Cândva, în primele ore ale zilei de 14 iunie, un vandal a intrat în depozitul imens cu echipamente a lui Zook şi a scos parţial motorina din rezervoarele a două dintre cele mai mari tractoare. Motorina a fost strânsă în canistre şi ascunsă printre alte obiecte, astfel încât la ora şase dimineaţa, când au venit la lucru şoferii tractoarelor, nimeni nu a observat nimic. Unul dintre şoferi a verificat nivelul de motorină, aşa cum trebuia să procedeze, de altfel, a observat lipsa, a crezut că aşa ceva e bizar, dar n-a spus nimic şi a mai pus combustibil în rezervor. Celălalt şofer îşi verificase tractorul cu o după-amiază înainte, aşa cum îi stătea în obicei. Cel de-al doilea tractor se opri brusc la o oră după ce pornise, din pricina lipsei de combustibil. Şoferul s-a dat jos şi a alergat o jumătate de milă înapoi spre fermă ca să raporteze incidentul directorului de fermă.

  Două ore mai târziu, un vehicul de intervenţie vopsit în verde şi galben s-a apropiat de tractorul imobilizat. Doi oameni au coborât încet, s-au uitat spre soarele fierbinte şi cerul lipsit de nori, apoi au înconjurat tractorul pentru o primă evaluare. Au desfăcut fără tragere de inimă sertarele vehiculului de intervenţie şi au început să scoată de acolo diverse unelte. Soarele le fierbea creierii. Curând au început amândoi să năduşească copios.

  Ca să îşi mai înfrumuseţeze cât de cât ziua, au dat drumul radioului din vehiculul lor şi au răsucit volumul la maxim. Imediat, vocea lui Merle Haggard a început să plutească peste lanurile de soia.

  Muzica a amortizat pocnetul unui foc de armă îndepărtat. Glonţul l-a lovit pe Mo Teale drept în partea de sus a spatelui, a trecut prin plămâni, sfâşiindu-i, şi a creat o gaură imensă în piept la ieşire. Partenerul lui Teale, Red, a repetat după aceea la nesfârşit că singurul lucru pe care l-a auzit a fost un soi de geamăt îngrozitor cu o secundă sau două înainte ca Mo să cadă sub axul frontal al tractorului. La început a crezut că se rupsese ceva din tractor şi îl lovise violent pe Mo, rănindu-l. Red l-a tras până la vehiculul de intervenţie şi a luat-o la fugă, mult mai îngrijorat de viaţa partenerului decât de ce anume putea să-l fi rănit. Ajuns la staţia de echipamente, directorul de fermă a chemat o ambulanţă, dar gestul venea prea târziu. Mo Teale a murit acolo, pe podeaua de ciment a unui birou mic şi plin de praf. Pe parcursul procesului îl botezasem „domnul John Deere”. Era juratul de la mijlocul primului rând, cel care poseda un groaznic limbaj al trupului.

  În momentul morţii purta acelaşi gen de uniformă galbenă strălucitoare pe care o purtase în fiecare zi a procesului. Culoarea îl transforma într-o ţintă extrem de facilă.

  L-am văzut de la distanţă, prin uşa deschisă. Şeriful Menatt ne-a permis accesul în staţia de echipamente, interzicându-ne din nou să facem poze. Wiley îşi lăsase aparatul foto în camionetă.

  Din nou, Wiley monitoriza frecvenţa de lucru a poliţiei când a auzit pe cineva relatând:

  — S-au auzit împuşcături la ferma lui Ned Ray Zook!

  Wiley stătea în permanenţă aproape de aparatul lui de interceptare, pentru că aşa nu se simţea singur. Dată fiind starea de nelinişte din ţinut, se asculta fiecare mesaj, iar fiecare potenţial foc de armă era un motiv de a sări în camionetă şi de a începe o investigaţie.

  Menatt ne-a cerut curând să plecăm. Oamenii lui descoperiseră canistrele cu combustibil ascunse de vandal şi mai descoperiseră o fereastră care fusese lăsată întredeschisă pentru ca cineva să se strecoare cu uşurinţă în staţia de echipamente. Aveau să se ia amprente, dar n-avea să găsească nimic. Aveau să fie căutate urme de paşi pe podea, dar n-avea să se găsească nimic. Aveau să cerceteze pădurile din jurul câmpurilor de soia, fără nici un rezultat. În praful de lângă tractor fusese găsit glonţul ucigaş, de acelaşi calibru cu glonţul care îl ucisese pe Lenny Fargarson.

  Am aşteptat pe lângă biroul şerifului până târziu după lăsarea întunericului. Aşa cum mă aşteptam, agitaţia era extrem de mare, cu tot felul de ajutoare şi de autorităţi locale învârtindu-se pe acolo, comparând diverse versiuni ale faptelor, generând noi detalii. Telefoanele sunau încontinuu. În plus, diverşi orăşeni, nemaiputând să îşi controleze curiozitatea, au început să treacă pe acolo şi să întrebe pe oricine dispus să-i asculte o clipă dacă apăruse ceva nou.

  Nu apăruse nimic. Menatt se baricadase în birou cu cele mai destoinice ajutoare ale sale şi încerca să hotărască ce era de întreprins în continuare. Prioritatea lui o constituia protecţia celor opt juraţi rămaşi în viaţă. Trei muriseră deja – domnul Fred Bilroy (de pneumonie), Lenny Fargarson şi acum Mo Teale. Un jurat se mutase în Florida la doi ani după proces. Pe moment, fiecare dintre cei opt juraţi avea o maşină de poliţie parcată foarte aproape de uşa de la intrarea în casă.

