Poirot a încuviinţat din cap:

  — O idee ingenioasă, dar inexactă.

  — M-am gândit că, poate, făcându-l să creadă că-l cunoaşteţi, l-aţi sili să se descopere, dar nu chiar printr-o mărturisire. S-ar putea trăda poate printr-o încercare de a vă reduce la tăcere, cum a procedat şi cu domnul Ackroyd, înainte de a avea timp să acţionaţi mâine dimineaţă.

  — O cursă în care să fiu eu însumi momeala? Merçi, mon ami, dar eu nu sunt destul de viteaz pentru aşa ceva.

  — Atunci nu vă înţeleg. Sunteţi sigur că nu vă supuneţiniciunei primejdii lăsând ucigaşul să scape, după ce l-aţi pus în gardă?

  A clătinat din cap:

  — Nu poate scăpa, a spus el, grav. Nu există decât o singură ieşire. Şi aceasta nu duce spre libertate.

  — Credeţi într-adevăr că una dintre persoanele prezente aici în seara aceasta a comis crima? Am întrebat eu, neîncrezător.

  — Da, prietene.

  — Care?

  A urmat o tăcere de câteva minute. Apoi, detectivul a aruncat restul ţigării sale în cămin şi a început să vorbească pe un ton domol şi meditativ:

  — Vă voi descrie drumul pe care l-am străbătut eu. Mă veţi însoţi pas cu pas şi veţi vedea că toate faptele duc fără cea mai mica îndoială spre o singură persoană.

  Acum, ca să începem, au existat două fapte şi o mică diferenţă de ore, care mi-au atras cu deosebire atenţia. Primul fapt a fost mesajul telefonic. Dacă Ralph Paton era într-adevăr ucigaşul, chemarea telefonică părea absurdă, lipsită de sens. Prin urmare, mi-am spus că nu el este ucigaşul.

  După aceea, m-am convins că cel ce telefonase nu putea să fie cineva dinăuntrul casei, deşi eram sigur că ucigaşul trebuia căutat printre cei prezenţi acolo în seara fatală. Am tras deci concluzia că telefonul trebuie să fi fost dat de un complice. Această deducţie nu-mi plăcea deloc, dar deocamdată am păstrat-o.

  Am examinat după aceea scopul apelului telefonic, care era greu de precizat. Nu am putut să-l aflu decât gândindu-mă la efectul acestei ştiri, care a făcut ca asasinatul să fie descoperit în aceeaşi seară în loc de a doua zi dimineaţă, aşa cum s-ar fi întâmplat după toate probabilităţile. Sunteţi de acord cu aceasta?

  — Da-a, am recunoscut eu. Dar, după cum ştiţi, datorită dispoziţiilor domnului Ackroyd de a nu fi deranjat, probabil că nu a mai intrat nimeni în birou în seara aceea.

  — Très bien. Cazul începe să se contureze, nu-i aşa? Totuşi, rămâne încă nelămurit. Care a fost folosul descoperirii crimei în chiar noaptea aceea, în loc de dimineaţa următoare? M-am oprit la singura idee care m-a satisfăcut şi anume aceea că ucigaşul a vrut să se asigure că va fi prezent la descoperirea crimei, când se va sparge uşa, ori, în orice caz, numaidecât după aceea. Şi acum să ne îndreptăm atenţia asupra celui de-al doilea fapt, fotoliul care fusese tras de la perete. Inspectorul Raglan a privit amănuntul acesta ca ceva fără importanţă. Eu, dimpotrivă, l-am socotit mereu ca un indiciu hotărâtor. În manuscrisul dumneavoastră aţi făcut o schiţă, arătând aranjamentul mobilierului din birou. Dacă aţi avea-o la dumneavoastră, aţi vedea că fotoliul îndepărtat de perete, în poziţia indicată de Parker, se găsea între fereastră şi uşă.

  — Fereastră! Am zis eu, repede.

