— Nu mi se pare deloc că ar fi vorba de un fapt semnificativ, am zis eu.

  — Nu sunt tocmai de părerea dumneavoastră, a murmurat inspectorul. Dar mi se pare totuşi că domnul Poirot îi dă o prea mare importanţă. Avea indicii mai bune: amprentele de pe stilet, de pildă.

  Detectivul a început să vorbească deodată cu un pronunţat accent străin, cum i se întâmplă adesea când e pasionat de ceva:

  — Monsieur l'inspecteur, feriţi-vă de calea oarbă – comment dire? Adică de uliţa fără ieşire.

  Inspectorul Raglan l-a privit uimit, dar eu i-am luat-o înainte:

  — Vreţi să spuneţi, de un impas, de a merge legat la ochi?

  — Exact. Un impas – ceva care nu duce nicăieri. Aşa s-ar putea întâmpla şi cu amprentele acelea digitale – să nu ne ducă lanici un rezultat.

  — Nu văd cum ar fi posibil, a zis ofiţerul de poliţie. Vă gândiţi poate că ar fi falsificate? Am citit multe poveşti de felul acesta, însă mărturisesc că nu am întâlnit până acum astfel de cazuri. Dar, false ori adevărate, ele trebuie să ne ducă totuşi undeva.

  Poirot a ridicat din umeri, însoţindu-şi gestul cu o mişcare în lături a braţelor.

  Inspectorul ne-a arătat apoi nişte fotografii mărite ale amprentelor digitale dându-ne explicaţii despre liniile şi curbele respective.

  — În orice caz, a zis el în cele din urmă, plictisit de atitudinea nepăsătoare a lui Poirot, trebuie să recunoaşteţi că amprentele acelea au fost lăsate de cineva care se afla în casă în noaptea aceea.

  — Bien entendu, a răspuns Poirot, dând din cap.

  — Ei bine, am luat amprentele tuturor celor din casă – băgaţi de seamă – începând cu bătrâna doamnă şi sfârşind cu bucătăreasa.

  Nu cred că doamna Ackroyd s-ar fi bucurat dacă ar fi auzit că i se spune bătrâna doamnă. Sunt convins că cheltuieşte o groază de bani pe cosmetice.

  — Amprentele tuturor, a repetat inspectorul, plin de sine.

  — Inclusiv ale mele, am zis eu sec.

  — Ei bine, nu se asemănă cuniciuna din ele. Aşa că nu ne rămân decât două alternative: Ralph Paton, sau străinul misterios despre care nea vorbit doctorul. Când vom pune mâna pe aceşti doi.

  — Până atunci am pierdut mult timp preţios, l-a întrerupt Poirot.

  — Nu vă înţeleg prea bine!

  — Aţi luat amprentele tuturor, persoanelor din casă, a murmurat detectivul. Acesta este sensul exact al vorbelor dumneavoastră, monsieur l'inspecteur?

  — Desigur.

  — Fără a omite pe nimeni?

  — Întocmai.

  — Morţi sau vii?

  O clipă, inspectorul l-a privit uluit. Observaţia i se părea prea îndrăzneaţă. Apoi a ripostat încet:

  — Vreţi să spuneţi.

  — Mortul, monsieur l'inspecteur.

  Inspectorului i-au trebuit câteva minute ca să înţeleagă.

  — Presupun, a zis Poirot, calm, că amprentele de pe mânerul stiletului sunt chiar ale domnului Ackroyd, ceea ce se poate verifica uşor, fiindcă trupul n-a fost încă îngropat.

  — Dar de ce? Care ar fi explicaţia? Doar nu sugeraţi că ar fi vorba de o sinucidere?

  — A! Nu. Cred că ucigaşul purta mănuşi, sau a avut mâna înfăşurată cu o pânză oarecare. După ce a împlântat pumnalul, a luat mâna victimei şi i-a apăsat degetele pe mânerul acestuia.

  — Dar cu ce scop?

  Detectivul a ridicat iar din umeri.

  — Pentru a complica astfel cazul, ca să fie şi mai greu de rezolvat.

  — Bine, a zis inspectorul. Voi cercata. Dar ce anume v-a făcut să vă gândiţi tocmai la asta?

  — Faptul că aţi fost atât de amabil să-mi arătaţi stiletul şi să-mi atrageţi atenţia asupra amprentelor. Ştiu foarte puţine lucruri despre curbele şi liniile acestora. Şi-mi mărturisesc deschis ignoranţa. Dar poziţia amprentelor mi s-a părut cam ciudată. Nu aşa l-aş fi ţinut eu ca să lovesc. Fără îndoială că, ridicând mâna dreaptă peste umăr, spre spate, era greu ca amprentele să aibă poziţia normală.

  Inspectorul s-a uitat cu ochi mari la omuleţul nostru. Poirot îşi scutura foarte nepăsător câteva fire de praf de pe mâneca hainei.

  — Bine, a acceptat inspectorul. Ar fi o idee, şi voi cerceta, dar să nu fiţi prea dezamăgit dacă se va dovedi neîntemeiată.

  Se străduia să fie amabil şi protector. Când a plecat, Poirot l-a urmărit cu privirea. Apoi s-a întors spre mine, clipind din ochi:

  — De astăzi înainte voi avea mai multă grijă să-i cruţ amorul propriu. Şi acum, când am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri, ce-aţi zice, scumpul meu prieten, de o mică reuniune familială?

  „Mica reuniune”, cum îi spunea Poirot, s-a ţinut cu o jumătate de oră mai târziu. Ne aflam toţi în jurul mesei din sufrageria de la Fernly. În capul mesei era Poiroţ, ca preşedinte al unei reuniuni funebre. Oamenii de serviciu nu erau de faţă, aşa că acolo rămăseserăm şase inşi: doamna Ackroyd, Flora, maiorul Blunt, tânărul Raymond, Poirot şi eu.

  După ce s-au adunat toţi, detectivul s-a ridicat şi a zis, înclinându-se:

  — Messieurs, mesdames, v-am chemat cu un anumit scop. După o pauză a continuat: aş dori, chiar de la început, s-o rog ceva cu totul special pe mademoiselle.

  — Pe mine? A întrebat Flora.

  — Da. Sunteţi logodită cu căpitanul Ralph Paton. Dacă este cineva care să se bucure de încrederea lui, apoi numai dumneavoastră puteţi fi aceea. Vă rog foarte serios, dacă ştiţi unde se află, să-l convingeţi să apară. Aşteptaţi o clipă – i-a spus el Florei, care se pregătea să vorbească – vă rog să nu spuneţi nimic până ce nu vă gândiţi bine. Mademoiselle, situaţia lui e, pe zi ce trece, tot mai mult în primejdie. Dacă ar fi apărut imediat, oricât de grave ar fi acuzaţiile care i se aduc, ar fi avut posibilitatea să se justifice. Altfel ce poate să însemne tăcerea asta, fuga? Fără îndoială, doar recunoaşterea vinovăţiei. Dacă credeţi în nevinovăţia lui, convingeţi-l să apară înainte de a fi prea târziu.

  Chipul Florei se făcuse alb ca varul.

  — Prea târziu! A repetat ea în şoaptă.

  Poirot s-a aplecat înainte, privind-o atent.

  — Luaţi seama, mademoiselle, a zis el foarte amabil, Papa Poirot vă roagă asta. Bătrânul Papa Poirot ştie multe şi are o îndelungată experienţă. Nu vă întind o cursă. Nu vreţi să aveţi încredere în mine. Şi să-mi spuneţi unde se ascunde Ralph Paton?

  Fata s-a ridicat în picioare, privindu-l drept în ochi.

  — Domnule Poirot, a spus ea răspicat, vă juR. Vă jur pe conştiinţa mea că habar n-am unde se află Ralph şi că nu l-am văzut, nici n-am auzit despre el. În ziua crimei sau de atunci încoace.

  După ce a terminat, s-a aşezat din nou. Poirot a privit-o câteva clipe, fără să scoată o vorbă, apoi a bătut cu mâna în masă.

  — Bien! A exclamat el cu chipul înăsprit. Acum apelez la toţi cei de faţă: la doamna Ackroyd, maiorul Blunt, doctorul Sheppard, domnul Raymond. Toţi sunteţi prietenii apropiaţi ai acestui om dispărut. Dacă ştiţi unde se ascunde Ralph Paton, vă rog să vorbiţi!

  S-a lăsat o lungă tăcere. Poirot se uita, pe rând, la fiecare.

  — Vă rog, a repetat el încet, vorbiţi!

  Dar tăcerea s-a prelungit, până când a întrerupt-o, în sfârşit, doamna Ackroyd.

  — Mărturisesc – a observat dânsa cu o voce plângăreaţă – că absenţa lui Ralph mi se pare foarte ciudată, într-adevăr, foarte ciudată. Să nu apară el într-o astfel de situaţie? Parcă ar ascunde ceva. Nu pot să nu mă gândesc, scumpa mea Flora, ce bine că logodna voastră n-a fost încă anunţată în mod public.

  — Mamă! A exclamat Flora furioasă.

  — Providenţa, a continuat doamna Ackroyd. Am o încredere oarbă în providenţă – divinitatea care plăsmuieşte destinele noastre, aşa cum o spun atât de minunat versurile lui Shakespeare.

  — Desigur că nu-l faceţi direct răspunzător pe Cel Atotputernic pentru glezne groase, doamnă Ackroyd, nu-i aşa? A întrebat Geoffrey Raymond, râzând zgomotos şi plin de veselie.

  Cred că avusese intenţia să destindă situaţia tensionată, însă doamna Ackroyd i-a aruncat o privire plină de mustrare şi şi-a scos batista.

  — Flora a scăpat de o publicitate neplăcută. Nu mă gândesc o clipă că scumpul nostru Ralph ar avea vreo legătură cu moartea lui Roger. Nu, nu mă gândesc. E drept că am o inimă încrezătoare – aşa sunt eu de când mă ştiu. Mi-e greu să-mi închipui ce e mai rău despre un om. Totuşi, nu trebuie să uităm că, pe când era copil, Ralph a suferit şocul mai multor raiduri aeriene. Se spune că efectele lor apar uneori după ani îndelungaţi. Persoanele acestea nu sunt răspunzătoare câtuşi de puţin pentru faptele lor. Îşi pierd controlul asupra propriilor lor acţiuni – nu sunt în stare să se stăpânească.

  — Mamă! A exclamat Flora, nu cumva crezi că Ralph a comis crima?

  — Lăsaţi, doamnă Ackroyd, a intervenit Blunt.

  — Nu ştiu ce să mai spun, a zis doamna Ackroyd, smiorcăindu-se. Totul este atât de tulburător. Mă întreb ce se va întâmpla cu această proprietate dacă se va descoperi că Ralph e vinovat?

  Raymond şi-a îndepărtat cu violenţă scaunul de masă. Maiorul Blunt se uita gânditor şi liniştit la doamna Ackroyd.

  — Şocul bombelor, a continuat ea cu încăpăţânare, şi îndrăznesc să spun că Roger nu-i dădea prea mulţi bani, fără-ndoială, cu cele mai bune intenţii. Văd că toţi mă priviţi cu ostilitate, dar mi se pare foarte ciudat faptul că Ralph nu a apărut şi mărturisesc că sunt mulţumită că logodna Florei nu a fost anunţată oficial.

  — Va fi anunţată mâine, a zis Flora, cu hotărâre.

  — Flora, a exclamat mama ei, consternată.

  Fata se adresă tânărului secretar:

  — Vă rog, domnule Raymond, să trimiteţi anunţul la „Morning Post' şi „Times”.

  — Dacă socotiţi că e bine, domnişoară Ackroyd, a răspuns el, grav.

  Ea s-a întors cu o mişcare nestăpânită spre Blunt.

  — Vă daţi seama, nu-i aşa? A zis ea. Ce aş putea face altceva, ţinând seama de situaţie, decât să-l apăr pe Ralph? Nu înţelegeţi că trebuie?

  Îl cercetă cu o privire insistentă, şi după o îndelungată şovăială, Blunt a făcut un semn afirmativ, brusc, cu capul.

  Doamna Ackroyd a izbucnit în proteste violente, însă Flora a rămas indiferentă. Apoi a vorbit Raymond:

  — Apreciez motivele dumneavoastră, domnişoară Ackroyd, dar nu credeţi că este prematur? Să mai aşteptăm o zi sau două.

  — Mâine, a răspuns fata, dârză. Mamă, nu arenici un rost să mai insişti. Orice defecte aş avea, sunt credincioasă prietenilor mei.

  — Domnule Poirot, a murmurat doamna Ackroyd, întorcându-se cu un ton plângăreţ spre detectiv, nu spuneţi nimic?

  — Nu e nimic de spus, a intervenit Blunt. Ea procedează aşa cum trebuie şi o voi susţine cu hotărâre şi împotriva tuturor.

  Flora i-a întins mâna.

  — Mulţumesc, domnule maior Blunt.

  — Mademoiselle, i s-a adresat Poirot, îi permiteţi unui om mai în vârstă să vă felicite pentru curajul şi loialitatea dumneavoastră? Sper să nu mă înţelegeţi greşit, dar vă rog cât se poate de serios să amânaţi anunţul la ziar cu cel puţin două zile.

  Flora a şovăit.

  — Vă cer asta atât în interesul lui Ralph Paton cât şi în al dumneavoastră. Văd că vă încruntaţi. Dumneavoastră nu vă daţi seama de rostul intervenţiei mele dar vă asigur că amânarea este necesară. Pas de blaguues. Mi-aţi încredinţat cazul. Acum nu trebuie să mă stânjeniţi.

  Flora a tăcut câteva clipe înainte de a răspunde.

  — Nu-mi place, dar vă voi asculta.

  Apoi s-a aşezat din nou pe scaun.

  — Şi acum, messieurs, et mesdames, a zis Poirot, vorbind repede, voi continua să vă expun părerea mea. Trebuie să înţelegeţi că sunt hotărât să descopăr adevărul. Oricât de hidos ar fi el, cel ce caută să-l descopere desfăşoară o muncă plină de ciudăţenii şi de frumuseţe. Sunt destul de vârstnic, poate că puterile mi-au slăbit. Aici a aşteptat în mod vădit să fie contrazis. Probabil că acesta va fi ultimul caz de care mă mai ocup. Şi Hercule Poirot nu-şi încheie cariera cu o înfrângere. Messieurs et mesdames, vă declar că vreau să aflu şi voi afla tot adevărul, în ciuda dumneavoastră a tuturor.

  Ultimele cuvinte sunau ca o provocare pe care ne-a aruncat-o în faţă. Am tresărit toţi, în afară de Geoffrey Raymond, care nu şi-a pierdut buna dispoziţie şi nepăsarea de totdeauna.

  — Ce înţelegeţi prin „în ciuda noastră a tuturor?” a întrebat el cu oarecare mirare.

  — Exact ce spun cuvintele, monsieur. Fiecare dintre cei prezenţi îmi ascunde ceva. A ridicat mâna, ca să oprească un murmur slab de protest. Da, da, ştiu ce vorbesc. S-ar putea să fie ceva lipsit de importanţă, o bagatelă, despre care credeţi că nu arenici o legătură cu crima, dar acesta este adevărul. Fiecare dintre dumneavoastră ascunde ceva. Spuneţi, n-am dreptate?

  Şi-a plimbat privirea provocatoare şi acuzatoare în jurul mesei şi toţi şi-au aplecat ochii. Împreună cu mine.

  — De altfel, mi-aţi răspuns, a zis Poirot, cu un chicotit ciudat, ridicându-se. Va rog din nou, pe toţi, să-mi spuneţi adevărul, tot adevărul. S-a aşternut tăcerea. Nimeni nu vrea să vorbească?

  Şi din nou a izbucnit în acelaşi râs întretăiat.

  — C'est dommage – a zis, părăsind camera.

  XIII. Pana de gâscă.

  În seara aceea, Poirot m-a invitat la el acasă după cină. Când m-a văzut plecând, Caroline m-a privit cu o nemulţumire vizibilă. Sunt convins că i-ar fi plăcut să mă însoţească.

  Poirot m-a întâmpinat foarte amabil. Pregătise pe o măsuţă o sticlă de whisky irlandez (pe care nu-l pot suferi), cu un sifon şi un pahar. El tocmai îşi prepara ciocolata fierbinte. Mai târziu am aflat că era băutura lui favorită.

  M-a întrebat politicos ce mai face sora mea, despre care a spus că este o femeie foarte interesantă.

  — Mă tem că i-aţi excitat la culme fantezia, am zis eu, sec. Ce i-aţi povestit duminică după-amiază?

  A râs, făcându-mi cu ochiul.

  — Ascult totdeauna cu plăcere părerea unui expert, a remarcat el cam vag, refuzând să-mi explice sensul cuvintelor sale.

  — În orice caz, aţi aflat toate bârfele din localitate – adevărate sau scornite.

  — Şi multe amănunte foarte preţioase, a adăugat el, liniştit.

  — Ca de pildă?

  A clătinat din cap.

  — De ce nu mi-aţi spus adevărul? A început el. Într-o localitate ca aceasta toate mişcările lui Ralph Paton se aflau. Dacă sora dumneavoastră nu ar fi trecut întâmplător prin pădure, tot s-ar fi găsit altcineva care l-ar fi văzut.

  — Foarte probabil, am mormăit eu. Dar care este cauza marelui dumneavoastră interes pentru pacienţii mei?

  Mi-a făcut din nou cu ochiul.

  — Numai pentru unul din ei, doctore – unul singur.

  — Ultima pacientă? Am îndrăznit eu să întreb.

  — Socot că domnişoara Russell e un caz foarte interesant de studiat, a răspuns el evaziv.

  — Sunteţi de aceeaşi părere cu sora mea şi doamna Ackroyd că e ceva dubios cu ea?

  — Ei?! Cum aşa, dubios?

  I-am explicat cât am putut mai bine ce voiam să spun.

  — Şi sunt amândouă de aceeaşi părere?

  — Sora mea nu v-a spus-o pe a ei ieri după-amiază?

  — C'est possible.

  — Fără să se bazeze pe nimic concret.

  — Les femmes – a început Poirot să generalizeze – sunt minunate! Inventează la întâmplare şi, miracol! Au dreptate.

  În realitate însă lucrurile nu se petrec tocmai aşa. Ele acumulează în subconştient mii de detalii mărunte, fără să-şi dea seama de faptele în sine şi de semnificaţia lor. Subconştientul lor le adună într-un mănunchi, şi acestui rezultat ele îi spun intuiţie. În ceea ce mă priveşte, mă pricep şi cunosc foarte bine acest fenomen psihologic.

  Şi-a umflat pieptul cu atâta importanţă, părând ridicol, că abia m-am stăpânit să nu izbucnesc în râs. Apoi a băut puţină ciocolată şi şi-a şters mustăţile cu grijă.

  — M-ar bucura, am spus eu deodată, să aflu părerea dumneavoastră sinceră despre toate aceste evenimente.

  El şi-a pus ceaşca pe masă.

  — Vreţi să aflaţi părerea mea?

  — Da.

  — Dumneavoastră aţi văzut tot ceea ce am văzut şi eu. N-ar trebui ca părerile noastre să fie identice?

  — Mă tem că o să râdeţi de mine, am răspuns eu, rigid, dar nu amnici un fel de experienţă în astfel de probleme.

  Poirot a zâmbit cu îngăduinţă.

  — Parcă aţi fi un copil care e nerăbdător să ştie cum funcţionează un motor. Nu vreţi să priviţi cazul cu ochii doctorului de familie, ci cu aceia ai unui detectiv care nu cruţă pe nimeni, considerându-i pe toţi nişte străini suspecţi.

  — Întocmai!

  — Atunci vă voi ţine o mică disertaţie. În primul rând, trebuie să lămurim faptele petrecute în seara aceea – ţinând mereu seama că orice persoană cu care vorbeşti poate să mintă.

  L-am privit mirat.

  — O atitudine foarte bănuitoare.

  — Dar necesară, vă asigur, necesară. Mai întâi, doctorul Sheppard părăseşte casa la nouă fără zece minute. De unde ştiu?

  — De la mine.

  — Dar poate că nu mi-aţi mărturisit adevărul, sau ceasul dumneavoastră nu a mers bine. Însă şi Parker spune că aţi părăsit casa la nouă fără zece minute. Să acceptăm deci afirmaţia şi să trecem mai departe. La nouă v-aţi întâlnit cu un bărbat – iată-ne ajunşi la ceea ce numim „Povestea străinului misterios” – dincolo de porţile parcului. De unde ştiu că e aşa?

  — Tot de la mine, am început eu iar, dar Poirot m-a întrerupt cu un gest nerăbdător.

  — Ah! În seara asta, sunteţi puţin cam stupid, prietene. Dumneavoastră ştiţi că este aşa, dar cum m-am convins eu de asta? Eh bien, nu aţi avut o halucinaţie, străinul misterios există, fiindcă servitoarea domnişoarei Gannett l-a întâlnit, cu câteva minute înaintea dumneavoastră, şi el a întrebat-o şi pe ea de drumul spre Fernly Park. Să acceptăm deci prezenţa sa, putând fi absolut siguri de două detalii în legătură cu el: că nu cunoştea locurile şi că oricare ar fi fost scopul vizitei sale la Fernly, nu făcea din el un mare secret fiindcă a întrebat de două ori care e drumul într-acolo.

  — Da, sunt de aceeaşi părere.

  — Eu trebuia să aflu mai multe amănunte despre om. Şi am aflat că se oprise la hanul „Three Boars” să bea ceva; fata de la bar spune că vorbea cu accent american şi a menţionat că venea direct din Statele Unite. Aţi observat şi dumneavoastră accentul lui american?

  Am tăcut câteva clipe, căutând să-mi amintesc.

  — Da – cred că avea un uşor accent american.

  — Précisément. Pe lângă acesta, mai e şi obiectul acesta mic, pe care l-am găsit, după cum ştiţi, în pavilionul de vară.

  Mi-a întins micuţa pană de gâscă, pe care am privit-o curios. Şi miam amintit deodată de un articol pe care-l citisem.

  Poirot, care mă urmărea cu atenţie, a dat din cap:

  — Da, pudră de heroină „snow”. Cei ce iau stupefiante pun pudra în tubul penei şi o prizează.

  — Hidroclorură de diamorfină, am murmurat eu mecanic.

  — Metoda aceasta de a priza stupefiante este foarte obişnuită peste ocean. Iată deci o altă probă, dacă mai aveam nevoie, că persoana venea din Canada sau din Statele Unite.

  — Dar ce anume v-a atras atenţia asupra pavilionului de vară? Am întrebat curios.

  — Prietenul meu, inspectorul, era convins că aleea aceea constituia un drum mai scurt spre casă, dar când am văzut încotro mai duce, mi-am dat seama că ea putea fi folosită de oricine şi pentru o întâlnire în pavilionul de vară. Pare aproape sigur că străinul nu s-a îndreptat nici spre uşa principală a casei şi nici spre uşa din dos. Atunci, a ieşit cineva din locuinţă ca să-l întâlnească? În cazul acesta, care putea fi locul cel mai potrivit dacă nu acel mic pavilion? L-am cercetat aşadar, nădăjduind să dau de vreun indiciu, şi am găsit două: bucata de pânză şi pana de gâscă.

  — Şi bucata de pânză? Am întrebat curios. Ce e cu ea?

  Poirot s-a mirat.

  — Nu folosiţi micile dumneavoastră celule cenuşii, a zis el, sec.

  Bucata de pânză apretată este uşor de explicat.

  — Pentru mine nu-i uşor. Am schimbat subiectul. În orice caz, străinul s-a dus în pavilionul de vară să se întâlnească acolo cu cineva. Dar cu cine?

  — Asta e-ntrebarea. Vă amintiţi că doamna Ackroyd şi fiica ei s-au întors în Anglia, ca să se stabilească aici, venind din Canada?

  — La asta aţi făcut aluzie astăzi, când le-aţi acuzat că ascund adevărul?

  — Poate că da. Acum altceva. Ce părere aveţi despre povestea spusă de servitoare?

  — Care poveste?

  — Aceea cu concedierea. Îţi trebuie o jumătate de oră ca să concediezi pe cineva? Istoria cu răvăşirea hârtiilor importante este ea verosimilă? Şi mai amintiţi-vă un lucru: Deşi susţine că a fost în camera ei de la nouă şi jumătate până la zece, declaraţia aceasta nu e confirmată de nimeni.

  — Mă uluiţi!

  — Pentru mine, treptat, se clarifică totul. Acum spuneţi-mi propriile dumneavoastră păreri şi ipoteze.

  Am scos din buzunar o bucată de hârtie.

  — Tocmai scrisesem câteva sugestii, am zis eu, oarecum scuzândumă.

  — Perfect, asta dovedeşte metodă. Să le auzim!

  Am citit cam încurcat:

  — Pentru a începe, trebuie să examinăm lucrurile în chip logic.

  — Întocmai cum avea obiceiul să spună şi sărmanul meu Hastings, m-a întrerupt Poirot, dar, vai, niciodată nu proceda astfel.

  — Punctul numărul 1 – Domnul Ackroyd a fost auzit vorbind cu cineva la nouă şi jumătate.

  Punctul numărul 2 – La un moment dat, Ralph Paton trebuie să fi intrat în cursul serii pe fereastră, după cum dovedesc urmele pantofilor săi.

  Punctul numărul 3 – Domnul Ackroyd, fiind nervos în seara aceea, nu putea să lase înăuntru decât o persoană cunoscută.

  Punctul numărul 4 – Persoana care se găsea cu domnul Ackroyd la ora nouă şi jumătate i-a cerut bani. Noi ştim că Ralph Paton rămăsese fără o lescaie.

  Aceste patru puncte tind să demonstreze că cel ce se afla la domnul Ackroyd la nouă şi jumătate a fost Ralph Paton. Noi ştim că Akcroyd era încă în viaţă la zece fără un sfert, deci nu a fost ucis de Ralph Paton. Ralph a lăsat fereastra deschisă. Şi pe ea a intrat mai târziu ucigaşul.

  — Şi cine e ucigaşul? A întrebat Poirot.

  — Străinul din America. Poate că a făcut-o în înţelegere cu Parker şi e posibil ca majordomul să fie cel ce a şantajat-o pe doamna Ferrars. Dacă-i aşa, Parker trebuie să fi auzit destule ca să-şi dea seama că jocul lui se terminase, i-a spus complicelui său şi acesta a comis crima cu stiletul primit de la Parker.

  — Da, e o ipoteză verosimilă, a admis Poirot. Hotărât lucru, celulele dumneavoastră sunt de calitate. Dar rămân multe amănunte nelămurite.

  — Ca de pildă?

  — Apelul telefonic şi deplasarea jilţului.

  — Credeţi într-adevăr că acest din urmă detaliu este important? L-am întrerupt eu.

  — Poate că nu, a recunoscut prietenul meu. S-ar putea să fi fost tras întâmplător de lângă perete, şi Raymond sau Blunt să-l fi pus la loc, fără să-şi dea seama, sub impresia puternicei emoţii. Apoi mai este şi lipsa celor patruzeci de lire.

  — Date de Ackroyd lui Ralph, am sugerat eu. Poate că Ackroyd a revenit asupra primului său refuz.

  — Totuşi, rămâne un punct de lămurit.

  — Care?

  — De ce era Blunt atât de sigur că Raymond se afla în biroul lui Ackroyd la nouă şi jumătate?

  — El a explicat.

  — Sunteţi convins? Dar nu insist asupra acestei chestiuni. Mai degrabă spuneţi-mi ce l-a făcut pe Ralph Paton să dispară?

  — Răspunsul acesta e mai greu de dat, am rostit eu încet. Aici trebuie să vorbesc ca medic. Probabil că l-au părăsit nervii! Dacă a aflat pe neaşteptate că unchiul lui fusese ucis numai după câteva minute de la plecarea sa – după întrevederea desigur furtunoasă cu acesta – s-a înfricoşat şi a dispărut. Se cunosc multe cazuri de oameni care au acţionat ca nişte vinovaţi, fiind totuşi absolut inocenţi.

  — E adevărat, dar nu trebuie să uităm un lucru.

  — Ştiu ce vreţi să spuneţi: motivul. Moartea unchiului său îl face pe Ralph Paton moştenitor al unei mari averi.

  — E unul din motivele crimei, a încuviinţat Poirot.

  — Unul?

  — Mais oui. Nu vă daţi seama Că ne confruntăm cu trei motive separate? Cineva a furat plicul albastru, cu scrisoarea dinăuntru. Iată un motiv: şantajul! Poate că cel ce a şantajat-o pe doamna Ferrars a fost chiar Ralph Paton. Amintiţi-vă că în ultimul timp, după cum ne-a spus Hammond, Ralph Paton nu-i mai ceruse bani unchiului său, ceea ce ne-ar face să credem că avea o altă sursă de venituri. Apoi, mai e şi faptul că era – cum spuneţi dumneavoastră – fără o lăscaie, lucru de care se temea să nu ajungă la urechile unchiului său. Şi, în cele din urmă, e mobilul indicat de dumneavoastră.

  — Oh! Am zis eu, uluit. Atunci se află într-o situaţie foarte gravă!

  — Găsiţi? Aici nu cădem de acord, dumneavoastră şi cu mine. Trei motive. Sunt prea multe. Înclin a crede că Ralph Paton este, totuşi, nevinovat.