  Am plecat şi m-am dus la birou, să lucrez la articolul legat de asasinarea lui Mo Teale, dar am fost întors din drum de luminile aprinse de la biroul lui Harry Rex. Harry se găsea în sala de conferinţe, cufundat până la genunchi în depoziţii, dosare şi tot felul de alte gunoaie avocăţeşti, la vederea cărora mă apuca întotdeauna brusc durerea de cap. Am înşfăcat două beri din frigiderul lui mic de birou şi am plecat amândoi la o plimbare cu maşina.

  În Coventry, unul din cartierele de muncitori ale oraşului, am parcurs o stradă îngustă şi am trecut de o casă unde maşinile erau parcate precum piesele de domino pe pajiştea din faţă.

  — Aici locuieşte Maxine Root, mă informă Harry. A fost în juriu.

  Îmi aminteam vag de doamna Root. Căsuţa ei din cărămidă roşie nu dispunea de o verandă propriu-zisă, aşa că vecinii erau împrăştiaţi printre maşini, pe scaune pliante. Se vedeau puşti şi carabine. În casă toate luminile erau aprinse. O maşină de poliţie fusese parcată lângă căsuţa poştală. Două ajutoare de şerif se sprijineau de capotă, fumând şi urmărindu-ne cu atenţie în vreme ce ne apropiam. Harry Rex s-a oprit şi i-a spus unuia dintre ajutoare:

  — Nă seara, Troy.

  — Hei, Harry Rex, rosti Troy, făcând un pas spre noi.

  — Ce mai petrecere se dă pe aici, nu?

  — Ar trebui să fii idiot ca să porneşti un scandal acum.

  — Suntem doar în trecere, îl informă Harry Rex.

  — Mai bine aţi pleca, ne sfătui Troy. Îi cam mănâncă degetele.

  — Aveţi grijă.

  Am plecat de acolo şi ne-am îndreptat spre nord prin spatele unor grajduri cu vite, unde un drum umbros şi lung se înfunda în apropiere de turnul de apă al oraşului. Pe la jumătatea distanţei, am remarcat maşini parcate de ambele părţi ale drumului.

  — Cine stă aici? Am întrebat eu.

  — Domnul Earl Youry. Stătea în rândul din spate, cel mai departe de spectatori.

  Pe veranda din faţă se strânsese o mică mulţime. Unii şedeau pe trepte. Alţii şedeau pe scaune pliante drept pe iarbă. Undeva în acea adunare se ascundea domnul Earl Youry, bine protejat de prieteni şi vecini.

  Miss Callie era păzită la fel de bine. Strada din faţa casei ei era plină ochi cu maşini şi abia mai putea fi străbătută. Pe maşini şedeau grupuri de oameni, unii fumând, alţii ţinând arme în mâini. Verandele caselor învecinate şi a celor aflate de cealaltă parte a străzii erau înţesate cu oameni. Jumătate din Lowtown se strânsese acolo ca să se asigure că ea se simţea în siguranţă. Atmosfera era cea a unui festival, a unui eveniment unic care urma să se întâmple.

  Fiind albi, eu şi Harry Rex ne-am bucurat de o examinare amănunţită. Nu ne-am oprit până ce Harry nu a discutat cu ajutoarele de şerif, iar o dată ce acestea au aprobat prezenţa noastră, mulţimea s-a liniştit. Am parcat şi ne-am îndreptat spre casă. Sam m-a întâmpinat pe treptele din faţă. Harry Rex a rămas în spate, la o şuetă cu ajutoarele.

  Miss Callie era înăuntru, în dormitorul ei, citind Biblia împreună cu un prieten de la biserică. Câţiva diaconi se găseau pe verandă, împreună cu Sam şi cu Esau, nerăbdători să afle amănunte despre cazul Teale. Le-am povestit tot ce ştiam, ceea ce nu însemna prea mult.

  Pe la miezul nopţii, mulţimea a început treptat să se disperseze. Sam şi ajutoarele de şerif organizaseră pânda prin rotaţie pe tot parcursul nopţii, cu paznici înarmaţi pe ambele verande, din faţă şi din spate, ale casei. Voluntari se oferiseră cu duiumul. Miss Callie nu visase niciodată că plăcuta şi religioasa ei căsuţă va deveni o astfel de fortăreaţă înarmată, însă, având în vedere circumstanţele, nu avea de ce să fie dezamăgită.

  Am plecat şi am parcurs străzile încărcate de tensiune până acasă la mine, unde l-am găsit pe Buster dormind în maşină pe alee. Am găsit nişte bourbon şi ne-am aşezat pe veranda din faţă, omorând din când în când câte un ţânţar şi încercând să evaluăm situaţia.

  — E un tip cu foarte multă răbdare, zise Harry Rex. Stai să treacă nişte zile, după ce toţi vecinii ăia se vor sătura să stea pe verande, când toată lumea se va relaxa un pic. Juraţii nu pot trăi prea multă vreme închişi în propria casă. Tipul o să aştepte.

  Un fapt înfricoşător care nu fusese dat publicităţii era acela că firma căreia îi aparţineau tractoarele primise un apel de depanare cu o săptămână înainte. La ferma Anderson, aflată la sud de oraş, un tractor fusese imobilizat în circumstanţe similare. Mo Teale, unul dintre cei patru mecanici principali de depanare, nu fusese trimis atunci la intervenţie. Ca atare, prin lentila puştii de vânătoare fusese urmărită atunci cămaşa galbenă a altcuiva.

  — Are răbdare şi e meticulos, am fost eu de acord.