  — Şi dumneavoastră împărtăşiţi prima mea părere. Mi-am închipuit că fotoliul fusese tras de la perete pentru ca, dacă cineva intra pe uşă, să nu poată vedea vreun amănunt în legătură cu fereastra. Dar am părăsit curând această presupunere, căci deşi avea un spătar înalt, fotoliul astupa foarte puţin din cadrul ferestrei, doar partea dintre pervaz şi podea. Nu, mon ami, aduceţi-vă aminte că drept în faţa ferestrei se afla o masă plină cu cărţi şi reviste. Îndepărtând fotoliul de zid, masa aceea nu se mai vedea deloc şi atunci am avut numaidecât o umbră de bănuială a adevărului.

  Ia să presupunem că pe această masă era un obiect care nu trebuia văzut? Ceva pus acolo de ucigaş? La început, nu aveam nici cea mai mică ideea despre natura acestui obiect, ştiam însă câteva amănunte interesante. De exemplu că era ceva pe care ucigaşul nu izbutise să-l ia cu dânsul după ce săvârşise crima. În acelaşi timp, dispariţia acestui obiect cât mai curând posibil după descoperirea crimei era o chestiune de viaţă şi de moarte. Aşa se explică mesajul telefonic care i-a dat ucigaşului prilejul să se afle în birou când s-a descoperit corpul.

  Or, înainte de sosirea poliţiei, se aflau patru persoane la faţa locului. Dumneavoastră, Parker, maiorul Blunt, şi domnul Raymond. Pe Parker lam eliminat imediat, deoarece oricând se descoperea crima, el era sigur că poate fi de faţă. Pe de altă parte, el îmi atrăsese atenţia că fotoliul fusese îndepărtat de perete. Deci, Parker nu putea să fie făptaşul (al crimei, bineînţeles, gândindu-mă totuşi că ar fi posibil să fie omul care o şantajase pe doamna Ferrars). Raymond şi Blunt rămâneau suspecţi, deoarece, dacă asasinatul se descoperea în primele ore ale dimineţii, s-ar fi putut foarte bine ca ei să ajungă la faţa locului prea târziu ca să mai împiedice şi descoperirea obiectului de pe masă.

  Dar despre ce fel de obiect era vorba? Vă amintiţi argumentele mele din seara aceasta, privitoare la frânturile de convorbire auzite? Când am aflat că un reprezentant al unei societăţi de dictafoane venise la domnul Ackroyd, în minte mi-a răsărit ideea unui dictafon. Aţi auzit ce-am spus în această cameră acum o jumătate de oră? Toţi au acceptat teoria mea, dar se pare că le-a scăpat un fapt esenţial. Dacă este sigur că domnul Ackroyd a folosit un dictafon în seara aceea, pentru ce acesta nu a fost găsit?

  — Nu m-am gândit niciodată la asta, am zis eu.

  — Ştiam că dictafonul a fost livrat domnului Ackroyd, dar el nu a fost descoperit printre lucrurile sale. Deci, dacă s-a luat ceva de pe masă, de ce să nu fi fost acel obiect tocmai dictafonul? Dar presupunerea aceasta ridica anumite dificultăţi. Desigur că atenţia tuturor era concentrată asupra omului ucis. M-am gândit că cineva se putea duce spre masă, fără să fie observat de ceilalţi. Dar dictafonul este destul de mare, nu poate fi vârât în buzunar. Deci, cel ce luase aparatul avusese cu sine un obiect în care putea să-l transporte.

  Înţelegeţi unde am ajuns? Silueta ucigaşului prinde contur. O persoană care se găsea la locul crimei, dar nu ar fi putut să fie prezentă dacă aceasta se descoperea în dimineaţa următoare. O persoană în posesia unui obiect în care putea să ascundă dictafonul.

  L-am întrerupt:

  — Dar pentru ce să-l ia? În ce scop?

