cel mic al unui bătrân, un mic breton, plăpând, un marinar fără brevet, un cleric fără vocaţie, un iubit fără iubită. Ce viitor îl aştepta? Care-i era menirea pe acest pământ? Mai mult decât tristeţea, îl apăsa plictisul, sentimentul familiar sufletelor arzătoare ale căror pasiuni rămân fără obiect. Era, copleşit' cu mult mai puţin de durerii e reale cât de „un belşug deviată”.

  „Uneori mă socoteam o fiinţă nulă, incapabilă sa se ridice deasupra vulgului; uneori mi se părea că simt în mine calităţi ce nu vor fi niciodată apreciate. Totul îmi hrănea amărăciunea trăirilor: Lucile era nefericită; mama nu mă alina, tata mă spiona fără încetare ca să mă mustre.” Această amărăciune ajunsese atât de puternică, încât într-o zi el încercă să se sinucidă cu o puşcă de vânătoare. Dar arma nu s-a descărcat, în sfârşit, o boală îl doborî la pat, iar medicul fu de părere că trebuie dus cât mai repede departe de mlaştinile Combourg-ului şi smuls din acel mod de viaţă. A implorat să i se permită să plece în Indii sau în Canada, în 1785, s-a pus problema îmbarcării lui spre acele pământuri îndepărtate cu un căpitan, Morand, dar ar fi preferat, fără îndoială, să meargă în calitate de ofiţer de uscat, fiindcă din luna iunie 1786 fratele lui, Jean-Baptiste, purta o corespondenţă cu domnul D' Andrezel, maior în regimentul Navarrei, străduindu-se să obţină pentru fratele mai mic un brevet. Cât timp au durat aceste negocieri, tânărul Cavaler şi-a petrecut aproape tot timpul la Saint-Malo, mâhnit că nu mai putea regăsi imaginile tinereţii lui. Nu avea decât şaptesprezece ani, dar încă de pe atunci prietenii lui dispăruseră, iar casa natală se transformase în han. Ce-i şi cu lumea asta, unde nimic nu dăinuie? „Ne aflăm aici pe pământ ca la un spectacol: dacă întoarcem pentru o clipă capul se aude un fluierat, palatele fermecate dispar; iar dacă ne întoarcem din nou privirile spre scenă, nu mai zărim decât pustiul şi actori necunoscuţi.” Avea de gând, afirmă el, să se arunce în Rance de pe înălţimea unei stânci, când un mesaj din Combourg îl rechemă acasă.

  „Domnule Cavaler, îi spuse tatăl lui, trebuie să renunţi la nebuniile tale. Fratele tău ţi-a obţinut un brevet de sublocotenent în regimentul Navarrei. Vei pleca la Rennes şi de acolo la Cambrai. Ţine aici o sută de ludovici; nu-i risipi. Eu sântbătrân şi bolnav; nu mai am mult de trăit. Poartă-te ca un bărbat şi să nu-ţi faci niciodată de ruşine numele.” O mână descărnată, scuturată de un tremur nervos, abia susţinută de celălalt braţ, ceva mai valid, îi întinse tânărului o veche spadă. Câteva zile mai târziu, cabrioleta lui Chateaubriand o pornea, ca odinioară caii musafirilor, pe şoseaua din lungul heleşteului deasupra căruia zburau razant rândunelele.

  IV. Sublocotenentul.

  Ca să ajungă la regimentul lui de la Cambrai, el trecu prin Rennes, unde un prieten al familiei, domnul Duparquet-Louyer, procuror în Parlament, îl urcă într-o trăsură cu o fermecătoare negustoreasă de toalete, soţia unui comerciant de mărunţişuri din Rennes, madam Rose, care acceptase să călătorească împreună cu el împărţind pe jumătate cheltuielile. Poate că, văzând acel chip frumos de adolescent, îi mersese gândul la o scurtă aventură, sau măcar la câteva dezmierdări. A fost profund decepţionată. Era o încercare, pentru un copil care visează de trei ani la femei imaginare, să se găsească deodată, vreme de trei zile, închis într-o berlină cu o creatură frumoasă în came şi oase, aruncat fiind peste ea de hârtoapele drumului. Timiditatea şi respectul s-au dovedit mai puternice decât dorinţa. Se îngrămădise în colţul trăsurii ca să nu se atingă de acea rochie de femeie, iar madam Rose, o dată ajunşi la Paris, îi adresă tăcutului ei tovarăş de drum o ironie şi o scurtă reverenţă: „Servitoarea dumneavoastră, domnule.” Nu a mai revăzut-o niciodată.

  Îl lăsase la Hotel Europa, de pe strada Mail, un han destul de mizerabil. Aici veni să-1 caute fratelui lui, Jean-Baptiste, care, cumpărându-şi o slujbă de membru în consiliul de stat, trăia la Paris. Acesta îl conduse până la mănăstirea unde trăsese sora Iui Julie, doamna de Farcy, venită din Fougeres, spunea ea, „ca să consulte nişte doctori”, dar mai mult ca sigur ca să se vânture prin lume, fiindcă Julie se bucura la Paris de un mare succes. Infinit mai frumoasă decât Lucile, avea ochii albaştri, mângâietori, în culoarea apei„, părul castaniu ondulat. Umerii şi braţele erau modele de albeaţă şi de graţie. Altminteri strălucitoare, plină de viaţă, cultivată ca toţi copiii Chateaubriand, traducătoarea Ierusalimului eliberat, chiar ea era cea care spunea: „Ce-am să-i răspund oare lui Dumnezeu ca să-i dau socoteală de viaţa mea? Nu ştiu decât versuri.„ Când îşi sărută fratele mai mic, iar acesta se simţi strâns în braţele ei, printre funde, buchete şi dantele, îi reveni curajul. De pe atunci era bărbatul „pentru care nimic nu poate înlocui ataşamentul, delicateţea şi devotamentul unei femei”. Dar îl speriau, iar când vărul lui, Moreau (căci, natural, ca toţi bretonii, găsise un văr la Paris), îl duse ca să-1 emancipeze la o doamnă de Chastenay, o frumuseţe cam coaptă, care de la a doua vizită îl primi lungită în pat şi întinse spre el braţul gol, tânărul Chateaubriand o rupse la fugă.

  În acest prim sejur, Parisul nu i-a plăcut deloc. Tatăl lui avusese dreptate să spună că în capitală era mai departe de Bretania decât dacă ar fi fost în China, în jurul lui conversaţiile se axau pe alte probleme. Se vorbea de viaţa la Curte, de proiecte financiare, de şedinţe ale Academiei, de femei şi de intrigile zilei, de o piesă nouă, de succesul actorilor. Frumoase subiecte pentru cineva familiarizat cu privighetorile din Combourg şi cu norii modelaţi de lună. Se simţi fericit să plece la Cambrai, unde îşi găsi regimentul. Aici îi merse din plin: printre camarazi bărbaţi, nu mai era tulburat de temutul amestec de dorinţă şi respect. Vesel, băiat de treabă, ştia să asculte şi juca bucuros la cafenea o partidă de domino. Curând camarazii lui îşi făcură obiceiul să-1 viziteze; cei mai în vârstă îi povesteau campaniile, iar cei mai tineri amorurile.

  În septembrie 1786, o scrisoare îl rechemă în Bretania. Tatăl lui murise; îl plânse. Moartea ne face să uităm asprimea şi slăbiciunile fiinţelor dispărute; nu ne lasă decât regretul tăcerilor noaste. Până şi gesturile şi cuvintele care ni se păruseră plictisitoare sau ridicole devin în ochii noştri, lipsiţi pentru totdeauna de spectacolul lor, emoţionante şi melancolice. Francois de Chateaubriand încă mai credea, în reveriile lui, că mai aude pasul tatălui său îndepărtându-se şi apropiindu-se de şemineul mare. De fapt, bătrmul acesta îl iubise.

  Doliul, împărţirea moştenirii au reunit familia la Combourg. În mod firesc, averea, aproape în întregime, ca şi castelul au revenit fiului cel mare, Jean-Baptiste. Francois-Rene a moştenit o mică sumă de 62740 de livre; contesa văduvă a plecat să trăiască la Saint-Malo, pe ulicioara îngustă Grands-Degres; Jean-Baptiste, bogat de acum înainte, s-a întors la Paris unde s-a căsătorit cu domnişoara de Rosanbo, fiica preşedintelui Rosanbo şi nepoata ministrului Malesherbes. Cât despre cei doi fraţi mai mici, ei au plecat să locuiască, cel puţin pentru câtva timp, la Fougeres alături de cele trei surori măritate. Sublocotenentul obţinuse un concediu de lungă durată; îi plăcea la ţară, iar meleagurile din Marigny erau fermecătoare. Chiar şi el, în această mică societate provincială, era pe gustul ei.

  „L-am cunoscut, scria o tânără din Fougeres, când se manifestase în el gustul pentru literatură. Era vesel şi plăcut cât era cu putinţă; ştia să dea o turnură originală celor spuse de el; se amuza dintr-un nimic, astfel încât, dacă cineva ar fi vrut să-i repete cuvintele, ele n-ar fi avut acelaşi farmec, fiindcă el consta mai mult în impresiile lui decât în gânduri. În rest, era foarte bun, o prezenţă blândă, iubind copiii şi ocupându-se de ei cu plăcere. Iată cum 1-am cunoscut în primii ani. Adesea am auzit spunân-du-i-se tatălui meu, care ţinea mult la el, ca imaginaţia lui trezea interesul şi că domnul de Chateaubriand în cele din urmă va începe să scrie.”

  Poate că s-ar fi anchilozat în viaţa aceea lipsită de lupte, dacă în anul următor (l 787) o scrisoare a fratelui său nu 1-ar fi rechemat la Paris. Jean-Baptiste ţinea să-şi prezinte fratele mai mic la Curte. Iată de ce: H. De Malesherbes considera că nu se cuvenea ca un conte de Chateaubriand, soţul nepoatei lui, să rămmă membru în consiliul de stat, ceea ce făcea din el persoană juridică, şi-i interzicea caleştile regale. L-a sfătuit prin urmare să intre în serviciul monarhului şi, pentru a-şi pune în evidenţă drepturile şi nobleţea, să fie prezentat regelui de către mareşalul de Duras, rudă a familiei Chateaubriand, iar fiul cel mic, fiind ofiţer, putea să pretindă şi el această onoare, în scrisoarea fratelui mai mare se spunea că, după această prezentare, Francois-Rene nu putea rata ocazia de a conduce el însuşi o companie de cavalerie şi chiar, dacă accepta tonsura, unele beneficii de cavaler de Malta. Prima reacţie atânărului sălbatic fu de a refuza. Fratele mai vârstnic avea titlul, banii. Lui îi revenea datoria de a veghea la onoarea numelui., Dacă regele avea nevoie de un soldat în armata lui, nu avea nevoie de un gentilom sărac la Curtea lui.„ Citindu-i răspunsul nobil şi teatral, surorile îşi bătură joc de el. Cum Francois avea oroare de discuţiile din familie, răspunse: „Cum vi-e voia„ şi plecă la Versailles. Ceremonialul de la Curte rămânea impozant. Niciodată monarhia nu păruse mai puternică. La trecerea cadetului breton condus de mareşal, curtenii se întrebau: „Cine e?„ Când domnul de Duras îl numi pe protejatul său: „Sire, cavalerul de Chateaubriand„, Ludovic al XVl-lea se uită la tânăr, ezită, iar apoi trecu fără să spună nimic. Regina le făcu o reverenţă nobilă; părea fermecată de viaţă. A doua zi, „debutantul„, în ţinută gri, vestă şi pantaloni roşii, trebuia să se afle în suita de vânătoare a regelui. Pentru un timid, a fost o zi cruntă. Un cal cu care nu era familiarizat o rupse la goană, astfel că ajunse înaintea regelui însuşi la locul stabilit unde avea să fie doborâtă căprioara; exact ceea ce i se recomandase să nu facă. Râzând cu poftă, regele i se adresă fără să se supere: „N-a rezistat multă vreme”. După această favoare remarcabilă, lumea se aştepta să-1 revadă la Versailles, dar lui nu-i stătea gândul decât să fugă în provincia lui. Cele câteva săptămâni petrecute înaintea prezentării, într-un hotel de pe strada Mail, îi lăsaseră o impresie melancolică. Era întristat să se atingă în treacăt, în plimbările lui nocturne şi visătoare, de atâtea frumoase necunoscute, şi incapabil să guste la Palais-Royal o plăcere departe de cele romaneşti. De îndată ce putu, plecă în Bretania.

  De data aceasta, viaţa la Fougeres îl plictisi puţin, deşi făcea o curte respectuoasă „unei urâte binevoitoare”, frumuseţea părându-i-se inaccesibilă, în cele din urmă, ar fi preferat singurătatea din Combourg, care avea cel puţin trăsătura ei distinctivă. „La surorile mele, provincia se reunea în aer liber: lumea mergea la dans din vecini în vecini, jucând o comedie în care eu eram uneori un prost actor. Iarna, la Fougeres trebuia să suporţi societatea unui oraş mic, baluri, adunări, dineuri, iar eu nu puteam să fiu trecut cu vederea, la fel ca la Paris.” Se simţi bucuros să întrerupă această plictisitoare vacanţă printr-un stagiu militar la regimentul lui, într-un batalion care ţinea de garnizoana din Dieppe. Aici îşi revăzu iubita: marea şi, în timp ce făcea instrucţie pe prundişul plajei, iar caporalul ordona: „încarcă în patru timpi: Arma la stânga!”, lui îi plăcea să se uite cu ochi avizi la valurile care se spărgeau pe ţărm.

  Revenit la Fougeres, le găsi pe Julie şi pe Lucile hotărâte să părăsească Bretania. Julie îndrăgise succesele ei pariziene; soţul, contele Annibal de Farcy, căpitan de infanterie, nu locuia deloc la Fougeres; maladiile lui Julie îi dădeau acestei fermecătoare femei un pretext cinstit; fratele ei, Jean-Baptiste, acum ginerele unui ministru, avea să-i deschidă toate uşile. Lucile, pe care, instinctul geniului şi al frumosului o mâna spre un teatru mai vast', îşi asumă obligaţia să învingă aversiunile fratelui ei şi „delicata asociere a celor trei pui mai mici rămaşi în cuib” luă drumul Parisului. Nu mai e nevoie să spunem că această călătorie fusese aspru condamnată de Benigne şi Marie-Anne, persoane autoritare şi rezonabile care, când pomeneau de fraţii mai mici, nu-i numeau decât „Călugăriţa şi netrebnicul de frate-său”. Clan conservând cutumele bretone şi clan al aventurii, familia se scinda.

  V. Genul uman în vacanţă.

  Cei trei pui plecară să-şi facă un cuib la adăpostul puternicului Jean-Baptiste, care locuia la socrul lui, preşedintele de Rosanbo, pe strada Bondy. Cea mai presantă ambiţie a lor era să pătrundă în acea lume a literelor unde fiecare dintre ei spera să găsească gloria. Frumuseţea lui Mie şi prietenia bretonilor le serviră de introducere, în timpul primului ei sejur, doamna de Farcy dresase un, filozof' minor, Delisle de Sales, om cumsecade, „cordial de mediocru”, care scria el însuşi pe soclul bustului său: „Dumnezeu, om, natură, el le-a explicat pe toate”. Delisle li-1 prezentă pe Carbon de Flins des Oliviers, „cu numele mai bogat decât laurii”. La rândul lui, Flins se îndrăgosti de Iulie şi-i făcu cunoştinţă cu Fontanes, traducătorul lui Pope, poet grav, om demn de toată stima, vesel, semănând cu un mistreţ, în acest timp, Chateaubriand, care admira elegiile şi poemele erotice ale cavalerului de Parny, îi ceru o întâlnire acestui ilustru creol şi se legă de „amantul Eleonorei”. Bretonul Ginguene, fost elev al colegiului din Rennes, spirit luminat, îl aducea în grup pe spiritualul şi irascibilul Chamfort, care locuia în aceeaşi casă cu el, şi pe poetul Le Brun care se credea Pindar şi pe care Chateaubriand îl găsi într-o dimineaţă între trei sau patru cratiţe murdare şi o menajeră, declamând strofele compuse de el peste noapte, în timp ce peruchierul îi spunea: „întoarceţi, vă rog, capul, domnule!”

  Exceptându-i pe Chamfort şi Fontanes, era un grup literar lipsit de importanţă. Aşa cum era el, îi orbea cu gloria sa pe cei trei tineri locuitori din Fougeres. Când Fontanes îl invită la un dineu cu metresa lui, cu Ginguene, cu Flins şi Parny, Chateaubriand se crezu un om ajuns şi puţin cam libertin, în contact cu aceste spirite puternice, credinţa lui se topea. Constata că în ochii noilor lui prieteni, inteligenţa şi practicile creştine nu erau compatibile; toţi artiştii erau porniţi împotriva religiei, toate minţile superioare, toate talentele. Şi aşa lecturile din Combourg îl zguduiseră, dar acum, la Paris, filozofia' îl influenţa cu atât mai uşor, cu cât regăsea aceleaşi idei în familia fratelui său. Era o vreme când „totul se zdruncinase în minţile oamenilor şi în moravuri. Magistraţii se roşeau când trebuia să poarte roba. Preotul în altar evita numele lui lisus Hristos şi nu vorbea decât de legiuitorul creştinilor”.

  Preşedintele de Rosanbo avea trei fiice fermecătoare care-i întâmpinară binevoitoare pe nou-veniţi. Domnul de Malesherbes, pe atunci retras din consiliu, se amesteca bucuros printre copiii şi nepoţii lui. Acest ministru filosof era un om puţin cam vulgar, „firesc înainte de toate, cumsecade, simplu, cu bun-simţ, de o sinceritate surprinzătoare până a părea cam tăios'., Când îl vedeai pentru prima dată, spune Boissy d'Anglas, în veşmântul lui cafeniu cu buzunare mari, nasturi de aur, manşete de muselină, jabou murdar de tabac, peruca rotundă prost pieptănată şi pusă strâmb, şi când îl auzeai vorbind fără afectare şi cu atâta naturaleţe, era greu să-ţi imaginezi că te aflai în prezenţa unui asemenea om”, dar, adăuga Chateaubriand, „de la prima frază rostită simţeai omul de un străvechi nume şi magistratul superior”. Ştia multe, se înfierbânta când vorbea, iar Chateaubriand îi compara conversaţia cu „mişcarea neregulată şi perpetuă a unei băuturi ce dădea în fiert”.

  Acestui bătrân îi făcea plăcere să-i explice lumea unui tânăr în care descoperea curiozitatea pasionată pe care el însuşi şi-o păstrase neştirbită. „Ceea ce era uimitor la el, era energia cu care se exprima, deşi la o vârstă înaintată. Dacă 1-ai fi văzut stând fără să vorbească, cu ochii puţin căzuţi în fundul capului, cu sprâncenele groase şi cărunte şi aerul lui plin de bunătate, 1-ai fi luat drept unul dintre acele auguste personaje pictate de mâna lui Le Sueur*. Dar dacă i se atingea coarda sensibilă, erupea ca un fulger, ochii i se deschideau şi i se măreau pe loc; judecind după cuvintele calde ce-i ieşeau din gură, după aerul lui expresiv şi însufleţit, ţi s-ar fi părut un tânăr în deplina efervescenţă a vârstei; dar după capul albit, după cuvintele puţin fonfăite din cauza lipsei dinţilor, ai fi recunoscut septuagenarul. Acest contrast sporea farmecul ce-1 descopereai în conversaţia lui, aşa cum iubeşti focul ce arde în mijlocul zăpezilor şi al gheţurilor iernii.”

  Domnul de Malesherbes îl învăţă pe tânărul Chateaubriand nu numai ideile revoluţionare, ci şi acele principii reformatoare care reprezentau pe atunci în Franţa speranţa atâtor oameni cinstiţi. El n-ar fi vrut să distrugă, ci „să menţină şi să regenereze. Era din rasa lui Vauban şi Fenelon, nu a celor ca Mirabeau şi Condorcet”. Fusese prietenul şi protectorul lui Rousseau; el impregna cu Emile şi Contractul social un discipol pe care Combourg îl pregătise să guste peisajele genevezului. Bătrânul ministru şi tânărul vorbeau mult şi despre botanică şi geografie. Malesherbes 1-a încurajat pe Chateaubriand să înveţe numele florilor, 1-a îndemnat să-1 citească pe Linne, 1-a trimis în Jardin des Plantes. Aplecaţi asupra hărţilor, ministrul şi sublocotenentul făceau proiecte de călătoriipe care Malesherbes le concepea, iar Chateaubriand poate le-ar fi executat, şi astfel acesta din urmă îşi imagină o plecare în America pentru a descoperi o trecătoare pe mare dinspre nord-vest.

  Domnul de Malesherbes i-a luat sub protecţia lui activă pe cei trei provinciali. El i-a promis contesei Lucile s-o ajute să treacă din ordinul Argentiere în cel Remiremont, mai important şi mai bine remunerat, în acest timp, Jean-Baptiste, el însuşi aflat în serviciul regelui, insista ca fratele lui să fie agreat de Ordinul de Malta. Pentru asta era nevoie ca acest laic să fie măcar tonsurat. Nu era uşor să obţii aşa ceva de la autorităţile ecleziastice, dar

  * Eustache Le Sueur (l 616-1655) – pictor francez, admirator al lui Rafael (n.tr.).

  Episcopul de Saint-Malo avea obligaţii faţă de doamna de Chateaubriand, care era una dintre sfintele diecezei lui. Fiul plecă să-şi viziteze mama. Ea trăia singură, pe o ulicioară îngustă, tricotând şi rugându-se în fiecare zi. Revăzând-o, simţi o plăcere afectuoasă şi vie. Mai distrată ca niciodată, pleca la liturghia mare ducând sub braţ un papuc în locul cărţii de rugăciuni. Ea i-a recitat balade în versuri compuse de ea şi care aveau mai multă graţie decât sens. Prin ea Franţois-Rene obţinu imediat tonsura. Acum, când se eliberase de soţul şi persecutorul ei, mama lui i se păru fermecătoare.

  Toate astea se petreceau în 1788. În decembrie s-au reunit la Rennes stările din Bretania. Se discuta despre impozite, despre Afacerea colierului, despre Nunta lui Figaro, de Cagliostro, de Mesmer; nobilimea bretonă, cu spirit de frondă, urzea împotriva Curţii. Grăsanul unchi Bedee, poreclit Bedee Anghinare, rupea scaunele căţărându-se pe ele ca să peroreze. Chateaubriand striga împreună cu ceilalţi, se bătea cu studenţii, ţinea piept oamenilor regelui, dar la rece şi în chip de spectator. Mulţi dintre aceşti seniori se distrau, cum o făcuseră pe vremuri în timpul revoltelor de şcolari. Departe de ei gândul că, ridicându-se împotriva Curţii, s-ar fi prăbuşit în prăpastie împreună cu ea.

  De la Rennes dădu o fugă până la Fougeres unde locui la doamna de Marigny şi-şi regăsi cele patru surori reunite în micul orăşel. Ne-au rămas de la el, din acel an 1789, când împlinise douăzeci şi unu de ani, nişte scrisori adresate unui prieten de vârsta lui, cavalerul de Châtenet. Vorbeşte în ele de Lucile, de femei şi de dragoste pe un ton libertin î la Valmont. Parisul şi regimentul îl stricaseră. „Mi-am îndeplinit toate angajamentele faţă de sora mea; declaraţia e făcută. Te aşteaptă hotărâtă să continue romanul; n-am pus atâta spirit ca tine în mărturisirile mele, dar i-am făcut portretul tău şi asta trebuie să-ţi ajungă; cum deznodământul te priveşte, te invit s-o cunoşti cât mai curând posibil. Nu ştiu exact când voi pleca, aşa că scrie-mi tot aici. M-am gândit adesea la tine de când ne-am despărţit şi găsesc din ce în ce mai fermecătoare ideea noastră de cazarmă. Cu doi, trei ca tine şi o metresă (fiind un rău necesar), o companie destul de retrasă la câteva leghe de Paris, sau chiar în Bretania, am petrece zile dulci şi delicioase. Te asigur că, de îndată ce ajung la Paris sau chiar în Bretania, am să reflectez asupra modalităţii de executare a acestui proiect atrăgător. Mi-ar plăcea să-mi petrec viaţa înconjurat de prieteni fermecători şi demni de stimă. Pune-o la curent pe Eugenie cu hotărârea noastră; sunt convins că va fi încântată să facă şi ea parte. O văd de aici, spunându-ţi, de bună-credinţă, că-i disperată să n-o poată face. Transmite-i din partea mea mii de salutări: n-o să te coste mare lucru, îţi promit să redau fidel contesei Lucile tot ce m-ai rugat să-i spun. Faţă de tabloul pe care ţi 1-am făcut, doreşte din suflet să te cunoască. Ai grijă de ea, dacă ai s-o seduci, dragul meu Châtenet; ţine seamă că-i virgină.„ De altfel, dacă una dintre faţetele personajului pe care-1 interpreta pe lângă prietenul său aducea cu eroii lui Laclos, o alta amintea de Saint-Preux: „înclinarea ta spre melancolie mi-e cunoscută. Puternica ta sensibilitate mă încuraj ează. Aş avea mare nevoie să mă simt strâns la pieptul tău.” Acesta era stilul în 1789, dar cum să se elibereze la douăzeci de ani de moda şi frazele timpului său?