  Între cele două crime se scurseseră unsprezece zile, fără ca în urma lor să fie lăsate indicii. Dacă era într-adevăr vorba de Danny Padgitt, atunci exista un contrast flagrant între prima lui crimă – Rhoda Kassellaw – şi ultimele două. Omul trecuse de la uciderea brutală din pasiune la execuţii cu sânge rece. Poate că asta învăţase el în nouă ani de pârnaie. Avusese timp din belşug la dispoziţie să-şi amintească feţele celor doisprezece oameni care îl trimiseseră în spatele gratiilor şi să-şi plănuiască răzbunarea.

  — Nu se va opri aici, zise Harry Rex.

  O crimă poate fi considerată un act aleatoriu. Două indicau existenţa unui tipar. A treia ar fi trimis o mică armată de poliţişti şi autorităţi pe insula Padgitt pentru un război deschis şi total.

  — Va aştepta, zise Harry Rex. Probabil pentru o bună bucată de timp.

  — Mă gândesc să vând ziarul, Harry, am rostit eu brusc. El luă o duşcă mare de bourbon şi apoi mă întrebă:

  — De ce ai face asta?

  — Pentru bani. O companie din Georgia îmi face o ofertă serioasă.

  — Cât?

  — O mulţime de bani. Mai mulţi decât am visat eu vreodată. N-aş mai lucra nimic multă vreme. Poate niciodată.

  Ideea de a nu mai lucra nimic îl lovi rău. Rutina lui însemna zece ore de haos continuu cu tot felul de clienţi emotivi şi cu nervii la pământ în situaţii de divorţ. Adesea muncea noaptea, când biroul era tăcut şi putea gândi. Îşi crease un trai confortabil, dar cu siguranţă avea nevoie de fiecare bănuţ pe care îl câştiga.

  — De câtă vreme ai ziarul? Mă întrebă el.

  — De nouă ani.

  — Cam greu să îţi imaginezi ziarul fără tine.

  — Poate că ăsta e un motiv de vânzare. Nu am chef să mă transform într-un alt Wilson Caudle.

  — Şi ce vei face?

  — Voi lua o pauză, voi călători prin lume, o să-mi găsesc o fată drăguţă, o să mă însor cu ea, o las borţoasă şi îi fac copii. Casa asta e imensă.

  — Deci nu te vei muta?

  — Unde? Aici înseamnă acasă pentru mine. O altă înghiţitură lungă din partea lui, apoi:

  — Ştiu şi eu… Lasă-mă să mă obişnuiesc cu ideea. Zicând asta, se ridică de pe verandă şi plecă.

  O dată cu creşterea numărului de cadavre, era imposibil ca povestea să nu atragă atenţia mai mult decât putea acoperi Times. A doua zi de dimineaţă, în biroul meu se înfiinţă un reporter din Memphis pe care îl cunoşteam, iar douăzeci de minute mai târziu apăru un alt reporter de la ziarul din Jackson. Amândoi acopereau nordul statului Mississippi, unde cele mai incitante veşti erau, de obicei, legate de explozia la o fabrică sau de condamnarea vreunei oficialităţi locale pentru cine ştie ce fraudă.

  Le-am oferit informaţiile de bază despre ambele crime, despre eliberarea pe cauţiune a lui Padgitt şi despre teama care cuprinsese ţinutul. Nu eram competitori – oamenii scriau pentru cotidiene mari, care nu aveau acelaşi profil. Cei mai mulţi abonaţi de-ai mei luau şi ziarele din Memphis sau Jackson. Cotidianul din Tupelo era şi el popular.

  Şi, ca să fiu sincer, începeam să îmi pierd interesul, nu pentru actuala criză din oraş, ci pentru jurnalism ca vocaţie de o viaţă. Mă chema lumea largă. Stând acolo, bând cafea şi schimbând povestioare cu cei doi veterani, amândoi fiind mai în vârstă decât mine, şi amândoi câştigând circa 40.000 de dolari pe an fiecare, îmi venea greu să cred că puteam pleca liber chiar atunci, cu un milion în buzunare. Îmi era tare greu să mă concentrez.

  Într-un târziu, cei doi au plecat să cerceteze situaţia din unghiurile proprii de abordare. Câteva minute mai târziu, Sam m-a sunat, părând mai degrabă impacientat:

  — Trebuie să vii până aici.

  O mică unitate militară continua să păzească veranda casei Ruffin. Toţi cei patru oameni aveau ochii încercănaţi şi simţeau nevoia cumplită să doarmă. Sam îmi croi drum până la masa din bucătărie unde Miss Callie decojea păstăi de fasole, o treabă efectuată întotdeauna pe veranda din spate. Mă întâmpină cu un zâmbet cald şi cu îmbrăţişarea ei obişnuită de urs, însă se vedea că era intens preocupată de ceva.

  — Pe aici, zise ea.

  Sam dădu din cap. Am urmat-o până în micul ei dormitor. Miss Callie închise uşa după noi, ca şi cum am fi putut să fim deranjaţi de intruşi, apoi se făcu nevăzută într-o debara. Am aşteptat amândoi nerăbdători, în vreme ce ea s-a apucat să scormonească înăuntru.

  În cele din urma, a ieşit cu un carneţel în mână, care fusese, evident, bine ascuns.

  — Ceva nu are nici o logică, zise ea, aşezându-se pe marginea patului.

  Sam se aşeză lângă ea, în vreme ce eu am luat loc pe un balansoar vechi. Miss Callie se apucă să răsfoiască foile scrise de propria mână.