  XIV. Doamna Ackroyd.

  După convorbirea din seara aceea, pe care tocmai am relatat-o, mi s-a părut că afacerea intrase într-o fază nouă. Ea putea fi divizată în două părţi distincte una de alta. Prima parte cuprinzând perioada de la moartea lui Ackroyd din seara de vineri până luni noaptea. A fost narată, cu tot ceea ce se întâmplase şi i se înfăţişase lui Hercule Poirot. În toată această vreme, eu mă aflam lângă detectiv şi văzusem ceea ce văzuse el. Mă străduisem din răsputeri să-i citesc gândurile. Dar, aşa după cum îmi dau acum seama, nu reuşisem. Deşi Poirot îmi împărtăşise toate descoperirile sale – ca de exemplu, verigheta de aur – impresiile sale logice şi vitale le păstrase pentru sine. După cum am descoperit mai târziu, discreţia îi era caracteristică. Îi scăpau aluzii sau sugestii, dar se rezuma la acestea.

  După cum am spus, până în seara de luni, naraţiunea mea ar fi putut fi absolut la fel cu a lui Poirot. Pentru acest Sherlock, jucam rolul lui Watson. Dar după ziua de luni drumurile noastre s-au despărţit. Poirot a acţionat de unul singur. Din auzite ştiam ce făcea; fiindcă la King's Abbot se află imediat orice, Poirot nu-mi făcea confidenţe anticipate. La rândul meu, aveam şi eu preocupările mele.

  Rememorând acum cele întâmplate, mă izbeşte caracterul fragmentat al acestei perioade. Fiecare se străduia să dezlege misterul. Era ca un joc cu figuri, pe care trebuia să le împreuni, la care contribuise fiecare cu informaţiile sau cu descoperirile sale. Dar misiunea tuturor se sfârşea aici. E numai meritul lui Poirot de a fi pus toate aceste piese la locul potrivit.

  Unele întâmplări mi s-au părut la acea vreme lipsite de semnificaţie şi fărănici o legătură cu crima. De pildă, chestiunea ghetelor negre. Dar despre asta voi vorbi mai târziu. Ca să povestesc evenimentele în ordinea lor cronologică, trebuie să încep cu invitaţia pe care mi-a făcut-o doamna Ackroyd.

  A trimis după mine în dimineaţa de marţi, foarte devreme, şi deoarece mi s-a părut că invitaţia avea un caracter urgent, m-am grăbit să mă duc la dânsa, aşteptându-mă s-o găsesc într-o situaţie „in extremis”.

  Era încă în pat. Făcuse această concesie etichetei, din cauza situaţiei. Mi-a întins mâna sa osoasă, apoi mi-a arătat un scaun de lângă pat.

  — Ei bine, doamnă Ackroyd, ce vă supără? Am întrebat-o.

  Vorbeam cu jovialitatea aceea falsă care pare să fie proprie celor mai mulţi medici.

  — Sunt sfârşită, a răspuns ea cu voce slabă. Absolut sfârşită. Din cauza şocului provocat de moartea bietului Roger. Se zice că, în general, nu simţi efectul emoţiilor la momentul respectiv. Reacţia vine mai târziu.

  Păcat că un doctor nu poate spune uneori, din scrupule de ordin profesional, ceea ce gândeşte în realitate.

  Aş fi dat orice să-mi fie îngăduit a-i răspunde: „Palavre!”

  În schimb, i-am prescris un tonic, pe care l-a acceptat. Preliminariile păreau astfel încheiate. Nu-mi închipuisem o clipă că mă chemase din cauza şocului pricinuit de moartea lui Ackroyd. Dar doamna Ackroyd era absolut incapabilă să discute o problemă deschis. Ea se apropia totdeauna de subiect pe căi întortocheate. Mă întrebam mirat de ce trimisese după mine.

  — Şi scena aceea de ieri, a urmat pacienta mea. Făcu o pauză, de parcă aştepta un răspuns.

  — Care scenă?

  — O, doctore, cum se poate? Ai uitat-o? Francezul. Sau belgianul acela mic, îngrozitor, orice-o fi. Ne-a brutalizat! M-a tulburat nespus. Mai ales după şocul produs de moartea lui Roger.

  — Îmi pare foarte rău, doamnă Ackroyd.

  — Nu ştiu ce-a vrut să spunĂ. Cu urletele lui. Sper că-mi cunosc destul de bine datoria de a nu ascunde ceva, nici măcar în vis. Am ajutat poliţia din răsputeri.

  Doamna Ackroyd a făcut o pauză, iar eu am răspuns: „Desigur”. Începusem să ghicesc de ce e supărată.

  — Nimeni nu poate spune că nu mi-am făcut datoria, a urmat ea. Sunt convinsă că inspectorul Raglan e foarte mulţumit. Atunci, de ce s-o agita atâta străinul acesta mărunţel şi arogant? E şi o creatură ridicolă. Aşa cum găseşti caricatura unui francez într-o revistă. Nu înţeleg ce a făcut-o pe Flora să insiste ca el să ancheteze cazul. Nu mi-a suflat o vorbă mai înainte. A făcut totul de capul ei. Flora este prea independentă. Sunt şi eu o femeie cu experienţă şi doar sunt mama ei. Ar fi putut să-mi ceară mai întâi sfatul.

  Am ascultat totul fără să scot o vorbă.

  — Ce crede el, aş vrea să ştiu? Îşi închipuie că ascund ceva? Ieri m-a acuzat. Pur şi simplu.

  Am dat din umeri.

  — Nu are nici o importanţă, doamnă Ackroyd. Deoarece nu aveţi nimic de ascuns, orice aluzii ar fi făcut, nu aunici o legătură cu dumneavoastră.

  A răspuns pe ocolite, cum îi era obiceiul:

  — Servitorii sunt atât de supărători! Pălăvrăgesc şi vorbesc între ei. Apoi zvonurile se împrăştie peste tot. Dar sunt totdeauna fărănici o consecinţă.

  — Au comentat servitorii ceva? Ce anume?

  Ea mi-a aruncat o privire atât de pătrunzătoare că m-am zăpăcit.

  — Credeam că ai aflat, doctore, fiindcă toţi au aflat-o. L-ai însoţit mereu pe domnul Poirot, nu-i aşa?

  — Da.

  — Atunci bineînţeles că ştii. E vorba de fata aceea, Ursula Bourne, nu-i aşa? Desigur. Pleacă. Şi a voit să provoace cât mai multe neplăceri. E rea, ca toate fetele de categoria ei. Aşadar, doctore, fiindcă ai fost de faţă, trebuie să ştii exact ce a spus. Sunt foarte îngrijorată; nu aş vrea să se creeze o atmosferă neplăcută. La urma urmei, dumneata n-o să comunici poliţiei toate micile amănunte, nu-i aşa? Există uneori chestiuni familiale care n-aunici o legătură cu vreo crimă. Dar fata s-ar putea ca, din răutate, să fi dezvăluit tot felul de lucruri.

  Am fost destul de pătrunzător să-mi dau seama că sub acest potop de cuvinte se ascundea într-adevăr o mare îngrijorare. Poirot avusese foarte mare dreptate. Din cele şase persoane care se aflaseră în ajun în jurul mesei, cel puţin doamna Ackroyd ascundea ceva. Şi eu trebuia să aflu ce anume.

  — Dacă aş fi în locul dumneavoastră, am spus eu brusc, aş mărturisi totul.

  — Oh, doctore, cum poţi fi atât de brutal?! Ai aerul ca şi cuM. Ca şi cum. Eu pot să explic totul foarte simplu.

  — Pentru ce să n-o faceţi? Am zis eu.

  A scos o batistă brodată şi a început să plângă.

  — Eu, doctore, m-am gândit că ai putea să-l faci pe domnul Poirot să priceapă. Să-i explici, ştii. Fiindcă e foarte greu pentru un străin să înţeleagă mentalitatea noastră. Şi dumneata nu ştii – nimeni n-ar putea bănui măcar – cât am avut eu de suferit. Un martiraj. Un îndelung martiraj. Asta a fost viaţa mea. Nu-mi place să-l vorbesc de rău pe cel mort, dar acesta este adevărul. Cea mai mică factură era verificată cu grijă, de parcă Roger ar fi dispus de un venit anual doar de câteva biete sute de lire şi n-ar fi fost (după cum mi-a spus ieri domnul Hammond) unul din cei mai bogaţi oameni din regiune.

  Doamna Ackroyd a făcut o pauză, ca să-şi tamponeze ochii cu batista brodată.

  — Da, am zis eu încurajator, vorbiţi de facturi?

  — De blestematele mele de facturi. Unele dintre ele nu voiam să le arăt lui Roger. Era vorba de lucruri pe care un bărbat nu le înţelege. Ar fi zis că sunt cumpărături nesocotite. Şi datoriile creşteau, la cele vechi adăugându-se mereu altele.

  M-a privit rugător, ca şi cum aştepta să-mi exprim părerea de rău faţă de neînţelegerea arătată de Ackroyd.

  — Asta se întâmplă cu oamenii bogaţi, i-am zis.

  — Te rog să mă crezi, doctore, doamna Ackroyd schimbase tonul, devenind aproape agresivă, că mă făcusem îngrozitor de nervoasă. Aveam insomnii şi nişte palpitaţii teribile. În vremea asta am primit o scrisoare de la un scoţian, de fapt două scrisori, de la doi scoţieni. Pe unul îl cheamă Bruce Macpherson, pe celălalt Colin Macdonald. O simplă coincidenţă.

  — Nu prea cred, am zis eu. Sunt de obicei gentlemani scoţieni, dar bănuiesc au un strămoş evreu.

  — Zece lire dobândă la zece mii pentru o simplă semnătură, a murmurat doamna Ackroyd, pe gânduri. I-am scris unuia dintre ei, dar se pare că s-au ivit dificultăţi.

  A făcut o pauză.

  Am înţeles că ne apropiam de miezul unei chestiuni delicate. Nu văzusem niciodată pe cineva înaintând atât de greu spre ţintă ca doamna Ackroyd.

  — Pricepi? A murmurat ea. Totul era o problemă de speranţe, nu-i aşa? Speranţe testamentare. Fireşte, mă aşteptam ca Roger să se gândească şi la mine, dar nu eram sigură. Siguranţa nu o puteam avea decât dacă vedeam o copie a testamentului său. Asta nu dintr-o curiozitate vulgarĂ. Ci numai ca să-mi aranjez lucrurile.

  M-a privit dintr-o parte. Acum situaţia era, într-adevăr, foarte delicată. Cuvintele bine alese şi folosite cu ingeniozitate îţi ajută să ascunzi faptele condamnabile.

  — Numai dumitale îţi pot mărturisi, scumpul meu doctor Sheppard, a zis doamna Ackroyd cu repeziciune. Am, încredere în dumneata că nu mă vei judeca greşit şi că vei expune domnului Poirot lucrurile în adevărata lor lumină. Era vineri după-amiază.

  S-a oprit, parcă înghiţind ceva.

  — Da, am repetat eu, încurajator, era vineri după-amiază. Şi?

  — Plecaseră toţi, sau cel puţin aşa credeam. M-am dus în biroul lui Roger. Aveam un motiv întemeiat să mă duc. Vreau să spun că n-o făceam pe ascuns. Acolo, am văzut hârtiile îngrămădite pe birou şi mi-a răsărit deodată în minte următoarea idee: Nu cumva Roger îşi păstrează testamentul într-unul din sertarele biroului? Am fost totdeauna impulsivă, de copilă. Acţionez sub imboldul momentului. El uitase cheile – mare neglijenţă din partea sa – în broasca sertarului de sus.

  — Înţeleg, am zis eu, ca s-o ajut. Aţi căutat în birou. Aţi găsit testamentul?

  Doamna Ackroyd a scos din nou un mic ţipăt şi mi-am dat seama că nu fusesem destul de diplomat.

  — Ce urât sună! Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa.

  — Fără-ndoială, m-am grăbit eu să spun. Scuzaţi-mi modul regretabil de a vorbi.

  — Mă înţelegeţi, bărbaţii sunt foarte ciudaţi. Dacă aş fi fost în locul scumpului Roger, aş fi dezvăluit prevederile testamentului meu. Dar bărbaţii sunt foarte secretoşi. Şi atunci eşti silit să apelezi la mici subterfugii de autoapărare.

  — Şi rezultatul acestui mic subterfugiu?

  — Tocmai asta voiam să spun. Pe când deschidem sertarul de jos, a intrat Bourne. Foarte jenant. Desigur că am închis sertarul şi m-am ridicat în picioare, atrăgându-i atenţia asupra unor dungi de praf de pe birou. Dar nu mi-a plăcut privirea ei, destul de respectuoasă, dar cu o lucire foarte răutăcioasă, chiar dispreţuitoare, dacă mă înţelegi ce vreau să spun. Fata asta nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Este o servitoare bună, vorbeşte totdeauna cu „doamnă” şi nu face mofturi să poarte şorţ şi bonetă (ceea ce se întâmplă foarte rar în ziua de astăzi); poată să spună „nu este acasă” fărănici un scrupul, dacă trebuie să răspundă la uşa principală în locul lui Parker, şi nu înghite în sec ca atâtea fete-n casă când servesc masa. Dar, te rog, unde am rămas?

  — Ziceţi că, în ciuda câtorva calităţi de valoare, Bourne nu v-a plăcut niciodată.

  — Într-adevăr. Este. Ciudată. E ceva mai altfel decât celelalte fete-n casă. Cred că e prea bine educată. De fapt, azi nici nu mai poţi deosebi doamnele de femeile de serviciu.

  — Şi ce s-a petrecut după aceea?

  — Nimic. Sau mai bine zis, a intrat Roger. Eu credeam că era la plimbare. Şi a întrebat: „Ce se întâmplă?” iar eu am răspuns: „Nimic, am venit să caut Punch”. Apoi, am luat revista şi am plecat. Bourne a rămas acolo. Am auzit-o întrebându-l pe Roger dacă poate să-i vorbească vreo câteva clipe. Eu m-am dus direct sus, în camera mea, să mă întind pe pat, fiindcă eram foarte tulburată.

  A urmat o pauză.

  — Ai să-i explici asta domnului Poirot, nu-i aşa? Cred că-ţi dai seama despre ce lucru neînsemnat este vorba. Dar când s-a exprimat cu atâta asprime împotriva celor ce ascund anumite chestiuni, desigur că mi-a răsărit imediat în minte bagatela aceasta. Mă tem ca nu cumva Bourne să fi brodat cine ştie ce poveste, dar sper că-i vei explica, nu-i aşa?

  — Asta-i tot? Mi-aţi spus totul?

  — Da, a răspuns doamna Ackroyd. Oh! Da, a repetat dânsa, cu hotărâre.

  Dar eu observasem şovăiala ei şi ştiam că-mi mai ascundea ceva. Sub imboldul unei inspiraţii de moment i-am pus întrebarea:

  — Doamnă Ackroyd, dumneavoastră aţi lăsat vitrina de argint deschisă?

  Răspunsul l-am avut prin roşeaţa de vinovăţie, pe care nu au putut-o ascunde nici pudra, nici rujul.

  — Dar de unde ştii? A întrebat ea, în şoaptă.

  — Va să zică, dumneavoastră?

  — Da – stai să vezi – se aflau acolo unul sau două obiecte vechi de argint, foarte interesante. Citisem un articol, însoţit de fotografia unui bibelou care fusese cumpărat cu o sumă imensă la o licitaţie la Christy's. Mi se părea că este identic cu cel din vitrina de argint şi m-am gândit să-l iau la Londra, când mă voi duce, ca să-l. Evaluez. Dacă era într-adevăr o piesă valoroasă, închipuieşte-ţi ce surpriză plăcută ar fi fost pentru Roger, nu-i aşa?

  M-am abţinut de la orice comentariu, acceptând povestea doamnei Ackroyd aşa cum mi-o spusese. M-am abţinut s-o întreb pentru ce era necesar să ia pe furiş obiectul acela.

  — De ce aţi lăsat vitrina deschisă? Aţi uitat-o aşa?

  — Am fost surprinsă, a răspuns. Am auzit zgomot de paşi pe terasă şi m-am grăbit să ies din cameră. Am urcat scările cu câteva clipe înainte ca Parker să deschidă uşa principală pentru dumneata.

  — Trebuie să fi fost domnişoara Russell, am zis eu, gânditor. Doamna Ackroyd îmi dezvăluise ceva extrem de interesant. Că intenţiile sale în legătură cu bibeloul de argint al lui Roger fuseseră cinstite sau nu, nu le cunoşteam şi-mi erau absolut indiferente. Ceea ce mă interesa era faptul că domnişoara Russell trebuie să fi intrat în salon pe uşa-fereastră, şi nu greşisem când mă gândisem atunci că gâfâie din cauză că alergase. Dar de unde venea? M-am gândit la pavilionul de vară şi bucata de pânză.

  — Mă întreb dacă domnişoara Russell îşi apretează batistele! Am exclamat, involuntar.

  Doamna Ackroyd a tresărit, ceea ce m-a adus la realitate şi m-am ridicat de pe scaun.

  — Crezi că o să-i poţi explica domnului Poirot? A întrebat dânsa, îngrijorată.

  — O, fireşte. Absolut totul!

  În cele din urmă am părăsit camera, dar nu înainte de a mai fi forţat să ascult câteva justificări suplimentare ale purtării sale.

  Servitoarea principală se găsea în hol şi mi-a ţinut pardesiul. M-am uitat la ea mai atent decât de obicei. Se vedea limpede că plânsese.

  — Pentru ce ne-ai spus, am întrebat-o, că domnul Ackroyd te-a chemat vineri în biroul dânsului? Acum am aflat că dumneata ai cerut să-i vorbeşti.

  O clipă, şi-a lăsat ochii în pământ, apoi a murmurat:

  — Vreau să plec în orice caz de aici.

  Nu am mai spus nimic. Ea mi-a deschis uşa. Tocmai când treceam pragul, m-a întrebat deodată, încet:

  — Scuzaţi-mă, domnule, se ştie ceva de căpitanul Paton?

  Am făcut un gest negativ din cap, privind-o cercetător.

  — Ar trebui să se întoarcă, a zis ea. Într-adevăr, ar trebui să se întoarcă, a continuat, privindu-mă cu ochi rugători. Nu se ştie unde se află?

  — Poate ştii dumneata? Am întrebat-o eu, tăios.

  — Nu, nu ştiu. Dar oricine îi e prieten s-ar cuveni să-i spună asta: ar fi bine să se întoarcă.

  Am mai zăbovit, în speranţa că voi afla mai multe, întrebarea următoare m-a uimit:

  — La ce oră se crede că s-a comis crima? Cu puţin înainte de ora zece?

  — Întocmai, am răspuns eu. Între zece fără un sfert şi zece.

  — Nu mai devreme? Nu mai devreme de zece fără un sfert?

  Am privit-o mai atent. Părea foarte dornică să-i dau un răspuns afirmativ.

  — Exclus. Domnişoara Ackroyd l-a văzut pe unchiul său, în viaţă, la zece fără un sfert.

  Şi-a întors capul şi mi s-a părut că s-a întristat.

  „O fată frumoasă, mi-am zis eu, plecând. O fată deosebit de frumoasă”.

  Caroline era acasă. Poirot îi făcuse o vizită: părea foarte încântată şişi dădea aere.

  — Îl ajut la cercetarea cazului, m-a lămurit ea.

  M-am simţit puţin îngrijorat. Caroline era şi aşa destul de întreprinzătoare. Ce se va întâmpla dacă instinctele ei de detectiv vor fi încurajate în felul acesta?

  — Aţi trecut în revistă toţi vecinii, ca s-o descoperiţi pe misterioasa fată care se plimba cu Ralph Paton? Am întrebat eu.

  — Asta aş fi putut-o face şi singură. Nu, domnul Poirot vrea să-i aflu un lucru cu totul special.

  — Şi anume?

  — Doreşte să ştie dacă ghetele lui Ralph Paton erau negre sau maro, zise Caroline cu glas solemn.

  M-am holbat la ea. Îmi dau seama acum că nu reuşeam să pricep ce-i cu aceste ghete. Nu înţelegeam rostul lor.

  — Erau nişte pantofi maro, am zis eu. I-am văzut.

  — Nu pantofi, James, ci ghete. Domnul Poirot vrea să ştie dacă ghetele pe care Ralph le avea la hotel erau maro sau negre. De culoarea lor depind multe lucruri.

  Puteţi să gândiţi despre mine că sunt un prost, dar nu pricepeam.

  — Şi cum o să afli lucrul acesta?

  Caroline mi-a răspuns că nu va fi greu deloc. Prietena cea mai apropiată a fetei noastre din casă, Anny, era Clara, servitoarea domnişoarei Gannett. Iar Clara avea legături cu lustragiul de ghete de la hanul „Three Boars”. Era o chestiune extrem de simplă. Cu ajutorul domnişoarei Gannett, care a colaborat în mod loial, învoind-o imediat pe Clara, problema a fost rezolvată neînchipuit de repede.

  Tocmai ne aşezaserăm la masa de prânz, când Caroline mi-a spus cu un ton prefăcut indiferent:

  — Apropo, ştii, ghetele lui Ralph Paton.

  — Ei bine, ce-i cu ele?

  — Domnul Poirot presupunea că sunt maro. A greşit. Sunt negre!

  Dădu de câteva ori de cap. Avea impresia vădită că marcase un punct faţă de Poirot.

  Nu am răspuns. Mă minunăm ce legătură avea culoarea ghetelor lui Ralph Paton cu crima.

  XV. Geoffrey Raymond.

  Poirot mi-a dat o nouă probă a eficacităţii metodelor sale în ziua aceea. Provocarea lansată de el constituia abordarea subtilă, născută din cunoaşterea naturii umane. Un amestec de teamă şi vinovăţie o făcuse pe doamna Ackroyd să spună adevărul. Reacţionase prima.

  În după-amiaza aceea, când m-am înapoiat de la vizitele medicale, Caroline mi-a spus că Geoffrey Raymond tocmai plecase.

  — De ce m-a căutat? Am întrebat eu, agăţându-mi pardesiul în cuier.

  Caroline se tot învârtea pe lângă mine.

  — Pe domnul Poirot l-a căutat. S-a dus la proprietatea „Larches”, dar nu l-a găsit, şi domnul Raymond s-a gândit că poate va da de el aici, sau de nu, să-i spui tu unde se află.

  — Habar n-am.

  — M-am străduit să-l conving să aştepte, dar mi-a spus că se va duce din nou la „Larches” peste o jumătate de oră şi a plecat în sat. Păcat, fiindcă domnul Poirot a venit numai după un minut de la plecarea lui.

  — Aici?

  — Nu, acasă la el.

  — De unde ştii?

  — L-am văzut pe fereastra din spate, a răspuns Caroline scurt.

  Mi se părea că nu mai aveam ce vorbi, dar sora mea era de altă părere.

  — Nu te duci acolo? M-a întrebat

  — Unde?

  — La „Larches”, bineînţeles.

  — Dar, scumpa mea Caroline, de ce să mă duc?

  — Domnul Raymond voia să-l vadă pentru o chestiune foarte importantă. Ai putea afla despre ce este vorba.

  Am ridicat mirat din sprâncene.

  — Curiozitatea nu este defectul meu principal, am zis eu, cu răceală. Pot să trăiesc foarte bine fără să ştiu ce fac şi gândesc vecinii mei.

  — Prostii şi absurdităţi, James. Tu eşti tot atât de curios să afli ce se petrece ca şi mine, dar nu vrei să recunoşti cinstit, asta-i tot. Totdeauna pretinzi că eşti un om cu principii.

  — Te rog, Caroline, am murmurat eu, retrăgându-mă în cabinetul medical.

  După zece minute, Caroline a bătut la uşă şi a intrat. Ţinea în mână ceva asemănător cu un borcan cu gem.

  — James, eşti bun să duci domnului Poirot acest borcan cu jeleu de moşmoane? I l-am promis. Mi-a spus că niciodată n-a mâncat jeleu de moşmoane făcut în casă.

  — Dar de ce să nu se ducă Anny? Am întrebat-o cu răceală.

  — Cârpeşte ceva şi nu vreau s-o deranjez.

  Ne-am privit tăcuţi.

  — Foarte bine, am zis, ridicându-mă. Dar dacă duc tâmpenia asta, să ştii că o las la uşă. Ai înţeles?

  Sora mea m-a privit mirată:

  — Desigur, cine ţi-a spus să faci altfel?

  Caroline avea totdeauna ultimul cuvânt.

  — Dacă întâmplător îl vezi pe domnul Poirot, a adăugat ea pe când deschideam uşa din faţă, poţi să-i spui despre ghete.

  Era o lovitură foarte subtilă. Şi eu ardeam de nerăbdare să dezleg misterul în legătură cu ghetele. Când bătrâna cu boneta bretonă mi-a deschis uşa, m-am trezit întrebând cu totul automat dacă domnul Poirot era acasă.

  Poirot s-a grăbit să mă întâmpine, părând bucuros că mă vede.

  — Luaţi loc, bunul meu prieten, a zis el. Unde vreţi să staţi? În fotoliu sau pe scaun? În cameră nu-i prea cald, nu-i aşa?

  Mie, mi se părea înăbuşitor, dar nu i-am spus. Ferestrele era închise şi în cămin ardea un foc viu.

  — Englezii au o manie pentru aerul proaspăt, a spus Poirot. Aer găseşti pretutindeni în afara casei, de ce să-l laşi să intre şi înăuntru? Dar să nu discutăm astfel de banalităţi. Vreţi să-mi spuneţi ceva, nu-i aşa?

  — Două lucruri, am răspuns eu. Primul, acesta. E de la sora mea. Şi i-am dat borcanul cu jeleu de moşmoane.

  — E foarte drăguţ din partea domnişoarei Caroline. Şi-a amintit de promisiune. Şi al doilea lucru?

  — O anumită informaţie.

  Şi i-am relatat convorbirea cu doamna Ackroyd, pe care a ascultat-o cu interes fără sa pară că-i dă o atenţie prea mare.

  — Asta clarifică situaţia, a murmurat el, gânditor. Mărturisirea ei, are o anumită valoare, întrucât confirmă declaraţiile menajeriei. Doamna Russell a spus, după cum vă amintiţi, că a găsit capacul vitrinei de argint deschis şi că l-a închis, trecând pe lângă el.

  — Dar declaraţia că s-a dus în salon cu intenţia de a vedea dacă florile erau proaspete?

  — A! N-am prea luat-o niciodată în seamă, nu-i aşa, prietene? A fost explicaţia grăbită a unei femei care simţea nevoia presantă să-şi justifice prezenţa acolo – care prezenţă, în treacăt fie zis, nu v-aţi fi gândit probabil niciodată s-o priviţi ca anormală. Acceptam ca foarte plauzibilă ideea că starea ei de agitaţie fusese provocată de închiderea vitrinei, dar acum cred că trebuie să căutăm altă cauză.

  — Da. Cu cine se dusese să se întâlnească? Şi în ce scop?

  — Credeţi că s-a întâlnit cu cineva?

  — Da.

  Poirot a afirmat din cap.

  — Şi eu cred, a murmurat dânsul, gânditor.

  A urmat o pauză.

  — Apropo, am zis eu. Am de la sora mea un mesaj pentru dumneavoastră. Ghetele lui Ralph Paton erau negre, nu maro.

  În timp ce-i transmiteam mesajul, i-am urmărit expresia feţei cu foarte mare atenţie şi mi s-a părut că observ în ochii lui o urmă de tulburare. Cumva mă înşelasem, fiindcă dispăruse aproape o dată cu apariţia ei.

  — Este sigură că nu sunt maro?

  — Absolut sigură.

  — A! A zis Poirot cu părere de rău. Păcat.

  Părea într-adevăr foarte dezamăgit.

  Nu mi-a mai dat alte lămuriri şi a schimbat imediat vorba.

  — Aş fi indiscret dacă v-aş întreba ce aţi mai vorbit cu domnişoara Russell, când a venit la dumneavoastră pentru consultaţie, vineri dimineaţa, lăsând bineînţeles de o parte detaliile de ordin medical?

  — Deloc, i-am răspuns. După consultaţie, am vorbit câteva minute despre otrăvuri şi despre uşurinţa sau greutatea de a le recunoaşte, precum şi despre stupefiante şi cei care le iau.

  — În special despre cocaină?

  — Dar de unde ştiţi? Am întrebat cu uimire.

  În loc de răspuns, omuleţul s-a ridicat, s-a dus în partea cealaltă a camerei, la un teanc de ziare, a luat un exemplar din „Daily Budget” cu data de vineri 16 septembrie şi mi-a arătat un articol despre contrabanda de cocaină. Era un articol tare, scris evident cu scopul de a face senzaţie.

  — Iată ce i-a trezit interesul pentru cocaină, bunul meu prieten, a zis el.

  I-aş mai fi pus câteva întrebări, fiindcă nu înţelegeam prea bine la ce anume se gândea, însă în clipa aceea s-a deschis uşa şi a fost anunţat Geoffrey Raymond.

  Acesta a intrat, voios şi jovial ca totdeauna, salutându-ne:

  — Ce mai faci, doctore? Domnule Poirot, vin pentru a doua oară aici în dimineaţa aceasta. Eram nerăbdător să vă vorbesc.