  Şederea în Bretania s-a prelungit. Un concediu de boală i-a permis sublocotenentului să nu se întoarcă la regiment. Abia în iunie „cei trei” se întoarseră în Parisul pe care doreau să-1 cucerească. Drumul fusese destul de agitat; ţărani opreau trăsura cerând paşapoartele. La Paris, întregul oraş părea cuprins de febră. Negustorii stăteau în pragul prăvăliilor; mulţimea, nervoasă şi parcă în aşteptare, făcea cerc în jurul agitatorilor improvizaţi. Jurământul Jeu de Paume* fusese rostit; starea a treia refuzase să voteze pe

  * Serment du Jeu de Paume din 20 iunie 1789 – jurământ depus de deputaţii stării a treia să nu se despartă mai înainte de a da Franţei o constituţie (n.tr.).

  Ordine. Şi totuşi „securitatea mergea încă până la extravaganţă”. „Ce poate fi mai neserios, spunea Necker pe 29 iunie 1759, decât temerile concepute în privinţa organizării stărilor generale?”

  Nici căderea Bastiliei n-a luminat minţile. Timp de câteva zile, evenimentul păru să aducă la unison naţiunea. Pe ruinele fortăreţei, ambasadori şi dansatoare se amestecau bucuros cu muncitori pe jumătate goi care dislocau pietrele. Tânărul Chateaubriand, care asistase la asalt, dovedi mai multă luciditate. De pe acum întrezărea consecinţele unui asemenea eveniment şi probabila dictatură a străzii. Deşi departe de a fi ostil ideilor care-i călăuziseră pe cei ce dădeau asaltul, actele lor i se păruseră odioase, îl văzuse pe unul dintre învingătorii de la Bastilia purtând la reverul hainei o bucată din inima nefericitului Flesselles*. Inteligenţa lui ar fi dorit schimbări mari; instinctele îi îndemnau să meargă spre tabăra ameninţată. El nu era ca Rousseau un om din popor, nici ca Voltaire un burghez ciomăgit pe nedrept. Adolescenţa lui privise pentru prima oară lumea din înălţimea turnurilor din Combourg. Dacă revoluţia ar fi fost pură 1-ar fi antrenat fără îndoială. Dar un spectacol hidos sfârşi prin a-1 ţine departe. De la ferestrele hotelului, văzuse trecând, purtate în ţepuşe, două capete ciufulite şi desfigurate, cele ale lui Foullon şi Bertier. Ochiul unuia dintre ele, ieşit din orbită, atâma pe faţa întunecată a mortului; ţeapă străpungea gura neagră. „Tâlharilor! strigă el, aşa înţelegeţi voi libertatea?” Dacă ar fi avut o puşcă „ar fi tras în acei ticăloşi ca în nişte lupi”. Surorile şi vecinii îi reproşară vehement imprudenţa acelui strigăt, din cauza căruia ar fi putut fi toţi masacraţi, dar vorbise ceea ce zăcea în adâncurile lui. Ce avea să urmeze îl îngrozea. Din acel moment dori să părăsească Franţa, Şi totuşi, a şovăit multă vreme, îl reţinea un amor pasager, de altfel natura lui melancolică era „sora inactivităţii”. Majoritatea curtenilor emigrase; ofiţerii, descurajaţi de lipsa de disciplină a

  * Jacques de Flesselles (1721-1789) – starostele negustorilor din „aris masacrat de popor în momentul cuceririi Bastiliei (n.tr.).

  RJş. Părăseausemcml. Printrevechnlmpnetem, oameni de iLasurpnnzătoa^ aristocrat furios, devenise teronst; bretonul Gmguene fost elev la iezuiţi, spunea în ziua sărbătorii Federaţiei: „Ce frumoasa sărbătoare! Ca să fie mai mult luminată, ar trebui sa fie arşi patu alcratiâncelepatm^^^^^ mintea decât la dragoste. Genul uman, eliberat de regulile unei societari care se prăbuşea, se credea în vacanţă; nu descoperise mcă”nontiramaduŞipelumededeviereamorala > în mijlocul acestor dezordini, Chateaubnand se păstra ciudat de ferm. Divizat, pentru că nutrea în acelaşi timp o simpatie intelectuală pentru doctnne şi o oroare pasionata faţa de crimele t^utsău'el^^ fiica sa doamna de Rosanbo, perseverau m liberalismul lor, preşedintele şi ginerele lui, Jean-Baptiste, erauturbati împotriva Lolutie,; incemăPnveŞte, sPuneChateaubnand, nuacordam mportantăproblemelorndiCateatunci, doarideilorgeneralede libertate şi demnitate umană; politica personala mă plictisea; adevărata mea viaţă se afla în sfere mai înalte/; Asprimea pasiunilorunuiChamfortâlsiirpnndea^M-ammiratintotdeauna căunomcare-icunoşteaaşadebmepeoamenisăpoataimbraţşa cu atâta căldură o cauză oarecare. Nu ştia el că ocârmumle se mru ui iluziile rămâneau neştirbite. Regaliştii încă mai credeau cu naivitate „cătatul se va termina într-una dm zile prin arestarea Parlamentului”; revoluţionam „la fel de superficiali m speranţele lor” anunţau „dommapăcii şi a fericim alături de cea a lLrtătirScePticş. Depeacumclarvăzător, Chateaubnanddorea să se tină departe de cele două tabere. In fata cavalerului de Panat'aspus^Autcevano^aicinumaiemmicde făcut; regele a pierdut iar o contrarevoluţie nu veţi avea. Fac precum acei puritani care, în secolul al XVIH-lea, emigrau în Vkgima; eu plec în păduri: e mai indicat decât să mă duc la Koblenz* „. Când vorbea despre proiectele lui de explorator, prietenii îl considerau cam nebun, dar în nebunia lui era mai multă înţelepciune decât în inerţia lor. Avea dreptate să considere că, deocamdată, un om ca el nu putea trăi în Franţa acelor vremuri şi îşi putea justifica alegerea făcută pentru America prin argumente destul de temeinice. Era de părere că ea reprezenta un azil pentru cei care iubeau adevărata libertate. Spera să cucerească aici, dacă descoperea Trecătoarea nord-vest, acea glorie promisă de privighetoarea din Combourg. Mai ales avea de gând să zugrăvească obiceiurile sălbaticilor, să scrie epopeea omului naturii; artist, simţea nevoia să fie exact, dar îi lipseau culorile autentice. Trebuie spus că bătrânul lui profesor şi prieten, domnul de Malesherbes, îi împuiase capul cu această călătorie. „Mă duceam să-1 văd dimineţile; cu nasul lipit de hărţi, comparam diferitele desene ale cupolei arctice; evaluam distanţele strâmtorii Bering din adâncul golfului Hudson; citeam diferitele relatări ale navigatorilor şi călătorilor englezi, olandezi, francezi, ruşi, suedezi, danezi; culegeam date privind drumurile de uscat pentru atacarea ţărmului mării polare; dezbăteam dificultăţile care trebuia surmontate, precauţiile ce trebuia luate faţă de rigorile climei, atacurile fiarelor şi lipsa hranei. Acest om ilustru îmi spunea: „Dacă aş fi mai tânăr, aş pleca împreună cu dumneata, m-aş scuti de spectacolul oferit aici de atâtea crime, de atâta laşitate şi de atâta nebunie. Dar la anii mei trebuie să mori acolo unde te afli.” în sfârşit, în ianuarie 1791, hotărârea lui Chateaubriand era luată. Dezordinea era în creştere. Moderaţia şi imparţialitatea nu mai reprezentau o protecţie, ci o crimă. Un nume de aristocrat era suficient pentru a-1 face pe un om suspect, într-o dimineaţă, la fratele lui, Chateaubriand îşi luă rămas-bun de la domnul de Malesherbes, care-i spuse: „Eşti tânăr, ai să vezi multe; mie mi-a

  * Localitate la confluenţa Rinului cu Moselle, loc în care, în 1792, se adunau emigranţii francezi (n.tr.).

  Rămas puţin timp de trăit.” După care exploratorul plecă în Bretaniasă-şi pregătească acolo călătoria ^ în privinţa banilor îşi propusese sa folosească ce-i mă pusese n un fabricant de din Angers parte ortografia condamnabilă, era în stilul cel mă, comercial. Snt extrem de satisfăcut, domnule, de prompt, tud, nea dovedita pe care le-aţi Tăcut. Sper să va fac rost de un abTom de faceri; fiulâi semăna bătrânulm corsar şi traficant de negn nu numai în ce priveşte gustul pentru aventura, dar Ş1 cel al taS^ oJ^aplecatlaSaint^ de o sută şaizeci de tone, Satot-Piene, cu căpitanul Duja^n-Pmtedevin, care transporta la Baltimore un grup de preoţi din Smnt Sulp ce şi câţiva clenci trimişi la seminarul din acel oraş. P? tul traversăm era modic. Un breton care Tăcuse cmdva o LPanieânStateleUmte, marchizuldeLaRouene cunoscu m timpul Războiului de Independenţă sub numele de colonelul Armând, îi dădu călătorului o scrisoare de recomandare pentru Washington. Chateaubriand s-a dus pentru o ultimă oară la Combourg. Curţile erau pustii, ferestrele închise şi, singuratic, peronul unde îl văzuse ultima dată pe tatăl său. Un paznic necunoscuţii deschise uşile. O lumină slabă pătrundea printre obloanele închise. A ieşit grăbit şi s-a îndepărtat fără a mai îndrăzni să întoarcă privirea. Revenit la Saint-Malo, şi-a luat un îndelung şi tandru rămas-bun de la mama lui pe care a lăsat-o scăldată în lacrimi şi s-a îmbarcat. Calmul a oprit pentru câtăva vreme corabia „la ieşirea din radă”. Zărea în depărtare „turlele şi cupolele biserici lor unde se rugase cu Lucile, zidurile, meterezele, forturile, turnurile, prundişul unde îşi petrecuse copilăria cu Gesril”. Apoi s-a lăsat noaptea; s-au aprins luminile oraşului şi farurile, în cele din urmă, în lipsa brizei, curentul refluxului a luat spre larg corabia Saint-Pierre. Când Chateaubriand, care coborâse să moţăie în hamacul lui, urcă din nou pe punte, „pămânrul Franţei nu se mai vedea”.

  Cine e acest băiat din Saint-Malo care, la douăzeci şi trei de ani, se îmbarcă spre o lume necunoscută pe o biată corabie cu o mână de marinari şi câţiva preoţi? Ce datorează el sângelui său, provinciei natale, părinţilor şi timpului său? Geniului celtic îi datorează poate melancolia, independenţa, obstinarea, amestecul de senzualitate şi de rezervă, gustul pentru poezia eroică şi cel al tristelor încântări în care dragostea şi moartea se întrepătrund. Tatălui său, bătrânul neguţător de sclavi negri, posomorit şi cutezător, îi datorează violenţa, plăcerea riscului, orgoliul numelui său, tristeţea fizică şi plictisul marilor oameni de acţiune. Mamei, gustul pentru litere pe care şi ea îl moştenise de la propria ei mamă, transmis fiind tuturor copiilor, o imaginaţie devorantă, educaţia creştină şi irezistibila veselie, gentileţea castelanilor de la Plancoet. Profesorilor lui din Doi şi Dinan, iezuiţilor din Rennes le datorează o serioasă cultură clasică şi respectul pentru marile °Pere. Turnurilor crenelate, heleşteelor, pădurilor, nopţilor luminoase de la Combourg le datorează sentimentul propriei demnităţi, dragostea de singurătate, forţa dorinţelor lui şi cunoaşterea naturii. Secolului său, domnului de Malesherbes, prietenilor din Paris – dispreţul faţă de despotism şi o filosofie sceptică, aşternându-se în el în mod ciudat pe suprafaţa unui suflet catolic.

  Fiindcă este Chateaubriand, trebuie să fie regalist; fiindcă este discipol al lui Rousseau, nu urăşte iară rezerve ideile revoluţiei. Fiindcă e fiul castelanului de Combourg, el împărtăşeşte orgoliul castei lui şi semeţia care rămâne defectul familiei sale; fiindcă este prâslea sărac al unui frate prea bogat, nu este şi nu va fi niciodată un veritabil conservator. Fiindcă cei mai voluptuoşi dintre poeţi au trezit în el un temperament precoce, le doreşte pe toate femeile; fiindcă este provincial, crescut de o cucernică într-un parc solitar, se teme de ele şi le respinge. Toate acestea alcătuiesc o lume tulburată de contradicţii şi de dorinţe din care nu va evada decât prin creaţia Lui, prin mister şi frivolitate. Dar în clipa în care se îmbarca peSaint-Pierre, inocenţa adolescenţei era încă în stare să răspândească peste atâtea pasiuni întrepătrunse un aer de tandreţe şi veselie. Trupul îi e mărunt, prea mic pentru capul care pare îndesat între umeri; dar fruntea şi părul buclat sunt admirabile, ochii gânditori, uşor ironici, bărbia lungă şi voluntară, gâtul splendid modelat, ca acela al surorii lui, Mie. „Tinereţea, avea să scrie el într-o zi, tinereţea e ceva fermecător. Ea pleacă, la început de viaţă, încununată de flori, precum flota ateniană ca să cucerească Sicilia şi minunatele câmpii ale Etnei.” Tinereţea lui Chateaubriand se aseamănă mai curând acelui fragil velier care-l poartă. Valurile uriaşe ale revoluţiilor şi războaielor vin şi, mai înainte de a o ridica pe crestele lor înspumate, o prăbuşesc în adâncurile negre ale mizeriei şi exilului; dar barca e năzdrăvană; va continua să plutească.

  CĂLĂTORUL şi SOLDATUL.

  Cititorul răspunse că el punea suflet în toate.

  Abatele de Mondesir.

  L Traversarea.

  Carena unui velier de o sută şaizeci de tone reprezintă un zid fragil între viaţă şi moarte. Suspendat timp de trei luni „deasupra feţei grave a abisului”, Chateaubriand învăţă să cunoască ceea ce putini scriitori francezi observaseră înaintea lui: „teribila maiestate a spectacolelor oceanului”. Născut pe coastele Saint-Malo, fiu de corsar, frumuseţile largului mării îl încântau mai mult decâtâl speriau pericolele ei. În timpul acestei traversări, el se dovedi un bun marinar, fermecat de povestirile şefului de echipaj, un breton care-i descria pe negri şi indieni, dormind pe punte, învelit în manta, sub cerul încărcat de stele, iar dimineaţa urcând cu agilitate pe cafasul catargului, în aplauzele mateâoţilor. Poate că în vitejiile lui era ceva cam teatral, „într-o zi, scrie unul dintre tovarăşii lui de drum, abatele de Mondesir, treceam printr-o ^urtună, iar domnul de Chateaubriand, mare imitator al eroilor lui Corner, a cerut, ca şi Ulise, să fie legat de catargul din mijloc, unde 1-au acoperit valurile şi 1-au bătut vânturile. Dar sfidând apa şi aerul, elâşi făcea curaj strigând: „O, furtună! Nu ai ajuns încă aşa de frumoasă cum te-a făcut Homer!”

  Atitudinea lui faţă de călătorii ecleziaşti alcătuia un bizar amestec de vanitate şi stângăcie; dorinţa de a plăcea se îmbina cu dorinţa de a şoca. Când se arăta în fata lor în chip de cavaler de Malta, încercând să-i uimească prin erudiţia lui sau, cu un crucifix mare în mmă, îi punea pe marinarii adunaţi pe punte, de Vinerea Mare, să facă un jurămâht plin de fraze „extrem de puternice şi arzătoare”, ori dimpotrivă, îi irita pe sulpicieni şi seminarişti prin ironii demne de un libertin prost crescut. După escalele în Azore, se întorcea incitat de povestirile legate de impietatea călugărilor spanioli, glume de sublocotenent, fericit s-o facă pe grozavul, în fine descătuşat de constrângerile suferite în Franţa. Adevărul era că, debordând de tinereţe şi de forţă, nu ştia cum să omoare timpul la bordul navei.

  „Asista cu plăcere, spune abatele de Mondesir, în lipsă de ceva mai bun şi ca să-i treacă plictiseala, la exerciţiile noastre spirituale, nu la meditaţii, nici la rugăciuni, desigur, ci în general la lecturile sfinte care se făceau în comun. Citeam Sufletul înălţat la Domnul, iar părintele Rodriguez: Perfecţiunea creştină. Or, clocotitorului Chateaubriand îi plăcea mai mult să facă lectura cu voce tare, decât s-o asculte în tăcere. Adesea îi venea lui rândul. Într-o zi, domnul Nagot, şeful misiunii, îi atrase atenţia că o carte ascetică nu se declamă pe un ton de tragedie. Cititorul îi răspunse că el punea suflet în toate.” Urmarea acestei lecţii date de supe-riora fost că rolul de cititor nu i-a mai convenit Cavalerului, iar domnul Nagot i-a devenit antipatic lui Chateaubriand, care spunea despre el că avea „o minte vicleană de preot bătrân”.

  Împreună cu seminariştii francezi, la Baltimore mergea şi un tânăr englez de familie bună, Francis Tulloch, fost ofiţer de artilerie, anglican convertit la catolicism de domnul Nagot. Era un băiat cu o statură înaltă, o figură încântătoare, foarte cultivat, vorbind mai multe limbi. Filosoful Chateaubriand se apucă să-i demonstreze că renunţarea la cariera, la averea lui, aducându-şi la disperare mama, ca să cutreiere lumea la remorca unui seminar de preoţi străini, era cea mai mare nebunie. Când vasul făcu escală în insula Saint-Pierre, aceşti doi băieţi visători bătură împreună munţii învăluiţi în ceţuri, recitând poeme de Ossian şi făcând proiecte de viitor. Chateaubriand, care „pusese suflet” în jurămintele lui filosofice, ca în toate celelalte lucruri, crezu că 1-a „deconvertit” pe Tulloch. Dar domnul Nagot, mai abil în meseria de pescuitor de suflete, se pricepu dintr-o mişcare să-şi recâştige neofitul, care curând începu să cânte în procesiuni şi-i întoarse spatele lui Chateaubriand. Atitudinea acestuia din urmă nu era chiar aşa de simplă cum dădeau de înţeles butadele lui voltairiene. Mai mult ca oricare alt pasager era sensibil la divina frumuseţe a spectacolului. Când, la apusul soarelui, marinarii îşi scoteau şepcile gudronate şi înălţau câteva cântece religioase întru cinstirea Notre-Dame-du-Bon-Secour*, ochii tânărului breton se umpleau de lacrimi. Mai târziu scrise cu toată sinceritatea, evocând acest voiaj: „Corabia înainta în voia valurilor surde şi lente, în timp ce scântei de foc alergau cu spuma albă de-a lungul flancurilor. Mii de stele străluceau în azurul întunecat al domului ceresc, o mare fără ţărmuri, infinitul cerului şi al talazurilor! Niciodată Dumnezeu nu m-a tulburat mai mult cu măreţia lui ca în acele nopţi când aveam imensitatea deasupra capului şi imensitatea sub picioare.” Dar în timpul traversării, nu pe Dumnezeu îl contempla pe deasupra valurilor. El o vedea pe acea femeie necunoscută înfiripată în visele lui şi ar fi „dat o eternitate pentru una din mângâierile ei”. Modalitate puţin exagerată de a spune că avea douăzeci de ani, că dorinţele îi erau aprinse şi că ar fi fost suficient ca o fiică a mării, cu picioarele goale, să treacă pe lângă el pe stâncile din Saint-Pierre, pentru ca să schimbe în ochii lui această insulă mizerabilă „în tărâmul deliciilor”.

  * Maicii Domnului Ocrotitoare (n.tr.).

  Iii.

  Cei din jurul lui îl găseau prea aprins; dar nu-i oare asta starea firească a unui corp încins de tinereţe şi închis într-un spaţiu restrâns? Stimulat de orgoliu şi plictis, tânărul Chateaubriand nu putea concepe actul cel mai dificil, cel mai iluzoriu şi cel mai periculos, iară a-1 executa cu o încăpăţânare în acelaşi timp bretonă şi demnă de Don Quijote. De exemplu, îşi puse în cap să se scalde în plin ocean. Zadarnic i-au atras atenţia marinarii asupra pericolului curenţilor, al rechinilor; despuiat de veşminte, trebui să fie coborât în mare cu un scripete şi tot cu el să fie ridicat din nou, puţin mai târziu, sufocat de valurile înalte, pentru ca el să-şi considere onoarea salvată.

  Aceste nebunii n-au împiedicat descoperirea marilor promisiuni care zăceau în el. După ce a amintit de actele de vitejie ale lui Chateaubriand, abatele de Mondesir notează că „acest tânăr citise şi observase mult”. O împrejurare ivită în timpul călătoriei i-a permis să-şi demonstreze brusc neaşteptata maturitate de gândire şi elocvenţa. Pierzându-se una din ancorele corăbiei, căpitanul a pretins ca aceasta să fie plătită de călătorii care închiriaseră vasul, în escala din insula Saint-Pierre, toată lumea a pledat, iar Chateaubriand a fost însărcinat să apere cauza tovarăşilor lui. S-a descurcat de minune. „Era, iară putinţă de tăgadă, spune abatele, un om de talent, de cuvânt şi de acţiune.”

  Tovarăşii de drum nu aflaseră încă latura cea mai serioasă, cea mai secretă a acestei vieţi, în Chateaubriand se dezvolta din vremea adolescenţei un scriitor, îndrăgostit de frazele perfecte, pe atunci doar presimţite, dar la fel de râvnite de el ca şi necunoscuta din reveriile lui. Când privea un măreţ spectacol al naturii, soarele în apus deasupra mării sau valurilor gigantice ale oceanului, nu se gândea numai la frumuseţea celor văzute, ci şi la datoria, obscură şi puternică, de a exprima această frumuseţe. „Tu ar trebui să descrii aşa ceva”, cuvintele lui Lucile, rostite la Combourg, şi le adresa acum sieşi. Când se urca pe catarge şi se lega acolo, dominând valurile, n-o făcea numai pentru a-i ului pe mateloţi şi pe seminarişti, ci şi pentru a-i smulge oceanului cuvintele ce ar fi fixat peisajele tremurătoare, „culoarea asemeni sticlei lichide” şi talazurile care, „mâmndu-şi crestele, imitau turmele albe răspândite printre mărăcini”. Astfel încât, după trei luni pe ocean, într-o dimineaţă, el schiţă în câteva rânduri precise şi veridice sosirea în America: „Vârfurile câtorva arţari apărând din apă, doar ele indicau prezenţa coastei.” Seara, la bordul unei şalupe, Chateaubriand debarcă în golful Chesapeake. De cum puse piciorul pe pământ, fu frapat de un tablou fermecător: în preajma unei ferme, nişte negri tăiau la ferăstrău bucăţi de lemne, câţiva albi cultivau tutun. „O negresă de vreo treisprezece, paisprezece ani, aproape goală şi de o frumuseţe aparte, ne deschise bariera ogrăzii ca o noapte tânără. Am cumpărat prăjituri din porumb, găini, ouă, lapte şi ne-am întors pe vas cu damigenele şi coşurile. I-am dat micuţei africane batista mea de mătase: o sclavă fusese cea care mă întâmpinase pe pământul libertăţii.” Era încă prea entuziasmat ca să-i treacă prin minte că aici ar fi putut să fie un simbol.

  /. Timpul petrecut în America.

  America 1-a surprins şi, la început, 1-a dezamăgit. Venise să caute o lume de două ori nouă, prin imaginile ei şi prin moravuri. Dar pe drumul parcurs ca să ajungă de la Baltimore la Philadelphia, rândunelele zburau razant deasupra apelor la fel ca la Combourg. Plin de entuziasm faţă de republicile create după modelul antic, hrănit, ca atâţia tineri francezi din vemea aceea, cu legendele Americii, se aştepta să întâlnească la fiecare răspântie un Cincinnatus, un Caton sau un Franklin. Inegalitatea averilor, Moralitatea băncilor şi a caselor de joc, zgomotul sălilor de bal Ş1 de spectacol 1-au scandalizat. Aceşti cetăţeni liberi aduceau cu supuşii tiranilor; era amuzant şi dezolant.

  Sosind la Philadelphia cu imaginaţia înfierbântată de povestirile abatelui Raynal, atât de drag tatălui său, a cerut să i se arate unul dintre acei faimoşi quakeri, virtuoşi scoborâtori din William Penn*. „Nu micămi-a fost surpriza când mi s-a spus că, dacă eram curios să aflu până unde mergeau interesul şi imoralitatea mercantilă, mi s-ar putea oferi spectacolul a doi quakeri căutând să cumpere ceva unul de la altul şi încercând să se înşele reciproc. Fiecare zi vedea cum mi se spulberă himerele, ceea ce-mi pricinuia un mare rău.”

  Până şi Washington. N-ar fi trebuit, oare, ca, după victorie, respectând tradiţia romană, acest general legendar să-şi mâne boii şi să apuce coamele plugului? Chateaubriand 1-avăzuttrecând într-o trăsură înhămată la patru cai împodobiţi, traşi de hăţuri zdravene. Cincinnatus în caleaşca submina ideile preconcepute ale călătorului. Cu toate acestea, când s-a dus să-i înmâneze preşedintelui Statelor Unite scrisoarea de recomandare pe care i-o dăduse marchizul de La Rouerie, a recunoscut, în sfârşit, simplitatea antică. O casă mică; nici urmă de paznici, nici urmă de valeţi., Walkin, şir„*, îi spuse o servitoare tânără. Imediat a apărut şi Washington. „Colonelul Armând!” a exclamat, văzând semnătura marchizului, după care, fără să dea prea multe semne de nerăbdare, a ascultat planul călătoriei expus de tânărul lui musafir. Planul acesta era destul de surprinzător. Chateaubriand ar fi vrut să străbată cu două care uriaşe trase de patru perechi de boi întregul continent de a est la vest, să atingă coasta de nord a Californiei, apoi să o ia drept spre nord ca să caute acea trecătoare pe mare, pentru ca, în cele din urmă, să se întoarcă în Statele Unite prin golful Hudson, Labrador şi Canada. Când Malesherbes auzise de acest proiect, îi scânteiaseră ochii; cei ai

  * William Penn (1644-1718) – quaker englez, fondatorul, în 1681, al Pennsylvaniei. El a dotat-o cu o legislaţie care a ajuns un model pentru instituţiile americane. A întemeiat Philadelphia (n.tr.).