  — Uite aici, exclamă ea într-un târziu, după care continuă: Am promis cu toţii solemn că nu vom discuta niciodată despre ceea ce s-a petrecut în sala de deliberări a juriului, dar chestia asta este mult prea importantă ca să se păstreze tăcerea asupra ei. Când l-am găsit vinovat pe domnul Padgitt, votul a fost rapid şi unanim. Însă atunci când am ajuns la chestiunea pedepsei cu moartea, votul a fost împărţit. Eu nu voiam să trimit pe nimeni la moarte, dar promisesem să urmez litera legii. Lucrurile s-au încins dramatic, s-au schimbat cuvinte dure, chiar acuzaţii şi ameninţări. N-a fost un spectacol prea plăcut de urmărit. Când focul dezbaterilor s-a mai domolit, s-a văzut că trei oameni se opun pedepsei cu moartea şi n-au nici cea mai mică intenţie de a reveni asupra opiniei lor.

  Miss Callie îmi arătă o pagină din carneţel. Cu scrisul ei clar şi distinct trăsese două coloane. Una conţinea nouă nume, cealaltă doar trei – L. Fargarson, Mo Teale şi Maxine Root. Am făcut ochii mari zărind numele şi m-am gândit că poate mă uit chiar la lista asasinului.

  — Când aţi scris chestia asta? M-am interesat eu.

  — Mi-am luat notiţe în cursul procesului, răspunse ea.

  De ce să ucidă Danny Padgitt tocmai juraţii care refuzaseră să-l condamne la moarte? Adică cei care îi salvaseră, efectiv, viaţa?

  — Nu-i omoară pe cei care trebuie, nu-i aşa? Întrebă Sam. Adică, totul e o nebunie, dar dacă tot te răzbuni, de ce să te iei de oamenii care au încercat să te salveze?

  — Aşa cum am mai spus, n-are nici un sens, zise Miss Callie.

  — Presupuneţi prea multe, am intervenit eu. Presupuneţi că el ştie cum a votat fiecare jurat. Din câte ştiu eu, şi chestiunea asta m-a interesat multă vreme, juraţii nu au povestit nimănui cum anume s-a votat. Procesul a fost repede umbrit de povestea cu eliminarea segregaţiei rasiale. Padgitt a fost expediat la Parchman în aceeaşi zi în care a fost găsit vinovat. Exista şansa ca acum să-şi aleagă mai întâi ţintele uşoare, iar domnul Fargarson şi domnul Teale s-a întâmplat să fie mai accesibili.

  — E o coincidenţă prea mare, zise Sam.

  Am cântărit multă vreme informaţiile. Nu eram sigur dacă o asemenea ipoteză era şi plauzibilă. De fapt, nu eram sigur de nimic. Apoi prin minte mi-a trecut o altă idee:

  — Ţineţi minte că toţi cei doisprezece juraţi au votat vinovat, iar asta s-a petrecut chiar după ce el şi-a proferat ameninţările.

  — Cred că da, răspunse Miss Callie, pe un ton neconvingător.

  Încercam să găsim o logică la ceva ce era complet de neînţeles.

  — În orice caz, trebuie să îi dau aceste informaţii şerifului, am zis eu.

  — Dar am promis să păstrăm secretul toată viaţa.

  — Asta se întâmpla acum nouă ani, mamă, interveni Sam. Nimeni nu putea să prevadă ce se petrece acum.

  — Este foarte important mai ales pentru Maxine Root, am insistat eu.

  — Nu crezi că şi alţi juraţi au păstrat aceleaşi informaţii? Întrebă Sam.

  — Poate, dar lucrurile s-au petrecut demult. Mă îndoiesc că vreun altul şi-a păstrat notiţe.

  Se auzi agitaţie la uşa din faţă. Veniseră Bobby, Leon şi Al. Se întâlniseră în St. Louis, apoi conduseseră toată noaptea până în Clanton. Am luat câte o cafea în jurul mesei din bucătărie, iar eu i-am pus la curent cu ultimele evenimente. Miss Callie s-a trezit brusc la viaţă şi a început să gândească cu voce tare meniuri şi să întocmească o listă de legume pe care să le culeagă Esau.

  Şeriful Menatt ieşise să-şi facă rondul, vizitând fiecare jurat. Trebuia să mă descarc în faţa cuiva, aşa că am năvălit în biroul lui Harry Rex şi am aşteptat nerăbdător ca el să termine cu o depoziţie. Când am rămas singuri, i-am povestit despre lista lui Miss Callie şi despre votul împărţit al juraţilor. Harry îşi petrecuse ultimele două ore într-o încăpere plină cu avocaţi, aşa că se găsea într-o dispoziţie războinică.

  Ca de obicei, teoria lui era diferită şi mult mai cinică:

  — Cei trei trebuiau să miruiască juriul în privinţa verdictului de vinovăţie, zise el după o scurtă analiză. Din cine ştie ce motiv au renunţat, probabil şi-au zis că-şi îndeplinesc misiunea dacă îl salvează de camera de gazare, însă bineînţeles că Padgitt nu a fost de aceeaşi părere. Timp de nouă ani a fost ofticat pentru că cele trei slugi ale lui nu au corupt întregul juriu. Probabil că de aceea s-a apucat să-i vâneze pe ei mai întâi, urmând să se ocupe de restul mai târziu.

  — Nu se poate ca Lenny Fargarson să fi lucrat pentru Danny Padgitt, m-am opus eu.

  — Doar pentru că era invalid?

  — Doar pentru că era un creştin dedicat.

  — Era şomer, Willie. Pe vremuri a fost capabil de muncă, însă ştia că de-a lungul anilor starea lui se va deteriora progresiv. Poate că avea nevoie de bani. La naiba, toată lumea are nevoie de bani! Clanul Padgitt dispune de camioane întregi cu bani gheaţă.

