Uciderea lui Roger Ackroyd

 

  CUPRINS:

  Doctorul Sheppard îşi ia micul dejun.

  II. Locuitorii din King's Abbot.

  III. Cultivatorul de dovleci.

  IV. Cina de la Fernly.

  V. Crima.

  VI. Stiletul tunisian.

  VII. Aflu profesiunea vecinului meu.

  VIII. Inspectorul Raglan este plin de încredere.

  IX. Iazul cu peşti aurii.

  X. Fata din casă.

  XI. Poirot face o vizită.

  XII. În jurul mesei.

  XIII. Pana de gâscă.

  XIV. Doamna Ackroyd.

  XV. Geoffrey Raymond.

  XVI. O seară de Mah Jong.

  XVII. Parker.

  XVIII. Charles Kent.

  XIX. Flora Ackroyd.

  XX. Domnişoara Russell.

  XXI. Ştirea din ziar.

  XXII. Povestea Ursulei.

  XXIII. Mica reuniune a lui Poirot.

  XXIV. Povestea lui Ralph Paton.

  XXV. Întregul adevăr.

  XXVI… Şi numai adevăr!

  XXVII. Justificare

 

 

 

  I. Doctorul Sheppard îşi ia micul dejun.

  Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineaţa. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore.

  Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat uşa din faţă cu cheia mea şi am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria şi pardesiul subţire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineţii unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat şi preocupat. Nu susţin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aş spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoţii.

  Prin uşa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de ceşti şi tuşea seacă a surorii mele Caroline.

  — Tu eşti, James? A strigat ea.

  Întrebarea nu aveanici un rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe şleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă şi află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aş propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se mişte de acasă. Nu ştiu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informaţii e alcătuit din servitori şi negustori. Nu iese din casă după ştiri, ci numai ca să le difuzeze. Şi e extrem de pricepută şi în acest domeniu.

  Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus şovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aş furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră şi jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Aşa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nici o informaţie. Ştiu că află în mod obişnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacţia morală că nimeni nu poate da vina pe mine. Soţul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, şi Caroline susţinea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soţia lui.

  Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă şi extrem de mare indulgenţă faţă de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei şi ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline îşi întemeiază acuzaţiile pe cu totul alte consideraţii.

  — E destul s-o priveşti, am auzit-o spunând.

  Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare şi hainele, deşi simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-şi comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-şi otrăvească soţii.

  În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum şi mai ascuţită:

  — Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun?

  — Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agăţam pardesiul în cuier.

  — De când ai venit, ai fi putut agăţa o jumătate de duzină de pardesiuri!

  Era foarte adevărat.

  Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am aşezat la locul meu, unde mă aşteptau ouăle şi costiţa care se cam răcise.

  — Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea.

  — Da, la King's Paddock, pentru doamna Ferrars.

  — Ştiu.

  — De unde?

  — De la Annie.

  Annie este servitoarea. Drăguţă, dar foarte vorbăreaţă.

  A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle şi costiţa. Vârful nasului ascuţit al surorii mele tremura puţin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva.

  — Ei bine? A întrebat ea.

  — Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn.

  — Ştiu, a zis iar sora mea.

  Atunci m-am enervat.

  — N-ai de unde şti! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo şi n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le ştie pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec.

  — Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars.

  După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informaţii. Stă liniştită acasă, şi acestea îi parvin.

  Caroline a continuat:

  — Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă?

  — Pe asta nu ţi-a mai spus-o lăptarul? Am întrebat-o eu cu o ironie muşcătoare.

  Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios şi a răspuns în consecinţă:

  — Nu, fiindcă nu ştia.

  M-am gândit că la urma urmei o să afle şi aşa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu.

  — A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii şi probabil că a ingerat prea multe pastile.

  — Absurd! A sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista!

  Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbeşti, o combaţi cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare:

  — Iar începi! Te grăbeşti să faci afirmaţii neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viaţă. E absurd!

  — Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele şase luni, se schimbase mult. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi fost chinuită de coşmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă?

  — Şi care e diagnosticul tău? Am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i aşa?

  A clătinat din cap.

  — Remuşcarea, a zis ea, plină de emfază.

  — Remuşcare?

  — Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam că şi-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o.

  — Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaş de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, şi de avantajele faptei sale.

  Caroline clătină din nou din cap.

  — Există probabil femei care sunt aşa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportanici un fel de suferinţă, şi nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult…

  Am aprobat în tăcere.

  — Şi de atunci a fost frământată mereu de remuşcări. Nu pot să n-o compătimesc.

  Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viaţă; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă şi mai înţelegătoare.

  I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greşit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspiraţii. Totuşi, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-şi împrăştie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informaţii medicale căpătate de la mine. Viaţa este destul de grea.

  — Ridicolă? A replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturiseşte totul.

  — N-a lăsatnici o scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele.

  — O! A sărit Caroline. Ai întrebat va să zică şi tu de lucrul ăsta, nu-i aşa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta eşti de aceeaşi părere cu mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit.

  — Te poţi gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre.

  — Se va face o anchetă?

  — S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă.

  — Şi eşti absolut convins? M-a întrebat ea, răutăcioasă.

  M-am ridicat de la masă fără să răspund.

  II. Locuitorii din King's Abbot.

  Înainte de a povesti ce i-am spus Carolinei şi ce mi-a răspuns ea, cred că e bine să dau câteva lămuriri despre ceea ce numesc eu geografia noastră locală. Satul nostru, King's Abbot, nu se deosebeşte de alte localităţi de acelaşi fel. Oraşul cel mai apropiat e Cranchester, la o distanţă de nouă mile. Avem o gară mare, un mic oficiu poştal şi două magazine universale”, mereu în concurenţă. Tinerii părăsesc de timpuriu satul, în schimb avem multe femei nemăritate şi mulţi ofiţeri pensionari. Pasiunile şi distracţiile noastre se pot rezuma într-un singur cuvânt: bârfa.

  În King's Abbot nu sunt decât două case mai arătoase. Una este King's Paddock, moştenită de doamna Ferrars de la soţ, şi cealaltă – Fernly Park, proprietatea lui Roger Ackroyd. Despre Ackroyd am avut totdeauna impresia că e tipul autentic al nobilului englez de ţară. Îmi aminteşte de sportivii cu obrajii îmbujoraţi din operele demodate, având drept decor o pajişte dintr-un sat. Aceştia cântau de obicei un cântec, prin care-şi exprimau dorinţa de a ajunge la Londra. Astăzi avem reviste muzicale, şi nobilul de la ţară nu mai este la modă.

  La drept vorbind, Ackroyd nici nu este un nobil de ţară autentic, ci un mare industriaş, care fabrică (pare-se) roţi de trenuri. În vârstă de vreo cincizeci de ani, cu faţa rotundă şi roşie, binevoitor, e foarte intim cu pastorul, participă cu o mare dărnicie la colectele fondurilor parohiale (deşi se zvoneşte că e foarte zgârcit în ceea ce priveşte cheltuielile sale personale), patronează meciurile de crichet, cluburile de femei şi instituţiile pentru soldaţi invalizi. El e de fapt sufletul paşnicului nostru sat King's Abbot.

  La vârsta de douăzeci şi unu de ani s-a căsătorit din dragoste cu o femeie foarte frumoasă, cu cinci sau şase ani mai mare decât el. O chema Paton, era văduvă şi avea un copil. Dar căsnicia lor a fost scurtă şi nefericită. Sincer vorbind, doamna Ackroyd era beţivă – viciu care a băgat – o în mormânt numai după patru ani de căsnicie. În anii care au urmat, Ackroyd nu a mai dovedit nici o înclinare pentru o a doua aventură matrimonială. La moartea soţiei sale, copilul acesteia din prima căsătorie nu avea decât şapte ani. Acum are douăzeci şi cinci. Ackroyd l-a considerat totdeauna ca pe propriul său fiu, a fost crescut în consecinţă, deşi fusese un băieţandru nebunatic, care-i pricinuise griji şi necazuri tatălui său vitreg. Cu toate acestea, noi, cei din King's Abbot, îl iubim pe Ralph Paton, mai ales că e un tânăr foarte chipeş.

  Cum am mai spus, în sat suntem oricând gata de bârfa. Toţi observaseră, încă de la început, că Ackroyd şi doamna Ferrars se înţelegeau foarte bine. După moartea soţului ei, intimitatea lor se adâncise.

  Puteau fi văzuţi mereu împreună, din care cauză era de aşteptat ca, la sfârşitul perioadei de doliu, doamna Ferrars să devină doamna Roger Ackroyd. Lucrul acesta era privit ca ceva de la sine înţeles. Soţia lui Roger Ackroyd îşi pierduse viaţa din cauza băuturii. Ashley Ferrars fusese un beţiv pătimaş cu mulţi ani înainte de moartea sa. Era absolut firesc ca aceste două victime ale excesului de alcool să se consoleze reciproc pentru tot ceea ce suferiseră în căsniciile anterioare.

  Familia Ferrars se stabilise în sat doar cu un an înainte de moartea bătrânului, dar Ackroyd fusese întotdeauna ţinta tuturor bârfelor. Menajul acestuia din urmă fusese condus, în timpul educaţiei lui Ralph Paton, de o serie de guvernante, şi fiecare dintre ele fusese privită cu suspiciune de Caroline şi prietenele sale. Pot spune fărănici o exagerare că satul s-a aşteptat timp de cel puţin cincisprezece ani ca Ackroyd să ia de soţie pe una dintre menajerele care i-au condus, succesiv, gospodăria. Ultima, o femeie de temut, domnişoara Russell, domnise în mod absolut timp de cinci ani, deci de două ori mai mult decât oricare dintre predecesoarele sale. Şi toţi erau convinşi că, fără venirea doamnei Ferrars, ar fi fost greu ca Ackroyd să-i scape. Asta era una din cauze, cealaltă fiind sosirea neaşteptată din Canada a unei cumnate văduve, împreună cu fiica ei. Doamna Cecil Ackroyd, văduva unui frate mai tânăr al lui Roger, un pierde-vară, se stabilise la Fernly Park şi izbutise, după câte spunea Caroline, s-o pună pe domnişoara Russell la locul ei.

  Nu ştiu bine expresia „la locul ei” cu rezonanţa sa rece şi neplăcută,dar ştiu că domnişoara Russell se poartă extrem de distant zâmbind, aş putea spune, acru, când îşi exprimă foarte adânca-i simpatie pentru „sărmana doamnă Ackroyd, a cărei situaţie depinde de mărinimia cumnatului său. Pâinea pe care-o mănânci la alţii are un gust amar, şi eu m-aş simţi tare nenorocită dacă nu mi-aş câştiga existenţa prin muncă”.

  Nu ştiu ce a gândit doamna Cecil Ackroyd despre iubita Ferrars, când aceasta a apărut la orizont. Ea avea tot interesul ca Roger să nu se căsătorească. De câte ori se întâlnea cu doamna Ferrars era foarte binevoitoare şi prevenitoare. Dar Caroline susţinea că asta nu dovedeşte nimic.

  Cam astea au fost preocupările din ultimii ani ai celor din King's Abbot. Am disecat cazul Ackroyd şi implicaţiile sale din toate punctele de vedere, doamna Ferrars păstrându-şi locul ei în această schemă.

  Acum, caleidoscopul se schimbase. De la discuţiile despre cadouri de nuntă intrasem în plină tragedie.

  Gândindu-mă la toate aceste lucruri şi la altele asemănătoare, îmi făceam vizitele medicale zilnice pe la bolnavi care nu aveau neapărată nevoie de asistenţă, ceea ce-mi convenea, fiind preocupat de misterul morţii doamnei Ferrars. Era vorba de o sinucidere? Dacă a făcut-o, nu încape îndoială că a lăsat o scrisoare cu destăinuiri lămuritoare. Ştiu din experienţă că atunci când femeile se hotărăsc la pasul acesta simt nevoia să dezvăluie starea sufletească ce le-a împins la gestul fatal, fiindcă le place publicitatea.

  Când o văzusem ultima dată? Da, cu mai puţin de-o săptămână înainte de moartea ei. Comportarea sa. Ţinând seama de împrejurări. Mi se păruse absolut normală.

  Apoi mi-am amintit pe neaşteptate că o întâlnisem chiar în ziua precedentă, dar nu vorbisem cu ea. Se plimba cu Ralph Paton, ceea ce mă surprinsese, fiindcă nu ştiam că tânărul se mai afla în King's Abbot. Credeam că se certase definitiv cu tatăl său vitreg, deoarece nu mai venise pe la acesta de aproape şase luni. Se plimbau foarte apropiaţi unul de altul, ţinându-se de mână, ea vorbind cu mare însufleţire.

  Mărturisesc deschis că amintindu-mi de toate acestea, am avut o presimţire, nefiind desigur vorba de nimic concret – numai de o intuiţie vagă în legătură cu evenimentele viitoare. Acel tête-à-tête dintre Ralph Paton şi doamna Ferrars mi-a lăsat o impresie neplăcută.

  Mă gândeam încă la ea, când mi-a ieşit deodată în faţă Roger Ackroyd.

  — Sheppard! A exclamat el. Tocmai omul pe care voiam să-l întâlnesc! Groaznică întâmplare!

  — Atunci înseamnă că aţi auzit?

  A afirmat din cap. Se vedea că vestea îl tulburase, fiindcă obrajii săi roşii păreau supţi şi-şi pierduse cu desăvârşire aerul jovial, sănătos.

  — Situaţia e şi mai îngrozitoare decât îţi închipui, îmi spuse el calm. Ascultă, Sheppard, trebuie să-ţi vorbesc. Poţi să vii acum cu mine?

  — Ar fi foarte greu. Mai am trei vizite de făcut şi după aceea trebuie să mă întorc la 12 pentru pacienţii operaţi.

  — Atunci, după masă; ba nu, mai bine să luăm cina împreună. La 7:30. Îţi convine?

  — Da. Dar ce s-a întâmplat? E vorba de Ralph?

  Nu ştiu de ce rostisem numele tânărului. Poate din cauză că Ralph fusese adesea pricina necazurilor lui.

  Ackroyd îmi aruncă o privire cu totul absentă, de parcă nu înţelegea. Şi abia atunci mi-am dat seama că părea să fie într-adevăr ceva grav, fiindcă nu-l văzusem niciodată atât de tulburat.

  — Ralph? Spuse el nedumerit. O, nu e vorba de Ralph! El e la Londra. Ei drăcie! Uite că se apropie bătrâna domnişoară Gannett. Nu vreau să vorbesc cu ea despre întâmplarea asta tristă. Aşadar, ne vedem la şapte şi jumătate!

  Am dat din cap, şi el a plecat grăbit, lăsându-mă cu totul uimit. Ralph la Londra! Dar fusese în King's Abbot în după-amiaza precedentă! Atunci plecase în noaptea trecută sau astăzi, în zori, însă Ackroyd îmi lăsase o altă impresie.

  Îmi vorbise de Ralph ca şi cum nu mai fusese prin partea locului de cine ştie câte luni!

  N-am avut timp de reflecţii, fiindcă domnişoara Gannett s-a năpustit asupră-mi, însetată de noutăţi. Aceasta avea o mare asemănare cu sora mea, fără să ajungă însă la concluzii tot atât de strălucite ca cele ce încununează manevrele Carolinei. Domnişoara Gannett gâfâia şi ardea de curiozitate.

  Nu era oare moartea sărmanei doamne Ferrars ceva îngrozitor? Lumea şoptea că lua stupefiante de ani de zile. Însă oricât ar fi lumea de rea, în clevetirile astea există totdeauna un sâmbure de adevăr. Că nu iese fum fără foc! Se mai şopteşte că domnul Ackroyd, aflând de viciul ăsta, rupsese logodna – fiindcă ea, domnişoara Gannett, e absolut convinsă, având dovezi, că au fost logodiţi. Desigur că eu, ca doctor, trebuie să ştiu multe despre toate astea – doctorii ştiu totdeauna multe – dar nu vorbesc.

  Şi-n timp ce-i mergea gura, se uita ţintă la mine, ca să vadă cum reacţionez la insinuările ei. Din fericire, îndelungata convieţuire cu sora mea mă învăţase să-mi păstrez calmul şi să dau mereu răspunsuri pline de rezervă.

  Cu acest prilej am felicitat-o că dânsa nu lua parte la astfel de bârfeli, ceea ce era un mic contract. Am lăsat-o cu totul nedumerită, continuândumi drumul înainte ca ea să-şi vină în fire.

  Cufundat în gânduri, m-am întors acasă, unde am găsit câţiva pacienţi în camera de aşteptare.

  Terminasem consultarea ultimului dintre ei şi contemplam distrat grădina, înainte de a mă duce la masa de prânz, când am descoperit că mă mai aşteaptă o pacientă. Aceasta s-a ridicat şi s-a îndreptat spre mine; recunoscând-o, am rămas oarecum surprins, fiindcă domnişoara Russell lăsase totdeauna impresia că este foarte rezistentă şi imună faţă de orice boală.

  Menajera lui Ackroyd era o femeie înaltă, frumoasă, dar întrucâtva respingătoare. Avea o privire aspră şi buzele subţiri, şi îmi dădeam seama că dacă aş fi fată în casă ori bucătăreasă sub ordinele ei aş tremura de frică ori de câte ori s-ar apropia de mine.

  — Bună dimineaţa, doctore Sheppard, spuse ea. V-aş rămâne foarte obligată dacă v-aţi uita la genunchiul meu.

  Am examinat genunchiul şi mărturisesc că n-am găsit nimic. Vagile dureri pe care spunea că le simte erau atât de neconvingătoare, încât, dacar fi fost vorba de o femeie cu un caracter mai puţin integru, aş fi bănuit că inventase întreaga poveste. M-am gândit o clipă că născocise o afecţiune la genunchi ca să mă descoasă în legătură cu moartea doamnei Ferrars, dar mi-am dat numaidecât seama că cel puţin în privinţa asta o judecasem greşit. A vorbit despre tragica întâmplare fără insistenţă. Dar părea înclinată să mai întârzie şi să stăm de vorbă.

  — Vă mulţumesc foarte mult pentru alifie, domnule doctor, spuse în cele din urmă, cu toate că nu sunt convinsă că-mi va ajuta.

  Eram de părerea ei, dar am protestat, fiindcă un medic e dator să recomande medicamentele cu toată convingerea. Şi, la urma urmei, rău nu putea să-i facă.

  — N-am încredere în medicamente, a zis domnişoara Russell, plimbându-şi privirea pe şirul de sticle din cabinetul meu. Ele pot face mult rău. De pildă, cocaina.

  — Da, aici contează doza.

  — Totuşi, cocaina e foarte răspândită în înalta societate.

  Fiind sigur că ea ştie mai multe decât mine despre înalta societate, nu am contrazis-o.

  — Îngăduiţi-mi să vă cer o lămurire, domnule doctor. Să presupunem că eşti un sclav al acestui viciu. Există vreun tratament?

  La o asemenea întrebare nu poţi răspunde în câteva cuvinte. Aşa că am început să-i fac o scurtă expunere asupra subiectului, pe care ea o ascultă cu mare atenţie, în timp ce eu bănuiam că încearcă totuşi să afle amănunte despre doamna Ferrars.

  — Veronalul, de pildă. Am urmat eu.

  Dar mi s-a părut destul de ciudat că subiectul acesta nu o prea interesa. Ba chiar mai mult, a schimbat vorba şi m-a întrebat dacă este adevărat că există anumite otrăvuri rare ce nu pot fi detectate.

  — Ah, aţi citit romane poliţiste! Am spus eu.

  Dânsa a încuviinţat.

  — De obicei, în orice roman poliţist, am continuat, este vorba de o otravă rară – de cele mai multe ori de origine sud-americană şi necunoscută de nimeni – ceva asemănător cu otrăvurile folosite de triburile sălbatice la ungerea săgeţilor. Moartea este instantanee şi ştiinţa apuseană nu e în stare să dezlege taina. La asta vă gândiţi?

  — Da. Există într-adevăr astfel de otrăvuri?

  Am clătinat din cap.

  — Cred că nu, desigur exceptând curara.

  I-am vorbit pe larg despre ea, însă mi s-a părut din nou că substanţa aceasta nu o interesează. Apoi m-a întrebat dacă am vreo otravă în dulapul cu medicamente, şi când i-am răspuns negativ, am simţit că i se micşorează stima pe care mi-o acordase.

  După aceea a spus că trebuie să plece şi am condus-o afară din cabinet tocmai când suna gongul pentru masa de prânz.

  N-aş fi crezut niciodată că domnişoarei Russell îi plăceau romanele poliţiste. Mi-o închipuiam, amuzat, ieşind din camera ei ca să, dojenească o femeie de serviciu neascultătoare şi să se întoarcă apoi la lectura pasionantă a unui roman intitulat „Misterul celei de-a şaptea morţi”, sau ceva în genul ăsta.

  III. Cultivatorul de dovleci.

  Am informat-o pe Caroline în timpul prânzului că voi lua cina la Fernly. N-a făcutnici o obiecţie – dimpotrivă.

  — Minunat, mi-a zis. Acolo vei afla totul. Apropo, ce s-a întâmplat cu Ralph?

  — Cu Ralph? Am răspuns eu surprins. Nu ştiu nimic!

  — De ce o fi locuind la „Three Boars”, în loc să se ducă la Fernly Park?

  Nu m-am îndoitnici o clipă că Ralph Paton locuia la hanul din sat. Afirmaţia surorii mele îmi ajungea.

  — Ackroyd mi-a spus că e la Londra! Am zis eu, uimirea făcându-mă să-mi uit principiul de a nu da informaţii.

  — O! A exclamat, şi vârful nasului îi tremură. A descins la „Three Boars” ieri-dimineaţă. Şi mai e şi acum. Noaptea trecută a fost văzut plimbându-se cu o fată.

  Asta nu m-a surprins deloc, fiindcă Ralph se plimba aproape în fiecare noapte cu câte o fată. Mă uimea însă faptul că venise în sat ca să se distreze, în loc să rămână în metropola cea veselă.

  — Vreo chelneriţă? Am întrebat-o.

  — Nu ştiu. A avut o întâlnire cu ea, dar n-am aflat cine e (destul de trist pentru Caroline să facă o astfel de mărturisire), însă pot să ghicesc, a continuat neobosita mea soră.

  Aşteptam nerăbdător.

  — Era vara lui.

  — Flora Ackroyd! Am exclamat eu uimit.

  Fata nu e rudă cu Ralph Paton, dar fiindcă acesta fusese privit dintotdeauna ca fiul lui Ackroyd, a-i socoti veri era ceva obişnuit.

  — Flora Ackroyd, a repetat Caroline.

  — Dar pentru ce nu s-a dus la Fernly, dacă voia s-o vadă?

  — Sunt logodiţi în taină, a zis sora mea, nespus de satisfăcută. Fiindcă bătrânul Ackroyd se împotriveşte, ei se întâlnesc într-ascuns.

  Am observat numeroase fisuri în teoria Carolinei, dar am tăcut. O remarcă inocentă despre noul nostru vecin, a schimbat cursul discuţiei.

  Casa de alături, The Larches, fusese închiriată de curând unui necunoscut. Spre marea nemulţumire a surorii mele, în afară de faptul că era străin, nu mai aflase nimic despre el. Serviciul ei de informaţii suferise o mare înfrângere. Probabil că persoana respectivă cumpăra lapte, carne, legume şi câteodată peşte, ca orice om, darniciunul dintre furnizori nu părea să fi obţinut vreo informaţie. Numele lui, parcă Porrott – îmi provoca o senzaţie ciudată, de ceva ireal. Numai un singur lucru ştiam despre el – că-i plăcea să cultive dovleci.

  Lucru ce n-o interesa pe Caroline. Ea voia să afle de unde vine, cu ce se ocupă, dacă este căsătorit, cum arată nevastă-sa, dacă are copii, care a fost numele de fată al mamei lui, şi aşa mai departe. Probabil că cineva cu aceeaşi mentalitate ca a surorii mele inventase întrebările de pe paşapoarte.

  — Scumpa mea soră, am zis eu, nu există nici cea mai mică îndoială în legătură cu profesiunea lui. E un coafor pensionar. Uită-te ce mustaţă are.

  Dar ea nu era de acord. Mi-a spus că un fost coafor poartă părul ondulat, nu lins. Că toţi coaforii au aspectul ăsta.

  I-am indicat câţiva coafori cunoscuţi de mine, care aveau părul lins, dar nu s-a lăsat convinsă.

  — Nu pot să-mi facnici o părere despre el, a zis Caroline, înciudată. Ieri am împrumutat de la dânsul dinadins câteva unelte de grădinărit; a fost foarte amabil, dar nu am putut să scot nimic de la el. L-am întrebat direct dacă e francez, mi-a răspuns că nu. Şi nu ştiu de ce nu am mai insistat.

  Misteriosul nostru vecin a început să mă intereseze şi pe mine mai mult. Pentru că un bărbat în stare s-o reducă la tăcere pe Caroline şi s-o expedieze ca pe regina din Saba, fără ca ea să fi obţinut nimic, trebuie să aibă o puternică personalitate.

  — Cred, a urmat sora mea, că şi-a cumpărat un model nou de aspirator de praf.

  Mi-am dat seama imediat de intenţia ei de a împrumuta aspiratorul, ca să aibă prilejul să-l descoasă din nou pe; străin.

  Îmi place să cultiv flori. Tocmai rupeam nişte buruieni, când am auzit de aproape un strigăt de prevenire şi un corp greu mi-a vâjâit în aceeaşi secundă pe la ureche, căzând la picioarele mele cu o plesnitură supărătoare. Era un dovleac!

  Am ridicat capul furios. De după zid, în stânga mea, a apărut o figură. Un cap oval, acoperit parţial cu un păr de o culoare suspect de neagră, nişte mustăţi grozave şi ochi iscoditori. Era misteriosul nostru vecin, domnul Porrott, care se pierdu într-o avalanşă de scuze:

  — Vă cer de mii de ori, monsieur, să mă iertaţi. Ştiu că nu amnici o scuză. De câteva luni cultiv dovleci. Azi-dimineaţă m-a cuprins deodată revolta împotriva lor şi, vrând să scap de ei, nu numai la figurat, dar şi la propriu, l-am luat pe cel mai mare şi l-am aruncat peste zid. Stimate domn, sunt teribil de ruşinat şi de umilit.

  În faţa unor astfel de scuze, furia mi s-a potolit. La urma urmei, blestematul de dovleac nu mă lovise. Şi puteam cel puţin nădăjdui că aruncarea de dovleci mari peste zid nu era hobby-ul noului nostru prieten. Fără îndoială că un vecin cu un astfel de obicei nu mi-ar fi putut fi simpatic. Mărunţelul şi enigmaticul vecin păru că-mi citeşte gândurile.

  — O, nu! A exclamat el. Fiţi fără grijă! Nu e vorba de un obicei, dar vă puteţi închipui ce înseamnă uneori să munceşti urmărind un ţel, să te străduieşti să devii pensionar, ca să te ocupi cu ce-ţi place, şi să constaţi că regreţi părăsirea îndeletnicirilor tale din trecut, de care credeai că te desparţi cu plăcere?

  — Da, am aprobat eu, domol. Asta se întâmplă destul de des. Chiar şi eu sunt un astfel de exemplu. Acum un an am moştenit o sumă destul de mare ca să-mi îngădui înfăptuirea visului meu de totdeauna – să călătoresc, să văd lumea, şi iată că a trecut anul şi eu. Tot aici sunt.

  Mărunţelul meu vecin încuviinţă dând din cap.

  — Lanţurile obişnuinţei. Ne străduim, urmărind o ţintă, şi, când am ajuns la ea, simţim lipsa muncii de fiecare zi. Să ştiţi, monsieur, că profesia mea e foarte interesantă. E cea mai interesată din lume.

  — Da? Am zis eu cu un ton de încurajare. În clipa aceea simţeam cum se trezeşte în mine curiozitatea Carolinei.

  — Studiez natura umană, monsieur!

  — Aşa! Am încuviinţat eu amabil. Acum eram convins că era un coafor la pensie. Fiindcă cine cunoaşte mai bine decât un coafor secretele naturii umane?

  — De asemenea, aveam un prieten, a continuat vecinul meu, care nu m-a părăsit mulţi ani de-a rândul. Uneori era înspăimântător de prost, dar ţineam foarte mult la el. Închipuiţi-vă că astăzi îmi lipseşte stupizenia sa. Naivitatea lui, ideile sale cinstite, plăcerea de a-l încânta şi a-l uimi cu valoroasele mele talente, ei bine, le duc lipsa mai mult decât vă pot spune.