  * Intră, domnule! (limba engleză în original) (n.tr.).

  ' fi lui Washington se făcură mari. L-a invitat pe tânărul nebun la cină, dar nu l-a încurajat deloc.

  După o nouă întrevedere la Albany cu un oarecare domn Swift, traficant de blănuri, pentru care avea o scrisoare, Chateaubriand a recunoscut că proiectul lui menit să-i aducă gloria era, cel puţin pentru un timp, irealizabil. Dar îşi putea „îmbogăţi paleta de culori şi sufletul de sentimente”. Exploratorul se trase, deci, înapoi din faţa poetului, fără ca poetul să renunţe a se echipa ca explorator. Anunţându-1 pe Swift că se va mulţumi să meargă la Niagara şi apoi la Pittsburgh, cumpără doi cai, angaja ca ghid un olandez înalt şi o porni la drum. Imediat îşi lăsă barba să crească şi pletele să-i fluture pe spate, îşi procură de la indieni un costum complet, o togă de piele pentru ghidul lui, un corn ca să-şi cheme câinii, o bandulieră de cutreierător al pădurilor şi, astfel costumat în erou de roman exotic, plecă împreună cu olandezul lui şi câţiva irochezi la vânătoare de carcajou. Era doar un mic animal inofensiv şi semăna cu o veveriţă, dar era carcajou. Cuvântul era admirabil, iar Chateaubriand adora cuvintele.

  Cutreieratul pădurilor i-a adus mari bucurii. In realitate sălbaticii, ca şi quakerii din Washington, 1-au cam dezamăgit. Chateaubriand îşi imaginase omul virgin al naturii cu libertatea primitivă, anterioară Contractului social, „sălbaticul autentic”, pe care doar obiceiurile convenţionale ale societăţilor noastre 1-ar fi putut corupe. „Plăcerile vieţii”, într-o lume artificială şi afabilă, îi făcuseră pe oamenii secolului al XVIII-lea să uite bruta de temut acoperită în fiecare dintre noi de o atât de fragilă pojghiţă de convenţii. Călătorul fu nevoit să recunoască destul de repede că irochezii aveau şi ei viciile lor la fel ca bretonii şi parizienii, că Pasiunile lor erau periculoase, răzbunarea cruntă şi chinurile frspăimântătoare. Prejudecăţile sunt atât de înrădăcinate încât, atunci Clr>d i-a zugrăvit pe sălbatici, a făcut din ei eroi, filosofi şi poeţi, Delicios de neverosimili. Dar în jurnalul scris în timpul călătoriei, entuziasmul lui se îndreaptă mai curând spre natură decât spre oameni.

  Pătrunzând pentru prima dată în păduri care nu fuseseră niciodată tăiate, a fost cuprins de o beţie de independenţă. „Mergeam din arbore în arbore, la dreapta, la stânga, spunându-mi: Aici nu mai sunt drumuri, nu mai sunt oraşe, nu mai e monarhie, nu mai e republică, nu mai sunt preşedinţi, nu mai sunt regi, nu mai sunt oameni. Şi, pentru a încerca dacă eram restabilit în drepturile mele originale, mă dedam la acte de voinţă care-1 scoteau din sărite pe ghidul meu, convins, în sinea lui, că eram nebun.”

  Pentru a-i înţelege delirul trebuie să mai amintim încă o dată de tinereţea lui clocotitoare şi plină de constrângeri, de cadetul orgolios şi timid, de debutantul provincial prezentat la o Curte indiferentă şi ceremonioasă. Scăpat în această pădure pe care o credea virgină, se bucura în fine „de fericirea regală a unui Adam glorios şi stăpânân Eden”. Avem laândemână jurnalul lui: „Libertate primitivă, te regăsesc în sfârşit. Trec ca pasărea care zboară dinaintea mea la întâmplare cu singura grijă de a-şi alege un loc umbrit. Lată-mă aşa cum m-a creat Atotputernicul, stăpân al naturii, purtat de triumf peste ape, în vreme ce locuitorii fluviilor îmi însoţesc goana, popoarele aerului îmi cântă imnuri, animalele pământului mă salută, iar pădurile îşi înclină crestele la trecerea mea. Daţi fuga şi închideţi-văân cetăţile voastre; supuneţi-vă măruntelor voastre legi, câştigaţi-vă pâinea cu sudoarea trupului, sau mâncaţi pâinea săracului, strângeţi-vă de gât pentru un cuvânt, pentru un stăpân; îndoiţi-vă de existenţa lui Dumnezeu sau adoraţi-1 în forme superstiţioase! Eu, eu îmi văd de drum, rătăcind prin singurătăţile mele. Nici o bătaie a inimii nu-mi va fi încătuşată; niciunul din gândurile mele nu va fi înlănţuit; voi fi liber ca Natura!”

  Acest sentiment de eliberare n-a fost singura bucurie pe care i-a adus-o exuberanta natură americană. Ea 1-a fermecat prin frumuseţea ei. Contează prea puţin cât a durat călătoria lui Chateaubriand. Se pare că ar fi trecut pe la cascada Niagara, pe la marile lacuri, fortul Pittsburgh şi că rătăcise câteva săptămâni prin regiunea Ohio şi la izvoarele fluviului Mississippi. Să fi coborât în apele lui? Puţin probabil. Dar îi oferă frumuseţi sclipitoare, cum n-a avut parte niciodată veritabilul Meschacebe. În orice caz, observase destul pentru a aduce în Franţa imagini şi culori pe care nici un scriitor înaintea lui n-a ştiut să le fixeze, în bivuacuri, la lumina focurilor de lemne sau la cea „albăstrie şi catifelată” a lunii care cobora printre copaci şi „răspândea jerbe de lumină până în cele mai adânci desişuri”, el îşi lua note preţioase. Nimeni n-a crezut mai mult ca el în necesitatea picturii (sau cel puţin a schiţării) după natură. Crescut în pădure şi la malul mării, obişnuit cu arborii şi cu valurile, el va fi mereu sever cu pictorii şi cu scriitorii care se încredeau numai în imaginaţia lor, „Să ne ferim a crede că imaginaţia noastră e mai fecundă şi mai bogată decât natura. În general, peisagiştii nu iubesc destul natura şi o cunosc puţin. În mijlocul câmpiilor ar trebui să ia prima lecţie. Uneori peisagistul, ca şi poetul, fiindcă n-au studiat natura, violează caracterul locurilor: plasează pini pe marginea pâraielor şi plopi în munţi. Până şi noaptea are culorile ei. Nu-i destul să arate luna palidă ca să fie şi frumoasă. Peisajul trebuie să fie desenat pe viu dacă vrei să semene cu realitatea şi să evidenţiezi, ca să spun aşa, muşchii, oasele şi formele. Studiile de atelier, copiile după copii, nu vor înlocui niciodată munca după natură.”

  A aplicat aceste precepte în scrierile lui şi a desenat întotdeauna „pe viu” formele naturale. Dar nu şi-a interzis niciodată să grupeze aceste forme în maniera lui, nici să nu le amestece cu imagini împrumutate de la alţi scriitori pentru a-şi contura tablourile. Chateaubriand schimbă cursul fluviilor, mută munţii, transformă fauna şi flora şi nu şi-a făcut niciodată scrupule în a introduce într-un peisaj vijelia, steaua sau cornul lunii care ar fi P^tut să-1 înfrumuseţeze. „Ca un muzician vulgar care ar fi scris n°tele la dictarea vreunui mare maestru al armoniilor”, în timpul călătoriilor el nota minuţios în carnetele lui elementele unor peisaje frumoase de care avea să se folosească mai târziu în repetate rânduri cu pricepere. De acum înainte, Noaptea la sălbaticii din America, Apus de soare pe ocean vor deveni accesorii indispensabile punerilor lui în scenă. Le va extrage adesea din carnetele lui, le va reîmprospăta culorile, le va simplifica, le va condensa, combinându-le uneori, după cum o cereau trebuinţele şi împrejurările, cu sentimentul disperării sau al veseliei.

  O bună parte a operei lui se va inspira din jurnalul scris în tinereţe. Acolo îşi va găsi culorile: „Frunzişul oferea toate nuanţele imaginabile: roşul aprins bătând spre ruginiu, galbenul închis spre aurul sclipitor, cafeniul aprins spre cafeniul pal, verdele, albul, azurul spălat în mii de nuanţe mai mult sau mai puţin şterse, mai mult sau mai puţin strălucitoare”. Aici va descoperi sunete: „Zgomotele trezeau zgomote; pădurea e o întreagă armonie. Oare ce aud sunt sunete grave de orgă, în timp ce altele mai uşoare rătăcesc pe sub bolta de verdeaţă? Urmează o scurtă tăcere; muzica aeriană începe din nou; pretutindeni vaiete dulci, murmure care închid în ele alte murmure, fiecare frunză vorbeşte o limbă diferită; fiecare firicel de iarbă scoate o notă deosebită.” în fine, va găsi aici mici tablouri din viaţa indienilor, dar mai ales urma propriilor sentimente: „Meditaţii fascinante! Farmecul secret şi inefabil al unui suflet ce se bucură de el însuşi! în mijlocul imenselor pustiuri ale Americii v-am băut în înghiţituri prelungi.”

  Dacă această exaltare era mai mult melancolică decât veselă, dacă găsea în vechile cimitire indiene dubla solitudine a naturii şi a morţii, e pentru că mai întâi în aceşti codri vechi de când lumea încă mai era urmărit de plânsul copilăriei, de funebrele gânduri ale lui Lucile şi de tristele seri de laCombourg. De asemeni, aceasta exaltare rămânea fără obiect, cum rămâneau fără întrebuinţare forţele trezite în el de tinereţe şi de dorinţă. „Ah! Dacă aş fi putut împărtăşi unei necunoscute emoţiile ce le încercam! O, Doamne, dacă mi-ai fi dat o femeie aşa cum mi-o doream; dacă mi-ai fi adus de mână o Evă scoasă din mine însumi, ea din primul nostru părinte. Frumuseţe cerească, m-aş fi prosternat dinaintea ta.„ Dar n-a întâlnit în pădurile acelea alte femei atrăgătoare în afară de două „fete pictate”, floridienele, una mândră, alta tristă, abia întrezărite şi care, totuşi, asociate mai târziu unor suflete de europene, vor servi de model, una pentru Atala şi cealaltă pentru Celuta.

  Este specific geniului să vadă şi să înţeleagă repede. Chateaubriand n-a rămas în America decât cinci luni. Dar ce-i trebuie unui mare scriitor? O noapte încântătoare, o tabără de indieni, câteva viziuni agitate, pestriţe, lumina vie şi strălucirea înşelătoare a unui vocabular exotic. Cu acestea va reconstrui o lume. Împletindu-şi amintirile cu lecturile, va orchestra o prodigioasă simfonie, iar din câteva imagini aproape uitate va realiza admirabilul debut al Atalei. De altfel, în momentul în care părăseşte America, încă nu are nimic finisat. Dacă a schiţat Atala, e vorba doar de o povestire total diferită de cea pe care o va publica. Cât despreNatchez*, nu este încă decât un vag proiect de scriere a unei epopei de simplitate eroică, datorat în acelaşi timp lecturii lui Homer şi spectacolului unei vieţi primitive. Care vor fi personajele? El însuşi, Lucile, floridienele lui, o bătrână căpetenie de trib indian (iar amintirile despre Ciulea lui Ludovic al XlV-lea vor fi create din cele ale doamnei de Bedee), un tânăr indian, Chactas, unde va pune din nou mult din Chateaubriand, indience frumoase din care se va incarna Sylphida şi, răspândită peste tot, orbitoarea culoare a pădurii virgine şi mireasma nopţilor ei. Dacă încă nu şi-a început cartea, el o presimte de pe acum, o dezmiardă, strânge materiale. „Nu făcusem lumină asupra ţelului Principal al călătoriei mele, dar eram însoţit de o lume de poezie.”

  De ce luase brusc hotărârea de a se întoarce? Pentru că îi pierise rapid cheful de toate, pentru că deja începuse să se Plictisească şi pentru că dorea să se bucure de gloria literară.

  * Numele unui trib indian de pe Mississippi.

  Ştia fără nici o îndoială că notele pe care le aducea conţineau ceva nou şi frumos, care i-ar fi frapat pe oamenii timpului său. Orice avea să i se întâmple mai târziu, el nu se va despărţi de aceste manuscrise. Mai mult decât explorarea singurătăţilor Americii, el ţinea acum să devină, în ochii europenilor, omul care vizitase acele singurătăţi. Toată viaţa îşi va spune cu mândrie Sălbaticul, dar el se va servi de prestigiul sălbăticiei pentru a cuceri cea mai civilizată dintre vechile societăţi.

  Pleacă şi pentru că i-o cere onoarea. Aflat, într-o zi, într-o casă americană, aşezat în preajma vetrei din sala fermei, se amuza citind la lumina focului, cu capul plecat, un ziar englezesc căzut pe jos între picioarele lui. Aici a văzut scris cu litere groase cuvintele: Flight ofKing (Fuga regelui); era relatarea evadării lui Ludovic al XVI-lea. Ziarul informa asupra progreselor emigraţiei şi reunirii ofiţerilor din armată sub drapelul prinţilor francezi. Deşi Chateaubriand nu crezuse niciodată în monarhie, el credea în fidelitate. Se gândi că trebuie să se întoarcă şi să li se alăture camarazilor. Nu-i mai rămăseseră deloc bani pentru a-şi plăti drumul. Găsi un căpitan de la care să împrumute pe credit şi se îmbarcă pe l O decembrie 1791.

  /. Întoarcerea.

  A debarcat la Havre pe 2 ianuarie 1792, după o traversare atât de anevoioasă încât vasul a rămas fără catarg. La un pas de a pieri, Chateaubriand a notat totuşi în carnetele lui toate aspectele furtunii ce aveau să-i servească mai târziu în Martiri şi în Memorii. Căpitanul îşi cerea banii pentru traversare. Pasagerul, care nu avea nici un sfanţ, îi scrise fratelui său, Jean-Baptiste, dar generozitatea pare să fi fost unul dintre cele mai neînsemnate defecte ale capului familiei; el transmise scrisoarea bătrânei lor mame şi ea fu cea care, din Saint-Malo, îi trimise lui prâslea suma necesară. Prin aceeaşi scrisoare îl încunoştinţa că unchiul lui, Bedee, şi sora Lucile se refugiaseră alături de ea. Franţois-Rene hotărî să li se alăture şi să se sfătuiască împreună.

  Drumul de la Havre la Saint-Malo n-a făcut decât să-i [întărească gândul emigrării. La ţară dezordinea devenise imeninţătoare. Părăsite, castelele fuseseră pretutindeni jefuite; proprietarii lor se refugiaseră prin oraşe; cât timp aveau să mai fie în siguranţă? în cele mai mici târguşoare se formau cluburi afiliate cordelierilor din Paris*. Despotismului „dezarmat şi desuet” al vechii monarhii îi succedase cea mai dură dintre tiranii, cea a maselor, şi fiecare sat tremura sub teroarea vreunui Tiberiu local. Nu se cuvenea ca un francez să părăsească vreodată Franţa? Acesta era sentimentul lui Chateaubriand, dar cel care gândeşte astfel este un om care poate vorbi liber; „nimeni nu-1 persecută, poate să se plimbe pe unde vrea fără teama de a fi insultat, ba chiar asasinat, nu i se incendiază casa, nu-i hăituit ca o fiară feroce, şi asta fiindcă îl cheamă Jacques şi nu Pierre, iar bunicul lui, mort acum patruzeci de ani, avea dreptul să stea într-o anume strană din biserică, în spatele lui cu doi sau trei valeţi în livrea”.

  La Saint-Malo, mama lui, unchiul Bedee şi chiar Lucile îi întăriră hotărârea. Deşi fericiţi să-1 revadă, regretau că se întorsese într-un moment atât de nepotrivit. Află de la ei că fratele lui, foarte compromis din cauza violenţei opiniilor, se pregătea şi el să plece. Familia era de părere că şi el ar fi trebuit să i se alăture cât de curând în armata prinţilor. Onoarea şi prudenţa se uneau ca să-i impună decizia. Dar ca să plece avea nevoie de bani. El îşi mâncase întreaga moştenire. Cine ar fi putut de acum înainte să-i sară în ajutor? Aici interveniră surorile. Ele se gândiseră la toate şi-i ţineau în rezervă o logodnică bogată. Aceasta, pe nume Celeste Buisson de La Vigne, rămăsese orfană la şaptesprezece ani şi trăia în Saint-Malo la bunicul ei, un bătrân marinar. Nobilă? De dată cam recentă, dar dintr-o familie onorabilă. Bogată? Cinci sau şase

  * Club revoluţionar fondat la Paris în aprilie 1790. Conducătorii lui erau Danton, Marat, Desmoulins, Hebert. El a dispărut în martie 1794 o „aţă cu eliminarea partizanilor lui Hebert (n.tr.).

  Sute de mii de livre, spuneau surorile. Tatăl ei fusese directorul Companiei Indiilor. Frumoasă? I s-ar fi putut reproşa talia scundă, nasul cam lung, o bărbie teşită, dar era albă, delicată, suplă, bine tăcută şi „purtând plete blonde, frumoase, ondulate natural, ca o copilă”. Inteligentă? Femeie inteligentă, foarte spirituală, educată în mănăstirea benedictinelor din Saint-Malo, vorbind latina, încheindu-şi scrisorile prin Vale et me ama, scriind în franceză într-un stil vioi şi interesant. Altminteri cum s-ar fi putut ataşa de Lucile o fată lipsită de cultură? Ar fi fost acceptată? Lucile, pe care micuţa Celeste o adora, îşi asumase responsabilitatea de a o învăţa catehismul şi i-1 elogiase în asemenea măsură pe fratele ei, încât tânăra se îndrăgostise de el mai înainte chiar de a-1 vedea. Ce se va întâmpla când îl va cunoaşte?

  El nu se simţea făcut pentru căsătorie. Cum să se mulţumească cu o singură femeie, el, care le avea pe toate în visările lui? Cum să accepte nişte legături atunci când simţea că energia lui, întotdeauna sălbatică, sporise şi mai mult în drumurile lui solitare şi când avea nevoie de libertate ca să poată scrie? Era convins că făcea o nebunie acceptând, dar îi era groază de conflictele domestice şi se ştia capabil, „pentru a evita neplăcerile de o oră, să ajungă sclav pentru un secol”. Şi dădu răspunsul lui preferat: „Faceţi cum vreţi”. Lucile i-o prezentă pe domnişoara de La Vigne pe Sillon, iar el se obişnui s-o recunoască după pelerina ei roz, rochia albă şi pletele blonde umflate de vânt.

  Mariajul a fost dificil şi destul de romanesc. În familia Buisson de La Vigne se aflau partizani ai noilor idei care erau furioşi s-o vadă pe fata asta din sângele lor măritându-se cu un aristocrat ruinat, în plus, doamna de Chateaubriand, foarte credincioasă, ţinea morţiş ca mariajul fiului ei să fie binecuvântat de către un preot care nu depusese jurământ pe Constituţie, ceea ce fu realizat pe 29 februarie 1792, de către abatele Buardin în salonul doamnei de Chateaubriand de pe strada Grands-Degres, printre fotoliile de damasc galben, cărora bătrâna doamnă le rămăsese fidelă.

  De remarcat în acest act că, dacă doamna de Marigny şi Lucile de Chateaubriand 1-au semnat, nici un nume nu reprezintă familia logodnicei. Un unchi al acesteia, domnul Bossinot de Vauvert, iacobin, a protestat şi I-a convins pe bunic să depună plângere. Tânăra doamnă de Chateaubriand, ridicată de lângă soţul ei de către autoritatea judiciară, fu trimisă la mănăstire în aşteptarea hotărârii. Procedura fusese începută când, pentru a salva de la un scandal sigur cele două familii respectabile, se ajunse la un compromis. Preotul constituţional Duhamel a acceptat să dea binecuvântarea tinerilor căsătoriţi. S-a încheiat un contract în regulă la domnul Buisson de La Vigne, semnat de data aceasta de Bossinot în persoană. Acest contract arată că Celeste era cu mult mai puţin bogată decât presupuseseră surorile logodnicului. Nu poseda în realitate decât o sută treizeci şi patru de mii şi cinci sute de livre, iar această sumă, plasată în bunurile confiscate clerului, nu aducea nici un venit. Cât despre capital, el nu putea fi realizat înainte ca tânăra femeie să ajungă la majorat, fără a mai pune la socoteală că era indiviz între ea şi o soră măritată, ceea ce făcea imposibil orice împrumut. Când, pe 19 martie, a fost celebrată pentru a doua oară această căsătorie blestemată, Chateaubriand ştia că, fără dragoste, renunţa zadarnic la libertatea lui.

  Rămâhea să o cunoască mai bine pe tânăra lui soţie. Şi-a dat seama imediat că nu va putea s-o iubească niciodată. Nu fiindcă n-ar fi avut calităţi remarcabile; tânăra era cucernică, virtuoasă, fină, observa şi ştia să povestească de minune, dar era chiar mai dificilă decât el. Avea minte să mai dea şi la alţii, dar era lipsită de poezie, fără de care el nu mai putea respira. Ca majoritatea bărbaţilor care trăiesc mult din imaginaţie, el era dispus să cedeze în toate (mai puţin în problemele de onoare), doar să fie lăsat să viseze în pace. Or, femeia cu care se însurase se dovedea tticăpăţânată, geloasă, zeflemitoare şi, culmea nenorocirii, îşi pusese Wi cap să-1 iubească. Lucile comisese o periculoasă eroare.

  În acest timp devenise urgentă pregătirea Cavalerului pentru emigrare. Adunarea legislativă tocmai declarase război Austriei, era grăbită să arunce în el ce mai rămăsese din nobilimea fugită din Franţa. „Nu li se mai permitea regaliştilor să rămână pe la căminele lor fără a fi consideraţi laşi.” După o scurtă călătorie la Fougeres, tânărul cuplu Chateaubriand, escortat cum se cuvenea de Mie şi de Lucile, a plecat la Paris. Printre cei trei pui mai mici din cuib, intrusa nu se prea simţea probabil la largul ei. La Paris, familia le reţinuse un apartament în fundătura F erou din foburgul Saint-Germain. Chateaubriand găsi oraşul complet diferit de Parisul pe care-1 părăsise în 1790. După perioada guvernării lui Mirabeau, când mai dăinuia speranţa unui compromis, venise guvernarea lui Danton. Ghilotina însăşi susţinea „un regim de oţel şi sânge”. Pe străzi, curiozitatea şi entuziasmul primelor zile fuseseră urmate pe chipurile oamenilor de cruzime şi de frică.

  Chateaubriand a vrut să-şi revadă cunoştinţele. Ginguene, Chamfort, convertiţi la violenţă, i-au displăcut şi 1-au neliniştit. La domnul de Malesherbes, care-1 sfătuise atât de insistent să plece în America, se duse pentru a-i povesti ce făcuse şi a-i expune planurile unei a doua călătorii care urma să dureze nouă ani. „Alergam la armata prinţilor; mă întorceam în fugă să atac violent Revoluţia; totul fiind terminat în două sau trei luni, ridicam pânzele şi mă întorceam în Lumea Nouă cu o revoluţie în minus şi o călătorie în plus.” Pe dorflnul de Malesherbes 1-a consultat chiar şi în privinţa principiului emigraţiei. Onoarea îi impunea oare cu adevărat lui Francois de Chateaubriand să pună mâna pe arme împotriva ţării sale, pentru instaurarea unui regim în care nu credea? A fost complet surprins să descopere în domnul de Malesherbes un împătimit duşman al Revoluţiei. Oroarea inspirată acestui bătrân de violenţa anarhică, al cărei martor fusese, se dovedise a fi fost atât de puternică, încât acest mare francez, care suferise pe timpul lui Ludovic al XVI-lea pentru liberalismul şi toleranţa lui, ajunsese să dorească invazia străină şi triumful despotismului. Violenţa generează violenţă. Domnul de Malesherbes cita unele exemple: ezitaseră englezii din America să ceară ajutorul armatei şi flotei franceze împotriva Angliei? Orice cârmuire, spune domnul de Malesherbes, care, în loc să ofere garantarea legilor fundamentale ale societăţii, violează ea însăşi legile echităţii, regulile justiţiei, nu mai există şi-l reduce pe om la starea primitivă. Prin urmare eşti îndreptăţit să te aperi cum poţi, să recurgi la mij toacele care par a fi cele mai potrivite pentru răsturnarea tiraniei şi restabilirea drepturilor fiecăruia dintre noi şi ale tuturor.”

  Tânărul Chateaubriand n-a fost convins de acest raţionament. Spirit de la natură relativist, el a înţeles perfect că, atunci când ne favorizează ideile, aprobăm acte pe care le-am blama dacă ar fi făcute în favoarea unor idei contrare. Ştia că nu putea evita emigrarea, dar o considera „o prostie şi o nebunie”. Un fapt foarte caracteristic: înainte de plecare s-a dus la Montmorency* să facă un pelerinaj în amintirea omului care, mai mult ca oricare altul, era răspunzător de ceea ce el însuşi avea să combată de acum înainte, şi a petrecut două zile la rând în pădurile ce adăpostiseră Ermitajul lui Jean-Jacques Rousseau. Era un mod ciudat de a reconcilia speranţele moarte cu mâniile prezente. Rămânea de rezolvat problema banilor. Celeste, neputându-se atinge de averea ei, în indiviziune cu cea a unei emigrante, era în mod cert în imposibilitate de a-i face un serviciu soţului ei. Lucile, care mai dispunea de un oarecare credit pe moştenirea ei, şi-a dat semnătura şi un notai' a consimţit să avanseze suma de zece mii de franci. Chateaubriand tocmai le aducea în asignate*' în fundătura Ferou, când întâlni pe strada Richelieu un fost camarad din regimentul Navarrei care-1 atrase într-o casă de joc. Aici a pierdut tot, în afară de cinci sute de franci pe care-i uitase în trăsură. A avut norocul să dea peste omul care urcase după el, un călugăr cinstit care i-a înapoiat cei cinci sute de franci. Dacă nu 1-ar fi găsit pe călugăr, n-ar mai fi putut să plece, şi care ar mai

  * Localitate la nord de Paris în care se află casa locuită de J – J-Rousseau – astăzi muzeu (n.tr.).