  — Poate că ar fi mai bine să plec, am zis eu, cam stânjenit.

  — Înnici un caz din cauza mea, doctore. Iată ce vreau să spun, a continuat el, aşezându-se, la invitaţia lui Poirot. Trebuie să fac o mărturisire.

  — En vérité? A exclamat Poirot cu o curiozitate amabilă.

  — O, n-are prea mare importanţă. Dar, începând de ieri după-amiază mă mustră conştiinţa. Ne-aţi învinuit pe toţi că ascundem ceva. Domnule Poirot, mă recunosc vinovat; am ascuns ceva.

  — Şi ce anume?

  — După cum v-am spus, ceva fără importanţă. Eram plin de datorii, şi legatul acesta a venit la timp. Cele cinci sute de lire mă pun din nou pe picioare, mai rămânându-mi şi o mică diferenţă.

  A zâmbit, privindu-ne pe amândoi cu sinceritatea lui îndatoritoare, care-l făcea atât de simpatic.

  — Mă înţelegeţi? Din cauza acelui poliţist bănuitor, n-am îndrăznit să recunosc că duc lipsă de bani, temându-mă să nu fac o impresie proastă. Dar am fost un adevărat naiv, deoarece m-am aflat cu Blunt în camera de biliard începând de la ora zece fără un sfert, aşa că aveam un alibi de necontestat, şi teama mea era nejustificată. Cu toate acestea, când aţi vorbit despre tendinţa oamenilor de a ascunde unele lucruri, m-a mustrat conştiinţa, şi m-am hotărât să mărturisesc totul.

  S-a ridicat de pe scaun zâmbind.

  — Sunteţi un tânăr foarte înţelept, a zis Poirot, aprobând din cap.

  Vedeţi, când presupun că un om îmi ascunde ceva, bănuiesc că ceea ce ascunde e grav. Aţi făcut foarte bine.

  — Mă bucur că sunt în afară de orice bănuială, a spus Raymond, râzând. Acum trebuie să plec.

  — Ca să vedeţi, am zis eu, când uşa s-a închis după tânărul secretar.

  — Da, a încuviinţat Poirot, e ceva fără importanţă, dar dacă n-ar fi fost în sala de biliard – cine ştie? La urma urmei, s-au comis destule, crime pentru mai puţin de cinci sute de lire. Totul depinde doar de suma care poate distruge pe cineva. O chestiune relativă, nu-i aşa? Oare v-aţi gândit, bunul meu prieten, că multe persoane din casa aceea trag foloase de pe urma morţii lui Ackroyd? Doamna Ackroyd, domnişoara Flora, tânărul domn Raymond, menajera, domnişoara Russell. De fapt, un singur om nu se alege cu nimic, maiorul Blunt.

  A rostit numele maiorului cu un ton atât de ciudat, încât l-am privit mirat.

  — Nu vă înţeleg, am zis eu.

  — Două din persoanele învinuite că ascund ceva au făcut mărturisiri.

  — Credeţi că maiorul Blunt are şi el ceva de ascuns?

  — În privinţa asta, a remarcat Poirot, cu o oarecare nepăsare, nu se zice că englezii tăinuiesc doar un singur lucru – iubirea lor? Şi pot spune că maiorul Blunt nu se pricepe s-o tăinuiască.

  — Mă întreb uneori dacă nu cumva am tras concluzii pripite în legătură cu un punct.

  — Care anume?

  — Am presupus că cel ce a şantajat-o pe doamna Ferrars este în mod necesar şi ucigaşul lui Ackroyd. Nu cumva am greşit?

  Poirot a aprobat energic din cap.

  — Foarte bine! Într-adevăr, foarte bine! Mă gândeam chiar că ideea aceasta ar putea să vă treacă prin minte. Fără îndoială, ar fi posibil. Dar trebuie să ne amintim că scrisoarea a dispărut. Dar, după opinia dumneavoastră, asta nu ar fi în mod absolut un indiciu că ucigaşul a luato. Când aţi găsit cadavrul, poate că Parker a sustras scrisoarea fără să-l vedeţi.

  — Parker?

  — Da, el. Mă întorc la Parker – nu pentru că ar fi asasinul lui Ackroyd – nu, el n-a comis crima; dar cine ar putea mai bine decât el să fie ticălosul acela misterios care a terorizat-o pe doamna Ferrars? Poate că a fost informat despre cauza morţii domnului Ferrars de unul din oamenii de serviciu de la King's Paddock. În orice caz, e de presupus că el putea afla asta mai uşor decât un musafir trecător, cum e, de pildă, Blunt.

  — Parker ar fi putut lua scrisoarea, am admis eu, fiindcă mi-am dat seama doar mai târziu că dispăruse.

  — Cât de târziu? După ce Blunt şi Raymond au intrat în cameră, sau înainte de venirea lor?

  — Nu-mi amintesc bine, am zis eu încet. Cred că înainte, ba nu, după aceea. Da, acum sunt aproape sigur că după intrarea lor.

  — Asta face ca bănuielile să se extindă asupra a trei persoane, a urmat Poirot, gânditor. Da, Parker pare să fi luat scrisoarea. Aş vrea să fac o mică experienţă cu Parker. Ce-ar fi, prietene, dacă m-aţi însoţi la Fernly?

  Am primit propunerea şi am plecat imediat. Poirot a cerut s-o vadă pe domnişoara Ackroyd şi aceasta a venit numaidecât.

  — Mademoiselle Flora, i s-a adresat Poirot, trebuie să vă mărturisesc un mic secret. Nu sunt prea sigur de nevinovăţia lui Parker. Vă rog să mă ajutaţi să facem o mică experienţă. Aş vrea să reconstitui câteva din acţiunile sale din noaptea aceea. Dar să ne gândim cum să-i explicăm – ah, da! Am găsit. Vreau să mă conving dacă o voce din micul vestibul se aude pe terasă. Acum, vă rog să-l sunaţi pe Parker.

  Am sunat, şi majordomul a apărut grav ca întotdeauna.

  — Aţi sunat, domnule?

  — Da, bunul meu Parker. Vreau să fac o mică experienţă. L-am rugat pe maiorul Blunt să stea pe terasă, lângă fereastra biroului. Aş vrea să ştiu dacă vocile domnişoarei Ackroyd şi a dumitale, din vestibul, din seara crimei, au putut fi auzite de acolo. Am de gând să reconstitui această mică scenă! Vrei să vii cu tava pe care o aveai atunci?

  Parker a dispărut, şi noi ne-am dus în vestibulul de la intrarea în birou. După o clipă, am auzit un clinchet în hol, şi Parker a apărut în pragul uşii, cu tava pe care se afla un sifon, o carafă cu whisky şi două pahare.

  — O clipă, strigă Poirot, ridicând mâna şi făcând impresia că e foarte agitat. Totul trebuie să se petreacă întocmai ca atunci. Asta e o mică metodă de-a mea.

  — Este o metodă străină, sir, a zis Parker. Se numeşte reconstituirea crimei, nu-i aşa?

  Aştepta foarte liniştit şi politicos ordinele lui Poirot.

  — Ah! Aşadar cunoşti, chestiunile astea, bunul meu Parker! A exclamat Poirot. Ai citit cărţi de genul ăsta. Acum să fim cât mai exacţi cu putinţă. Dumneata veneai, deci, din holul mare – aşa, acum, mademoiselle era – unde?

  — Aici, a zis Flora, luându-şi locul în micul vestibul.

  — Exact, sir, a întărit Parker.

  — Tocmai închisesem uşa, a continuat Flora.

  — Da, domnişoară, a confirmat Parker. Eraţi cu mâna încă pe clanţă, ca acum.

  — Atunci allez, a ordonat Poirot. Jucaţi mica comedie.

  Flora a rămas cu mâna pe clanţă iar Parker s-a întors în hol, apoi s-a apropiat, cu tava, îndreptându-se spre birou.

  Lângă uşă s-a oprit. Flora a zis:

  — Oh! Parker, domnul Ackroyd doreşte să nu mai fie deranjat în noaptea aceasta. Este exact? A întrebat ea foarte încet.

  — Da, după câte-mi amintesc, domnişoară Flora, dar cred că aţi folosit cuvântul seară, nu noapte. Apoi a ridicat vocea, aproape teatral, zicând: Am înţeles, domnişoară. Trebuie să închid ca de obicei?

  — Da, te rog.

  Parker a ieşit din încăpere, urmat de Flora, care a pornit în sus, pe scara principală.

  — E bine? A întrebat ea peste umăr.

  — Admirabil, a declarat micul detectiv, frecându-şi mâinile. Apropo, Parker, eşti sigur că erau două pahare pe tavă în seara aceea? Pentru cine era al doilea?

  — Totdeauna aduc două pahare, domnule. Mai doriţi ceva?

  — Nimic. Mulţumesc.

  Majordomul s-a retras foarte demn.

  Poirot a rămas nemişcat şi încruntat în mijlocul holului. Flora a coborât şi a venit lângă noi.

  — A reuşit experienţa? A întrebat ea. Nu înţeleg prea bine ce vreţi.

  Poirot a zâmbit, privind-o cu admiraţie.

  — Nu e nevoie să înţelegeţi, a zis el. Dar vă rog să-mi spuneţi – erau într-adevăr două pahare pe tava lui Parker în noaptea aceea?

  Flora s-a încruntat o clipă, gândindu-se.

  — Nu-mi amintesc deloc. Cred că erau. Acesta. Acesta a fost scopul experienţei dumneavoastră?

  Poirot i-a luat mâna şi i-a mângâiat-o:

  — Mulţumiţi-vă cu această explicaţie. Totdeauna am vrut să ştiu dacă oamenii spun adevărul.

  — Şi Parker a spus adevărul?

  — Cred că da, a răspuns Poirot, pe gânduri.

  Câteva clipe mai târziu, ne îndreptam spre sat.

  — Ce aţi urmărit cu întrebarea aceea referitoare la pahare? L-am iscodit eu, curios.

  El a dat din umeri:

  — Trebuia să spun ceva. E o întrebare ca oricare alta.

  L-am privit cercetător.

  — În orice caz, prietene, a zis el, mai serios, acum ştiu ce doream să aflu. S-o lăsăm baltă!

  XVI. O seară de Mah Jong.

  În seara aceea am făcut o mică partidă de Mah Jong. Acest joc distractiv, simplu, este foarte răspândit la King's Abbot. Oaspeţii sosesc după cină cu galoşi şi fulgarine. Sunt trataţi cu cafea, iar după aceea, cu sandviciuri, prăjituri şi ceai.

  Invitaţii noştri au fost domnişoara Gannett şi colonelul Carter, care locuieşte lângă biserică. La reuniunile de felul acesta bârfa se împleteşte uneori cu desfăşurarea jocului. Noi obişnuiam altădată să jucăm bridge – bridge cu o conversaţie din cele mai plictisitoare. Am găsit că Mah Jong-ul este mult mai liniştit. Nu presupune discuţii enervante privitoare la motivul pentru care partenerul nu a jucat o anumită carte şi, cu toate că ne spunem deschis unele lucruri, nu o facem cu înverşunare.

  — E foarte frig în seara asta, Sheppard, a vorbit colonelul Carter, stând cu spatele la foc. Caroline o luase pe domnişoara Gannett în camera ei şi o ajuta să-şi scoată numeroasele sale şaluri. Asta-mi aminteşte de trecătorile din Afganistan.

  — Într-adevăr? Am zis eu, politicos.

  — Crima aceasta împotriva sărmanului Ackroyd e foarte misterioasă, a continuat colonelul, acceptând o ceaşcă de cafea. Vreau să spun că are multe dedesubturi. Să rămână între noi, Sheppard, dar am auzit pronunţându-se cuvântul şantaj!

  Colonelul mi-a aruncat o privire care voia să spună: „Vorbim ca între oameni de lume”.

  — Fără-ndoială că la mijloc e o femeie, şi-a dat el cu părerea. Credemă, e vorba de o femeie.

  În clipa aceea au intrat Caroline şi domnişoara Gannett. În timp ce sora mea aducea cutia de Mah Jong şi deşerta pietrele pe masă, domnişoara Gannett sorbea cafeaua.

  — Amestecaţi pietrele, a zis colonelul, cu un ton glumeţ. Exact aşa spuneam la clubul din Şanghai: amestecaţi pietrele.

  Atât eu cât şi Caroline eram convinşi că acesta nu făcuse niciodată parte dintr-un club din Şanghai. Ba mai mult, nici nu trecuse vreodată mai spre răsărit de frontiera Indiei, unde făcuse afaceri cu conserve de carne, de gem de prune şi de mere, în timpul primului război mondial. Dar colonelul e tare milităros şi micile manii ale oamenilor sunt foarte respectate la King's Abbot.

  — Începem? A întrebat Caroline.

  Ne-am aşezat în jurul mesei. Timp de cinci minute, s-a aşternut o tăcere desăvârşită, din cauză că, în taină, ne străduiam fiecare din răsputeri să aranjăm pietrele înaintea celorlalţi.

  — Începe tu, James, a zis Caroline în cele din urmă. Tu eşti „vântul de răsărit”.

  Am pus jos o piatră. Un tur sau două au trecut, întrerupte numai de formulele monotone: „trei bambuşi”, „două cercuri”, „pung” şi foarte adesea, de cuvântul „pardon”, rostit de domnişoara Gannett, din cauza obiceiului ei de a lua prea repede pietre la care nu avea dreptul.

  — Am văzut-o pe Flora Ackroyd azi-dimineaţă, a zis domnişoara Gannett. „Pung” – nu – „pardon”, am făcut o greşeală.

  — Patru cercuri”, a anunţat Caroline. Unde ai văzut-o?

  — Ea nu m-a zărit, a spus domnişoara Gannett cu tonul acela insinuant caracteristic micilor sate.

  — Ah! A îngânat Caroline, curioasă, „Cio”.

  — Cred, a zis domnişoara Gannett, făcând o digresiune, că ar trebui să se pronunţe „ceu” nu „cio”.

  — Prostii! A exclamat sora mea, eu am spus întotdeauna „cio”.

  — La clubul din Şanghai, a intervenit colonelul Carter, se zicea „cio”.

  Domnişoara Gannett a tăcut, copleşită.

  — Ce spuneai despre Flora Ackroyd? A întrebat Caroline după câteva clipe consacrate jocului. Era cu cineva?

  — Cam aşa ceva, a răspuns aceasta.

  Privirile celor două femei, s-au întâlnit, părând că schimbă informaţii între ele.

  — Într-adevăr? A zis Caroline, interesată. Păi nu mă, surprinde câtuşi de puţin.

  — Aşteptăm să jucaţi domnişoară Caroline, a intervenit colonelul. Acesta lua uneori poza bărbatului serios, preocupat numai de joc, indiferent la bârfe. Dar nu putea înşela pe nimeni.

  — Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, a zis domnişoara Gannett (Ce-ai jucat, dragă, un „bambus”? Oh, nu! Abia acum văd că era un „cerc”). După cum vă spuneam, cred că Flora este neînchipuit de norocoasă. A avut un noroc extraordinar.

  — Cum aşa, domnişoară Gannett? A întrebat colonelul. Voi lua acest „dragon verde”. Pentru ce găsiţi că domnişoara Flora a fost foarte norocoasă? Eu găsesc că e o fată pur şi simplu încântătoare.

  — E drept că nu cunosc multe lucruri în legătură cu crima, a zis domnişoara Gannett cu aerul unei persoane care ştie tot ce se poate şti, dar pot să afirm un lucru. Prima întrebare care se pune este următoarea: „Cine a văzut ultima dată victima în viaţă? „Şi persoana respectivă este totdeauna bănuită. În cazul acesta, Flora Ackroyd l-a văzut ultima pe unchiul ei în viaţă, ceea ce ar fi putut fi un lucru foarte neplăcut pentru ea, într-adevăr foarte neplăcut. Asta e părerea mea şi pot spune cu toată convingerea că Ralph Paton stă ascuns ca să îndepărteze bănuielile de la ea.

  — Vă rog, am protestat eu cu îngăduinţă, doar nu vreţi să sugeraţi că o tânără ca Flora Ackroyd ar fi în stare să-şi înjunghie unchiul cu sânge rece?

  — Ştiu eu? A zis domnişoara Gannett. Tocmai am citit o carte de la bibliotecă despre lumea interlopă a Parisului, şi acolo scrie să ucigaşele cele mai sălbatice sunt fete cu chip de înger.

  — Dar asta e în Franţa, a obiectat Caroline imediat.

  — Se-nţelege, a încuviinţat colonelul. Ascultaţi, o să vă spun o poveste; foarte ciudată, care făcea ocolul bazarelor din India.

  Povestea lui era interminabilă şi foarte puţin interesantă. Un eveniment petrecut în India cu mulţi ani în urmă nu se putea compara cu un fapt întâmplat la King's Abbot cu două zile mai înainte.

  Din fericire, Caroline a întrerupt povestea colonelului, declarând Mah Jong. După senzaţia de uşoară jenă, prilejuită totdeauna de corectările pe care le aduc eu calculelor aritmetice greşite ale Carolinei, am început un joc nou.

  — Vântul de răsărit” pasează, a anunţat Caroline. Am o idee cu totul proprie despre Ralph Paton. 'Trei caractere”. Dar o păstrez pentru mine.

  — Într-adevar? S-a mirat domnişoara Gannett. 'Cio” – vreau să zic „pung”.

  — Da, a răspuns sora mea, hotărâtă.

  — S-a verificat chestiunea cu ghetele? A întrebat domnişoara Gannett. Erau negre, nu-i aşa?

  — Întocmai, a răspuns Caroline.

  — Şi ce crezi, care-i rostul acestei precizări?

  Sora mea şi-a strâns buzele şi a clătinat din cap, cu aerul că ştie totul în privinţa asta.

  — Pung”, a răşpuns domnişoara Gannett. Nu, „pardon”. Presupun că, deoarece doctorul este intim cu domnul Poirot, ştie toate secretele, nu?

  — Câtuşi de puţin, am obiectat eu.

  — James e prea modest, a sărit Caroline. Ala, un „kong” ascuns!

  Colonelul a scos un şuierat şi conversaţia a încetat o clipă.

  — Dumneavoastră aveţi un „wind”, a zis el. Şi aţi primit de două ori „pung”. Trebuie să fim atenţi, domnişoara Caroline e pe punctul de a da lovitura.

  Am jucat câteva clipe fără să mai vorbim ceva interesant.

  — Dar acest domn Poirot, a întrebat la un moment dat colonelul, este într-adevăr un detectiv atât de renumit?

  — Cel mai mare din câţi au existat în lume, a spus sora mea, cu gravitate. S-a stabilit incognito aici, tocmai ca să scape de publicitatea ce se face în jurul numelui său.

  — Cio”, a anunţat domnişoara Gannett. Cu totul extraordinar pentru micul nostru sat, sunt sigură. Apropo, Clara – fata mea din casă – după cum ştiţi, este bună prietenă cu Elsie, servitoarea de la Fernly şi ce credeţi că i-a spus Elsie? Că s-au furat mulţi bani, şi părerea ei, vreau să zic a lui Elsie, este că servitoarea principală, Ursula Bourne, nu e străină de furt. Ea pleacă la sfârşitul lunii şi noaptea tot plânge. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, e foarte probabil ca fata asta să aibă legături cu vreo bandă. A fost totdeauna o fată ciudată – nu s-a împrietenit cuniciuna din colegele ei de aici. Iese în zilele sale libere mereu singură – ceea ce e foarte nefiresc şi chiar foarte suspect. Am invitat-o o dată la una din „seratele amicale ale tinerelor”, dar a refuzat, şi atunci i-am pus câteva întrebări în legătură cu căminul şi familia sa – diferite amănunte, şi mă văd silită să mărturisesc că felul ei de a răspunde a fost neînchipuit de obraznic. Aparent, foarte respectuoasă, dar mi-a retezat-o extrem de tăios.

  Domnişoara Gannett a făcut o pauză, ca să mai răsufle, şi colonelul, pe care nu-l interesau deloc amănuntele în legătură cu servitoarea, a prins prilejul şi ne-a informat că la clubul din Şanghai jocul rapid era un obicei sfânt.

  Ca urmare, un tur s-a jucat foarte repede.

  — Domnişoara Russell, a spus Caroline, a venit aici vineri dimineaţă, pretextând că vrea s-o consulte James. Eu cred că voia să afle unde ţinem otrăvurile. „Cinci caractere.”

  — Cio”, a zis domnişoara Gannett. Ce idee ciudată! Mă întreb dacă asta e realitatea.

  — Apropo de otrăvuri, a intervenit colonelul. Ei, ce? N-am jucat? O! „Opt bambuşi”.

  — Mah Jong! A anunţat domnişoara Gannett.

  Caroline a părut foarte contrariată.

  — Un dragon roşu”, a suspinat ea cu părere de rău, şi aş fi avut trei duble.

  — Cât despre mine, am avut „doi dragoni roşii” de la început.

  — Ca totdeauna, James, a sărit Caroline, mustrătoare, n-ai habar de spiritul jocului.

  Eu fusesem convins că jucasem destul de bine. Dacă ar fi câştigat sora mea, declarând Mah Jong, ar fi trebuit să plătesc o sumă mare. Mah Jong-ul domnişoarei Gannett era de cea mai modestă categorie, ceea ce Caroline n-a uitat să precizeze.

  „Vântul de răsărit” s-a terminat şi am început un nou joc, fără să scoatem o vorbă.

  — Voiam să vă spun. A început Caroline.

  — Ce anume? A întrebat-o domnişoara Gannett, încurajând-o.

  — Părerea mea despre Ralph Paton.

  — Da, dragă, a îndemnat-o domnişoara Gannett. „Cio”.

  — Este un semn de slăbiciune să declari „cio” atât de curând, a sărit sora mea, cu voce aspră. Trebuie să încerci un joc mai mare.

  — Ştiu, a spus domnişoara Gannett. Vorbeai. Despre Ralph Paton, nu-i aşa?

  — Da. Cred că ştiu locul unde se află.

  Toţi am încetat jocul, privind-o fix.

  — Foarte interesant, domnişoară Caroline, a exclamat colonelul Carter. E părerea dumneavoastră personală?

  — Nu întru totul. Vă voi lămuri. Cunoaşteţi harta aceea mare a districtului ce se află în holul nostru, nu?

  Toţi am răspuns afirmativ.

  — Când domnul Poirot a plecat ieri de aici, s-a oprit, a privit-o şi a făcut câteva observaţii. De care nu-mi amintesc exact. Ceva despre Cranchester, că ar fi singurul mare oraş din apropierea noastră – ceea ce este adevărat. Dar după ce a plecat, mi-a venit în minte deodată.

  — Ce?

  — Ce voia să spună, anume că Ralph se află la Cranchester.

  În clipa aceea, mi-am răsturnat tabla cu pietre. Caroline m-a dojenit numaidecât pentru neîndemânarea mea, dar se vedea bine că era preocupată de teoria ei.

  — Cranchester, domnişoară Caroline? S-a mirat colonelul Carter. Înnici un caz! E atât de aproape!

  — Tocmai asta e, a exclamat sora mea, triumfătoare. Acum pare absolut sigur că nu a plecat de aici cu trenul. Trebuie să se fi dus pe jos la Cranchester. Şi cred că mai e încă acolo. Nu i-ar trece nimănui prin minte că se află atât de aproape.

  Eu am făcut câteva obiecţiuni, dar când Caroline îşi bagă o idee în cap, nimic nu mai poate să i-o scoată.

  — Şi crezi că domnul Poirot e de aceeaşi părere? A întrebat domnişoara Gannett, gânditoare. E o coincidenţă curioasă, dar când am ieşit în după-amiaza aceasta la plimbare pe drumul spre Crachester, l-am văzut venind dintr-acolo cu o maşină.

  Ne-am privit toţi unul pe altul.

  — Ah! A zis deodată domnişoara Gannett, sunt Mah Jong de mult şi nu mi-am dat seama.

  Intervenţia aceasta a abătut atenţia Carolinei de la presupunerile ei fanteziste. Ea i-a precizat domnişoarei Gannett că o donă completă, constând din suite amestecate şi prea multe „cio”, nu te îndreptăţeşte să declari Mah Jong. Domnişoara Gannett ascultă nepăsătoare şi colonelul a început să adune numerele de pe pietrele ei.

  — Da, dragă, ştiu ce vrei să spui, a obiectat ea. Dar asta depinde de pietrele pe care le ai de la început, nu-i aşa?

  — Niciodată nu vei face partide frumoase, dacă nu vei avea ambiţia să le realizezi, a insistat Caroline.

  — Ce vrei, în definitiv fiecare joacă în felul său, a zis domnişoara Gannett, privind punctajele. La urma urmei, până acum am cele mai multe puncte.

  Sora mea, care avea foarte puţine puncte, a tăcut.

  „Vântul de răsărit” s-a terminat şi am început un nou joc. Anny a adus ceştile cu ceai. Caroline şi domnişoara Gannett era enervate, aşa cum se întâmpla adesea la aceste mici reuniuni.

  — Numai de-ai juca ceva mai repede, draga mea, a mormăit Caroline, în timp ce domnişoara Gannett şovăia, neştiind ce piatră să dea jos. Chinezii joacă aşa de repede, că sunetul pietrelor puse jos pare a fi provocat de ciocul păsărelelor.

  Timp de câteva minute am jucat în felul chinezilor.

  — N-ai contribuit prea mult la informarea noastră, Sheppard, m-a mustrat colonelul Carter, afectuos. Eşti un om ascuns, lucrezi mână în mână cu marele detectiv şi n-ai făcut nici măcar o aluzie în legătură cu felul în care se desfăşoară cercetările.

  — James e mai altfel decât ceilalţi. Nu se poate hotărî să difuzeze nici cea mai mică informaţie, a zis sora mea, privindu-mă cu o oarecare nemulţumire.

  — Vă asigur că nu ştiu nimic. Poirot îşi păstrează părerile sale pentru sine.

  — Un om înţelept, a murmurat colonelul, chicotind. Nu se destăinuie altora. Sunt minunaţi detectivii ăştia şi aş paria că sunt în stare de orice fel de combinaţie.

  — Pung”, a anunţat domnişoara Gannett cu un ton calm şi triumfător. Şi Mah Jong.

  Acum, atmosfera era mai încordată. Iritarea pricinuită de al treilea Mah Jong realizat de domnişoara Gannett a îndemnat-o pe Caroline să zică, în timp ce ne aranjam din nou pietrele:

  — Eşti prea agasant, James, stai aici ca un sfinx şi nu spui nimic!

  — Dar, draga mea, am protestat eu, nu am nimic de spus, acesta este adevărul în legătură cu subiectul la care faceţi aluzie.

  — Prostii, m-a repezit Caroline, în timp ce-şi aranja pietrele. Tu ştii ceva interesant.

  Nu am răspuns imediat. Eram copleşit şi uimit. Citisem că la acest joc există posibilitatea numită „câştigul perfect”, când ieşi Mah Jong chiar de la prima donă. Niciodată nu sperasem să câştig în felul acesta.

  Am pus pietrele pe masă cu un sentiment de triumf abia stăpânit, zicând:

  — Cum se spune la clubul din Şanghai, „Tin-ho”, adică câştigul perfect!

  Ochii colonelului aproape că au ieşit din orbite.

  — Pe viaţa mea! A exclamat el. E extraordinar! N-am mai văzut niciodată aşa ceva până acum!

  Atunci, aţâţat de ironiile muşcătoare ale Carolinei şi oarecum neprevăzător din cauza succesului meu, am zis:

  — Un fapt interesant vreţi? Ce părere aveţi despre o verighetă de aur, pe partea ei dinăuntru cu o dată şi o inscripţie: de la R.?

  Nu vă mai spun scena care a urmat. Am fost silit să povestesc exact unde a fost găsită verigheta şi a trebuit să repet şi data gravată pe ea.

  — Treisprezece martie, a murmurat Caroline. Acum şase luni. Ah!

  Din sugestiile încurcate şi presupunerile emoţionante care s-au emis s-au desprins trei ipoteze:

  1. Aceea a colonelului Carter: Ralph era căsătorit în secret cu Flora. Ipoteza cea dintâi şi cea mai simplă.

  2. Aceea a domnişoarei Gannett: Roger Ackroyd fusese căsătorit în taină cu doamna Ferrars.

  3. Aceea a surorii mele: Roger Ackroyd se căsătorise cu menajera. Lui, domnişoara Russell.

  O a patra şi ultima ipoteză, de mai târziu, a Carolinei, pe când ne duceam să ne culcăm:

  — Ţine minte vorbele mele, a zis zis ea deodată, n-aş fi deloc surprinsă dacă aş afla că Geoffrey Raymond şi Flora sunt căsătoriţi.

  — Atunci inscripţia ar fi de la G., nu de la R., am obiectat eu.

  — Asta nu-i o dovadă. Uneori, fetele vorbesc cu bărbaţii, folosind numele de familie. Şi apoi, ai auzit astă-seară părerea domnişoarei Gannett despre escapadele Florei.

  În realitate, n-o auzisem pe domnişoara Gannett spunând ceva în,sensul acesta, dar am respectat iscusinţa Carolinei de a face insinuări.