  — A murit? Am întrebat eu compătimitor.

  — Nu. Trăieşte şi-i merge din ce în ce mai bine. Dar e tocmai în partea cealaltă a planetei, în Argentina.

  — În Argentina? Am exclamat eu cu invidie. Totdeauna am dorit să vizitez America de Sud. Am suspinat şi am băgat de seamă că domnul Porrott mă privea şi el compătimitor. Părea un omuleţ înţelegător.

  — Vreţi să vă duceţi acolo? A întrebat dânsul.

  Am clătinat din cap, oftând.

  — Acum un an aş fi putut s-o fac, am zis eu, dar am fost un prost, mai mult decât un prost – m-am lăcomit. Am riscat totul pentru o himeră.

  — Înţeleg. Aţi jucat la bursă?

  Am încuviinţat tăcut şi cu tristeţe, dar în sinea mea mă amuzam copios. Omuleţul acesta era tare grav.

  — N-o fi vorba de acţiunile terenurilor petrolifere Porcupine? A întrebat el deodată.

  L-am privit uimit.

  — E drept că m-am gândit la ele, dar până la urmă m-am hotărât pentru o mină de aur din Australia de vest.

  Vecinul meu mă privea cu o expresie ciudată, despre care nu ştiam ce să gândesc.

  — Destinul, a spus el în cele din urmă.

  — Ce înţelegeţi prin destin? Am întrebat eu, oarecum iritat.

  — Faptul că am ajuns vecinul unei persoane pe care o interesează acţiunile terenurilor petrolifere Porcupine şi minele de aur din vestul Australiei. Spuneţi, vă rog, vă place cumva şi părul castaniu?

  L-am privit cu uimire şi el a izbucnit în râs.

  — Nu, nu sunt nebun. Liniştiţi-vă. V-am pus o întrebare caraghioasă; prietenul de care vă vorbeam era un tânăr care găsea că toate femeile sunt bune, iar cele mai multe, frumoase. Dumneavoastră sunteţi un om de vârstă mijlocie, medic, cunoaşteţi ridicolul şi deşertăciunea majorităţii lucrurilor din viaţa noastră. Ei bine, în calitatea mea de vecin, vă rog să acceptaţi şi să oferiţi surorii dumneavoastră cel mai frumos dintre dovlecii mei. Se apleacă şi, cu un gest larg, îmi întinse un specimen uriaş, pe care l-am acceptat fără fasoane, aşa cum îmi fusese dăruit.

  — Într-adevăr, a zis atunci vesel omuleţul, nu mi-am pierdut dimineaţa fărănici un folos. Am făcut cunoştinţă cu un om care se aseamănă în anumite privinţe cu îndepărtatul meu prieten. Apropo, aş vrea să vă întreb ceva. Cunoaşteţi, desigur, pe toată lumea din satul acesta mic. Cine e tânărul frumos, cu păr şi ochi negri? Când umblă, îşi ţine capul dat pe spate, şi buzele îi flutură un zâmbet uşor?

  Descrierea nu-mi lăsănici o îndoială.

  — Cred că e căpitanul Ralph Paton, am răspuns eu.

  — Nu l-am mai văzut până acum.

  — Fiindcă a lipsit destul de multă vreme. Este băiatul – mai bine zis fiul adoptiv – al domnului Ackroyd, de la Fernly Park.

  Vecinul meu a făcut un gest de nerăbdare.

  — Desigur, ar fi trebuit să-mi dau seama. Domnul Ackroyd mi-a vorbit deseori despre el.

  — Îl cunoaşteţi pe domnul Ackroyd? Am întrebat uşor uimit.

  — Am făcut cunoştinţă cu el la Londra, pe când îmi exercitam profesiunea. L-am rugat să nu spună nimănui nimic despre natura ocupaţiei mele.

  — Înţeleg, am zis, puţin amuzat de aspectul lui afectat.

  Dar micuţul meu vecin continuă să zâmbească emfatic.

  — E mai bine să rămâi incognito. Celebritatea nu-mi place. Nici nu mam străduit să corectez versiunea locală a numelui meu.

  — Într-adevăr?

  — Căpitanul Ralph Paton, a murmurat el. Şi este logodit cu nepoata domnului Ackroyd, fermecătoarea domnişoară Flora.

  — Cine v-a spus? Am întrebat uluit.

  — Chiar domnul Ackroyd. Acum o săptămână. E foarte încântat, fiindcă, din câte am înţeles, dorea mult să vadă încheindu-se această logodnă. Cred că a exercitat chiar şi o oarecare presiune asupra tânărului. Asta nu este niciodată înţelept. Un tânăr trebuie să se căsătorească potrivit gusturilor sale – nu ca să dea satisfacţie dorinţelor unui tată vitreg pe care aşteaptă să-l moştenească.

  Îmi demolase ideile. Nu mi-l închipuiam pe Ackroyd făcând confidenţe unui coafor şi discutând cu el despre căsătoria dintre fiul său vitreg şi nepoata lui. El avea totdeauna un aer protector faţă de inferiori şi păstra un viu simţământ al propriei sale demnităţi. Mi-a trăsnit prin cap că poate Porrott nici nu era coafor. Ca să-mi ascund tulburarea, am spus repede ce mi-a venit în minte:

  — Dar ce v-a atras atenţia asupra, lui Ralph Paton? Faptul că e frumos?

  — Nu numai asta, deşi pentru un englez e foarte chipeş, putând fi asemuit cu ceea ce romancierele dumneavoastră ar denumi un zeu grec. Nu, în atitudinea acestui tânăr e ceva ce nu înţeleg.

  A spus ultimele cuvinte cu un ton grav, care a stârnit o senzaţie stranie. Părea că-l judecă pe Paton prin prisma unor elemente de apreciere pe care nu le puteam sesiza. M-am despărţit de vecinul meu cu această impresie, fiindcă în clipa aceea m-a strigat sora mea.

  Am intrat în casă. Caroline avea încă pălăria pe cap, semn că tocmai venise din sat. De cum m-a văzut, a început să vorbească fărănici o introducere:

  — L-am întâlnit pe domnul Ackroyd.

  — Da?

  — Bineînţeles că l-am oprit, dar părea foarte grăbit şi dornic să scape de mine.

  Nu m-am îndoit o clipă că lucrurile se petrecuseră întocmai. Probabil că-i provocase aceleaşi simţăminte ca şi domnişoara Garnnett, pe care o întâlnise în dimineaţa aceea, ba poate chiar mai accentuate, deoarece de Caroline nu poţi scăpa aşa de uşor.

  — L-am întrebat imediat despre Ralph. A fost absolut surprins. Habar n-avea că tânărul se află în sat. Mi-a spus chiar că fac o confuzie. Auzi, eu şi confuzie!

  — E într-adevăr ridicol. Ar fi putut să te cunoască mai bine.

  — Apoi, am aflat de la el că Ralph şi Flora s-au logodit.

  — Ştiu, am întrerupt-o cu oarecare mândrie.

  — De la cine?

  — De la noul nostru vecin.

  Ea a şovăit câteva clipe, întocmai ca o bilă de ruletă care ezită lent între două numere, dar nu a muşcat din momeala aruncată.

  — L-am înştiinţat pe domnul Ackroyd că Ralph a tras la „Three Boars”.

  — Caroline, oare nu-ţi dai seama cât rău poţi să faci cu mania ta de a vorbi fărănici un fel de discernământ?

  — Prostii, totdeauna e bine ca oamenii să fie avertizaţi. Cred că e de datoria mea să fac asta. Mi-a fost foarte recunoscător.

  — Şi?

  — Cred că s-a dus direct la „Three Boars”, dar nu l-a găsit pe Ralph acolo.

  — Nu?

  — Nu. Fiindcă, întorcându-mă acasă prin pădure.

  — De ce prin pădure? Am întrebat-o eu.

  Ea s-a înroşit.

  — A fost o zi atât de încântătoare! A exclamat. M-am gândit să fac o mică plimbare! Nuanţele de toamnă ale pădurii sunt minunate.

  Pe sora mea n-o interesează pădurea înnici un anotimp. O priveşte de obicei ca pe un loc unde ţi se udă picioarele şi unde ţi se pot întâmpla lucruri foarte neplăcute. Probabil că instinctul ei de mangustă o mânase spre pădurea locală. Din toată mica noastră aşezare, numai acolo poţi vorbi cu o fată fără să te vadă tot satul. Pe lângă faptul că se învecinează cu parcul de la Fernly.

  — Ei bine, continuă!

  — După cum ţi-am spus, traversam pădurea, când am auzit nişte voci. Aici, Caroline a făcut o pauză.

  — Şi atunci?

  — Am recunoscut imediat una din voci: era a lui Ralph Paton. Cealaltă, a unei fete. Desigur că nu m-am gândit să ascult.

  — Se-nţelege, am zis eu cu sarcasm, fără însă ca acesta să aibă vreun efect asupra ei.

  — Nici urechile nu-mi erau astupate, ca să nu aud. Ce a spus fata nam înţeles, însă Ralph i-a răspuns foarte înfuriat: „Scumpa mea, nu-ţi dai seama că bătrânul îmi va tăia aproape sigur toate resursele? L-am plictisit destul în ultimii ani şi nu-i mai trebuie mult ca să mă dezmoştenească. Şi avem nevoie de bani, draga mea. Când va crăpa bătrânul, voi fi un om bogat. Îţi par poate meschin, dar se lăfăie în bani. N-aş vrea să-şi modifice testamentul. Lasă totul pe seama mea şi nu te mai frământa”. Cuvintele acestea ale lui mi le amintesc foarte bine. Din nefericire, în clipa aceea am călcat pe o creangă uscată sau pe ceva asemănător, şi au început imediat să vorbească în şoaptă, îndepărtându-se. Desigur că nu puteam să alerg după ei, aşa că nu am văzut cine era fata.

  — Un lucru într-adevăr supărător. Dar presupun că te-ai îndreptat grăbită spre han, ai simţit că leşini, aşa că te-ai dus şi ai luat un coniac, ca să vezi dacă cele două fete de la bar sunt acolo, nu-i aşa?

  — N-a fost o fată de la bar, mi-a răspuns Caroline fără şovăire. Sunt aproape sigură că era Flora Ackroyd, numai.

  — Numai că atunci totul pare de neînţeles, am completat eu.

  — Dar dacă n-a fost Flora, cine putea fi?

  Sora mea a trecut repede în revistă toate fetele tinere din vecinătate, găsind motive pro şi contra prezenţei lor în pădure. Când a făcut o pauză, ca să mai răsufle, am pretextat ceva în legătură cu un pacient şi am plecat.

  Mă hotărâsem să mă duc la „Three Boars”. Era de aşteptat ca Ralph Paton să fie acum acolo.

  Îl cunoşteam bine, poate mai bine decât oricare altul din King's Abbot, fiindcă o cunoşteam pe mama lui mai înainte şi puteam să-mi explic multe din trăsăturile sale de caracter, neclare pentru alţii. Până la un anumit punct, era o victimă a eredităţii. Nu moştenise de la maică-sa patima fatală spre băutură, dar avea o oarecare slăbiciune. După cum spuse noul meu prieten în dimineaţa aceea, era deosebit de frumos. Înalt, cam de un metru optzeci, perfect proporţionat, avea supleţea unui atlet şi moştenise de la mama lui părul negru care-i încununa faţa bronzată de soare, totdeauna luminată de un zâmbet. Ralph Paton era făcut să-i încânte pe alţii uşor, fărănici un efort. Înclinat spre plăceri şi necumpătat, nu lua nimic în serios, rămânând totuşi simpatic, ceea ce-i atrăgea devotamentul prietenilor lui. Puteam oare să fac ceva pentru el?M-am gândit că aş putea.

  Când am întrebat la „Three Boars”, am aflat că Ralph Paton tocmai se întorsese. Am urcat scara şi am intrat în camera lui fără să mă anunţ.

  O clipă, amintindu-mi de ceea ce auzisem şi văzusem, m-am îndoit că o să fiu primit cu plăcere, deşi nu aveanici un motiv.

  — Sheppard! Mă bucur că te văd, a exclamat Ralph, întâmpinândumă cu mâna întinsă, pe faţă cu un zâmbet deschis. Eşti singura persoană pe care mă bucur că o întâlnesc în acest loc blestemat.

  M-am încruntat.

  — Dar ce vină are locul?

  A râs cu amărăciune.

  — E o poveste lungă. Doctore, lucrurile nu se petrec după dorinţa mea. Dar nu vrei să bem ceva?

  — Mulţumesc, cu plăcere.

  A sunat, apoi s-a întors şi s-a aşezat într-un fotoliu.

  — Nu e vorba de o bagatelă, a zis el trist. Mă aflu într-o situaţie îngrozitoare. Nu ştiu cum să procedez în continuare.

  — Ce s-a întâmplat? Am întrebat eu cu bunăvoinţă.

  — E vorba de afurisitul meu de tată vitreg!

  — Ce-a făcut?

  Nu interesează ce-a făcut, ci ceea ce probabil va face. În clipa aceea a intrat un om de serviciu şi Ralph a comandat băuturile. După ce omul a plecat, a rămas ghemuit şi posomorât în fotoliul său.

  — E ceva serios?

  A dat afirmativ din cap.

  — De data asta sunt lefter, suspină el cu amărăciune. Tonul lui neobişnuit de grav îmi dovedea că spunea adevărul. Numai ceva serios putea să-l tulbure atât.

  — De fapt, a continuat el, nu mai ştiu ce să fac. Să fiu blestemat dacă ştiu!

  — Dacă te-aş putea ajuta. Am sugerat eu cu oarecare ezitare.

  Ralph a dat dârz din cap.

  — Frumos din partea dumitale, doctore, dar nu vreau să te implic în treaba asta. Trebuie să mă descurc singur.

  A tăcut o clipă, apoi a repetat cu o inflexiune ciudată a vocii:

  — Da. Trebuie să mă descurc singur.

  IV. Cina de la Fernly.

  Cu câteva minute înainte de şapte şi jumătate am sunat la intrarea principală de la Fernly Park. Majordomul Parker a deschis uşa cu o promptitudine admirabilă.

  Noaptea era foarte frumoasă, aşa că preferasem să vin pe jus. Am intrat în marele hol de formă pătrată unde Parker mi-a luat pardesiul, apoi l-am urmat pe secretarul stăpânului casei, un tânăr simpatic, anume Raymond, care se îndrepta spre biroul lui Ackroyd cu o mână plină de hârtii.

  — Bună seara, doctore. Aţi venit la cină sau este vorba de o vizită medicală? Ultima parte a întrebării se referea la geanta mea neagră, pe care o lăsasem pe un scrin de stejar.

  I-am spus că mă aşteptam din clipă în clipă să fiu chemat la o naştere şi plecasem de acasă pregătit pentru orice eventualitate. Raymond a dat din cap, fără să se oprească, strigând peste umăr:

  — Treceţi în salon; cunoaşteţi drumul. Doamnele vor coborî imediat.

  Tocmai duc hârtiile astea domnului Ackroyd şi-i voi spune că sunteţi aici.

  O dată cu venirea lui Raymond, Parker se retrăsese, aşa că rămăsesem singur în holul casei. Mi-am aranjat cravata, uitându-mă întro oglindă mare de pe un perete al încăperii şi m-am îndreptat spre uşa din faţa mea, despre care ştiam că dă în salon.

  În clipa când apăsam pe clanţă, am desluşit înăuntru un zgomot oarecum asemănător cu închiderea unei ferestre, care mi s-a fixat în memorie, cu totul mecanic, fără să-i dau în momentul acela vreo importanţă.

  Am deschis uşa şi, intrând, aproape că m-am ciocnit de domnişoara Russell, care tocmai ieşea. Amândoi ne-am cerut scuze.

  Pentru prima oară am admirat-o, gândindu-mă ce femeie frumoasă trebuie să fi fost în tinereţea ei, dacă şi acum era încă atât de atrăgătoare. În părul ei negru nu distingeainici un fir alb, şi când era îmbujorată, ca în clipa aceea, asprimea privirii sale părea că dispăruse cu totul. Inconştient m-am întrebat dacă venise de afară, fiindcă gâfâia de parcă alergase.

  — Mă tem că am sosit cu câteva minute mai devreme, m-am scuzat eu.

  — O, nu cred! E trecut de şapte şi jumătate, doctore. A tăcut o clipă înainte de a continua: Nu ştiam că sunteţi aşteptat la cină astă-seară. Domnul Ackroyd nu mi-a spus nimic.

  Am avut vaga impresie că invitaţia mea la cină nu-i făcea prea mare plăcere, însă nu mi-am putut da seama din ce cauză.

  — Cum merge cu genunchiul?

  — Aproape la fel, vă mulţumesc, domnule doctor. Acum trebuie să mă duc. Doamna Ackroyd va coborî numaidecât. Am. Am venit doar să văd dacă florile sunt încă proaspete.

  A părăsit imediat camera. M-am apropiat de fereastră, mirat de dorinţa ei evidentă de a-şi justifica prezenţa în încăpere. În timpul acesta am observat ceea ce, dacă mi-aş fi dat osteneala să mă gândesc, ştiusem dintotdeauna, şi anume că ferestrele erau de fapt nişte uşi mari, cu geamuri ce dădeau pe terasă. În clipa aceea erau deschise, aşa că zgomotul auzit mai înainte nu fusese făcut de o fereastră care se închidea.

  Neavând ce face şi fără alt scop decât de a scăpa de gândurile mele triste, am început să mă distrez căutând să ghicesc cauza acestui sunet.

  Să fi fost produs de cărbunii puşi pe foc? Nu. Era altceva. Poate sertarul unui birou împins înăuntru? Nici asta.

  În clipa aceea mi s-a fixat privirea pe un fel de masă de argint, cu o vitrină prevăzută cu un capac ce se putea ridica. M-am apropiat de ea, şi am început să examinez cu atenţie lucrurile dinăuntru. Am văzut două bibelouri de argint patinate de vreme, un pantof de copil, pe care-l purtase regele Charles, câteva figurine de jad chinezesc şi un număr oarecare de curiozităţi şi unelte africane. Vrând să examinez mai bine una din figurinele de jad, am ridicat capacul, dar mi-a scăpat din mână, închizându-se.

  Am recunoscut imediat sunetul pe care-l auzisem. Fusese produs de capacul acestei mese, care fusese închis uşor şi cu grijă. Am repetat operaţia o dată sau de două ori, pentru propria mea satisfacţie. Apoi am ridicat capacul, ca să cercetez conţinutul vitrinei cu mai multă atenţie.

  Tocmai stăteam aplecat asupra mesei de argint deschise, când a intrat în cameră Flora Ackroyd. Le e multor oameni antipatică, dar nimeni nu poate să n-o admire. Iar cu prietenii ei poate fi de-a dreptul fermecătoare. Ceea ce îţi sare în primul rând în ochi la ea este tipul său de blondă autentică. Are un păr auriu deschis, de un blond scandinav; ochii – albaştri ca apele unui fiord norvegian, iar pielea – albă-trandafirie. Umerii ei sunt drepţi, ca de băiat, şi coapsele lungi. Iar ochiul experimentat al unui medic constata cu foarte mare satisfacţie o sănătate perfectă.

  O tânără englezoaică deschisă şi simplă – s-ar putea să par de modă veche, dar eu am preferat totdeauna făpturile naturale.

  Flora a venit lângă mine şi şi-a exprimat îndoiala că regele Charles ar fi purtat vreodată pantoful acela de copil.

  — Şi, în orice caz, a continuat ea, zarva asta care se face în jurul unor anumite lucruri, fiindcă le-a purtat sau le-a folosit cineva, mi se pare absurdă. Doar acum nu le mai folosesc. De pildă, tocul cu care George Eliot a scris „Moara de pe Floss” nu este la urma urmei decât tot un toc. Iar dac-o admiri într-adevăr pe Eliot, de ce să nu cumperi mai bine „Moara de pe Floss” într-o ediţie ieftină şi s-o citeşti?

  — Presupun că n-ai citit niciodată cărţi atât de demodate, domnişoară Flora?

  — Greşeşti, doctore Sheppard. Îmi place foarte mult romanul acesta.

  Răspunsul ei m-a încântat, fiindcă ceea ce citesc astăzi tinerele, lăudându-se că le place, mărturisesc că mă înspăimântă.

  — Doctore, nu m-ai felicitat încă, a zis Flora. Nu ai aflat? A urmat ea, întinzând mâna stângă şi arătându-mi pe degetul mijlociu o perlă cu o montură foarte originală. Mă voi căsători cu Ralph. Unchiul este foarte încântat. După cum vezi, mă păstrează în familie.

  I-am luat mâinile într-ale mele.

  — Scumpa mea, am zis, sper că vei fi foarte fericită.

  — Suntem logodiţi de aproape o lună, a continuat fata cu vocea ei calmă, dar nu am anunţat evenimentul decât ieri. Unchiul va renova Cross-stones şi ne va dărui această proprietate, unde vom trăi cu ambiţia de a deveni fermieri, iarna vom vâna, vara ne-o vom petrece la oraş şi vom merge să ne plimbăm şi cu iahtul. Marea îmi place enorm. Desigur că mă voi interesa şi de treburile parohiale şi voi participa la toate întrunirile mamelor.

  În clipa aceea a intrat doamna Ackroyd, cerându-şi nenumărate scuze pentru întârziere.

  Cu părere de rău recunosc că nu o pot suferi pe doamna Ackroyd. Pare făcută numai din oase, dinţi şi bijuterii. O femeie foarte neplăcută. Are nişte ochi mici, de un albastru deschis ca oţelul şi oricât de călduroase i-ar fi cuvintele, ochii ei rămân totdeauna plini de un calcul rece.

  M-am dus spre dânsa, lăsând-o pe Flora lângă fereastră. Dânsa mi-a întins mâna plină de inele şi bijuterii şi a început foarte locvace: Oare auzisem de logodna Florei cu Ralph? Atât de potriviţi în orice privinţă! Tinerii aceştia scumpi s-au îndrăgostit unul de altul din prima clipă. O pereche atât de perfectă – el atât de brunet, şi ea atât de blondă!

  — Îţi mărturisesc sincer, scumpul meu doctor Sheppard, că inima mea de mamă e foarte uşurată.

  Doamna Ackroyd a scos un suspin – un tribut pentru inima ei de mamă, în timp ce mă observa, fixându-mă cu mult interes.

  — Dragul meu, dumneata eşti un vechi prieten al scumpului nostru Roger. Ştim cât de mult apreciază judecata dumitale. Pentru mine.

  — În situaţia mea de văduvă a sărmanului Cecil.

  — E nespus de greu să mă amestec, dar sunt foarte multe lucruri plictisitoare care trebuie aranjate: actul de dotă, după cum îţi închipui şi altele de felul ăsta. Sunt absolut convinsă că Roger are intenţia să-i dea o zestre scumpei noastre Flora, dar ştii şi dumneata că e puţin cam ciudat în ceea ce priveşte banii. Am auzit, de altfel, că acesta este un obicei foarte obişnuit la marii industriaşi. Mă întreb dacă n-ai putea să faci dumneata un sondaj în privinţa asta. Flora ţine foarte mult la dumneata. Noi ne dăm seama că avem de-a face cu un vechi prieten, deşi e drept că nu ne cunoaştem decât de doi ani.

  Aici fluxul de elocvenţă al doamnei Ackroyd a fost întrerupt, deoarece uşa salonului s-a deschis din nou, ceea ce m-a încântat. Nu-mi place să mă amestec în treburile altora şi nu aveam nici cea mai mică intenţie să vorbesc cu Ackroyd despre dota domnişoarei Flora. Dacă ar mai fi trecut o clipă, aş fi fost nevoit să-i spun asta deschis.

  — Îl cunoaşteţi pe maiorul Blunt, nu-i aşa, domnule doctor?

  — Desigur, am răspuns eu.

  Pe Hector Blunt îl cunoaşte multă lume – cel puţin după reputaţie. Presupun că el a împuşcat mult mai multe animale sălbatice prin locuri neumblate decât oricare altă persoană în viaţă. Când vorbeşti despre el, spui: „Blunt? E vorba de cel care vânează numai animale mari, nu-i aşa?”

  Prietenia lui cu Ackroyd m-a nedumerit totdeauna. Nu se potriveau deloc. Hector Blunt era probabil cu cinci ani mai mic decât Ackroyd. Au fost prieteni din tinereţe şi cu toate că drumurile li se despărţiseră, prietenia lor nu suferisenici o schimbare. Blunt petrece cam la fiecare doi ani câte două săptămâni la Fernly, şi un cap imens de animal cu un număr uimitor de coarne, care te fixează cu ochii lui de sticlă chiar din clipa când intri pe uşa principală, reprezintă o amintire permanentă a acestei prietenii.

  Blunt pătrunsese acum în cameră cu pasul său caracteristic, hotărât, şi totuşi înăbuşit. Era un bărbat de statură mijlocie, viguros, mai curând îndesat. Faţa lui, aproape de culoarea mahonului, era, în chip foarte bizar, lipsită de orice expresie. Ochii săi cenuşii parcă pândeau mereu ceva ce se petrecea foarte departe. Nu era prea vorbăreţ, iar când vorbea, cuvintele lui erau repezite parcă i le smulgea cineva cu forţa.

  — Ce mai faci, Sheppard? Zise el, în felul lui abrupt de a vorbi, apoi se aşeză chiar în faţa căminului, uitându-se pe deasupra capetelor noastre, ca şi cum ar fi urmărit ceva foarte interesant, ce se petrece în Tombuktu.

  — Maior Blunt, îl rugă Flora, aş vrea să-mi spui câte ceva despre obiectele acestea din Africa, fiindcă sunt convinsă că le cunoşti.

  Auzisem despre Hector Blunt că ar fi misogin, dar am observat că s-a îndreptat repede spre Flora şi masa de argint, aplecându-se împreună asupra ei.

  Mă temeam ca doamna Ackroyd să nu deschidă iar vorba despre contractul de dotă, aşa că am făcut câteva observaţii grăbite în legătură cu noua specie de mazăre dulce. Aflasem despre existenţa acestei noi varietăţi de mazăre chiar în dimineaţa aceea, din „Daily Mail”. Doamna Ackroyd nu are nici cea mai mică idee de legumicultura, însă face parte dintre femeile cărora le place să dea impresia că sunt bine informate cu privire la subiectele curente, şi citea şi ea „Daily Mail”. Am avut astfel prilejul să ducem o conversaţie agreabilă, până când Ackroyd şi secretarul lui s-au alăturat grupului nostru, şi Parker a anunţat cina.

  Stăteam la masă între doamna Ackroyd şi Flora. Blunt se afla de partea cealaltă, în faţa doamnei Ackroyd, iar Geoffrey Raymond lângă el.

  Cina nu a fost deloc veselă. Ackroyd era vizibil preocupat. Părea abătut şi nu a mâncat aproape nimic. Conversaţia a fost întreţinută de mine, doamna Ackroyd şi Raymond. Flora părea afectată de deprimarea unchiului ei, iar Blunt era cufundat în tăcerea lui obişnuită.

  Imediat după cină, Ackroyd m-a luat de braţ şi m-a condus în biroul lui.

  — După ce ni se va servi cafeaua, nu ne va mai deranja nimeni, mi-a spus el. L-am rugat pe Raymond să aibă grijă să nu fim deranjaţi.

  L-am privit cu atenţie, fără să am aerul c-o fac. Se vedea limpede că e cuprins de o emoţie puternică. Un minut sau două s-a plimbat în susul şi în josul camerei, apoi, după ce Parker a adus tava cu cafele, s-a cufundat într-un fotoliu în faţa căminului în care ardea focul.

  Biroul era o încăpere foarte confortabilă. Rafturi cu cărţi acopereau un perete întreg. Fotoliile mari erau îmbrăcate în piele de un albastru închis. Pe un birou masiv de lângă fereastră se aflau o mulţime de hârtii clasate şi îndosariate cu grijă, iar pe o masă rotundă, felurite reviste şi jurnale sportive.

  — După ce mănânc mă apucă din nou durerile de stomac, zise el, în treacăt, în timp ce-şi turna cafeaua. Să-mi prescrii câteva tablete.

  Mi s-a părut că voia să dea majordomului cu tot dinadinsul impresia că fusesem chemat pentru o consultaţie medicală. I-am făcut jocul, răspunzându-i în consecinţă:

  — M-am gândit şi eu la asta şi am adus câteva cu mine.

  — Eşti un bun prieten. Te rog să mi le dai chiar acum.