  — Sunteţi ca şi domnul Raymond. Acceptaţi ca sigur faptul că la nouă şi jumătate s-a auzit vocea domnului Ackroyd dictând la dictafon. Acum să ne gândim puţin la această invenţie folositoare. Ea serveşte pentru dictat, nu-i aşa? Şi după aceea, un secretar sau o dactilografă îl deschide şi se aude vocea înregistrată anterior.

  — Vreţi să spuneţi., am strigat eu, gâfâind.

  Poirot a afirmat din cap:

  Da, vreau să spun că la nouă şi jumătate domnul Ackroyd era mort. Dictafonul. Dictafonul vorbea, nu el.

  — Atunci înseamnă că ucigaşul a pus dictafonul în funcţiune şi că, deci, a fost în cameră în clipa aceea?

  — Poate. Dar nu trebuie înlăturată probabilitatea adaptării unui dispozitiv mecanic, ceva asemănător cu un dispozitiv de declanşare automată, sau chiar un simplu ceas deşteptător. În cazul acesta, la portretul închipuit al ucigaşului trebuie să adăugăm alte două trăsături: era cineva care ştia de cumpărarea dictafonului şi mai avea, pe lângă aceasta, şi cunoştinţele necesare de mecanică.

  Atunci când s-au descoperit urmele de paşi de pe pervazul ferestrei ajunsesem cu deducţiile în faza de mai sus. În legătură cu ele am formulat trei ipoteze: acestea au putut fi lăsate, într-adevăr, de Ralph Paton. El se găsea la Fernly în noaptea aceea, i-ar fi fost posibil să se furişeze în birou şi să-l descopere pe unchiul său mort. Iată prima ipoteză; a doua consta în probabilitatea ca urmele să fi fost lăsate de o altă persoană care avea întâmplător acelaşi fel de flecuri la pantofi. Dar locatarii casei purtau pantofi cu talpa de crep. Nu am crezut în coincidenţa că cineva din afară folosea acelaşi fel de pantofi cu ai lui Ralph Paton. Charles Kent, după cum a declarat fata de la barul „Câinele şi fluierul”, avea o pereche de ghete făcute ferfeniţă. Şi a treia ipoteză, urmele au fost lăsate de un om care a încercat cu bună ştiinţă să îndrepte bănuielile asupra lui Ralph Paton. Pentru verificarea acestei ultime ipoteze, trebuiau lămurite câteva amănunte. Poliţia a luat de la hanul „Trei mistreţi” o pereche de pantofi de-ai lui Ralph. Nici acesta şi nimeni altul nu-i purtase în seara aceea, deoarece fuseseră daţi la curăţat. Aşa cum presupune poliţia, Ralph purtase alţi pantofi asemănători şi am aflat într-adevăr că avea două perechi. Acum, pentru ca teoria mea să poată fi dovedită, era necesar ca ucigaşul să fi fost încălţat în seara aceea cu pantofii lui Ralph, în care caz acesta din urmă trebuie să fi purtat o a treia pereche identică. Dar greu mi-a venit a crede că adusese cu el trei perechi de pantofi de acelaşi fel, aşa că al treilea rând de încălţăminte trebuia să fie mai degrabă o pereche de ghete. Am rugat-o pe sora dumneavoastră să facă o mică anchetă în legătură cu această ipoteză, stăruind mai ales asupra culorii ca, recunosc deschis, să ascund scopul adevărat al întrebării mele.

  Cunoaşteţi rezultatul acestor cercetări. Ralph adusese cu dânsul şi o pereche de ghete. Prima întrebare pe care i-am pus-o când a venit la mine ieri dimineaţă a fost ce încălţăminte purtase în seara fatală. Mi-a răspuns imediat că fusese încălţat cu ghete pe care, de altfel, le mai avea încă în picioare, în lipsa altei perechi de schimb.