  — Însă la Hector Blunt te-ai gândit? Am sugerat eu. Dacă este cineva.

  — Absurdităţi! A exclamat Caroline. M-aş încumeta să-ţi spun că o admiră – că poate s-a îndrăgostit de ea, însă nu cred că o fată ar fi capabilă să iubească un bărbat de vârstă cu tatăl ei, când în preajmă se află un secretar chipeş. S-ar putea să-l încurajeze pe maiorul Blunt, folosindu-l ca paravan. Fetele sunt foarte abile. Însă un singur lucru vreau să-ţi spun, James Sheppard, Florei Ackroyd nu-i pasă câtuşi de puţin de Ralph Paton şi nu i-a păsat niciodată. Ţine asta minte de la mine.

  Am ascultat-o cu bunăvoinţă.

  XVII. Parker.

  Mi-am dat seama în dimineaţa următoare că din cauza entuziasmului meu, pricinuit de „Tin-ho”, sau cum i se spune, câştigul perfect, fusesem destul de indiscret. E drept că Poirot nu-mi pusese în vedere să nu vorbesc despre descoperirea verighetei. Pe de altă parte, însă, el nu amintise nimic de ea când ne aflam la Fernly şi, după câte ştiam, eu eram singurul om la curent cu găsirea ei. Mă simţeam foarte vinovat. Probabil că zvonul se răspândea acum prin King's Abbot cu iuţeala fulgerului şi mă aşteptam în orice clipă la reproşuri aspre din partea lui Poirot…

  Dubla înmormântare, a doamnei Ferrars şi a lui Roger Ackroyd, fusese fixată pentru ora unsprezece. A fost o ceremonie tristă şi impresionantă, la care au participat toate persoanele de la Fernly.

  După terminarea ei, Poirot, care venise şi el, m-a luat de braţ şi m-a invitat să-l însoţesc acasă, la The Larches. Părea foarte grav şi mă temeam că auzise de indiscreţia mea din seara trecută. Dar mi-am dat numaidecât seama că-l preocupau cu totul alte gânduri.

  — Vedeţi, a zis el, trebuie să acţionăm. Şi mi-am pus în gând să anchetez un martor cu ajutorul dumneavoastră. Îl vom interoga aici şi-l vom înspăimânta atât de tare, încât vom descoperi tot adevărul.

  — Despre ce martor este vorba? Am întrebat eu, uluit.

  — De Parker! I-am spus să vină la mine acasă în dimineaţa asta, la douăsprezece. Probabil că acum ne aşteaptă.

  — Şi ce bănuiţi? Am zis eu, riscând întrebarea şi privindu-l pieziş.

  — Ştiu numai că nu sunt mulţumit.

  — Credeţi că el a şantajat-o pe doamna Ferrars?

  — El, ori altul.

  — Cine? Am întrebat eu, după ce am aşteptat câteva clipe.

  — Bunul meu prieten, vă voi divulga numai atât: sper că a fost el.

  Atitudinea lui gravă şi ceva nedefinit din toată comportarea sa m-a făcut să nu mai scot o vorbă. Când am sosit la The Larchers, am fost anunţaţi că Parker se şi afla acolo şi aştepta înapoierea noastră. Am intrat în cameră şi majordomul s-a ridicat respectuos în picioare.

  — Bună dimineaţa, Parker, l-a salutat Poirot plin de amabilitate. Numai o clipă, te rog.

  Şi-a scos pardesiul şi mănuşile.

  — Daţi-mi voie să vă ajut, domnule, a spus Parker, grăbindu-se s-o facă. A aşezat cu grijă obiectele pe un scaun de lângă uşă. Poirot îl privea aprobator.

  — Mulţumesc, bunul meu Parker. Vrei să stai jos? Ceea ce am de gând să-ţi spun ar putea să dureze mai mult.

  Parker s-a aşezat, înclinând capul pentru a se scuza.

  — Acum spune-mi, ce-ţi închipui, pentru ce te-am chemat aici în dimineaţa asta? Ei?

  Parker a tuşit:

  — Cred, domnule, că vreţi să-mi puneţi câteva întrebări între patru ochi în legătură cu stăpânul meu decedat.

  — Précisément, a zis Poirot, încântat. Ai multă rutină în ceea ce priveşte şantajul?

  — Sir! Majordomul a sărit în picioare.

  — Nu te agita, a spus Poirot, netulburat. Nu juca farsa omului cinstit şi calomniat. Cred că cunoşti toate meandrele şantajului, nu-i aşa?

  — Sir, eu. Eu, niciodată n-am fost.

  — Insultat în felul acesta, până acum. Atunci de ce, excelentul meu Parker, ai simţit o nevoie atât de mare să tragi cu urechea, ca să auzi ce se vorbea în biroul domnului Ackroyd alaltăseară, după ce ai prins din zbor cuvântul şantaj?

  — N-am fost eu. Eu.

  — Cine a fost ultimul dumitale stăpân? A întrebat deodată Poirot.

  — Ultimul meu stăpân?

  — Da, stăpânul dumitale, înainte de a intra în serviciul domnului Ackroyd.

  — Maiorul Ellerby, domnule.

  Poiort aproape că-i luase vorba din gură.

  — Într-adevăr, maiorul Ellerby. Era morfinoman, nu-i aşa? Ai călătorit împreună cu el. Când se afla în Bermude, s-a petrecut ceva neplăcut: a fost ucis un om. Maiorul a fost amestecat în această crimă, dar a ieşit basma curată. Însă dumneata ştiai totul. Cu cât ţi-a cumpărat tăcerea maiorul Ellerby?

  Parker s-a holbat la el cu gura căscată. Părea cu totul dezorientat, tremura şi i se fleşcăiseră obrajii.

  — După cum vezi, am făcut cercetări, a continuat Poirot amabil. Şi ceea ce ţi-am spus e exact. Preţul şantajului a fost o sumă frumuşică şi maiorul a continuat să te plătească până în clipa morţii sale. Acum aş vrea să aflu despre ultima dumitale ispravă.

  Majordomul se uită la el uluit.

  — N-ar aveanici un rost să negi, Hercule Poirot ştie totul. Nu-i aşa că ce ţi-am spus despre maiorul Ellerby este exact?

  Parker a dat din cap, fără voia sa, în semn de aprobare. Era livid.

  — Dar nu m-am atins denici un fir de păr din capul domnului Ackroyd, a gemut el. Jur pe Dumnezeul meu, domnule, că n-am făcut-o. M-am temut mereu că o să se afle ceea ce v-am mărturisit acum, dar vă spun că nu l-am ucis, nu!

  Vocea i se ridicase, parcă ţipa.

  — Sunt înclinat să te cred, prietene. Fiindcă nu ai nici rezistenţă nervoasă, nici curaj. Dar trebuie să aflu adevărul.

  — Vă voi spune tot, domnule, orice doriţi să aflaţi. E drept că am încercat să trag cu urechea în noaptea aceea. Câteva cuvinte mi-au stârnit curiozitatea. Iar domnul Ackroyd nu voia să fie deranjat şi se închisese cu doctorul în birou. Am declarat poliţiei numai adevărul. Am auzit cuvântul şantaj, domnule, şi.

  A făcut o pauză.

  — Ai crezut că ai putea să te alegi şi tu cu ceva, a zis Poirot, cu blândeţe.

  — Ei bine, da, aşa am crezut. M-am gândit că dacă domnul Ackroyd este şantajat, aş putea să pun şi eu mâna pe o parte din sumele plătite.

  Pe chipul lui Poirot a apărut o expresie foarte ciudată. S-a înclinat spre el.

  — Ai mai avut înainte de noaptea aceea vreun motiv Să presupui că domnul Ackroyd era şantajat?

  — Nu, nicidecum, a fost pentru mine o mare surpriză. Un gentleman cu o comportare atât de perfectă!

  — Dar ce ai auzit?

  — Nu prea multe, domnule. Aş putea spune că am avut ghinion. În primul rând, trebuia să-mi fac treburile din oficiu. Când m-am furişat, o dată sau de două ori, spre birou, nu m-am ales cu nimic. Prima oară a ieşit doctorul Sheppard şi aproape că m-a prins asupra faptului; a doua oară a trecut pe lângă mine, prin hol, domnul Raymond şi s-a îndreptat spre birou, aşa că nu m-am putut duce şi eu; şi când am apărut cu tava, domnişoara Flora mi-a spus să mă retrag.

  Poirot l-a privit scrutător vreme îndelungată, de parcă voia să se convingă de sinceritatea lui. Parker i-a înfruntat deschis privirea.

  — Sper că mă credeţi, domnule. M-am temut mereu că poliţia o să răscolească vechiul caz cu maiorul Ellerby şi că bănuielile vor cădea din cauza asta asupra mea.

  — Eh bien, a zis detectivul în cele din urmă. Sunt înclinat să te cred. Dar îţi cer ceva – să-mi arăţi contul din bancă. Presupun că ai un astfel de carnet, nu?

  — Da, domnule, într-adevăr, îl am chiar asupra mea.

  A scos carnetul din buzunar, fără cea mai mică sfială. Poirot a luat carneţelul subţire, cu coperţi verzi, şi a cercetat intrările.

  — Aha! Văd că ai cumpărat în anul acesta pentru suma de cinci sute de lire bonuri naţionale de economii?

  — Da, domnule, am economisit peste o mie de lire – datorită. Relaţiilor mele cu ultimul meu stăpân, maiorul Ellerby. Şi am câştigat un pariu la cursele de cai de anul acesta. Dacă vă amintiţi, un outsider a câştigat premiul jubileului şi am avut norocul să joc douăzeci de lire pe el.

  Poirot i-a înapoiat carnetul.

  — Acum, la revedere. Cred că mi-ai spus adevărul. Iar dacă mă înşeli, cu atât mai rău pentru dumneata, prietene.

  După ce Parker a ieşit, Poirot şi-a luat din nou pardesiul.

  — Plecaţi iar? Am întrebat eu.

  — Da, vom face o scurtă vizită excelentului domn Hammond.

  — Îl credeţi pe Parker?

  — Relatările lui par destul de verosimile. Din vorbele sale se desprinde clar convingerea – afară de cazul că ar fi într-adevăr un foarte bun actor – că domnul Ackroyd a fost victima unui şantaj. Ceea ce înseamnă că habar n-are despre şantajul exercitat asupra doamnei Ferrars.

  — Atunci – cine?

  — Précisément! Cine? Vizita noastră la domnul Hammond urmăreşte un scop, să-l scoată pe Parker complet din cauză, sau să.

  — Ce anume?

  — În dimineaţa asta văd că am prostul obicei să las frazele neterminate, s-a scuzat el. Să nu vă supăraţi.

  — Apropo, am zis, sfios. Trebuie să vă mărturisesc ceva. Mă tem ca am fost atât de nesocotit încât am lăsat să-mi scape o informaţie în legătură cu inelul acela.

  — Ce inel?

  — Pe care l-aţi găsit în iazul cu peştii aurii.

  — Ah, da! A zâmbit el, îngăduitor.

  — Sper că nu v-am deziluzionat? M-am purtat cu o mare uşurinţă.

  — Nicidecum, bunul meu prieten, nicidecum. Nu v-am atras înnici un fel atenţia în această privinţă şi aveaţi libertatea să vorbiţi sau nu. Sora dumneavoastră a fost curioasă, nu-i aşa?

  — Da, a fost foarte curioasă, şi informaţia mea a părut senzaţională. S-au făcut tot felul de ipoteze.

  — Ah! Şi cu toate acestea, lucrurile sunt atât de clare! Adevărata explicaţie sare-n ochi, ce părere aveţi?

  — Într-adevăr? Am zis eu, sec.

  Poirot a râs.

  — Omul înţelept nu se compromite, a observat el. Ce credeţi? Dar iată-ne ajunşi la domnul Hammond.

  Avocatul se afla în biroul său şi am fost primiţi imediat. S-a ridicat în picioare şi ne-a salutat în felul său grav şi sigur de sine.

  Poirot i-a spus numaidecât motivul vizitei sale.

  — Monsieur, vă rog să aveţi bunăvoinţa să-mi daţi câteva informaţii. După câte ştiu, aţi fost şi avocatul doamnei Ferrars din King's Paddock.

  În ochii avocatului am surprins o licărire de uimire, înainte ca rezerva sa profesională să i se aştearnă pe chip ca o mască.

  — E adevărat. M-am ocupat de toate afacerile sale.

  — Foarte bine. Acum, aş vrea să vă rog să-mi spuneţi un anumit lucru, dar nu înainte de a asculta istorisirea pe care v-o va face doctorul Sheppard. Nu aveţi nimic împotrivă, bunul meu prieten, să repetaţi conversaţia pe care aţi purtat-o cu domnul Ackroyd în seara din vinerea trecută?

  — Câtuşi de puţin, am răspuns eu şi am început imediat să povestesc ceea ce se petrecuse în seara aceea stranie.

  Hammond a ascultat încordat.

  — Asta-i totul, am zis eu, când am terminat.

  — Şantaj, a murmurat avocatul, gânditor.

  — Sunteţi surprins? L-a întrebat Poirot.

  Avocatul şi-a scos pince-nez-ul şi l-a şters cu batista.

  — Nu, a răspuns el. Nu pot spune că sunt surprins. Am cam bănuit asta de multă vreme.

  — În felul acesta ajungem, a explicat Poirot, la informaţia pentru care am venit. Dacă poate cineva să ne comunice sumele plătite, apoi numai dumneavoastră sunteţi acela, monsieur.

  — Nu vădnici un motiv să nu vă răspund, a zis Hammond, după câteva clipe. În cursul ultimului an, doamna Ferrars a vândut câteva valori, şi banii realizaţi au fost vărsaţi în contul său, fără a mai fi investiţi din nou. Deoarece avea un venit destul de mare şi ea trăia foarte modest după moartea soţului e sigur că acestor sume li s-a dat o destinaţie specială. Am încercat o dată să aflu de rostul lor şi mi-a răspuns că era obligată să susţină câteva rude sărace ale soţului decedat. Şi, nici vorbă, nu am mai insistat. Până acum îmi închipuisem că banii îi primea vreo femeie, care avusese cine ştie ce pretenţii de la Ashley Ferrars. Nici nu-mi trecuse prin minte că doamna Ferrars însăşi ar fi în cauză.

  — Şi suma totală?

  — Cred că, adunând diferitele sume, totul se ridică la cel puţin douăzeci de mii de lire sterline.

  — Douăzeci de mii de lire sterline! Am exclamat eu, într-un singur an!

  — Doamna Ferrars era foarte bogată, constată Poirot, cu glas sec, şi pedeapsa pentru crimă nu e deloc uşoară.

  — Vă mai pot da vreo informaţie?A întrebat Hammond.

  — Nu, vă mulţumesc, a zis Poirot, ridicându-se. Vă cer mii de scuze că v-am tulburat.

  — Câtuşi de puţin, câtuşi de puţin.

  — Cuvântul tulburat, am zis eu afară, se foloseşte numai când e vorba de o tulburare mintală.

  — Ah! A exclamat Poirot. N-o să vorbesc niciodată perfect englezeşte! O limbă ciudată. Ar fi trebuit să spun „dezordonat”, nu-i aşa?

  — Deranjat este cuvântul pe care-l aveaţi în minte.

  — Vă mulţumesc, prietene. Dumneavoastră căutaţi totdeauna cu grijă cuvântul care se potriveşte perfect. Eh bien, acum ce rol mai poate juca prietenul nostru Parker? Cu douăzeci de mii de lire, ar mai fi rămas el majordom? Je ne pense pas. S-ar putea, fără-ndoială, să fi depus banii la bancă sub un alt nume, dar sunt gata să cred că a mărturisit adevărul. Chiar dacă e un ticălos, este unul de speţă modestă. Nu e în stare de planuri mari. Nu ne mai rămâne decât o posibilitate, Raymond sau – ei bine – maiorul Blunt.

  — Înnici un caz Raymond, am obiectat eu. Deoarece ştim că avea foarte mare nevoie de cinci sute de lire.

  — Aşa ne-a spus el.

  — În ceea ce-l priveşte pe Hector Blunt.

  — Vă voi destăinui ceva în legătură cu bunul maior Blunt, m-a întrerupt Poirot. Eu sunt dator să fac cercetări şi le-am făcut. Eh bien – am descoperit că moştenirea despre care vorbeşte el se ridică la aproape douăzeci de mii de lire… Ce spuneţi despre asta?

  Eram atât de uluit, încât nu am putut scoate o vorbă.

  — Cu neputinţă! Am exclamat în cele din urmă. O persoană atât de cunoscută ca Hector Blunt!

  Poirot a dat din umeri.

  — Cine ştie? Cel puţin, el este în stare să-şi facă planuri măreţe. Mărturisesc că-l văd cu greu în postura de şantajist, cu atât mai mult cu cât există o posibilitate la care dumneavoastră nu v-aţi gândit.

  — Care?

  — Focul, prietene. Poate că după plecarea dumneavoastră chiar Ackroyd a distrus scrisoarea şi plicul albastru.

  — E greu de crezut, am murmurat eu. Şi, totuşi, s-ar putea. Dacă şi-a schimbat, cumva, hotărârea.

  Tocmai ajunsesem în faţa casei mele şi, sub imboldul momentului, lam invitat pe Poirot să ia prânzul cu noi, cu ce s-o găsi.

  Am crezut că sora mea va fi mulţumită, dar e foarte greu să mulţumeşti o femeie. Am aflat că pentru noi avem cotlete – iar personalul de bucătărie mânca tuslama. Însă două cotlete pentru trei persoane. Era într-adevăr o problemă.

  Caroline îşi pierde însă arareori cumpătul pentru mai multă vreme. Ia explicat lui Poirot cu o siguranţă magnifică faptul că deşi fratele său, James, o ia peste picior pentru hotărârea ei, ea ţine o aspră dietă vegetariană. A făcut câteva reflecţii de ordin estetic în legătură cu deliciile pe care ţi le procură cotlete de nuci (pe care sunt sigur că nu le-a gustat niciodată) şi s-a mulţumit să mănânce cu poftă legume din Ţara Galilor, făcând numeroase observaţii tăioase cu privire la primejdiile alimentaţiei bazate pe carne.

  După aceea, pe când stăteam în faţa căminului, fumând, l-a atacat pe Poirot direct:

  — Nu l-aţi găsit încă pe Ralph Paton?

  — Dar unde l-aş fi putut găsi, mademoiselle!

  — M-am gândit că poate la. Cranchester, a zis Caroline, subliniind cuvintele…

  Poirot a privit-o uimit.

  — La Cranchester? Dar de ce la Cranchester?

  I-am explicat cu oarecare răutate:

  — Un membru al numerosului nostru corp de detectivi particulari v-a văzut ieri din întâmplare într-o maşină pe drumul spre Cranchester.

  Expresia de uimire de pe faţa lui Poirot a pierit. A râs din toată inima.

  — Ah! Ca să vezi! E vorba de o simplă vizită la dentist, c'est tout. Mă durea un dinte. Dar cum am ajuns la stomatolog, mi-au trecut durerile.

  Atunci am vrut să mă înapoiez cât mai repede acasă, însă el s-a opus, susţinând că e mai bine să-l scot. Am rezistat. A stăruit, şi până la urmă am făcut ce-a vrut! Oricum, blestematul ăla de dinte nu mă va mai supăra.

  Caroline s-a dezumflat ca un balon înţepat cu un ac.

  Am început să vorbim despre Ralph Paton.

  — Un caracter slab, am susţinut eu, dar nu e vicios.

  — Ah! A exclamat Poirot. Dar unde se opreşte slăbiciunea aceasta?

  — Exact, a sărit Caroline. Priviţi-l pe James, e un om slab în adevăratul înţeles al cuvântului, dacă n-aş fi eu să am grijă de el!

  — Scumpa mea Caroline, am obiectat eu, enervat, nu poţi vorbi fără să faci aluzii jignitoare la adresa cuiva?

  — Eşti un om slab, James, a repetat Caroline, fără să se tulbure. Sunt cu opt ani mai mare decât tine – oh! Nu-i nimic dacă aude domnul Poirot.

  — N-aş fi crezut niciodată, mademoiselle, a zis Poirot, cu o uşoară înclinare galantă.

  — Cu opt ani mai mare şi totdeauna m-am socotit datoare să am grijă de tine. Dacă ai fi avut o proastă educaţie, Dumnezeu ştie ce năzbâtii ai fi făcut până acum.

  — M-aş fi căsătorit cu o aventurieră frumoasă, am murmurat eu, uitându-mă în tavan şi trimiţând în sus inele de fum.

  — Aventurieră! A pufnit Caroline, cu un rânjet. Dacă e vorba de aventuriere.

  Şi-a lăsat fraza neterminată.

  — Ce vrei să spui? Am insistat eu curios.

  — Nimic, dar aş putea să mă gândesc la una care nu-i prea departe de aici.

  Apoi s-a întors deodată spre Poirot.

  — James susţine că, după părerea dumneavoastră, crima a fost comisă de o persoană din casă. Daţi-mi voie să vă spun că greşiţi.

  — Nu mi-ar face plăcere să greşesc, a zis Poirot. Mon métier, după cum spuneţi dumneavoastră, constă tocmai în a nu greşi.

  — Eu cunosc cazul foarte bine, a continuat Caroline, fără să ia în seamă observaţia lui Poirot, de la James şi de la alţii. După părerea mea, dintre persoanele din casă, numai două au avut posibilitatea de a a comite crima: Ralph Paton şi Flora Ackroyd.

  — Draga mea Caroline.

  — Te rog, James, să nu mă întrerupi. Ştiu foarte bine ce vorbesc. Parker a întâlnit-o pe Flora afară, la uşă. Nu-i aşa? El nu l-a auzit pe unchiul ei spunându-i noapte bună. Ea ar fi putut foarte bine să-l fi ucis înainte.

  — Caroline!

  — Nu spun că a făcut-o, James. Spun că ar fi putut s-o facă. Întradevăr, deşi Flora e, ca toate tinerele de astăzi, lipsită de orice respect pentru cei mai vârstnici, fiind convinsă că ştie mai bine decât oricine tot ce se petrece sub soare, nu crednici o clipă că ar fi în stare să ucidă măcar un pui de găină. Asta e! Raymond şi maiorul Blunt au alibiuri. Doamna Ackroyd, de asemenea. Chiar şi femeia aceea, Russell, pare să aibă unul – spre norocul ei. Cine a mai rămas? Numai Ralph şi Flora! Şi orice mi-aţi spune, eu nu cred că Ralph Paton e un ucigaş. Un băiat pe care-l cunosc de când mă ştiu.

  Poirot a tăcut o vreme, urmărind rotocoalele de fum care ieşeau din ţigara sa. Când, în cele din urmă, a început să vorbească, vocea lui, care părea că vine de departe, făcea o impresie ciudată. Se deosebea cu totul de timbrul obişnuit al glasului său.

  — Să luăm un bărbat – un bărbat foarte obişnuit. Un om care nu s-a gândit în viaţa lui să comită o crimă. Există undeva, în fiinţa sa, o înclinare spre slăbiciune, care nu s-a exteriorizat niciodată. Atât de ascunsă, încât nicicând nu a avut prilejul să se manifeste. Poate că nu va avea acest prilej vreodată – şi dacă nu-l va avea, va intra în mormânt cinstit şi respectat de toţi. Dar să presupunem că se petrece pe neaşteptate ceva. Se găseşte într-o situaţie grea din punct de vedere financiar, sau poate nici măcar atât. Află doar din întâmplare de o taină – o taină de care depinde viaţa sau moartea cuiva. În prima clipă, vrea să vorbească, să-şi facă datoria de cetăţean cinstit. Dar slăbiciunea caracterului său îşi spune cuvântul. Există o şansă de a câştiga bani – o mare sumă de bani. Are nevoie de bani – îi doreşte şi i se pare că e foarte uşor. Nu trebuie să facă nimic altceva decât să tacă. Acesta e începutul. Însă nevoia de bani creşte. Îi trebuie din ce în ce mai mult! Este ameţit de viziunea minei de aur care s-a deschis la picioarele sale. Devine lacom şi, în lăcomia lui, nu se mai poate stăpâni. Asupra unui bărbat poţi să exerciţi o presiune cât de mare, dar nu asupra unei femei, fiindcă o femeie e stăpânită totdeauna în adâncul inimii sale de marea dorinţă de a spune adevărul. Ce mulţi bărbaţi care şi-au înşelat soţiile intră liniştiţi în mormânt, ducându-şi cu ei tainele! Dar cât de multe femei care şi-au dezamăgit soţii nu-şi distrug viaţa, mărturisind şi aruncându-le în faţă adevărul! Ele au suferit prea mult. Într-o clipă de nechibzuinţă (pe care după aceea o regretă, bien entendu,) se lăsă în voia valurilor şi, dispreţuind propria lor securitate, dezvăluie adevărul, simţind o mare satisfacţie momentană. Aşa cred că s-au petrecut lucrurile şi în cazul acesta. Presiunea a fost prea mare şi, verificându-se proverbul dumneavoastră, găina care făcea ouă de aur a murit. Dar lucrurile nu se sfârşesc aici. Omul despre care vorbim e ameninţat să fie descoperit. Şi el nu mai este cel care fusesE. Cu un an mai înainte. Fibra lui morală s-a alterat. E disperat. Duce o luptă sortită eşecului şi este gata să folosească orice mijloace care-i stau la îndemână, fiindcă a fi descoperit înseamnă ruinarea sa. Şi astfel – pumnalul loveşte!

  A tăcut. Părea că umpluse camera cu o vrajă. Nu sunt în stare să descriu impresia pe care au făcut-o cuvintele sale. În această analiză nemiloasă, în această voinţă necruţătoare de a pătrunde adevărul era ceva ce ne înspăimântase pe amândoi.

  — După aceea, a urmat el aproape în şoaptă, îndată ce primejdia trece, el redevine el însuşi, normal şi amabil. Dacă nevoia se iveşte iarăşi, va lovi din nou.

  În cele din urmă, Caroline s-a recules.

  — Vorbiţi despre Ralph Paton, a zis ea. Poate că aveţi dreptate, dar poate că şi greşiţi, însă nimic nu vă dă dreptul să condamnaţi un om înainte de a-l asculta.

  S-a auzit sunetul ascuţit al telefonului. M-am dus în hol şi am ridicat receptorul:

  — Alo? Da, doctorul Sheppard.

  Am ascultat câteva clipe, apoi am răspuns foarte scurt, şi după ce am pus receptorul din nou în furcă, m-am întors în salon.

  — Poirot, am zis eu, au arestat un bărbat la Liverpool, îl chema Charles Kent şi se presupune că ar fi străinul care a fost la Fernly Park în noaptea aceea. Mi se cere să mă duc imediat la Liverpool să-l identific.

  XVIII. Charles Kent.

  După o jumătate de oră, Poirot, eu şi inspectorul Raglan ne aflam în tren, în drum spre Liverpool. Inspectorul părea foarte agitat.

  — Chiar dacă nu vom ajunge la alt rezultat decât la lămurirea aspectului cu şantajul din cazul nostru şi tot ar fi bine, a declarat el cu o mare satisfacţie. După câte am aflat prin telefon, tânărul acesta pare a fi un om decăzut. Ia stupefiante. Cred că o să scoatem uşor de la el tot ce dorim. Dacă există măcar o umbră de mobil, atunci e aproape sigur că el la ucis pe Ackroyd. Dar atunci pentru ce se ascunde tânărul Paton? E un caz foarte încurcat, asta-i! Apropo, domnule Poirot, aţi avut dreptate în privinţa amprentelor digitale. Erau chiar ale domnului Ackroyd. Aceeaşi presupunere am avut-o şi eu, dar o înlăturasem ca pe ceva neverosimil.

  Am râs în sinea mea. Se vedea bine că Raglan vroia să salveze aparenţele.

  — În ceea ce-l priveşte pe omul acela, a zis Poirot, nu este încă arestat, nu-i aşa?

  — Nu, este doar reţinut provizoriu.

  — Şi ce spune în apărarea sa?

  — Prea puţin, a răspuns inspectorul, zâmbind. După câte am auzit, e foarte prevăzător. Înjură mult, dar nu spune nimic.

  Când am ajuns la Liverpool, m-a surprins faptul că Poirot a fost întâmpinat cu o bucurie plină de entuziasm. Superintendentul Hayes, care ne-a primit, lucrase cu Poirot mai de mult la clarificarea unui caz şi, după cât se vedea, avea o părere exagerată despre capacitatea acestuia.

  — Acum, că domnul Poirot e aici, cazul se va rezolva repede, a zis el, vesel. Credeam că v-aţi retras, monsieur Poirot!

  — Aşa şi făcusem, bunul meu Hayes, aşa şi făcusem, dar la pensie e foarte plictisitor! Nici nu-ţi poţi închipui monotonia zilelor ce se scurg, una la fel cu cealaltă.

  — O, sunt convins. Aţi venit să-l vedeţi pe individul pe care l-am reţinut? Dumnealui este doctorul Sheppard? Credeţi că veţi putea să-l identificaţi?

  — Nu sunt prea sigur, am răspuns prudent.

  — Dar cum l-aţi prins? A întrebat Poirot.