  — Sunt în trusa mea, pe care am lăsat-o în hol. Mă duc să le iau.

  M-a oprit.

  — Nu te deranja. Se duce Parker. Vrei să aduci trusa doctorului, Parker?

  — Desigur, domnule.

  Majordomul a ieşit. Când am vrut să vorbesc, Ackroyd a ridicat mâna.

  — Nu acum. Aşteaptă. Nu vezi că sunt într-o stare de nervi atât de îngrozitoare, încât abia mă mai pot stăpâni?

  Îmi dădusem bine seama de asta şi eram foarte îngrijorat. Mă frământau tot felul de presimţiri. Ackroyd a spus apoi aproape imediat:

  — Vezi, te rog, dacă fereastra este închisă, da? Oarecum surprins, mam ridicat şi m-am dus la fereastră; nu era de tip glasvand, ci una obişnuită, care se ridică. Perdelele de catifea groasă, albastră, din faţa ei erau trase, dar fereastra era deschisă în partea de sus.

  Parker s-a întors cu trusa mea tocmai când mă aflam acolo.

  — Totul e în regulă, am spus eu, venind din nou în mijlocul camerei.

  — Ai închis-o bine?

  — Da, da. Dar ce-i cu dumneata, Ackroyd? Parker tocmai ieşise, altfel nu aş fi pus întrebarea. Stăpânul casei a aşteptat o clipă înainte de a-mi răspunde:

  — Trăiesc ca în iad, a zis el încet, după o scurtă pauză. Lasă blestematele alea de tablete. Am vorbit de ele numai fiindcă era Parker de faţă. Servitorii sunt foarte curioşi. Vino lângă mine şi aşează-te. Şi uşa este închisă, nu-i aşa?

  — Desigur. Nu putem fi auziţi, calmează-te.

  — Sheppard, nimeni nu-şi poate închipui prin ce am trecut în ultimele 24 de ore. Dacă cineva a văzut vreodată prăbuşindu-i-se casa în cap, apoi eu sunt acela. Chestiunea cu Ralph e ultima lovitură pentru mine. Dar nu de ea e vorba acum, ci de altceva, de cu totul altceva! Nu ştiu ce să fac, însă trebuie să iau imediat o hotărâre.

  — Dar ce s-a întâmplat?

  O clipă sau două, Ackroyd nu a răspuns. Mi se părea că şovăie. Când a vorbit, mi-a pus o întrebare care m-a uimit cu totul. Era ultimul lucru la care mă aşteptam.

  — Sheppard, dumneata l-ai îngrijit pe Ashley Ferrars cu prilejul ultimei sale boli, nu-i aşa?

  — Într-adevăr.

  Părea că ezită şi mai mult să pună întrebarea următoare.

  — N-ai bănuit niciodată. Ţi-a trecut vreodată prin minte cĂ. Ar fi putut să moară. Otrăvit?

  Am tăcut câteva secunde. Apoi m-am hotărât să vorbesc. La urma urmei, Roger Ackroyd nu era Caroline.

  — Îţi voi spune adevărul. În momentul decesului nu am avutnici o bănuială, dar mai târziU. Au fost doar câteva vorbe neîntemeiate ale surorii mele, care mi-au băgat în cap ideea asta. Şi de atunci nu am mâi scăpat de ea. Însă poţi să mă crezi că bănuiala nu se întemeiază pe absolut nimic concret.

  — A fost otrăvit, a spus Ackroyd. Vocea lui era gravă şi întunecată.

  — De cine? Am întrebat eu înfrigurat.

  — De soţia lui.

  — De unde ştii?

  — Mi-a mărturisit-o chiar ea.

  — Când?

  — Ieri! Dumnezeule! Ieri! Parc-au trecut zece ani de atunci! După o clipă de tăcere, a continuat: Mă înţelegi, Sheppard? Tot ce-ţi spun trebuie să rămână între noi. Să nu afle nimeni. Am nevoie de sfatul tău, fiindcă singur nu pot suporta povestea asta. Aşa cum ţi-am spus adineauri, nu ştiu ce să fac.

  — Poţi să-mi povesteşti tot? Sunt încă nelămurit. Cum a ajuns doamna Ferrars să-ţi facă o asemenea mărturisire?

  — Acum trei luni i-am cerut să se cunune cu mine. A refuzat. I-am repetat cererea şi a consimţit, dar s-a opus anunţării logodnei în mod public până la trecerea anului de doliu. Ieri m-am dus la ea şi i-am amintit că de la moartea soţului ei se scurseseră un an şi trei săptămâni şi că nu mai existănici o piedică să anunţăm logodna noastră. Băgasem de seamă că de câteva zile avea o comportare foarte ciudată. Deodată, fără nici cel mai mic avertisment, a izbucnit. Mi-a mărturisit totul. Ura ei împotriva soţului, care era o brută, iubirea ei din ce în ce mai mare pentru mine şi. Îngrozitorul mijloc folosit de ea: otrava! Dumnezeule! A săvârşit o crimă cu sânge rece!

  Am văzut repulsie, oroare pe chipul lui Ackroyd. Tot aşa trebuie să-l fi văzut şi doamna Ferrars. Roger nu făcea parte dintre îndrăgostiţii care uită orice numai de hatârul dragostei. Înainte de toate era un bun cetăţean. Probabil că ceea ce era sănătos, integru şi onest în el, îl îndepărtase definitiv de ea, în momentele acelea de destăinuire.

  — Da, a continuat el cu o voce joasă, monotonă. A mărturisit tot. Se pare că există o persoană care a ştiut de la început de crima ei. Şi a şantajat-o cu sume mari de bani. A fost o presiune constantă care aproape că o înnebunise.

  — Şi cine e şantajistul?

  Mi-a apărut deodată în faţa ochilor imaginea lui Ralph Paton şi a doamnei Ferrars, unul lângă altul. Capetele lor aproape că se atingeau. Ma cuprins o clipă teama. Să presupunem – oh, nu – asta e imposibil! Mi-am amintit de sinceritatea cu care mă primise Ralph chiar în după-amiaza aceea. Ar fi absurd!

  — Nu a vrut să-mi spună numele, mi-a răspuns Ackroyd încet. De fapt, nu a precizat că ar fi vorba de un bărbat. Dar sunt sigur că.

  — Desigur, am confirmat eu. Trebuie să fi fost un bărbat. Şi nu bănuieşti pe nimeni?

  Drept răspuns, Ackroyd a gemut, lăsându-şi capul în palme.

  — Nu se poate, spuse el, înnebunesc numai când mă gândesc la asta! Nu, nici măcar dumitale nu-ţi pot împărtăşi bănuiala îngrozitoare care mia trecut prin minte. Totuşi, îţi voi spune ceva. Prin vorbele ei mi-a dat a înţelege că persoana aceea ar putea să facă parte dintre cei din casa mea. Dar n-ar fi cu putinţă. Probabil că am înţeles-o greşit.

  — Ce i-ai răspuns?

  — Ce aş fi putut să-i răspund? Desigur că şi-a dat seama de şocul îngrozitor pe care îl suferisem. Şi apoi, care era datoria mea în această situaţie? Doar mărturisirea ei făcuse din mine un complice. Cred că a observat toate acestea mai iute decât mine. Îţi închipui că eram buimac. Atunci mi-a cerut un răgaz de 24 de ore, cerându-mi să-i făgăduiesc să nu întreprind nimic în acest timp. A refuzat cu îndârjire să-l numească pe ticălosul şantajist. Presupun că se temea să nu mă duc la el să-l pălmuiesc şi astfel să se afle totul despre ea. Mi-a spus că voi avea veşti de la ea înainte de expirarea celor 24 de ore. Dumnezeule! Îţi jur, Sheppard, nu mi-a trăsnit prin gând că luase hotărârea să se sinucidă. Şi eu care am împins-o la gestul acesta!

  — Nu, nu., l-am liniştit eu. Nu trebuie să exagerezi. Nu ainici o răspundere pentru moartea ei.

  — Dar acum ce-i de făcut? Sărmana femeie e moartă. De ce să mai răscolim un trecut atât de tulbure?

  — Sunt de aceeaşi părere.

  — Dar mai e şi altceva. Cum să pun mâna pe ticălosul acela, care, împingând-o la moarte, e ca şi cum ar fi ucis-o cu mâna lui? El ştia despre crima ei şi s-a năpustit asupra-i ca un vultur sângeros. Ea şi-a ispăşit greşeala. Dar el să rămână nepedepsit?

  — Văd ce vrei, am spus eu, încet. Vrei să-l descoperi cu orice preţ. Asta presupune multă publicitate.

  — Da, îmi dau seama şi m-am frământat în fel şi chip.

  — Sunt de acord cu dumneata că ticălosul ar merita să fie pedepsit, dar trebuie să ţii cont şi de urmări.

  Ackroyd s-a ridicat şi a început să se plimbe în lungul şi în latul camerei. Apoi s-a aşezat din nou în fotoliu.

  — Ascultă, Sheppard, să zicem că nu clintim nimic. Dacă nu mi-a lăsatnici o vorbă, nu vom mai face nimic, şi gata.

  — Ce înţelegi prin „nu mi-a lăsatnici o vorbă”? Am întrebat eu, curios.

  — Am impresia certă că, înainte de a muri, mi-a scris un mesaj sau a lăsat ceva care să-mi parvină într-un fel sau altul. Nu pot aducenici un argument în sprijinul acestei presupuneri, dar asta e!

  Am clătinat din cap.

  — Nu s-a găsitnici o scrisoare sau altceva?

  — Sheppard, sunt convins că a făcut-o. Şi, mai mult, am intuiţia că hotărând să se sinucidă, a vrut să se descopere tot adevărul, ca să se răzbune pe cel care a împins-o la disperare. Cred că, dacă aş fi văzut-o în clipa fatală, mi-ar fi destăinuit numele lui, cerându-mi să-l urmăresc până îşi va primi pedeapsa. Crezi oare în presimţiri? A urmat el, privindu-mă.

  — Da, da, într-un anumit fel. Dacă, după cum presupui, vei primi o scrisoare din partea ei.

  Am tăcut. Se deschisese uşa fără zgomot şi Parker intrase cu o tavă cu câteva scrisori.

  — Poşta de seară, domnule, a zis el, întinzând tava lui Ackroyd. Apoi a adunat ceştile de cafea şi s-a retras.

  Atenţia mea, abătută pentru o clipă, s-a concentrat din nou asupra lui Ackroyd. După ce lăsase să cadă celelalte scrisori pe podea, se uita, preschimbat parcă într-o stană de piatră, la un plic lung, albastru.

  — Scrisul ei! Pesemne că a dus plicul la poştă noaptea trecută, înainte. Înainte.

  A desfăcut plicul şi a scos din el o hârtie groasă. Apoi m-a privit pe neaşteptate.

  — Eşti sigur că ai închis fereastra? A întrebat el.

  — Absolut sigur, am răspuns eu surprins. De ce?

  — Am avut toată seara senzaţia ciudată că simt urmărit, spionat. Ce-i asta?

  S-a întors brusc. Am făcut la fel. Amândoi avuseserăm impresia că auziserăm un zgomot uşor, provocat de mişcarea clanţei de la uşă. M-am dus şi am deschis-o. Nu era numeni.

  — Nervii, a murmurat Ackroyd ca pentru sine.

  A desfăcut foaia groasă de hârtie şi a citit tare, cu voce joasă:

  Dragul, scumpul, meu Roger, O viaţă cere totdeauna altă viaţă. Înţeleg asta – am citit-o pe chipul tău în această după-amiază. Aşa că voi porni pe singurul drum ce mi se mai deschide în faţă. Îţi las ţie grija să pedepseşti persoana care a făcut în ultimul an un infern din viaţa mea. Nu am voit să-ţi spun numele ei în această după-amiază, dar îl voi aşterne acum pe hârtie. Nu am copii sau rude apropiate care trebuie să fie cruţate, aşa că nu mi-e teamă de publicitate. Dacă poţi, Roger, scumpul meu Roger, te rog să-mi ierţi răul pe care eram gata să ţi-l fac, fiindcă la momentul potrivit n-am avut curajul.

  Ackroyd s-a întrerupt, cu degetul pe foaia pe care tocmai voia s-o întoarcă.

  — Sheppard, iartă-mă, dar voi citi scrisoarea asta singur, a spus, cu un tremur în glas. Ea a fost scrisă numai şi numai pentru mine. A băgat-o în plic şi a pus-o pe masă. Mai târziu, când voi fi singur.

  — Nu! Am strigat eu nestăpânit. Citeşte-o acum!

  Ackroyd m-a privit cu oarecare surpriză.

  — Iartă-mă, am spus, înroşindu-mă. Nu-ţi cer s-o citeşti cu voce tare, dar citeşte-o toată, cât mai sunt aici.

  El a clătinat din cap.

  — Nu, mai bine aştept.

  Dar, dintr-un motiv inexplicabil, am insistat:

  — Cel puţin citeşte numele persoanei!

  Însă Ackroyd era un om foarte încăpăţânat. Cu cât îl rugai să facă un anumit lucru, cu atât mai mult se împotrivea. Toate argumentele mele au fost zadarnice.

  Scrisoarea îi fusese adusă la nouă fără douăzeci de minute. L-am părăsit la nouă fără zece, fără ca el s-o fi citit până la capăt. Cu mâna pe clanţa uşii am ezitat puţin, privind înapoi şi întrebându-mă dacă nu mai era ceva de făcut. N-am găsit nimic şi, clătinând din cap, am ieşit afară şi am închis uşa după mine.

  M-a surprins faptul să-l văd pe Parker în apropiere. S-a uitat la mine încurcat, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că poate ascultase la uşă.

  Ce faţă unsuroasă, grasă şi ce privire fără îndoială prefăcută avea!

  — Domnul Ackroyd ţine în mod special să nu fie deranjat, am zis eu, rece. M-a rugat să-ţi spun asta.

  — Bine, domnule. Mi. Mi s-a părut că am auzit soneria.

  Era o minciună atât de grosolană, că nu mi-am dat osteneala să-i răspund. Majordomul a luat-o înaintea mea spre hol, mi-a ţinut pardesiul şi am ieşit afară, pierzându-mă în noapte. Norii acopereau luna, şi de jur împrejur era întuneric şi linişte.

  În clipa când treceam prin poarta cea mare a domeniului, orologiul din turnul bisericii a bătut nouă. Cotind spre stânga, către sat, aproape că m-am izbit de cineva, care venea din direcţia opusă.

  — Acesta este drumul spre Fernly Park, domnule? A întrebat străinul cu o voce răguşită.

  L-am privit. Pălăria îi era trasă pe ochi, iar gulerul de la pardesiu ridicat. Nu am putut să-i văd faţa decât foarte puţin sau aproape deloc, dar părea tânăr. Avea o voce aspră şi necultivată.

  — Acestea sunt porţile proprietăţii, am spus eu.

  — Vă mulţumesc, domnule. Şi, după o pauză, a adăugat, deşi nu era nevoie: Nu sunt de prin partea locului.

  Apoi şi-a continuat drumul, intrând pe poartă în clipa când mă întorceam să-l urmăresc cu privirea.

  Ciudat, dar vocea lui mi-a amintit de un glas cunoscut, fără să mă dumiresc al cui era.

  Zece minute mai târziu mă aflam din nou acasă. Caroline ardea de curiozitate să afle pentru ce mă întorsesem aşa de curând. Am fost silit săi fac o relatare puţin cam fantezistă despre evenimentele serii şi am avut impresia neplăcută că-şi dă seama că nu-i spun adevărul. La ora zece mam ridicat de pe scaun, am căscat şi i-am spus că mă duc să mă culc. Ea a aprobat.

  Era vineri seara, şi vinerea întorc de obicei pendulele. Le-am întors, ca totdeauna, în timp ce Caroline verifica dacă servitorii încuiaseră bine bucătăria.

  La zece şi un sfert urcam scările. Tocmai ajunsesem pe palierul de sus, când jos, în hol, a început să sune telefonul.

  — Probabil doamna Bates, a zis Caroline imediat.

  — Mă tem că ai dreptate, am răspuns eu, plictisit.

  Am coborât grăbit şi am ridicat receptorul.

  — Ce? Am zis eu. Cum?! Desigur. Vin imediat.

  Am urcat scara în fugă, mi-am luat trusa şi am băgat în ea câteva pansamente suplimentare.

  — A telefonat Parker, i-am strigat surorii mele. De la Fernly. Chiar acum l-au găsit pe Roger Ackroyd asasinat!

  V. Crima.

  Am scos repede maşina din garaj şi am pornit imediat la Fernly. Sărind din ea, am sunat, plin de nerăbdare. Dar timpul trecea şi nu răspundea nimeni, ceea ce m-a făcut să sun din nou.

  Am auzit, în sfârşit, zgomotul lanţului şi Parker a apărut în pragul uşii, neschimbat, cu aceeaşi figură nepăsătoare de totdeauna.

  L-am împins în hol.

  — Unde este? Am întrebat eu, aspru.

  — Cine, domnule?

  — Stăpânul dumitale, domnul Ackroyd. Ce stai şi te uiţi la mine, omule, ai anunţat poliţia?

  — Poliţia?! Aţi spus, poliţia? Parker mă privea ca pe o stafie.

  — Dar ce s-a întâmplat cu dumneata, Parker? Dacă, aşa cum ai spus, stăpânul dumitale a fost asasinat.

  Majordomul a scos un ţipăt:

  — Stăpânul meu? Asasinat? Imposibil, domnule!

  Acum îl priveam eu, nepricepând nimic.

  — Nu mi-ai telefonat acum cinci minute şi mi-ai spus că domnul Ackroyd a fost găsit asasinat?

  — Eu?! O, nu, nici n-am visat să fac aşa ceva!

  — Vrei să spui că e vorba doar de o farsă? Şi că domnului Ackroyd nu i s-a întâmplat nimic?

  — Scuzaţi-mă, domnule, persoana care v-a telefonat a folosit numele meu?

  — Îţi voi repeta exact cuvintele ei: „Doctorul Sheppard la telefon? Aici e Parker, majordomul de la Fernly. Vă rog să veniţi imediat. Domnul Ackroyd a fost asasinat”.

  Acum ne uitam unul la altul, fără să scoatem o vorbă.

  — O glumă foarte sinistră, domnule, a zis el în cele din urmă, indignat. Cum de i-a trăsnit cuiva prin minte să spună aşa ceva?!

  — Unde e domnul Ackroyd? Am întrebat eu, scurt.

  — După câte cred, domnule, e încă în birou. Doamnele s-au culcat, iar maiorul Blunt şi domnul Raymond sunt în sala de biliard.

  — Vreau să intru o clipă să-l văd, am spus. Ştiu că nu vrea să mai fie deranjat, dar gluma asta atât de bizară m-a neliniştit. Trebuie să mă asigur că e bine sănătos.

  — Fără-ndoială, domnule. Şi eu sunt foarte neliniştit. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, pot să vă însoţesc până la uşă?

  — Desigur, vino cu mine.

  Am intrat pe o uşă, prin dreapta, cu Parker după mine, am străbătut micul vestibul de unde câteva trepte duceau sus, la dormitorul lui Ackroyd, şi am bătut la uşa biroului.

  Nu a răspuns nimeni. Am învârtit mânerul, dar uşa era încuiată.

  — Daţi-mi voie, domnule, a zis Parker. Foarte suplu pentru un om cu constituţia lui, s-a lăsat pe un genunchi şi s-a uitat pe gaura cheii.

  — Cheia este în broască, a zis ridicându-se. Pe dinăuntru. Domnul Ackroyd a încuiat pesemne chiar el uşa şi, poate, după aceea l-a furat somnul.

  M-am aplecat şi am verificat constatarea lui Parker.

  — S-ar părea că totul e normal, am zis eu, totuşi îl voi trezi pe stăpânul dumitale. Nu mă pot duce liniştit acasă până ce nu-l voi auzi chiar pe el spunându-mi că e sănătos.

  Zicând aceasta, am zgâlţâit clanţa, strigând:

  — Ackroyd, Ackroyd, ascultă-mă!

  Nici un răspuns. M-am uitat înapoi peste umăr.

  — Nu vreau să alarmez toată casa! Am spus eu, şovăitor.

  Parker a traversat vestibulul şi a închis uşa dinspre holul cel mare, de unde venisem împreună.

  — Cred că acum nu se va mai auzi nimic, domnule, camera de biliard este în cealaltă parte a casei, ca şi bucătăria şi dormitoarele doamnelor.

  Am făcut un semn cu capul că am înţeles şi am început să lovesc din nou uşa cu putere, în timp ce, aplecându-mă, aproape că am urlat prin gaura cheii:

  — Ackroyd, Ackroyd! Eu sunt, Sheppard. Dă-mi drumul înăuntru!

  Din nou linişte. Din odaia încuiată,nici un semn de viaţă. Privirea mi s-a încrucişat cu a lui Parker.

  — Ascultă, Parker, voi sparge uşa, sau mai bine zis o vom sparge împreună. Îmi asum întreaga răspundere.

  — Dacă socotiţi că trebuie, domnule, a spus el cam cu îndoială.

  — Trebuie. Sunt foarte neliniştit de soarta lui Ackroyd.

  M-am uitat prin micul vestibul şi am pus mâna pe un scaun greu, de stejar. L-am luat împreună cu Parker şi l-am izbit în uşă. Am lovit încuietoarea o dată, de două ori, şi după a treia lovitură ne-am năpustit în cameră.

  Ackroyd şedea, aşa cum îl lăsasem, în fotoliul de lângă şemineu. Avea capul aplecat într-o parte, şi de sub gulerul hainei lui se vedea bine un obiect metalic, strălucitor, cu o formă răsucită.

  Ne-am apropiat amândoi şi ne-am aplecat deasupra corpului. L-am auzit pe majordom respirând adânc, cu un şuierat ascuţit.

  — Înjunghiat pe la spate! A murmurat el. Îngrozitor!

  Şi-a şters fruntea umedă cu batista, apoi a întins mâna, prevăzător, spre mânerul pumnalului.

  — Nu-l atinge! Am strigat eu. Du-te imediat la telefon şi cheamă postul de poliţie. Spune ce s-a întâmplat. Apoi anunţă-i pe domnul Raymond şi pe maiorul Blunt.

  — Prea bine, domnule. Parker a ieşit grăbit, ştergându-şi mereu fruntea transpirată.

  Am făcut puţinul care mai trebuia făcut. Am fost foarte atent să nu schimb poziţia corpului şi să nu pun mâna pe pumnal. Nici un obiect nu trebuie atins şi deplasat. Desigur că de la moartea lui Ackroyd se scursese o bucată de vreme. Apoi am auzit afară vocea neîncrezătoare şi plină de groază a tânărului Raymond:

  — Ce spui?! O, dar e imposibil! Unde-i doctorul?

  A năvălit pe prag şi a încremenit, cu faţa palidă. O mână l-a dat la o parte, şi Hector Blunt a intrat în cameră pe lângă el.

  — Dumnezeule a exclamat Raymond, din spatele lui. Aşadar, e adevărat!

  Blunt s-a îndreptat fără şovăială spre fotoliu. Când a ajuns la el, s-a aplecat deasupra corpului şi, temându-mă să nu-şi fi pus în gând, ca şi Parker, să atingă mânerul pumnalului, l-am împins înapoi cu mâna.

  — Nu trebuie deranjat nimic, i-am explicat eu. E necesar ca poliţia să găsească trupul exact în poziţia asta.

  Blunt a încuviinţat cu un gest din cap, înţelegându-mă foarte repede. Faţa lui era inexpresivă, ca de obicei, dar mi s-a părut că desluşesc pe masca asta indiferentă semne de emoţie. Geoffrey Raymond se apropiase de noi şi, privind corpul peste umărul lui Blunt, a îngăimat cu o voce stinsă:

  — E îngrozitor!

  Îşi recăpătase stăpânirea de sine, dar când şi-a scos pincenez-ul, pe care-l purta totdeauna, ca să-l şteargă, am văzut că-i tremură mâna.

  — Presupun că e furt, zise el. Dar cum a intrat ucigaşul aici? Pe fereastră? A dispărut ceva?

  Se îndreptă spre birou.

  — Crezi că este vorba de un furt? Am întrebat eu, calm.

  — Ce altceva ar putea fi? Că doar nu s-o fi sinucis?

  — Nimeni n-ar putea să se înjunghie în felul ăsta, am zis, stăpânit. Este o crimă în toată regula. Dar pentru care motiv?

  — Roger nu aveanici un duşman pe lume, spuse Blunt, liniştit. Pesemne că au fost nişte tâlhari. Dar ce au jefuit? Se pare cănici un lucru nu e mişcat de la locul lui.

  Şi-a rotit privirea prin cameră. Raymond cerceta încă hârtiile de pe birou.

  — Parcă n-ar lipsi nimic, sertarele nu prezintă semne că ar fi fost forţate, constată secretarul în cele din urmă. E un mare mister.

  Blunt a dat uşor din cap:

  — Uite câteva scrisori pe pardoseală, a zis el.

  Le-am privit. Trei sau patru scrisori se aflau acolo unde le lăsase Ackroyd să cadă mai înainte, în cursul serii.

  Dar plicul albastru cu epistola doamnei Ferrars dispăruse. Am deschis gura să vorbesc, însă în momentul acela am auzit soneria, apoi un zgomot nelămurit de voci în hol, şi Parker a intrat înăuntru cu inspectorul poliţiei din localitate, însoţit de un agent.

  — Bună seara, domnilor, a zis inspectorul. Îmi pare foarte rău de ceea ce s-a întâmplat! Un om atât de distins ca domnul Ackroyd! Majordomul spune că ar fi o crimă. Nu cumva e vorba de un accident sau de o sinucidere, doctore?

  — Nici gând.

  — Ah! O treabă încurcată! S-a apropiat şi s-a aplecat peste cadavru. N-a fost mişcat din loc? A întrebat el tare.

  — Am constatat numai decesul, atât – ceea ce a fost foarte uşor – aşa că nu am mişcat deloc trupul.

  — A! Şi se pare că ucigaşul a dispărut. Cel puţin deocamdată. Acum povestiţi-mi cum s-a întâmplat. Cine a găsit corpul?

  Am relatat cu deamănuntul tot ceea ce se petrecuse.

  — Un apel telefonic, spuneţi? Din partea majordomului?

  — Un mesaj telefonic pe care nu l-am dat niciodată, a declarat Parker, grăbit. Nu m-am apropiat toată seara de telefon. Toţi o pot confirma.

  — Foarte ciudat! Şi semăna cu vocea lui Parker, doctore?

  — Nu sunt sigur. Am crezut că e glasul lui.

  — Natural. Ei bine, aţi venit aici, aţi spart uşa şi l-aţi găsit pe sărmanul domn Ackroyd în poziţia în care se află acum. De cât timp spuneţi că a murit, doctore?

  — De cel puţin o jumătate de oră, dacă nu chiar de mai mult.

  — Ziceaţi că uşa era închisă pe dinăuntru? Dar fereastra?

  — În cursul serii, mai devreme, la cererea domnului Ackroyd, am închis-o chiar eu şi am fixat-o în închizătoare.

  Inspectorul s-a dus la fereastră şi a tras perdelele.

  — În orice caz, acum e deschisă, a constatat el.

  Într-adevăr, fereastră era deschisă, partea de jos fiind ridicată până la limită.

  Inspectorul a scos o lampă de buzunar şi a luminat partea din afară a pervazului.

  — Pe aici a venit şi pe aici a dispărut, a zis el. Uitaţi-vă!

  La lumina puternică a lanternei se vedeau câteva urme clare de paşi. Păreau urme de pantofi cu tălpi de cauciuc încrustate. Una din ele, foarte clară, era îndreptată înăuntru, şi alta, care se suprapunea puţin peste prima, era în afară.

  — Limpede ca lumina zilei, zise inspectorul. Lipseşte vreun lucru de valoare?

  Geoffrey Raymond a clătinat din cap.

  — După cât se pare, nu lipseşte nimic. Domnul Ackroyd nu păstra niciodată aici lucruri de valoare.

  — Hm, criminalul a găsit fereastra deschisă, a spus inspectorul. A sărit înăuntru, l-a văzut pe domnul Ackroyd în fotoliu – probabil adormit. L-a înjunghiat pe la spate, apoi şi-a pierdut cumpătul şi a fugit. Dar a lăsat urme cât se poate de clare. E de aşteptat să-l prindem fărănici un fel de greutate. N-aţi văzutnici un străin suspect prin împrejurimi?

  — O! Am exclamat eu deodată.