  — Nu cred nimic din ce spui.

  — Ce spun eu are mai mult sens decât oricare din teoriile tale. Ce vrei tu de fapt să susţii – că altcineva îi elimină pe juraţi?

  — Nu, n-am susţinut aşa ceva.

  — Bine, pentru că altfel aveam de gând să-ţi spun că eşti un prostănac.

  — Mi-ai spus şi altfel, mai rău.

  — Nu şi în dimineaţa asta.

  — Iar conform teoriei tale, Mo Teale şi Maxine Root au luat şi ei bani de la clanul Padgitt, apoi l-au tras pe Danny pe sfoară în privinţa verdictului de vinovăţie, după care şi-au schimbat poziţia în privinţa condamnării la moarte, iar acum plătesc preţul suprem pentru că n-au reuşit să corupă juriul? Asta vrei să spui, Harry Rex?

  — Chiar aşa!

  — Eşti un mare prostănac, ştiai asta? De ce un om ca Mo Teale, onest, muncitor, paşnic şi credincios până în măduva oaselor ar fi de acord să ia bani de la nişte oameni precum clanul Padgitt?

  — Poate că a fost ameninţat.

  — Poate că da! Sau poate că nu!

  — Atunci care e cea mai bună teorie a ta?

  — E vorba de Padgitt, şi s-a întâmplat ca primii doi pe care i-a ucis să se numere printre cei trei care s-au opus pedepsei cu moartea. El n-are de unde să ştie cum s-a votat. S-a trezit la Parchman la douăsprezece ore după verdict. Acolo şi-a întocmit lista. Fargarson a fost primul pentru că era o ţintă uşoară. Teale a fost al doilea, pentru că Padgitt putea alege locul crimei.

  — Cine e al treilea?

  — Nu ştiu, dar oamenii ăştia n-o să stea încuiaţi în casă la nesfârşit. Danny o să se dea la fund o vreme, o să lase toată agitaţia să se stingă, apoi o să înceapă iar să plănuiască crimele în amănunt.

  — S-ar putea să fie ajutat de cineva, să ştii.

  — Asta spun şi eu.

  În acest timp, telefonul lui Harry Rex a sunat încontinuu. Harry se uită urât la aparat în decursul unei scurte pauze şi zise:

  — Am multe de făcut.

  — Cred că mă duc la şerif. Ne vedem mai târziu. Ieşisem deja din birou când m-a strigat:

  — Hei, Willie! Încă un lucru.

  M-am întors cu faţa spre el:

  — Vinde ziarul, ia banii şi du-te să te relaxezi o vreme. Ţi-ai câştigat acest drept.

  — Mersi.

  — Dar să nu te muţi din Clanton, auzi?

  — N-o voi face.

  Domnul Earl Youry pava drumuri pentru ţinut. Teritoriul lui erau drumurile săteşti din locuri foarte îndepărtate, începând din Possum Ridge şi până mult dincolo de Shady Grove. Cum lucra singur, s-a luat hotărârea să muncească în jurul depozitelor de grâne ale ţinutului pentru câteva zile, acolo unde avea mulţi prieteni, toţi ţinându-şi puştile la vedere în camionete şi fiind în stare de alertă maximă. Şeriful Menatt a discutat cu Youry şi cu supervizorul lui şi împreună au conceput un plan de muncă în siguranţă.

  Domnul Youry l-a sunat pe şerif şi i-a spus că deţine informaţii importante. A recunoscut că amintirile lui nu mai erau chiar atât de precise, dar era convins că băiatul invalid şi Mo Teale refuzaseră cu îndârjire să voteze pentru condamnarea la moarte. Şi-a amintit că grupul celor care se opuneau pedepsei cu moartea era format din trei persoane. Poate că a treia fusese una dintre femei, poate că doamna de culoare. Nu-şi mai amintea exact; în definitiv, trecuseră nouă ani. Îi puse aceeaşi întrebare lui Menatt: „De ce ucidea Danny Padgitt tocmai juraţii care refuzaseră să-l condamne la moarte?”

  Când am intrat în biroul şerifului, acesta tocmai terminase de vorbit cu domnul Youry şi era cât se poate de uluit. Am închis uşa şi i-am relatat conversaţia mea cu Miss Callie.

  — I-am văzut însemnările, şerifule, am zis eu. Al treilea vot i-a aparţinut lui Maxine Root.

  Timp de o oră am trecut în revistă aceleaşi motive pe care le discutasem cu Sam şi Harry Rex, şi din nou n-am ajuns la nici un rezultat. Şeriful nu credea că membrii clanului Padgitt îi cumpăraseră sau intimidaseră pe Lenny sau pe Mo Teale; în privinţa lui Maxine Root nu era atât de sigur, deoarece femeia provenea dintr-o familie mai bizară. Mai mult sau mai puţin m-a lăsat să cred că el era convins de faptul că primele două crime au fost nişte coincidenţe şi că Danny Padgitt probabil că habar n-avea cum votaseră juraţii. Ca un amănunt interesant, şeriful pretinse că el descoperise cam la un an de la verdict că acesta fusese de 9 la 3 în favoarea pedepsei cu moartea şi că Mo Teale se opusese aproape cu vehemenţă unui asemenea verdict final.

  Amândoi am fost însă de acord, în cele din urma, că implicarea lui Lucien Wilbanks în acest caz însemna că membrii clanului Padgitt ar fi putut afla mai multe despre deliberări decât noi, ceilalţi. Orice era posibil.