  Aşa că, la portretul ucigaşului se mai adăuga un amănunt, şi anume: e un om care avusese prilejul să ia pantofii lui Ralph Paton în ziua aceea de la hanul „Trei mistreţi”.

  A făcut o pauză, apoi a spus, ridicând puţin tonul:

  — Mai e şi un alt detaliu. Criminalul trebuie să fi fost o persoană care avusese ocazia să sustragă pumnalul din vitrina de argint. Mi-aţi putea obiecta că oricine din casă putea face asta, însă eu v-aş aminti că domnişoara Flora Ackroyd a declarat cu hotărâre că pumnalul nu era acolo când s-a uitat în vitrina de argint.

  A făcut din nou o pauză.

  — Acum, când totul este limpede, să recapitulăm. E vorba de o persoană care a fost la hanul „Trei mistreţi” mai devreme în ziua aceea, care-l cunoaşte destul de bine pe Ackroyd, ca să ştie de cumpărarea unui dictafon, care poseda anumite noţiuni de mecanică şi avusese prilejul să ia pumnalul din vitrina de argint înainte de sosirea domnişoarei Flora, care purta cu sine un obiect potrivit ca să transporte dictafonul, de pildă o geantă neagră, şi rămăsese câteva clipe singur în birou după descoperirea crimei, în timp ce Parker telefona la poliţie; într-un cuvânt, doctorul Sheppard!

  XXVI… Şi numai adevăr!

  Vreme de un minut s-a aşternut o tăcere mormântală. Apoi am spus, râzând:

  — Sunteţi nebun!

  — Nu, a răspuns Poirot foarte calm. Nu sunt nebun. Mica diferenţă de timp mi-a atras de la început atenţia asupra dumneavoastră.

  — Diferenţă de timp? Am întrebat eu, curios.

  — Da, amintiţi-vă: toţi, împreună cu dumneavoastră, aţi fost de părere că pentru a ajunge de la casă la grilajul parcului, în afară de cazul că se merge pe aleea care taie scurt spre terasă, e nevoie de cinci minute. Dar, deşi aţi părăsit casa la nouă fără zece, după cum reiese din propria dumneavoastră declaraţie şi aceea a lui Parker, aţi ieşit pe poarta proprietăţii la ora nouă. Era o noapte răcoroasă, nu o seară care să predispună pe cineva la o mică plimbare. De ce v-au trebuit zece minute pentru un drum care durează în mod normal doar cinci minute? Mi-am dat numaidecât seama că numai din declaraţia dumneavoastră reieşea că fereastra biroului era bine închisă. Ackroyd v-a rugat s-o închideţi, dar nu a controlat să se convingă că aţi făcut-o. Să presupunem, deci, că fereastra biroului nu era închisă. Oare cele zece minute erau îndestulătoare ca să ieşiţi din casă şi să schimbaţi pantofii, apoi să intraţi pe fereastră, să-l ucideţi pe Ackroyd şi să ajungeţi la poartă la ora nouă? Această ipoteză mi s-a părut neverosimilă, fiindcă un om nervos ca Ackroyd în seara aceea var fi auzit urcându-vă pe fereastră şi ar fi avut loc o luptă. Dar, presupunând că l-aţi ucis pe Ackroyd înainte de a părăsi biroul, în clipa când vă aflaţi în spatele fotoliului în care stătea, aţi ieşit pe uşa din faţă, aţi alergat până la pavilion, aţi luat pantofii lui Ralph din sacul în care i-aţi adus în noaptea aceea, i-aţi încălţat, aţi trecut cu ei prin noroi, lăsând urme pe pervazul ferestrei, v-aţi căţărat pe fereastră, intrând în birou, aţi încuiat uşa acestuia pe dinăuntru, aţi alergat din nou la pavilionul de vară, ca să încălţaţi iar pantofii dumneavoastră, şi după aceea aţi pornit în fugă spre poarta proprietăţii. (Ieri, pe când vă aflaţi cu doamna Ackroyd, am făcut o verificare a acestor fapte şi mi-au trebuit exact zece minute.) După aceea, v-aţi înapoiat acasă, procurându-vă un alibi, deoarece aţi potrivit regulatorul dictafonului în aşa fel ca să funcţioneze la ora nouă şi jumătate.