  — Ce este, doctore?

  — Astă-seară, când ieşeam pe poarta domeniului, am întâlnit o persoană străină. M-a întrebat de drumul spre Fernly Park.

  — Cam pe la ce oră?

  — La nouă fix. În clipa când ieşeam, am auzit bătăile orologiului.

  — Ne-aţi putea spune cum arăta?

  Am descris înfăţişarea necunoscutului cât am putut mai bine. Inspectorul s-a întors spre majordom.

  — S-a prezentat cineva cu aceste semnalmente la uşa principală?

  — Nu, domnule. În seara asta, nimeni.

  — Dar la uşa din spate?

  — Nu cred, dar voi cerceta.

  S-a îndreptat spre ieşire, dar inspectorul l-a oprit cu un gest al mâinii:

  — Nu, mulţumesc. Voi cerceta chiar eu. Dar mai întâi vreau să precizăm mai bine ora. Cine l-a văzut pe domnul Ackroyd pentru ultima oară în viaţă?

  — Cred că eu l-am văzut, am spus şovăind. Când l-am părăsit era aproximativ nouă fără zece. Mi-a spus că nu vrea să mai fie deranjat şi iam transmis ordinul acesta lui Parker.

  — Întocmai, domnule, a zis acest, respectuos.

  — Fără îndoială că domnul Ackroyd mai era în viaţă la nouă şi jumătate, a intervenit Raymond, fiindcă l-am auzit vorbind.

  — Cu cine?

  — Asta n-o ştiu. Credeam că doctorul Sheppard era încă la dânsul. Voiam să-l întreb ceva în legătură cu nişte lucrări pe care mi le dăduse, dar când am auzit vocile, mi-am amintit că-şi exprimase dorinţa să stea de vorbă cu doctorul Sheppard fără să fie deranjat şi m-am retras. Totuşi, după cum se constată acum, doctorul era plecat în momentul acela.

  Am afirmat cu un gest din cap, zicând:

  — Am ajuns acasă la nouă şi un sfert. Şi n-am mai ieşit până când nam fost chemat la telefon.

  — Dar cine să fi fost cu el la nouă şi jumătate? A întrebat inspectorul. Nu cumva dumneavoastră, domnule.

  — Maior Blunt, am completat eu.

  — Maiorul Hector Blunt? A întrebat inspectorul cu un ton plin de respect.

  Blunt s-a mulţumit să dea din cap.

  — Cred că ne-am mai întâlnit aici, domnule, a spus inspectorul. Nu vam recunoscut de la început, dar aţi locuit la domnul Ackroyd în mai, anul trecut.

  — Iunie, l-a corectat Blunt.

  — Într-adevăr, în iunie. Acum să ne întoarcem la întrebarea mea. Nu dumneavoastră aţi fost la domnul Ackroyd, la ora nouă şi jumătate, în seara asta?

  — Nu l-am mai văzut după cină, declară acesta, clătinând din cap.

  Inspectorul s-a întors din nou către Raymond:

  — N-aţi auzit oare din întâmplare conversaţia de care este vorba, domnule?

  — Am prins câteva cuvinte, a răspuns secretarul, şi deoarece eram convins că doctorul Sheppard se mai află la domnul Ackroyd, cuvintele acestea mi s-au părut foarte ciudate. După câte-mi amintesc, domnul Ackroyd a spus exact următoarele: „împrumuturile făcute în contul meu au fost atât de frecvente în ultimul timp – da, într-adevăr aşa spunea – în ultimul timp, încât mă tem că-mi este imposibil să dau curs cererii dumneavoastră.” Desigur că m-am retras numaidecât şi n-am mai auzit nimic. Dar am fost destul de surprins, fiindcă doctorul Sheppard.

  — Nu solicită împrumuturi pentru sine sau subvenţii pentru alţii, am încheiat eu fraza.

  — O cerere de bani, a zis inspectorul, gânditor. S-ar putea să fie o pistă foarte importantă. S-a întors spre majordom: După câte spui, Parker, nimeni n-a intrat astă-seară pe uşa principală?

  — Exact, domnule.

  — Atunci, pare aproape sigur că domnul Ackroyd, el însuşi, i-a dat drumul înăuntru străinului acela. Totuşi, nu văd de ce.

  Inspectorul a stat câteva minute adâncit în gânduri.

  — Un lucru este limpede, a zis el după ce s-a trezit din meditaţie. La nouă şi jumătate, domnul Ackroyd era în viaţă şi sănătos. Deci, momentul acesta e ultimul în care se ştie că trăia.

  Parker a tuşit discret, făcându-l pe inspector să-şi întoarcă imediat privirea spre el.

  — Ce este?

  — Scuzaţi-mă, dar după această oră l-a văzut domnişoara Flora.

  — Domnişoara Flora?

  — Da. Poate să fi fost zece fără un sfert. Apoi, dânsa mi-a spus că domnul Ackroyd nu vrea să mai fie deranjat în seara aceasta.

  — Ţi-a transmis chiar ea ordinul?

  — Nu tocmai. Aduceam pe un platou whisky şi sifon, când domnişoara Flora, ieşind din cameră, m-a oprit şi mi-a spus că unchiul dânsei nu vrea să fie deranjat.

  Inspectorul l-a privit cu mai multă atenţie decât până atunci.

  — Ne-ai spus mai înainte că ştiai de dorinţa aceasta a domnului Ackroyd, nu-i aşa?

  Parker a început să se bâlbâie. Îi tremurau mâinile.

  — Da, domnule, da, domnule, într-adevăr.

  — Totuşi, voiai să intri?

  — Uitasem. Adică, vreau să spun că totdeauna aduc whisky şi sifon la ora asta, cu care prilej întreb dacă mai e nevoie de ceva şi venisem din obicei. Fără să mă mai gândesc.

  Mi-am dat seama că Parker era cuprins de o emoţie foarte suspectă. Tremura din tot trupul.

  — Hm, trebuie s-o văd imediat pe domnişoara Ackroyd, a zis inspectorul. Deocamdată, nu vom clinti nimic de aici. Mă voi întoarce imediat ce voi afla ce are de spus domnişoara Flora. Mai întâi însă, voi închide bine fereastra.

  După măsura aceasta de prevedere, a pornit spre vestibul, urmat de noi toţi. S-a oprit puţin, privind mica scară de acolo şi i-a spus, peste umăr, agentului său:

  — Jones, ar fi bine să rămâi aici. Să nu laşi pe nimeni să intre în odaia crimei.

  Parker l-a întrerupt, respectuos:

  — Scuzaţi-mă, domnule, dar dacă închidem uşa de la holul principal, nu va mai putea intra nimeni în această parte a casei. Scara duce numai spre dormitorul şi camera de baie a domnului Ackroyd. În afară de ea nu mai existănici un mijloc de comunicare cu restul locuinţei. A fost odată aici o uşă. Dar domnul Ackroyd a blocat-o. Îi plăcea să se ştie cu totul izolat în apartamentul său.

  Pentru a lămuri şi mai bine cele de mai sus, precum şi situaţia camerelor, anexez o schiţă sumară a aripii din partea dreaptă a clădirii. Mica scară duce, aşa cum explicase Parker, spre un vast dormitor (alcătuit din două odăi contopite într-una singură) alături cu o cameră de baie şi de toaletă.

  Inspectorul a cercetat situaţia dintr-o privire. Am intrat în holul cel mare şi omul legii a încuiat uşa în urma lui, băgând cheia în buzunar. Apoi a dat agentului unele instrucţiuni cu voce scăzută, şi acesta din urmă s-a pregătit de plecare.

  — Trebuie să ne ocupăm de urmele de pantofi, a zis inspectorul. Dar mai întâi e necesar să vorbesc cu domnişoara Ackroyd. Ea a fost ultima persoană care l-a văzut pe domnul Ackroyd în viaţă. Ştie ce s-a întâmplat?

  Raymond a clătinat din cap cu hotărâre.

  — Bine, atunci nu-i spuneţi vreo cinci minute. Îmi va da răspunsuri, mai clare, dacă nu va fi tulburată de vestea morţii unchiului ei. Comunicaţi-i că s-a comis un furt şi întrebaţi-o dacă vrea să se îmbrace şi să coboare, ca să răspundă la câteva întrebări.

  Raymond a urcat scara să îndeplinească misiunea.

  — Domnişoara Flora se pregăteşte să vină imediat. I-am spus exact ceea ce aţi dorit.

  Fata a coborât scara în mai puţin de cinci minute. Era îmbrăcată cu un chimono de mătase roz-pal. Părea neliniştită şi emoţionată.

  Inspectorul a făcut câţiva paşi în întâmpinarea ei.

  — Bună seara, domnişoară Ackroyd, a salutat-o el politicos. Mă tem că e vorba de o tentativă de furt şi vă rog să mă ajutaţi la lămurirea cazului. Ce încăpere e asta? Camera de biliard? Intraţi şi luaţi loc.

  Flora s-a aşezat, calmă, pe marele divan de lângă perete, cu ochii la inspector.

  — Nu înţeleg. Ce s-a furat? Ce doriţi să aflaţi?

  — Ceva foarte simplu, domnişoară Ackroyd. Parker susţine că aţi ieşit din biroul unchiului dumneavoastră cam la zece fără un sfert. Este adevărat?

  — Desigur. Intrasem să-i spun noapte bună.

  — Şi ora era exactă?

  — Ei bine, trebuie să fi fost aşa. Nu ştiu precis. S-ar putea să fi fost puţin mai târziu.

  — Unchiul dumneavoastră era singur, sau se mai afla cineva cu dânsul?

  — Era singur. Doctorul Sheppard plecase.

  — Aţi observat cumva dacă fereastra era deschisă ori închisă?

  Flora a clătinat din cap:

  — N-aş putea spune, perdelele erau trase.

  — Întocmai. Unchiul dumneavoastră părea să aibă o înfăţişare normală?

  — Cred că da.

  — Vreţi să ne spuneţi exact ce s-a petrecut între dumneavoastră?

  Flora a tăcut o vreme, ca să-şi adune gândurile.

  — Am intrat şi am spus: „Noapte bună, unchiule, mă duc să mă culc, mă simt obosită”. El a scos un fel de mormăit. Eu m-am apropiat de dânsul şi l-am sărutat, şi unchiul mi-a făcut un compliment în sensul că rochia îmi vine bine, apoi m-a rugat să-l las singur, fiindcă e ocupat. Şi am ieşit.

  — A insistat să nu fie deranjat?

  — O, da, uitasem! A spus: „Înştiinţează-l pe Parker că nu mai am nevoie de nimic în seara asta şi să nu mă mai deranjeze”. L-am întâlnit pe Parker aproape de uşă şi i-am comunicat ordinul unchiului meu.

  — Foarte bine, a aprobat inspectorul:

  — Şi nu vreţi să-mi spuneţi ce s-a furat?

  — Nu prea ştim bine. A răspuns inspectorul, ezitând.

  Ochii fetei s-au umplut de spaimă. A sărit în picioare.

  — Ce este? Îmi ascundeţi ceva?

  Mişcându-se calm şi fără zgomot, Hector Blunt s-a interpus între ea şi inspector. Fata a întins şovăitoare mâna pe care el a luat-o într-ale sale, mângâind-o ca pe a unei copiliţe, şi ea s-a întors spre dânsul, ca şi cum înfăţişarea lui calmă şi impasibilă i-ar fi dat încredere şi siguranţă.

  — Sunt veşti rele, Flora, a zis el, liniştit. Veşti rele pentru noi toţi. Unchiul dumitale, Roger.

  — Da?

  — Va fi o lovitură pentru dumneata. Sărmanul Roger a murit.

  Flora a făcut un pas îndărăt, cu ochii holbaţi de groază.

  — Când? A îngăimat ea. Când?

  — Probabil că numaidecât după ce l-ai părăsit, a zis Blunt, grav.

  Fata şi-a dus mâna la gât, scoţând un ţipăt slab şi am prins-o în braţe în clipa când se prăbuşea. Leşinase. Am transportat-o împreună cu Blunt pe scări în sus şi am întins-o pe patul ei. Apoi l-am rugat pe maior s-o trezească pe doamna Ackroyd şi s-o anunţe de cele întâmplate. Flora şi-a venit repede în fire şi am chemat-o pe mama ei, dându-i indicaţii cum trebuie s-o îngrijească. Apoi am coborât repede scara.

  VI. Stiletul Tunisian.

  L-am întâlnit pe inspector tocmai când venea dinspre uşa care ducea la bucătărie.

  — Cum se simte tânăra, doctore?

  — Şi-a revenit. E în grija mamei sale.

  — Perfect. Am interogat servitorii. Toţi susţin că în seara asta nu a venit nimeni la uşa din dos. Descrierea străinului, făcută de dumneavoastră, e destul de vagă. Nu puteţi să ne oferiţi un indiciu pe care să ne bazăm?

  — Mă tem că nu, am spus eu cu părere de rău. Era un întuneric adânc, iar persoana aceea avea gulerul pardesiului ridicat şi pălăria trasă pe ochi.

  — Hm, se pare că voia să-şi ascundă faţa. Sunteţi sigur că nu-l cunoaşteţi?

  Am răspuns negativ, dar nu prea hotărât. Mi-am amintit impresia că vocea străinului îmi era cunoscută. I-am explicat asta inspectorului, şovăitor.

  — Ziceţi că avea o voce grosolană, de om fără educaţie?

 

  Am confirmat, deşi mi se păruse că vulgaritatea glasului era parcă intenţionat exagerată. Dacă, aşa cum credea inspectorul, omul voise să-şi ascundă faţa, e de aşteptat să fi încercat să-şi prefacă şi vocea.

  — Vreţi să veniţi din nou cu mine în birou, doctore? Aş dori să vă pun câteva întrebări.

  Am primit imediat. Inspectorul Davis a deschis uşa vestibulului pe care l-am traversat, apoi a încuiat-o din nou în urma lui.

  — Nu trebuie să fim deranjaţi, a zis el grav. Şi n-aş vrea nici să tragă careva cu urechea. Ce înseamnă povestea aceea cu şantajul?

  — Şantaj! Am exclamat eu, aproape uluit.

  — E o fantezie a lui Parker? Sau e realitate?

  — Dacă Parker a auzit ceva despre şantaj, am zis eu încet, trebuie să fi ascultat la uşă cu urechea lipită de gaura cheii!

  Davis a confirmat:

  — Foarte probabil. După cum vedeţi, am făcut o mică anchetă, ca să aflu cu ce s-a ocupat Parker în seara asta. Vă spun sincer că nu-mi place comportarea lui. Omul ştie ceva. Când am început să-l interoghez, a simţit încotro bate vântul şi a scos povestea cu şantajul.

  M-am hotărât pe loc:

  — Sunt mulţumit că aţi adus vorba de asta. Tocmai mă întrebam dacă să vă mărturisesc totul deschis. Şi mă hotărâsem s-o fac, dar aşteptam prilejul favorabil, care, iată că s-a ivit.

  După aceea, i-am povestit toate întâmplările din cursul serii, aşa cum le-am relatat mai înainte. Inspectorul m-a ascultat cu atenţie, punându-mi din când în când câte o întrebare.

  — E povestea cea mai extraordinară pe care am auzit-o vreodată! A exclamat el, când am terminat. Şi spuneţi că scrisoarea a dispărut complet? E un indiciu plin de semnificaţie, foarte important, într-adevăr. El ne oferă tocmai ceea ce căutam: mobilul crimei.

  — Îmi dau seama, am spus eu.

  — Domnul Ackroyd bănuia, după cum susţineţi, că ar fi vorba despre o persoană din anturajul său? Dar termenul de „anturaj” este foarte elastic.

  — Nu credeţi că Parker ar putea fi omul pe care-l căutăm? Am sugerat eu.

  — Foarte posibil. Când aţi ieşit dumneavoastră, nu încape îndoială că el asculta la uşă. Apoi, domnişoara Ackroyd l-a întâlnit mai târziu, tocmai când voia să se ducă în birou. Să presupunem că a intrat din nou, după ce ea s-a îndepărtat; l-a înjunghiat pe Ackroyd, a încuiat uşa pe dinăuntru, a deschis fereastra şi a dispărut, iar după aceea a pătruns în casă pe o uşă laterală, pe care o lăsase dinainte deschisă. Ce părere aveţi de ipoteza mea?

  — Există singură obiecţie împotriva ei, am zis eu încet. Dacă Ackroyd a continuat citirea scrisorii numaidecât după plecarea mea, aşa cum avea intenţia s-o facă, nu cred că a avut răbdarea să rămână în birou şi să reflecteze o oră. Presupun că l-ar fi chemat pe Parker imediat, l-ar fi acuzat cu violenţă şi s-ar fi făcut o zarvă de nedescris. Amintiţi-vă că Ackroyd era un om impulsiv.

  — Poate că n-a avut timp să termine de citit scrisoarea – a sugerat inspectorul. Ştim că la nouă şi jumătate era cineva la el. Dacă acest „cineva” a venit imediat după ce l-aţi părăsit dumneavoastră, iar când a plecat şi el, a intrat domnişoara Ackroyd să-i spună noapte bună, e sigur că n-a putut să citească scrisoarea până la ora zece.

  — Şi apelul telefonic?

  — Fără îndoială că a fost Parker; probabil că v-a chemat înainte de a se fi gândit la uşa încuiată şi la fereastra deschisă. Apoi s-a răzgândit, sau a intrat în panică, şi s-a hotărât să tăgăduiască totul. Cred că aşa s-au petrecut lucrurile.

  — Da, am zis eu cu îndoială.

  — În orice caz, vom afla cine a telefonat, întrebând la centrală; dacă s-a vorbit de aici, nu văd care altul ar fi putut s-o facă în afară de Parker. Credeţi-mă că el este omul pe care-l căutăm. Dar, vă rog să nu spuneţi nimănui nimic, fiindcă n-avemnici un interes să-l alarmăm înainte de a aduna toate dovezile. Voi avea grijă să nu ne scape. Vom da impresia că-l bănuim pe misteriosul străin.

  S-a ridicat de pe scaunul pe care stătuse călare lângă birou şi s-a apropiat de cadavrul prăbuşit în fotoliu.

  — Arma poate fi un indiciu, a zis el, uitându-se la ea. E de ajuns s-o priveşti, ca să-ţi dai seama că e o piesă rară, absolut unică.

  S-a aplecat şi a examinat mânerul cu atenţie, apoi a scos un mormăit de mulţumire. După aceea, a apucat foarte atent stiletul mai jos de mâner şi l-a tras afară din rană.

  Ţinându-l aşa, ca să nu atingă mânerul, l-a pus într-un vas de porţelan de pe şemineu.

  — Da, a mormăit el, dând din cap. O adevărată operă de artă. Nu cred să fie multe la fel.

  Era într-adevăr un obiect minunat. O lamă îngustă, cu vârful ascuţit şi cu mânerul făcut dintr-un metal răsucit şi cizelat cu o artă ciudată, plină de rafinament. I-a încercat, grijuliu, tăişul cu degetul, şi a fluierat admirativ.

  — Dumnezeule, ce tăiş! Un copil ar putea să înjunghie un om tot atât de uşor de parc-ar tăia unt. Periculoasă jucărie, ca s-o ţii în casă!

  — Acum pot să examinez corpul? Am întrebat eu.

  — Desigur.

  Am făcut un examen foarte atent.

  — Ei bine? A întrebat inspectorul, după ce am terminat.

  — Voi exclude termenii tehnici, am zis eu. Îi păstrez pentru anchetă. A fost lovit din spate, de un om care ţinea arma în mâna dreaptă, şi moartea a fost instantanee. După expresia de pe faţa cadavrului, cred că e vorba de o lovitură cu totul neaşteptată. Probabil, a murit fără să-l vadă pe ucigaş.

  — Valeţii sunt în stare să umble cu paşi de pisică, a zis Davis. Nu-i cine ştie ce mister în crima asta. Uitaţi-vă la mânerul pumnalului.

  L-am privit.

  — Cred că dumneavoastră nu le distingeţi, dar eu le văd destul de limpede, la urmat el, coborând vocea. Amprente digitale!

  S-a dat câţiva paşi înapoi, ca sa apreciez efectul vorbelor sale.

  — Da, am zis eu încet. Am bănuit.

  Nu ştiu de ce-i făceam impresia unui om lipsit cu totul de perspicacitate. La urma urmei, citesc romane poliţiste, jurnalele, posed o cultură medie. Dacă pe mânerul pumnalului s-ar fi observat urme de degete de picior, desigur că asta ar fi fost cu totul altceva. Lucrul acesta m-ar fi surprins şi m-ar fi umplut de groază. Cred că inspectorul s-a simţit jignit de indiferenţa mea. A luat vasul de porţelan şi m-a invitat să-l Însoţesc în camera de biliard.

  — Vreau să văd dacă domnul Raymond ne poate spune ceva despre stiletul acesta, m-a lămurit el.

  După ce Davis a încuiat uşa în urma noastră, ne-am îndreptat spre camera de biliard, unde l-am găsit pe Geoffrey Raymond. Inspectorul i-a arătat stiletul:

  — L-ai mai văzut pe undeva, domnule Raymond?

  — Da… Cred… Sunt aproape sigur că este un dar al maiorului Blunt făcut domnului Ackroyd. E din Maroc, ba nu, din Tunisia. Aşadar, crima a fost săvârşită cu pumnalul acesta? Extraordinar! Pare aproape imposibil, dar nu cred să existe altul asemănător. Să mă duc să-l chem pe maiorul Blunt?

  A plecat fără să mai aştepte încuviinţarea.

  — Ce băiat amabil! A zis inspectorul. Are în toată fiinţa lui ceva cinstit şi natural.

  Eram de aceeaşi părere. În cei doi ani, în care Geoffrey Raymond fusese secretarul lui Ackroyd, nu-l văzusem niciodată iritat sau scos din fire. Şi, după câte ştiam, fusese un secretar admirabil.

  După câteva minute, Raymond s-a întors împreună cu Blunt.

  — Am avut dreptate, a zis tânărul, emoţionat. Este într-adevăr stiletul tunisian.

  — Cum de nu l-a observat maiorul Blunt? S-a mirat inspectorul.

  — Ba l-am observat, chiar în clipa în care am intrat în birou, a spus acesta foarte liniştit.

  — L-aţi recunoscut de atunci?

  Blunt a afirmat din cap.

  — Şi n-aţi spus nimic! A exclamat inspectorul, bănuitor.

  — Mi s-a părut că e un moment nepotrivit, a explicat Blunt. Vorbele nesăbuite, care ne scapă în momente nepotrivite, fac adesea mult rău, a continuat el, înfruntând destul de calm privirea inspectorului.

  Davis a mormăit ceva, s-a întors şi i-a adus stiletul.

  — Îl recunoaşteţi sigur, domnule? Îl identificaţi fără şovăire?

  — Negreşit. Nu poate fi nici cea mai mică îndoială.

  — Unde era păstrat acest. Obiect rar? Puteţi să-mi spuneţi?

  A răspuns secretarul:

  — În masa de argint din salon.

  — Cum?! Am exclamat eu.

  Toţi au întors privirile spre mine.

  — Continuaţi, doctore, ce este? M-a încurajat inspectorul.

  — Nimic.

  — Totuşi, ce este? A insistat Davis.

  — E vorba, de ceva lipsit de importanţă, am zis eu, scuzându-mă oarecum. Când am sosit în seara asta, pentru cină, am auzit cum cineva a închis capacul mesei de argint din salon.

  Chipul inspectorului exprima o îndoială, ba chiar şi o urmă de bănuială.

  — Dar cum aţi ştiut că e vorba de capacul mesei?

  Am explicat totul, detaliat – o explicaţie lungă şi plictisitoare, pe care aş fi preferat să nu fiu silit s-o dau.

  Inspectorul m-a ascultat până la capăt.

  — Stiletul era la locul lui când v-aţi uitat în vitrină? A întrebat el.

  — Nu ştiu. Nu aş putea spune că-mi amintesc să-l fi observat. Dar desigur că trebuie să fi fost acolo.

  — Ar fi mai bine să vorbesc cu menajera, a zis inspectorul sunând.

  Câteva minute mai târziu, domnişoara Russell, chemată de Parker, a intrat în cameră.

  — Nu cred să mă fi apropiat de masa de argint, a răspuns ea la întrebarea inspectorului. Am venit să văd dacă florile erau proaspete. O, da, acum îmi amintesc! Capacul vitrinei de la masa de argint era deschis, şi fiindcă nu trebuia să stea aşa, când am trecut pe lângă el, l-am închis, a conchis ea, privindu-l pe Davis, gata de ceartă.

  — Înţeleg. Puteţi să-mi spuneţi dacă stiletul era atunci în vitrină?

  Ea a privit arma, liniştită.

  — Nu pot spune precis. Nu i-am datnici o atenţie. Ştiam că întreaga familie urma să coboare în orice clipă şi eram nerăbdătoare să ies din încăpere cât mai repede.

  — Mulţumesc, a zis inspectorul.

  Avea aspectul omului care ezită, de parc-ar fi vrut să-i pună şi alte întrebări, dar domnişoara Russell, interpretând ultimele lui cuvinte ca o permisiune de a pleca, s-a strecurat afară din cameră.

  — E cam supărăcioasă, după câte văd! A zis Davis, urmărind-o cu privirea. Acum să recapitulăm. Vitrina de argint se află în faţa uneia dintre ferestrele uşii, nu-i aşa, doctore?

  A răspuns Raymond în locul meu:

  — Da, în faţa ferestrei din partea stângă.

  — Şi această fereastră era deschisă?

  — Amândouă erau întredeschise.

  — Ei bine, cred că nu este nevoie să mai căutăm o lămurire a acestui mister. Cineva, nu spun mai mult, ar fi putut să ia stiletul oricând, momentul exact când l-a luat nu arenici o importanţă. Mă voi reîntoarce mâine dimineaţă, cu şeful postului de poliţie, domnule Roaymond. Până atunci, voi păstra la mine cheia de la uşa biroului. Colonelul Melrose trebuie să găsească totul aşa cum se află acum. Ştiu că în seara asta ia cina la capătul celălalt al districtului şi cred că va rămâne acolo toată noaptea.

  Ne-am uitat toţi la inspectorul care luase vasul de porţelan.

  — Trebuie să-l împachetez cu grijă, a remarcat el. Obiectul acesta constituie o dovadă de un interes deosebit.

  Câteva minute mai târziu, pe când ieşeam din camera de biliard împreună cu Raymond, acesta a chicotit amuzant. I-am simţit mâna pe braţ şi i-am urmărit privirea. Davis părea că îl întreabă ceva pe Parker în legătură cu o agendă de buzunar.

  — Destul de limpede, a murmurat însoţitorul meu. Bănuielile cad, va să zică, asupra lui Parker, nu-i aşa? Va trebui să-i dăm şi noi amprentele digitale inspectorului?

  A luat de pe platou două cărţi de vizită, le-a şters cu batista lui de mătase şi mi-a dat mie una din ele, pe cealaltă păstrând-o pentru el. După aceea, le-a întins, rânjind, pe amândouă, inspectorului.

  — Amintiri, a zis el. Numărul 1, doctorul Sheppard; numărul doi, umilul dumneavoastră servitor, eu personal. Aceea a maiorului Blunt va fi predată mâine dimineaţă.

  Tinereţea este foarte uşuratică. Nici chiar asasinatul prietenului şi patronului său nu întunecase pentru multă vreme buna dispoziţie a lui Geoffrey Raymond. Poate că aşa trebuie să fie. Nu ştiu. În ceea ce mă priveşte, mi-am pierdut de mult darul de a fi bine dispus.

  M-am înapoiat acasă foarte târziu şi nădăjduiam s-o găsesc pe Caroline în pat. Dar ar fi trebuit s-o cunosc mai bine.

  Mă aştepta cu o ceaşcă de cacao fierbinte, şi în timp ce o beam, m-a descusut în legătură cu toate evenimentele din cursul serii. Nu am amintit nimic de şantaj, mulţumindu-mă să-i dau doar amănunte despre crimă.

  — Poliţia îl bănuieşte pe Parker, am zis eu, ridicându-mă de la masă şi pregătindu-mă să urc scara. Se pare că există dovezi neîndoielnice împotriva lui.

  — Parker! Prostii! Inspectorul trebuie să fie pur şi simplu un netot! Parker! Te rog, nu mai insista!

  După aceste cuvinte echivoce, ne-am dus la culcare.