  * Hârtie-monedă franceză emisă în timpul Revoluţiei din 1789 (n.tr.).

  Fi fost atunci viaţa lui? Se întreba adesea, dar noi, care ştim că naturile sunt imuabile, credem că ar fi fost aceeaşi, în linii generale dacă nu şi în fapte, poate începând în altă parte.

  Domnul de Malesherbes ar fi vrut ca Jean-Baptiste să plece împreună cu Francois. Cei doi fraţi şi-au făcut rost de paşapoarte false pentru Lille şi se transformară în doi negustori de vin, gărzile naţionale din Paris, plecaţi la Lille să procure furnituri pentru armată. Plecarea fusese fixată pe 15. Ziua de 14 au petrecut-o îngrădinile Tivoli care aparţineau unei rude a lui Malesherbes. Cu grotele, bazinele şi statuile lor, şi curâuşorul artificial „care semăna cu un fluviu ca două picături de apă”, era un loc considerat pe atunci fermecător. Familia Rosanbo era acolo cu doamna de Farcy, Lucile şi Celeste şi, natural, cei doi fraţi Chateaubriand, toţi cum nu se poate mai veseli, fiindcă emigrarea aducea cu un voiaj de operă. A doua zi călătorii, îmbrăcând redingota gărzilor naţionale şi centura tricoloră, urcară în diligenta de Lille la şase dimineaţa.

  IV. Armata prinţilor.

  Pe cărări pierdute printre lanurile de grâu, pe drumuri desfundate cei doi fraţi străbătură, la căderea nopţii, terenul care separa armatele austriece, bătut de patrulele franceze şi austriece, în cele din urmă, la o răspântie de pădure, dădu peste ei o companie de ulani. „Ofiţeri care li se alătură prinţilor”, strigară ei. Centurile lor tricolore fură insultate. Mai nrziu, povestind episodul, Chateaubriand găsea o oarecare plăcere la gândul că acele culori, pe atunci pentru el cele ale duşmanului, aveau să fie în curând impuse de Franţa victorioasă unei Europe vasale.

  Orice campanie implică ambuscadele şi eroii ei. La Bruxelles, Chateaubriand aprecie emigraţia ca „suficientă şi mondenă”. Acest cadet o dispreţuia. „Bâlciul vanităţilor se întindea până sub tunul lui Dumouriez.' Femei frumoase îşi aveau aici salonul ca pe timpurile bune şi îşi reţineau rudele, dar mai aies amanţii în vagi posturi de aghiotant! „Niciodată, spune Roederer, nu s-a depus o grijă mai religioasă în păstrarea la Reims a uleiului simt cu care erau miruiţi regii Franţei decât cea dovedită de emigranţi întru conservarea viciilor necesare susţinerii unui tron.” Chateaubriand privea iară indulgenţă uniformele noi-nouţe ale acelor strălucitori cavaleri care, răsturnând tradiţia baladelor războinice, se pregăteau pentru glorie prin dragoste. Regăsise la Bruxelles amantul lui bagaj, expediat fraudulos. Nu conţinea decât puţină lenjerie, vechea lui uniformă de ofiţer în regimentul Navarrei şi manuscrisul Natchez, acele „preţioase hârtii”, singurul obiect de care nu ar fi avut curajul să se despartă, dintr-un sentiment patern de creator. Strălucitorii aghiotanţi din Bruxelles îl priveau cu dispreţ pe măruntul gentilom provincial care alerga spre locurile de luptă în veşmântul lui răpănos. Lui Frangois de Chateaubriand, sărac şi singur, această curte fără rege îi făcea silă, dar Jean-Baptiste, care avea bani şi relaţii, s-a învoit uşor să rămână la Bruxelles ca aghiotant al baronului de Montboissier, unchiul soţiei lui. E la fel de dificil pentru un bărbat, cu un mariaj prea bun, s-o facă pe eroul, ca şi pentru un prăpădit, care pleacă purtându-şi sacul în spinare, să nu fie şi puţin iacobin.

  Prâslea plecă la oaste prin Liege, Koln şi Koblenz. Ajungând la Treves, el dădu peste emigraţia eroică mai respectabilă decât emigraţia plină de vanităţi, dar şi mai puţin binevoitoare. In ochii gentilomilor, ce alcătuiau armata prinţilor, nou-venitul ajuns atât de târziu trecea drept unul din acei oportunişti care aşteaptă evenimentul ca să se hotărască., Tânărul breton sosea când victoria era asigurată. Nu mai era nevoie de el.„ Fiindcă ei erau siguri că vor vedea armatele Republicii rupând-o la fugă din faţa lor la prima confruntare. „Nu exista nici un cavaler de la Mancha, bolnav, bicisnic, cu scufia de noapte sub căciula din blană de castor în trei colţuri, ca să nu creadă cu tărie că ar fi în stare să Pună pe fugă de unul singur cincizeci de tineri patrioţi viguroşi.” Din fericire, Armând de Chateaubriand, fiul unchiului Pierre, se afla în compania bretonă şi îşi luă vărul sub protecţia sa. Mulţumită lui, Chateaubriand s-a putut explica; sosise din America, trăise printre sălbatici. Din această cauză întârziase şi de altfel nu li se alăturase mai înainte de a se trage primul foc? Sălbaticul avea farmec şi totul s-a aranjat. A intrat în compania bretonă, fiindcă armata era împărţită pe provincii, iar gentilomii serveau ca simpli soldaţi, ceea ce reducea nobilimea „la condiţia originii ei”.

  Era o armată foarte curajoasă, emoţionantă prin amestecul de generaţii şi prin sinceritatea sentimentelor, dar cea mai prost echipată din lume. Li se dăduseră puştile abandonate de nemţi. Chateaubriand a făcut întreaga campanie cu o muschetă a cărei piedică nu se ridica. Dar îi plăcea viaţa de tabără. Călătoriile îl pregătiseră, învăţase la irochezi, spunea el, să aprindă un foc în aer liber; făcea o supă minunată, după reţete bretone; iubea copacii şi păsările. De cum avea o clipă liberă, îl citea pe Homer, admira natura sau, punându-şi manuscrisele pe iarbă, îşi corecta pe vreo pajişte renană notele luate în America. După care îşi punea la loc hârtiile în rucsacul militar împreună cu mantaua şi cu micul său Homer. Toate acestea atârnau aşa de greu pe umerii lui neantrenaţi, că-1 binecuvânta pe Domnul când un hoţ, furându-i cămăşile, îi mai uşura puţin povara.

  Trecând frontiera franceză cu arma în mână a resimţit „o strângere de inimă”. Ciudat era că doar prejudecăţile revoluţionare şi ideea abstractă a unui contract social revocabil ar fi putut la o adică justifica acţiunea prinţilor. Unui discipol al lui Rousseau şi numai lui, patria putea să-i apară nu ca o bucată de*pământ, ci ca un ansamblu de legi şi de garanţii. O dată rupt contractul, datoria era moartă. Experienţa avea să-i arate lui Chateaubriand că adevărata patrie, pământ al amintirilor, al culturii, al limbii şi al morţilor, nu poate fi mutată din loc printr-un raţionament. Era dureros să auzi, din cele două tabere, acelaşi strigăt, în aceeaşi limbă şi colorat de accentul breton, provensal sau din Picardia: „Santinelă, drepţi!” în momentul asaltului ocările se încrucişau: „Aristocraţi! Răzvrătiţi!” strigau apărătorii dinThionville; „Tâlhari! Trădători!” răspundeau atacatorii. Dar nu erau decât cuvinte franţuzeşti. Fără artilerie, prost înarmaţi, prost comandaţi, emigranţii n-ar fi avut niciodată nici cea mai mică şansă de a învinge. Singura lor speranţă rămânea în succesele armatei prusace. Cât despre Chateaubriand, el era prea lucid ca să creadă măcar o clipă că o mână de gentilomi curajoşi s-ar fi putut măsura cu un popor înarmat. Unuia dintre camarazii lui i-a prezis că regele avea să fie marea victimă a emigraţiei. Nu după multă vreme, bretonul d'Aboville, care a comandat în bătălia de la Valmy artileria franceză, a zdrobit-o pe cea germană, care a renunţat la luptă, iar armata prinţilor a fost împrăştiată. Chateaubriand n-a putut să-şi urmeze camarazii; fusese rănit la coapsă de schija unui obuz, iar rana părea foarte urî ta. În plus, febra îl sleia de puteri, iar după douăzeci şi patru de ore i s-a declanşat variola. Muribund, plin de pustule, cu barba crescută, pulpa însmgerată, obloj iţă cu pământ şi fin, cu uniforma în zdrenţe, s-a târât prin Ţările de Jos şi Luxemburg spre Bruxelles de unde spera să ajungă pe insula Jersey, unde emigrase familia Bedee.

  Trăind din mila femeilor, leşinând prin şanţuri, şi-a regăsit în acele teribile momente de mai multe ori gândurile legate de religie, în cele din urmă, datorită unor căruţaşi miloşi, a putut să ajungă la Bruxelles. Aici s-a dus la locuinţa fratelui unde 1-a văzut pe contele de Chateaubriand coborând dintr-o trăsură împreună cu baronul de Montboissier. Jean-Baptiste a fost îngrozit când a dat cu ochii de acel spectru. Şi-a îngrijit fratele mai mic, i-a povestit de masacrele din septembrie şi i-a avansat douăzeci şi cinci de ludovici ca să poată ajunge la Jersey. Cât despre el, se pregătea să se întoarcă în Franţa, aşa cum îl sfătuise domnul de Malesherbes, pentru a împiedica rechiziţionarea Combourg-ului. Până acum reuşise, cu ajutorul unor certificate false de cetăţenie şi rezidenţă, să evite înscrierea lui pe lista emigranţilor, dar controlul districtelor devenea din zi în zi tot mai sever, în ceea ce-1 privea pe fratele mai mic, deşi piciorul i se cangrenase, era grăbit să fugă din Bruxelles, care se umplea din nou cu „eroii casnici”.

  La Ostende, s-a îmbarcat pe o barcă cu punte: marea furtunoasă aproape 1-a epuizat. Credea că o să moară la Guernesey. Când velierul a reuşit, în cele din urmă, să acosteze la Jersey, el delira. Unchiul Bedee fusese anunţat şi venise să-1 caute. Timp de patru luni, Chateaubriand a zăcut într-o cameră închiriată pentru el de unchiul său, de unde putea să vadă marea; acolo a fost înconjurat şi îngrijit cu afecţiune de aceşti oameni cumsecade, în pofida tristelor împrejurări, familia Bedee ştia să fie şi în exil la fel de veselă ca înainte de Revoluţie, iar cele trei tinere uitau de necazurile lor prezente, amintindu-i vărului lor glumele lui Monchoix.

  De la Saint-Malo la Jersey, corespondenţa dintre doamna de Chateaubriand şi proprietarul fratelui ei circula pe vase clandestine. Concepută în termeni misterioşi, pentru a nu da de gol ascunzătoarea emigranţilor, una dintre scrisori anunţa „şapte sute optzeci şi două de livre în asignate pentru copilul care are variolă; în plus, douăsprezece mere în pânză de aur”. Aceste „renete galbene” erau evident ludovici, iar biata femeie le recomanda să fie cu mare băgare de seamă „fiindcă toată lumea e stoarsă, iar alte resurse nu puteau fi aşteptate prea curând. I s-a cerut lui Celeste îmbrăcăminte de iarnă şi tot ceea ce milostenia ei ar putea face mai bine. Inima mea e slăbită de povara care zdrobeşte.” Celeste se afla împreună cu Iulie şi Lucile în casa doamnei de Farcy, la Fougeres. Reuşise să părăsească Parisul, nu fără necazuri, după masacrele din septembrie; dar Fougeres, unde se înfruntau şuanii* şi iacobinii, era departe de a fi un azil sigur. Jean-Baptiste era pe punctul de a se întoarce, „iar rudele lui nu ştiau unde să-1 ducă”. Teroarea ajunsese la apogeu, în ultimele zile din ianuarie 1793, Chateaubriand 1-a văzut intrândân camera lui din Jersey pe unchiul Bedee îmbrăcat în negru. A început să tremure, temându-se că avea să afle de vreun doliu în familie; dar era vorba de moartea lui Ludovic al XVI-lea. „N-am fost mirat, spune el, prevăzusem că aşa va fi.”

  * Denumire dată insurgenţilor regalişti din Bretania şi Normandia în timpul Revoluţiei franceze din 1789 (n.tr.).

  Deşi încă bolnav de piept, a început să se mai ridice din pat. Vedea cum bietul lui unchi Bedee abia dacă mai avea ceva resurse şi-şi reproşa că trăia pe cheltuiala lui. Domnul de Bedee fusese nevoit să-şi trimită fiul, La Bouetardais, la Londra ca să trăiască acolo „cu speranţa”. Ce era de făcut? Să se întoarcă în Bretania? Veştile care veneau de acolo erau departe de a fi bune. Marchizul de la Rouerie, care fondase o asociaţie bretonă, murise; prietenii lui fuseseră arestaţi, ghilotinaţi. Ar fi putut un tânăr atât de slăbit cum era atunci Chateaubriand să suporte traiul prin grote şi păduri de care avea parte şuaneria*? Prinţul de Bouillon, care se ocupa la Jersey de emigranţi, nu era de părere să i se alăture la Londra vărului La Bouetardais? Din ce să trăiască acolo? Era totuşi singura soluţie. Treizeci de ludovici de aur trimişi de sărmana doamnă de Chateaubriand făcură această călătorie posibilă. Despărţirea fu tristă. Se vor mai revedea vreodată? Părăsind familia Bedee, lăsa în urmă singurele lui amintiri fericite.

  Pachebotul care-1 purtă spre Southampton era plin de emigranţi, în timpul călătoriei, a discutat în termeni foarte amicali cu domnul Hingant, consilier în Parlamentul din Rennes, şi şi-a regăsit prietenul din Saint-Malo şi din Brest, Gesril. Pentru toţi viitorul era imprevizibil. Dar putea fi mai straniu decât trecutul? în acea lună mai 1793, Francois de Chateaubriand împlinise douăzeci şi patru de ani. Fusese fiul cel mai mic al unei mari familii, ofiţer, explorator, fugar, simplu soldat, muribund. Traversase oceane şi frontiere. Luptase în război şi se căsătorise. Acum se regăsea singur la bordul acelui vas, fără familie, fără soţie, fără bani, singura lui bogăţie reprezentând-o cei treizeci de ludovici trimişi de doamna Apolline şi manuscrisele lui, de care nu voise să se despartă. La ce se putea gândi în timp ce era legănat, din nou, de prima lui doică, marea? La biata bătrână distrată şi neajutorată, care fără îndoială se ruga în fiecare dimineaţă pentru el în frumoasa cetate

  * Insurecţie ţărănească născută în 1793 sub influenţa lui Jean Chouan şi care a luat sfârşit în 1800 (n.tr.).

  De piatră, bătută de vânturi? La cele trei femei care, poate chiar în acel moment, la Fougeres, vorbeau de el plimbându-se prin grădiniţa reşedinţei de Farcy? La propria lui moarte pe care o credea atât de apropiată? Mai curând la creaturile viselor lui: Chactas, Atala, Ceruta. Se schimbase atât de mult în cei doi ani grei şi plini, faţă de tânărul care se aplecase împreună cu domnul de Malesherbes asupra hărţii Americii? Generate mai mult de pasiuni şi sentimente decât de fapte, opiniile nu sunt decât foarte lent modificate de acestea. Dar toleranţa faţă de doctrine se va amesteca la el cu teama de efectele lor. Din călătoriile făcute adusese şi o idee nouă şi destul de glorioasă despre sine însuşi. De acum încolo va fi în propriii lui ochi omul oceanelor şi al pustiurilor, omul furtunilor şi vijeliilor, omul care nu s-a temut să trăiască printre sălbaticii Americii. Pentru a-şi suporta propria persoană, adesea atât de diferită de ceea ce şi-ar fi dorit să fie, orice fiinţă umană simte nevoia să-şi propună un personaj la care mai întâi aspiră, apoi crede că este şi sfârşeşte uneori prin a deveni. După aventurile tinereţii, personajul visat de Chateaubriand începe să se schiţeze în sufletul lui.

  Pentru călătorii care-1 întâlnesc în 1793 pe acel pachebot supraîncărcat, în largul coastelor engleze, el nu-i decât un tânăr emigrant, palid, slab, prost îmbrăcat şi sfâşiat de tuse. Ei nu pot ghici că acel biet băiat e înconjurat de o lume de poezie. Dar Chateaubriand o ştie şi încă de pe acrim speră confuz că fermecătoarele imagini aduse cu el ale oceanelor şi pădurilor, ale nopţilor frumoase, jerbelor de lumini ale lunii, cerurilor semănate de stele oceanice îi vor dărui într-o bună zi, dacă îi vor emoţiona şi pe alţii tot atât cât pe el însuşi, „gloria de a se face iubit”.

  La debarcare, pe 15 mai 1793, primarul din Southampton i-a înmânat o foaie de drum care cuprindea aceste semnalmente ale lui în engleză: „Franşois de Chateaubriand, ofiţer francez din armata emigranţilor. Talia cinci picioare, patru ţoii. Slab. Favoriţi şi păr brun.” Poate că primarul ar fi trebuit să adauge: „Semne particulare: indiferenţă, orgoliu şi geniu'.

  EXILUL.

  Eram plin de religie şi raţionam ca un ateu: inima mea îl iubea pe Dumnezeu, iar mintea nu-1 recunoştea. Dar omul, ştie el întotdeauna ceea ce vrea? Este el mereu sigur de ceea ce gândeşte?

  Chateaubriand: „Rene”

  L Mizerie la Londra.

  După Teroare, mai multe mii de emigranţi francezi trăiau la Londra. „Unii intraseră în comerţul cu cărbune, alţii împreună cu nevestele lor împleteau pălării de pai, erau şi dintre cei care predau o franceză pe care n-o ştiau. Toţi erau foarte veseli.” „Femei din cea mai înaltă societate munceau zece ore pe zi ca să le dea o pâine copiilor: seara se găteau, se întruneau, cântau, dansau.” Exilul nu reconciliase părţile. Un monarhist tradiţional refuza să cunoască un partizan al monarhiei constituţionale; nobilimea înaltă din emigraţie, cea care urcase în caleştile regelui, dispreţuia mica nobilime şi magistraţii, între aceşti fraţi duşmani singurul punct comun era un incredibil optimism. „Orice persoană care închiria un apartament pentru mai mult de o lună era prost cotată; mai

  4* indicat era să-1 ai doar pentru o săptămână, fiindcă nimeni nu trebuia să se îndoiască de faptul că se afla în ajunul rechemării în Franţa de către contrarevoluţie.„ Oricine n-ar fi crezut într-o restaurare imediată devenea suspect. Chateaubriand a auzit discuţia dintre doi episcopi bătrâni care se plimbau prin parcul Saint James: „Monsenior, spunea unul, credeţi că vom fi în Franţa în luna iunie?

  — Dar, monsenior, răspundea celălalt după o matură gândire, nu văd nici un inconvenient.' Ciudat era că un mare număr dintre aceşti regalişti rămâneau profund pătrunşi de ideile secolului al XVIII-lea. Marele Burke, care-i observa, spunea despre ei: „Sunt doar devotaţi monarhiei sau, mai curând, persoanei defunctului rege şi a defunctei regine. Sub toate celelalte raporturi conversaţia lor e iacobină.” A fost nevoie să mai treacă ceva timp înainte ca Bonald şi Maistre să dea acestei aristocraţii câteva idei mai potrivite cu interesele sale.

  Prin legăturile lui de rudenie, cavalerul de Chateaubriand ar fi putut să se apropie de înalta nobilime din emigraţie, dar timiditatea, sărăcia şi prieteniile lui îl legau de emigranţii bretoni. Vărul lui, grăsanul La Bouetardais, 1-a instalat de bine, de rău într-un pod din Holborn şi 1-a dus pe la medici, fiindcă era slăbit, palid şi scuipa sânge. Doctorul Godwin i-a spus cu brutalitate că mai putea s-o ducă doar câteva luni, poate un an sau doi, cu condiţia să evite orice oboseală. „Nu contaţi pe o carieră lungă”, acesta fusese rezumatul consultaţiei. Ideea morţii apropiate evoca fantomele din Combourg şi geniul funebru al lui Lucile. În bolnav se trezi o atracţie puternică pentru cimitire. Rătăcind prin abaţia Westminster, printre morminte de eroi şi poeţi, se gândea la al lui gata să se deschidă. Emigraţia i-a făcut pe tinerii francezi să citească scriitorii englezi şi germani desăvârşind opera lui Rousseau şi substituind unei sensibilităţi romantice ideile limpezi, puţin seci ale secolului pe sfârşite. Cu o voluptuoasă melancolie, fratele lui Lucile se bucura în grădinile din Kensington de contrastul dintre mizerabila lui singurătate şi veselia acelei mulţimi. Le privea de departe „cu dorinţe tulburi” pe tinerele englezoaice. Căreia dintre ele i-ar fi trecut prin cap să arunce o privire spre străinul acela slab, aşezat la poalele unui pin? Aceste femei, uneori atât de frumoase, se perindau ca nişte imagini de vis, iar „moartea, de care se credea atins, adăuga un mister unei asemenea viziuni dintr-o lume aproape părăsită de el”.

  Totuşi, până şi un muribund trebuie să trăiască, iar cei treizeci de ludovici primiţi din Saint-Malo nu puteau dura cât el. Niciodată nu concepuse decât două mijloace de existenţă: pana şi sabia. Sabia îi fusese smulsă. Pana? însemnările aduse din America, proiectul unei mari epopei asupra vieţii sălbaticilor nu puteau deloc tenta un editor. Era o vreme când pentru cititorii francezi preocupările politice primau asupra tuturor celorlalte. Această Revoluţie odinioară dorită, acum temută, rămânea o enigmă. Şi de ce n-ar scrie Chateaubriand o lucrare asupra revoluţiilor comparate, cele din Grecia, Roma şi Franţa? Era un proiect demn de Montesquieu. Dar cine şi-ar asuma tipărirea manuscrisului şi, în aşteptarea succesului, cine 1-ar hrăni pe autor?

  În acel moment, avu norocul să primească vizita unui ziarist şi pamfletar din tabăra regalistă, Jean-Gabriel Peltier, care venea, în calitate de breton, să-i ofere serviciile, „înalt, slab, oportunist, cu părul pudrat, mereu strigând şi glumind”, acest Peltier, în acelaşi timp în slujba puterii legitime şi ambasador al regelui negru Christophe din Haiti pe lângă George al III-lea, era un libertin, om periculos, dar de talent şi foarte îndatoritor. Chateaubriand i-a vorbit de planul lucrării lui. „Ar fi superb”, a exclamat Peltier, şi imediat i-a propus o cameră la un tipograf, Baylis, care i-ar fi imprimat scrierile pe măsură ce le-ar fi redactat. Printr-o minune, consultat, Baylis a acceptat şi a furnizat chiar cărţile necesare, în care istoricul improvizat s-a cufundat fără întârziere.

  Toată viaţa, lui Chateaubriand îi plăcuse „o compilaţie Pasionată” şi acele vaste studii de erudiţie care, pentru un spirit multilateral, sunt un minunat instrument de evadare şi forma cea mai secretă a unei frivolităţi protectoare, îi făcea plăcere să mixeze un material imens, să citească autori dificili, necunoscuţi, să adauge nenumăratelor note extrase din lucrări franceze, engleze, latine, greceşti şi chiar ebraice propriile lui idei, reveriile şi amintirile călătoriilor lui. În acel eseu politic se întâlneau atât Montaigne, cât şi Montesquieu. Chateaubriand lucra acolo o parte din noapte; în timpul zilei, pentru a-şi câştiga existenţa, făcea traduceri din latină şi din engleză. Erau prost plătite, îşi împărţea mizeria cu Hingant, consilier în Parlamentul din Rennes, întâlnit pe pachebotul din Jersey, care încerca şi el, într-un alt pod, să scrie un roman, în fiecare seară cei doi bretoni luau o cină cu un şiling de căciulă, într-o cafenea, apoi mergeau să se plimbe în afara oraşului.

  În ciuda sărăciei crescânde, aveau parte şi de momente fericite. „Pe acest pământ unde nimeni nu ne băga în seamă, ne bucuram de sărbătorile şi mai ales de tinereţea noastră. Adolescenţi care începuseră viaţa înfruntând adversităţi aduceau rodul săptămânal al muncii lor ca să se poată bucura de vreun dans de pe meleagurile patriei. Se creau afinităţi. Ne rugam prin capele pe care le-am revăzut de curând şi care nu s-au schimbat. Ni se auzea plânsul pe 21 ianuarie, mişcaţi cum eram de o slujbă funebră rostită de preotul emigrant din satul nostru. Ne plimbam de asemeni de-a lungul Tamisei, să vedem intrând în port vasele încărcate cu bogăţiile lumii, să admirăm casele de ţară din Rich-mond, noi, atât de săraci, lipsiţi de acoperişul părintesc. Toate astea erau veritabile fericiri.”