  — Scumpul meu Poirot, am zis eu, cu o voce care suna ciudat şi forţat chiar şi pentru propriile mele urechi. Văd că aţi ţesut o întreagă poveste în jurul acestui caz! Ce naiba aş fi câştigat omorându-l pe Ackroyd?

  — Siguranţa. Aţi şantajat-o pe doamna Ferrars. Cine ar fi putut cunoaşte mai bine decât doctorul care l-a îngrijit cauza morţii soţului ei? Când aţi vorbit prima dată cu mine în grădină, aţi amintit de o moştenire pe care aţi avut-o cam cu un an mai înainte. Am cercetat, dar nu am dat denici o moştenire. Aţi născocit-o, ca să justificaţi cele douăzeci de mii de lire de la doamna Ferrars. Această sumă nu v-a folosit prea mult, fiindcă aţi pierdut cea mai mare parte din ea în speculaţii de bursă; apoi aţi exercitat o presiune atât de mare asupra doamnei Ferrars, încât ea a căutat şi a găsit o ieşire din impas la care nu v-aţi aşteptat. Dacă Ackroyd ar fi aflat adevărul, n-ar fi avut nici cea mai mică milă şi v-ar fi distrus, fără putinţă de scăpare.

  — Şi mesajul telefonic? Am întrebat eu, străduindu-mă să-mi vin în fire. Presupun că aţi găsit şi pentru el o explicaţie plauzibilă, nu-i aşa?

  — Atunci când am aflat că telefonul fusese dat din gara King's Abbot, mărturisesc că detaliul acesta m-a încurcat mai mult decât toate celelalte. Întâi am crezut că povestea asta aţi inventat-o pur şi simplu. Aţi acţionat foarte iscusit. Vă trebuia un motiv ca să vă înapoiaţi la Fernly, să descoperiţi cadavrul şi să aveţi astfel prilejul de a îndepărta dictafonul de care depindea alibiul dumneavoastră. Am avut o bănuială foarte vagă despre felul în care aţi operat când am venit pentru prima oară s-o văd pe sora dumneavoastră şi am întrebat-o de pacienţii consultaţi vineri dimineaţă. În clipa aceea nu mă gândeam deloc la domnişoara Russell, şi vizita ei a fost o coincidenţă fericită, fiindcă v-a abătut atenţia de la scopul real al întrebărilor mele. Am aflat ceea ce căutam. Printre pacienţii dumneavoastră din ziua aceea se afla şi un steward de pe un pachebot american. Ce putea fi mai potrivit pentru dumneavoastră decât faptul că el pleca la Liverpool cu trenul de seară şi că o dată ce se afla în largul oceanului, ar fi fost greu de găsit. Am fost informat că pachebotul Orion a pornit în larg sâmbătă, şi după ce am descoperit numele steward-ului, iam trimis un mesaj telegrafic, punându-i o anumită întrebare. Şi răspunsul telegrafic l-am primit tocmai acum.

  Mi-a întins telegrama cu următorul cuprins: „Absolut exact. Doctorul Sheppard m-a rugat să las o scrisoare la unul din pacienţii săi, şi din gară să-i comunic telefonic răspunsul. I-am spus la telefon: Nu enici un răspuns”.

  — A fost o idee ingenioasă, a zis Poirot. Mesajul telefonic a existat într-adevăr şi sora dumneavoastră v-a văzut ridicând receptorul şi vorbind, însă numai dumneavoastră cunoşteaţi conţinutul convorbirii.

  Am căscat.

  — Toate acestea, am spus eu, sunt foarte interesante, dar nu prea văd care ar fi concluzia practică.