  Şi nimic nu avea sens.

  În vreme ce stăteam în biroul lui, Menatt o sună pe Maxine Root. Femeia era contabil la fabrica de pantofi de la nord de oraş şi insistase să se întoarcă la lucru. Menatt fusese în biroul ei în acea dimineaţă, cercetând locul de muncă, vorbind cu şeful şi cu colegii ei de muncă, asigurându-se că toată lumea de acolo se simţea în siguranţă. Două dintre ajutoarele sale fuseseră postate în afara clădirii, urmărind orice sursă de conflict posibil şi aşteptând să o escorteze pe Maxine acasă după terminarea programului.

  Discutară câteva minute la telefon ca nişte vechi amici, apoi Menatt zise:

  — Ascultă, Maxine, ştiu că tu, cu Mo Teale şi cu băiatul ăla, Fargarson, aţi fost singurii trei care aţi votat împotriva pedepsei cu moartea în cazul lui Danny Padgitt…

  Se opri, întrerupt de cuvintele femeii de la celălalt capăt al firului.

  — Păi nu contează cum am aflat. Ce e important aici este că acest amănunt mă face nervos în privinţa securităţii tale. Foarte nervos.

  O ascultă cu atenţie câteva minute. În vreme ce ea turuia încontinuu, el încerca să o întrerupă cu remarce precum:

  — Ei bine, Maxine, nu pot să trec la atac şi să-l arestez pe băiat.

  Sau:

  — Spune-le fraţilor tăi să-şi ţină armele ascunse în camionete.

  Sau:

  — Lucrez la caz, Maxine, iar când o să strâng destule probe, o să emit un mandat de arestare pe numele lui.

  Sau:

  — E prea târziu să mai fie condamnat la moarte acum, Maxine. Tu ai făcut ceea ce ai crezut că e corect în acel moment.

  Femeia plângea la sfârşitul conversaţiei.

  — Biata de ea! Zise Menatt. Este indiscutabil cu nervii la pământ.

  — N-o pot învinui, am replicat eu. Eu însumi mă ascund pe sub ferestre.

  Ceremonia funerară pentru Mo Teale s-a ţinut la Willow Road Methodist Church, numărul treizeci şi şase de pe listă şi una dintre favoritele mele. Biserica de găsea la periferia Clantonului, la sud de piaţa centrală. Deoarece nu-l cunoscusem niciodată pe domnul Teale, nu m-am dus la înmormântarea lui. În orice caz, mulţi dintre cei care au participat nu-l cunoscuseră.

  Dacă ar fi murit din pricina unui infarct la vârstă de cincizeci şi unu de ani, moartea lui ar fi fost bruscă şi tragică, iar slujba de înmormântare ar fi atras o mulţime considerabilă. Însă din pricină că fusese împuşcat drept răzbunare de către un criminal proaspăt eliberat condiţionat, adunătura de curioşi a devenit de-a dreptul sufocantă. În ea s-au regăsit amici de liceu de mult uitaţi ai celor patru copii adulţi ai domnului Teale, văduve în vârstă care rareori pierdeau o înmormântare pe cinste, reporteri din afara oraşului şi mai mulţi domni, a căror singură legătura cu Mo Teale fusese aceea că erau proprietari de tractoare John Deere.

  Eu m-am ţinut deoparte şi am lucrat la necrologul lui. Fiul său cel mai în vârstă fusese destul de drăguţ şi trecuse pe la biroul meu ca să-mi furnizeze detaliile necesare. Omul avea treizeci şi trei de ani – Mo şi soţia lui îşi întemeiaseră de timpuriu o familie – şi vindea maşini Ford noi în Tupelo. A stat la mine vreo două ore şi mi-a cerut cu disperare să-l asigur că Danny Padgitt avea să fie prins şi ucis cu pietre.

  Înmormântarea propriu-zisă a avut loc la cimitirul din Clanton. Procesiunea funerară s-a întins pe o lungime de mai multe străzi. Ca măsură de precauţie, a fost dirijată pe lângă piaţă şi apoi de-a lungul lui Jackson Avenue, chiar pe lângă redacţia ziarului. Procesiunea nu a încurcat deloc traficul din oraş – căci toată lumea a participat la ea.

  Folosindu-l pe Harry Rex pe post de intermediar, Lucien Wilbanks aranjă o întâlnire cu şeriful Menatt. Numele meu a fost special menţionat de Lucien ca nefiind bine venit. Nu conta; Harry Rex a luat notiţe şi mi-a povestit totul, subînţelegându-se că nimic nu va ajunge la tipar.

  În biroul lui Lucien a fost prezent şi Rufus Buckley, procurorul districtual care îi succedase lui Ernie Gaddis în 1975. Buckley era înnebunit să aibă parte de publicitate personală, aşa că, deşi ezita să intervină în eliberarea condiţionată a lui Danny Padgitt, era tot mai nerăbdător să se afle în fruntea mulţimii care avea să-l linşeze pe băiat. Harry Rex îl dispreţuia pe Buckley, iar sentimentul era reciproc. Şi Lucien îl dispreţuia, însă Lucien nu avea o părere bună despre nimeni, pentru că nimeni nu îl putea suferi. Şeriful Menatt îl ura pe Lucien, îl tolera pe Harry Rex şi se simţea obligat să lucreze de aceeaşi parte a baricadei cu Buckley, deşi în particular nu-l suferea deloc pe individ.

  Date fiind toate aceste sentimente conflictuale, m-am bucurat că n-am fost invitat la întâlnire.