  Dar mai trebuia să şi mănânce. A venit o vreme când Hingant şi Chateaubriand nu mai aveau împreună decât şaizeci de franci. Şi-au redus raţia de alimente, „cum se face într-un oraş asediat”. Dimineaţa la ceai tăiau o jumătate de pâine şi n-o mai ungeau cu unt. Obosit de abstinenţă, Hingant parcă înnebunise; se credea persecutat, râdea şi plângea fără motiv. Când au ajuns la ultimul şiling, au hotărât să cumpere o pâine de doi bani şi s-o pună pe proprietăreasă să le aducă apă caldă fără să-i mărturisească faptul că li se terminase ceaiul, bând apa aceea cu câteva fărâme de zahăr. Cinci zile se scurseră astfel.

  „Foamea mă sfâşia. Ardeam tot. Îmi pierise somnul. Sugeam bucăţele de lenjerie muiate în apă. Mestecam iarbă şi hârtie. Când treceam pe dinaintea brutăriilor, suferinţa mea era cumplită, într-o aspră seară de iarnă, am rămas ore în şir neclintit în faţa unui magazin cu fructe uscate şi carne afumată, înghiţind din ochi tot ce vedeam. N-aş fi mâncat numai ce era comestibil, ci şi cutiile, coşurile şi panerele.” în a cincea zi de post, Chateaubriand s-a târât până la Hingant pe care 1-a găsit plin de sânge. Nefericitul încercase să se omoare şi se înjunghiase cu un briceag lung de câţiva centimetri. Servitoarea a fugit la un chirurg, care declară că rana era periculoasă. Chateaubriand îi scrise domnului de Barentin, fost ministru de Justiţie şi rudă cu Hingant, el însuşi emigrant, care veni după rănit şi-1 luă cu el la ţară. Cât despre Chateaubriand, în clipa în care îl cuprinse disperarea, bunul lui unchi Bedee îi expedie patruzeci de scuzi. I se păru vă vede „tot aurul din Peru”. Ca să tragă cât mai mult de această avere, îşi părăsi camera şi se instala într-un pod a cărui lucarnă dădea spre un citimir. La Bouetardais, el însuşi la capătul oricăror surse de venituri, veni să împartă cu el acea magherniţă şi supa pe care o gătea de minune Chateaubriand. Acest consilier în Parlamentul Bretaniei, nemaiavând ca îmbrăcăminte decât roba roşie de magistrat, dârdâia sub stofa purpurie, dar păstrase spiritul de Plancoet. Serile se aşeza gol puşcă pe salteaua lui, îşi punea pe cap boneta pătrată şi cânta romanţe acompaniindu-se la o chitară cu trei corzi, într-o noapte, în timp ce cânta astfel, fu lovit de ceea ce Chateaubriand numea „un curent de aer”, dar care era, fără îndoială, un atac grav, fiindcă gura i se strâmbă şi rămase paralizat.

  Ce era de făcut cu acest infirm? Cei patruzeci de scuzi se topeau. De la familie nu mai avea ce spera, ea însăşi într-o situaţie disperată, într-o Bretanie care trecea rapid de partea Revoluţiei. Peltier se dovedi „omul cu resurse” care-1 salvă încă o dată pe Chateaubriand. Un pension din Beccles, un orăşel din Suffolk, căuta un profesor de franceză. Aflând de aceasta, Peltier îi oferi prietenului său postul. Orgoliul tânărului Cavaler se răzvrăti; nu răspunsese oare într-o zi un strămoş de-al lui unei oferte de acest gen cu cuvintele: „Un Chateaubriand are preceptor, nu ajunge preceptorul altora!”? Dar Peltier, „întotdeauna exuberant şi pus pe glume”, îl scutură: „Vrei să mori de foame?” îi luă cu forţa pe Chateaubriand şi pe La Bouetardais, „cu gura lui strâmbă”, să cineze într-o tavernă, le dădu să mănânce biftec în sânge şi plum-pudding* mai să le plesnească burţile. După toate astea, îi ascultară sfaturile cu o ureche mai indulgentă şi, trei zile mai târziu, îmbrăcat de croitorul generosului Peltier, Chateaubriand plecă spre Beccles.

  77. Prima dragoste.

  Anglia aceea provincială, fermecătoare şi tristă i-a plăcut şi i-a amintit de Bretania lui, dar mult mai înstărită. „Peste tot mica biserică solitară cu turla ei, cimitirul de ţară, drumurile drepte şi bătătorite cu nisip, văile pline de vaci, pajiştile împestriţate cu oi, parcuri, castele, vile, puţine păduri întinse, puţine păsări, vântul mării.” îşi luase numele de Cavaler de Combourg, fiindcă cel de Chateaubriand, greu de pronunţat, era prea lesne transformat de elevii lui mshatter brain (minte zdruncinată). Meseria de profesor nu-i plăcea deloc şi se plângea „de tristeţea de a-şi petrece zilele, la vârsta raţiunii şi a gândirii, punându-i pe copiii stupizi ai vecinului său să repete cuvinte”. Totuşi se descurca destul de bine şi i se oferiră numeroase meditaţii prin conacele din partea locului. Tinerele fete învăţau cu plăcere franceza sau chiar italiana, predată de acest tânăr emigrant cu chip frumos, în curând domnul de Combourg ajunse în centrul atenţiei, îi erau

  * Plăcintă cu prune pe care britanicii o pregătesc pentru seara de Crăciun (limba engleză în original) (n.tr).

  Prezentate scrisori pentru a analiza caracterul celor care le scriseseră; pastorii anglicani, care-1 găseau instruit şi curios, îl primeau cu plăcere; squire*-ul din Beccles, Robert Sparrow, gentleman umanist, i-a pus la dispoziţie bogata bibliotecă a castelului.

  Dar el nu era fericit. Mândria lui, susceptibilă şi aproape maladivă, suporta cu greu o poziţie subalternă. Până şi bunăvoinţa îi era penibilă. „Priveliştea mizeriei, scria el, provoacă senzaţii diferite. Cei sus-puşi, adică bogaţii, o privesc cu un dezgust extrem. Nu te poţi aştepta de la ei decât la o milă insolentă, la daruri şi politeţi de o mie de ori mai rele decât insultele.” în Anglia, notează el pe marginea manuscrisului său, omul cel mai cumsecade este condamnat la izolare dacă nu are bani. Nimeni nu întreabă: „Persoana asta are talent?”, ci: „Are cumva guinee?” Toţi acei englezi din Suffolk erau buni călăreţi; Chateaubriand, din vina tatălui său, călărea prost şi orgoliul lui suferea, în toţi aceşti ani de mizerie contractase un dezgust de lume, care nu-1 mai părăsi. Timiditatea emigrantului sărac veni s-o sporească, până a o face invincibilă, pe cea a cadetului provincial. Ca şi Stendhal, Chateaubriand credea atunci că femeile bogate n-au o judecată normală şi „că sunt ignorante şi prost crescute”. Cât despre gentilomii fermieri, el le cântărise foarte bine virtuţile şi limitele: „Cine se numeşte un gentilom cultivator? îşi vinde grâul, face experienţe în agricultură, toamna merge la vânătoare de vulpi sau potârnichi; mănâncă o gâscă îndopată de Crăciun; proslăveşte mastbeef-ul ofoldEngland*', se plânge de prezent, ridică în slăvi trecutul, care nu făcea mai multe parale, blestemându-1 tot timpul pe Pitt* * şi războiul care a crescut preţul vinului de Porto; se culcă beat şi a doua zi ia de la capăt aceeaşi viaţă.”

  * Moşier, mare proprietar (limba engleză în original) (n.tr.). * Friptură de vacă din bătrâna Anglie (limba engleză în original) (n.tr.).

  * William Pitt (1759^1806) – om politic britanic, prim-ministru mtre 1783-1801; conduce lupta împotriva Franţei revoluţionare (n.tr.).

  Îi plăcea mai mult să se închidă în cămăruţa lui, să lucreze la Eseu asupra revoluţiilor, să cerceteze cărţile latineşti şi greceşti împrumutate din biblioteca lui Robert Sparrow, să redacteze, după notele lui americane şi, de asemeni, după relatările lui Carver, Bartram, Charlevoix, o primă versiune a romanului Natchez care va alcătui mai târziu, deşi autorului îi lipseau banii pentru cumpărarea hârtiei, un manuscris gigantic de două mii trei sute optzeci şi două de pagini, sau să elaboreze, din păcate subiect foarte apropiat lui, regulile de conduită ale celor bătuţi de soartă. Reţinuse mai ales trei: „Prima este să-ţi ascunzi plânsul. Cine îşi poate bate capul cu povestea necazurilor noastre? Unii le ascultă fără să le audă, alţii cu plictis, toţi cu răutate. A doua, care decurge din prima, constă în a te izola cu totul. Când suferi, trebuie să eviţi societatea, pentru că ea e duşmanul firesc al nenorocirilor. A treia regulă: o mândrie fără compromisuri. Orgoliul reprezintă virtutea nefericiţilor.” Şi ce remedii sugerează el? Cele pe care el însuşi le-a considerat ca eficiente: dragostea pentru natură şi pentru lecturi. Să rătăceşti singur pe câmp studiind florile şi copacii, să te întorci în cămăruţa ta încărcat de prada câmpurilor, să-ţi analizezi recolta; când se lasă noaptea, să deschizi o carte bună şi să te înduioşezi de necazurile imaginare ale lui Clarisse sau Heloise; în sfârşit, către ora trei din noapte, în zgomotul vântului şi al ploii care-ţi bate în geamuri, să scrii ce-ai aflat despre oameni: acestea erau sfaturile lui Chateaubriand date oropsiţilor, şi asta era pe atunci viaţa lui.

  Fiindcă era un nefericit. Era pe timpul când, în Franţa, după ce aruncase sfidător Europei capul unui rege, Revoluţia se întorcea furioasă împotriva ei însăşi; când, după ce-i masacraseră pe girondini, cordelierii se vedeau, la rândul lor, daţi pe mâna lui Fouquier-Tinville; când după capul lui Hebert, Robespierre făcea să cadă şi cel al lui Danton; când în întreaga ţară comisiile populare ajunseseră să alimenteze ghilotina, într-o seară, pe când tânărul domn de Combourg se pregătea pentru cina sa tristă, un englez care parcurgea cu voce tare gazeta citi cu indiferenţă numele câtorva francezi care fuseseră executaţi cu câteva zile mai înainte, printre ei aflându-se domnul de Malesherbes, fiica lui, preşedinta de Rosanbo, nepoţii lui, contele şi contesa de Chateaubriand, toţi morţi la aceeaşi oră, pe acelaşi eşafod.

  Chateaubriand dovedi destul curaj ca să nu înceapă să ţipe, dar se văzu obligat să se retragă, iar emoţia, pe care n-o putu ascunde, făcu cunoscut, celor care nu-1 cunoşteau decât ca fiind Cavalerul de Combourg, adevăratul lui nume şi legăturile de rudenie cu Malesherbes. Prestigiul tânărului profesor crescu considerabil în comitat. Totuşi, continuau să-i sosească veşti triste. Prin unchiul său Bedee, află că mama lui fusese arestată şi dusă la Paris. Descoperirea conspiraţiei marchizului de La Rouerie declanşase în Bretania persecuţiile. Frumoasa Therese de Moelien, prima femeie pe care Chateaubriand o admirase pe vremuri la Combourg, fusese şi ea ghilotinată. Mie şi cumnata ei Celeste fuseseră arestate şi duse la castelul din Fougeres, apoi la Rennes, iar Lucile, care-şi asumase misiunea de a veghea asupra soţiei fratelui ei, ceruse să le urmeze. Aceeaşi şaretă le transportase pe „Julie Chateaubriand, măritată Farcy, ex-nobilă în vârstă de douăzeci şi şapte de ani; Lucile Chateaubriand, ex-nobilă, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani şi Celeste Buisson, măritată Chateaubriand, ex-nobilă, în vârstă de optsprezece ani”. Motivul arestării era: rudele unui emigrant, astfel încât exilatul adăuga spaimei de a le pierde şi regretul de a fi fost cauza pierderii lor.

  Mai mult ca niciodată i se părea dificil să-şi concilieze principiile impenitente inspirate de Rousseau cu oroarea pe care i-o provocau crimele mediate de Robespierre „în cavernele inimii lui”, îşi amintea de Malesherbes care-i spusese în momentul plecării lui: „Condorcet a fost prietenul meu, dar în prezent nu mi-aş reproşa crima dacă 1-aş asasina”. Ce-i drept, altădată acelaşi Malesherbes îi spusese: „Noi nu ne vom supune niciodată Curţii.” Nici Curtea, nici Revoluţia. Atunci ce? Chateaubriand începuse să le ceară acelor englezi în mijlocul cărora trăia un model de viaţă politică. Dacă individul din Anglia îl irita adesea, nu putea să nu admire disciplina acestei naţiuni, „în asta constă miracolul unei guvernări libere: numele legii este atotputernic în această ţară şi când ea are cuvântul, nimeni nu-i rezistă.”

  Studiind legile Angliei, concepu pentru prima dată ceea ce putea fi „o ilustră apropiere între onoare şi libertate” şi a crezut că întrevede posibilitatea restabilirii unei monarhii, căreia considera că-i datorează fidelitate, oferind însă Franţei garantarea controlului treburilor publice de către o adunare şi o presă liberă, în Anglia a descoperit că între despotism şi anarhie, între tiranie şi revoluţie există un stat intermediar bazat pe respectul legilor. Toate aceste constatări făcute de Chateaubriand vor căpăta mai târziu o mare importanţă în viaţa lui, dar în 1793 era încă prea tânăr, iar dragostea avea să-1 deturneze pentru câtva timp de la politică. La patru leghe de Beccles, în orăşelul Bungay, trăia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar în Saint Margaret, un sătuc învecinat, acest pastor avea puţini enoriaşi, puţină muncă şi ceva avere. Legenda spune că ducele de Bedford îi dăduse administrarea parohiei în urma unui duel cu sticlele de vin în care pastorul triumfase asupra seniorului. Dar reverendul John Ives nu era numai un straşnic băutor; mare elenist, mare matematician, mare călător, îi plăcea când, la ora paharului de Porto, femeile se retrăgeau, iar el putea să stea de vorbă cu tânărul ofiţer, care-i preda fiicei lui, Charlotte, franceza şi italiana, despre America, Newton sau Homer. În 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii de la Beccles, părăsi direcţia instituţiei, Chateaubriand închirie o cameră în vechea locuinţă din Bungay ocupată de familia Ives şi se simţi aici perfect fericit.

  Le plăcea tuturor. Când i se întâmpla să se simtă la largul lui, complet la largul lui, „îşi povestea visările cu o asemenea verva” şi o fantezie care le fermecau pe femei. Cea a pastorului avea „chip şi maniere încântătoare”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris pletele negre şi braţele la fel de albe ca petala crinului, sub numele de Celuta, „talia ei înaltă, fină şi fragilă. Ceva suferind şi visător se amesteca în graţia ei aproape copilăroasă. Pentru a descrie tristeţea Celutei, indienii spuneau că avea privirea nopţii şi surâsul aurorii. Nu era încă o femeie nefericită, ci o femeie sortită să devină.” Charlotte şi mama ei îi puneau întrebări lui Chateaubriand legate de familia şi de tinereţea lui şi manifestau faţă de el o înduioşare tandră. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul moţăia, tinerii discutau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat. Pentru prima oară Chateaubriand simţea „farmecul timid al unui ataşament pornit din inimă”.

  „Eram de aceeaşi vârstă cu Charlotte. E greu să iubeşti întrunind toate condiţiile fericirii: tinereţe, frumuseţe, timpul oportun, armonia inimii, a gustului, a caracterului, a graţiei şi a anilor. După o căzătură de pe cal, am rămas o vreme la domnul Ives. Era iama: visele vieţii mele începuseră să se destrame în ţaţa realităţii. Domnişoara Ives devenea mai rezervată; încetase să-mi mai aducă flori; nu mai voia să cânte.”

  Pastorul şi soţia lui observară stinghereala şi dragostea dintre cei doi tineri, dar apropierea lor era departe de a nu le fi pe plac. Desigur, francezul era un străin şi nu avea avere, totuşi era rudă cu Malesherbes, din nobilimea bună, iar Revoluţia nu avea să dureze o veşnicie. De altfel, nu erau ei destul de bogaţi ca să asigure existenţa cuplului cât ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se pronunţa în nici un fel. În atitudinea lui era ceva misterios, în sfârşit, în ajunul zilei în care trebuia să-i părăsească, după o cină mohorâtă, spre marea surpriză a lui Chateaubriand, domnul Ives se retrase luându-şi cu el fiica. Doamna Ives părea să fie teribil de încurcată: „Domnule, spuse ea în engleză, aţi văzut cât sunt de stingherită; nu ştiu dacă Charlotte vă place, dar e imposibil ca o mamă să se înşele; fiica mea nutreşte neîndoielnic multă simpatie pentru dumneavoastră.

  Domnul Ives şi eune-am sfătuit; sunteţi pe placul nostru sub toate aspectele; credem că aţi putea s-o faceţi fericită pe fiica noastră. Nu mai aveţi patrie; v-aţi pierdut rudele de curând; bunurile v-au fost vândute. Ce v-ar mai putea lega de Franţa? Până ce veţi primi moştenirea lăsată de noi, veţi trăi împreună cu noi.” „Dintre toate suferinţele îndurate, scrie Chateaubriand, aceasta a fost cea mai mare şi cea mai dureroasă. M-am aruncat la picioarele doamnei Ives; i-am acoperit mâinile cu sărutările şi lacrimile mele. Ea credea că plâng de fericire şi începu şi ea să hohotească de bucurie, întinse mâna să tragă de cordonul soneriei; îşi chema soţul şi fiica! „Opriţi-vă! am strigat. Sunt căsătorit!„ Ea căzu leşinată. Am ieşit şi, fără să mai trec prin camera mea, am plecat pe j os.” întors la Londra, disperarea şi izolarea lui i-au făcut pe foştii camarazi să-1 creadă nebun. Imaginea lui Charlotte îl urmărea pretutindeni, iar el blestema mariajul lui absurd care-1 lipsea de fericire, îşi închipuia că era o fiinţă fatală, „arzând inimile şi devastându-le în asemenea măsură, încât dragostea nu mai creştea pe unde trecuse el”. Fără îndoială, îi făcuse rău lui Charlotte. Şi cum? încăpăţânându-se în tăcerea lui, din acel sentiment de „reţinere şi singurătate interioară” care nu-i permitea să vorbească, indiferent cui, despre ceea ce-1 făcea să sufere cel mai cumplit. Mai târziu, se pare că i s-a reproşat adesea lipsa de sinceritate, permanenta lui nevoie de a interpreta un rol. E momentul să observăm aici defectele lui la originea lor şi într-o vreme în care pentru el nu înseamnă decât dificultatea de expresie şi penibila conştientizare a falsităţii poziţiei lui.

  Geniul literar se poate naşte dintr-un asemenea amestec de tăcere şi de durere. Pasiunile, comprimate într-o inimă prea bine ferecată, ţâşnesc în personaje de ficţiune. Fără îndoială, Rene s-a născut la Londra, după întoarcerea de la Suffolk, din chinurile mute ale unui Chateaubriand de nimeni cunoscut. Acest Rene avea să fie un erou total diferit de cei pe care-i îndrăgise cititorul francez înainte de el, fiindcă însuşi Chateaubriand se îndepărtase foarte mult de tonul î la Valmont din scrisorile lui din 1789. Prin suferinţele exilului, „atât de fecund în sentimente tandre şi triste”, prin lectura poeţilor şi romancierilor englezi, emigranţii căpătaseră gustul unei sensibilităţi absolut noi, mai sentimentală decât cea a urmaşilor lui Voltaire, mai puţin oratorică decât cea a fiilor lui Rousseau. Până atunci, amantul francez fusese un cuceritor; emigrantul, stfngaci în folosirea unei limbi străine, privat de siguranţa sfidătoare dată de inteligenţă şi rang, trebuia să se bizuie pe compasiunea şi înduioşarea trezite de necazurile lui mai mult decât de prestigiul madrigalurilor sale. Noul erou nu mai dădea asaltul; femeia era cea care venea spre el, în ciuda voinţei ei. Bretonul Chateaubriand a regăsit astfel ideea celtică, atât de bine exprimată în Tristan, a fatalei dezlănţuiri a dragostei. „Vă purtaţi inima în palmă”, îi spusese ceva mai târziu o frumoasă irlandeză. Fapt este că inima aceasta este în acelaşi timp singura lui podoabă şi arma lui cea mai periculoasă; de asemeni, o melancolie orgolioasă va fi singura care îl va salva de la disperare. Fiindcă niciodată nu fusese mai sincer, iar tristeţea lui Rene este tristeţea lui. E starea pe care a descris-o sub numele de „val al pasiunilor”, stare atât de firească tinerilor cu dorinţele şi ambiţiile vârstei lor, pe care exilul îi priva de orice şansă de a-şi folosi forţele inutile. Neîntâlnind în lumea exterioară nici o posibilitate de acţiune, aceste forţe erodau o lume interioară. Lectura înlocuia activitatea, iar studiul istoriei dezamăgea sufletele încă lipsite de experienţă. „Şi se deschid ochii mai înainte de a te bucura de viaţă; îţi mai rămâne dorinţa, dar nu mai ai iluzii. Locuieşti, cu o inimă plină, într-o lume goală, şi fără să te fi bucurat de nimic, eşti dezgustat de toate.” Devorat de plictis, care este sentimentul monotoniei şi vanităţii existenţei umane, începi să te joci cu ideea morţii, singura care ne-ar transporta în acele ţinuturi necunoscute la care aspiră inima noastră.

  „Treziţi-vă repede, furtuni râvnite, care trebuie să-1 poarte pe Rene în spaţiile unei alte vieţi.” Dacă Rene nu-1 imită pe Werther, e numai pentru că el găseşte, în însăşi dimensiunea nefericirii lui, ca un ciudat subiect de mândrie, „un dublu sentiment de voluptate şi de melancolie” care pare să-i reveleze propria natură.

  Pentru Chateaubriand, inactivitatea şi mizeria erau încă şi mai dureroase ca pentru camarazii lui, pentru că temperamentul său era mai arzător şi nefericirea lui mai amplă. Nu numai că era exilat, dar mama şi surorile lui erau prizoniere; fratele şi protectorul lui morţi pe eşafod; căsătorit, nu putea trăi cu soţia lui, nici să-şi refacă viaţa alături de alta. „Un prezent trist, un viitor tulbure, frământările din ţara lui, ruina şi sărăcia în perspectivă dacă s-ar mai fi întors vreodată, o dragoste dureroasă, nemulţumirea omului ţinut deoparte de către compatrioţii lui, izolat de viaţa lor publică, şi care intuieşte de departe, mai mult sau mai puţin conştient, soarta naţiunii şi suferă că nu poate interveni”, iată destul de multe elemente pentru a alcătui fondul de disperare pe care evoluează personajul lui Rene. Mai rămâne, ca să fie lămurit cititorul asupra eroului, să i se atribuie acestuia chinuri care sunt pentru el ocazia unor sentimente analoage celor ale creatorului său în timpul episodului Charlotte. Chateaubriand nu poate face din Rene un bărbat deja căsătorit; ar fi fost prea aproape de viaţa lui; îi va împrumuta amintirea unei pasiuni vinovate, trezite de Rene în sufletul surorii lui, Amelie, iar aici amintirile legate de Combourg şi de Lucile îi vor fi preţioase poetului. Fiindcă el se serveşte de absolut tot, până şi de ciornele scrisorilor către Charlotte, scrisori schiţate, niciodată trimise, ce se vor regăsi înNatchez. Dar orice romancier ştie că nu era nevoie ca Lucile să-i dea naştere lui Amelie, ca Amelie să fie Lucile, nici ca Lucile să-1 fi iubit cu adevărat pe fratele ei. Fiinţele vii nu sunt pentru artist decât materiale încă informe; el le modelează, le grupează, le ordonează potrivit trebuinţelor operei care se confundă cu cele ale inimii lui.

  Instalat din nou în 1796 la tipograful Baylis, foarte singur, Chateaubriand munceşte din răsputeri la Eseu asupra revoluţiilor. Introduce aici lecturile, amintirile, reveriile lui. Scrie când prin bibliotecile publice „unde acumulează o precoce erudiţie”, când prin vreo tavernă din sat unde e servit cu puţină friptură şi cu bere. Evenimentele care se precipită în Franţa îi furnizează un material nou. „Adesea, trebuia să şterg noaptea tabloul pe care-1 schiţasem în timpul zilei; evenimentele alergau niai repede decât pana mea.” Data de 9 termidor (iulie 1794) justifică speranţele tenace ale emigranţilor. Printre alte consecinţe, reacţiunea termidoriană le eliberează din închisorile din Rennes sau Paris pe mama, soţia şi surorile lui Chateaubriand. In ciuda unor zvâcniri redutabile, nu era hazardată previziunea apropiatului sfârşit al Revoluţiei. Cum? Poate printr-un despotism militar care va preceda timp de câteva luni întoarcerea regelui.

  Chateaubriand nu-1 pomeneşte decât o dată pe acel mic general corsican care tocmai luase comanda armatei din Italia, dar se gândeşte mult la rolul lui Monk, la Moreau, şi mai mult încă la Pichegru*. Compară victoriile răsunătoare ale republicanilor francezi cu cele ale republicanilor atenieni şi se teme pentru amândouă naţiunile că vor împărtăşi aceeaşi soartă. Astfel, citind cât era ziua de lungă, compilând, compunând, termină ma*~ea operă istorică ce ar fi trebuit, după cum spera el, să-1 scoată din obscuritate. Seara, aşezat sub arborii din Kensington sau pe pajiştile din Hampstead, notează cu creionul suspinele lui Rene sau transformă în epopee homerică câteva pasaje dinNatchez, început cândva pe tonul unei naraţiuni obişnuite. Poate, dacă în Franţa se va instaura calmul, va putea prin acest roman despre sălbatici, pe care-1 ştie original, să găsească gloria, să-i uimească Pe Parny, Ginguene, Fontanes, să se facă iubit de vreo nouă

  * Charles Pichegru (1761-1804) – general francez, comandant al armatei din nord; el cucereşte Ţările de Jos (1794-1795) şi ia contact cu emigraţia (n.tr.).