  — După cum ştiţi, semnalmentele lui au fost difuzate prin presă şi pe alte diferite căi. Nu erau prea precise, dar tânărul acesta are un vădit accent american şi nu neagă că se găsea în noaptea aceea în împrejurimile satului King's Abbot. Dar ne întreabă ce ne interesează pe noi asta şi zice că ne trimite pe toţi la dracu, dar n-o să răspundă lanici o întrebare.

  — Pot să-l văd şi eu? A întrebat Poirot.

  Superintendentul a făcut cu ochiul în semn de aprobare.

  — Suntem foarte bucuroşi că aţi venit, domnule. Aveţi mână liberă să faceţi tot ce vreţi. Inspectorul Japp de la Scotland Yard a întrebat de dumneavoastră ieri. A auzit că vă ocupaţi în mod neoficial de acest caz. Aţi putea să-mi spuneţi, domnule, unde se ascunde căpitanul Paton?

  — Mă îndoiesc că ar fi înţelept s-o fac acum, a răspuns Poirot, plin de sine, ceea ce m-a determinat să-mi muşc buzele ca să-mi stăpânesc un zâmbet.

  Omuleţul se purta într-adevăr grozav.

  După câteva lămuriri preliminare, am fost conduşi în camera unde se afla deţinutul.

  Era tânăr, poate de cel mult douăzeci şi doi – douăzeci şi trei de ani. Înalt, zvelt; mâinile îi tremurau puţin şi, după aspectul său, părea că e pe cale să-şi piardă cu totul rezistenţa fizică. Avea păr negru, dar ochi albaştri, neastâmpăraţi şi rareori te privea drept în faţă. Îmi închipuisem tot timpul că pe omul întâlnit în noaptea aceea îl cunoşteam de undeva, dar dacă acesta era într-adevăr străinul cu care vorbisem atunci, mă înşelasem cu totul. Nu-mi amintea câtuşi de puţin de vreun chip pe care să-l fi ştiut.

  — Haide, Kent, a zis superintendentul, ridică-te. Au venit câteva persoane să te văd. Recunoaşteţi pe vreuna dintre ele?

  Kent şi-a plimbat privirea, întunecat, fără să scoată o vorbă, peste noi trei şi, până la urmă, s-a oprit asupra mea.

  — Aşadar, domnule? M-a întrebat superintendentul.

  — Înălţimea e aceeaşi, am răspuns eu, şi ca aspect general ar putea fi foarte bine persoana în cauză. Dar mai mult decât atât nu pot spune.

  — Ce dracu înseamnă asta? A exclamat Kent. Ce acuzaţie îmi aduceţi? Hai, vorbiţi! Ce se pretinde că am făcut?

  Am dat din cap afirmativ.

  — Acesta este, am zis eu. Îi recunosc vocea.

  — Îmi recunoaşteţi vocea? Dar unde credeţi că m-aţi mai auzit vorbind?

  — Săptămână trecută, vineri seara, în apropierea porţii proprietăţii Fernly Park. M-aţi întrebat de drumul într-acolo.

  — Nu mai spuneţi!

  — Recunoşti? A întrebat inspectorul.

  — Nu recunosc nimic. Nimic până ce nu voi afla învinuirile pe care mi le aduceţi.

  — În ultimele zile n-ai citit nici un ziar? A întrebat Poirot, vorbind pentru prima oară.

  Ochii tânărului s-au îngustat.

  — Va să zică pentru asta? Am citit că un gentleman în vârstă a fost lichidat la Fenly şi vă străduiţi să aflaţi dacă am comis eu crima, nu-i aşa?

  — Dumneata ai fost acolo în noaptea aceea, a zis Poirot liniştit.

  — Dar de unde ştii, domnule?

  — Datorită acestui obiect. Detectivul a scos ceva din buzunar şi i-a arătat. Era pana de gâscă pe care o găsise în pavilionul de vară.

  Când a dat cu ochii de ea, faţa tânărului a căpătat o expresie nouă şi a întins mâna pe jumătate.

  — Praf de cocaină, a spus Poirot, gânditor. Nu, prietene, e goală. Am găsit-o acolo unde ai aruncat-o în noaptea aceea – în pavilionul de vară.

  Charles Kent l-a privit şovăitor.

  — Se pare că ştii multe lucruri, cocoşel străin ce eşti! Dar poate că-ţi mai aminteşti şi ceea ce spuneau ziarele, că bătrânul gentleman a fost ucis între zece fără un sfert şi zece?

  — Exact, a încuviinţat Poirot.

  — Vreau să aflu dacă afirmaţia asta e adevărată.

  — O să-ţi spună domnul, a zis Poirot. L-a arătat pe inspectorul Raglan. Acesta a ezitat, privindu-l pe superintendentul Hayes, apoi pe Poirot, şi în cele din urmă a zis, ca şi cum primise autorizaţia să vorbească:

  — Este adevărată. Între zece fără un sfert şi zece.

  — Atunci nu aveţinici un motiv să mă ţineţi aici, a exclamat Kent. Am plecat de la Fernly Park la nouă şi douăzeci şi cinci de minute. Puteţi să vă informaţi la „The Dog and Whistle”. E un han care se găseşte la o milă de Fernly, pe drumul spre Crachester. Îmi amintesc că am făcut acolo puţin scandal şi era aproape de zece fără un sfert. Ce ziceţi de asta?

  Raglan şi-a făcut câteva însemnări în blocnotesul său.

  — Ei bine? A întrebat Kent.

  — Vom cerceta, a răspuns inspectorul şi dacă ai spus adevărul, nu vei avea de ce să te plângi. Însă, oricum, ce făceai la Fernly Park?

  — M-am întâlnit cu cineva.

  — Cu cine?

  — Asta nu vă priveşte.

  — Ar fi mai bine să vorbeşti politicos, tinere, l-a sfătuit superintendentul.

  — S-o ia dracu de politeţe. M-am dus acolo pentru treburi personale – asta-i tot. Şi deoarece am plecat de acolo înainte de comiterea crimei, n-are ce să-i mai intereseze pe copoi.

  — Numele dumitale e Charles Kent, a zis Poirot. Unde te-ai născut?

  Omul l-a privit rânjind.

  — Sunt englez pur sânge, a răspuns el.

  — Da, a murmurat Poirot, pe gânduri. Cred că eşti. Şi-mi închipui că te-ai născut în comitatul Kent.

  Tânărul l-a privit uluit.

  — De ce-ţi închipui asta? Din cauza numelui meu? Ce legătură are el cu locul naşterii mele? Faptul că te numeşti Kent înseamnă că te-ai născut neapărat în comitatul cu acelaşi nume?

  — În anumite împrejurări, cred că asta este posibil, a zis Poirot foarte hotărât. În anumite împrejurări, mă înţelegi?

  Vocea lui era atât de insinuantă, încât cei doi oameni ai legii l-au privit uimiţi. Charles Kent s-a înroşit ca un rac şi am crezut o clipă că se va repezi la Poirot. Dar s-a stăpânit şi i-a întors spatele, mârâind.

  Poirot a pornit spre uşă, dând satisfăcut din cap. Puţin după aceea, cei doi ofiţeri de poliţie i s-au alăturat.

  — Vom verifica declaraţia, a zis Raglan, deşi nu cred că minte. În orice caz, tot va trebui să ne declare ce făcea la Fernly. Mi se pare, totuşi, că am dat peste şantajistul nostru. Pe de altă parte, dacă spune adevărul, pare a nu avea nimic de-a face cu crima. Când a fost arestat, s-au găsit asupra lui zece lire – o sumă destul de mare. Îmi închipui că el este cel care a primit cele patruzeci de lire; numerele bancnotelor nu corespund, dar fără îndoială că prima lui grijă a fost să le schimbe. Domnul Ackroid trebuie să-i fi dat banii şi el a plecat cât a putut de repede. Dar ce e cu aluzia aceea despre comitatul Kent ca fiind locul său de naştere? Ce legătură are asta cu cazul?

  — Nici un fel de legătură, a răspuns Poirot, domol. E o mică idee de-a mea, asta-i tot. Eu sunt vestit pentru micile mele idei.

  — Într-adevăr? A zis Raglan, scrutându-l cu un aer intrigat.

  Superintendentul a izbucnit într-un hohot de râs.

  — L-am auzit de multe ori pe inspectorul Japp vorbind despre domnul Poirot şi micile sale idei! Mărturisesc că mie îmi par cam fanteziste, spunea el, dar se dovedesc totdeauna întemeiate.

  — Mă iei în râs, a zis Poirot, zâmbind, dar nu-i nimic. Bătrânii râd la urmă, în timp ce tinerii inteligenţi nu râd deloc.

  Şi, salutându-i pe toţi cu un aer semnificativ, a ieşit în stradă.

  Am dejunat împreună la hotel. Acum ştiu că el cunoştea întregul adevăr chiar din clipa aceea. Dăduse şi de ultimul fir de care avea nevoie ca să descopere adevărul.

  Dar pe atunci nu bănuiam asta. Credeam că se supraestimează şi eram convins că ceea ce mă încurca pe mine, în aceeaşi măsură îl încurca şi pe el.

  Nedumerit, mă întrebam de ce venise Charles Kent la Fernly. Mi-am pus de multe ori această întrebare, dar nu i-am găsit un răspuns mulţumitor. În cele din urmă, am îndrăznit să-l întreb pe Poirot. A replicat imediat:

  — Mon ami, eu nu fac presupuneri – eu ştiu.

  — Într-adevăr? L-am întrebat neîncrezător.

  — Da, într-adevăr. Dumneavoastră, dacă v-aş spune că a venit în noaptea aceea la Fernly fiindcă se născuse în comitatul Kent, vi s-ar părea ceva lipsit de sens?

  L-am privit uluit.

  — Da, mi se pare cu totul lipsit de sens, am răspuns eu sec.

  — Ah! A zis, Poirot, îngăduitor. Bine, nu face nimic. Eu am totuşi o mică idee.

  XIX. Flora Ackroyd.

  Tocmai mă înapoiam în dimineaţa următoare de la vizitele mele medicale, când l-am întâlnit pe inspectorul Raglan, care mi-a făcut semn cu mâna. Am oprit maşina şi el s-a urcat pe scară.

  — Bună dimineaţa, doctore Sheppard, mi-a zis. Ştiţi că alibiul acela este exact?

  — Al lui Charles Kent?

  — Da. Sally Jones, chelneriţa de la hanul „The Dog and Whistle”, îşi aduce foarte bine aminte de el. Dintr-un grup de cinci fotografii a ales-o imediat pe a lui. A intrat în bar la ora zece fără un sfert, şi hanul se găseşte la o distanţă de mai bine de o milă de Eernly Park. Fata declară că avea mulţi bani.

  — L-a văzut scoţând un teanc de bancnote de buzunar. Ceea ce a surprins-o, fiindcă individul purta nişte pantofi aproape ferfeniţă. Iată deci cui au fost date cele patruzeci de lire.

  — Tânărul încă mai refuză să declare ce l-a adus la Fernly?

  — Este încăpăţânat ca un catâr. În privinţa asta, am avut o convorbire telefonică azi-dimineaţă cu Hayes, la Liverpool.

  — Poirot ştie motivul pentru care a venit tânărul în noaptea aceea la Fernly, am observat eu.

  — Ştie? A exclamat inspectorul cu vioiciune.

  — Da, am răspuns eu, maliţios. Spune că s-a dus acolo fiindcă s-a născut în comitatul Kent. Simţeam o satisfacţie răutăcioasă împărtăşindui propria mea dezorientare.

  Raglan m-a privit atent câteva clipe, fără să înţeleagă. Apoi un zâmbet i-a luminat chipul de nevăstuică şi s-a bătut pe frunte, cu subînţeles.

  — E deranjat aici, a zis. Cam bănuiam eu asta de câtva timp. Bietul bătrân! De aceea s-a şi văzut silit să se retragă în satul nostru. Foarte probabil că e ceva ereditar. A avut un nepot complet nebun.

  — A avut Poirot? Am zis eu, uluit.

  — Da, nu v-a spus niciodată? Se pare că nu are accese de furie, dar e ţicnit rău, sărmanul băiat.

  — De unde aţi aflat?

  Chipul inspectorului Raglan s-a luminat iar de un zâmbet.

  — De la sora dumneavoastră, domnişoara Sheppard, care mi-a dat toate detaliile.

  Într-adevăr, Caroline este extraordinară. Nu-şi găseşte liniştea până nu află chiar şi cele mai mici amănunte în legătură cu tainele diferitelor familii. Din nefericire, nu am reuşit niciodată să-i insuflu decenţa de a păstra numai pentru sine ceea ce află.

  — Urcaţi-vă, domnule inspector, am zis eu, deschizând portiera maşinii. Să mergem împreună la The Larches, la prietenul nostru belgian şi să-i anunţăm ultimele noutăţi.

  — Cred că n-ar fi rău. La urma urmei, chiar dacă este cam aiurit, mia dat o sugestie bună în legătură cu amprentele digitale. Cu tânărul Kent se pare că i s-a suit ceva la mansardă, însă ştii, s-ar putea ca, în fond, ideea aceasta să fie totuşi utilă.

  Poirot ne-a primit zâmbind, curtenitor ca totdeauna. A ascultat informaţiile, aprobând din când în când cu un semn din cap.

  — Se pare că totul este O. K., nu-i aşa? A zis inspectorul, cam ursuz. Un om nu poate să omoare pe cineva într-un loc, în timp ce bea într-un bar, într-alt loc, la o distanţă de o milă.

  — Aveţi de gând să-i daţi drumul?

  — Nu putem altfel. Din lipsă de dovezi, reţinerea lui sub învinuirea de şantaj nu e posibilă.

  Inspectorul a aruncat nemulţumit un chibrit în cămin. Poirot l-a ridicat şi l-a pus cu grijă într-un mic vas cu această destinaţie. Acţiunea lui era pur şi simplu mecanică. Mi-am dat seama că se gândea la cu totul altceva.

  — Dacă aş fi în locul dumneavoastră, a zis el în cele din urmă, nu l-aş elibera încă pe Charles Kent.

  — Ce vreţi să spuneţi? A întrebat Raglan, uimit.

  — Ce am spus. Încă nu i-aş da drumul.

  — Nu se poate să credeţi că ar avea vreun amestec în crimă, nu-i aşa?

  — Nu cred, însă nu sunt absolut sigur.

  — Dar nu v-am spus.

  Poirot a ridicat mâna în semn de protest:

  — Mais oui, mais oui. Nu sunt nici surd şi nici prost, mulţumesc cerului! Dar vedeţi, dumneavoastră judecaţi problema pornind de la nişte premise false. False, cred că acesta este cuvântul, nu-i aşa?

  Inspectorul îl privea mereu, fără să înţeleagă.

  — Nu pricep ce vreţi să spuneţi. Ascultaţi-mă, ştim că domnul Ackroyd era în viaţă la zece fără un sfert. Sunteţi de acord, nu-i aşa?

  Poirot i-a aruncat o privire fugitivă, apoi a clătinat din cap, cu un zâmbet abia întrezărit:

  — Nu sunt de acord cu nimic care nu este. Dovedit!

  — Bine, dar avem o dovadă sigură: declaraţia domnişoarei Flora Ackroyd!

  — Faptul că i-a spus noapte bună unchiului ei? Dar eu, eu nu cred niciodată ceea ce declară o tânără fată. Nici chiar când este frumoasă şi fermecătoare.

  — Dar nu uitaţi, domnule, că Parker a văzut-o ieşind din birou.

  — Nu! Vocea lui Poirot a izbucnit neaşteptat de ascuţită. Tocmai asta este, că n-a văzut-o ieşind. M-am convins de ceea ce spun făcând mica reconstituire – vă amintiţi, doctore? Parker a dat cu ochii de ea când era afară, cu mâna pe clanţa uşii. Nu a văzut-o ieşind din birou.

  — Dar de unde ar fi putut să vină?

  — Probabil dinspre scară.

  — Dinspre scară?

  — Da, asta este o mică idee de-a mea.

  — Dar scara duce numai spre dormitorul domnului Ackroyd.

  — Exact.

  Inspectorul era şi mai uluit.

  — Credeţi că a fost în camera de culcare a unchiului ei? De fapt, de ce nu? Dar pentru ce să ne fi minţit?

  — Ah! Tocmai asta e întrebarea. Totul depinde de ceea ce a făcut acolo.

  — Vă gândiţi la. Bani? Fiţi atent, doar nu vreţi să sugeraţi că domnişoara Ackroyd a luat cele patruzeci de lire?

  — Nu sugerez nimic, spuse Poirot. Însă vă reamintesc numai un singur lucru. Atât mama cât şi fata duceau o viaţă destul de grea. Facturile prilejuiau supărări chiar când era vorba de sume mici. Roger Ackroyd avea ciudăţeniile lui în materie de bani. Poate că fata ajunsese la capătul puterilor pentru o sumă de bani destul de neînsemnată. Atunci închipuiţi-vă ce s-a întâmplat. A luat banii, a coborât mica scară şi, la jumătatea drumului, a auzit un clinchet de pahare venind din hol. Nu s-a îndoit o clipă că era Parker, care se îndrepta spre birou. Dar el nu trebuia s-o vadă cunici un preţ coborând scara. Parker n-ar fi uitat şi i s-ar fi părut ciudat. Când s-ar fi descoperit lipsa banilor, Parker şi-ar fi amintit fărăndoială că o văzuse coborând. Până să apară Parker în pragul uşii vestibulului, a avut timpul să alerge în jos, până la uşa biroului, şi să pună mâna pe clanţă, pentru ca să arate că tocmai ieşea. Şi a spus primul lucru care i-a trecut prin minte, adică a repetat ordinele date de Roger Ackroyd mai devreme în seara aceea, apoi a urcat scara, ducându-se în camera ei.

  — Da, dar mai târziu, a insistat inspectorul, ea trebuie să-şi fi dat seama că este de o importanţă vitală să declare adevărul, nu-i aşa? Dezlegarea cazului depinde de asta!

  — După aceea, a continuat Poirot, sec, a fost ceva mai greu pentru mademoiselle Flora. I s-a spus numai că a venit poliţia şi că s-a comis un furt. Ea s-a gândit fără-ndoială numaidecât că s-a descoperit furtul banilor, şi primul ei gând a fost să rămână la relatarea sa. Când a auzit că Ackroyd era mort, a cuprins-o panica. Fetele de astăzi, monsieur, nu leşină fără motive puternice. Eh bien, asta este! A fost pusă în alternativa sau săşi menţină prima versiune, sau să mărturisească totul. Şi o fată drăguţă şi tânără nu recunoaşte cu uşurinţă că este o hoaţă – mai ales faţă de cei a căror stimă vrea s-o păstreze.

  Reglan a izbit cu pumnul în masă.

  — Nu cred, a exclamat el. Este incredibil. Şi dumneavoastră aţi presupus asta. De la început?

  — Da, presupunerea aceasta mi-a venit în minte de la început, a recunoscut Poirot. Am crezut tot timpul că mademoiselle Flora ascunde ceva. Şi ca să mă conving, am făcut mica experienţă de care v-am vorbit. Doctorul Sheppard era de faţă.

  — Mi-aţi spus că a fost o experienţă pentru Parker, am remarcat eu cu amărăciune.

  — Mon ami, a răspuns Poirot, cu un ton de scuză, dacă m-aţi întrebat în momentul acela trebuia să spun şi eu ceva.

  Inspectorul s-a ridicat.

  — Atunci nu ne mai rămâne, a declarat el, decât s-o interogăm fără întârziere pe tânără. Veniţi cu mine la Fernly, domnule Poirot?

  — Desigur. Doctorul Sheppard ne va duce cu maşina sa.

  Am încuviinţat bucuros.

  Am întrebat de domnişoara Ackroyd şi am fost conduşi imediat în camera de biliard. Flora şi maiorul Hector Blunt stăteau pe bancheta de lângă fereastră.

  — Bună dimineaţa, domnişoară Ackroyd, a salutat-o inspectorul. Putem să stăm de vorbă cu dumneavoastră între patru ochi?

  Blunt s-a ridicat numaidecât şi s-a îndreptat spre uşă

  — Dar pentru ce? A întrebat Flora, nervoasă. Te rog, nu pleca, domnule Blunt. Poate să rămână, nu-i aşa? A zis ea, întorcând capul spre inspector.

  — Cum doriţi, răspunse acesta, sec. Sunt dator să vă pun câteva întrebări, domnişoară, şi aş prefera s-o fac între patru ochi, îndrăznind să spun că şi dumneavoastră aţi prefera asta.

  Flora i-a aruncat o privire pătrunzătoare. Se făcuse palidă. Apoi s-a întors spre Blunt:

  — Te rog să rămâi. Ştiu ce spun. Orice m-ar întreba inspectorul, vreau să auzi şi dumneata.

  Reglan a ridicat din umeri.

  — Bine, dacă doriţi, fie şi aşa. Acum, domnişoară Ackroyd, trebuie să vă spun că domnul Poirot, aici de faţă, mi-a împărtăşit un gând al său. Presupune că dumneavoastră nu aţi intrat deloc în birou în noaptea de vineri din săptămâna trecută, că nu l-aţi văzut pe domnul Ackroyd, ca să-i spuneţi noapte bună, şi că atunci când l-aţi auzit pe Parker străbătând holul, nu vă aflaţi în birou, ci pe scara care duce la dormitorul unchiului dumneavoastră.

  Flora s-a uitat la Poirot. Drept răspuns, acesta a dat din cap.

  — Mademoiselle, ieri, când eram adunaţi în jurul mesei, v-am implorat să fiţi sinceră cu mine. Dacă nu i se mărturiseşte tot lui papa Poirot, el află totul singur. Nu credeţi că am dreptate? Iată, voi simplifica problema ca să fie mai uşor. Nu-i aşa că dumneavoastră aţi luat banii?

  — Banii? A exclamat Blunt cu o voce stridentă.

  A urmat o tăcere de cel puţin un minut.

  Apoi, Flora s-a ridicat şi a început să vorbească:

  — Domnul Poirot are dreptate. Eu am luat banii. Am furat. Sunt o hoaţă – da, o hoaţă vulgară, de rând. Acum ştiţi! Mă bucur că s-a descoperit totul. Ultimele zile au fost pentru mine un coşmar! S-a aşezat deodată jos şi, îngropându-şi faţa în mâini, a spus printre degete: Nici nu vă puteţi închipui ce viaţă am dus de când am venit aici. Să doreşti anumite lucruri, să faci combinaţii ca să ţi le procuri, să minţi, să trişezi, să acumulezi datorii, făgăduind mereu că le vei plăti – oh! Mă urăsc când mă gândesc la toate acestea! Asta ne-a apropiat, pe mine şi pe Ralph. Amândoi suntem slabi! L-am înţeles şi mi-a părut rău de el, fiindcă avem acelaşi caracter. Niciunul dintre noi nu este în stare să stea singur pe propriile-i picioare. Suntem fiinţe slabe, mizerabile, demne de dispreţ.

  L-a privit pe Blunt şi a bătut deodată din picior.

  — De ce te uiţi aşa la mine – ca şi cum nu-ţi vine să crezi? Poate că sunt o hoaţă – dar acum sunt, în sfârşit, sinceră. Nu mai mint. Nu mai pretind că sunt genul de fată care-ţi place dumitale – tânără, inocentă şi simplă. Şi nu-mi pasă dacă nu vrei să mă mai vezi. Mă urăsc, mă dispreţuiesc, dar te rog să crezi cel puţin un lucru: dacă aş fi socotit că, spunând adevărul, aş fi uşurat situaţia lui Ralph, l-aş fi spus. Dar am crezut că mărturisirea mea nu l-ar ajuta, bănuielile care cad acum asupra lui fiind mai grele decât oricând. Aşa că nu-i făceamnici un rău continuând să mint.

  — Ralph, a murmurat Blunt, mereu Ralph.

  — Văd că nu înţelegi, a zis Flora, deznădăjduită. Şi n-o să înţelegi niciodată.

  Apoi, întorcându-se spre inspector, a urmat:

  — Mărturisesc totul. Aveam o extrem de mare nevoie de bani. Nu l-am mai văzut pe unchiul meu în seara aceea după ce s-a ridicat de la cină. În ceea ce priveşte banii, puteţi lua orice măsuri credeţi de cuviinţă. Decât situaţia de acum, nu poate fi nimic mai rău!

  A izbucnit iar în plâns, şi-a ascuns faţa în mâini şi a ieşit din cameră, alergând.

  — Bine, a zis inspectorul, cu o voce monotonă, deci aşa stau lucrurile.

  Părea cu totul dezorientat în legătură cu măsurile pe care să le ia.

  Blunt s-a apropiat de el.

  — Inspectore Reglan, a spus el, calm, banii aceia mi i-a dat mie Ackroyd cu un anumit scop. Domnişoara Ackroyd nu s-a atins de ei. A făcut o declaraţie mincinoasă, numai ca să-l ocrotească pe căpitanul Paton. Adevărul este ceea ce vă spun eu şi sunt gata să fac aceeaşi declaraţie, sub jurământ, şi în faţa instanţei de judecată.

  După ce s-a înclinat scurt, s-a întors brusc şi a părăsit camera.

  Poirot l-a ajuns din urmă într-o clipă. L-a prins în hol:

  — Monsieur, vă rog, o secundă. Vreţi să fiţi aşa de bun să mă ascultaţi?

  — Ce este, domnule? Blunt era vizibil iritat şi se încruntase la Poirot.

  — Iată ce este, a spus acesta cu vioiciune: Fantezia dumneavoastră nu m-a indus deloc în eroare. Deloc. În realitate, domnişoara Flora a luat banii. Dar ceea ce aţi spus dumneavoastră este bine ticluit şi mi-a plăcut. Aţi făcut foarte bine. Sunteţi omul care gândeşte şi acţionează repede.

  — Nu ard de nerăbdare să aflu părerea dumneavoastră, vă mulţumesc, a spus Blunt foarte rece.

  A făcut o mişcare să-şi continue drumul, dar Poirot, câtuşi de puţin jignit, i-a pus o mână pe braţ, oprindu-l.

  — Oh! Trebuie să mă asculţi. Am mai multe de spus. Ieri am vorbit despre secrete. Tot timpul mi-am dat foarte bine seama ce-mi ascundeţi dumneavoastră. O iubiţi nespus de mult pe mademoiselle Flora. Din prima clipă când aţi văzut-o, nu-i aşa? Oh! De ce-am şovăi ca să vorbim de lucrurile acestea? Nu ştiu de ce cred englezii că trebuie să ascunzi iubirea ca pe o taină ruşinoasă? O iubiţi pe mademoiselle Flora. Aţi căutat să ascundeţi asta faţă de toţi. Foarte bine, dacă aşa socotiţi. Dar ascultaţi-l pe Hercule Poirot, nu vă tăinuiţi dragostea chiar şi faţă de mademoiselle Flora.

  În timp ce Poirot vorbea, Blunt părea nerăbdător, dar ultimele cuvinte parcă-i atrăseseră totuşi atenţia.

  — Ce vreţi să spuneţi cu asta? A zis el tăios.

  — Dumneavoastră credeţi că-l iubeşte pe căpitanul Ralph Paton, dar eu, Hercule Poirot, vă asigur că nu-i aşa. Mademoiselle Flora l-a acceptat pe căpitanul Paton numai ca să-i facă plăcere unchiului ei şi fiindcă şi-a dat seama că această căsătorie o va scăpa de viaţa de aici, care-i devenise insuportabilă. Ea îl privea cu plăcere şi între ei era o mare simpatie şi înţelegere. Dar iubire, nu! Nu pe căpitanul Paton îl iubeşte mademoiselle Flora.

  — Ce dracu' vreţi să insinuaţi? Întrebă Blunt.

  Obrazul lui bronzat de soare se înroşise.

  — Sunteţi orb, monsieur, orb! Fata aceasta este o fiinţă loială. Ralph Paton fiind bănuit, ea s-a socotit obligată să-l ocrotească.

  Simţind că era momentul să spun şi eu o vorbă în sprijinul acestei bune iniţiative, am intervenit, încurajator:

  — Sora mea mi-a spus aseară că domnişoarei Flora nu i-a păsat niciodată de Ralph Paton şi nici n-o să-i pese vreodată. Şi sora mea nu se înşeală niciodată în astfel de chestiuni.

  Blunt nu a luat în seamă bunele mele intenţii. L-a întrebat pe Poirot:

  — Credeţi, într-adevăr, că. A tăcut.

  Făcea parte dintre oamenii care-şi exprimă greu sentimentele în cuvinte.

  Poirot nu se împiedica de aşa ceva.

  — Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-o chiar pe ea, monsieur, dar poate că n-o mai iubiţi, din cauza banilor.

  Blunt a bombănit furios:

  — Credeţi că pot s-o acuz pentru fapta asta? Roger a fost totdeauna un tip ciudat în chestiuni financiare. Ea se încurcase în datorii şi nu îndrăznea să-i spună. Biata copilă! Biata copilă neajutorată!

  Poirot se uită gânditor spre uşă.

  — Cred că mademoiselle Flora s-a dus în grădină, a murmurat el.

  — Am fost un nebun! A izbucnit Blunt. Am avut o convorbire foarte ciudată, ca într-o piesă de teatru daneză. Sunteţi un om de treabă, domnule Poirot. Vă mulţumesc.