  VII. Aflu profesiunea vecinului meu.

  În dimineaţa următoare, mi-am făcut vizitele medicale cu o grabă condamnabilă. Mă scuza faptul că nu aveam cazuri prea grave. Când mam înapoiat acasă, Caroline m-a întâmpinat în hol.

  — A venit Flora Ackroyd, mi-a şoptit ea, emoţionată.

  — Cum!

  M-am străduit să-mi ascund uimirea cât mai bine.

  — E foarte nerăbdătoare să te vadă. Te aşteaptă de o jumătate de oră. Caroline a luat-o înainte spre micul nostru salon, şi eu am urmat-o.

  Flora stătea pe divanul de lângă fereastră, Era îmbrăcată în negru şişi frământa mâinile foarte nervoasă. M-a surprins chipul ei nespus de palid. Dar a început să vorbească hotărâtă şi cât a putut de calmă:

  — Doctore Sheppard, te rog să mă ajuţi.

  — Nici vorbă că te va ajuta, scumpa mea, a asigurat-o Caroline.

  Cred că Flora nu dorea ca sora mea să fie de faţă la convorbirea dintre noi, preferând să stea de vorbă cu mine între patru ochi. Dar nu voia nici să piardă timpul, aşa că a făcut ceea ce era mai nimerit.

  — Te rog să vii cu mine la „The Larches”.

  — The Larches”? Am întrebat surprins.

  — La omul acela mic şi ciudat? A exclamat Caroline.

  — Da. Cred că ştii cine este, nu-i aşa?

  — Îmi închipui că e un coafor la pensie.

  Flora m-a privit uimită cu ochii ei albaştri.

  — Cum! E Hercule Poirot! Detectivul particular. Se spune că a dezlegat cazuri extraordinar de dificile – întocmai ca detectivii din romanele poliţiste. Acum un an s-a retras şi s-a stabilit aici. Unchiul ştia asta, dar ia făgăduit să nu spună nimic, fiindcă domnul Poirot doreşte să trăiască liniştit, netulburat de nimeni.

  — Va să zică, el este! Am murmurat eu.

  — Fără-ndoială că ai auzit despre dânsul, nu-i aşa?

  — Deşi Caroline spune că sunt o fosilă bătrână, totuşi am auzit vorbindu-se de el.

  — Extraordinar! A izbucnit Caroline.

  Nu mi-am dat seama la ce se gândea – probabil, la neputinţa ei de a descoperi adevărul.

  — Şi vrei să te duci să-l vezi? Am întrebat eu tărăgănat. Dar de ce?

  — Nici vorbă, ca să-l roage să cerceteze crima, a intervenit Caroline cu vocea ei ascuţită. Nu fi atât de stupid, James.

  Nu eram deloc stupid. Sora mea nu înţelegea totdeauna motivele acţiunilor mele.

  — Nu ai încredere în inspectorul Davis? Am întrebat eu mai departe.

  — Desigur că nu are, a zis Caroline. Nici eu n-am.

  Ai fi putut crede că fusese ucis unchiul Carolinei.

  — Şi de unde ştii că va primi să se ocupe de cazul acesta? Am continuat eu. Nu uita că a renunţat la îndeletnicirea lui.

  — Tocmai asta e dificultatea, a spus Flora simplu. Trebuie să-l conving.

  — Şi eşti sigură că faci bine? Am întrebat eu, grav.

  — Fără îndoială, a intervenit sora mea. Dacă n-are nimic împotrivă, o însoţesc eu.

  — Aş prefera să mă însoţească doctorul, dacă nu te superi, domnişoară Sheppard.

  Flora ştia cât e de necesar să fii categoric în anumite situaţii. Un răspuns vag nu ar fi avutnici un efect asupra Carolinei.

  — Vă daţi seama, a explicat ea, continuându-şi cu tact refuzul direct, doctorul Sheppard, ca medic, ţinând seama şi de faptul că dânsul a descoperit cadavrul, este cel mai indicat să-i furnizeze domnului Poirot toate lămuririle.

  — Într-adevăr, a încuviinţat Caroline, cu invidie, înţeleg.

  Am făcut câţiva paşi în lungul şi în latul camerei.

  — Flora, am spus eu cu o mină serioasă. Te rog să-mi asculţi sfatul. Cred că nu e bine să-l amesteci pe detectivul acesta în cazul de faţă.

  Fata a sărit imediat, cu obrajii îmbujoraţi.

  — Ştiu de ce vorbeşti aşa, a strigat ea. Dar tocmai din cauza asta sunt atât de nerăbdătoare să mă duc la el. Dumitale ţi-e frică. Dar mie, nu. Eu îl cunosc pe Ralph mai bine decât dumneata.

  — Ralph? A întrebat Caroline. Dar ce legătură are el cu toate astea?

  Noi nu i-am datnici o atenţie.

  — Ralph poate fi un om slab, a urmat Flora. A făcut în trecut fapte nebuneşti, chiar acte regretabile, dar n-ar asasina pe cineva.

  — Nu, nu! Am exclamat eu. Nu m-am gândit o clipă la el.

  — Atunci de ce, după ce a fost descoperit cadavrul unchiului meu, în drum spre casă, te-ai oprit noaptea trecută la hanul „Three Boars”?

  Am tăcut o vreme. Sperasem să nu se afle nimic de vizita mea.

  — Dar cum ai descoperit asta? Am întrebat-o.

  — Azi-dimineaţă m-am dus acolo. Auzisem de la oamenii de serviciu că Ralph trăsese la han.

  Am întrerupt-o:

  — Nu ştiai că se află în King's Abbot?

  — Nu. Purtarea lui m-a uimit, n-o înţelegeam. M-am dus şi am întrebat de el. Dar mi s-a dat, presupun, acelaşi răspuns ca şi dumitale noaptea trecută, că a ieşit ieri seară, aproape de ora nouă, şi nu. Nu s-a mai întors.

  M-a înfruntat cu o privire oarecum dispreţuitoare şi, parcă răspunzând unui gând pe care-l citea în ochii mei, a izbucnit:

  — Ei bine, şi de ce să nu fi plecat? Putea să se ducă. Oriunde. Ar fi putut chiar să se întoarcă la Londra.

  — Lăsând bagajele la han? Am întrebat eu, încet.

  Flora a bătut nerăbdătoare din picior:

  — N-arenici o importanţă. Probabil că a avut el un motiv!

  — Şi din cauza asta vrei să-l vezi pe Hercule Poirot? Nu ar fi mai bine să laşi lucrurile cum sunt acum? După câte ştiu, politia nu-l bănuieşte nici pe departe de Ralph. Merge cu totul pe altă pistă.

  — Ba nu, dimpotrivă, a exclamat fata. Îl suspectează. În dimineaţa asta a sosit un om din Cranchester – inspectorul Raglan, de statură măruntă, cu un chip oribil, ca de dihor. Am descoperit că a fost la „Three Boars” înaintea mea. Acolo am aflat de vizita lui şi de toate întrebările pe care le-a pus. Pare convins că Ralph a comis crima.

  — Dacă-i aşa, înseamnă că poliţia şi-a schimbat părerea, am zis eu încet. Inspectorul acesta nu împărtăşeşte teoria lui Davis, în legătură cu Parker?

  — Parker! A pufnit sora mea, cu ironie.

  Flora s-a apropiat de mine şi m-a luat de mână.

  — O, doctore Sheppard, te rog să mergem numaidecât la domnul Poirot. El va descoperi adevărul.

  — Scumpa mea Flora, am spus eu cu blândeţe, lăsându-mi mâna într-a ei, eşti sigură că e nevoie să se cunoască adevărul?

  M-a privit, încuviinţând din cap cu un aer serios.

  — Dumneata te îndoieşti de Ralph, dar eu, nu. Eu îl cunosc mai bine decât dumneata.

  — Desigur că nu e vinovat, a sărit Caroline, care abia se putuse stăpâni până atunci să nu se amestece în convorbirea noastră. Ralph poate-i un om excentric, dar e un băiat încântător şi foarte manierat.

  Voiam să-i spun Carolinei că mulţi criminali sunt foarte manieraţi, însă, din cauza Florei, m-am stăpânit. Fiindcă tânăra era hotărâtă, am cedat stăruinţelor ei şi am plecat imediat, apucând să ieşim din casă înainte ca sora mea să mai poată spune ceva începând cu vorba ei favorită „desigur”.

  La proprietate „The Larches” ne-a deschis uşa o femeie în vârstă, pe cap cu o imensă bonetă bretonă. Se părea că domnul Poirot era acasă. Am fost conduşi într-un mic salon, unde mobilierul era aranjat formal, şi cam după un minut a apărut cunoştinţa mea din ziua precedentă.

  — Monsieur le docteur, mademoiselle, a zis el zâmbind şi înclinânduse în faţa Florei.

  — Probabil că aţi auzit – am început eu să vorbesc – despre tragedia din noaptea trecută.

  Chipul lui a devenit grav.

  — Fără-ndoială. E îngrozitor. Daţi-mi voie să vă exprim mademoiselle, întreaga mea simpatie. Cu ce vă pot fi de folos?

  — Domnişoara Ackroyd, am spus eu, ar vrea ca dumneavoastră să.

  — Să-l descoperiţi pe ucigaş, a completat Flora cu hotărâre.

  — Înţeleg, a zis omuleţul. Dar poliţia se şi ocupă de cazul acesta, nu-I aşa?

  — Ea ar putea greşi, a spus fata. Presupun că e chiar de pe acum gata să greşească. Vă rog, domnule Poirot, să ne ajutaţi. Dacă este vorba de bani.

  Poirot a ridicat mâna.

  — O, vă rog, mademoiselle. Nu că nu mi-ar plăcea banii, în ochi îi apăru o licărire trecătoare. Îi preţuiesc şi i-am preţuit întotdeauna. Nu, dacă mă angajez în această anchetă, trebuie să înţelegeţi un lucru limpede. Voi merge până la capăt. Un câine de rasă nu părăseşte niciodată urmele descoperite, ştiţi asta! Să nu vă pară rău că nu aţi lăsat să se ocupe numai poliţia locală de cercetarea cazului.

  — Vreau să aflu adevărul, a zis Flora, aţintindu-l cu privirea.

  — Tot adevărul?

  — Da, tot.

  — Atunci primesc, a zis omuleţul, cu o voce calmă. Şi sper că nu veţi regreta aceste cuvinte. Acum povestiţi-mi toate amănuntele.

  — Doctorul Sheppard vi le poate spune mai bine. Dânsul ştie mai multe decât mine.

  Astfel am început o relaţie minuţioasă, expunând toate faptele consemnate de mine mai înainte. Poirot mă asculta cu atenţie şi punea din când în când câte o întrebare, dar în cea mai mare parte a timpului a tăcut, cu ochii aţintiţi în tavan.

  Mi-am încheiat povestirea cu momentul când părăsisem, noaptea trecută, împreună cu inspectorul, proprietatea de la Fernly Park.

  — Şi acum povestiţi-i totul despre Ralph.

  Am şovăit, dar privirea ei poruncitoare m-a silit să continuu.

  — Aşadar, noaptea trecută, în drum spre casă, v-aţi oprit la hanul „Three Boars”? A întrebat Poirot, după ce am tăcut. Spuneţi-mi exact de ce v-aţi dus acolo?

  Înainte de a răspunde, am făcut o pauză ca să-mi aleg cuvintele cu grijă.

  — Am crezut că cineva trebuie să-l informeze pe tânărul Ralph despre moartea unchiului său. După ce am plecat de la Fernly, m-am gândit că, în afară de, mine şi de domnul Ackroyd, probabil nimeni nu ştia de prezenţa lui în sat.

  Poirot a încuviinţat din cap.

  — Într-adevăr, acesta a fost singurul motiv al vizitei dumneavoastră?

  — Singurul, am răspuns eu, foarte scurt.

  — Nu voiaţi cumva, de pildă, să vă asiguraţi în privinţa asta jeune homme?

  — Să mă asigur?

  — Cred, domnule doctor, că ştiţi foarte bine la ce mă gândesc, deşi vreţi să faceţi impresia că nu pricepeţi. Vreau să spun că ar fi fost o uşurare pentru dumneavoastră dacă aţi fi constatat că Ralph Paton nu-şi părăsise camera toată seara.

  — Deloc, l-am contrazis, laconic.

  Mărunţelul detectiv m-a privit, clătinând grav din cap.

  — Nu aveţi aceeaşi încredere în mine ca domnişoara Flora. Dar narenici o importanţă. Important este faptul că domnul căpitan Paton a dispărut în împrejurări ce se cer lămurite. Trebuie să ştiţi că bănuiala care cade asupra sa este serioasă. Totuşi, s-ar putea ca purtarea lui să aibă o explicaţie foarte simplă.

  — Asta spun şi eu, a exclamat Flora cu vioiciune.

  Poirot n-a mai insistat. În schimb, a propus să ne ducem numaidecât la poliţie. Pe Flora a sfătuit-o să se înapoieze acasă, iar pe mine m-a rugat să-l însoţesc, ca să-l prezint ofiţerului însărcinat cu cercetarea cazului.

  Am făcut întocmai. L-am găsit pe inspectorul Davis în faţa postului de poliţie; arăta posomorât. Lângă el se afla şeful poliţiei, colonelul Melrose şi un alt bărbat despre care, după afirmaţia Florei că seamănă cu un dihor, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că e inspectorul Raglan din Cranchester.

  Îl cunoaştem pe Melrose foarte bine şi i l-am prezentat pe Poirot, explicându-i întreaga situaţie. Şeful poliţiei s-a simţit pur şi simplu vexat, iar Raglan s-a întunecat la faţă.

  Totuşi, Davis, observând contrarierea întipărită pe figura superiorilor săi, oarecum se înveseli.

  — Cazul acesta e clar ca lumina zilei, zise Raglan. Nu e necesar ca amatorii să se amestece în anchetă: Cred că orice începător ar fi putut descoperi din noaptea trecută cum stau lucrurile şi nu şi-ar fi pierdut douăsprezece ore fărănici un folos.

  Aruncă o privire plină de reproş sărmanului Davis, care o înfruntă cu o neclintită seninătate.

  — Se înţelege că familia domnului Ackroyd poate să facă tot ce i se pare potrivit, zise colonelul Melrose. Dar noi nu îngăduimnici un fel de stânjenire a cercetărilor oficiale. Cunosc, fără-ndoială, marea faimă a domnului Poirot, adăugă el, curtenitor.

  — Din păcate, poliţia nu poate să-şi facă singură reclamă, sări Raglan.

  Poirot salvă situaţia:

  — E drept că m-am retras din activitate, zise el, şi sunt hotărât să nu mă mai ocup denici un fel de caz. Trebuie să ştiţi că mă tem mai ales de publicitate. Aşa că permiteţi-mi să vă rog ca, dacă voi contribui totuşi în vreun fel la dezlegarea acestui mister, să nu mi se pomenească numele cunici un chip.

  Inspectorul Raglan se însenină puţin.

  — Am auzit vorbindu-se despre unele dintre foarte remarcabilele succese ale dumneavoastră, spuse colonelul mai îmbunat.

  — Am acumulat multă experienţă, răspunse Poirot liniştit. Dar cea mai mare parte a succeselor mele se datorează ajutorului poliţiei. Am o mare admiraţie pentru poliţia engleză. Dacă inspectorul Raglan îmi permite să-l ajut, voi fi atât onorat, cât şi măgulit.

  Pe chipul inspectorului se aşternu o şi mai mare amabilitate.

  Colonelul Melrose mă luă deoparte:

  — După câte am auzit, omuleţul acesta a rezolvat cazuri într-adevăr extraordinare, şopti el. Vă puteţi închipui că am dori foarte mult să nu fim siliţi a cere ajutorul Scotland Yard-ului. Raglan pare foarte sigur de sine, dar nu pot fi de părerea lui. Ştiţi doar că. Eu cunosc persoanele în cauză mai bine decât dânsul. Detectivul acesta nu pare avid de reclamă, nu-i aşa? Cred că va lucra cu noi fără să ne stânjenească, ce zici?

  — Pentru şi mai marea glorie a inspectorului Reglan, am spus eu, plin de seriozitate.

  — Bine, bine, exclamă Melrose, cu voce tare, ca să fie auzit şi de ceilalţi; acum să vă punem la curent cu ultimele evenimente, domnule Poirot.

  — Vă mulţumesc, răspunse acesta. De la prietenul meu, doctorul Sheppard, am aflat că-l bănuiţi pe majordom.

  — Palavre, sări imediat Raglan. Valeţii de casă mare sunt cuprinşi de o teamă atât de adâncă, încât au o comportare, de nimic justificată, care te face să-i bănuieşti.

  — Şi amprentele digitale? I-am sugerat eu.

  — Nu sunt ale lui Parker, zise el cu un zâmbet uşor, adăugând: şi nici ale dumitale sau ale domnului Raymond, doctore.

  — Să fie ale căpitanului Ralph Paton? Întrebă Poirot, calm.

  L-am admirat în tăcere pentru felul în care încerca să ia taurul de coarne. Am desluşit şi în ochii inspectorului o licărire de respect.

  — Văd că nu vă pierdeţi timpul în zadar, domnule Poirot. Colaborarea cu dumneavoastră va fi o plăcere. Sunt absolut convins. De îndată ce-l vom găsi, vom lua şi amprentele digitale ale acestui tânăr.

  — Mă văd silit să vă spun că greşiţi, domnule inspector, zise colonelul Melrose cu căldură. Îl cunosc pe Ralph Paton de când era copil. Nu s-ar coborî niciodată într-atât încât să omoare un om.

  — Tot ce se poate, răspunse acesta, fără convingere.

  — Ce dovezi aveţi împotriva lui? Am întrebat eu.

  — A părăsit hanul ieri seară la noua. A fost văzut pe undeva, prin vecinătatea proprietăţii Fernly Park, cam pe la nouă şi jumătate. De atunci a dispărut. Pare să se afle într-o mare jenă financiară. Am găsit o pereche de pantofi de-ai săi cu flecuri de cauciuc. Avea două perechi aproape identice. Le voi compara cu urmele de paşi. Un agent stă de pază pentru a nu lăsa pe nimeni să le şteargă.

  — Să mergem acolo, propuse colonelul Melrose. Doctore, vrei să ne însoţeşti, împreună cu domnul Poirot?

  Am răspuns afirmativ şi ne-am urcat cu toţii în maşina colonelului. Inspectorul era nerăbdător să examineze urmele de paşi şi a cerut să-l lăsăm la loja portarului. De la jumătatea drumului principal, se ramifică, spre dreapta, o alee care duce direct la terasă şi la fereastra camerei de lucru a lui Ackroyd.

  — Vreţi să-l însoţiţi pe inspector, domnule Poirot, l-a întrebat şeful poliţiei, sau preferaţi să cercetaţi biroul?

  Poirot a ales ultima alternativă. Parker ne-a deschis uşa, stăpânit şi plin de respect. Părea să-şi fi revenit din spaima din noaptea trecută.

  Colonelul Melrose a scos o cheie din buzunar şi a descuiat uşa spre vestibul, invitându-ne să intrăm în birou.

  — Excluzând îndepărtarea cadavrului, domnule Poirot, această cameră se află exact aşa cum era noaptea trecută.

  — Unde a fost găsit cadavrul?

  Am arătat cât am putut mai bine poziţia în care l-am descoperit pe Ackroyd. Fotoliul se afla încă în faţa şemineului.

  Poirot s-a dus şi s-a aşezat în fotoliu.

  — Unde era scrisoarea albastră pe care aţi văzut-o când aţi părăsit camera? M-a întrebat dânsul.

  — Domnul Ackroyd o pusese pe măsuţa asta din dreapta.

  Poirot a dat din cap.

  — Cu excepţia acestei scrisori, nu a fost clintit nimic de aici?

  — Nu. Cred că nu.

  — Colonele Melrose, sunteţi atât de amabil să vă aşezaţi o clipă în acest fotoliu? Vă mulţumesc. Acum, monsieur le docteur, vreţi să aveţi bunăvoinţa de a-mi arăta poziţia exactă a stiletului?

  I-am dat ascultare, în timp ce omuleţul stătea în pragul uşii.

  — Aşadar, mânerul pumnalului putea fi văzut bine de la uşă. Dumneavoastră şi Parker l-aţi observat imediat?

  — Da.

  Poirot s-a apropiat de fereastră.

  — Lumina era desigur aprinsă când aţi descoperit corpul? A întrebat el, peste umăr.

  Am confirmat, apropiindu-mă de dânsul; cerceta urmele de pe pervazul ferestrei.

  — Flecurile de cauciuc sunt asemănătoare cu ale pantofilor căpitanului Paton, a zis el liniştit.

  Apoi s-a mai dus o dată în mijlocul camerei. A dat ocol încăperii cu privirea, examinând totul cu ochii ageri şi pricepuţi.

  — Ai simţul observaţiei dezvoltat, doctore Sheppard? A întrebat el în cele din urmă.

  — Cred că da, am răspuns, surprins.

  — Văd că a fost foc în vatră. Când, spărgând uşa, l-aţi găsit pe domnul Ackroyd mort, cum era focul? Se stinsese?

  Am râs, oarecum contrariat.

  — Nu. Nu pot spune sigur. N-am observat. Poate că domnul Raymond sau maiorul Blunt.

  Micuţul om din faţa mea clătină din cap, zâmbind uşor.

  — Trebuie procedat metodic. Am săvârşit o greşeală de apreciere când v-am pus această întrebare. Fiecare cu propriile lui cunoştinţe. Dumneavoastră mi-aţi putea da, fără îndoială, toate detaliile în legătură cu aspectul şi poziţia corpului despre care cred că nu v-a scăpat nimic. Dacă aş vrea să am o informaţie privitoare la hârtiile de pe biroul acesta, ar trebui să mă adresez domnului Raymond, care a observat pesemne totul. Pentru a afla starea focului, trebuie să întreb persoana care are, de obicei, grijă de el. Permiteţi.

  S-a dus cu mişcări iuţi la şemineu şi a sunat. După o clipă sau două, apăru Parker.

  — Aţi sunat, domnule, zise el şovăitor.

  — Intră, Parker, îl încurajă colonelul Melrose. Domnul doreşte să te întrebe ceva.

  Parker se uită respectuos la Poirot.

  — Parker, zise detectivul, când ai spart noaptea trecută uşa împreună cu doctorul Sheppard şi l-aţi găsit pe stăpânul dumitale mort, cum era focul?

  Acesta răspunse imediat:

  — Ardea foarte scăzut. Era pe stinse.

  — Ah! Exclamă Poirot aproape triumfător. Şi continuă: Uită-te în jurul dumitale, bunul meu Parker. Este camera aceasta exact în aceeaşi stare ca în momentul acela?

  Majordomul îşi roti privirea prin odaie şi şi-o opri asupra ferestrelor.

  — Perdelele erau trase, domnule, şi lumina electrică aprinsă.

  Poirot făcu un semn că a înţeles.

  — Altceva?

  — Ba da, fotoliul acesta era tras puţin mai în faţă. Arătă un jilţ mare, din stânga, între uşă şi fereastră.

  Anexez un plan al camerei, cu jilţul în chestiune însemnat cu un X.

  — Arată-mi cum era, zise Poirot. Majordomul trase fotoliul vreo 60 de centimetri de la perete, întorcându-l cu faţa spre uşă.

  — Voilà ce qui est curieux, murmură Poirot. Cred că nimeni nu ar fi stat cu plăcere într-un fotoliu care are o asemenea poziţie! Mă întreb cine l-o fi împins din nou la loc?! Dumneata, prietene?

  — Nu, domnule, răspunse Parker. Am fost prea tulburat, când l-am văzut pe stăpânul meu asasinat, ca să mă gândesc s-o fac.

  Poirot îşi îndreptă privirile spre mine.

  — Poate dumneata, doctore?

  Am dat negativ din cap.

  — Când m-am întors cu poliţia, fotoliul era la locul lui, declară Parker. Sunt absolut sigur.

  — Ciudat, zise din nou Poirot.

  — S-ar putea să-l fi pus la loc Raymond sau Blunt, am sugerat eu. Nu este un indiciu important, nu cred!

  — Într-adevăr, n-arenici o importanţă, şi tocmai din cauza asta e atât de interesant, adăugă el, pe gânduri.

  — Scuzaţi-mă o clipă, spuse colonelul Melrose, părăsind camera împreună cu Parker.

  — Credeţi că Parker mărturiseşte adevărul? Am întrebat eu.

  — Despre jilţ? Da. În celelalte privinţe, nu ştiu. Daca v-aţi ocupa cu astfel de cazuri, aţi ajunge la concluzia, domnule doctor, că, într-o anumită privinţă, toate se aseamănă unul cu altul.

  — Şi care e asemănarea aceea? Am întrebat curios.

  — Oricine are vreun amestec ascunde ceva.

  — Şi eu? Am zis, zâmbind.

  Poirot mă privi foarte atent.

  — Cred că da, răspunse el, liniştit.

  — Dar.

  — Mi-aţi spus tot ceea ce ştiţi despre tânărul Paton? Zâmbi, în timp ce eu mă înroşeam. Să nu vă temeţi, nu vă silesc la nimic. Voi afla la momentul potrivit.

  — Mi-aţi face plăcere dacă mi-aţi spune câte ceva despre metodele dumneavoastră de lucru, am zis eu grăbit, ca să-mi ascund zăpăceala. Chestiunea în legătură cu focul, de pildă?

  — O, e ceva foarte simplu. Dumneavoastră l-aţi părăsit pe Ackroyd la. Nouă fără zece, nu-i aşa?

  — Da, exact, aş putea spune.

  — La plecarea dumneavoastră, fereastra era închisă şi bine fixată, iar uşa, deschisă. La zece şi un sfert, când a fost descoperit cadavrul, uşa era încuiată, şi fereastra, deschisă. Cine a deschis-o? E limpede că numai domnul Ackroyd putea s-o facă, pentru unul din următoarele două motive: sau fiindcă în cameră era o căldură insuportabilă, dar, deoarece focul era pe stinse, şi fiindcă noaptea trecută temperatura a fost destul de scăzută, acesta nu poate fi adevăratul motiv, sau pentru că a dat chiar el drumul înăuntru cuiva pe această cale. Şi dacă a introdus pe cineva pe fereastră, acest cineva era un intim, deoarece mai înainte fusese preocupat de gândul că fereastra trebuie să fie închisă.

  — Pare foarte simplu.

  — Dacă aranjezi faptele metodic totul este foarte simplu. Acum ne interesează personalitatea celui care a fost la domnul Ackroyd la nouă şi jumătate, noaptea trecută. Toate par a indica faptul că este vorba de o persoană introdusă pe fereastră şi, deşi domnişoara Flora l-a văzut mai târziu pe domnul Ackroyd încă în viaţă, nu vom putea dezlega misterul până când nu vom afla cine a fost vizitatorul. Poate că după plecarea acestuia, fereastra a fost uitată deschisă, lăsându-se cale liberă ucigaşului, sau, poate, aceeaşi persoană s-a reîntors. A, iată-l şi pe colonel.

  Merlose intra plin de însufleţire.

  — În sfârşit, am depistat apelul telefonic, zise el. Nu s-a telefonat de aici. Doctorul Sheppard a fost chemat la 10:15 dintr-o cabină publică din gară de la King's Abbot. Şi la 10:23 expresul de seară pleacă spre Liverpool.

  VIII. Inspectorul Raglan este plin de încredere.

  Ne-am uitat unul la altul.

  — Aţi făcut, pesemne, cercetări la gară, nu-i aşa? Am zis eu.

  — Se-nţelege, dar nu prea cred să ajungem la vreun rezultat. Doar cunoaşteţi gara noastră.

  Aşa era. King's Abbot nu e decât un sat, dar, din întâmplare, gara e un nod însemnat de cale ferată. Aici se opresc cele mai multe rapide importante şi au loc manevre, garări şi formări de terenuri. În incinta staţiei se află două sau trei cabine de telefon. La ora aceea, de seară, trei trenuri locale sosesc unul după altul, pentru a stabili legătura cu expresul, care, mergând spre nord, soseşte la 10:19 şi pleacă la 10:23. Atunci e o mare forfotă şi foarte puţin probabil să descoperi o persoană anume care a telefonat sau s-a urcat în expres.

  — Dar de ce s-a telefonat? A întrebat Melrose. Faptul mi se pare atât de straniu, că nu găsescnici un fel de explicaţie sau motiv.

  Poirot îndrepta cu grijă un bibelou de porţelan de pe unul din rafturile cu cărţi.

  — Fiţi sigur că există un motiv, a zis el peste umăr.

  — Ce motiv ar putea fi?