  Incarnare a Sylphidei. „Dacă se face pace, mi-aş obţine lesne radierea şi m-aş întoarce la Paris unde mi-aş lua o locuinţă în Jardin des Plantes. Mi-aş publica Sălbaticii. Aş revedea întreaga societate.” Tonul e aproape cel al lui Stendhal.

  /. Prima carte.

  Primul volum din Eseu asupra revoluţiilor (şi care avea să rămână singurul) a fost publicat în martie 1797. Era o carte ambiţioasă şi clocotitoare, în care străluceau fulgere vii de inteligenţă şi stil. Recitindu-1 după treizeci de ani, autorul însuşi avea să-1 definească: „Un haos unde se întâlnesc iacobini şi spartani, Marseillaisa şi cântările lui Tirteu*, o călătorie în Azore şi periplul lui Hannon, elogiul lui lisus Hristos şi critica monarhilor, versurile poleite ale lui Pitagora şi fabulele domnului de Nivernais, Ludovic al XTV-lea, Carol I, plimbări solitare, privelişti de natură, nefericire, melancolie, suicid, politică, un scurt început din Atala, Robespierre, Convenţia şi discuţii asupra lui Zenon, Epicur şi Aristotel; totul într-un stil sălbatic şi emfatic, plin de greşeli de limbă, de idiotisme ciudate şi de barbarisme.”

  Descrierea e exactă, dar severă şi incompletă, începând lucrarea, tânărul autor urmărise un plan foarte bine întocmit, care fusese expus în prospecte. Celor care, la fel ca şi el, fuseseră aruncaţi de Revoluţia franceză într-un haos de proiecte, de suferinţe şi de îndoieli, el pretindea că le dădea mijloacele de prevedere a viitorului politic şi de reglare a conduite lor. Într-adevăr, observând că ciclul revoluţionar nu era un fenomen nou şi că grecii, apoi romanii, trecuseră printr-o suită de evenimente aproape asemănătoare celor care exaltaseră şi însângeraseră Franţa, el considera că observarea marilor revoluţii

  * Tirteu (Tyrtee) – poet liric grec din Atica secolului al VH-lea î. Hr. L' reanimă prin cântările lui curajul spartanilor în cel de-al doilea război al Meseniei (n.tr.).

  Ale trecutului trebuia să permită imaginea sfârşitului acesteia. Autorul îşi propunea deci să răspundă următoarelor probleme: „I. Care sunt revoluţiile intervenite în ocârmuirile omeneşti?

  — II. Rintre aceste revoluţii există unele care s-ar putea compara cu stuala revoluţie din Franţa?

  — III. Care sunt cauzele primare ale: estei ultime revoluţii?

  — IV. Ce fel de guvernare este acum în Franţa? Este ea fondată pe principii reale şi poate dăinui?

  — V. Dacă dăinuie, care va fi efectul asupra naţiunilor şi asupra altor guvernări din Europa?

  — VI. Dacă este distrusă, care vor fi consecinţele asupra popoarelor contemporane şi asupra posterităţii?” De fapt problema era ca din studierea trecutului să se tragă învăţăminte asupra prezentului. Era un proiect mare şi frumos şi, chiar dacă nu 1-a executat perfect, remarcabil e faptul că a fost conceput de un om atât de tânăr. O altă trăsătură frapează cititorul Eseului, într-o vreme de pasiuni politice violente, acest emigrant, această victimă dovedeşte o superbă imparţialitate. „Nu sunt scriitorul nici unei secte şi admit că pot exista oameni foarte cinstiţi ale căror noţiuni despre lucruri diferă de ale mele.” Dotat cu un simţ al relativităţii infinit de rar în acele timpuri, el nu afişează nici ura, nici religia Revoluţiei. „Fiecare vârstă e un fluviu care ne poartă după capriciile destinelor, când ne lăsăm în voia lor. Dar eu am impresia că noi toţi suntem în afara curentului său. Unii (republicanii) 1-au traversat cu impetuozitate şi s-au avântat pe malul celălalt. Alţii au rămas pe partea asta, nevoind să se aventureze. Amândouă partidele strigă şi se insultă după cum sunt pe unul sau pe celălalt mal al fluviului. Astfel primii ne transportă departe de noi, spre perfecţiuni imaginare, determinându-ne să ne devansăm vârstă; ceilalţi ne trag înapoi, refuzând să se lumineze Şi dorind să rămână în anul 1797 oameni ai secolului al XTV-lea.” Cum să te indignezi împotriva unor mişcări atât de fatal reglate, ca cele ale astrelor? „Omul slab în mijloacele sale şi în geniul său nu face decât să se repete fără încetare. El se învârteşte mtr-un cerc din care zadarnic încearcă să iasă; evenimentele, care nu depind de el şi par să ţină de jocul întâmplării, se reproduc continuu în ceea ce au esenţial.” Odinioară Trasibul* îi adusese la el pe emigranţii atenieni. Cine va fi Trasibul al Revoluţiei franceze? Nimeni nu o ştie încă; lecţiile istoriei ne permit să prezicem că el va veni.

  Această fatalitate ne duce la concluzia că, unui om profund convins că nu există nimic nou în istorie îi piere gustul de inovaţii, gust pe care eu îl consider ca pe unul din cele mai mari flageluri ce afectează Europa în acest moment. Entuziasmul provine din ignoranţă'; vindecaţi-o şi celălalt se va stinge; cunoaşterea lucrurilor este un opiu care nu calmează decât în exces exaltarea”. Această cunoaştere a lucrurilor demonstrează că în cazul speciei umane raportul dintre viciu şi virtute este aproape constant. Cei care au crezut că era suficientă abolirea privilegiilor pentru ca toţi oamenii să devină virtuoşi s-au înşelat. Fie că-i monarhie sau republică, întotdeauna vor fi escroci şi oameni cinstiţi, despoţi şi sclavi.

  „O, vestiţi filosofi, care credeţi că libertatea există pentru civil, care preferaţi unităţii numărul cinci şi consideraţi că sunteţi mai fericiţi sub o canalie din foburgul Saint-Antoine decât sub una din birourile de la Versailles! Dar ce ne rămâne de făcut? N-am idee. Tot ce ştiu e că, dacă dovediţi o furie distructivă, va trebui cel puţin să reclădiţi un edificiu potrivit care să-i găzduiască pe francezi, dar mai ales să vă feriţi de a vă extazia în faţa instituţiilor străine. Pericolul imitării e cumplit. Ceea ce e bun pentru un popor, rareori e bun şi pentru altul. Şi eu aş vrea să-mi petrec zilele într-o democraţie aşa cum am visat adesea, ca fiind cea mai sublimă dintre guvernări în teorie; şi eu am trăit adesea ca cetăţean al Italiei şi al Greciei; poate că opiniile mele actuale nu sunt decât triumful raţiunii asupra înclinaţiilor mele.”

  Opiniile lui actuale. Care ar fi ele? Efectul cel mai neîndoios al revoluţiilor constă în a inspira celor pe care i-a sedus mai înainte

  * Trasibul (cea 445-388 î. Hr.) – general atenian care, cu ajutorul tebanilor, i-a învins pe atenieni şi a restabilit democraţia (n.tr.).

  Nostalgia ordinii şi respectul trecutului. Discipol în 1789 al lui Rousseau şi Raynal, Chateaubriand ajungea în 1797 să regrete monarhia. Fiind prin natura lui profundă un anarhist, se întorcea iar, atunci când inima îi domina inteligenţa, la acea himeră de libertate totală care-1 urmărise dincolo de oceane. „Zadarnic te torturezi, compui fraze pline de spirit, cea mai mare nenorocire a oamenilor este de a avea legi şi o ocârmuire. Orice ocârmuire este un rău, orice ocârmuire este un jug.” Imediat însă prudenţa şi înţelepciunea recâştigau teren: „Să nu tragem de aici concluzia că ea ar trebui sfărâmată. Fiindcă soarta noastră e să fim sclavi, să ne suportăm lanţurile fără să ne plângem; să ştim să alcătuim verigile din regi sau din tribuni potrivit timpului şi mai ales potrivit moravurilor noastre. Şi orice s-ar spune public, să fim siguri că merită mai mult să ne supunem unui compatriot bogat şi luminat decât unei mulţimi ignorante, care ne va copleşi cu toate relele.” Astfel, socotind încă democraţia ca fiind starea ideală, dar recunoscând că moravurile corupte o fac imposibilă, republican din fire şi regalist din raţiune, dovedind aceeaşi oroare faţă de antropofagi, sanculoţi şi sclavii despotismului, acest tânăr genial şi sceptic conchide într-o manieră destul de surprinzătoare invitându-1 pe cititor să caute la sălbaticii din Canada câteva idei de libertate naturală şi să-1 urmeze pe scriitor pentru o noapte prin pădurile Americii. E un pretext ca să plaseze una din bucăţile lui favorite, o lună plutind tăcută peste vârfurile copacilor, nori diafani şi văluriţi, iar în depărtare bubuitul solemn al Niagarei. Pagina îi place atât de mult, încât, după ce o scoate din Natchez ca s-o introducă în Eseu, o scoate curând din Eseu ca s-o plaseze într-o altă carte, care avea să facă mai multă vâlvă; dar această lună, norii şi cascada încheiau într-un mod destul de bizar un mare eseu politic. Brusc, istoricul se trăgea înapoi din faţa poetului Şi poetul era, fără îndoială, în Chateaubriand mai viu decât istoricul. Inteligenţa lui sclipitoare ilumina adesea hăţişul faptelor. Dar îi lipsea prea mult răbdarea şi supunerea faţă de real pentru a fi capabil să urmărească şi să atingă adevărurile astfel întrevăzute.

  Unul dintre ultimele capitole ale cărţii purta titlul: „Care va fi religia ce va înlocui creştinismul?” Pentru că, la fel ca în timpul emigrării, încă mai credea în prăbuşirea creştinismului. Dacă a vorbit adesea în Eseu de Divinitate, toate religiile consacrate i se păreau caricaturi ale religiei naturale. „Religiile se nasc din temerile şi slăbiciunile noastre, iau amploare în fanatism şi mor în indiferenţă. Preoţii Persiei şi ai Egiptului semănau perfect cu ai noştri. Spiritul lor era alcătuit în egală măsură din fanatism şi intoleranţă.” într-un exemplar din Eseu, alături de reflecţii asupra cruzimii dovedite de Dumnezeu când a creat fiinţe destinate suferinţelor, adaugă cu mâna lui: Această obiecţie e de nerezolvat şi răstoarnă din temelii sistemul creştin. De altfel, nimeni nu mai crede în el.” înaintea cuvintelor: „Dumnezeu, Materie, Fatalitate nu formează decât un tot”, el scrie pe margine: „Iată sistemul meu, iată în ce cred eu. Da, totul e şansă, hazard, fatalitate în lumea asta, reputaţia, onoarea, bogăţia, chiar virtutea: cum să crezi că ne conduce un Dumnezeu inteligent? Vedeţi escrocii la treabă, averile ajungând pe mâinile sceleraţilor, omul cinstit furat, asasinat, dispreţuit. Poate că există un Dumnezeu, dar e Dumnezeul lui Epicur; e prea mare, prea fericit ca să se ocupe de treburile noastre, şi suntem lăsaţi pe acest glob să ne sfâşiem unii pe alţii.” în schimb, în numeroase pasaje din Eseu, el vorbeşte cu emoţie de Evanghelii „cu adevărat utile nenorociţilor, pentru că află în ele mila, toleranţa, blânda indulgenţă, speranţa încă şi mai blândă, care compun singura cataplasmă pe rănile sufletului. Divinul lor autor nu se opreşte la a le predica în zadar năpăstuiţilor sorţii, el face mai mult: el le binecuvântează lacrimile şi bea împreună cu ei până la fund cupa cu venin.” Chateaubriand face elogiul preoţilor de ţară: „Am cunoscut câţiva care păreau mai puţin oameni, cât spirite binefăcătoare coborâte pe pământ pentru a uşura relele umanităţii”. Şi, pe ici, pe colo, cântă ca autorul psalmilor: „Există un Dumnezeu. Ierburile din văi şi cedrii din Liban îl binecuvântează, insectele îi bâzâie laude şi elefantul îl salută la răsăritul soarelui; păsările îi înalţă cântări în frunziş, vântul îi murmură prin păduri, trăsnetul îi tună puterea, iar oceanul îi dezvăluie imensitatea. Singur omul a spus: Nu există Dumnezeu. Să nu fi ridicat el niciodată, în suferinţele lui, ochii spre cer? Privirile lui să nu fi rătăcit niciodată pe nemărginirile înstelate unde lumile au fost risipite ca nisipul?”

  Creştin, deist, ateu, pe parcursul acestei cărţi imperfecte şi pline de forţă, care e mai curând jurnalul unui suflet zbuciumat, registrul de sentimente al unui nefericit decât tratatul savant al unui erudit, Chateaubriand trece de mai multe ori prin aceste stări contradictorii. Când aceste suferinţe îi inspiră oroare şi dispreţ faţă de o lume prea crudă; când divina frumuseţe a universului îl îndeamnă să uite nedreptăţile. Uneori, merge în scepticismul lui până la a se îndoi de orice regulă morală, apoi conservatismul social însuşit din nenorocirile familiei lui câştigă teren asupra anarhismului său natural: „Adevărul nu-i bun oamenilor răi; el trebuie să rămână îngropat în sânul înţeleptului precum speranţa în fundul cutiei Pandorei. Dacă aş fi trăit pe vremea lui Jean-Jacques, aş fi vrut să devin discipolul lui: dar 1-aş fi sfătuit pe învăţătorul meu să păstreze secretul.” S-ar putea spune că. Eseul asupra revoluţiilor marchează în spiritul lui Chateaubriand sfârşitul entuziasmelor şi al himerelor adolescenţei, dacă, disperat că trebuie să aleagă între părţi, nu s-ar fi agăţat de speranţa, vai! destul de naivă, de a le reconcilia. De îndată ce îşi va fi pierdut această ultimă iluzie, va deveni el însuşi un partizan. În acţiune, dar rămânând până la moarte, în străfundurile lui, scepticul primei sale lucrări.

  IV. Primul prieten.

  O carte închinată „tuturor partidelor” nu poate decât să-i nenrulţumească pe toţi. Eseul n-a fost pe placul republicanilor, de altfel foarte puţin numeroşi, care 1-au parcurs („Ce şarlatan!

  Exclamase Sieyes. L-aţi putut citi până la capăt?„), i-a şocat pe monarhiştii din Londra; a întristat şi chiar a consternat familia lui Chateaubriand. Mama, soţia şi surorile lui suferiseră prea mult de pe urma Revoluţiei ca să diserteze asupra aspectului eternităţii; la Fougeres, unde Julie de Farcy trăia ca o sfântă, precum şi în Saint-Servan unde, indiferentă după atâta doliu, doamna de Chateaubriand îşi încheia în mizerie viaţa muribundă, Eseul a părut scandalos şi penibil. Până şi cumsecadele unchi Bedee, care continua să-şi semneze scrisorile scrise din Jersey cu „bunul tău unchi„ şi să le termine prin „te iubesc din toată inima„, i-a vorbit cu regret prinţului Bouillon despre acel „nepot filosof modern„: „Nu sunt decât puţini de soiul ăsta”, i-a răspuns prinţul.

  Totuşi cartea i-a adus autorului câţiva prieteni dintre intelectualii din emigraţie, care aproape toţi, la Londra (în afara grupului absolutist al lui Peltier), erau monarhişti şi moderaţi. După publicarea Eseului, Chateaubriand s-a îndepărtat de Londra bretonilor pentru a se apropia de acele bogate cartiere din vest unde trăiau „episcopi, familiile de la Curte, coloni din Martinica”. Acolo i-a cunoscut pe Malouet, Montlosier, Mallet du Pan, pe cavalerul de Panat, Dom Dulău, benedictin ajuns librar, şi, în salonul frumoasei doamne Lindsay, pe Auguste şi Christian de Lamoignon. În realitate, nici aceşti moderaţi n-au gustat câtuşi de puţin „filozofăriile” din Eseu. Dar când Chateaubriand le-a vorbit de Sălbatici şi le-a citit câteva dintre cele mai frumoase bucăţi extrase din faimosul manuscris de două mii trei sute optzeci şi două de pagini in-folio, nişte judecători buni au fost de părere că: „în toate acestea e talent”.

  Discutând cu noii lui prieteni, Chateaubriand a putut intra din nou în contact, după trei ani de solitudine intelectuală, cu spirite franceze. A fost surprins să constate că acei oameni inteligenţi erau atât de îndepărtaţi de ideile Enciclopediei. Onoarea îi legase de religie, pentru că aceasta era persecutată, aşa cum îi legase de monarhie pentru că era exilată. Virtuţile clerului din emigraţie, virtuţi lăudate până şi de anglicanii înşişi şi care, poate, aveau să pregătească mişcarea de la Oxford, caracterul emoţionant imprimat de sărăcia Bisericii şi amintirea regelui martir, toate aceste aspecte au favorizat renaşterea unui catolicism sentimental. Chiar şi cei care rămăseseră atei considerau creştinismul tradiţional al francezilor ca fiind cea mai mare forţă contrarevoluţionară. Combătut cu veselie în salonul doamnei Lindsay de către cavalerul de Panat, Chateaubriand s-a luptat mai întâi pentru ideile lui Rousseau. A început să bată în retragere atunci când, în septembrie 1797, partidul regalist şi catolic din Londra a fost susţinut de un nou exilat, cândva unul dintre primii prieteni ai celor trei tineri Chateaubriand: Louis de Fontanes.

  Poet clasic, dintr-o familie protestantă dinspre partea tatălui şi jansenistă dinspre cea a mamei, Fontanes fusese voltairian la douăzeci de ani ca toţi cei din generaţia lui şi, în 1789, „prietenul luminilor” ca Malesherbes şi chiar Chateaubriand. Din 1790, a început să creadă că Revoluţia mersese prea departe şi a editat un ziar sub acest titlu conciliant: Moderatorul, apoi a reuşit, dispărând exact când trebuia, să supravieţuiască Terorii şi chiar să fie înscris, foarte de tânăr, printre noii membri ai Academiei. Originalitatea lui consta în a rămâne, în acele vremuri tulburi, un scriitor şi un gânditor al secolului al XVH-lea. Fontanes avea oroare de orice ideologie obscură sau emfatică. Ii respecta sincer pe cei vechi, Marele Secol, şi afirma că orice legislaţie care nu se sprijină pe moravuri e caducă.

  Cinstit, prudent, ambiţios cu decenţă, administrator înnăscut, socotind că Parisul merita, potrivit timpurilor, ori o liturghie, ori abţinerea de la a asista la ea, aşteptase reacţia termidoriană pentru a~Şi afişa tradiţionalismul. Fructidorul*, schimbare bruscă şi

  * A douăsprezecea lună după calendarul republican, începmd pe J° sau 19 august şi terminându-se pe 16 sau 17 septembrie (n.tr.).

  Neaşteptată cu orientare de stingă a Directoratului, tocmai îi dovedise că până şi omul cel mai înţelept vorbeşte uneori puţin prea devreme; considerase că până la o nouă întorsătură aerul Londrei i-ar fi mai favorabil decât cel al Parisului. Astfel, pe pământul englez s-au format „diferite straturi de exilaţi” depuse de furtunile ce băteau dinspre coastele Franţei. In 1797, Fontanes avea patruzeci de ani. Era un om voinic, „spătos ca unul de pe meleagurile de lângă Limoges”, cu dinţi de mistreţ şi un apetit prodigios. Chateaubriand a fost stupefiat constatând transformarea ideilor acestuia. „Crimele Convenţiei îl scârbiseră de libertate. Detesta ziarele, filosofările.” Chateaubriand a trebuit să recunoască faptul că Fontanes cunoştea mai bine ca el noua Franţă şi a acceptat directivele venite.

  Or, ceea ce afirma Fontanes, în timp ce cei doi bărbaţi se opreau sub coroanele bogate ale ulmilor răspândiţi pe pajiştile engleze, cinau în Chelsea prin taverne singuratice sau se întorceau în Londra la căderea nopţii „sub razele palide ale stelelor înecate în ceaţă”, era că Franţa redevenea creştină sau, mai exact, că nu încetase niciodată de a fi. În secolul al XVIII-lea, două grupări de intelectuali, deiştii raţionali cu Voltaire, deiştii sentimentali cu Rousseau, combătuseră în clasele de sus catolicismul, dar poporul ţării ţinea de credinţa lui. O dovedea faptul că, din 1796, când porţile bisericilor începuseră să se întredeschidă, cucernicia părea mai puternică decât înainte de Revoluţie. Fontanes însuşi, care în intimitate rămânea voltairian, era convins că pioşenia din trecut valora mai mult decât noua credinţă. „Se impunea ca imaginaţiei umane să i se lase hrană sfântă, spunea el, dacă nu vrem ca ea sa se alimenteze cu otravă.”

  Ideile lui Fontanes, o minte sănătoasă, 1-au frapat atât de mult pe Chateaubriand, încât între cei doi bărbaţi s-a înnodat, la Londra, o prietenie trainică. Fontanes îi păstrase lui Chateaubriand o amintire vie; îl regăsea „crescut cu un cot”. Judecător literar plin de gust, el a văzut în Eseu, în Natchez, în schiţaAtala, în stilul lui cu precădere, ceva nou şi puternic care avea să placă. Deşi era un scriitor neoclasic, se pare că nu-i dăduse sfaturi prea proaste lui Chateaubnand. „Lui îi datorez, spune acesta din urmă, tot ce e corect în stilul meu; el m-a învăţat să respect urechea.” Fontanes a acceptat, din partea acestui geniu presimţit, îndrăzneli pe care el nu şi le-ar fi permis. A şlefuit pe ici, pe colo câteva epitete bolovănoase, a criticat unele anglicisme, a protestat împotriva înclinaţiei excesive a lui Chateaubriand pentru neologisme, dar pe ansamblu 1-a lăudat şi 1-a încurajat. „Lăsaţi, domnilor, le spunea el celor care râdeau de emigranţi, lăsaţi, el ne va depăşi pe toţi.” Venind din partea unui scriitor pe care toţi francezii din Londra îl admirau şi-1 proslăveau, această apreciere a făcut o mare impresie. Tot Fontanes a fost cel care 1-a adus pe prietenul lui la domnul du Theil, agent al prinţilor. Deşi erau foarte săraci, contele de Provence, pretendent la tronul Franţei, şi fratele lui, contele d' Artois, angajaseră la Londra, ca şi în mai multe alte oraşe, un reprezentant însărcinat să-i grupeze pe prietenii lor şi să le încălzească zelul prin mici subvenţii. Fontanes 1-a sfătuit pe domnul du Theil să şi-1 apropie pe tânărul Chateaubriand: „într-adevăr, nu ştiu cum să-i mulţumesc domnului du Theil. Mă obligă într-o manieră atât de binevoitoare, încât mă pune în imposibilitatea de a-i dovedi toată recunoştinţa mea. Îl rog să fie convins de cât sunt de sensibil faţă de bunătatea lui şi n-aş fi în stare să i-o dovedesc mai bine decât recomandându-i marea noastz'ă afacere de îndată ce va dispune de un moment liber. Natchez-ii sunt copii răi, adevăraţi sălbatici, leneşi şi prost crescuţi, de o lăcomie vorace, care se bizuie absolut pe domnul du Theil, fiindcă tatăl lor nu le-ar fi destul pentru cât sunt de cheltuitori.” Natchez-ii devoraseră şi cei câţiva ludovici trimişi de biata doamnă de Chateaubriand prin Caroline de Bedee, devenită modistă la Londra, precum şi cele câteva guinee donate ca ajutor scriitorului francez de către Literary Fund englez. Era o viaţă plină de ri, dar nu disperată. I'

  Când în iulie 1798 Fontanes crezu că se poate întoarce în Franţa fără prea multe riscuri, trecând prin Hamburg, care era pentru emigranţi „un soi de purgatoriu”, îi scrise lui Chateaubriand o epistolă dintre cele mai tandre: „Dacă aveaţi nişte regrete la plecarea mea din Londra, vă jur că ale mele nu erau mai puţin reale. Aţi fost a doua persoană (prima era Joubert) în care, pe parcursul vieţii mele, am descoperit o imaginaţie şi o inimă pe potriva mea. Nu voi uita niciodată câtă consolare mi-aţi adus în exilul pe un pământ străin. Gândul meu cel mai drag şi cel mai constant, de când v-am părăsit, se întoarce spreNatchez. Ceea ce mi-aţi citit, mai ales în ultimele zile, este admirabil şi-mi va rămâne în memorie. Munciţi, munciţi, dragă prietene; deveniţi ilustru. Puteţi s-o faceţi. Viitorul vă aparţine.” Chateaubriand i-a răspuns pe 15 august: „Dacă eu sunt a doua persoană cu care aţi stabilit nişte relaţii de suflet, dumneavoastră sunteţi prima care a îndeplinit toate condiţiile ce le căutam într-un om; minte, caracter, am aflat după gustul meu şi simt că de acum înainte vă voi rămâne ataşat pentru toată viaţa.”