  I-a luat mâna şi i-a strâns-o atât de tare, încât l-a făcut pe Poirot să se strâmbe de durere. Apoi a pornit spre uşă şi a ieşit în grădină.

  — Nu-i chiar un nebun obişnuit, a murmurat Poirot, mângâindu-şi mâna strivită. E doar nebun după fată.

  XX. Domnişoara Russell.

  Inspectorul Raglan avusese un şoc destul de puternic. Minciuna eroică a lui Blunt nu-l înşelase nici pe el. Pe când ne întorceam în sat, se plângea:

  — Asta schimbă toată situaţia. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, monsieur Poirot?

  — Cred că da, cred că da, a răspuns Poirot. Vedeţi, eu mă obişnuisem de câtva timp cu această idee.

  Raglan, pentru care ideea nu apăruse decât abia cu o jumătate de oră mai înainte, i-a aruncat o privire amărâtă, apoi a continuat cu descoperirile sale:

  — Alibiurile acelea acum nu mai au nici o valoare! Absolut nici o valoare! Trebuie s-o luăm de la capăt, să aflăm ce-a făcut fiecare, începând de la ora nouă şi jumătate. Nouă şi jumătate – asta este ora la care trebuie să ne oprim. Aţi avut deplină dreptate în ceea ce-l priveşte pe tânărul Kent, că nu trebuie să-i dăm încă drumul. Ia să vedem, la ora nouă şi patruzeci şi cinci a fost la „The Dog and Whistle”. Alergând, ar fi putut să ajungă acolo într-un sfert de oră. Se poate că vocea lui să fi fost aceea pe care a auzit-o domnul Raymond vorbind cu domnul Ackroyd şi cerându-i banii pe care acesta i-a refuzat. Dar un lucru e limpede: nu-i el autorul mesajului telefonic. Gara se află la o jumătate de milă, în direcţia opusă, la mai mult de o milă şi jumătate de hanul „The Dog and Whistle”, şi el se găsea încă la han până la zece şi zece. Să ia dracu' apelul telefonic! Ne împiedicăm mereu de el!

  — Într-adevăr, a încuviinţat Poirot, e foarte ciudat.

  — Ar fi posibil ca Ralph Paton să fi intrat în biroul unchiului său şi, găsindu-l asasinat, să fi telefonat chiar el. Dar după aceea, dându-şi seama că ar fi acuzat de crimă, a dispărut. Ar fi posibil, nu-i aşa?

  — Dar de ce să fi telefonat?

  — Poate spera că bătrânul nu murise încă. S-a gândit că ar fi mai bine să cheme un doctor cât mai repede, însă nu a vrut să se dea în vileag. Da, acum cred că ştiu: ce ziceţi de ipoteza asta? Am impresia că e destul de întemeiată.

  Şi-a umflat pieptul, plin de importanţă. Era atât de încântat de sine, că orice am fi spus noi ar fi fost de prisos.

  În clipa aceea am ajuns la casa mea şi m-am grăbit să intru în cabinet, ca să consult pacienţii care aşteptaseră destul, lăsându-l pe Poirot să-şi continue drumul spre postul de poliţie împreună cu inspectorul.

  După ce a plecat şi ultimul pacient, m-am dus în cămăruţa din spatele casei, pe care o numeam atelierul meu, fiind, de altfel, destul de mândru de aparatul de telegrafie fără fir pe care-l instalasem acolo. Caroline nu poate suferi acest atelier, fiindcă este încăperea în care-mi păstrez uneltele, şi Annie nu are voie să intre cu mătura şi cu cârpa de praf când face curăţenie. Tocmai reparam mecanismul unui ceas deşteptător, despre care se spunea că e inutilizabil, când s-a deschis uşa şi a apărut Caroline.

  — Ah, eşti aici, James! A zis ea, foarte nemulţumită. Domnul Poirot vrea să te vadă.

  — Bine, am răspuns eu puţin iritat din cauză că apariţia ei neaşteptată mă făcuse să tresar şi lăsasem să-mi scape din mână o mică piesă a mecanismului atât de delicată. Dacă vrea să mă vadă, n-are decât să vină aici.

  — Aici? A întrebat Caroline.

  — Da, aşa cum ai auzit, aici.

  Caroline a pufnit nemulţumită şi s-a retras. După câteva clipe s-a întors cu Poirot, şi după aceea a plecat din nou, trântind uşa.

  — Ah, prietene! A zis Poirot, venind spre mine şi frecându-şi mâinile. După cum vedeţi, nu scăpaţi de mine chiar aşa de uşor!

  — Aţi terminat cu inspectorul? Am întrebat eu.

  — Deocamdată, da. Şi dumneavoastră v-aţi consultat toţi pacienţii?

  — Da.

  Poirot s-a aşezat, privindu-mă, cu capul în formă de ou aplecat într-o parte, cu aerul unei fiinţe care savurează o glumă delicioasă.

  — Greşiţi, a spus el în cele din urmă. Mai aveţi un pacient de consultat.

  — Cred că nu e vorba de dumneavoastră! Am exclamat eu, uimit.

  — Oh, nu, bien entendu! Eu am o sănătate de fier. Ca să vă spun adevărul, am pus la cale un mic complot. Aş vrea să am o întrevedere cu o persoană, mă înţelegeţi, fără să afle tot satul, ceea ce s-ar întâmpla dacă această doamnă ar fi văzută venind la mine acasă, fiindcă este vorba de o doamnă. La dumneavoastră a mai fost şi înainte, ca pacientă.

  — Domnişoara Russell! Am exclamat.

  — Précisément! Aş vrea foarte mult să-i vorbesc, aşa că i-am trimis un bileţel şi i-am dat întâlnire în cabinetul dumneavoastră. Cred că nu aveţi nimic împotrivă?

  — Din contra, fiindcă aceasta presupune că-mi daţi voie să asist şi eu la convorbire?

  — Fără îndoială! În cabinetul medical!

  — Ştiţi, am zis eu, punând pe masă micul cleşte pe care-l aveam în mână, cazul acesta este extraordinar de interesant. Fiecare nouă descoperire e ca scuturarea unui caleidoscop – întregul aspect al cazului se schimbă. Acum de ce sunteţi atât de nerăbdător s-o vedeţi pe domnişoara Russell?

  Poirot m-a privit mirat.

  — Dar este evident! A murmurat el.

  — Spuneţi mereu acelaşi lucru, am zis eu. După dumneavoastră totul este evident. Dar pe mine mă lăsaţi să bâjbâi prin ceaţă.

  Poirot a clătinat afectuos din cap:

  — Râdeţi de mine. Să luăm cazul domnişoarei Flora. Inspectorul a fost cu totul surprins, dar dumneavoastră nu.

  — Nu mi-a trecut niciodată prin minte că ar putea fi o hoaţă! Am exclamat eu.

  — Poate că asta nu. Dar v-am urmărit expresia feţei şi nu mi s-a părut că sunteţi, ca inspectorul Reglan, uluit şi neîncrezător.

  M-am gândit câteva clipe.

  — S-ar putea să aveţi dreptate, am murmurat eu în cele din urmă. Simţeam că Flora ascunde ceva şi, fără să-mi dau seama, aşteptam să apară adevărul, care l-a tulburat de altfel tare mult pe sărmanul inspector.

  — Ah! Pour ça oui! Bietul om trebuie să-şi sistematizeze din nou toate ideile. Eu m-am folosit de zăpăceala asta a lui pentru a-l hotărî să-mi facă o mică favoare.

  — Care anume?

  Poirot a scos din buzunar o foaie de hârtie pe care erau scrise câteva cuvinte, şi le-a citit cu voce tare: „Poliţia îl caută de mai multe zile pe căpitanul Ralph Paton, nepotul domnului Ackroyd de la Fernly Park, a cărui moarte a survenit în împrejurări tragice în seara de vineri. Căpitanul Paton a fost descoperit azi la Liverpool unde tocmai se îmbarca pe un vapor cu destinaţia America”.

  A împăturit din nou bucata de hârtie.

  — Asta prietene, va apărea mâine dimineaţă în ziare.

  L-am privit uimit, fără să pot scoate o vorbă.

  — Dar. Dar nu-i adevărat! Nu este la Liverpool!

  Poirot m-a privit radios:

  — Sunteţi extrem de inteligent! Nu, n-a fost descoperit la Liverpool. Inspectorul Reglan a şovăit foarte mult înainte de a-mi îngădui să comunic această notiţă ziarelor, mai ales fiindcă nu am putut să-i facnici o confidenţă. Dar l-am asigurat cât am putut că apariţia ştirii va da rezultate foarte interesante, şi a cedat, dar numai după ce a precizat că el nu-şi asumă înnici un caz răspunderea în această privinţă.

  L-am privit uluit. El mi-a zâmbit.

  — Mă întreb, am spus eu în cele din urmă, ce aşteptaţi de la publicarea acestei ştiri?

  — Ar trebui să puneţi în acţiune micile dumneavoastră celule cenuşii, m-a sfătuit Poirot, grav. S-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat. Aveţi slăbiciune pentru mecanisme, a continuat el, după ce s-a uitat la obiectul muncii mele meticuloase.

  — Fiecare om are mania lui.

  I-am atras imediat atenţia asupra aparatului de telegrafie fără fir, pe care-l meşterisem. Când am văzut că-l interesează, i-am arătat şi câteva din neînsemnatele mele invenţii, dispozitive de mică importanţă, dar de folos într-o gospodărie.

  — Sunt sigur, a zis Poirot, că ar fi fost mai bine să fiţi inventator decât doctor. Dar aud soneria, este pacienta dumneavoastră. Să mergem în cabinet.

  Urmele de frumuseţe de pe chipul menajerei mă impresionaseră mai demult, dar, în dimineaţa aceea, au făcut din nou asupra mea o adâncă impresie. Înaltă, îmbrăcată foarte simplu, în negru, suplă, cu aerul ei independent de totdeauna, cu ochii-i mari, negri, şi cu obrajii, de obicei palizi, acum viu coloraţi.

  — Mi-am dat seama iar că femeia aceasta trebuie să fi fost în tinereţe extrem de frumoasă.

  — Bună dimineaţa, mademoiselle, a salutat-o Poirot. Vreţi să luaţi loc? Doctorul Sheppard a avut amabilitatea să ne pună la dispoziţie cabinetul său pentru o scurtă convorbire pe care ţin foarte mult s-o am cu dumneavoastră.

  Domnişoara Russell s-a aşezat cu aerul ei calm, obişnuit. Chiar dacă simţea vreo nelinişte, nu o trăda prinnici o manifestare exterioară.

  — Procedeul dumneavoastră mi se pare ciudat, dacă-mi permite-ţi s-o spun, a remarcat ea.

  — Domnişoară Russell, am veşti pentru dumneavoastră.

  — Chiar?

  — Charles Kent a fost arestat la Liverpool.

  Pe chipul eu nu a tresăritnici un muşchi. Doar ochii şi i-a deschis mai mari, şi a întrebat cu oarecare dispreţ:

  — Ei şi? Ce-mi pasă mie?

  În clipa aceea m-a izbit asemănarea dintre aerul sfidător al lui Charles Kent şi cel al domnişoarei Russell, asemănare care mă urmărise tot timpul. Şi vocile – una vulgară şi grosolană, iar cealaltă delicată, de doamnă – se înrudeau în chip ciudat prin timbrul lor. În noaptea când îl întâlnisem dinaintea grilajului de la Fernly Park, mă gândisem la domnişoara Russell.

  L-am privit pe Poirot, încântat de descoperirea mea, şi el mi-a făcut un semn afirmativ, abia perceptibil.

  Ca răspuns la întrebarea domnişoarei Russell, el şi-a întins mâinile cu un gest tipic francez.

  — Am crezut că ştirea v-ar interesa, asta-i tot, a vorbit el cu blândeţe.

  — Nu mă interesează în mod deosebit, a răspuns domnişoara Russell. De altfel, cine-i acest Charles Kent?

  — Un tânăr, mademoiselle, care se găsea la Fernly în noaptea crimei.

  — Zău?

  — Din fericire pentru el, are un alibi. La ora zece fără un sfert se afla într-un han, la distanţă de o milă de aici.

  — Norocul lui, a comentat domnişoara Russell.

  — Dar nu ştim încă ce a căutat la Fernly, de pildă, cu cine voia să se întâlnească.

  — Mă tem că nu vă pot danici un ajutor, a zis menajera, amabilă. Nu am auzit nimic în privinţa aceasta. Şi dacă asta e totul.

  A făcut o mişcare pentru a se ridica. Dar Poirot a oprit-o.

  — Nu este chiar totul, a zis el, blând. Azi-dimineaţă s-au descoperit lucruri noi. Acum s-a ajuns la concluzia că domnul Ackroyd nu a fost ucis la ora zece fără un sfert, ci mai înainte. Între nouă fără zece, când a plecat doctorul Sheppard, şi zece fără un sfert.

  Roşeaţa din obrajii menajerei a dispărut şi s-a făcut palidă ca moartea. S-a aplecat înainte, tremurând:

  — Dar domnişoara Ackroyd a spus. Domnişoara Ackroyd a spus.

  — Domnişoara Ackroyd a recunoscut că a minţit. Dânsa n-a intrat deloc în birou în seara aceea.

  — Atunci?

  — Atunci se pare că Charles Kent este omul pe care-l căutăm. A venit la Fernly şi nu poate să ne deanici o explicaţie în legătură cu motivul vizitei sale.

  — Vă pot spune eu de ce a venit. Nu s-a atins de-un fir de păr din capul bătrânului Ackroyd – nici nu s-a apropiat de biroul lui. Nu, asta n-a făcut-o, vă asigur.

  S-a aplecat din nou înainte. Până la urmă, îşi pierduse stăpânirea de sine. Pe chipul ei se aşternuse spaima şi disperarea.

  — Domnule Poirot! Domnule Poirot! Oh! Vă rog să mă credeţi.

  Acesta s-a sculat de jos şi s-a apropiat de ea. A bătut-o uşor pe umăr, liniştind-o.

  — Vă cred, vă cred. Trebuia să vă fac să vorbiţi, înţelegeţi?

  O clipă, a fost cuprinsă de o umbră de bănuială.

  — Dar ceea ce mi-aţi spus este adevărat?

  — Că Charles Kent este bănuit de crimă? Da, e adevărat. Şi numai dumneavoastră îl puteţi salva, mărturisind motivul prezenţei sale la Fernly.

  — A venit să mă vadă. Vorbea încet, grăbită. Am ieşit din casă ca să-l întâlnesc.

  — În pavilionul de vară, ştiu.

  — De unde ştiţi?

  — Mademoiselle, Hercule Poirot se ocupă cu descoperirea a fel şi fel de lucruri. Ştiu că aţi ieşit din casă mai devreme în seara aceea şi că aţi lăsat un bilet în pavilionul de vară, în care aţi arătat ora la care vă veţi găsi acolo.

  — Da, aşa este. Îmi scrisese că va veni. Nu am îndrăznit să-l bag în casă. I-am răspuns la adresa pe care mi-o indicase că ne vom întâlni în pavilionul de vară, pe care i l-am descris, ca să-l poată găsi. Apoi, temându-mă că n-o să mă aştepte liniştit acolo, am ieşit în fugă afară şi iam lăsat un bilet în care-i spuneam că voi veni la întâlnire cam pe la nouă şi zece. Nu voiam ca ceilalţi oameni de serviciu să mă vadă, aşa că am ieşit, furişându-mă afară pe uşa-fereastră a salonului. Când m-am întors, gâfâind din cauză că alergasem şi, întâlnindu-l pe doctorul Sheppard, mi s-a părut că respiraţia mea grea îl miră. Habar nu aveam că fusese invitat la cină în seara aceea.

  A tăcut.

  — Continuaţi, a îndemnat-o Poirot. Aţi ieşit să vă întâlniţi cu el la nouă şi zece. Spuneţi, vă rog, ce aţi vorbit?

  — Mi-e greu. Vedeţi.

  — Mademoiselle, a întrerupt-o Poirot, trebuie să aflu tot adevărul. Ceea ce ne veţi destăinui nu se va auzi niciodată dincolo de aceşti patru pereţi. Doctorul Sheppard şi cu mine vom fi discreţi. Dar să vă ajut eu. Charles Kent este fiul dumneavoastră, nu-i aşa?

  Ea a afirmat din cap. Obrajii i s-au îmbujorat iar.

  — Nimeni n-a ştiut asta. Totul s-a întâmplat cu mulţi, mulţi ani în urmă, în comitatul Kent. Nu eram căsătorită.

  — Şi atunci i-aţi ales ca nume de familie denumirea comitatului. Înţeleg.

  — Am găsit de lucru. Am putut să-i dau educaţie şi să-l întreţin. Nu iam spus niciodată că sunt mama lui. Dar el a decăzut, a început să bea şi să se drogheze. Am făcut totul ca să-i plătesc drumul până în Canada, şi un an, doi nu am mai auzit nimic de el. Apoi, nu ştiu cum a aflat că-i sunt mamă. Mi-a scris şi mi-a cerut bani. De curând mi-a comunicat că s-a întors în ţară şi că vine la Fernly să mă vadă. N-am îndrăznit să-l bag în casă. Am fost privită totdeauna ca o femeie foarte. Foarte respectabilă. Dacă ar fi bănuit cineva ceva, mi-aş fi pierdut postul de menajeră. Şi i-am scris, aşa cum v-am povestit.

  — Şi a doua zi dimineaţă aţi venit la doctorul Sheppard?

  — Da, mă întrebam dacă se putea face ceva. Înainte de a lua stupefiante nu era băiat rău.

  — Înţeleg, a zis Poirot. Acum să vedem ce s-a mai întâmplat. V-aţi întâlnit cu el în seara aceea la pavilionul de vară.

  — Da, m-a aşteptat acolo. A fost foarte grosolan şi obraznic. Adusesem cu mine toţi banii de care dispuneam şi i-am dat. După ce am schimbat câteva cuvinte a plecat.

  — Ce ora era?

  — Trebuie să fi fost între nouă şi douăzeci de minute şi nouă şi douăzeci şi cinci. Când m-am întors din nou în casă, nu era încă nouă şi jumătate.

  — Şi pe ce drum a plecat?

  — Pe acelaşi drum direct pe care venise, pe cărarea ce dă în aleea principală, chiar lângă porţile parcului.

  Poirot a dat din cap afirmativ.

  — Şi dumnevoastră ce aţi făcut?

  — M-am înapoiat în casă. Maiorul Blunt se plimba în lung şi-n lat pe terasă, fumând, aşa că am fost nevoită să fac un ocol, ca să ajung la intrarea laterală. După cum v-am spus, atunci era nouă şi jumătate.

  Poirot a făcut din nou un semn de aprobare din cap.

  Apoi şi-a notat ceva într-un carnet de buzunar, foarte mic.

  — Cred că asta e tot, a zis el, gânditor.

  — Va trebui. Şovăia. Va trebui să spun toate astea şi inspectorului Raglan?

  — Cred că da. Dar să nu ne grăbim. Să procedăm încet, cu ordine şi metodă. Charles Kent nu este încă învinuit în mod formal de săvârşirea crimei. Poate că datorită unor circumstanţe noi, destăinuirea dumneavoastră nu va mai fi necesară.

  Domnişoara Russell s-a ridicat de pe scaun.

  — Mulţumesc foarte mult, domnule Poirot, a spus ea. Aţi fost foarte amabil, într-adevăr, foarte amabil. Mă credeţi. Mă credeţi, nu-i aşa, că Charles nu are nimic de-a face cu asasinatul acesta îngrozitor?

  — Fără îndoială, persoana care a vorbit cu domnul Ackroyd în birou la ora nouă şi treizeci nu a putut să fie fiul dumneavoastră. Curaj, mademoiselle! Totul se va sfârşi cu bine.

  Domnişoara Russell a plecat. Am rămas singur cu Poirot.

  — Iată că totul se clarifică, am zis eu. Ne întoarcem mereu la Ralph Paton. Dar cum aţi depistat că Charles Kent a venit la domnişoara Russell? Aţi observat asemănarea dintre ei?

  — Mi-am dat seama că există o legătură între ea şi omul necunoscut, cu mult timp înainte de a-l vedea pe Kent. Din clipa în care am găsit pana de gâscă. Pana m-a făcut să mă gândesc la cocaină şi mi-am amintit de vorbele dumneavoastră referitoare la vizita domnişoarei Russell. Apoi, am găsit articolul despre cocaină în ziarul din aceeaşi zi. Totul mi s-a părut a fi foarte limpede. Ea primise veşti în dimineaţa aceea de la cineva care lua droguri, citise articolul şi venise să vă pună câteva întrebări de tatonare. A vorbit despre cocaină, deoarece articolul trata despre ea. Apoi, când i s-a părut că vă interesează prea mult subiectul acesta, a deviat convorbirea spre romanele poliţiste şi otrăvurile care nu lasă urme. Am bănuit că ar putea fi un fiu, un frate sau vreo rudă indezirabilă de sex bărbătesc. Ah! Dar trebuie să plec. Este ora prânzului.

  — Vă rog să luaţi prânzul cu noi, l-am invitat eu.

  Poirot a dat din cap în semn de refuz, în ochi cu o uşoară licărire.

  — Nu, astăzi nu. N-aş vrea s-o silesc pe mademoiselle Caroline să se spună unei diete vegetariene două zile la rând.

  Asta m-a făcut să mă gândesc că lui Hercule Poirot nu-i scăpa mai nimic.

  XXI. Ştirea din ziar.

  Caroline o văzuse fără îndoială pe domnişoara Russell venind la cabinetul medical. Prevăzând acest lucru, pregătisem o relatare amănunţită despre genunchiul bolnav al menajerei. Dar Caroline nu părea dornică să mă interogheze. Era convinsă că ştie pentru ce venise în realitate domnişoara Russell, în timp ce eu nu ştiam.

  — Să te descoasă, James, a spus Caroline. Să te descoasă în modul cel mai neruşinat, de asta nu mă îndoiesc. Nu mă întrerupe degeaba, tu nai habar de intenţiile ei. Bărbaţii sunt atât de naivi! Dându-şi seama că te bucuri de încrederea domnului Poirot, vrea să afle cât mai multe lucruri. Ştii la ce mă gândesc, James?

  — Nici nu mă străduiesc să-mi închipui. Tu te gândeşti la lucruri atât de extraordinare!

  — Nu e cazul să fii sarcastic. Eu cred că domnişoara Russell ştie mai multe despre moartea domnului Ackroyd decât este gata să mărturisească.

  Caroline s-a tolănit triumfătoare pe fotoliul ei.

  — Eşti într-adevăr convinsă? Am murmurat eu, absent.

  — Eşti foarte mohorât astăzi, James. N-ainici un pic de energie.

  Pesemne din cauza ficatului.

  Apoi am discutat numai de chestiuni personale.

  După cum se hotărâse, notiţa redactată de Poirot a apărut în dimineaţa următoare în ziarul nostru local. Nu ştiam ce rost avea publicarea ei, dar efectul pe care l-a făcut asupra Carolinei a fost imens.

  A început prin a declara, lipsită cu totul de sinceritate, că spusese asta de multă vreme. Am privit-o mirat, dar nu am contrazis-o. Caroline trebuie să fi simţit totuşi o slabă mustrare de conştiinţă, fiindcă a continuat:

  — Poate că nu am pomenit de Liverpool, dar ştiam că va încerca să fugă în America. Crippen a făcut la fel.

  — Fără să aibă prea mult succes, i-am amintit.

  — Sărmanul băiat, aşadar l-au prins. Cred, James, că eşti dator să faci tot posibilul să nu fie spânzurat.

  — Şi ce ar trebui să fac?

  — Nu eşti medic? L-ai cunoscut de când era copil. Trebuie să-l declari iresponsabil. E clar cel mai bun lucru de adoptat. Chiar ieri am citit că nebunii de la Broadmoor trăiesc foarte fericiţi – e ca un club de înaltă clasă.

  Cuvintele Carolinei însă mi-au amintit ceva.

  — N-am ştiut că Poirot are un nepot imbecil, am spus eu, curios.

  — N-ai ştiut? Oh! Mie mi-a povestit tot. Sărmanul băiat! Toată familia e tare necăjită din cauza lui. Până acum l-au îngrijit acasă, însă nebunia lui îmbracă astfel de forme încât se tem că vor trebui să-l interneze într-un ospiciu.

  — Presupun că acum cunoşti cele mai mici amănunte despre familia lui Poirot, am exclamat eu, scos din sărite.

  — Chiar foarte bine, mi-a răspuns ea, mulţumită. E o mare uşurare pentru un om să-şi poată destăinui necazurile unui semn de-al său.

  — Probabil, dar numai dacă o face spontan, fiind cu totul altceva dacă destăinuirile i se smulg cu forţa.

  Caroline s-a mulţumit să se uite la mine cu aerul unei martire creştine, căreia-i place să fie chinuită.

  — Eşti un om atât de discret, James, a zis ea. Nu vrei deloc să vorbeşti sau să împărtăşeşti altora informaţiile pe care le ai şi pretinzi ca toţi să se poarte ca tine. Sunt convinsă că nu am smuls niciodată mărturisiri de la nimeni. De exemplu, dacă domnul Poirot vine la noi în după-amiaza aceasta, aşa cum s-a anunţat, nici nu-mi trece prin cap să-l întreb cine a fost persoana care a intrat pe poarta casei sale azi-dimineaţă, în zori.

  — Azi-dimineaţă în zori? Am întrebat eu.

  — Foarte devreme, a confirmat Caroline. Înainte de a veni lăptarul. Tocmai mă uitam întâmplător pe fereastră – jaluzelele se mişcau din cauza vântului. Era un bărbat. A venit într-o maşină, foarte înfofolit. Nu am putut să-i văd chipul. Dar îţi voi spune părerea mea şi vei vedea că am dreptate.

  — Şi care-i părerea ta?

  Cu o voce joasă, plină de mister, şopti:

  — Un expert de laborator de la Ministerul de Interne.

  — Un expert de la Ministerul de Interne! Am repetat eu, uimit. Dar, scumpa mea Caroline!

  — Ţine minte vorbele mele, James, vei vedea că am dreptate. Femeia asta, Russell, a venit în dimineaţa aceea aici, ca să se intereseze de otrăvuri. E foarte posibil ca lui Roger Ackroyd să-i fi fost date în seara crimei, la cină, alimente otrăvite.

  Am râs în hohote!

  — Prostii! Am exclamat apoi. A fost înjunghiat în ceafă. Ştii tot atât de bine ca şi mine.

  — După moarte, James, ca să se creeze o pistă falsă.

  — Buna mea soră, am examinat corpul şi cred că ştiu ce vorbesc. Rana a cauzat moartea – ea nu a fost făcută după deces. Nu trebuie să te îndoieşti o clipă de asta.

  Expresia Carolinei era de femeie atotştiutoare, ceea ce m-a supărat într-atât, încât am adăugat:

  — Poate vrei să spui că nu sunt medic?

  — Ba eşti, afirm asta, James – cel puţin ştiu că eşti. Dar, oricum, nu ainici un pic de imaginaţie.

  — Deoarece tu ai fost înzestrată cu o porţie triplă, n-a mai rămas nimic pentru mine, am răspuns eu sec.

  Am urmărit foarte amuzat manevrele Carolinei în după-amiaza aceea, când Poirot a venit la ora anunţată. Fără să-i pună vreo întrebare directă, ea a făcut tot felul de aluzii privitoare la identitatea vizitatorului misterios. Dintr-o străfulgerare din ochii lui Poirot, am înţeles că-şi dăduse seama de intenţia ei, dar a rămas absolut impenetrabil şi i-a blocat încercările cu atâta iscusinţă, încât ea a rămas dezorientată.

  Când, după câte bănuiesc, s-a amuzant şi el destul în sinea sa cu jocul acesta, s-a ridicat şi mi-a propus să facem o plimbare.

  — Trebuie să mai slăbesc puţin, a zis el. Vreţi să veniţi cu mine, doctore? Şi poate că, după aceea, domnişoara Caroline ne va oferi o ceaşcă de ceai.

  — Cu plăcere, a zis Caroline. Nu vrea să vină şi. Musafirul dumneavoastră?

  — Sunteţi prea amabilă, a răspuns Poirot. Dar cred că nu, deoarece prietenul meu se odihneşte. O să-l cunoaşteţi cât de curând.

  — Mi s-a spus că este un vechi prieten al dumneavoastră, a mai încercat Caroline, într-un ultim efort curajos, să afle ceva.

  — Chiar aşa? A murmurat Poirot. Ei bine, trebuie să plecăm.

  Ne-am îndreptat spre proprietatea Fernly. Bănuisem că aşa se va întâmpla. Începusem să înţeleg metodele lui Poirot. Cel mai mic detaliu avea o legătură cu cazul în întregul lui.

  — Am o misiune pentru dumneavoastră, prietene, a zis el în cele din urmă. În seara aceasta aş dori să ţinem o mică adunare la mine acasă. Vrei să iei şi dumneata parte la ea?

  — Fără-ndoială.

  — Bine. Trebuie să fie de faţă toţi cei din casă, adică: doamna Ackroyd, domnişoara Flora, maiorul Blunt, domnul Raymond. Şi vă rog să fiţi ambasadorul meu. Mica adunare este fixată pentru ora nouă. Vreţi să-i invitaţi – da?