  Lucien a început ostilităţile, declarând că discutase atât cu Danny Padgitt, cât şi cu tatăl acestuia, Gill. Se întâlniseră undeva în afara Clantonului, la mare distanţă de insula Padgitt. Danny arăta bine şi lucra zilnic în birourile firmei de antreprenoriat construcţii la autostradă a familiei, biroul fiind convenabil situat în centrul insulei.

  Deloc surprinzător, Danny negase orice implicare în asasinarea lui Lenny Fargarson şi a lui Mo Teale. Se declarase şocat de cele întâmplate şi furios că era socotit de cea mai mare parte a oamenilor ca fiind suspectul principal. Lucien subliniase că îl perpelise îndelung pe Danny, chiar până la punctul în care îl iritase, însă băiatul nu dovedise nici o clipă vreun semn de necinste.

  Lenny Fargarson fusese împuşcat în după-amiaza zilei de 23 mai. În acel moment, Danny se găsea în biroul lui, tot acolo fiind prezenţi patru oameni care îi puteau confirma prezenţa. Reşedinţa Fargarson se găsea la o distanţă de cel puţin treizeci de minute de condus de insula Padgitt, iar cei patru martori erau convinşi că Danny stătuse în birou sau se aflase în preajma acestuia întreaga după-amiază.

  — Câţi dintre aceşti martori poartă numele Padgitt? Întrebase Menatt.

  — Deocamdată nu vă dau nici un nume, răspunsese Lucien, perpelindu-şi interlocutorii ca orice avocat bun.

  Unsprezece zile mai târziu, pe 3 iunie, Mo Teale fusese împuşcat în jurul orei nouă şi un sfert dimineaţa. Exact la acea oră, Danny stătea lângă o autostradă proaspăt asfaltată din Tippah County, primind documente semnate de unul dintre şefii de echipă ai companiei conduse de familia Padgitt. Şeful de echipă, împreună cu doi muncitori erau dispuşi să depună mărturie în privinţa locului exact unde se afla Danny la acea oră. Noua autostradă se găsea la cel puţin două ore distanţă de ferma lui Ned Ray Zook din estul lui Ford County.

  Lucien prezentase două alibiuri în aparenţă solide pentru clientul lui, în ambele cazuri de omor, cu toate că interlocutorii lui erau foarte sceptici. Bineînţeles că familia Padgitt avea să nege totul. Iar dată fiind capacitatea acestei familii de a minţi, de a rupe oase şi de a mitui cu bani grei pe oricine, se puteau găsi uşor martori pentru absolut orice eveniment.

  Şeriful Menatt îşi manifestase scepticismul cu glas tare. Îi explicase lui Lucien că investigaţia lui continua, iar dacă şi când avea să afle cauza probabilă a asasinatelor, avea să obţină mandatul de arestare şi să se năpustească asupra insulei. Vorbise de mai multe ori cu poliţia statală, iar dacă era nevoie de o sută de poliţişti ca să-l scoată pe Danny de acolo, atunci asta era situaţia.

  Lucien declarase că o asemenea măsură nu era necesară. Dacă se obţinea un mandat de arestare valabil, atunci el avea să întreprindă tot ce era necesar să-l aducă el însuşi pe băiat.

  — Iar dacă se mai petrece vreo crimă, avertizase Menatt, locul ăsta o să devină un vulcan. Veţi avea o mie de ţărani care vor traversa podul şi vor trage în fiecare Padgitt pe care îl vor vedea.

  Buckley spusese că el şi judecătorul Omar Noose discutaseră de două ori în legătură cu crimele, şi el personal avea motive întemeiate să creadă că Noose era „aproape gata” să emită un mandat de arestare pe numele lui Danny. Lucien îl supusese unui adevărat tir de întrebări legate de cauza probabilă şi de suficienţa probelor. Buckley ripostase că ameninţarea proferată de Padgitt în cursul procesului constituia un motiv excelent pentru a-l suspecta de ambele crime.

  Întâlnirea degenerase în urma faptului că aceştia doi se luaseră la harţă din pricina unor chiţibuşuri legale. Şeriful oprise până la urmă cearta anunţând că auzise destule şi ieşind brusc din biroul lui Lucien. Buckley îl urmase. Harry Rex mai rămăsese şi discutase diverse cu Lucien într-o atmosferă mult mai relaxată.

  — Mincinoşii protejează alţi mincinoşi, mârâi Harry Rex o oră mai târziu, plimbându-se nervos prin biroul meu. Lucien declară adevărul doar când acesta sună bine, ceea ce pentru el şi clientela lui nu se întâmplă prea des. Clanul Padgitt habar n-are ce înseamnă, de fapt, conceptul de adevăr.

  — Îţi aminteşti de Lydia Vince? Am întrebat eu.

  — De cine?

  — Târfa de la proces, cea pe care Wilbanks a pus-o să jure în boxa martorilor. A povestit juriului că Danny se găsea în patul ei când a fost omorâtă Rhoda. Clanul Padgitt a descoperit-o, i-a cumpărat mărturia şi a dat-o pe mâna lui Lucien. Sunt cu toţii o gaşcă nenorocită de hoţi mincinoşi!

  — Apoi fostul ei soţ a fost împuşcat, nu?

  — Imediat după proces. Probabil că l-a vânat una dintre slugile clanului. Nici o altă probă în afara gloanţelor. Nici un suspect. Nimic. Sună cunoscut.

  — Menatt n-a crezut nimic din ce-a spus Lucien. Nici Buckley.

  — Şi tu?

  — Nţţ! L-am văzut pe Lucien plângând în faţa juriilor. Uneori poate fi extrem de convingător, e drept că nu foarte des. Am avut impresia că îşi dădea prea mult silinţa să ne convingă. Clar că Danny a făcut-o şi are şi ajutor în povestea asta.