  V. „ Geniul creştinismului”

  În momentul plecării lui Fontanes, adică pe la mijlocul anului 1798, Chateaubriand nu lucra decât la modificarea lucrării Natchez, din care A tala şi Rene nu erau pe atunci decât nişte episoade; era acea epopee americană pe care o supusese aprecierilor lui Fontanes; cea pe care o citea prietenilor lui din emigraţie când îi invita la el acasă să bea un pahar de punci, era cea pe care se bizuia să-1 scoată din mizerie. Fontanes îl sfătuise însă să se ocupe de alte lucrări. Eseul demonstrase că Chateaubriand avea stofă de istoric şi de polemist. De ce nu şi-ar folosi talentul în apărarea ideilor politice şi religioase de care Franţa convalescentă era avidă? Am văzut, din concluziile la Eseu, că însuşi Chateaubriand înclina pe atunci, mai mult din raţiune clecât din pornirile lui fireşti, să dorească o reacţie. Un impuls venit din inimă avea să accelereze în curând acea frământare a spiritului.

  Pe 31 mai 1798, doamna de Chateaubriand, văduvă de familie nobilă, a încetat din viaţă la Saint-Servant, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani. O scrisoare a lui Iulie de Farcy i-a adus fiului emigrant vestea, împinsă de necazuri şi de boală să se apropie iar de o religie pe care în timpul tinereţii ei zvăpăiate n-o părăsise, ci doar o neglijase, Iulie de Farcy, pasionată ca toţi cei din familia Chateaubriand, ajunsese la o extremă austeritate. Această încântătoare şi spirituală tânără femeie, atât de mândră odinioară de umerii ei frumoşi, de poemele ei, arsese manuscrise şi panglici, purta ciliciu, dormea pe o scândură goală şi trăia cu pâine şi apă. În timpul celor treisprezece luni de închisoare, fusese un model de răbdare, de resemnare, de eroică uitare de sine. O detenţie lungă şi grea îi zdruncinase grav sănătatea. Pe moarte, ea încerca să-şi aducă fratele la idei mai apropiate de ale ei.

  „Prietene, ne-am pierdut de curând cea mai bună dintre mame; îţi anunţ cu regret această lovitură funestă. Când vei înceta de a mai fi obiectul grijilor noastre afectuoase, noi vom fi încetat din viaţă. Dacă ai şti câte lacrimi a vărsat respectabila noastră mamă, din cauza greşelilor tale, cât de deplorabile păreau ele tuturor celor care gândesc şi îşi fac o profesiune nu numai din pietate, dar şi din raţiune; dacă ai fi ştiut, poate că toate acestea ar fi contribuit să-ţi deschidă ochii, să te determine să renunţi a le mai scrie; şi dacă Cerul, mişcat de promisiunile noastre, ne-ar fi permis să ne strângem laolaltă, ai fi găsit în mijlocul nostru fericirea care poate fi gustată pe acest pământ. Tu ne-ai fi adus bucurie, fiindcă nu există alta pentru noi atâta vreme cât îţi ducem dorul şi suntem îndreptăţite să fim neliniştite de soarta ta.”

  Moartea mamei 1-a îndurerat profund pe Chateaubriand. Cândva o găsise „fermecătoare” cu acel amestec de zăpăceală, de poezie şi devoţiune. Revoluţia descoperise în ea calităţi mai serioase; se lipsise pe ea însăşi pentru a-1 ajuta în momentul mizeriei lor comune; îndurase, cu un curaj de sfântă, închisoarea, apoi privaţiunile. Gândul de a fi otrăvit această tristă bătrâneţe îl aducea la disperare pe fiul ei. Puţin timp mai înainte, el scrisese pe marginea exemplarului său din Eseu: „Uneori mă simt tentat să cred în nemurirea sufletului, dar apoi raţiunea mă împiedică să o admit. Să nu ne dorim deci să supravieţuim cenuşei noastre; murim cu desăvârşire, de frică să nu suferim în altă parte. Viaţa de aici trebuie să corijeze mania de a exista.” Dar a nega nemurirea sufletului într-o manieră abstractă e uşor. Problema devine cu totul alta când este vorba de o fiinţă iubită. Amintirea mamei lui o evoca pe cea a religiei în care fusese ea crescută, cea a Catedralei de la Saint-Malo şi a primei comuniuni de la Doi.

  „N-am cedat nicidecum, recunosc, marilor lumini supranaturale; convingerea mea e pornită din inimă; am plâns şi am crezut.” Era sincer, dar lupta din inima lui dintre credinţă şi îndoială continua. „Când seminţele religiei au încolţit pentru prima dată în sufletul meu, mă înseninam ca un pământ virgin care, curăţat de mărăciniş, îşi poartă prima recoltă, în bătaia unui vânt aspru şi îngheţat, şi pământul se usucă. Cerul se îndură; îi trimite rouă binefăcătoare, apoi vântul aspru suflă din nou. Această alternare de îndoială şi credinţă a făcut multă vreme din viaţa mea un amestec de disperare şi de inefabile delicii.” Dragostea filială, credinţa din copilărie, tradiţia şi fidelitatea bretonă, îndemnurile prietenilor săi, spiritul timpului 1-au sfătuit în cele din urmă să adore ceea ce mintea îl determinase într-o altă vreme să trateze cu neseriozitate; teama de ridicol, probabil glumele sarcastice ale unuia ca Ginguene sau Chamfort, rezistenţa propriei lui raţiuni îl conduseseră la filosofia sceptică din Eseu. Totuşi îndemnurile lui Fontanes îi predispuseseră, prin argumente indirecte, raţiunea ca ea însăşi să dorească o victorie a inimii.

  Pe când se afla astfel la o răscruce de drumuri, s-a ivit o ocazie de a apăra creştinismul, şi aceasta de pe o poziţie aproape inatacabilă. Unul dintre foştii lui prieteni, Parny, a publicat la începutul anului 1799 un poem erotic, Războiul zeilor, unde arăta în mici versuri abstracte şi plate sosirea divinităţilor creştine în Olimp, furia zeilor păgâni, luptele dintre Odin şi Jupiter împotriva Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, amorurile creştinilor şi bacantele, şi alte drăgălăşenii de acelaşi gust. Cartea i-a indignat pe emigranţii din Londra. Primind din oficiu câteva exemplare, librarul Deboffe le aruncase în foc. Chateaubriand a fost frapat de forţa ostilă a sentimentelor trezite de un text care, cu zece ani mai înainte, abia dacă ar fi şocat.

  Deci Fontanes avea dreptate, şi mulţi francezi erau pregătiţi pentru o renaştere creştină. Chateaubriand nu putea să fie el însuşi poetul şi filosoful acesteia? După emoţiile provocate de moartea mamei lui, ideea cădea pe un teren favorabil, în primăvara şi vara anului 1799, el s-a gândit mult la o mică lucrare care ar fi trebuit să se intituleze: Religia creştină în raport cu poezia, fiindcă pe atunci nu se credea capabil să scrie o apărare estetică a creştinismului. Din scrisorile lui aflăm de un anume Baudus, emigrant care conducea la Hamburg un ziar pe cheltuiala prinţilor, Spectatorul din Nord. În aceste scrisori, datate din aprilie şi mai 1799, Chateaubriand îi oferise lui Baudus un scurt manuscris: „Această lucrare e foarte creştină, perfect analoagă circumstanţelor. Această lucrare e o lucrare de circumstanţă, începută la rugămintea lui Fontanes, şi un gen de răspuns la poemul bietului Parny, fostul nostru prieten, care a reuşit să se dezonoreze gratuit. Nu cred că opusculul asupra religiei nu s-ar putea vinde, din cauza numerosului partid care-1 susţine atât în afara, cât şi în interiorul Franţei.” în octombrie, Chateaubriand îl anunţă pe Baudus că lucrarea se va numi: Despre frumuseţile poetice şi morale ale religiei creştine şi despre superioritatea ei asupra tuturor celorlalte culte de pe pământ, şi că ea se va tipări la Londra, la Dulău etCie.

  Fără îndoială, la început n-a intenţionat să scrie decât o broşură; însă de îndată ce s-a apucat de lucru, a simţit că deţine nu numai un mare subiect, ci şi unul potrivit cum nu se putea mai bine talentului său. „Părea că un vid imens se căsca în sufletul meu. Am fost devorat de un soi de febră tot timpul cât am scris.” Destul de inabil pentru a compune o lucrare de doctrină, unde deducţiile trebuie să se înlănţuie urmărind un plan riguros, el se simţea dimpotrivă la largul lui dacă nu era vorba decât să juxtapună „bucăţi”, unele extrase din amintiri, altele din lecturi, totul legat în învelişul unui stil original. Într-o asemenea lucrare putea insera, legate de armonia naturii şi a religiei, cele mai frumoase descrieri din călătoriile lui prin America; legate de sentimentele religioase, amintirile tinereţii lui petrecute printre preoţi, povestea lui Rene şi cea a Atalei, uşor creştinizate şi date cu titlu de exemplu; iar legate de dogmă, tot ceea ce învăţase de la Părinţii Bisericii pe timpul când, scriind Eseul, îi citea ca să-i poată combate. „Amintirea lui Charlotte străbătea şi încălzea totul şi, pentru a mă realiza, prima dorinţă de glorie îmi aprinsese imaginaţia exaltată.”

  Entuziasmul şi efervescenţa lui nu-1 înşelau în privinţa calităţii muncii depuse? A încercat să le citească prietenilor din emigraţie câteva eboşe. Căldura elogiilor primite nu i-a mai lăsat nici o îndoială. Cavalerul de Panat care, pe vremea Eseului, se războise cu el, i-a scris: „Dumnezeule! Interesantă lectură am datorat în această dimineaţă bunăvoinţei dumneavoastră! Religia noastră numărase printre apărătorii ei mari genii, iluştri Părinţi ai Bisericii; aceşti atleţi mânuiseră cu vigoare toate armele raţionamentului; necredinţa era învinsă, dar numai atât nu era destul: mai trebuia arătate toate frumuseţile acestei admirabile religii; trebuia arătat cât este ea de apropiată inimii omeneşti, şi măreţele tablouri pe care le oferă imaginaţiei. Nu teologului la şcoală, ci marelui pictor şi omului sensibil i se deschide un nou orizont.”

  Mai mult decât toate acestea, el ar fi vrut părerea lui Fontanes, însă corespondenţa cu acesta devenise dificilă. Ministrul Politiei l le impunea celor emigraţi alternanţe de speranţă şi teroare. Suspectat de regalism (şi nu fără temei), Fontanes trebuia să stea ascuns şi se plângea de necazurile lui. „Cetăţenei Fontanes” i-a încredinţat Chateaubriand, în august 1799, planul cărţii: „Nu-i nici un cuvânt despre politică în această lucrare care să poată împiedica vânzarea ei. E pur literară, iar noi cunoaştem bine indulgenţa manifestată de dumneavoastră faţă de autor. Credem că veţi fi mulţumită de ceea ce veţi vedea. Poate că este tot ce a făcut mai bun autorul până în prezent, ca să nu mai vorbim că lucrarea conţine pe alocuri câte ceva din Natchez, pentru a trezi în public gustul pentru această epopee a omului sălbatic.”

  Câteva zile mai târziu, a aflat de moartea surorii lui Iulie, iar sfârşitul rapid al unei fiinţe atât de tinere, atât de frumoase a trezit şi i-a adâncit sentimentele inspirate de moartea mamei lui. De data aceasta îi scrise direct lui Fontanes o scrisoare în care adoptă pentru prima oară în viaţa privată un ton, pentru el nou, de moralist: „Mi-am pierdut de curând o soră pe care am iubit-o profund şi care a murit de durere în adânca sărăcie unde a surghiunit-o Cel care-i loveşte adesea pe servitorii lui pentru a-i pune la încercare şi a-i răsplăti într-o altă viaţă. Un suflet ca cel al dumneavoastră, ale cărui prietenii trebuie să fie pe cât de durabile, pe atât de sublime, se va convinge cu greu că totul se reduce la câteva zile de ataşament într-o lume unde figurile trec aşa de repede şi unde totul constă doar în a cumpăra atât de scump un mormânt. Cu toate acestea, Dumnezeu, care vedea că inima mea nu mergea pe căile greşite ale ambiţiei, nici în ticăloşiile aurului, a Ştiut bine să găsească locul unde avea să lovească, pentru că el era cel care frământase argila şi cunoştea latura tare şi cea slabă a creaţiei lui. El ştia că mi-am iubit părinţii şi că în aceasta rezida vanitatea mea: m-a lipsit de ei ca să-mi ridic ochii spre el. El va avea de acum înainte împreună cu dumneavoastră toate gândurile „ Poate că a-i pune pe acelaşi plan pe Dumnezeu şi pe Fontanes era o gafa de limbaj şi de gândire, dar sinceritatea sentimentelor trezite de moartea lui Julie nu poate fi pusă la îndoială.

  Totuşi, gloria de dată recentă a lui Bonaparte sporea încrederea proscrişilor. La o lună după întoarcerea lui din Egipt la 15 brumar (9 noiembrie 1799), generalul răsturnase Directoratul şi-şi afirmase hotărârea nu de a dezavua, ci de a termina Revoluţia şi a realiza fuziunea partidelor. „De la Clovis la Comitetul salvării publice, mă declar solidar cu totul.” Ceea ce însemna că „talentele aveau cariera deschisă”, oricare ar fi fost trecutul lor politic, încă de pe acum mulţi emigranţi monarhişti, fie că sperau ca Bonaparte să devină apărătorul cauzei lui Ludovic al XVIII-lea, fie că acceptaseră ideea de a-1 servi, se întorceau şi încercau să-şi adune ceea ce mai rămăsese din averile lor. Chateaubriand o văzu astfel plecând pe prietena lui, doamna Lindsay; la rândul ei, îi chemă pe cei din familia Lamoignon să se pregătească de plecare. Avea să rămână singur la Londra? Brusca şansă de care se bucura Fontanes în cele din urmă îl hotărî. Fusese un soi de miracol. Persecutat de Fouche, Fontanes îi adresase lui Bonaparte una dintre admirabilele scrisori pe care acest om afectuos, decent şi pacifist ştia să le scrie războinicilor de al căror sprijin avea nevoie: „Glasul publicului mă înştiinţează că nu vă plac deloc elogiile. Ale mele ar părea prea interesate în acest moment pentru ca ele să fie demne de dumneavoastră, ca şi de mine. De altfel, când eram liber, înainte de 18 fructidor, s-a putut citi, în ziarul căruia îi furnizez articole, că am vorbit în mod constant despre dumneavoastră ca despre o celebritate şi despre soldaţii dumneavoastră. Nu voi spune mai mult. Istoria v-a arătat suficient că marii conducători au apărat dintotdeauna împotriva opresiunii şi a adversităţilor pe prietenii artelor şi mai ales pe poeţii a căror inimă e sensibilă şi glasul recunoscător.”

  Câteva săptămâni mai târziu, Bonaparte a luat hotărârea de a combina elogiul adus lui Washington, care tocmai murise, cu ceremonia drapelelor din Egipt, în ideea de a-i linişti, printr-un elogiu adus unui erou republican, pe foştii membri ai Convenţiei, pe care Bonaparte îi tulburase. Dar el era interesat ca acest periculos panegiric să fie pronunţat de un orator plin de tact. Lui Bonaparte i-au fost propuşi: Garat, Talleyrand, Chenier, dârei i-a refuzat pe toţi şi 1-a ales pe Fontanes. Pentru ce? Citise fără îndoială mMemorialim articol al lui Fontanes despre Washington; îşi amintise, de asemeni, fără îndoială de scrisoarea primită de la acel „glas recunoscător” şi de un om care ştia să laude aşa cum se cuvenea. Dar nu mai rămăseseră până la ceremonie decât treizeci şi şase de ore, iar Fontanes, destul de indolent, era pe punctul de a refuza. Prietenul lui, Joubert, a fost cel care 1-a silit sa accepte şi i-a călăuzit norocul reieşit în întregime din acest discurs, al cărui succes a fost de proporţii, în ajun hăituit, în ziua următoare Fontanes sLa văzut căutat, sărbătorit, cultivat. Nu mai era numit altfel decât noul Bossuet*.

  Imediat Chateaubriand 1-a implorat pe „scumpul şi admirabilul prieten” să nu-1 uite. Avea de gând să se întoarcă în Franţa. Fie că Fontanes i-ar fi găsit un editor, fie că ar fi intervenit pentru a fi radiat de Consul de pe lista emigranţilor, mai ales că îşi pregătea prin articole pline de căldură succesul cărţii: „în ea mi-am pus ultima speranţă. Dacă reuşesc, am ieşit din încurcătură pentru multă vreme; dacă nu, sunt un om înecat, fără scăpare.” în martie 1800, Chateaubriand a obţinut de la ministrul Prusiei un paşaport sub numele de La Sagne, locuitor din Neuchâtel. A oprit la tipografia Dulău imprimarea Geniului creştinismului, a luat cu el foile, schiţele Atalei şi ale lui Rene, a închis restul manuscriselor într-un geamantan pe care 1-a încredinţat gazdelor lui din Londra şi, pornind la drum spre Calais, „a acostat în Franţa o dată cu secolul”.

  * Jacques Benigne Bossuet (1627-1704) – prelat şi scriitor francez, celebru prin predicile sale, a susţinut politica religioasă a lui Ludovic al a, combătându-i pe protestanţi (n.tr.).

  Trăise şapte ani în Anglia. O şedere îndelungată, care, făcută la vârsta când caracterul şi spiritul sunt încă maleabile, avea să lase asupra lui Chateaubriand o amprentă profundă. Poeţilor englezi Gray, Young, Milton le datorează unele dintre cele mai frumoase teme ale lui; legilor engleze, respectul faţă de libertăţi şi credinţa în monarhia constituţională; moravurilor englezeşti, care îi întăriseră reţinerea lui de breton, acel aer, rezervat' care va masca violenţa pasiunilor lui. Pe durata acelui exil greu, mizeria şi umilinţele dezvoltaseră în el rebelul incorigibil, născut din poziţia lui de ultim născut, în timp ce crimele Revoluţiei şi suferinţele familiei lui îl învăţaseră limitele rebeliunii. Deşi „băiatul bun” din Plancoet şi Monchoix are în el o existenţă foarte vie şi iese pe dată din amorţeală dacă găseşte căldura unui mediu amical, el a descoperit de asemeni prestigiul care poate da frumoase suferinţe. El a învăţat să-şi facă din melancolie o pavăză împotriva durerii şi să caute vântul furtunilor pentru a împrăştia aburii plictisului. Mai mult ca niciodată, în momentul întoarcerii el este un surprinzător amestec de semeţie şi timiditate, de pasiune şi de bun simţ. Dar doctrinele pe care le apără nu mai sunt aceleaşi: în 1791, în drum spre America, el încercase în timpul traversării oceanului să „deconvertească” un englez; în 1800, el se întoarce din Anglia purtând cu el o carte ce trebuia să-i convertească pe francezi. Fapt este că, în timpul acestei sângeroase decade, atât Franţa, cât şi el au avut mult de suferit.

  GENIUL CREŞTINISMULUI' î.

  De la Evanghelie la Contractul social, cărţile sunt cele care au făcut revoluţiile.

  Bonald.

  L Primele contacte cu Franţa.

  Paşaportul îl anunţa pe Jean-David de La Sagne, originar din Boveresse, lângă Neuchâtel, în Elveţia; bărbatul care-l prezentă jandarmilor din Calais era Fran9ois-Rene de Chateaubriand, născut la Saint-Malo, dar după o absenţă atât de îndelungată, manierele, gusturile şi judecăţile lui erau cele ale unui străin. A fost surprins de mizeria populaţiei, de saboţii ţăranilor, de femeile care munceau la câmp, de bălegar, de zgomot. Reacţii pur englezeşti, dar mai avea şi altele care ar fi putut trăda francezul şi emigrantul.

  În reveriile regaliştilor emigranţi Franţa revoluţionară căpătase un aspect fabulos şi monstruos, în timp ce trăsura doamnei Lindsay îl aducea de la Calais la porţile Parisului, Chateaubriand privea plin de curiozitate castelele dărâmate, clopotniţele fără clopote, cimitirele fără cruci, sfinţii fără cap. Când Fontanes a venit să-1 ia de la doamna Lindsay pentru a-1 aduce la Paris prin bariera Etoile, a crezut că avea să coboare îirinfem. Fontanes a trebuit să-i explice că era vorba doar să coboare pe Champs-Elysees. Chateaubriand a fost surprins să audă viori, clarinete, tobe şi să vadă prin cârciumi dansând bărbaţi şi femei. Piaţa Ludovic al XV-lea, unde se ridicase ghilotina şi unde el credea că păşeşti în sânge, era liniştită şi pustie. Până şi politia părea indulgentă. Se temuse îngrozitor să nu-1 compromită pe Fontanes şi să fie el însuşi în pericol. Când s-a dus să-şi vizeze paşaportul, i s-a dat fără dificultăţi un permis de şedere elveţianului La Sagne. Ceea ce nu ştia, era că prefectul de poliţie îl şi pusese sub supraveghere, dar îl considera inofensiv. „Nu frecventează, sunau rapoartele, decât savanţi şi librari.” Opiniile lui? „Vorbeşte foarte puţin.” Manierele englezeşti au uneori şi ceva bun.

  Fontanes, căruia îi scrisese din Calais: „Sosesc, scumpe şi binevoitor prieten. Vă rog să-mi căutaţi o locuinţă cât mai aproape de a voastră”, 1-a luat mai întâi la el, pe strada Saint-Honore, apoi 1-a instalat într-un mezanin, pe strada Lille. Puţin mai liniştit, Chateaubriand a prins curaj şi a început să se uite în jurul lui. Spectacolul merita osteneala. Un întreg Paris, multă vreme frămmtat, se anima din nou. „Emigrantul întors în ţară discuta liniştit cu asasinii unora dintre cei apropiaţi lui. Revoluţionarii îmbogăţiţi începeau să se mute în casele mari din foburgul Saint-Germain. Pe cale să ajungă baroni şi conţi, iacobinii nu vorbeau decât de ororile din '93, de necesitatea pedepsirii proletariatului şi de reprimare a exceselor populaţiei.” Chateaubriand abia sosise în Franţa când, pe 14 iunie 1800, repurtând victoria de la Marengo, Bonaparte şi-a consolidat autoritatea.

  Ce avea să facă el cu această autoritate? Unii monarhişti mai sperau încă, naiv, că Bonaparte va accepta să fie comandantul armatei lui Ludovic al XVIU-lea. Foştii membri ai Convenţiei voiau să creadă, dimpotrivă, că Revoluţia va continua. De la Fouche la Gregoire, de la Carnot la Benedetti, erau mulţi în anturajul Consulului, iar spiritul iacobin rămânea viguros în armată, ca şi la Academie. Pe ghereta portăresei lui Ginguene, pe care Chauteabriand se dusese să-1 vadă, putu să citească: „Aici ne onorăm cu titlul de cetăţean şi ne tutuim”. Republicanismul cetăţeanului Ginguene părea intact, dar Talleyrand, Bourrienne, Roederer şi o sută alţii îl îndemnau pe Bonaparte, care-i asculta cu indulgenţă, să preia puterea personală. „Din zi în zi se desăvârşea metamorfoza republicanilor în imperialişti şi a tiraniei tuturor în despotismul unuia singur.”

  Fontanes fusese pe vremuri monarhist din dragoste pentru ordine şi oroare de excese; acum aştepta de la Consul reacţia necesară. După ce acceptase subvenţiile prinţilor, devenise, în urma celebrului panegiric, funcţionar al noului regim şi-şi legase soarta de cea a lui Lucien Bonaparte. „Diavolul acela înalt, cu păr negru, dezarticulat”, miop, îndrăzneţ, distrat, jucase pe 18 brumar un rol de primă mărime. După succesul loviturii de stat, fratele lui, Napoleon, îl numise ministru de Interne, iar Lucien, care se lăuda că scrie, se înconjurase de oameni de litere. Din acel Fontanes „atât de devotat guvernului consular” făcuse un „revizor extraordinar al pieselor de teatru şi al literaturii”. Pretext pentru o bună remunerare. Fontanes îşi asigurase o legătură intimă cu familia Consulului, ajungând amantul Elisei Bacciochi, sora lui Napoleon şi a lui Lucien, persoană energică, uscăţivă şi negricioasă ca toţi din familia Bonaparte şi care făcea onorurile casei lui Lucien. Pe „această femeie admirabilă”, prietena prietenului său, se bizuia Chateaubriand ca să fie radiat de pe lista emigranţilor şi să-şi poată regăsi starea civilă.

  „ îndatoritor şi tenace, Fontanes căuta de multă vreme un editor pentru Geniul creştinismului şi-1 găsise pe librarul Migneret, care promisese să-i dea un avans autorului şi să-1 ajute sa trăiască în aşteptarea succesului cărţii, revăzute de Chateaubriand la sfaturile lui Fontanes, fiindcă „nu poţi scrie cu măsură decât în patrie”, în ciuda avansului, viaţa îi rămânea dificilă. Chateaubriand către Fontanes: „Vă rog să-mi faceţi două servicii: Daţi-mi mai întâi câteva cuvinte pentru doctor, încercaţi apoi să-mi împrumutaţi douăzeci şi cinci de ludovici. Am primit veşti proaste de la familia mea şi nu ştiu cum aş putea face să aştept vremuri mai bune datorită lui Migneret. E dur să fiu neliniştit din cauza propriei vieţi, în vreme ce termin opera Domnului. Dreaptă şi frumoasă Revoluţie! Au vândut totul. Lată-mă ca atunci când am ieşit din pântecele mamei, fiindcă până şi cămăşile mele nu sunt franţuzeşti. Ele provin din mila altui popor. Dacă puteţi, daţi-mi o mână de ajutor, dragă prietene. Douăzeci şi cinci de ludovici îmi vor permite să trăiesc până la publicarea căiţii ce-mi va decide soarta. Atunci ea va plăti totul, dacă asta-i voia Domnului care, până în prezent, nu mi-a fost prea favorabilă.” Pentru un scriitor evlavios tonul era ciudat de arogant.