  — Cu plăcere, dar pentru ce nu-i invitaţi dumneavoastră personal?

  — Fiindcă mi-ar pune tot felul de întrebări: De ce? Pentru ce? Ce intenţii am şi, după cum ştiţi, nu-mi place să dezvălui micile mele idei înainte de momentul potrivit.

  Am zâmbit.

  — Prietenul meu Hastings, despre care v-am vorbit, obişnuia să spună că sunt un fel de stridie umană. Dar nu avea dreptate, în ceea ce priveşte faptele, nu păstrez nimic pentru mine; îl las pe fiecare să le interpreteze în felul său.

  — Când doriţi să-i invit?

  — Chiar acum, dacă vreţi. Suntem aproape de casă.

  — Nu intraţi?

  — Nu, eu mă voi plimba prin parc şi ne vom întâlni din nou după un sfert de oră lângă porţile proprietăţii.

  Am făcut un semn afirmativ şi l-am părăsit. Nu se afla acasă decât un singur membru al familiei – doamna Ackroyd, care sorbea o ceaşcă de ceai. M-a primit foarte binevoitoare.

  — Îţi sunt nespus de recunoscătoare, doctore, a murmurat ea, că l-ai lămurit pe Poirot în chestiunea aceea. Dar viaţa este un lanţ de necazuri. Ai auzit, desigur, despre Flora?

  — Ce anume? Am întrebat eu, prevăzător.

  — Recenta ei logodnă cu Hector Blunt. Nici vorbă că nu e o partidă atât de bună ca Ralph. Dar, la urma urmei, în primul rând contează fericirea. Flora are nevoie de un om mai în vârstă – o persoană hotărâtă, pe care să se poată bizui, şi Hector e într-adevăr un om remarcabil în felul său. Ai citit în ziarul de azi-dimineaţă ştirea despre arestarea lui Ralph?

  — Da, am citit-o.

  — Îngrozitor. Doamna Ackroyd a închis ochii cutremurându-se. Geoffrey Raymond a fost cuprins de o nemaipomenită surescitare. A chemat Liverpool-ul la telefon, dar de la postul de poliţie nu au vrut să-i deanici un fel de amănunte. De fapt, au spus că nu l-au arestat pe Ralph. Domnul Raymond susţine cu încăpăţânare că este o greşeală, stai, cum îi zice? Că e un canard. O farsă a ziarelor. Am interzis să se vorbească despre asta în faţa oamenilor de serviciu. O ruşine atât de mare! Închipuiţi-vă ce-ar fi fost dacă Flora s-ar fi căsătorit cu el!

  Doamna Ackroyd a închis ochii, foarte tulburată. Mă întrebam când voi izbuti să-i transmit invitaţia lui Poirot.

  Înainte însă de a deschide eu gura, doamna Ackroyd s-a pornit din nou.

  — Ai fost aici ieri, nu-i aşa, când era şi inspectorul acela, îngrozitor, Raglan? Ce brută – a terorizat-o pe Flora, acuzând-o că a luat bani din dormitorul sărmanului Roger. Şi doar e vorba de o chestiune atât de simplă! Sărmana copilă a vrut să împrumute câteva lire şi nu-i venea să-l tulbure pe unchiul ei, fiindcă acesta dăduse ordin să nu fie deranjat. Deoarece ştia unde-şi ţine banii, s-a dus şi a luat suma de care avea nevoie.

  — Aşa îşi explică fapta domnişoara Flora?

  — Dragă doctore, dumneata ştii cum sunt fetele din ziua de astăzi. Se lasă uşor sugestionate. Dumneata cunoşti, fără-ndoială, tot ceea ce se leagă de hipnoză şi de fenomenele de acest fel. Inspectorul a ţipat la ea, a pronunţat cuvântul „furt” în mod repetat, până când sărmana copilă a avut o inhibiţie – sau un complex? Întotdeauna confund aceşti doi termeni – şi s-a autosugestionat că a sustras banii. Mi-am dat seama imediat cum stau lucrurile. Dar sunt totuşi mulţumită, fiindcă, datorită acestei neînţelegeri, s-a produs apropierea dintre Hector şi Flora. Şi te rog să crezi că Flora mi-a pricinuit mari griji în trecut. La un moment dat am crezut că se născuse o anumită simpatie între ea şi tânărul Raymond. Gândeşte-te numai! Vocea doamnei Ackroyd s-a ridicat într-un strigăt de groază. Un secretar particular fărănici o avere!

  — Ar fi fost o mare lovitură pentru dumneavoastră. Acum, doamnă Ackroyd, daţi-mi voie să vă transmit un mesaj din partea domnului Hercule Poirot.

  — Mie?

  Doamna Ackroyd m-a privit foarte alarmată.

  M-am grăbit s-o liniştesc, explicându-i ce dorea Poirot.

  — Desigur, a răspuns ea cu oarecare îndoială. Presupun că trebuie să mergem, dacă ne-o cere domnul Poirot. Dar despre ce este vorba? Aş vrea să ştiu dinainte.

  Am asigurat-o cu toată sinceritatea că nici eu nu ştiam mai mult decât ea.

  — Foarte bine, a spus doamna Ackroyd, în cele din urmă, aproape bombănind. Le voi spune celorlalţi şi la ora nouă vom fi acolo.

  După aceasta mi-am luat rămas bun şi m-am întâlnit cu Poirot la locul stabilit.

  — Mă tem că am stat mai mult de un sfert de oră, m-am scuzat eu. Dar când doamna începe să vorbească, e foarte greu s-o mai opreşti.

  — N-arenici o importanţă. M-am distrat în timpul acesta foarte bine, fiindcă parcul e superb.

  Am pornit spre casă şi când am ajuns, spre marea noastră surpriză, Caroline, care fără-ndoială că ne pândise, ne-a deschis chiar ea uşa.

  A dus un deget la buze; chipul îi era încordat şi plin de importanţă.

  — Ursula Bourne, a zis ea, fata din casă de la Fernly e aici! Am condus-o în sufragerie. Sărmana este într-o stare de nedescris! Zice că trebuie să vorbească imediat cu domnul Poirot. M-am străduit din răsputeri s-o calmez. I-am dat o ceaşcă de ceai fierbinte. Când vezi un om în starea asta, ţi se frânge inima.

  — E în sufragerie? A întrebat Poirot.

  — Pe-aici, am zis eu, deschizând uşa.

  Ursula Bourne stătea pe un scaun lângă masă. Ţinea mâinile întinse şi se vedea bine că îşi sprijinise până atunci capul pe braţe.

  — Ursula Bourne, am murmurat eu.

  Dar Poirot a trecut pe lângă mine cu mâinile întinse.

  — Nu, a zis el, cred că nu e tocmai exact. Nu Ursula Bourne, nu-i aşa, copila mea? Ci Ursula Paton, doamna Ralph Paton.

  XXII. Povestea Ursulei.

  Câteva clipe fata l-a privit pe Poirot fără să scoată o vorbă. Apoi şi-a părăsit cu totul atitudinea rezervată, a făcut un gest afirmativ din cap şi a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri.

  Caroline a trecut pe lângă mine şi a luat-o pe după umeri, mângâindO.

  — Hai, hai, scumpa mea! A zis ea blând, totul va fi bine. Vei vedea. Totul va fi bine.

  În ciuda curiozităţii şi a patimii ei de a bârfi, Caroline este în realitate foarte bună. Pentru o clipă, văzând deznădejdea fetei, n-a mai interesat-o nici chiar dezvăluirea lui Poirot.

  Ursula s-a ridicat de pe scaun şi şi-a şters ochii.

  — A fost o slăbiciune şi o prostie din partea mea, s-a scuzat ea.

  — Nu, nu, copila mea a spus Poirot, prietenos. Toţi ne dăm seama de zbuciumul prin care ai trecut în ultima săptămână.

  — Trebuie să fi fost nişte chinuri insuportabile, am zis eu.

  — Şi acum să descopăr că dumneavoastră ştiţi totul! A continuat Ursula. De unde aţi aflat? V-a spus Ralph?

  Poirot a negat cu o clătinare a capului.

  — Cred că ştiţi ce m-a adus la dumneavoastră. Aceasta.

  — I-a întins o bucată mototolită din ziar, cu notiţa dată de Poirot spre publicare.

  — Aici spune că Ralph a fost arestat. Totul a fost zadarnic şi nu mai este cazul să ascund nimic.

  — Ştirile din ziare nu sunt totdeauna adevărate, mademoiselle, a murmurat Poirot, care părea că se ruşinează de sine însuşi. Totuşi ar fi bine să lămurim lucrurile. Acum avem nevoie mai mult decât oricând de adevăr.

  Fata a ezitat, privindu-l cu îndoială.

  — N-ai încredere în mine, a zis Poirot, cu blândeţe. Cu toate acestea, ai venit aici să mă cauţi, nu-i aşa? Pentru ce?

  — Deoarece sunt convinsă că Ralph nu a comis crima, a murmurat fata cu o voce stinsă, şi că dumneavoastră sunteţi foarte priceput şi veţi afla adevărul. Mai e ceva.

  — Da?

  — Cred că aveţi şi un suflet bun.

  Poirot a înclinat de câteva ori din cap.

  — Foarte bine. Da, foarte bine. Ascultaţi, eu sunt convins într-adevăr că soţul dumitale nu este vinovat, dar ancheta se desfăşoară destul de rău pentru el. Ca să-l salvez, trebuie să aflu tot ce se poate şti, chiar dacă s-ar părea că unele informaţii i-ar crea, în aparenţă, o situaţie mai grea.

  — Cât de bine înţelegeţi totul! A exclamat Ursula.

  — Aşa că o să-mi spui toată povestea? De la început.

  — Sper că n-o să mă goniţi, a zis Caroline, aşezându-se foarte confortabil într-un fotoliu. Aş vrea să aflu, a continuat ea, pentru ce această tânără se dădea drept fată-n casă?

  — Se dădea drept fată-n casă? Am repetat eu.

  — Chiar aşa am spus. Din ce cauză, copila mea? Ai făcut vreo prinsoare?

  — Ca să-mi câştig existenţa, a răspuns Ursula, sec. Şi, prinzând curaj, a început să spună povestea pe care o relatez aici cu propriile mele cuvinte.

  Se pare că Ursula Bourne era unul din cei şapte copii ai unei familii irlandeze de nobili sărăcite. La moartea tatălui lor, mare parte din fete au plecat în lume să-şi câştige existenţa. Sora mai în vârstă fusese căsătorită cu căpitanul Folliott. Pe ea o văzusem duminică şi abia acum mi-am dat seama pentru ce fusese atât de stingherită. Hotărâtă să-şi câştige existenţa, dar nu ca guvernantă la copii – şi slujba de fată în casă fiind singura ocupaţie potrivită pentru o tânără fărănici o pregătire – Ursula a preferat-o pe aceasta. Ea nu a vrut să se prezinte ca o doamnă care face pe fata-n casă. A voit să fie într-adevăr o femeie de serviciu, şi sora ei i-a procurat câteva referinţe. La Fernly, în ciuda unei rezerve, care, după cum s-a văzut, dăduse naştere la unele comentarii, îşi îndeplinise cu succes îndatoririle, fiind vioaie, îndemânatică şi conştiincioasă.

  — Îmi place munca, a explicat ea. Şi aveam destul timp liber să mă recreez.

  În situaţia aceasta, l-a întâlnit pe Ralph Paton, şi dragostea lor s-a consfinţit printr-o căsătorie în taină. Ea a acceptat o astfel de căsătorie, la insistenţele lui, oarecum în contră voinţei sale. Îi spusese că tatăl său vitreg nu i-ar fi îngăduit niciodată să ia de soţie o fată săracă. Aşa că era mai bine să se căsătorească în secret şi să-i mărturisească situaţia de fapt mai târziu şi într-un moment mai prielnic.

  Astfel, Ursula Bourne a devenit Ursula Paton. Ralph i-a promis că-şi va plăti datoriile, îşi va găsi o slujbă, apoi, când o va putea întreţine, deci atunci când va fi independent faţă de tatăl său adoptiv, îi vor spune adevărul.

  Dar pentru oameni ca Ralph Paton, adaptarea unui nou fel de viaţă este mai uşoară în teorie decât în practică. El nădăjduia că tatăl său vitreg, care nu ştia nimic de căsătoria lui, putea fi convins să-i plătească datoriile, şi că-şi va limpezi astfel situaţia. Dar s-a întâmplat contrariul – datoriile lui foarte mari l-au înfuriat şi mai mult pe Roger.

  Ackroyd şi a refuzat categoric să le achite. Au trecut câteva luni şi Ralph a fost chemat iar la Fernly. Când acesta a venit, Roger Ackroyd nu s-a mulţumit numai să facă aluzii în legătură cu o căsătorie a lui Paton cu Flora, ci, dorind această unire din toată inima, i-a vorbit deschis tânărului.

  Cu acest prilej s-a dovedit din nou caracterul slab al lui Ralph Paton. Ca totdeauna, el s-a hotărât pentru rezolvarea imediată şi uşoara a problemei. Atât cât îmi puteam da seama, nici Flora, nici Ralph nu pretindea că-l iubeşte pe celălalt. Căsătoria aceasta era pentru amândoi o chestiune de afaceri. Roger Ackroyd îşi impusese voinţa şi ei o acceptaseră. Pentru Flora, căsătoria însemna o posibilitate de a-şi câştiga libertatea, de a dispune de bani şi de a se bucura de un orizont mai larg; pentru Ralph, lucrurile aveau un cu totul alt aspect, dar se găsea într-o situaţie financiară îngrozitoare. Şi nu a lăsat să-i scape şansa oferită. În felul acesta, i se plăteau datoriile şi putea să pornească iar la drum, începând o viaţă nouă. Nu era în stare să scruteze viitorul şi se pare că nădăjduia în mod vag ca logodna lui cu Flora să se rupă după un oarecare timp. Cei doi tineri hotărâseră ca logodna lor să rămână o vreme secretă. Ralph ţinea foarte mult ca Ursula să nu afle nimic. Simţea instinctiv că aceasta, cu firea ei cinstită şi hotărâtă, care o făcea să dispreţuiască duplicitatea, nu va accepta o astfel de situaţie.

  Apoi a venit momentul decisiv, când Roger Ackroyd, totdeauna foarte energic, a hotărât să anunţe logodna. Lui Ralph nu i-a spus nimic despre intenţia lui, ci numai Florei, care, apatică, nu s-a împotrivit. Dar pentru Ursula ştirea aceasta a avut efectul unei bombe. L-a chemat fără întârziere pe Ralph, care s-a grăbit să vină de la Londra. S-au întâlnit în pădure, unde o parte a convorbirii lor a fost auzită de sora mea. Ralph a implorat-o să rămână liniştită încă vreo câtva timp, dar Ursula era hotărâtă să termine cu secretele. I-a spus că-i va destăinui numaidecât tot adevărul domnului Ackroyd. Cei doi soţi s-au despărţit în termeni foarte reci.

  Ursula, foarte hotărâtă, a căutat prilejul să stea de vorbă cu Roger Ackroyd chiar în după-amiaza aceea şi i-a spus tot. Întrevederea a fost furtunoasă şi ar fi putut fi şi mai furtunoasă dacă Roger Ackroyd nu ar fi fost obsedat de propriile sale necazuri. Totuşi, a avut urmări destul de rele. Ackroyd nu era omul care să ierte o asemenea înşelăciune. Era furios, mai ales pe Ralph, dar socotea că şi Ursula îşi avea partea ei de vină, privind-o ca pe o fată care încercase, cu bună ştiinţă, „să-l seducă” pe fiul adoptiv al unui om foarte bogat. Amândoi şi-au spus unul altuia lucruri foarte jignitoare.

  Ursula s-a întâlnit cu Ralph chiar în aceeaşi seară. Aşa cum se înţeleseseră, în micul pavilion de vară, ieşind din casă pe o mică uşă laterală. Întrevederea s-a petrecut cu reproşuri de o parte şi de alta. Ralph a acuzat-o că-i compromisese definitiv toate planurile prin destăinuirea ei inoportună. Fata l-a învinuit de duplicitate.

  În cele din urmă, s-au despărţit. După o jumătate de oră, s-a descoperit cadavrul lui Roger Ackroyd. Din noaptea aceea Ursula nu l-a mai văzut şi nu a mai auzit nimic de Ralph.

  Pe măsura desfăşurării povestirii, îmi dădeam seama tot mai mult de extraordinara succesiune a faptelor. Dacă Ackroyd ar mai fi trăit, şi-ar fi modificat fără îndoială testamentul. Îl cunoşteam destul de bine ca să ştiu că s-ar fi grăbit s-o facă. Moartea lui venise la timp pentru Ralph şi Ursula Paton. Deci nu e de mirare că fata s-a putut stăpâni să nu scoată vreo vorbă şi şi-a jucat rolul cu atâta stăruinţă.

  Meditaţiile mele au fost întrerupte de vocea lui Poirot; tonul său grav m-a făcut să înţeleg că şi el îşi dăduse seama de implicaţiile noii situaţii.

  — Mademoiselle, trebuie să vă pun o întrebare şi să-mi răspundeţi cinstit, fiindcă ceea ce-mi veţi spune ar putea hotărî totul: cât era ceasul când v-aţi despărţit de căpitanul Paton în pavilionul de vară? Vă rog să vă gândiţi bine, ca să puteţi răspunde exact.

  Fata a râs scurt, cu destulă amărăciune.

  — Credeţi că nu m-am gândit mereu la asta? Când am ieşit din locuinţă, ca să-l întâlnesc; era exact nouă şi jumătate. Maiorul Blunt se plimba în lung şi-n lat pe terasă, aşa că am fost silită să fac un ocol prin tufişuri, ca să nu mă vadă. Am ajuns la pavilionul de vară, unde mă aştepta Ralph, cam la zece fără douăzeci şi şapte de minute. Nu am stat cu el mai mult de zece minute şi m-am întors în casă la zece fără un sfert.

  Abia acum înţelegeam întrebarea ei stăruitoare din ajun, prin care voia să afle dacă Ackroyd fusese ucis înainte de zece fără un sfert sau după aceea.

  Am observat că acelaşi gând îl frământă pe Poirot, fiindcă a întrebat:

  — Cine a părăsit primul pavilion de vară?

  — Eu.

  — Lăsându-l pe Ralph Paton acolo?

  — Da, dar nu cumva credeţi.

  — Mademoiselle, ce cred eu nu arenici o importanţă. Ce-aţi făcut când v-aţi înapoiat în casă?

  — M-am dus în camera mea.

  — Şi cât timp aţi stat acolo?

  — Cam până la ora zece.

  — Există cineva care ar putea să confirme asta?

  — Să confirme? Că am stat în camera mea? Oh, nu! Dar. Oh, înţeleg, s-ar putea crede. S-ar putea crede că.

  Ochii i s-au umplut de groază.

  Poirot a terminat fraza în locul ei:

  — Că dumneata ai intrat pe fereastră şi l-ai înjunghiat pe domnul Ackroyd, pe când stătea în fotoliu? Da, s-ar putea crede asta.

  — Numai un nebun ar fi în stare să se gândească la aşa ceva, a izbucnit Caroline, indignată, mângâind umărul Ursulei.

  Fata şi-a ascuns chipul în palme:

  — E îngrozitor, a murmurat ea, îngrozitor!

  Caroline a mângâiat-o şi i-a vorbit cu prietenie:

  — Nu te frământa, scumpa mea. Domnul Poirot nu presupune asta înnici un caz. Iar cât îl priveşte pe soţul dumitale, nu am o părere bună despre el şi ţi-o spun deschis. A plecat şi te-a lăsat să te descurci singură.

  Însă Ursula a dat energic din cap:

  — Oh, nu! A exclamat ea. Nu-i adevărat. Ralph nu ar fi plecat de bunăvoie, acum înţeleg bine. Când a auzit de asasinarea tatălui său vitreg, a crezut, poate, că eu am comis-o.

  — La aşa ceva nu se putea gândi, a zis Caroline.

  — În noaptea aceea l-am chinuit, am fost atât de crudă şi neînduplecată cu el! Nu am vrut să ascult nimic din ceea ce se străduia să-mi spună şi nu am vrut să cred că ţine într-adevăr la mine. I-am aruncat în faţă tot ceea ce gândeam despre el, i-am spus cuvinte crude şi grele fără să le aleg, aşa cum îmi treceau prin minte, străduindu-mă din răsputeri să-l jignesc.

  — Nu l-ai jignit deloc, a intervenit Caroline. Orice i-ai spune unui bărbat, să nu te îngrijorezi niciodată. Sunt toţi atât de vanitoşi, că nu te cred decât când îi măguleşti.

  Ursula îşi frământa mereu mâinile, cuprinsă de o neînchipuită nervozitate.

  — Când s-a descoperit crima, a continuat ea, şi el nu a apărut, am fost tare nenorocită. M-am întrebat o clipă dacă. Însă mi-am dat seama că el nu ar fi fost în stare. Nu ar fi fost în stare. Aş fi dorit să apară şi să declare deschis că nu are nici o legătură cu cele ce s-au petrecut. Ştiam că ţine foarte mult la doctorul Sheppard şi am crezut că numai dânsul ar putea să cunoască locul unde se ascunde Ralph. S-a întors spre mine: Din cauza asta v-am vorbit aşa cum am făcut-o în ziua aceea. Am crezut că dacă aţi şti unde se află, i-aţi trimite un mesaj.

  — Eu? Am exclamat.

  — Dar de unde să ştie James unde se află? A întrebat Caroline cu vocea ei stridentă.

  — Îmi dau seama că nu prea era probabil, a recunoscut Ursula, însă Ralph îmi vorbea des de doctorul Sheppard şi ştiam că-l priveşte ca pe cel mai bun prieten al său din Kink's Abbot.

  — Scumpa mea copilă, am obiectat eu, habar nu am unde se găseşte acum Ralph Paton.

  — Ceea ce e foarte adevărat, a zis Poirot.

  — Dar. Ursula a întins foarte stânjenită bucata de ziar decupată.

  — Ah! Asta! A zis Poirot, şi el puţin stânjenit, O bagatelle, mademoiselle. Rien du tout. Nu cred o clipă că Ralph Paton a fost arestat.

  — Dar atunci., a început fata, aproape în şoaptă.

  Poirot a întrerupt-o:

  — Aş vrea să ştiu un singur lucru: căpitanul Paton purta în noaptea aceea pantofi sau ghete?

  Ursula a negat clătinând din cap:

  — Nu-mi amintesc.

  — Mare păcat! Dar cum v-aţi putea aminti? În sfârşit, acum, madame, a continuat el, zâmbind, cu capul înclinat şi admonestând-o cu degetul, nu mai puneţi întrebări şi nu vă mai chinuiţi. Fiţi curajoasă şi aveţi încredere în Hercule Poirot.

  XXIII. Mica reuniune a lui Poirot.

  Şi acum, a zis Caroline, ridicându-se, o s-o duc pe fata asta sus, să se odihnească puţin. Nu te mai frământa, scumpa mea, fii convinsă că domnul Poirot va face imposibilul pentru dumneata.

  — Ar trebui să mă întorc la Fernly, a spus Ursula, şovăitoare.

  Dar Caroline i-a întrerupt protestele cu un gest hotărât.

  — Prostii! Acum eşti în grija mea şi vei rămâne deocamdată aici, nu-i aşa, domnule Poirot?

  — Da, da, este cel mai bun lucru, a încuviinţat micuţul belgian. În seara aceasta aş vrea ca mademoiselle, cer scuze, madame, să asiste la ora nouă la mica reuniune din locuinţa mea. E absolut necesar să fie de faţă.

  Caroline a încuviinţat şi a ieşit din cameră împreună cu Ursula. Când uşa s-a închis după ele, Poirot s-a aşezat din nou.

  — Totul merge destul de bine, a constatat el, lucrurile par să se clarifice de la sine.

  — Dar situaţia lui Ralph Paton e tot mai gravă, am observat eu cu amărăciune.

  Poirot a încuviinţat din cap:

  — E drept, dar era de aşteptat, nu-i aşa?

  L-am privit, oarecum stingherit de cuvintele lui. Se lăsase pe speteaza scaunului, cu ochii pe jumătate închişi, cu degetele mâinilor aproape atingându-se. A oftat pe neaşteptate, clătinând din cap.

  — Ce este? Am întrebat.

  — Uneori mi-e tare dor să-l văd din nou lângă mine pe prietenul meu Hastings. E amicul de care v-am vorbit, stabilit în Argentina. Ori de câte ori aveam un caz greu de rezolvat, se afla alături de mine. Şi m-a ajutat, da, m-a ajutat de multe ori, fiindcă avea şpilul de a se poticni de adevăr fără să-şi dea seama, bien entendu. Uneori intervenea cu câte o observaţie foarte prostească, dar tocmai asta îmi dezvăluia adevărul! Mai avea şi obiceiul să păstreze însemnările pe care şi le făcea despre toate cazurile ce i se păreau interesante.

  Am tuşit cam încurcat.

  — În privinţa asta, am început eu, dar m-am oprit.

  Poirot şi-a îndreptat trupul, întrebând, cu ochi scânteietori:

  — Da, ce vreţi să spuneţi?

  — Ei bine, de fapt am citit unele din relatările căpitanului Hastings şi m-am gândit că aş putea să-l imit. Mi s-a părut că ar fi păcat să nu folosesc prilejul unic, amestecul acesta al meu, probabil pentru prima şi ultima oară, în evenimente de acest gen.

  Simţeam că roşesc din ce în ce mai mult şi că-mi pierd şirul în timp ce bâiguiam cele de mai sus.

  Poirot a sărit de pe scaun şi m-am temut o clipă că o să mă îmbrăţişeze, după obiceiul francezilor, însă, mulţumesc lui Dumnezeu, s-a stăpânit.

  — Dar e magnific! Aţi aşternut pe hârtie toate impresiile pe care le-aţi avut în legătură cu acest caz, pe măsura desfăşurării evenimentelor?

  Am afirmat din cap.

  — Epatant! A exclamat el. Arătaţi-mi-le imediat!

  Nu eram deloc pregătit pentru o astfel de eventualitate. M-am străduit să-mi amintesc detalii din însemnările mele.

  — Nădăjduiesc că n-o să vă supăraţi, am bâiguit eu, dacă am făcut pe ici pe colo unele mici observaţii personale.

  — Oh! Înţeleg foarte bine: aţi vorbit despre mine ca de un personaj comic, poate uneori chiar ridicol, nu-i aşa? Dar n-arenici o importanţă. Nici Hastings nu era totdeauna prea amabil în această privinţă. Oh, nu ţin seama de astfel de bagatele!

  Deşi mai şovăiam, am căutat în sertarul biroului meu şi am scos un vraf de hârtii, manuscrisul meu, pe care i le-am întins. Gândindu-mă la o posibilă publicare a lui, împărţisem mica mea operă în capitole, şi noaptea precedentă ajunsesem cu naraţiunea la zi, povestind vizita domnişoarei Russell. Îi dădeam, prin urmare, lui Poirot douăzeci de capitole.

  L-am lăsat singur.

  Eram obligat să mă duc să vizitez un pacient care locuia la o distanţă destul de mare. Când m-am întors acasă, era trecut de ora opt; mi-am găsit cina caldă încă şi mi s-a spus că Poirot luase masa împreună cu sora mea la şapte şi jumătate, după care se retrăsese în atelierul meu, ca să termine citirea manuscrisului.

  — Sper, James, mi-a spus sora mea, că ai fost destul de prevăzător în aprecierile tale despre mine în ceea ce ai scris?

  Am privit-o oarecum surprins, fiindcă nu fusesem deloc prevăzător.

  — Dar asta n-are o prea mare importanţă, a continuat Caroline, ghicind ce voia să spună expresia de pe chipul meu. Domnul Poirot va şti ce să creadă. El mă înţelege mult mai bine decât tine.

  Am intrat în atelier. Detectivul stătea lângă fereastră, iar manuscrisul se afla aşezat cu grijă pe un scaun de lângă el. Când m-a văzut, a pus mâna pe opera mea, zicând:

  — Eh bien, vă felicit pentru modestia dumneavoastră!

  — Oh! Am exclamat eu, puţin mirat.

  — Şi pentru discreţia dumneavoastră, a adăugat el. Oh, Hastings nu scria aşa, a continuat prietenul meu. Pe fiecare pagina descopereai de foarte multe ori cuvântul „eu”. Ce gândea, ce făcea el. Dar dumneavoastră aţi rămas în umbră. Am putea spune că numai o dată sau de două ori aţi intrat în scenă în nişte împrejurări ale vieţii casnice, nu-i aşa?

  Mi s-au îmbujorat puţin obrajii, văzând licărirea din ochii lui.

  — Dar, în realitate, ce credeţi despre aceste însemnări? Am întrebat eu, nervos.

  — Vreţi să cunoaşteţi părerea mea sinceră?

  — Da. '

  Tonul glumeţ al lui Poirot s-a schimbat şi mi-a răspuns cu bunătate:

  — E o dare de seamă nespus de amănunţită şi clară. Aţi înregistrat toate faptele în mod fidel şi foarte precis, deşi aţi fost extrem de discret în ceea ce priveşte participarea dumneavoastră la evenimente.