  — Când vom afla asta, vom şti totul. E un caz foarte ciudat şi foarte interesant.

  Tonul ultimelor lui cuvinte m-a impresionat. Simţeam că privea acest caz printr-o prismă proprie, şi nu izbuteam să-mi dau seama ce vedea.

  S-a dus la fereastră şi a rămas acolo nemişcat, uitându-se afară.

  — Aţi spus, doctore Sheppard, că l-aţi întâlnit pe străinul acela în faţa porţii parcului la ora nouă?

  Pusese întrebarea fără să se întoarcă.

  — Da. Orologiul bisericii tocmai bătea nouă.

  — Cât timp i-ar fi trebuit ca să ajungă în apropierea casei? De pildă, la această fereastră?

  — Cel mult cinci minute. Şi numai două sau trei minute, dacă a luato pe cărarea din dreapta drumului şi a venit direct aici.

  — Dar ca să facă asta, ar fi fost necesar să ştie drumul! Cum să vă explic! Ar însemna că mai fusese pe aici şi cunoştea locurile.

  — Într-adevăr, a zis colonelul Melrose.

  — Nu am putea afla precis dacă domnul Ackroyd a primit, în ultima săptămână, vizita vreunui străin?

  — Ar putea să ne spună tânărul Raymond, am zis eu.

  — Sau Parker, a sugerat colonelul Melrose.

  — Ou tous les deux, a adăugat Poirot, zâmbind.

  Colonelul Melrose s-a dus să-l caute pe Raymond, iar eu am tras din nou de clopoţel, după Parker.

  Melrose s-a întors aproape imediat, însoţit de tânărul secretar, pe care l-a prezentat lui Poirot. Geoffrey Raymond era vioi şi amabil ca totdeauna. A părut surprins şi încântat să facă cunoştinţă cu Poirot.

  — Nici prin gând nu-mi trecea că trăiţi printre noi, incognito, domnule Poirot, a spus el. Va fi un mare privilegiu să vă urmărim cum lucraţi. Dar ce este?

  În clipa intrării secretarului, Poirot se afla chiar în stânga uşii. A făcut brusc vreo câţiva paşi laterali şi am observat că, în timp ce fusesem întors cu spatele, el trebuie să fi tras foarte repede în afară jilţul în chestiune până la locul indicat mai înainte de Parker.

  — Doriţi să mă aşez în fotoliul acela în timp ce-mi faceţi analiza sângelui? A întrebat Raymond bine dispus. Ce aveţi de gând?

  — Domnule Raymond, fotoliul acesta a fost tras în afară. În felul acesta. Noaptea trecută, când domnul Ackroyd a fost găsit, asasinat. Cineva l-a pus din nou la loc. Poate dumneavoastră?

  Secretarul a răspuns fărănici o ezitare:

  — Nu. Nici măcar nu-mi amintesc dacă era în poziţia aceea, dar trebuie să fi fost, dacă o spuneţi dumneavoastră. În orice caz cineva trebuie să-l fi mutat din nou la locul obişnuit. Să se fi distrus din cauza asta un indiciu? Ar fi regretabil!

  — N-arenici o importanţă, a zis detectivul. Într-adevăr,nici o importanţă. În realitate, vreau să vă întreb, domnule Raymond: a primit Ackroyd, în ultima săptămână, în vizită vreun străin?

  Secretarul s-a gândit o clipă sau două, încruntându-şi sprâncenele, în care timp a apărut Parker, care auzise clopoţelul.

  — Nu, a răspuns Raymond în cele din urmă. Nu-mi amintesc să fi fost cineva. Îţi aminteşti dumneata, Parker?

  — Vă cer iertare, domnule.

  — L-a vizitat vreun străin pe domnul Ackroyd în săptămâna aceasta?

  Majordomul a căzut un timp pe gânduri.

  — A fost tânărul acela, miercuri, domnule, a zis el, în sfârşit. Mi se pare că era de la firma „Curtis şi Troute”.

  Raymond a ridicat mâna cu un gest de nerăbdare.

  — O, da! Îmi amintesc, dar nu cred ca acesta să fie tipul de străin la care se gândeşte domnul. Şi, întorcându-se spre Poirot, a urmat: Domnul Ackroyd voia să cumpere un dictafon. Aparatul ne-ar fi permis să facem mai multe lucrări într-un timp mai scurt. Firma respectivă a trimis aici un reprezentant, însănici un rezultat. Domnul Ackroyd nu s-a hotărât să-l cumpere.

  Poirot S-a întors spre majordom:

  — Ai putea să mi-l descrii pe tânărul acela, bunul meu Parker?

  — Era scund, cu părul blond. Costumul său de serj albastru părea foarte îngrijit. Un tânăr nespus de prezentabil, domnule, pentru postul său.

  Poirot s-a întors spre mine.

  — Omul pe care l-aţi întâlnit în faţa porţii, doctore, era de statură înaltă, nu-i aşa?

  — Da. Aş putea spune că avea aproape un metru şi optzeci.

  — Deci nu existănici un fel de potrivire, a zis belgianul. Mulţumesc, Parker.

  Majordomul i se adresă lui Raymond:

  — Tocmai acum a sosit domnul Hammond, domnule, i-a comunicat el. Este nerăbdător să afle dacă poate fi util şi ar vrea să vă vorbească.

  — Vin îndată, a răspuns tânărul. Apoi a plecat grăbit, în timp ce Poirot se uita întrebător la şeful poliţiei.

  — E avocatul familiei, a explicat acesta.

  — Domnul Raymond va fi foarte ocupat, a murmurat Poirot. Face impresia unui om extrem de conştiincios.

  — Cred că Ackroyd îl considera un secretar foarte capabil.

  — De când e în postul acesta?

  — Mi se pare că de doi ani.

  — Îşi îndeplineşte sarcinile cu migală. De asta sunt sigur. Dar cum se distrează? Face sport?

  — Secretarii particulari nu au prea mult timp pentru astfel de distracţii, a răspuns colonelul Melrose, zâmbind. Raymond cred că joacă golf, iar vara tenis.

  — Nu se duce la curse? Vreau să spun la alergările de cai?

  — Alergări de cai? Nu cred că-l interesează cursele.

  — Poirot a dat din cap, părând că nu mai e curios. Şi-a plimbat încet privirea prin birou:

  — Socot că am văzut aici tot ceea ce era necesar. M-am uitat şi eu în jur.

  — Dacă pereţii ar putea să vorbească! Am murmurat eu.

  Detectivul a clătinat din cap.

  — O limbă pentru vorbit nu ajunge, a zis el. Pereţii ar trebui să aibă şi ochi, şi urechi. Dar să nu fiţi prea sigur că aceste obiecte fără viaţă – vorbind, atinse partea de sus a unui dulap cu cărţi – sunt totdeauna mute. Cu mine, ele stau de vorbă uneori – scaunele, mesele au şi ele mesajul lor!

  Apoi s-a întors din nou spre uşă.

  — Ce mesaj?! Am exclamat eu. Ce v-au spus astăzi?

  A întors capul spre mine, privindu-mă ironic şi ridicând o sprânceană.

  — O fereastră deschisă, a zis el. O uşa închisă. Un scaun care pare să se fi mişcat singur. Le-am pus întrebarea: „De ce?” şi nu am primitnici un răspuns.

  A clătinat din cap, a respirat adânc şi ne-a privit clipind din ochi. Părea ridicol cu atitudinea lui plină de sine. În clipa aceea m-am întrebat dacă era într-adevăr un bun detectiv. Nu cumva marea lui reputaţie fusese clădită pe o serie de împrejurări norocoase?

  Cred că acelaşi gând trecuse şi prin mintea colonelului Melrose, fiindcă s-a încruntat.

  — Mai doriţi să vedeţi ceva, domnule Poirot? A întrebat el, brusc.

  — Poate că sunteţi atât de amabil să-mi arătaţi masa de argint, de unde a fost luat stiletul? După aceea nu voi mai abuza de bunăvoinţa dumneavoastră.

  Ne-am dus cu toţii în salon, dar, în drum, Davis l-a oprit pe colonel, şi după o conversaţie în şoaptă cu aceasta şi-a cerut scuze şi ne-a părăsit. Iam arătat lui Poirot vitrină de argint şi după ce el a ridicat de câteva ori capacul şi l-a lăsat să cadă, a împins uşa din geam deschizând-o, şi a ieşit pe terasă. M-am dus după el.

  Inspectorul Raglan tocmai apăruse după colţul casei şi venea spre noi. Pe chipul lui se observa o expresie severă şi satisfăcută.

  — Iată-vă şi aici, domnule Poirot, a zis el. Ei bine, cred că nu e vorba de un caz complicat. Îmi pare foarte rău să văd un tânăr intrând la apă.

  Poirot s-a întunecat şi a răspuns într-o şoaptă abia inteligibilă:

  — Atunci mă tem că nu vă voi îi de prea mare ajutor, nu-i aşa?

  — Cu alt prilej, a spus inspectorul, consolator. Deşi în colţul acesta liniştit nu se prea petrec crime în fiecare zi.

  Privirea lui Poirot părea că se umple de admiraţie.

  — Aţi izbutit cu o uimitoare promptitudine, a observat el. Aş putea să vă întreb care este procedeul pe care l-aţi folosit?

  — Fără-ndoială, a zis inspectorul. Totul este să porneşti la treabă cu metodă. Totdeauna spun asta – metodă!

  — Ah! A exclamat celălalt. Şi eu am această deviză. Metodă, şi micile celule cenuşii.

  — Celule?! A repetat inspectorul, privindu-l cu uimire.

  — Micile celule cenuşii ale creierului, l-a lămurit belgianul.

  — Oh, desigur. Cred că toţi le folosim.

  — Într-o măsură mai mică sau mai mare, a murmurat Poirot. Mai sunt şi deosebiri de calitate. Apoi mai este vorba şi de psihologia unei crime. Şi asta trebuie studiată.

  — A! A exclamat inspectorul, şi dumneavoastră sunteţi un adept al teoriilor psihanalizei? Eu sunt un om simplu.

  — Doamna Raglan nu ar fi de aceeaşi părere, a zis Poirot, făcând o mică plecăciune.

  Inspectorul, cam descumpănit, s-a înclinat şi el.

  — Nu mă înţelegeţi, a zis el, cu un zâmbet larg. Noi dăm sensuri diferite aceloraşi cuvinte. Vă voi spune cum lucrez. În primul rând, e vorba de metodă. Domnul Ackroyd a fost văzut ultima oară în viaţă la zece fără un sfert, de nepoata sa, domnişoara Flora Ackroyd. Faptul numărul 1, nui aşa?

  — Dacă asta e părerea dumneavoastră.

  — Da, asta este. La zece şi jumătate, doctorul, care e de faţă, a declarat că Ackroyd murise de cel puţin o jumătate de oră. Vă susţineţi afirmaţia, domnule doctor?

  — Fără doar şi poate, am răspuns. O jumătate de oră sau ceva mai mult.

  — Foarte bine. De aici rezultă exact un sfert de oră, timp în care să se fi comis crima. Am o listă a tuturor persoanelor din casă şi am trecut pe ea, în dreptul fiecărui nume, unde se aflau şi ce făceau între 9:45 şi 10 seara.

  I-a întins o foaie de hârtie lui Poirot. Eu am citit-o peste umărul detectivului. Iată ce era scris, cu o caligrafie foarte clară:

  Maiorul Blunt – În camera de biliard, cu dl. Raymond o confirmă ultimul.

  Domnişoara Ackroyd.

  Oamenii de serviciu: Parker.

  Domnişoara Russel.

  Ursula Bourne.

  Doamna Cooper Gladys Jones Elsie Dale.

  Mary Thripp biliard. S-a dus sus să se culce la 9:55. (Raymond şi Blunt au văzuto urcând scara).

  — A urcat direct sus, după ce a ieşit din camera unchiului ei (confrmat de Parker, şi de fata din casă, Elsie Dale).

  — S-a dus la oficiul majordomului (a confirmat menajera, Russell, care a coborât să-i spună ceva la 9:47 şi a stat acolo cel puţin zece minute).

  — Ca mai sus. A vorbit cu fata din casă, Elsie Dale, la primul etaj, la ora 9:45.

  — (fată în casă) – În camera ei până la ora 9:55. Apoi în camera servitorilor.

  — (bucătăreasă) – În camera servitorilor.

  — (a doua fată în casă) – În camera servitorilor.

  — În camera ei de la primul etaj. Văzută de domnişoarele Russell şi Flora Ackroyd.

  (ajutoarea bucătăresei) – Camera servitorilor.

  Bucătăreasa slujeşte aici de şapte ani, fata în casă principală, de 18 luni, şi Parker, de mai bine de un an. Ceilalţi sunt noi. Exceptând un lucru ciudat în legătură cu Parker, toţi ceilalţi par a fi în ordine.

  — O listă foarte completă, a zis Poirot, înapoind-o. Sunt absolut sigur că nu Parker a comis crima, a adăugat el serios.

  — Sora mea e de aceeaşi părere, l-am întrerupt eu. Şi, de obicei, ea nu se înşeală.

  Nimeni nu a dat vreo atenţie vorbelor mele.

  — Cele de mai sus dezvinovăţesc aproape cu totul persoanele din casă, a continuat inspectorul. Dar acum ajungem la un fapt foarte grav. Noaptea trecută, la loja portarului, Mary Black, portăreasa, tocmai trăgea perdelele, când l-a văzut pe Ralph Paton intrând pe poarta principală a locuinţei lui Ackroyd şi îndreptându-se spre casă.

  — Este sigură? Am întrebat eu, cu însufleţire.

  — Absolut sigură. Îl cunoaşte foarte bine. A trecut foarte repede şi a luat-o pe cărarea din dreapta, care duce direct la terasă.

  — La ce oră l-a văzut? A întrebat Poirot, care ascultase nepăsător.

  — La nouă şi douăzeci şi cinci precis, a răspuns inspectorul foarte grav.

  S-a aşternut o clipă de tăcere. Apoi, inspectorul a vorbit din nou:

  — Totul este foarte limpede. Raţionamentul nu arenici o fisură. La nouă şi douăzeci şi cinci, căpitanul Paton este văzut intrând în parc; cam pe la nouă şi treizeci, domnul Geoffrey Raymond aude pe cineva cerându-i bani domnului Ackroyd, şi pe acesta refuzându-l. Ce s-a întâmplat după aceea? Căpitanul Paton a plecat pe acelaşi drum pe care venise – pe fereastră. S-a plimbat pe terasă, furios şi dezamăgit. A ajuns în faţa ferestrei deschise a salonului. Să zicem că era zece fără un sfert. Domnişoara Flora Ackroyd vine să-i spună noapte bună unchiului ei. Maiorul Blunt, domnul Raymond şi doamna Ackroyd se află în camera de biliard. Salonul e gol. El se furişează înăuntru, ia stiletul din masa de argint şi se întoarce la fereastra biroului. Îşi scoate pantofii, sare pe fereastră, apoi. Cred că nu mai e nevoie să dau amănunte. După aceea, iese iar afară şi pleacă. Nu mai are curajul să se întoarcă la han. Se duce la gară şi telefonează de acolo.

  — De ce? A întrebat Poirot încet.

  Am tresărit. Omuleţul se aplecase înainte. Ochii lui aveau o strălucire foarte stranie, verzuie.

  O clipă, inspectorul Raglan păru descumpănit de întrebare.

  — E greu de lămurit motivul, a zis el în cele din urmă. Dar criminalii fac lucruri ciudate. Asta aţi şti-o şi dumneavoastră dacă aţi lucra în poliţie. Chiar şi cel mai iscusit criminal săvârşeşte uneori greşeli grosolane. Dar veniţi cu mine şi vă voi arăta urmele de paşi.

  L-am urmat cu toţii după colţul terasei, până la fereastra biroului. La un ordin al lui Raglan, un agent de poliţie a scos pantofii găsiţi la han. Inspectorul i-a pus peste urme.

  — Se potrivesc exact, a spus el cu convingere. Adică, aceştia nu sunt pantofii care au lăsat urmele. Cu aceia a plecat. Asta e o altă pereche, identică, dar mai uzată, fiindcă se observă că flecurile sunt tocite.

  — Nu multă lume poartă pantofi cu flecuri de cauciuc? Întrebă Poirot.

  — Desigur, răspunse inspectorul. Nu m-aş baza prea mult pe urmele paşilor, dacă nu ar exista şi alte indicii.

  — Un tânăr foarte neglijent acest căpitan Ralph Paton, murmură Poirot, gânditor. Să lase atâtea urme după el!

  — După câte ştiţi, obiectă inspectorul, era o noapte frumoasă şi senină. Pe terasă ori pe aleea cu pietriş nu a lăsatnici o urmă. Dar, din nefericire pentru el, din pământ a ţâşnit de curând, la capătul aleii, un şuvoi de apă. Ia uitaţi-vă!

  O alee îngustă, acoperită cu pietriş, dădea spre terasă, puţin mai încolo. La câţiva metri mai departe de capătul acesteia, solul era umed şi noroios. Acolo se desluşeau clar urme de paşi, care traversau porţiunea umedă, şi printre ele se distingeau şi cele de cauciuc.

  Poirot porni pe alee, cu inspectorul lângă el.

  — Aţi observat şi urmele de paşi de femei? Zise el deodată.

  Inspectorul râse.

  — Bineînţeles. Dar pe aici au trecut mai multe persoane – femei şi bărbaţi. Vă daţi seama, e un drum scurt spre casă. N-ar fi cu putinţă să identificăm toate urmele de paşi. În definitiv, importante sunt numai cele de pe pervazul ferestrei.

  Poirot încuviinţă din cap.

  — Nu e necesar să mergem mai departe, zise inspectorul, când am ajuns la aleea principală. Aici nu este decât pietriş foarte bine bătătorit.

  Poirot aprobă din nou, dând din cap, însă rămase cu ochii aţintiţi pe o căsuţă din grădină, un fel de pavilion de vară mai arătos. Se afla puţin spre stânga aleii, chiar în dreptul nostru, iar într-acolo ducea o cărare acoperită tot cu pietriş.

  Poirot a aşteptat până când inspectorul s-a întors spre corpul principal al clădirii. După aceea, a ridicat privirea spre mine:

  — Fără-ndoială că cerul v-a trimis ca să-l înlocuiţi pe bunul meu amic Hastings, a zis el cu o licărire în ochi. Văd că nu mă părăsiţi deloc. Ce-aţi spune, doctore Sheppard, dacă am cerceta acest pavilion de vară? Mă interesează.

  S-a îndreptat spre uşă şi a deschis-o. În semiîntunericul dinăuntru se distingeau câteva scaune de grădină, un joc de crichet şi câteva şezlonguri strânse.

  L-am privit uluit pe noul meu prieten. Se lăsase jos, pe mâini şi pe genunchi, şi se târa pe pardosea. Din când în când, dădea nemulţumit din cap. În cele din urmă, a sărit în picioare.

  — Nimic! A murmurat el. Poate că nici nu trebuia să ne aşteptăm la vreo descoperire. Ar fi însemnat, totuşi, atât de mult.

  S-a întrerupt, înţepenind în loc. Apoi a întins mâna spre unul din scaunele de grădină şi a ridicat ceva de lângă el.

  — Ce este? Am exclamat. Ce-aţi găsit?

  A zâmbit, deschizând mâna, ca să pot vedea ce avea în palmă. O bucată de pânză albă, scrobită.

  Am luat-o, am examinat-o curios, apoi i-am înapoiat-o.

  — Şi ce credeţi că este, bunul meu prieten? A întrebat el, privindu-mă foarte atent.

  — O bucată dintr-o batistă ruptă, am sugerat, dând din umeri.

  S-a aplecat din nou şi a cules de pe jos o pană mică – după aspect, o pană de gâscă.

  — Şi asta? A strigat el triumfător. Ce credeţi despre asta?

  M-am uitat la el, fără să scot o vorbă.

  A băgat pana în buzunar şi a cercetat din nou bucata de pânză albă.

  — O bucată dintr-o batistă? A murmurat el. Poate că aveţi dreptate. Dar să ţineţi minte: o bună spălătorie nu apretează niciodată batistele.

  A dat din cap triumfător şi a pus cu grijă bucata de pânză în carnetul său de buzunar.

  IX. Iazul cu peşti aurii.

  Ne-am întors împreună spre casă. Inspectorul plecase. Poirot a stat câtva timp pe terasă, cu spatele la locuinţă, dând dezaprobator din cap.

  — Un belle propriété, a zis el în cele din urmă cu admiraţie. Cine o moşteneşte?

  Cuvintele lui m-au înfiorat. Ciudat, dar până în clipa aceea nu mă gândisem la moştenire. Poirot mă privea cercetător.

  — E o idee nouă pentru dumneavoastră? A spus el după o vreme. Vă surprinde, nu-i aşa?

  — Nu m-am gândit, am răspuns sincer. Şi-mi pare rău că nu am făcut-o.

  S-a uitat la mine, curios.

  — Mă întreb ce vreţi să spuneţi, a zis el, gânditor. A, nu! A exclamat dânsul tocmai când eram pe punctul de a vorbi. Inutil. N-o să-mi mărturisiţi la ce v-aţi gândit.

  — Fiecare are ceva de ascuns”, l-am citat eu zâmbind.

  — Exact.

  — Mai credeţi şi acum?

  — Mai mult decât oricând, prietene, dar nu este uşor să-i ascunzi ceva lui Hercule Poirot. El află totul.

  Zicând aceasta, a coborât treptele spre grădina în stil olandez.

  — Hai să facem câţiva paşi, a spus, întorcând capul spre mine. E o vreme foarte plăcută astăzi.

  L-am urmat şi m-a condus pe o alee spre stânga ce se pierdea într-un gard viu de tisă. O cărare, străjuită pe cele două părţi de straturi de flori, ducea în mijlocul grădinii, spre o mică rotondă pavată, unde se aflau o bancă şi un iaz cu peşti aurii. În loc să meargă până la capătul aleii, Poirot a luat-o pe altă cărare, care se ridica, şerpuind, în pantă uşoară. Într-un loc, arborii fuseseră defrişaţi şi se aşezase o bancă. De acolo aveai o perspectivă minunată a ţinutului şi vedeai bine rotonda pavată şi iazul cu peşti.

  — Anglia e minunată! A zis Poirot, contemplând peisajul. Apoi a zâmbit. Şi tinerele englezoaice sunt tot la fel! A continuat el, în şoaptă. Ssst, prietene, ia uită-te în jos să vezi ce minunat tablou.

  Atunci am zărit-o pe Flora. Se plimba pe aleea pe care tocmai o părăsisem, fredonând o frântură de cântec. Mergea parcă dansând şi, în ciuda rochiei sale negre, era plină de voioşie. A făcut pe neaşteptate o piruetă, şi rochia i s-a învolburat, în timp ce-şi dădea capul pe spate, izbucnind în râs.

  Dintre arbori, a apărut un bărbat. Era Hector Blunt.

  Fata a tresărit şi expresia feţei sale s-a schimbat uşor.

  — Cum m-ai speriat, nu te-am văzut!

  Blunt n-a răspuns; rămăsese pe loc, privind-o în tăcere.

  — Ce-mi place la dumneata e conversaţia animată, a zis Flora uşor răutăcioasă.

  Cred că obrazul ars de soare al lui Blunt s-a înroşit la ironia ei. Când a răspuns, vocea lui avea un ton ciudat, de om stingherit.

  — N-am fost niciodată prea vorbăreţ. Nici măcar când eram tânăr.

  — Cred că a trecut multă vreme de atunci, i-a spus Flora, serioasă.

  Am observat nuanţa batjocoritoare din vocea ei, dar nu cred că Blunt o sesizase.

  — Da, a suspinat el, e ceva timp de atunci.

  — Ce senzaţie ai când te simţi ca Matusalem? L-a întrebat ea.

  De data aceasta, ironia era şi mai vizibilă, dar Blunt şi-a continuat ideea:

  — Îţi aminteşti de tipul care şi-a vândut sufletul diavolului ca să fie din nou tânăr? Există o operă cu acest subiect.

  — Faust?

  — Da, ăsta-i individul. O poveste stranie. Unii dintre noi am face la fel, dacă am putea.

  — Oricine ar crede că încheieturile dumitale au slăbit, dacă te-ar auzi vorbind, a exclamat ea contrariată, dar şi amuzată.

  Blunt a tăcut o vreme. Apoi şi-a întors privirea de la tânără spre peisajul din jur şi, aţintind-o pe trunchiul unui arbore, a spus că era timpul să se întoarcă în Africa.

  — Pleci într-o nouă expediţie de vânătoare?

  — Cred că da. După câte ştii, cu asta mă ocup.

  — Dumneata ai împuşcat animalul al cărui cap este în vestibul?

  Maiorul a făcut un semn afirmativ. Apoi a izbucnit, înroşindu-se:

  — Vrei să-ţi trimit nişte blănuri frumoase? Dacă vrei, îţi trimit.

  — Oh! Te rog s-o faci, a exclamat Flora. Îmi trimiţi? N-ai să uiţi?

  — Nu, nu voi uita. Apoi a adăugat cu o neaşteptată sinceritate: A venit timpul să plec. Nu sunt făcut pentru felul acesta de viaţă. Nu sunt obişnuit cu el. Sunt mai degrabă un sălbatic decât un monden. Niciodată nu mă pricep să spun cuvintele pe care cineva le aşteaptă de la mine. Da, a venit timpul să plec.

  — Dar cred că n-o să pleci imediat, a strigat Flora. Nu trebuie să pleci înnici un caz acum, când a dat peste noi necazul ăsta. O, te rog! Dacă pleci. Fata şi-a lăsat ochii în jos.

  — Ai vrea să rămân? A întrebat-o el, direct.

  — Noi toţi.

  — Dar dumneata personal? A insistat el, fără ocolişuri.

  Flora şi-a ridicat ochii şi i-a întâlnit privirea.

  — Iată, îţi spun că doresc să rămâi, dacă asta are vreo importanţă pentru dumneata.

  — Are mare importanţă.

  A urmat o clipă de tăcere. S-au aşezat pe banca de piatră de lângă iazul cu peşti aurii. Părea căniciunul dintre ei nu ştie ce să mai spună.

  — Ce zi frumoasă! A zis Flora în cele din urmă. Ştii, nu pot să nu mă simt fericită, în ciuda. În ciuda a tot ceea ce s-a petrecut. E îngrozitor, nu-i aşa?

  — E firesc. Nu l-ai cunoscut pe unchiul dumitale până acum doi ani, când ai venit aici, nu-i aşa? Nimeni nu se poate aştepta să suferi prea mult. E mult mai bine să nu fii ipocrit în această privinţă.

  — Ai minunatul dar de a linişti oamenii. Faci totdeauna ca lucrurile să fie atât de simple!

  — De obicei, totul este simplu, a răspuns vânătorul de animale sălbatice.

  — Nu totdeauna.

  Acum, vocea Florei Ackroyd era mai înăbuşită şi l-am văzut pe Blunt întorcându-se şi uitându-se la ea (aparent, revenise de la punctul acela închipuit de pe coasta Africii).

  Schimbarea tonului fetei şi-o explica evident în felul său, fiindcă, după câteva clipe, spuse cu o oarecare bruscheţe:

  — Te asigur că nu trebuie să fii îngrijorată. Mă gândesc la tânărul acela. Inspectorul e un măgar. Oricine îşi dă seama de absurditatea ideii că el ar fi comis crima. E cineva din afară. Vreun tâlhar. Este singurul lucru posibil.

  Flora şi-a întors privirea spre el.

  — Crezi?

  — Dumneata. Nu? A întrebat Blunt numaidecât.

  — O, da, nici vorbă!

  După o altă clipă de tăcere, Flora a izbucnit:

  — Îţi voi mărturisi de ce sunt atât de fericită în dimineaţa asta; chiar cu riscul de a mă socoti fără inimă. Ei bine, din cauza avocatului Hammond, care a fost aici. Ne-a vorbit despre testament. Unchiul Roger mi-a lăsat douăzeci de mii de lire sterline. Gândeşte-te! Douăzeci de mii de lire sterline! Nu e minunat?

  Blunt a privit-o uimit.

  — Înseamnă asta atât de mult pentru dumneata?

  — Atât de mult? Cum să nu, asta înseamnă totul! Libertate, viaţă. Nu voi mai fi silită să fac calcule, economii, să spun minciuni.

  — Minciuni? A întrerupt-o Blunt cu însufleţire.

  Flora a părut o vreme descumpănită.