  — Într-adevăr? Amintiţi-vă ce am spus. Inspectorul Raglan va afla adevărul mâine dimineaţă. Dar de dragul bunei dumneavoastră surori sunt gata să vă ofer şansa unei alte ieşiri. Ea ar putea consta, de exemplu, dintr-o doză prea mare de narcotice. Mă înţelegeţi? Şi deoarece căpitanul Ralph Paton trebuie scos din cauză, ça va sans dire v-aş sugera să terminaţi atât de interesantul dumneavoastră manuscris, lăsând deoparte rezerva anterioară.

  — Se pare că sunteţi plin de sugestii, am remarcat eu. Sunteţi sigur că aţi terminat?

  — Acum, fiindcă-mi atrageţi atenţia asupra acestui lucru, trebuie să vă mai spun ceva. Ar fi foarte stângaci din partea dumneavoastră dacă aţi încerca să mă reduceţi la tăcere cum aţi făcut cu Ackroyd. Cred că înţelegeţi că o astfel de acţiune nu ar avea succes împotriva lui Hercule Poirot.

  — Scumpul meu Poirot, am spus eu, începând să zâmbesc. Cred că pot fi acuzat de orice, dar înnici un caz de faptul că aş fi un imbecil.

  M-am ridicat în picioare.

  — Bine, bine, am murmurat eu, căscând uşor. Trebuie să mă întorc acasă. Vă mulţumesc pentru cea mai interesantă şi instructivă seară din viaţa mea.

  Poirot s-a ridicat şi el şi s-a înclinat cu politeţea sa obişnuită, în timp ce eu părăseam camera.

  XXVII. Justificare.

  E ora cinci dimineaţa. Sunt foarte obosit, dar mi-am terminat misiunea. Mă doare mâna de atâta scris. Un sfârşit ciudat pentru manuscrisul meu, pe care îmi pusesem în gând să-l public într-o zi ca o dovadă a unui eşec de-al lui Poirot! Evenimentele se înlănţuie foarte ciudat.

  Din clipa în care l-am văzut pe Ralph Paton vorbind foarte intim cu doamna Ferrars, m-a urmărit mereu presimţirea dezastrului. Am crezut că-i făcuse confidenţe. Mă înşelasem, dar această idee nu m-a părăsit până când nu am intrat în acea noapte cu Ackroyd în biroul său şi mi-a spus adevărul.

  Sărmanul bătrân Ackroyd! Sunt totuşi foarte mulţumit că i-am oferit o şansă, îndemnându-l să citească scrisoarea aceea înainte de a fi prea târziu. Dar e mai bine să fiu sincer – oare nu mă aşteptam, în subconştient, că, datorită încăpăţânării lui, îndemnul meu de a citi scrisoarea era mijlocul cel mai bun de a-l determina să n-o facă? Nervozitatea lui din seara aceea a fost foarte interesantă din punct de vedere psihologic. Presimţea că e în primejdie. Totuşi, nu m-a bănuitnici o clipă.

  Nu m-am gândit de la început la pumnal. Adusesem un stilet făurit de mine, m-am gândit că ar fi preferabil să folosesc o armă care nu putea să atragă bănuielile asupra mea.

  Cred că mă hotărâsem să-l ucid din clipa în care auzisem de moartea doamnei Ferrars, fiindcă eram convins că ea îi spusese ceva înainte de a muri. Când l-am întâlnit în după-amiaza aceea şi l-am văzut atât de agitat, mi-am închipuit că aflase adevărul, însă nu-i venea să creadă şi voia să-mi dea prilejul să mă dezvinovăţesc.