  — Şi vă sunt de folos?

  — Da, aş putea spune că m-au ajutat neînchipuit de mult. Acum să mergem la mine acasă şi să pregătim scena pentru mica mea reprezentaţie.

  Caroline se afla în hol şi cred că spera să fie invitată şi ea. Însă Poirot s-a purtat cu mult tact.

  — Mi-ar face o foarte mare plăcere să fiţi şi dumneavoastră de faţă, a zis el cu regret, dar nu este momentul potrivit şi cred că dacă v-aş invita, aş greşi, înţelegeţi? Toţi cei ce vin în seara asta sunt suspecţi. Printre ei voi găsi persoana care l-a ucis pe Ackroyd.

  — Sunteţi sigur? Am întrebat eu, cu îndoială.

  — Se pare că nu credeţi, a răspuns Poirot sec. Încă nu-l apreciaţi pe Hercule Poirot la adevărata lui valoare.

  În clipa aceea, Ursula a coborât scara.

  — Văd că eşti gata, copila mea, a zis detectivul. E bine. Vom merge împreună. Mademoiselle Caroline, vă rog să mă credeţi că fac tot ce pot ca să vă fiu agreabil. Noapte bună.

  Am ieşit, lăsând-o pe sora mea în pragul uşii principale, urmărindune din ochi întocmai ca un câine dezamăgit că nu e luat la plimbare.

  În salonul de la The Larches se făcuseră pregătirile. Pe masă erau pahare, felurite siropuri, precum şi un platou cu biscuiţi. Fuseseră aduse câteva scaune din cealaltă cameră.

  Alergând încoace şi încolo, Poirot rearanja lucrurile: trăgea un scaun, corecta poziţia unei lămpi, în treacăt se oprea să îndrepte un covor de pe duşumea. Dădea o mare atenţie lămpilor din încăpere. Acestea erau rânduite în aşa fel încât să arunce toată lumina în partea camerei unde se aflau grupate scaunele, lăsând în penumbră o porţiune a odăii unde presupuneam că avea să şadă chiar Poirot.

  Ursula şi cu mine îl urmăream. S-a auzit soneria.

  — Iată-i că sosesc, a exclamat Poirot. Foarte bine. Totul este pregătit.

  Uşa s-a deschis şi au intrat toţi locatarii de la Fernly. Poirot le-a ieşit în întâmpinare şi le-a salutat pe doamna Ackroyd şi pe Flora.

  — Sunteţi foarte amabile că aţi venit, le-a spus el. Vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnilor, a zis el întorcându-se spre maiorul Blunt şi Raymond.

  Ca de obicei, secretarul era vesel.

  — Ce idee măreaţă v-a trecut prin cap? A întrebat el, râzând. Vreo maşinărie ştiinţifică? Vreţi să ne puneţi benzi în jurul încheieturilor de la mâini, ca să înregistraţi pulsaţiile inimii şi să descoperiţi astfel vinovatul? Există o astfel de invenţie, nu-i aşa?

  — Da, am citit despre ea, răspuns Poirot. Însă eu sunt de modă veche şi folosesc tot binecunoscutele metode. Lucrez numai cu micile celule cenuşii. Acum să începem, dar mai întâi daţi-mi voie să vă anunţ o veste, a continuat el, luând-o de mână pe Ursula şi prezentând-o celorlalţi: Iată-o pe doamna Ralph Paton. S-a căsătorit cu căpitanul Paton în luna martie.

  Doamna Ackroyd a scos un ţipăt scurt.

  — Ralph! Căsătorit? În martie! Oh! Dar e absurd! Cum ar fi putut s-o facă? A privit-o de sus până jos, de parcă n-o mai văzuse niciodată. Căsătorit cu această Bourne? Ei bine, domnule Poirot, nu vă cred.

  Ursula s-a îmbujorat şi voia să răspundă, însă Flora i-a luat-o înainte. S-a apropiat foarte iute de ea şi a luat-o de braţ:

  — Să nu te contrarieze uimirea noastră. Înţelegi, noi habar nu aveam. Amândoi aţi păstrat taina foarte bine. Vestea asta mă bucură foarte mult.

  — Sunteţi tare bună, domnişoară Ackroyd, a răspuns Ursula încet. Aţi putea, pe bună dreptate, să fiţi foarte supărată. Ralph s-a purtat foarte urât, mai ales cu dumneavoastră.

  — Asta nu trebuie să te neliniştească, i-a răspuns Flora, mângâind-o. Ralph se afla într-un impas, şi a ales singura cale posibilă de a ieşi din încurcătură. Cred că dacă aş fi fost locul lui, aş fi făcut la fel. Dar ar fi trebuit să-mi împărtăşiţi şi mie secretul vostru, fiindcă nu l-aş fi trădat înnici un caz.

  Poirot a ciocănit de câteva ori în masă, dregându-şi glasul în chip semnificativ.

  — Consiliul va începe şedinţa, a zis Flora. Domnul Poirot ne dă a înţelege să nu mai vorbim. Dar mai spune-mi un singur lucru: Unde este Ralph? Dacă cineva ştie unde se află, numai dumneata poţi fi aceea.

  — Tocmai asta e, că nu ştiu, a exclamat Ursula aproape tânguinduse. Nu ştiu!

  — Nu este arestat la Liverpool? A întrebat Raymond. Aşa scrie în ziar.

  — Nu se află la Liverpool, a spus Poirot foarte scurt.

  — În realitate, am observat eu, nimeni nu ştie unde este.

  — Cu excepţia lui Hercule Poirot, nu-i aşa? A zis Raymond.

  Acesta a răspuns glumei lui cu toată seriozitatea.

  — Da, cu excepţia mea, eu ştiu tot. Să nu uitaţi asta.

  Geoffrey Raymond l-a privit mirat.

  — Tot?! A spus el, cu un fluierat scurt. Ei, dar asta-i grozav!

  — Susţineţi că bănuiţi într-adevăr unde se ascunde Ralph Paton? Am exclamat eu neîncrezător.

  — Dumneavoastră întrebuinţaţi cuvântul a bănui. Eu va răspund că ştiu, prietene.

  — La Cranchester? Am întrebat eu la întâmplare.

  — Nu, a răspuns Poirot, sever, nu la Cranchester.

  Nu a mai adăugat nimic şi la un gest al său cei prezenţi am ocupat locurile. Atunci uşa s-a mai deschis o dată şi au apărut încă două persoane care s-au aşezat pe scaune chiar lângă intrare. Erau Parker şi menajera.

  — Acum au venit toţi, a constatat Poirot, toată lumea e de faţă. În vocea lui se simţea o nuanţă de mulţumire, iar pe chipurile persoanelor care se aflau în partea cealaltă a camerei a apărut, fugitiv, o umbră de îngrijorare. Fiecare avea impresia că era vorba de o capcană care se şi închisese.

  Poirot a luat o foaie de hârtie şi a citit, grav:

  — Doamna Ackroyd, domnişoara Flora Ackroyd, maiorul Blunt, domnul Geoffrey Raymond, doamna Ralph Paton, John Parker, Elizabeth Russell.

  A pus hârtia la loc pe masă.

  — Ce înseamnă asta? A început Raymond.

  — Lista pe care am citit-o, a explicat Poirot, cuprinde numele persoanelor suspecte. Fiecare dintre dumneavoastră ar fi putut să-l ucidă pe domnul Ackroyd.

  Doamna Ackroyd a sărit de pe scaun, cu un ţipăt răguşit, văicărindu-se:

  — Nu pot suporta aşa ceva! Nu pot suporta! Mai bine mă întorc acasă.

  — Nu puteţi pleca, madame, a spus Poirot, aspru, înainte de a auzi tot ce am de spus.

  A tăcut o vreme, apoi şi-a dres glasul:

  — O voi lua de la început. Când domnişoara Ackroyd mi-a cerut să mă ocup de cazul acesta, m-am dus la Fernly Park cu bunul doctor Sheppard. Am străbătut împreună terasa, mi s-au arătat urmele de paşi de pe pervazul ferestrei. De acolo, inspectorul Raglan m-a condus pe cărarea care dă în aleea principală. Mi-a atras privirea un mic pavilion de vară, pe care l-am cercetat cu de-amănuntul. Am găsit două lucruri: o bucată de pânză apretată şi o pană de gâscă. Bucata de pânză m-a făcut să mă gândesc numaidecât la şorţul unei fete în casă. Când inspectorul Raglan mi-a arătat lista întocmită de el cu persoanele din locuinţă, am observat numaidecât că una din fete, Ursula Bourne, subreta principală, nu avea un alibi real. După declaraţia ei, se aflase în camera sa între orele nouă şi jumătate şi zece. Dar dacă fusese în realitate în pavilionul de vară? Şi dacă se dusese acolo, o făcuse numai ca să întâlnească pe cineva. Or, ştiam de la doctorul Sheppard că o persoană străină venise în seara aceea la Fernly, străinul cu care vorbise chiar la poartă. La prima privire, problema noastră părea rezolvată: străinul se întâlnise în pavilionul de vară cu Ursula Bourne. Eram aproape sigur că el fusese acolo, din cauza penei de gâscă. Pana aceasta mi-a sugerat îndată ideea că era vorba de o persoană care lua stupefiante şi mai ales de cineva care-şi însuşise acest obicei de cealaltă parte a Oceanului Atlantic, unde prizarea pulberii este mai răspândită decât în Anglia, presupunerea mea fiind confirmată de faptul că străinul întâlnit de doctorul Sheppard avea un accent american.

  Un singur punct m-a pus pe gânduri. Nu se potriveau orele. Eram sigur că Ursulei Bourne nu-i fusese posibil să se ducă la pavilionul de vară înainte de nouă şi jumătate, în timp ce bărbatul acela trebuie să fi intrat acolo doar la câteva minute după nouă. Fără-ndoială, puteam presupune că aşteptase o jumătate de oră, dar şi că în seara aceea avusese loc în pavilionul de vară şi o altă întâlnire. Eh bien, când am examinat această alternativă, am descoperit câteva fapte semnificative. Am aflat că domnişoara Russell, menajera făcuse o vizită doctorului Sheppard în dimineaţa aceea, când se interesase cu foarte mare curiozitate de mijloacele de vindecare a celor ce iau stupefiante. Punând această descoperire în legătură cu pana de gâscă, am presupus că bărbatul acela venise la Fernly să vorbească nu cu Ursula Bourne, ci cu menajera. Dar atunci cu cine se întâlnise Ursula Bourne în pavilion? Nesiguranţa nu a durat mult. Mai întâi, am găsit un inel, o verighetă, cu inscripţia: de la „R” şi cu o dată gravată în partea ei dinăuntru. Apoi am aflat că Ralph Paton fusese văzut la ora nouă şi douăzeci şi cinci pe cărarea ce duce spre pavilionul de vară şi am mai auzit şi despre o convorbire petrecută chiar în după-amiaza aceea în pădurea din apropierea satului între Ralph Paton şi o fată necunoscută. În felul acesta, elementele adunate se urmau într-o succesiune; o căsnicie tăinuită, o logodnă anunţată chiar în ziua tragediei, întrevederea furtunoasă din pădure şi întâlnirea fixată în seara aceea la pavilionul de vară.

  Întâmplător, toate descoperirile despre care v-am vorbit dovedeau faptul că Ralph Paton şi Ursula Bourne (Paton) aveau motive puternice să dorească dispariţia domnului Ackroyd, dar şi un lucru foarte clar, că nu Ralph Paton fusese persoana care se afla cu domnul Ackroyd în biroul acestuia la ora nouă şi jumătate.

  Astfel, am ajuns la un aspect, şi poate cel mai interesant, al crimei. Cine se afla în biroul domnului Ackroyd la ora nouă şi jumătate? Înnici un caz Ralph Paton, deoarece era în pavilionul de vară cu soţia lui. Nici Charles Kent, care şi el plecase. Cine atunci? Şi mi-am pus cea mai îndrăzneaţă şi inteligentă întrebare: oare se afla într-adevăr la ora aceea cineva la domnul Ackroyd?

  Poirot s-a aplecat înainte, spunând cuvintele cu un ton triumfător, apoi s-a tras înapoi cu aerul celui ce dăduse o lovitură precisă.

  Totuşi, Raymond nu părea prea impresionat şi a obiectat:

  — Nu ştiu dacă nu cumva credeţi că sunt mincinos, domnule Poirot, dar prezenţa unei persoane în biroul domnului Ackroyd, în afară de cuvintele exacte care au fost pronunţate, nu este confirmată numai prin mărturia mea. Amintiţi-vă că şi maiorul Blunt l-a auzit pe domnul Ackroyd vorbind cu cineva. Se găsea afară, pe terasă, şi nu a înţeles clar cuvintele pronunţate, dar nu e nici cea mai mică îndoială că a auzit vocile.

  Poirot a afirmat cu o mişcare a capului:

  — Nu am uitat asta, a spus el, liniştit. Dar maiorul Blunt a avut impresia că dumneavoastră aţi fost cel care a vorbit cu domnul Ackroyd.

  O clipă, Raymond a părut descumpănit. Apoi şi-a revenit.

  — Maiorul Blunt recunoaşte acum că s-a înşelat, a zis el.

  — Exact, a încuviinţat acesta.

  — Dar trebuie să fi existat totuşi un motiv care l-a făcut pe domnul Blunt să aibă impresia asta, a remarcat Poirot. O, nu! A zis ridicând mâna în semn de protest. Ştiu ce motiv vreţi să invocaţi, dar nu este concludent. Trebuie să căutăm o altă cauză, şi iată părerea mea: cuvintele auzite din întâmplare de domnul Raymond m-au surprins de la început. M-am mirat foarte mult că nimeni nu le-a privit cu spirit critic şi nimănui nu i s-au părut ciudate.

  A făcut o pauză, apoi a citat rar:

  — Împrumuturile făcute în contul meu au fost atât de frecvente în ultimul timp, încât mă tem că îmi este imposibil să dau curs cererii dumneavoastră”. Oare exprimarea aceasta ciudată nu vă surprinde?

  — Câtuşi de puţin, a zis Raymond. Domnul Ackroyd mi-a dictat adesea scrisori în care folosea aproape aceleaşi cuvinte.

  — Exact! A strigat Poirot. Aici voiam să ajung. Se exprimă oare cineva astfel când vorbeşte cu o persoană? E imposibil ca aceste cuvinte să facă parte dintr-o conversaţie reală, în timp ce dacă ar dicta o scrisoare.

  — Vreţi să spuneţi că citea o scrisoare cu voce tare? A întrebat Raymond, încet. Dar chiar şi în această ipoteză, trebuie să fi citit cuiva aceste cuvinte.

  — Dar de ce? Nimic nu dovedeşte că mai era cineva în cameră. Nu uitaţi, în afară de vocea domnului Ackroyd, nu s-a mai auzit o alta.

  — Dar nimeni n-ar citi astfel de scrisori cu voce tare, pentru sine însuşi, în afară de cazul că ar fi, să zicem, ţicnit.

  — Toţi aţi uitat ceva, a remarcat Poirot cu blândeţe, l-aţi uitat pe străinul care a făcut o vizită la Fernly în miercurea precedentă.

  Cei prezenţi l-au privit uluiţi.

  — Da, a continuat detectivul, cu un gest încurajator din cap. În ziua de miercuri. Persoana acestui tânăr nu ne interesează, însă firma pe care o reprezenta mi-a atras atenţia.

  — Societatea de dictafoane! A exclamat Raymond. Acum înţeleg. Un dictafon. La asta vă gândiţi, nu-i aşa?

  Detectivul a încuviinţat din cap.

  — Domnul Ackroyd se hotărâse, după cum vă amintiţi, să cumpere un dictafon. Am avut curiozitatea să cer informaţii la societatea respectivă. Mi s-a răspuns că stăpânul de la Fernly a cumpărat un dictafon de la reprezentantul ei. De ce v-a ascuns asta, nu ştiu.

  — Pesemne că a vrut să-mi facă o surpriză, a murmurat Raymond. Astfel de surprize îl bucurau ca pe un copil. A păstrat câteva zile taina existenţei lui, fiindcă probabil îl distra ca o jucărie nouă. Da, aveţi dreptate, totul e verosimil. Nimeni nu ar folosi asemenea cuvinte într-o convorbire obişnuită.

  — Aşa se şi explică, a zis Poirot, de ce maiorul Blunt a crezut că dumneavoastră vă aflaţi în birou. Frânturile de fraze auzite de dânsul erau fragmentele unei dictări, şi în subconştientul său a tras concluzia că domnul Ackroyd vă dicta dumneavoastră. Atenţia domnului Blunt era îndreptată în altă direcţie, cu totul opusă, la forma albă pe care o zărise. Credea că e domnişoara Ackroyd. În realitate, văzuse şorţul alb al Ursulei Bourne, pe când aceasta se furişa spre pavilionul de vară.

  Raymond îşi revenise din uimirea lui de mai înainte.

  — Totuşi, oricât de strălucită ar fi această descoperire, a remarcat el (sunt convins că nu m-aş fi gândit niciodată la ea), ea nu schimbă deloc situaţia. Domnul Ackroyd era în viaţă la nouă şi jumătate, deoarece vorbea la dictafon. Şi pare sigur că Charles Kent plecase la ora aceea. În ceea ce-l priveşte pe Ralph Paton.? A şovăit, uitându-se la Ursula.

  Aceasta s-a înroşit, dar a răspuns imediat:

  — Ralph şi cu mine ne-am despărţit la zece fără un sfert. Sunt absolut sigură că nu s-a apropiat de casă. Nici nu-i trecea prin gând s-o facă, fiindcă nu voia să dea ochii cu tatăl său vitreg. O astfel de întrevedere îl înspăimânta.

  — Nu mă îndoiesc o clipă de sinceritatea declaraţiilor dumneavoastră, a replicat Raymond. Am fost totdeauna convins de nevinovăţia căpitanului Paton. Dar trebuie să ne gândim şi la tribunal, şi la întrebările care i se vor pune. Are o situaţie foarte încurcată şi numai dacă ar apărea.

  Poirot l-a întrerupt:

  — Sunteţi de părere că trebuie să apară, nu-i aşa?

  — Nici vorbă. Dacă ştiţi unde se află.

  — După cum se vede, nu mă credeţi că ştiu asta, deşi v-am spus acum câteva clipe că ştiu totul: adevărul în legătură cu mesajul telefonic, cu urmele de paşi de pe pervazul ferestrei, cu locul unde se ascunde Ralph Paton.

  — Unde este? A izbucnit Blunt.

  — Nu chiar atât de departe! A răspuns Poirot, zâmbind.

  — La Cranchester? Am întrebat eu.

  Detectivul s-a întors spre mine:

  — Totdeauna mă întrebaţi acelaşi lucru. Ideea cu Cranchester pare a fi o idee fixă la dumneavoastră. Nu, nu este la Cranchester. Este. Acolo! A făcut un gest melodramatic cu degetul arătător. Am întors toţi capul.

  Ralph Paton se afla în pragul uşii.

  XXIV. Povestea lui Ralph Paton.

  A fost o clipă neplăcută pentru mine. Abia am putut observa ce anume s-a petrecut după apariţia lui Ralph; ştiu doar că am auzit exclamaţii şi strigăte de uimire. Când mi-am venit iar oarecum în fire, miam putut da seama de ceea ce se întâmplă: Ralph Paton stătea lângă soţia lui, ţinând-o de mână şi-mi zâmbea privindu-mă din partea cealaltă a camerei.

  Poirot zâmbea şi el, fluturând spre mine, demonstrativ, degetul arătător:

  — Nu v-am spus de cel puţin 36 de ori că nu arenici un rost să-i ascundeţi ceva lui Hercule Poirot? A zis el. Că el e în stare să descopere totul?

  S-a întors către ceilalţi:

  — Dacă vă amintiţi, am mai avut într-o zi o mică reuniune în jurul acestei mese – şase dintre cei prezenţi acum. Am acuzat atunci cinci persoane că-mi ascund anumite lucruri. Patru dintre ele mi-au dezvăluit secretul lor, însă doctorul Sheppard nu l-a mărturisit pe al său. Dar am avut de la început bănuielile mele. Doctorul s-a dus în seara aceea la hanul „Three Boars”, nădăjduind să-l găsească pe Ralph. Nu l-a găsit, dar dacă presupunem, îmi spuneam eu, că l-a întâlnit pe stradă în drumul său spre casă? Doctorul Sheppard era unul dintre prietenii căpitanului Paton şi tocmai venea de la locul crimei. Ştia, fără îndoială, că aparenţele îl acuzau în mod absolut. Poate că ştia chiar mai multe lucruri decât alţii.

  — E adevărat, am zis eu, cu tristeţe. Şi cred că e clipa să mărturisesc totul. M-am dus în după-amiaza aceea să-l văd pe Ralph. La început n-a vrut să-mi facă destăinuiri, dar până la urmă s-a hotărât să-mi vorbească despre căsătoria lui şi despre impasul în care se găsea. Imediat după descoperirea crimei, mi-am dat seama că atunci când se vor cunoaşte faptele, bănuiala nu va întârzia să cadă asupra lui Ralph, sau dacă nu, asupra fetei pe care o iubea. În noaptea aceea i-am mărturisit deschis părerea mea şi teama că mărturisirile lui ar putea s-o incrimineze pe soţia sa l-au împins, să. Să.

  Am ezitat o clipă şi Ralph a rupt tăcerea:

  — S-o şterg. Vedeţi, Ursula s-a despărţit de mine ca să se înapoieze în casă. O nouă încercare a ei de a vorbi cu tatăl meu vitreg mi se părea imposibilă. Acesta se purtase foarte nepoliticos cu dânsa prima dată şi mă gândeam că ar fi putut s-o jignească din nou atât de tare, încât ea, fără săşi dea seama ce face.

  Se opri. Ursula şi-a tras mâna din strânsoarea mâinilor lui şi s-a dat un pas înapoi:

  — Te-ai gândit tu la asta, Ralph? Te-ai gândit într-adevăr că aş fi în stare s-o fac?!

  — Să ne întoarcem la comportarea vinovată a doctorului Sheppard, a zis Poirot, sec. El a consimţit să încerce totul, ca să-l ajute, şi a izbutit să-l ascundă pe căpitanul Paton de poliţie.

  — Unde l-a ascuns? A întrebat Raymond. În propria sa casă?

  — Ah, nu, nici gând! A răspuns Poirot. Puneţi-vă întrebarea pe care mi-am pus-o şi eu. Dacă bunul doctor ar vrea să-l ascundă pe tânărul său prieten, unde l-ar duce? Neapărat într-un loc din apropiere. M-am gândit la Cranchester. Într-un hotel? Nu. Într-o pensiune? Şi mai sigur că nu. Dar atunci unde? Ah! Poate că am găsit. Un ospiciu de alienaţi! Mi-am verificat teoria, inventând în familia mea un nepot cu tulburări mintale. Am întrebat-o pe domnişoara Sheppard unde sunt astfel de ospicii. Mi-a spus numele a două dintre ele, în apropiere de Cranchester, la care fratele său trimisese câţiva pacienţi. Am făcut cercetări în această direcţie. Da, la unul dintre ele fusese adus un pacient chiar de doctor personal, în zorii zilei de sâmbătă. Deşi acesta purta un alt nume, nu mi-a fost greu să-l identific pe căpitanul Paton şi, după îndeplinirea unor anumite formalităţi, l-am scos de acolo. Ieri dimineaţă, devreme, a sosit la mine acasă.

  L-am privit cu tristeţe.

  — Aşa-zisul expert al Carolinei de la Ministerul de Interne, am murmurat eu. Şi când mă gândesc că n-am bănuit nimic!

  — Cred că acum pricepeţi pentru ce v-am atras atenţia asupra discreţiei manuscrisului dumneavoastră? A spus Poirot încet. Relatează foarte sincer faptele, dar este o sinceritate parţială, nu-i aşa, prietene?

  Eram prea ruşinat ca să mai discut.

  — Doctorul Sheppard a fost foarte loial, a zis Ralph. S-a aflat alături de mine în toate momentele grele prin care am trecut. Şi a făcut tot ce a crezut că e bine. Din ceea ce aflu acum de la domnul Poirot înţeleg însă că nu am găsit soluţia cea mai bună. Ar fi trebuit să apar şi să înfrunt situaţia. Socot că vă daţi seama, într-un ospiciu de alienaţi nu există ziare şi nu am ştiut nimic despre ceea ce se petrece.

  — Doctorul Sheppard a fost un model de discreţie, a spus Poirot, tăios, dar eu, eu descopăr toate micile taine, fiindcă asta este îndeletnicirea mea.

  — Acum putem să aflăm şi noi ce s-a întâmplat în noaptea aceea? A întrebat Raymond nerăbdător, cu ochii la Ralph.

  — Dar aţi şi aflat, a răspuns acesta. Nu mai am decât foarte puţin de adăugat. Am părăsit pavilionul de vară cam la ora nouă şi patruzeci şi cinci şi am rătăcit prin pădure, încercând să iau o hotărâre în legătură cu pasul următor şi cu drumul pe care trebuia să merg. Mărturisesc că nu am nici măcar o umbră de alibi, dar vă dau cuvântul meu de onoare că nu am intrat nici pentru o clipă în birou şi că nu l-am văzut pe tatăl meu vitreg nici viu, nici mort. Orice-ar crede ceilalţi, pe cei de aici îi rog să fie convinşi că spun adevărul.

  — Nici un alibi! A murmurat Raymond. Asta e rău. Fără-ndoială că vă cred, dar. Situaţia este cam încurcată.

  — Dimpotrivă, asta simplifică foarte mult totul, a obiectat Poirot, vesel. Într-adevăr, foarte mult.

  L-am privit uluiţi.

  — Vă daţi seama la ce mă gândesc? Nu? La aceasta: Pentru a-l salva pe căpitanul Paton, adevăratul ucigaş trebuie să facă mărturisiri complete.

  Ne-a privit radios.

  — Da. Ştiu ce vorbesc. Trebuie să vă spun că nu l-am invitat aici pe inspectorul Raglan în seara aceasta dintr-un singur motiv: nu vreau să-i dezvălui tot ce ştiu, cel puţin nu vreau în seara asta.

  S-a aplecat în faţă – glasul, ca şi întreaga sa persoană s-au transformat deodată. Era ameninţător.

  — Eu am siguranţa că ucigaşul domnului Ackroyd se găseşte în această cameră. Pentru el vorbesc. Mâine, inspectorul Raglan va afla tot adevărul. Mă înţelegeţi?

  S-a lăsat o tăcere grea, întreruptă de intrarea bătrânei doamne bretone, care aducea o telegramă pe o tăviţă. Poirot a deschis-o.

  Vocea lui Blunt s-a auzit, tare şi hotărâtă:

  — Spuneţi că ucigaşul este printre noi? Îl ştiţi? Cine e?

  Detectivul a citi telegrama. A mototolit-o în mână.

  — Acum îl ştiu, a răspuns el, arătând cocoloşul de hârtie.

  — Ce-i asta? A întrebat Raymond cu glas strident.

  — Un mesaj telegrafic de la un pachebot care se află în drum spre Statele Unite.

  S-a aşternut din nou tăcerea. Poirot s-a ridicat în picioare, înclinându-se:

  — Doamnelor şi domnilor, reuniunea noastră a luat sfârşit. Ţineţi minte: mâine dimineaţă, inspectorul Raglan va afla adevărul.

  XXV. Întregul adevăr…

  Poirot mi-a făcut un semn să mai rămân. L-am ascultat şi m-am îndreptat spre focul din cămin, unde, gânditor, am început să împing buştenii cu vârful ghetei.

  Eram descumpănit. Renunţasem pentru prima oară să mă mai gândesc la intenţiile detectivului. O clipă, mi-a venit să cred că asistasem la o scenă dintr-o piesă bombastică, în care el jucase un rol de mare comediant, urmărind să se facă interesant şi să-şi dea importanţă. Dar mă vedeam silit să presupun, contrar voinţei mele, că această piesă ascundea realitatea. Din cuvintele sale se desprinsese o serioasă ameninţare, cu un necontestat accent de sinceritate. Cu toate acestea, credeam mereu că se găseşte pe o pistă absolut falsă.

  Când uşa s-a închis în urma ultimului musafir, a venit spre foc.

  — Ei bine, prietene, a întrebat el, liniştit, ce părere aveţi despre toate acestea?

  — Nu ştiu ce să zic, am recunoscut eu, sincer. Ce urmăriţi? Pentru ce nu v-aţi dus direct la inspectorul Raglan să-i spuneţi adevărul, în loc să-i daţi vinovatului avertismentul acesta atât de complicat?

  Poirot s-a aşezat, a scos o ţigară din cutiuţa lui cu ţigarete ruseşti, foarte mici, şi a fumat câteva clipe liniştit.

  — Vă rog să folosiţi micile dumneavoastră celule cenuşii, a zis el. Faptele mele au totdeauna un substrat raţional.

  Am ezitat o clipă, apoi am zis cu o voce stinsă:

  — Primul gând care-mi răsare-n minte este că nu cunoaşteţi vinovatul, dar sunteţi sigur că el s-a aflat printre cei ce au fost aici în seara aceasta. Prin urmare, cuvintele dumneavoastră au urmărit să smulgă o mărturisire de la un criminal necunoscut, nu-i aşa?