  — Ştii, a zis ea, şovăitoare, vreau să spun că nu va mai trebui să par recunoscătoare pentru orice lucru urât, bun de aruncat, dăruit de rudele bogate: rochiile, pălăriile şi mantourile demodate, de acum un an.

  — Nu mă pricep prea mult în chestiunile de eleganţă feminină, dar mi se pare că te-ai îmbrăcat totdeauna foarte bine.

  — Da, dar asta m-a costat destul de mult, a spus Flora, aproape în şoaptă. Hai să nu mai vorbim de lucrurile astea îngrozitoare. Mă simt atât de fericită că sunt liberă! Liberă să fac ce-mi place. Liberă să nu.

  S-a oprit brusc.

  — Să nu, ce? A întrebat Blunt, rapid.

  — Am uitat ce voiam să spun. Nu e ceva important.

  Blunt, care avea un băţ în mână, l-a băgat în iaz, căutând parcă ceva.

  — Ce faci?

  — Străluceşte ceva în apă. Am impresia că e un obiect asemănător cu o broşă de aur. Uite că am răscolit mâlul, s-a tulburat apa şi nu-l mai văd.

  — Poate o fi o coroană, a zis Flora. Ca aceea pe care a văzut-o Melisanda în apă.

  — Melisanda! A murmurat Blunt, pe gânduri. Un personaj de operă, nu-i aşa?

  — Da. Pari să cunoşti multe despre operă.

  — Uneori mă invită prietenii, a răspuns el, cu tristeţe. Ciudat mod de a te distra. Mai mult zgomot decât indigenii cu tam-tamurile lor.

  Flora a râs.

  — Îmi amintesc de Melinda, a continuat Blunt. Se căsătorise cu un bărbat care ar fi putut să-i fie tată.

  Apoi a aruncat o pietricică în iaz. După care, schimbându-şi atitudinea de până atunci, s-a întors spre Flora:

  — Domnişoară Ackroyd, aş putea face ceva pentru Paton? Ştiu cât de îngrozitor de neliniştită trebuie să fii.

  — Mulţumesc, a răspuns Flora rece. La drept vorbind, nu trebuie făcut nimic. Lui Ralph nu i se va întâmpla nimic. Am reuşit să-l angajez pe cel mai priceput detectiv din lume, care va descoperi totul.

  De câtva timp simţeam că ne aflăm într-o situaţie neplăcută. Nu ne ascunsesem să tragem cu urechea, era de ajuns ca perechea din grădină, de sub noi, să ridice privirea, ca să ne vadă. Totuşi, eu le-aş fi atras de mult atenţia că eram acolo, dacă prietenul meu nu m-ar fi strâns de braţ, semnificativ. Dorea vădit să tac. Dar acum, a sărit deodată în picioare şi, dregându-şi glasul, a strigat:

  — Scuzele mele! N-o pot lăsa pe mademoiselle să-mi facă complimente atât de exagerate, fără să-i atrag atenţia asupra prezenţei mele. Se zice că cei ce trag cu urechea nu aud niciodată vorbe plăcute pe socoteala lor, dar iată că, de data aceasta, e altfel. Pentru ca să nu roşesc, trebuie să mă alătur dumneavoastră şi să-mi cer scuze.

  A coborât grăbit aleea, cu mine în urma lui, şi am ajuns la cei doi, lângă iaz.

  — Iată-l pe domnul Hercule Poirot, l-a prezentat Flora. Cred că ai auzit de dânsul.

  Poirot s-a înclinat.

  — Îl cunosc pe maiorul Blunt după faima sa, a spus el amabil. Mă bucur că v-am întâlnit, monsieur. Am nevoie de unele informaţii pe care mi le puteţi da.

  Blunt l-a privit întrebător.

  — Când l-aţi văzut ultima oară pe domnul Ackroyd în viaţă?

  — La cină.

  — Şi după aceea nu l-aţi mai văzut şi nu l-aţi mai auzit?

  — Nu l-am mai văzut, dar i-am auzit vocea.

  — Cu ce prilej?

  — Când mă plimbam pe terasă.

  — Permiteţi-mi, la ce oră?

  — Cam pe la nouă şi jumătate. Mergeam în sus şi în jos fumând, prin dreptul salonului. L-am auzit pe Ackroyd vorbind în birou.

  Aplecându-se şi rupând o buruiană mică, Poirot a murmurat:

  — Desigur că, din partea aceea a terasei, nu aţi putut auzi vocile din birou.

  Nu îl privea pe Blunt. Şi, spre uimirea mea, l-am văzut pe acesta înroşindu-se.

  — Mă dusesem până la colţul terasei, a mărturisit maiorul, fără să vrea.

  — Ah, într-adevăr? A exclamat Poirot, cu aerul cel mai nevinovat din lume, lăsând impresia că voia să afle mai multe detalii.

  — Cred că am văzut. O femeie dispărând printre tufişuri. Ca o lucire albă. Poate m-am înşelat. Tocmai mă aflam în colţul terasei când am desluşit vocea lui Ackroyd, vorbind cu secretarul.

  — Cu domnul Geoffrey Raymond?

  — Da. Aşa am crezut atunci. Dar se pare că m-am înşelat.

  — Domnul Ackroyd i-a pronunţat numele?

  — O, nu!

  — În cazul acesta, dacă îmi permiteţi, ce anume v-a făcut să credeţi că e el?

  Blunt a explicat tacticos:

  — Eram convins că e el, deoarece îmi spusese înainte de a ieşi să mă plimb, că trebuie să ducă nişte hârtii lui Ackroyd. Nu m-am gânditnici o clipă că ar putea fi altcineva.

  — Vă amintiţi cuvintele pe care le-aţi auzit?

  — Mă tem că nu. Ceva obişnuit şi banal. Am prins numai o frântură. În clipa aceea, gândurile îmi erau cu totul în altă parte.

  — Nu are nici o importanţă, a murmurat Poirot. Aţi mişcat dumneavoastră fotoliul, trăgându-l lângă perete, când aţi intrat în camera de lucru, după descoperirea cadavrului?

  — Fotoliul? Nu. Pentru ce s-o fi făcut?

  Poirot a ridicat din. Umeri, fără să răspundă. Apoi s-a întors spre Flora:

  — Aş vrea să aflu ceva de la dumneavoastră, mademoiselle. Când v-aţi uitat la obiectele din vitrina mesei de argint împreună cu doctorul Sheppard, stiletul era la locul lui sau nu?

  Flora a ridicat capul.

  — Şi inspectorul Raglan mi-a pus întrebarea aceasta, a exclamat ea, nemulţumită. Ce i-am răspuns dânsului vă răspund şi dumneavoastră. Sunt absolut sigură că nu era acolo. Inspectorul e convins că era, şi că Ralph l-a luat, mai târziu, în cursul serii. Şi. Şi nu vrea să mă creadă. Bănuieşte că am făcut declaraţia astA. Ca să-l apăr pe Ralph.

  — Şi nu-i adevărat? Am întrebat-o eu, grav.

  Flora a bătut din picior.

  — Şi dumneata, doctore Sheppard? O, e prea mult!

  Plin de tact, Poirot a făcut o diversiune:

  — Aţi avut dreptate, domnule maior, în iaz luceşte un obiect. Ia să vedem dacă-l pot ajunge.

  A îngenuncheat pe mal, şi-a suflecat mâneca până la cot şi şi-a vârât braţul foarte încet, ca să nu stârnească mâlul. Dar în pofida prudenţei lui, mâlul a tulburat apa, aşa că a fost silit să-şi scoată mâna goală.

  Se uita cu dezgust la nămolul de pe braţ. I-am oferit batista mea pe care el a primit-o, mulţumindu-mi călduros. Blunt şi-a privit ceasul.

  — Se apropie prânzul. Cred că ar fi bine să mergem spre casă.

  — Luaţi prânzul cu noi, domnule Poirot? Întrebă Flora. M-ar bucura s-o cunoaşteţi şi pe mama. Ea. Ea-l iubeşte foarte mult pe Ralph.

  Omuleţul s-a înclinat:

  — Voi fi încântat, mademoiselle.

  — Rămâi şi dumneata, doctore Sheppard, nu-i aşa?

  M-am codit puţin.

  — O, vă rog!

  Doream să rămân, aşa că am primit invitaţia fără multă vorbă.

  Mergeam cu toţii spre casă, cu Flora şi Blunt înaintea noastră.

  — Ce păr frumos, mi-a şoptit Poirot, făcând un semn către fată. Parcar fi de aur! O să fie o pereche superbă. Ea şi frumosul căpitan Paton, cu părul atât de negru. Nu-i aşa?

  M-am uitat la el întrebător, dar l-am văzut preocupat de câteva picături microscopice de apă de pe mâneca hainei. Omul semăna, în unele privinţe, cu o pisică. Avea ochi verzi şi gesturi meticuloase.

  — V-aţi murdărit degeaba, am zis eu, compătimitor. Mă întreb ce se afla pe fundul iazului.

  — Vreţi să vedeţi?

  L-am privit uimit.

  — Bunul meu prieten, a zis el amabil, dând din cap cu un ton de reproş, Hercule Poirot nu riscă să-şi murdărească costumul, fără să fie sigur că găseşte ce caută. Ar fi absurd şi ridicol, iar eu nu sunt niciodată ridicol.

  — Dar aţi scos mâna goală! Am obiectat eu.

  — Uneori trebuie să fii discret. Dumneavoastră spuneţi pacienţilor absolut totul, doctore? Cred că nu. Nici minunatei dumneavoastră surori nu-i mărturisiţi totul, nu-i aşa?

  Înainte de a arăta mâna goală, am strecurat obiectul găsit în cealaltă mână. O să vedeţi ce era.

  Întinse palma stângă şi am zărit un inel mic de aur. O verighetă.

  Am luat-o în mână, ca s-o privesc.

  — Uitaţi-vă în partea dinăuntru, m-a sfătuit Poirot.

  L-am ascultat şi am citit o inscripţie gravată cu un scris fin:

  De la R., 13 martie.

  Mi-am ridicat ochii spre Poirot, dar el îşi contempla chipul într-o oglinjoară de buzunar. Acorda o atenţie specială mustăţilor, fără să mă ia pe mine în seamă. Am înţeles că nu mai avea de gând să mai discute.

  X. Fata din casă.

  Am găsit-o pe doamna Ackroyd în hol. Lângă ea se afla un om mărunt, uscăţiv, cu o bărbie ascuţită, ochi vii, cenuşii, şi aspectul recomandându-l a fi avocat.

  — Domnul Hammond ia masa cu noi, a zis doamna Ackroyd. Îl cunoaşteţi pe maiorul Blunt, domnule Hammond? Şi pe scumpul nostru doctor Sheppard, şi el e un prieten intim al sărmanului Roger. Daţi-mi voie.

  A tăcut, examinându-l pe Hercule Poirot cu o oarecare uimire.

  — Este domnul Poirot, mamă, l-a prezentat Flora. Ţi-am vorbit despre dânsul azi-dimineaţă.

  — O, da! A spus doamna Ackroyd în mod vag. Desigur, scumpa mea, desigur. Dânsul îl va găsi pe Ralph, nu-i aşa?

  — Va descoperi cine l-a ucis pe unchiul.

  — O, scumpa mea! A exclamat mama ei. Te rog! Sărmanii mei nervi! Sunt extenuată astăzi, complet extenuată. O întâmplare atât de îngrozitoare! Nu pot să cred decât că a fost vorba de un accident oarecare. Lui Roger îi plăcea atât de mult să se distreze cu obiecte neobişnuite! Poate că i-a alunecat mâna sau aşa ceva.

  Ipoteza aceasta a fost primită de ceilalţi cu o tăcere politicoasă. L-am văzut pe Poirot apropiindu-se de avocat şi vorbindu-i în şoaptă, confidenţial. S-au înfundat împreună în ambrazura ferestrei. M-am apropiat de ei. Apoi am ezitat.

  — Poate că sunt indiscret, am zis.

  — Deloc! A exclamat Poirot, din toată inima. Noi doi, domnule doctor, cercetăm cazul acesta cot la cot. Fără dumneavoastră, m-aş simţi pierdut complet. Vreau de la distinsul domn Hammond doar o mică informaţie.

  — După câte înţeleg, dumneavoastră faceţi cercetări în numele căpitanului Ralph Paton, a zis avocatul, prevăzător.

  Detectivul a clătinat din cap:

  — Nicidecum! Fac cercetări în interesul dreptăţii. Domnişoara Ackroyd mi-a cerut să întreprind o anchetă în legătură cu moartea unchiului său.

  Domnul Hammond a părut cam surprins.

  — Nu pot crede în mod serios că Ralph Paton are vreun amestec în această crimă, a zis el, oricât de mult l-ar acuza aparenţele. Numai faptul că rămăsese fărănici un ban.

  — Avea mare nevoie de bani? L-a întrerupt Poirot, cu însufleţire.

  Avocatul a dat din umeri.

  — La Ralph Paton, nevoia asta era cronică, a răspuns el, sec. Banii îi alunecă printre degete ca apa. Venea mereu cu cereri de bani la tatăl său vitreg.

  — În ultima vreme a mai cerut? Să zicem, în cursul ultimului an?

  — Nu ştiu, domnul Ackroyd nu mi-a spus nimic.

  — Înţeleg. Domnule Hammond, cunoaşteţi clauzele din testamentul domnului Ackroyd?

  — Fără-ndoială. De aceea am şi venit astăzi aici.

  — Atunci, ţinând seama de faptul că reprezint interesele domnişoarei Ackroyd, cred că nu aveţi nimic împotrivă să-mi comunicaţi şi mie clauzele acestea?

  — Sunt foarte simple… Frazeologia legală şi, după stipularea anumitor donaţii şi danii.

  — Ca de pildă? L-a întrerupt Poirot.

  Domnul Hammond l-a privit puţin surprins.

  — O mie de lire sterline pentru menajera sa, domnişoara Russell; cincizeci de lire pentru bucătăreasă, Emma Cooper; cinci sute de lire pentru secretarul lui, domnul Geoffrey Raymond. Apoi, la diferite spitale.

  Poirot a ridicat mâna:

  — Daniile nu mă interesează.

  — Prea bine. Venitul de la un capital în acţiuni, în valoare de zece mii de lire sterline, îi revin doamnei Cecil Ackroyd, pe timpul vieţii sale. Domnişoara Flora Ackroyd moşteneşte net douăzeci de mii de lire. Restul, inclusiv această proprietate, precum şi acţiunile de la firma „Ackroyd & Son”, i se atribuie fiului său adoptiv, Ralph Paton.

  — Domnul Ackroyd avea o mare avere, nu-i aşa?

  — Extrem de mare. Căpitanul Paton va fi un tânăr foarte bogat.

  S-a lăsat o clipă de tăcere. Poirot şi avocatul s-au uitat unul la altul.

  — Domnule Hammond! S-a auzit de lângă cămin vocea plângăreaţă a doamnei Ackroyd.

  Avocatul s-a îndreptat spre ea. Poirot m-a luat de braţ şi m-a tras spre fereastră.

  — Uite ce irişi minunaţi! A exclamat el destul de tare. Magnifici, nu? Ce tablou încântător şi plin de efect!

  Vorbind, mi-a apăsat braţul cu mâna, adăugând în şoaptă:

  — Vreţi într-adevăr să mă ajutaţi? Să luaţi parte la această anchetă?

  — Da, sigur, am zis cu însufleţire. Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. Nu vă puteţi închipui viaţa plicticoasă, de fosilă, pe care o duc aici. Nu se petrece nimic ieşit din comun.

  — Bine, atunci vom lucra împreună. Cred că în câteva clipe va veni lângă noi maiorul Blunt. Nu se simte prea bine cu mămica Florei. Aş vrea să aflu anumite lucruri, dar fără să las impresia asta. Mă înţelegeţi? Aşa că vă rog să-i puneţi câteva întrebări.

  — Ce anume? Am spus eu, nu fără oarecare teamă.

  — Aş dori să pomeniţi numele doamnei Ferrars.

  — Da?

  — Să vorbiţi despre ea cu un aer foarte natural. Întrebaţi-l dacă era aici când a murit bărbatul ei. Înţelegeţi ce urmăresc. Şi, când răspunde, urmăriţi-i expresia feţei, fără ca el să observe. C'est compris?

  Chiar în clipa aceea, după cum prevăzuse Poirot, Blunt s-a despărţit de grupul lui, în felul său brusc şi s-a îndreptat spre noi.

  Am propus o plimbare pe terasă, şi el a primit. Poirot a rămas în urmă.

  M-am oprit să admir un trandafir târziu, de toamnă.

  — Câte lucruri se schimbă într-o zi – două! Am suspinat eu. Îmi amintesc că miercurea trecută ne plimbam tot aici, pe această terasă. Ackroyd era cu mine. Plin de însufleţire. Şi astăzi, abia după trei zile, bietul om nu mai este, a murit. Doamna Ferrars, şi ea moartă. Aţi cunoscut-o, nu-i aşa? Sunt sigur că aţi cunoscut-o.

  Blunt a afirmat din cap.

  — Aţi mai văzut-o de când aţi venit aici?

  — I-am făcut o vizită, împreună cu Ackroyd. Cred că a fost marţea trecută. O femeie seducătoare, dar stranie. Şi greu de pătruns. Nu ştiai niciodată la ce se gândeşte.

  Mi-am fixat privirea în ochii lui cenuşii, calmi. Nu am găsit în ei nimic. Am continuat:

  — Cred că aţi cunoscut-o mai dinainte.

  — Când am fost aici, data trecută, tocmai se stabilise în localitate cu bărbatul ei. Ciudat, a continuat el după o pauză scurtă, dar mi s-a părut că se schimbase foarte mult de când o văzusem prima dată.

  — Cum adică. Se schimbase? Am întrebat.

  — Părea că îmbătrânise cu zece ani.

  — Aţi fost aici când a murit soţul ei? Am întrebat, străduindu-mă să sune cât mai natural.

  — Nu. După câte am auzit, a fost o uşurare pentru ea că a scăpat de el. Poate că e o cruzime, dar acesta este adevărul.

  — Ashley Ferrars nu a fost un soţ model, fără îndoială, am încuviinţat eu, prudent.

  — După părerea mea, a fost un şnapan, a spus Blunt.

  — Nu, am obiectat eu, doar un om care poseda mai mulţi bani decât îi trebuiau.

  — O, banii! Toate necazurile din lume sunt provocate de bani. Sau de lipsa lor.

  — Şi ce supărări deosebite aţi avut din cauza banilor?

  — Am avut destui pentru nevoile mele şi socot că fac parte dintre cei fericiţi.

  — Într-adevăr.

  — De fapt, acum nu sunt prea avut. Anul trecut mi-a rămas o moştenire şi m-am lăsat convins, ca un naiv, s-o investesc într-o speculaţie nebunească.

  Mi-am exprimat părerea de rău, povestindu-i propriu-mi necaz, cu totul asemănător.

  Apoi a sunat gongul şi am intrat cu ceilalţi înăuntru, pentru masa de prânz. Poirot m-a tras puţin deoparte:

  — Eh bien?

  — Totul este normal, sunt absolut sigur.

  — Nimic bătător la ochi?

  — A moştenit ceva acum un an. Dar de ce nu? De ce n-ar fi moştenit! Pot să jur că omul este absolut cinstit şi sincer.

  — Fără-ndoială, fără-ndoială, a aprobat Poirot cu vocea sa molcomă. Nu vă neliniştiţi!

  Părea că vorbeşte cu un copil arţăgos.

  Am intrat cu toţii în sufragerie. Aproape nu-mi venea să cred că trecuseră mai puţin de douăzeci şi patru de ore de când stătusem ultima oară la această masă.

  După dejun, doamna Ackroyd m-a tras deoparte, poftindu-mă să mă aşez lângă dânsa, pe o canapea.

  — Mă cam simt puţin jignită, murmură ea, scoţând o batistă care, după aspectul ei, nu părea destinată să şteargă lacrimile. Lipsa de încredere a lui Roger m-a jignit. Cele douăzeci de mii de lire ar fi trebuit să mi le lase mie, nu Florei. Faţă de o mamă trebuie să ai încredere, îndeosebi în capacitatea ei de a apăra interesele copilului său. Socot că e o lipsă de încredere.

  — Uitaţi, doamnă Ackroyd, că Flora este nepoata directă a lui Ackroyd, deci o rudă de sânge. Dacă dumneavoastră i-aţi fi fost soră, nu cumnată, s-ar fi schimbat lucrurile.

  — Ca văduvă a sărmanului Cecil, cred că simţămintele mele ar fi trebuit menajate, a răspuns ea, ştergându-şi cu grijă genele cu batista. Dar Roger a fost de când îl ştiu un om extrem de curios – ca să nu spun meschin – în materie de bani. Eu şi Flora am avut totdeauna o situaţie foarte delicată. Nu-i instituise măcar o rentă acestei sărmane copile. E drept că, după câte ştiţi, îi plătea facturile, dar cu mare ezitare, tot întrebând-o pentru ce-şi cumpără atât de multe dantele – concepţie de bărbat, dar, uite c-am uitat ce voiam să spun! O, da, noi personal, după cum ştiţi, nu aveam un ban. Asta o amăra pe Flora, ba pot spune că o amăra nespus, cu toate că ţinea foarte mult la unchiul ei. Dar orice altă fată s-ar fi simţit umilită. Da, sunt silită să recunosc că Roger avea idei foarte ciudate în problemele pecuniare. Nici măcar prosoape noi pentru faţă nu voia să cumpere, deşi îl anunţasem că cele vechi se găuriseră. Şi apoi, a continuat doamna Ackroyd, făcând o digresiune caracteristică felului său de a vorbi, să laşi toţi banii aceştia, o mie de lire, închipuiţi-vă, o mie de lire, acelei femei!

  — Cărei femei?

  — Acea Russell. Am fost totdeauna de părere că are în ea ceva bizar. Dar Roger nu suferea să spui nimic împotriva ei. Pretindea că e o femeie plină de caracter şi că o admiră şi o respectă. Era gata în orice clipă să-i laude corectitudinea, spiritul de independenţă şi simţul moral. Mi se pare cam ciudată. Desigur că a făcut totul ca Roger s-o ia de soţie. Însă am intervenit eu la timp, din care cauză m-a urât întotdeauna. Fireşte că am observat ce-i poate pielea.

  Tocmai mă întrebam dacă exista vreo şansă de îndiguire a elocinţei doamnei Ackroyd, ca să pot scăpa de ea, când a apărut domnul Hammond ca să-şi ia rămas bun. Profitând de această ocazie, m-am ridicat şi eu în picioare.

  — În ceea ce priveşte ancheta, am zis eu, unde aţi dori să se efectueze? Aici, sau la hanul „Three Boars”?

  Doamna Ackroyd m-a privit surprinsă.

  — Ancheta? A întrebat ea, uluită. Dar se va face cu siguranţă o anchetă?

  Avocatul a tuşit sec, murmurând laconic:

  — Inevitabil. Ţinând seama de împrejurări.

  — Dar poate că doctorul Sheppard ar putea aranja.

  — Posibilităţile mele de a aranja lucrurile sunt limitate, am răspuns eu, sec.

  — Dacă moartea se datoreşte unui accident.

  — A fost asasinat, doamnă Ackroyd, am spus eu, brutal.

  Ea a scos un strigăt uşor.

  — Ideea unui accident nu poate sta în picioare nici măcar o clipă.

  Mi-a aruncat o privire jalnică. Îmi pierdusem răbdarea faţă de spaima ei prostească de neplăceri.

  — Dacă va fi o anchetă, eu voi fi obligată să răspund la întrebări şi altele? A exclamat ea.

  — Nu ştiu ce va fi absolut necesar, am răspuns. Îmi imaginez că domnul Raymond vă va feri de neplăcerea asta. Dânsul cunoaşte toate împrejurările şi poate face o depoziţie formală a identificării.

  Avocatul a aprobat, înclinându-se uşor.

  — De fapt, nu cred că trebuie să vă temeţi, doamnă Ackroyd, a zis el. Veţi fi cruţată de toate neplăcerile. Acum permiteţi-mi o întrebarea în legătură cu banii: Aveţi nevoie urgentă de vreo sumă oarecare? Vreau să spun, a adăugat, în timp ce ea îl privea cercetătoare – de bani în numerar, mă înţelegeţi? În numerar. Dacă da, vă pot înmâna orice sumă doriţi.

  — Cred că e totul în ordine, a zis Raymond, care se afla lângă noi. Domnul Ackroyd a încasat ieri un cec de o sută de lire.

  — O sută de lire?

  — Da, pentru plata salariilor şi a altor cheltuieli scadente astăzi. Suma este intactă.

  — Şi unde sunt banii? În biroul său?

  — Nu, ţinea întotdeauna numerarul în dormitor. Mai clar, într-o cutie veche de gulere. Bizară idee, nu-i aşa?

  — Cred că da, a zis avocatul, dar, înainte de plecarea mea, trebuie să vedem dacă banii mai sunt acolo.

  — Desigur, a încuviinţat secretarul. Vă voi conduce sus chiar acum.

  O! Am uitat. Uşa este încuiată.

  De la Parker am aflat că inspectorul Raglan era în camera menajerei, unde făcea o mică anchetă suplimentară. Câteva minute mai târziu, inspectorul a venit la noi în hol, aducând cheia. A descuiat, am intrat în vestibul, apoi am urcat mica scară. În capătul scării am găsit uşa dormitorului lui Ackroyd deschisă. Înăuntru domnea întunericul, perdelele erau trase, şi patul era răvăşit ca şi în noaptea trecută. Inspectorul a dat perdelele la o parte, lăsând să intre lumina soarelui, şi Geoffrey Raymond s-a dus la un birou din lemn de trandafir, şi a tras sertarul de deasupra.

  — Îşi ţinea banii într-un sertar neîncuiat, închipuiţi-vă! A spus inspectorul.

  Secretarul s-a înroşit puţin.

  — Domnul Ackroyd avea încredere deplină în toţi servitorii, a exclamat el înţepat.

  — O, desigur! A zis inspectorul, grăbit.

  Raymond a luat din sertar o cutie rotundă, de piele, folosită la păstrarea gulerelor, şi după ce a deschis-o, a scos afară un portofel gros.

  — Iată banii, a zis el, arătând un teanc voluminos de bancnote. Suta de lire e neatinsă, fiindcă domnul Ackroyd a pus-o în cutie, seara trecută, de faţă cu mine, în timp ce se îmbrăca pentru cină, şi sunt convins că de atunci nu s-a mai umblat la ea.

  Domnul Hammond a luat teancul de bancnote şi a început să le numere. A ridicat deodată privirea.

  — Aţi spus o sută de lire, dar nu sunt decât şaizeci.

  Raymond s-a holbat la el.

  — Imposibil! A exclamat, apropiindu-se cu paşi mari de avocat. Luând bancnotele din mâna lui începu să le numere cu voce tare.

  Hammond avea dreptate. Erau numai şaizeci de lire.

  — Dar nu înţeleg! A strigat secretarul, uluit.

  Poirot a întrebat:

  — L-aţi văzut pe domnul Ackroyd punând aici această sumă, noaptea trecută, pe când se îmbrăca pentru cină? Sunteţi sigur că n-a făcut vreo plată înainte de a băga banii în cutie?

  — Absolut sigur. Chiar mi-a spus: „Nu vreau să iau cu mine jos, la cină, o sută de lire. Îmi umflă buzunarele”.

  — Atunci e foarte simplu, a declarat Poirot. Sau a plătit chiar el patruzeci de lire în cursul serii de ieri, sau au fost furate.

  — Într-adevăr, a încuviinţat inspectorul. Apoi s-a întors spre doamna Ackroyd. Care dintre servitori a intrat ieri seară în această cameră?

  — Cred că una dintre menajere a pregătit patul.

  — Care dintre ele şi ce ştiţi despre ea?

  — Nu slujeşte de mult la noi, a răspuns doamna Ackroyd. Dar este o fată cinstită de la ţară.

  — Chestiunea trebuie lămurită, a zis inspectorul. Dacă domnul Ackroyd a plătit el însuşi banii, asta poate avea legătură cu misterul crimei. Ceilalţi oameni de serviciu ziceţi că sunt cinstiţi?

  — O, cred că da.

  — Nu a lipsit niciodată nimic?

  — Nimic.

  — Nimeni din personalul de serviciu nu şi-a exprimat dorinţa de a pleca?

  — Ba da, fata din casă ne-a anunţat că pleacă.

  — Când?

  — După câte ştiu, ieri.

  — Pe dumneavoastră v-a anunţat?