  M-am înapoiat acasă şi mi-am luat toate măsurile de precauţie. Dacă Ackroyd s-ar fi necăjit numai din pricina lui Ralph, nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu două zile mai înainte el îmi dăduse dictafonul să-l repar. Aparatul era puţin stricat şi-l rugasem să nu-l înapoieze încă fabricantului, ci să mi-l încredinţeze mai întâi mie să-l examinez. L-am reglat cum am dorit, şi în seara aceea l-am luat cu mine în geantă.

  Ca scriitor sunt destul de mulţumit de mine. De pildă, ce putea fi mai perfect decât următoarea frază: Scrisoarea i-a fost adusă la nouă fără douăzeci de minute; l-am părăsit la nouă fără zece, fără ca el s-o fi citit până la capăt. Cu mâna pe clanţa uşii, am ezitat o clipă, privind înapoi şi întrebându-mă dacă nu mai era ceva de făcut.

  După cum vedeţi, totul era de o precizie desăvârşită. Dar să presupunem că aş fi pus punct după prima frază! Atunci, nu s-ar fi întrebat oare cineva de la început ce s-a întâmplat în acest răstimp de zece minute?

  Când mi-am plimbat privirea prin cameră, de jur împrejur, am fost foarte mulţumit. Totul fusese pus la punct. Dictafonul se găsea pe masă, lângă fereastră, reglat ca să funcţioneze la ora nouă şi jumătate (mecanismul acestui mic dispozitiv se baza pe principiul ceasului deşteptător), şi fotoliul fusese îndepărtat de perete, ca să-l ascundă când te uitai într-acolo de la uşă.

  Mărturisesc că întâlnirea mea cu Parker chiar lângă uşă m-a tulburat oarecum. De altfel, am consemnat acest amănunt cu sinceritate.

  Apoi, mai târziu, după ce cadavrul a fost descoperit şi l-am trimis pe Parker să anunţe poliţia la telefon, cât de judicios am ales cuvintele: „Am făcut puţinul care mai trebuia făcut”. Era într-adevăr ceva foarte neînsemnat – să ascund dictafonul în geantă şi să împing din nou fotoliul lângă perete, la locul său obişnuit. Nu m-am gândit o clipă că Parker ar fi putut să-şi amintească poziţia exactă a acestuia. În mod logic, ar fi trebuit să fie atât de surprins la vederea cadavrului, încât să uite de orice altceva. Dar n-am ţinut seama de mentalitatea unui valet bine stilat.

  Regret că nu am putut afla mai dinainte de intenţia Florei de a declara că l-a văzut pe unchiul ei în viaţă la zece fără un sfert. Amănuntul acesta m-a zăpăcit neînchipuit de mult. De fapt, toate evenimentele din jurul acestui caz m-au uimit. Toţi păreau implicaţi în el.

  Mai mult decât de oricine, m-am temut mereu de Caroline. Îmi închipuiam că ar putea bănui ceva. Mi s-a părut foarte ciudat felul în care a vorbit în ziua aceea despre slăbiciunea mea. Cu toate acestea, nu va afla niciodată adevărul. Asta este, după cum a spus Poirot, singura ieşire. Pot avea încredere în el. Poirot şi inspectorul Raglan vor face totul ca să nu se vorbească de mine. N-aş vrea ca sora mea Caroline să afle ceva, fiindcă mă iubeşte şi mai e şi atât de mândră! O va durea moartea mea, dar durerile trec.

  Când voi termina de scris, voi pune manuscrisul într-un plic şi-l voi trimite lui Poirot.

  După aceea – ce voi alege? Veronalul? Ar fi un fel de justiţie poetică. Nu pentru că m-aş simţi răspunzător de moartea doamnei Ferrars, fiindcă ea nu a fost decât consecinţa directă a propriilor sale fapte. Nu mi-e milă de ea.

  De altfel, nu simt milă nici pentru mine însumi.

  Aşa că voi alege veronalul.

  Dar ce bine ar fi fost dacă Hercule Poirot nu ar fi ieşit la pensie şi n-ar fi venit aici să cultive dovleci!

 

 

          SFÂRŞIT