  Din partea familiei, nici o speranţă. Doamna de Marigny, cea mai mare dintre surorile lui, deşi destul de reticentă cu privire la „neisprăvitul de frate-său”, îl căutase şi-1 găsise nu fără bătaie de cap pe elveţianul La Sagne. Ea îl înştiinţase că toţi din familia Chateaubriand erau ruinaţi; că Lucile, după ce se măritase cu un bătrân cavaler de Caud, guvernatorul fortăreţei Fougeres, îşi părăsise soţul, ajunsese văduvă şi rămăsese aproape fără nici un fel de resurse; în sfârşit, bietei Celeste, după lichidarea moştenirii Buisson de La Vigne, îi rămăsese doar un capital de douăzeci de mii de livre, de pe urma căruia trăia la Fougeres, aşteptând ca miticul şi invizibilul ei soţ s-o cheme alături de el. Singur Fontanes îşi scoase prietenul din încurcături în toată această întreagă perioadă. Fontanes era afectuos, îndatoritor, iar Geniul creştinismului servea unuia dintre cele mai dragi proiecte ale lui, care consta în restaurarea Bisericii romane şi în punerea în serviciul Consulului – şi a păcii interioare – a unui cler ce se bucura în Franţa, în ciuda Revoluţiei, de un imens prestigiu.

  Numeroase indicii îi permiteau să spere că Bonaparte va fi favorabil acestui proiect. Fără îndoială, el fusese deist î la Rousseau, ca aproape toţi cei ai timpului său; se căsătorise civil; în Egipt o făcuse pe musulmanul; totuşi fusese educat în spirit creştin şi îşi aducea aminte de aceasta, catolicismul în special apărându-i ca un principiu al ordinii. Socotind ca periculoase meditaţiile metafizice ale ideologilor, el admitea că numai dogmele imuabile li s-ar fi putut opune. „Religia, spunea el, este vaccinul imaginaţiei.” în acelaşi timp era de părere că ceremoniile catolice înfrumuseţau şi îmblânzeau viaţa unui popor. Ar fi înţeles, dar n-ar fi subscris acestei scrisori a lui Fontanes către Lucien: „Nici un cult, nici un guvern. Pentru o armată victorioasă nu cunosc un aliat mai bun decât în persoana celor care dirijează conştiinţele în numele Domnului. Văd că niciodată cuceritorii abili nu s-au învrăjbit cu preoţii. Ei pot fi deopotrivă consultaţi şi folosiţi. Orice s-ar spune, asta este o filosofie bună; poţi râde de auguri*, dar e bine să mănânci împreună cu ei găinile sacre. Este ceea ce gândeau Cicero, Pompei şi Cezar, care se intitulase pontif suprem. Toţi aceşti bărbaţi sunt dintr-o familie cu dumneavoastră, care a moştenit marile lor calităţi, şi care trebuie imitaţi în toate.”

  Cinismul este întotdeauna oportunist. Mult prea grav şi abil ca să ţină seamă de astfel de sfaturi, Bonaparte era destul de realist ca să înţeleagă că Franţa rămânea creştină şi catolică. Pe 5 iunie 1800, în armata Italiei, primindu-i pe preoţii din Milano, le spusese; „Nici o societate nu poate exista fără morală şi nu există o morală sănătoasă fără religie. Numai religia poate conferi Starului un sprijin ferm şi durabil. O societate fără religie e ca o corabie fără busolă. Franţa, care a învăţat din suferinţe, în sfârşit a deschis ochii. Ea a recunoscut că religia catolică era precum o ancoră care doar ea singură ar fi putut să-i confere stabilitate în tulburări.” După Marengo, pe 18 iunie, le scrisese consulilor: 'Azi, în pofida a ceea ce ar putea spune ateii noştri din Paris, mă duc cu tot fastul la Te Deum-ul celebrat în Catedrala din Milano'.

  * Preot despre care se credea că poate prevesti viitorul după zborul, cmtecul sau măruntaiele păsărilor (n.tr.).

  C * în fine, emisarilor regalişti: „Religia, eu o voi reabilita, nu pentru voi, ci pentru mine”.

  Fontanes şi Chateaubriand erau deci îndreptăţiţi să spere în bunăvoinţa stăpânului, dar aveau temeiuri puternice să se teamă de ostilitatea iacobinilor care, încă puternici, nu erau oamenii care să se lase eliminaţi fără luptă. In parte pentru a-i ţine la respect, Lucien resuscită vechiulMercure de France, dându-i-1 ca director pe Fontanes. NoulMercwre îşi propunea „să distrugă, prin idei şi un stil modern, acele urme de barbarie pe care influenţa lui 15 brumar le şterge zi de zi în legile revoluţionare”. Aşadar, lăsând la o parte prietenia, directorul lui avea raţiuni doctrinare pentru a anunţa şi prelua Geniul creştinismului. De la primul număr, într-i în articol unde o ataca pe doamna de Stael, Fontanes pomenise, în post-scriptum, de o carte „căzută din întâmplare în mâinile lui” ce trata frumuseţile religiei, într-un nou articol din noiembrie, el aprecia Geniul creştinismului ca fiind „o lucrare ce va pune. Poate, capăt disputelor literare dintre filosofi şi partizanii religiei”.

  Către sfârşitul anului 1800, partidul reacţiunii religioase şi politice a pierdut simţul posibilului şi a dorit o evoluţie prea rapidă. Neliniştit pentru viitorul clanului Bonaparte, Lucien a făcut imprudenţa de a anunţa în acelaşi timp restabilirea vechii religii şi instaurarea unei noi dinastii. Convinşi că vor găsi un ecou în armată şi în o parte a opiniei publice, foştii iacobini au protestat, dezlănţuindu-se împotriva lui Lucien. Nemulţumit de această stângăcie, Bonaparte şi-a exilat fratele în Spania. Iată-1 deci pe Fontanes silit să se dea la fund. În vijelia stârnită Chateaubriand s-a oferit să-şi acopere prietenul şi patronul. El a fost acela care, mMercure, numărul din luna decembrie, şi-a asumat sarcina de a-i răspunde doamnei de Stael, care protestase împotriva criticilor aduse de Fontanes. Contemporanii i-au reproşat lui Chateaubriand virulenţa acelui articol, dar noi vedem în el m^1 curând un amestec, destul de neplăcut, de apologetică şi de publicitate personală., Nu uitaţi că pasiunea mea este de a-1 vedea pe lisus Hristos pretutindeni, aşa cum doamna de Stael vede perfectibilitatea. Ceea ce vreau să vă spun în această scrisoare e extras în parte din cartea mea asupra frumuseţilor religiei creştine.” Chateaubriand semna: autorul Geniului creştinismului. Dar cartea lui era departe de a fi terminată. Pentru ca el să găsească tonul potrivit şi pentru ca un pamflet împotriva lui Parny să devină epopeea catolicismului francez, era nevoie de intervenţia unui grup care să-1 poată face să trăiască pe acest tânăr în climatul grav, de nobleţe morală şi de cultură necesar naşterii operei lui.

  /. Mica societate – „Atala”

  Mai înainte de a-1 înfflni pe Chateaubriand, cel mai bun prieten al lui Fontanes fusese Joubert. De îndată ce a fost posibil, Fontanes i-a apropiat pe cei doi bărbaţi. La sfârşitul anului 1800 Joseph Joubert avea patruzeci şi şase de ani. Era un literat cu un gust rafinat, dar care nu publica nimic „pentru că îşi făcuse o idee de perfecţiune care-1 împiedica să termine ceva”. Avea prea multă subtilitate ca să nu cadă în preţiozitate, atunci când scria, şi prea multă fineţe ca să nu observe. Despre propriile lui cugetări spunea că erau visele unei umbre. Destul de bogat ca să trăiască la largul lui, îşi petrecea cea mai mare parte a anului la ţară, în Villeneuve-sur-Yonne, citind şi recitind cărţile lui preferate care mergeau de la Plafon la doamna de Sevigne şi de la Vergiliu la Bernardin de Saint-Pierre; le clasase pe familii spirituale, smulgea paginile care nu-i plăceau, le acoperea cu semne misterioase pe cele ce-i plăceau şi, când se sătura de citit, lustruia cu atenţie pielea în care erau legate cărţile. Modestia şi imensa lui cultura îi asigurau acea Precizie-a judecăţilor la care se puteau aştepta doar scriitorii ce-şi neglijau în bună măsură opera pentru a acorda celei a altora ° atenţie pasionată. Era confidentul cel mai delicat şi criticul cel ruai subtil al timpului său, dar faptul nu era cunoscut decât într-un cerc restrâns de prieteni entuziaşti. O femeie spusese despre el „că avea aerul unui suflet care a întâlnit din întâmplare un corp şi care încearcă să evadeze din el cum poate”. Aprecierea i-a plăcut; poate că s-ar fi cuvenit a adăuga că sufletul, surprins de acea întâlmre, acorda suferinţelor trupeşti cam prea multă importanţă. Joubert îşi petrecea viaţa crezându-se bolnav. „Mereu îşi schimba regimul şi dieta, trăind într-o zi cu lapte, într-alta cu carne tocată.” Cu o inimă tot atât de înfrigurată, pe cât de frugal îi era stomacul, prefera vâlvătăilor iubirii blândeţea prieteniilor sentimentale. „Eu sunt, spunea el, ca acele harpe eoliene care scot câteva sunete frumoase, dar nu execută nici o arie.” Ştiinţa şi cunoştinţele lui îi asigurau admiraţia prietenilor; maniile şi originalitatea lui le câştigau afecţiunea. Până şi oamenii de litere îi treceau cu vederea infailibilitatea gustului pentru că uşorul lui ridicol tempera strălucirea spiritului.

  Între Joubert şi Chateaubriand, simpatia a fost subită. „Domnul Joubert, scria Chateaubriand, avea o priză extraordinară asupra inimii şi, când te acapara, imaginea lui rămânea ca un fapt, ca o idee fixă. Marea lui dorinţă era să trăiască în linişte, dar nimeni nu fusese atât de tulburat ca el. Se supraveghea pentru a-şi domina emoţiile pe care le considera dăunătoare sănătăţii. Era un egoist care nu se ocupa decât de alţii.” Cât despre Joubert, după primele pagini ale lui Chateaubriand, ce-i fuseseră supuse aprecierii, el a recunoscut un mare scriitor. „Sălbaticul ăsta mă farmecă, spunea el. Trebuie spălat de Rousseau, de Ossian, de ceţurile Tamisei, de revoluţiile antice şi moderne, şi trebuie să i se lase crucea, misiunile, apusurile de soare în plin ocean şi savanele Americii; şi atunci veţi vedea ce poet vom avea pentru a ne purifica de rămăşiţele Directoratului, aşa cum Epimenide, prin riturile şi versurile lui, îi purificase odinioară pe atenieni de ciumă.”

  Se împleteau frumoase lanţuri de prietenie. Aşa cum Fontanes îi dăduse lui Chateaubriand, prin Joubert, tot ce avea mai de preţ, Joubert, la rândul lui, 1-a dus pe minunatul Sălbatic spre fiinţa pe care o iubea cel mai mult pe lume, în persoana doamnei de Beaumont. Pauline de Beaumont, fiica domnului de Montmorin, ministru al lui Ludovic al XVI-lea, nutrise pentru tatăl ei acea admiraţie fără rezerve care uneori le face reticente faţă de mariaj pe fiicele oamenilor de talent. Fusese totuşi măritată, la optsprezece ani, cu un conte de Beaumont, nedemn de ea în adevăratul înţeles al cuvântului. Cuplul se despărţise aproape imediat, iar Pauline şi-a reluat funcţia de secretară pe lângă tatăl ei. Apoi, Revoluţia a răvăşit această viaţă ca pe cea a multor altora. Domnul de Montmorin, închis în temniţa la Force, a pierit în timpul masacrelor din septembrie. Doamna de Montmorin şi copiii ei se refugiaseră la castelul din Passy, la verii lor Serilly.

  Acolo, în 1794, trei briganzi au venit să caute familia pentru a o duce la ghilotină. Se povesteşte că refuzaseră s-o ia pe Pauline de Beaumont pentru că scuipa sânge; dar sângele n-ar fi putut să-i sperie pe asemenea oameni, pur şi simplu ea nu figura pe lista lor. Rămasă singură, ea a părăsit castelul şi a plecat să trăiască într-o cocioabă împrumutată de un ţăran. Atunci, Joubert, a cărui casă era în apropiere şi care auzise vorbindu-se de nenorocirile acestei tinere temei, a venit s-o vadă, a fost încântat de inteligenţa ei şi i-a ajuns prieten, confident şi îndrumător al lecturilor. Nu încape nici o îndoială că Joubert, în felul lui, se îndrăgostise de doamna de Beaumont, dar acest spirit rătăcit într-un corp se mulţumea cu umbra unei iubiri ca şi cu umbra unei glorii. El nu-şi dorea favoruri mai intime, decât să i se permită să aleagă cărţi, pe care Pauline de Beaumont le păstra într-o firidă; obţinu aceste favoruri. Alţii obţinuseră de la ea daruri mai carnale, în timpul Directoratului, ea împărtăşise abandonul natural al atâtor tinere femei brusc eliberate de Teroare. „Doamna de Beaumont e o franţuzoaică adevărată, totul sau nimic, potrivit timpului sau Persoanei”, scrisese elveţianul Charles de Constant. Bolnavă de Piept, întotdeauna uşor febrilă, ea dovedea senzualitatea disperată a fiinţelor care-şi simt viaţa ameninţată, în privinţa bărbaţilor, se ataşa mai mult de merite decât de frumuseţe. Andre Chenier, Francois de Pange nu-i fuseseră amanţi, ci prieteni. „Ea însăşi, scria Joubert, aducea mai mult cu o Muză decât cu o Graţie, şi încă şi mai mult cu acele figuri din Herculanum care pluteau fără zgomot prin aer abia învăluite de un corp.” Părea să fie alcătuită, spunea un alt prieten, Chenedolle, din elemente ce tindeau să se despartă şi să fugă fără încetare. Ea îmbina această fragilitate cu un curaj, o fermitate a spiritului şi o judecată surprinzătoare. Unul dintre admiratorii ei îi dăduse această deviză: Un nimic mă agită; nimic nu mă zguduie„. Către sfârşitul lui 1800, doamna de Beau-mont s-a reîntors la Paris, locuind pe strada Neuve-du-Luxem-bourg, într-un apartament cedat de prietenul ei Etienne Pasquier, nu departe de Joubert, care stătea pe strada Saint-Honore. Imediat în jurul ei s-a format o mică societate infinit de agreabilă. „Fericirea de a se regăsi după atâţia ani de constrângere făcea totul posibil. Erau iertate nuanţele, divergenţele de opinii care n-ar fi fost nicidecum suportate înainte de 1791.„ Cu inima erau monarhişti, dar manifestând o dorinţă de odihnă şi de pace care excludea ranchiuna şi ura; era admirat Bonaparte, care îi dădea doamnei de Beaumont dovezi de „încmtare„, şi despre care Joubert spunea: „E un rege interimar admirabil. Fără el nu s-ar mai putea simţi nici un entuziasm pentru ceva viu şi puternic. Graţie lui admiraţia a apărut din nou şi bucură pământul întristat.”

  S-a întâmplat ca tocmai în acest salon atât de delicat, unde totul se petrecea cu glasul în surdină, unde conversaţia lui Joubert şi a doamnei de Beaumont, dialog al umbrelor, dădea tonul, unde nuanţele nuanţelor erau imediat sesizate şi unde doamna de Stael, veche prietenă a lui Pauline, apărea „ca un vârtej”, Joubert să-şi aducă, imprudent, Sălbaticul. Doamna de Beaumont văzu intrând „un breton scund, disproporţionat, cu umerii ridicaţi, un cap puternic, înfundat, foarte frumos, dar evident făcut pentru un alt corp, maniere puţin cam afectate, un surâs fermecător”. De îndată ce el începu să vorbească, „originalitatea frumoaselor lui idei prompte„, glasul plăcut, graţia legendei melancolice cu care ştia să se învăluie o cuceriră într-o clipă pe această femeie „sensibilă faţă de merit„. Când a citit în salonul ei câteva fragmente din Atala şi Geniul creştinismului, ea a definit printre primii ceea ce era senzual şi voluptuos în stilul lui., Stilul domnului de Chateaubriand mă face să încerc un soi de frison de dragoste; el cântă la clavecin pe toate fibrele mele.” Cu dragă inimă ar fi spus despre el ceea ce prietenul ei Joubert spusese despre Rousseau: „Nici un bărbat n-a reuşit mai bine să creeze impresia cărnii care atinge spiritul şi deliciul mariajului lor”.

  Cât despre Chateaubriand, el credea ca mulţi alţii că doamna de Beaumont avea mai curând aerul unei Muze decât al unei Graţii. Avea înfăţişarea mai degrabă urâtă decât frumoasă, mărturiseşte el, dar îi face un portret interesant care-i explică farmecul: „Chipul îi era slăbit şi palid; ochii ei ca migdalele ar fi aruncat poate o sclipire prea puternică dacă o extraordinară suavitate n-ar fi stins uşor această privire făcând-o să strălucească languros, aşa cum

  0 rază de lumină devine mai blândă când străbate cristalul apei. Caracterul ei denotă un soi de rigiditate şi de nerăbdare care răspundea forţei sentimentelor şi răului interior încercat de ea. Suflet elevat, curaj uriaş, era născută pentru lumea din care spiritul

  1 se retrăsese de bunăvoie şi din nefericire. Dar când un glas prieten chema afară această inteligenţă solitară, ea venea şi-ţi spunea câteva cuvinte aduse din cer. Extrema slăbiciune a doamnei de Beaumont o făcea să vorbească încet şi această încetineală emoţiona.”

  Involuntar te duce gândul la cântecul mătuşii Boisteilleul: „Un uliu iubea o pitulice.” Ce ravagii n-ar fi putut să facă o pasăre de pradă în salonul albastru, blând luminat de o singură lampă, de pe strada Neuve-du-Luxembourg? Şi ce frisoane nu vor fi agitat sufletul înfrigurat al lui Joubert când vântul pasiunii a spulberat brusc sentimentele tandre şi languroase pe care le cultivase Pauline de Beaumont? S-a ferit să fie gelos pe Chateaubriand, puţin pentru că aşa ceva ar fi putut să fie periculos pentru sănătatea lui şi mult pentru că era prea fin ca să fie nedrept, dar a suferit, judecat, regretat, şi într-o zi tristă a notat în carnetul lui: „Despre doamna de Beaumont. Simţurile ieşite la suprafaţă. Nimic retras în sine. Prea goală.” Uliul răpise o pradă care consimţea. O prietenie atrăgând alta, mica societate se extindea. Chateaubriand adusese un poet, Chenedolle, la fel ca şi el, întors din emigraţie, cu care îi plăcea să se întâlnească într-o cafenea de pe Champs-Elysees, unde cântau privighetori în colivie, ca să discute despre marile proiecte literare nutrite de amândoi. Acest Chenedolle era atât de trist încât, atunci când se apropia de o fereastră, prietenii credeau că are de gând să se arunce. Din pricina expresiei lui sumbre şi a umorului negru, mica societate îl boteză: Corbul din Vire (oraşul lui natal); Chateaubriand era ilustrul Corb al Cordilierilor şi uneori Pisica; un tânăr Gueneau de Mussy – Micul Corb. Doamna de Beaumont era Rândunica, Fontanes – Mistreţul, Joubert – Cerbul, din cauza vieţii lui trăite prin codri. Femeile care frecventau acest salon: doamna de Vintimille, doamna Hocquart, doamna de Saussure, se dovedeau demne de nişte interlocutori ca Bonald, Pasquier, Joubert şi Mole. „în această mică societate se regăseau bonomia unită cu celebritatea şi poate că era singura adunare din Paris unde, fără premeditare, a lăuda ceea ce merita să fie lăudat devenise o ocupaţie asiduă.”

  Aşa se face că în curând, lansarea Vrăjitorului deveni o preocupare de căpetenia a întregului grup. După triumful lecturilor sale, Chateaubriand, avid de glorie, trepida. Dar publicarea Geniului creştinismului la începutul anului 1801, în plină contraofensivă a filosofilor, ar fi fost o nesăbuinţă. Cei mai înţelepţi dintre prietenii lui 1-au sfătuit să desprindă episodul Atalei care, inofensiv politic şi sentimental emoţionant, nu putea surni aceleaşi furii şi trezea gustul cititorilor.

  Era „micul balon de încercare, lansat înaintea celui mare, pentru a sonda starea atmosferei”, şi nu a fost lansată decât o Atala revăzută, epurată de filosofia lui Rousseau şi creştmizată cum se cuvenea operei unui viitor restaurator al religiei. Fontanes însuşi a supravegheat această punere la punct şi 1-a îndemnat pe Chateaubriand să rescrie cuvintele părintelui Aubry în faţa patului de moarte al Atalei. „Nu-i bine; scrie asta din nou.” La fel de docil cum fusese pe vremuri cu surorile lui, Chateauoriand 1-a ascultat. O prefaţă, prudentă şi mincinoasă, explica de ce această mică lucrare preceda marea carte anunţată. Pretextul avansat era pierderea unui pachet de corecturi şi teama himerică de plagiat. Motivul real era cu mult mai simplu: era vorba doar de nerăbdarea autorului. Unui prieten cu care cina, în ajunul publicării cărţii, într-o cafenea de pe Champs-Elysee, i-a spus: „Soarta mea se hotărăşte mâine. Rămân un amărât sau mă înalţ în nouri.”

  Doamna de Beaumont era neliniştită; Jouberî îi dădea asigurări cu autoritatea unui gust infailibil: „Nu vă împărtăşesc câtuşi de puţin temerile, fiindcă ceea ce este frumos nu poate să nu placă; în lucrarea aceasta există o Venus, celestă pentru unii, pământeană pentru alţii, dar făcându-se simţită de toţi. Un farmec, un talisman care depinde de mâna muncitorului. El îl va fi găsit peste tot, pentru că el a modelat totul şi peste tot unde va îi acest farmec, această amprentă, acest caracter, acolo va fi şi o plăcere ce va satisface spiritul. Aş vrea să am timp să vă explic toate astea şi să vă fac să le simţiţi, pentru a vă alunga grijile. Dar astăzi nu pot să vă acord decât un moment, şi nu vreau să amân a vă spune cât de puţin rezonabilă sunteţi în neîncrederea dumneavoastră. Cartea este gata şi, prin urmare, momentul critic a trecut. El va reuşi, fiindcă este Vrăjitorul.”

  Joubert a avut dreptate, iar reuşita a depăşit toate aşteptările. 5, De la publicarea Atalei, spunea autorul, datează vâlva pe care am făcut-o în lume. Am încetat să mai trăiesc prin mine însumi, iar cariera publică a început. După atâtea succese militare, un succes literar părea o minune. Lumea era flămândă.”^4to/a sau Iubirea celor doi sălbatici în pustiu a cucerit în câteva zile foburgul Saint-Germain, Tuileries, Franţa, şi, în cele din urmă, Europa. Curând hanurile căruţaşilor erau împodobite cu gravuri în roşu, verde şi albastru reprezentându-1 pe Chactas, pe abatele Aubry şi pe fiica lui Simaghan. În cârciumile de pe chei, Chateaubriand şi-a regăsit personajele în ceară, în timp ce într-un teatru de bulevard o vedea pe sălbatica lui gătită cu pene de cocoş. Parodii şi caricaturi, asta era gloria.

  De ce atâta vâlvă pentru o cărticică? Succesul fusese minunat pregătit de articolele lui Fontanes, Peltier, de lecturile publice din Londra şi Paris. Opinia dorea ca gloriei noii Frânte să-i corespundă o literatură originală. Şi ce putea fi mai nou decât acele fraze cu o muzică încă nemaiauzită în Franţa: „Noaptea era sublimă. Geniul aerului îşi scutura pletele albastre, îmbălsămate de mireasma pinilor, şi respirai uşorul miros de ambră exalat de crocodilii culcaţi sub tamarinii fluviilor”, sau descrierea lui Meschacebe cu care începe cartea, toată înconjurată de trandafiri galbeni, de şerpi verzi, de bâtlani albaştri, de flamingo roz şi de văluri aurii? într-un timp al marilor evenimente, al marilor suflete, literatura se întorcea în sffrşit la zugrăvirea marilor sentimente. Chateaubriand îl citise mult pe Homer şi Biblia. Ar fi fost periculos dacă ar fi încercat să le copieze procedeele de compoziţie (dar acest pericol avea să apară mai târziu), ^4to/a însă nu imitase decât nobila lor simplitate a liniilor. Poate că i s-ar fi putut reproşa o înclinare prea puternică pentru tablourile de efect şi o nevoie de a plasa, în capul fiecăruia dintre paragrafele lui, câte o statuie maiestuoasă sau surprinzătoare. Dar aceste „efecte” într-o oarecare măsură dorite ar fi şocat mai mult dacă Chateaubriand, cu o nesfârşită artă ce avea să-1 impresioneze pe Joubert, n-ar fi înecat imaginile prea izbitoare în bruma luminoasă a cuvintelor imprecise. „Când briza vine să însufleţească toate aceste singurătăţi, să clatine toate acele corpuri plutitoare, să topească toate acele volume în alb, azuriu, verde, roz, să amestece toate culorile, să adune toate murmurele, atunci din adâncurile pădurilor răzbesc asemenea zgomote, înaintea ochilor se perindă asemenea lucruri, încât aş încerca zadarnic să le descriu celor care n-au străbătut acele întinderi primitive ale naturii.” Simţiţi ce confuză grandoare adaugă bietul cuvânt lucruri întregului tablou ce-1 precede?