  — O, nu. Eu nu am nimic de-a face cu oamenii de serviciu. Cu problemele casei se ocupă domnişoara Russell.

  Inspectorul a căzut pe gânduri, apoi a zis, făcând un gest din cap:

  — Cred că ar fi mai bine să vorbesc cu domnişoara Russell şi s-o văd şi pe fata aceea pe nume Dale.

  L-am însoţit, împreună cu Poirot, în camera menajerei. Domnişoara Russell ne-a primit cu calmul ei obişnuit.

  Elsie Dale venise la Fenly de cinci luni. O fată drăguţă, îndemânatică şi foarte respectoasă. Cu referinţe bune. Ar fi imposibil să fi pus mâna pe ceea ce nu-i aparţine.

  — Dar servitoarea principală?

  — E o fată de condiţie bună. Foarte liniştită şi cu maniere de doamnă. O muncitoare excelentă.

  — Atunci de ce vrea să plece? A întrebat inspectorul.

  Domnişoara Russell şi-a ţuguiat buzele.

  — Nu din cauza mea. Cred că domnul Ackroyd a certat-o ieri dupăamiază. Făcuse ordine în birou şi se pare că deranjase câteva hârtii de pe masa de scris. Dânsul s-a enervat foarte mult din cauza asta şi fata a anunţat că pleacă. Cel puţin asta am înţeles din vorbele ei, dar poate că doriţi să vorbiţi cu ea.

  Inspectorul a răspuns afirmativ. Fata aceasta îmi atrăsese atenţia când ne servea prânzul. Era înaltă, avea păr castaniu, pe care-l purta foarte strâns la ceafă, şi nişte ochi cenuşii, frumoşi. Chemată de menajeră, a venit şi s-a oprit, dreaptă, dinaintea noastră, aţintindu-ne cu ochii ei cenuşii.

  — Dumneata eşti Ursula Bourne? A întrebat-o inspectorul.

  — Da, domnule.

  — Am aflat că vrei să pleci.

  — Da, domnule.

  — De ce?

  — Am deranjat câteva hârtii de pe biroul domnului Ackroyd şi dânsul s-a supărat foarte rău, din care cauză i-am spus că ar fi mai bine să plec. Dânsul mi-a răspuns să plec cât mai curând.

  — Ai fost în dormitorul domnului Ackroyd în seara trecută, ca să deretici sau pentru altă treabă?

  — Nu, domnule. Asta e treaba Elsiei. Nu am intrat niciodată în partea aceea a casei.

  — Trebuie să-ţi spun, fată dragă, că din camera domnului Ackroyd lipseşte o mare sumă de bani.

  Servitoarea s-a emoţionat. Un val de roşeaţă i-a îmbujorat faţa.

  — Nu ştiu nimic despre bani. Dacă dumneavoastră credeţi că i-am luat eu şi că aceasta este cauza pentru care m-a concediat domnul Ackroyd, greşiţi.

  — Nu te învinuiesc că i-ai luat tu, fată dragă, a zis inspectorul. De ce te superi aşa?

  Aceasta l-a privit liniştită.

  — Vă rog să căutaţi în bagajele mele, dacă doriţi – a zis ea, cu dispreţ. Dar nu veţi găsi nimic.

  Poirot a intervenit pe neaşteptate:

  — Ieri după-amiază te-a concediat domnul Ackroyd, sau dumneata ai fost aceea care ai dat preavizul de plecare?

  Fata a afirmat că ea i-a dat preavizul.

  — Cât timp a durat convorbirea?

  — Convorbirea?

  — Da, convorbirea dintre dumneata şi domnul Ackroyd, în birou?

  — Nu. Nu ştiu.

  — Douăzeci de minute? O jumătate de oră?

  — Cam atât.

  — Nu mai mult?

  — Mai mult de o jumătate de oră înnici un caz.

  — Mulţumesc, domnişoară.

  L-am privit curios. Aranja meticulos câteva bibelouri pe masă. Ochii îi străluceau.

  — Bine, a zis inspectorul.

  Ursula Bourne a plecat. Inspectorul s-a întors spre domnişoara Russell.

  — De când este angajată aici? Aveţi o copie după referinţele pe care vi le-a prezentat?

  Fără să răspundă la prima întrebare, menajera s-a îndreptat spre un birou din apropiere, a tras un sertar şi a scos un teanc de scrisori, prinse cu o clamă obişnuită. A ales una din scrisori şi a întins-o inspectorului.

  — Hm, sună foarte bine: Doamna Richard Folliott, Marby Grange, Marby. Cine e această doamnă? Întrebă el.

  — O doamnă dintr-o familie bună din provincie.

  — Bine, a spus inspectorul, înapoindu-i referinţa. Acum s-o interogăm pe cealaltă, pe Elsie Dale.

  Elsie Dale era o fată blondă, înaltă, cu un chip plăcut, dar cu o expresie de prostuţă. A răspuns destul de prompt la întrebările noastre şi a părut foarte speriată şi afectată când a auzit de dispariţia banilor.

  — Nu cred că poate fi suspectată, a zis inspectorul, după ce i-a făcut semn să plece. Dar ce credeţi de Parker?

  Domnişoara Russell şi-a strâns buzele fără să răspundă.

  — Mi se pare că omul acesta are o purtare ciudată, a continuat inspectorul, gânditor. Numai că nu înţeleg când a putut săvârşi fapta! Imediat după cină a fost ocupat cu serviciul lui de majordom, iar pentru tot restul serii are un alibi perfect. De asta sunt sigur, fiindcă i-am cercetat alibiul cu foarte mare atenţie. Bine, vă mulţumesc foarte mult, domnişoară Russell. Deocamdată vom lăsa lucrurile aşa cum sunt. Tot ce se poate ca domnul Ackroyd să fi făcut el însuşi vreo plată cu banii aceia.

  Menajera ne-a spus bună ziua cu un ton sec şi noi ne-am retras.

  Am ieşit din casă împreună cu Poirot.

  — Mă întreb, am rupt eu tăcerea, ce hârtii o fi deranjat fata pe biroul lui Ackroyd, pentru ca acesta să se înfurie atât de rău? Oare dacă ăsta e un indiciu?

  — Secretarul susţine că nu erau hârtii importante pe birou, a zis Poirot, liniştit.

  — Da, dar. Am tăcut.

  — Vi se pare atât de bizar că pe Ackroyd l-a înfuriat un lucru atât de banal?

  — Da, în oarecare măsură.

  — Să fi fost vorba de ceva neînsemnat?

  — Noi nu ştim despre ce fel de hârtii este vorba, dar Raymond a afirmat.

  — Să-l lăsăm pe domnul Raymond o clipă deoparte. Ce credeţi despre fata asta?

  — Care fată? Servitoarea principală?

  — Da, Ursula Bourne.

  — Pare o fată bună, am murmurat eu, ezitând.

  Poirot a repetat cuvintele mele, dar în timp ce eu accentuasem al patrulea cuvânt, el îl accentuă pe primul:

  — Pare o fată bună, da.

  Apoi, după o pauză scurtă, a scos o hârtie din buzunar şi mi-a întins-o:

  — Ia uitaţi-vă! Vreau să vă arăt ceva.

  Hârtia fusese întocmită de inspector şi înmânată lui Poirot chiar în dimineaţa accea. Urmărind degetul său arătător, am observat o mică cruce, făcută cu creionul în dreptul numelui Ursulei Bourne.

  — Poate că nu ai observat la timp, bunul meu prieten, că pe această listă figurează o persoană cu un alibi neconfirmat de nimeni: Ursula Bourne.

  — Credeţi că.?

  — Doctore Sheppard, eu trebuie să cred orice. S-ar putea ca Ursula Bourne să-l fi ucis pe Ackroyd, dar mărturisesc că nu văd motivul pentru care ar fi făcut-o. Îl vedeţi cumva dumneavoastră?

  Mi-a aruncat o privire atât de gravă, încât m-am simţit stingherit.

  — Găsiţi vreun motiv? A repetat el.

  — Nu,niciunul, am răspuns cu hotărâre.

  Privirea lui s-a îmblânzit. Apoi s-a încruntat, murmurând ca pentru sine:

  — Deoarece şantajistul era un bărbat, înseamnă că nu poate fi vorba de ea, deci.

  Am tuşit.

  — În privinţa asta. Am început, plin de îndoială.

  S-a întors spre mine.

  — Cum? Ce vreţi să spuneţi?

  — Nimic, nimic. Numai că, la drept vorbind, doamna Ferrars nu a precizat în scrisoarea ei că e vorba de un bărbat, a folosit numai cuvântul o „persoană”. Numai noi ne-am gândit, Ackroyd şi cu mine, că nu ar putea fi decât un bărbat.

  Poirot părea că nu mă mai ascultă. Mormăia ceva ca pentru sine.

  — Dar atunci s-ar putea ca. Da, bineînţeles, ar fi posibil. Însă atunci. Ah! Trebuie să-mi pun ideile în ordine. Ordine şi metodă; niciodată nu am avut mai multă nevoie de ele ca acum. E necesar ca totul să se angrenezE. La locul potrivit. Altfel nimeresc pe o pistă falsă.

  S-a întrerupt iar şi s-a întors spre mine:

  — Unde este Marby?

  — Dincolo de Cranchester.

  — La ce distanţă?

  — Cam la paisprezece mile.

  — Vreţi să vă duceţi acolo, să zicem, mâine?

  — Mâine! Să mă gândesc. Azi e duminică. Da, cred că aş putea. Dar pentru ce să mă duc acolo?

  — Ca să luaţi contact cu doamna Folliott, să aflaţi cât mai mult despre Ursula Bourne.

  — Prea bine. Dar. Misiunea asta nu mă entuziasmează.

  — Nu e momentul să-mi faceţi greutăţi. Viaţa unui om poate atârna de asta.

  — Sărmanul Ralph! Am zis eu, oftând. Credeţi că e totuşi nevinovat?

  Poirot m-a privit cu gravitate.

  — Vreţi să ştiţi adevărul?

  — Fireşte.

  — Atunci vi-l voi spune. Prietene, totul indică vinovăţia sa.

  — Cum? Am strigat eu.

  Poirot a afirmat din cap:

  — Da, inspectorul acela stupid – fiindcă e stupid – a descoperit fapte care conduc la această concluzie. Eu caut adevărul. Şi adevărul mă duce mereu spre Ralph Paton. Mobilul, prilejul, mijloacele. Dar nu voi lăsa necercetat nici cel mai mic amănunt. I-am făgăduit lui mademoiselle Flora. Şi ea e foarte sigură, micuţa! Chiar foarte sigură.

  XI. Poirot face o vizită.

  Eram puţin cam nervos când am sunat în după-amiaza următoare la uşa proprietăţii „Marby Grange”. Mă întrebam ce anume spera Poirot să afle. Îmi încredinţase această misiune. Dar pentru ce? Poate, pentru ca el să rămână în umbră, aşa cum făcuse şi cu prilejul interogării maiorului Blunt? Explicaţia, plauzibilă în primul caz, mi se părea cu totul de nedesluşit acum.

  Gândurile mi-au fost curmate de o fată în casă, îmbrăcată îngrijit.

  Da, doamna Folliott era acasă. Am fost condus într-un salon mare şi, în timp ce o aşteptam pe stăpâna casei; mă uitam curios în jur. Era o cameră spaţioasă, aproape goală; nu se vedeau decât câteva frumoase porţelanuri vechi şi mai multe gravuri minunate, dar husele şi perdelele erau uzate.

  Pe când admiram un tablou de Bartolozzi de pe perete, a apărut şi doamna Folliott. Era o femeie înaltă, cu păr castaniu, neîngrijit, şi cu un surâs încântător.

  — Doctorul Sheppard? A zis ea, ezitând.

  — Da, am răspuns eu. Vă rog să mă iertaţi că vă deranjez, dar aş dori să-mi daţi câteva informaţii în legătură cu o fată în casă, care a fost în serviciul dumneavoastră, anume Ursula Bourne.

  Când a auzit numele fetei, i-a pierit zâmbetul de pe buze, rămânând doar amabilă, dar rece. Mă privea agasată şi stingherită.

  — Ursula Bourne? A întrebat ea, cu îndoială.

  — Da. Poate că nu vă reamintiţi numele?

  — O, ba da, mi-l reamintesc foarte bine.

  — După câte ştiu, a plecat de la dumneavoastră acum un an, nu-i aşa?

  — Da, da, într-adevăr. Aşa este.

  — Aţi fost mulţumită de ea? Apropo, cât timp a stat în serviciul dumneavoastră?

  — A! Un an sau doi. Nu-mi amintesc exact. Este. Este foarte harnică. Sunt sigur că veţi fi foarte mulţumit de ea. Nu ştiam că părăseşte Fernly. Habar nu aveam.

  — Puteţi să-mi spuneţi câte ceva despre ea?

  — Să vă spun câte ceva despre ea?

  — Da, de unde provine, ce rude are – amănunte de felul acesta.

  Doamna Folliott m-a privit şi mai rece.

  — Nu ştiu nimic.

  — La cine a fost angajată înainte de a intra în serviciul dumneavoastră?

  — Mă tem că nu-mi amintesc.

  Am observat un început de iritare sub aparenţa ei de nelinişte. A ridicat capul cu un gest care mi s-a părut oarecum cunoscut.

  — Este absolut necesar să-mi puneţi toate aceste întrebări?

  — Nicidecum, am zis eu, cu un aer surprins şi cerându-mi scuze. Nu credeam că întrebările mele v-ar putea supăra. Vă rog să mă iertaţi.

  Expresia de iritare de pe faţa ei se şterse, acum mi se păru iarăşi stingherită.

  — O! Întrebările nu mă supără. Vă asigur. De ce m-aş supăra? Dar mi s-au părut cam ciudate, înţelegeţi? Asta-i totul. Cam ciudate.

  Unul din avantajele profesiunii mele de medic este acela că, de obicei, simţi dacă persoanele cu care vorbeşti mint sau nu. După comportarea doamnei Folliott, mi-am dat seama că-i e neplăcut, chiar foarte neplăcut să răspundă la întrebările mele. Era foarte stânjenită şi tulburată; cunoştea probabil o taină, pe care nu voia să mi-o împărtăşească. M-am gândit că e o femeie neobişnuită cu dezamăgirile şi ca urmare se simţea foarte încurcată când se vedea silită să vorbească despre ele. Şi un copil ar fi putut să observe asta.

  Dar din atitudinea ei reieşea clar că nu-mi va da alte detalii. Oricare ar fi fost misterul în legătură cu Ursula Bourne, nu aveam să-l aflu de la doamna Folliott.

  Descurajat, mi-am cerut din nou scuze că o deranjasem, mi-am luat pălăria şi am plecat.

  M-am dus să vizitez doi pacienţi şi am ajuns acasă cam pe la ora şase. Caroline stătea lângă o grămadă de ceşti de ceai. Pe faţa ei am observat expresia aceea de triumf stăpânit pe care o cunoşteam atât de bine. Era un semn sigur că aflase sau difuzase vreo informaţie. Mă întrebam care dintre cele două era acum adevărată.

  — Am petrecut o după-amiază foarte interesantă, a început Caroline, după ce m-am aşezat în fotoliul meu preferat şi mi-am întins picioarele spre focul dogoritor din cămin.

  — Aşa e? A fost domnişoara Gannett la ceai?

  Domnişaoara Gannett este una dintre cele mai active bârfitoare ale noastre.

  — N-ai ghicit! A răspuns Caroline cu foarte mare amabilitate.

  I-am citat câteva nume, trecându-i în revistă pe toţi membrii serviciului ei de informaţii. Sora mea îmi răspundea la fiecare nume cu un gest negativ şi triumfător din cap. În cele din urmă, mi-a spus singură, de bunăvoie:

  — Domnul Poirot! Ce zici de asta?

  Mi-am zis multe în sinea mea privind vizita detectivului, dar m-am ferit să mărturisesc ceva.

  — Şi de ce a venit? Am întrebat-o eu.

  — Fără îndoială, ca să mă vadă. Mi-a spus că, deoarece-l cunoaşte atât de bine pe fratele meu, speră că-i este permis să facă cunoştinţă şi cu încântătoarea lui soră – încântătoarea ta soră s-a zăpăcit – dar acum ştiu ce-a vrut să spună.

  — Şi despre ce ţi-a vorbit? Am întrebat-o.

  — Mi-a povestit foarte multe lucruri despre el şi cazurile sale. Ţi-aduci aminte de prinţul Paul din Mauritania, cel care s-a căsătorit de curând cu o dansatoare?

  — Ce-i cu el?

  — Ieri am citit o notiţă foarte interesantă despre ea în „Society Snippets”, unde se făcea aluzie la faptul că, în realitate, era o mare ducesă de origine rusă, una din fiicele ţarului, care a reuşit să scape de bolşevici. Ei bine, se pare că domnul Poirot a dezlegat misterul unei crime răsunătoare, în care era cât pe-aci să fie implicaţi amândoi. Prinţul Paul ia fost foarte recunoscător.

  — Şi i-a dăruit un ac de cravată cu un smarald de mărimea unui ou de porumbel? Am zis eu sarcastic.

  — De asta nu mi-a spus nimic, dar de ce?

  — Nu ştiu, credeam că aşa se obişnuieşte. Oricum, aşa se întâmplă într-un roman poliţist. Odăile super-detectivului sunt totdeauna împodobite cu rubinele, perlele şi smaraldele dăruite de recunoscătorii clienţi regali.

  — Este atât de interesant să auzi despre aceste lucruri chiar de la persoanele care au avut legătură directă cu ele! A zis sora mea, cu satisfacţie.

  Pe Caroline desigur c-o interesa. Nu puteam decât să admir ingeniozitatea lui Hercule Poirot, care îşi alesese, fără greş, dintre toate, cazul cu cel mai mare efect asupra unei fete bătrâne dintr-un sat izolat.

  — Ţi-a spus că dansatoarea era într-adevăr o mare ducesă? Am întrebat eu.

  — Nu, fiindcă nu îi este permis s-o spună, a zis Caroline, plină de importanţă.

  Mă întrebam cât de mult denaturase Poirot adevărul în ceea ce-i povestise Carolinei – probabil că deloc. Pesemne că-şi însoţise relatările cu jocul cunoscut al sprâncenelor şi al umerilor.

  — Şi după aceea, am zis eu, presupun că ai fost gata să-i mănânci din palmă.

  — Nu fi grosolan, James. Nu ştiu de unde ai luat expresiile astea vulgare.

  — Probabil că de la singurii oameni cu care vin în contact în lumea exterioară, de la pacienţii mei. Şi, din nefericire, printre clienţii mei nu se află nici prinţi, nici émigré ruşi interesanţi.

  Caroline m-a privit, potrivindu-şi ochelarii pe nas.

  — Astăzi pari foarte ursuz, James. Poate din cauza ficatului. Cred că ar trebui să iei, în seara asta, o pilulă albastră.

  Cui ar trăi în casa mea, nu i-ar veni să creadă că sunt doctor în medicină, fiindcă cea care prescrie medicamentele pentru amândoi este sora mea.

  — La naiba cu ficatul! Am exclamat eu, iritat. Ţi-a vorbit ceva despre crimă?

  — Normal, era şi firesc, James. Parcă poţi vorbi de altceva acum? Am putut să-i dau domnului Poirot câteva informaţii şi a fost foarte recunoscător. Mi-a declarat că am calităţile unui detectiv înnăscut şi un minunat instinct psihologic de a pătrunde adâncurile naturii umane.

  Caroline se asemăna cu o pisică, care se înfruptase dintr-un vas cu smântână. Era neînchipuit de mulţumită.

  — Mi-a vorbit foarte mult despre micile celule cenuşii ale creierului şi despre funcţiile lor. Ale sale, pretinde el, sunt de prima calitate.

  — Asta nu mă miră, am zis eu cu amărăciune. Modestia – se vede treaba – nu este virtutea sa precumpănitoare.

  — M-ar bucura să nu fii atât de ironic ca un american, James. Domnul Poirot crede că e foarte important ca Ralph să fie găsit cât mai curând cu putinţă şi convins să iasă la lumina zilei, ca să-şi explice purtarea. El spune că neprezentarea lui va face o impresie foarte rea la anchetă.

  — Şi tu ce ai răspuns la toate astea?

  — Am fost de aceeaşi părere cu el, a zis Caroline, plină de importanţă. Şi i-am mai spus şi tot ce ştiu că se vorbeşte în legătură cu dispariţia lui.

  — Dar, am zis eu, tăios, i-ai povestit cumva domnului Poirot ce ai auzit, în ziua aceea, în pădure?

  — Desigur, a afirmat ea, mulţumită.

  M-am ridicat şi am început să mă plimb în lungul şi în latul camerei.

  — Sper că-ţi dai seama de ceea ce ai făcut! Am repezit-o eu. E tot atât de sigur după cum stai acum pe scaun că ai ajutat să i se pună ştreangul de gâtul lui Ralph Paton.

  — Nicidecum, m-a contrazis Caroline, fără să se emoţioneze. Am fost foarte surprinsă că nu i-ai povestit tu asta.

  — N-am făcut-o, pentru că tânărul acesta mi-e foarte drag.

  — Ca şi mie. Asta mă face să susţin că vorbeşti prostii. Eu nu cred că Ralph a comis crima, aşa că adevărul nu-i poate pricinuinici un rău şi suntem datori să-i dăm tot ajutorul domnului Poirot. De ce să nu crezi că ar fi foarte posibil ca Ralph să fi părăsit hanul în seara aceea ca să se întâlnească din nou cu aceeaşi fată, având în felul acesta un alibi perfect?

  — Dacă are un alibi perfect, atunci pentru ce nu se prezintă să-l declare?

  — Poate că nu vrea să-i pricinuiască supărări fetei, a răspuns ea, înţeleaptă. Dacă domnul Poirot o descoperă şi-i demonstrează că este datoria ei, ea se va prezenta de bunăvoie şi-l va disculpa pe Ralph.

  — Cred că ai născocit o poveste romantică dintre cele care-ţi plac ţie. Citeşti prea multe romane senzaţionale, Caroline. Totdeauna ţi-am spus asta.

  M-am cufundat din nou în fotoliul meu.

  — Ţi-a mai pus Poirot şi alte întrebări? Am iscodit-o eu.

  — Numai cu privire la pacienţii pe care i-ai avut în dimineaţa aceea.

  — Ce pacienţi? Am întrebat-o, neîncrezător.

  — Pacienţii tăi, de la cabinet. Câţi au fost şi cine anume.

  — Şi vrei să spui că ai fost în stare să-i răspunzi? Am exclamat eu.

  Caroline este, într-adevăr, uimitoare.

  — Şi de ce să n-o fi făcut? A întrebat ea, extrem de satisfăcută. De la fereastra de aici văd foarte bine poteca ce duce la cabinet. Şi pot să te asigur că am o memorie excelentă, James, mult mai bună decât a ta.

  — Sunt convins, am murmurat eu, mecanic.

  Sora mea a continuat, indicând numele pacienţilor, pe degete.

  — A fost bătrâna doamnă Bennett, apoi băiatul acela de la fermă, cu degetul rănit, după aceea Dolly Grice, ca să-i scoţi un ac din deget, şi stewardul american de pe pachebot. Va să zică, până acum, patru. A mai venit şi bătrânul George Evans, cu ulcerul lui. Şi, în sfârşit. A făcut o pauză semnificativă.

  — Ei bine?

  Caroline, ajunsă în culmea triumfului său, a şuierat foarte caracteristic, cu toate s-urile de care era capabilă, zicând: „Miss Russell!”

  S-a aşezat din nou în fotoliu, privindu-mă cu înţeles, şi când Caroline te priveşte astfel, e imposibil să scapi.

  — Nu ştiu la ce te gândeşti, am spus eu, neîncrezător. De ce să nu-mi ceară domnişoara Russell o consultaţie în legătură cu genunchiul său bolnav?

  — Genunchi bolnav! A sărit Caroline. Bazaconii! Nu suferă de genunchi aşa cum nu suferim noi doi. A venit din alte cauze.

  — Poftim?

  A trebuit să admită faptul că nu le cunoştea.

  — Cred că asta căuta să afle domnul Poirot. Femeia aceasta e dubioasă şi el şi-a dat seama.

  — Acelaşi lucru mi l-a spus ieri doamna Ackroyd. Şi ea pretinde că domnişoara Russell are o comportare ciudată.

  — Ah! A exclamat Caroline, cu asprime. Doamna Ackroyd! Asta-i alta!

  — Alta ce?

  A refuzat să-şi explice remarcile. Şi-a clătinat doar capul de câteva ori, semnificativ, şi-a strâns lucrul de mână şi a urcat scara, ca să-şi îmbrace bluza de mătase mov şi să-şi pună medalionul de aur pe care le purta totdeauna la cină.

  Am rămas contemplând focul din cămin şi rumegând cuvintele Carolinei. Venise oare Poirot într-adevăr după informaţii despre domnişoara Russell, sau mintea sucită a surorii mele interpreta totul numai prin prisma propriile ei idei?

  Purtarea domnişoarei Russell din dimineaţa aceea nu putuse înnici un caz să stârnească vreo bănuială. Afară numai dacă.

  Mi-am amintit deodată de insistenţa ei asupra subiectului de a lua droguri şi cum mă determinase apoi să vorbesc despre otrăvuri şi felurite mijloace de a otrăvi pe cineva. Dar asta nu aveanici o legătură cu crima. Ackroyd nu fusese otrăvit. Totuşi era ciudat.

  Am auzit-o pe Caroline strigându-mă din capul scării cu un ton destul de acru:

  — James, o să întârzii la cină!

  Am pus câţiva cărbuni pe foc şi am urcat scara, ascultător.

  Trebuie cu orice preţ să ai linişte în casă.

  XII. În jurul mesei.

  Luni a avut loc ancheta.

  Nu am de gând să relatez toate demersurile în detaliu. Dacă aş face-o, ar însemna să repet lucruri ştiute. În înţelegere cu poliţia, am luat măsuri să nu se afle aproape nimic în afară. Am depus mărturie în legătură cu cauza morţii lui Ackroyd şi cu momentul probabil al decesului. Absenţa lui Ralph Paton a fost comentată de procuror, dar nu a insistat prea mult asupra ei.

  După aceea, eu şi Poirot am schimbat câteva cuvinte cu inspectorul Raglan. Acesta din urmă era foarte tulburat.

  — Chestiunea ia o întorsătură neplăcută, domnule Poirot, a zis el. Mă străduiesc să privesc lucrurile deschis şi imparţial. Sunt localnic şi l-am văzut pe căpitanul Paton de multe ori la Crachester. Nu aş vrea ca el să fie vinovatul. Dar oricum ai suci-o, îl vezi într-o lumină proastă. Dacă este nevinovat, de ce nu apare? Îl acuză multe fapte, s-ar putea ca ele să aibă o altă explicaţie. Atunci pentru ce nu vine să ne dea lămuriri?

  Cuvintele inspectorului ascundeau mai multe semnificaţii decât puteam eu sesiza în clipa aceea. O descriere a lui Ralph fusese telegrafiată tuturor porturilor şi gărilor din Anglia. Poliţia îl căuta pretutindeni. Apartamentul său din Londra şi toate casele despre care se ştia că are obiceiul să le frecventeze erau supravegheate. Cu un astfel de cordon, nu părea cu putinţă să scape. Nu avea cu elnici un fel de bagaj şi, după câte se ştia, nici bani.

  — Nu am găsit pe nimeni care să-l fi văzut în gară în noaptea aceea, a continuat inspectorul, deşi este foarte bine cunoscut aici şi cred că oricine ar fi putut să-l observe. Iar de la Liverpool nu am primitnici o veste.

  — Credeţi că a luat-o spre Liverpool? A întrebat Poirot.

  — Probabil. Mesajul telefonic din gară, numai cu trei minute înainte de plecarea expresului de Liverpool, pare să sprijine presupunerea asta.

  — Afară numai dacă nu s-a telefonat cu intenţia de a vă abate de pe pista cea adevărată. Poate că tocmai acesta a fost scopul mesajului.

  — Da, ar fi o idee, a zis inspectorul cu vioiciune. Sunteţi convins de temeinicia acestei presupuneri?

  — Bunul meu prieten, a răspuns Poirot grav, nu ştiu. Dar pot să vă asigur că, în clipa în care vom găsi explicaţia aceluiaşi apel telefonic, vom fi descoperit şi adevărul în legătură cu crima.

  — Îmi amintesc că aţi mai spus asta, am zis eu, privindu-l atent.

  Poirot a încuviinţat din cap:

  — Mă întorc mereu la ideea aceasta.