  — Menatt crede şi el asta?

  — Da, dar n-are dovezi. O arestare înseamnă pierdere de vreme.

  — L-ar ţine departe de potenţialele victime.

  — Doar temporar. Fără dovezi nu poate fi ţinut în pârnaie la nesfârşit. Omul e răbdător. Aşteaptă de nouă ani.

  Deşi tinerii n-au fost niciodată identificaţi, iar ei aveau destulă minte ca să nu povestească nimănui ce făcuseră, în lunile care au urmat s-au înteţit zvonurile că era vorba de cei doi fii adolescenţi ai primarului. Doi tineri fuseseră văzuţi luând-o la fugă de la locul faptei, mult prea repede pentru a putea fi prinşi. Băieţii primarului erau cunoscuţi de toată lumea ca fiind nişte poznaşi ingenioşi şi îndrăzneţi.

  Sub acoperirea întunericului, amândoi s-au furişat cu tupeu printr-o perdea deasă de arbuşti şi s-au oprit la mai puţin de douăzeci de metri de colţul verandei din faţă a casei domnului Earl Youry. Acolo urmăriseră şi ascultaseră mulţimea de prieteni şi de vecini, adunată pe pajiştea din faţa, care îl proteja pe domnul Youry. Tinerii aşteptară cu răbdare momentul oportun pentru a-şi lansa atacul.

  La câteva minute după ora unsprezece, nu mai puţin de optzeci şi patru de pocnitori au fost aruncate în direcţia verandei. Când acestea au început să explodeze, Clanton-ul s-a trezit aruncat în mijlocul unui război. Bărbaţii au început să urle, femeile să ţipe, iar domnul Youry a sărit în sus şi s-a repezit în casă în patru labe. Santinelele de pe păşune s-au răsturnat cu scaune cu tot, s-au repezit la arme şi s-au aruncat la pământ, în vreme ce pocniturile explodau într-un iureş înecăcios de fum. Zgomotele infernale au ţinut circa o jumătate de minut, iar în acest timp mai mulţi bărbaţi înarmaţi până în dinţi se furişară în spatele copacilor, ţintind cu armele în toate direcţiile posibile, gata să tragă în orice mişca.

  Zgomotul iscat l-a trezit brusc pe un ajutor de şerif pe nume Travis, care dormea tihnit pe capota maşinii sale de patrulă. Acesta şi-a scos de la brâu revolverul Magnum de calibru 44 şi s-a furişat în direcţia pocnitorilor. Vecini înarmaţi periau pajiştea din faţă a casei domnului Youry. Din cine ştie ce motiv – şi nici Travis, nici superiorul lui nu au oferit vreodată o explicaţie oficială în acest sens – omul a tras un foc de armă în aer. Un foc extrem de zgomotos. Un foc de armă auzit de toată lumea mai bine decât zgomotul pocnitorilor. Acest fapt determină un alt individ cu mâncărime la degete, care a rămas ulterior necunoscut, să-şi descarce carabina de calibru 12 în copacii înconjurători. Fără îndoială că mulţi alţii ar fi început şi ei să tragă, şi cine ştie ce carnagiu ar fi rezultat din asta, dacă un alt ajutor de şerif, Jimmy, nu ar fi urlat din rărunchi:

  — Opriţi focul, idioţilor!

  Moment în care toate focurile de armă încetară brusc. Nu însă şi pocnitorile, care nu fuseseră încă epuizate complet. După ce şi ultima pocnitoare îşi făcu treaba, întreaga gaşcă de paznici ai locului se îndreptă spre locul de unde ieşea fum, ca să vadă ce se întâmplase. Imediat se răspândi vorba că fuseseră doar nişte artificii. Domnul Earl Youry se zgâi prin uşa din faţă şi în cele din urmă ieşi afară.

  În josul străzii, doamna Alice Wood auzi atacul şi tocmai fugea spre spatele casei să încuie uşa, când cei doi tineri trecură în goană pe lângă ea, râzând în hohote. Ulterior femeia avea să relateze că tinerii aveau cam cincisprezece ani şi erau albi.

  La o milă distanţa, în Lowtown, eu tocmai coboram treptele verandei din faţă ale casei lui Miss Callie când am auzit exploziile la distanţă. Cei din paza de noapte – Sam, Leon şi doi diaconi – au sărit în picioare, privind imediat în direcţia zgomotelor. Revolverul de calibru 44 răsunase ca un tun. Am aşteptat şi am tot aşteptat, iar când totul s-a liniştit, Leon a zis:

  — Parcă au fost nişte artificii.

  Sam se furişase deja înăuntru să verifice starea mamei sale. S-a întors şi ne-a liniştit pe toţi:

  — Doarme buştean.

  — Mă duc să verific, am zis eu. Vă sun dacă e vorba de ceva important.

  Strada domnului Youri era plină de viaţă de la luminile roşii şi albastre ale mulţimii de maşini de poliţie sosite la faţa locului. Traficul devenise extrem de greoi din pricina altor curioşi care încercau să-şi croiască drum cât mai aproape de zona respectivă. Am zărit maşina lui Buster parcată pe marginea unui şanţ puţin adânc, Câteva minute mai târziu l-am văzut şi pe el. În câteva cuvinte am aflat toată povestea.

  — Nişte puşti, mi-a zis el în încheiere.

  Mi-am zis că întâmplarea fusese amuzantă, dar eram cam singurul care gândea aşa.

  În cei nouă ani de când eram proprietarul lui Times, n-am plecat niciodată mai mult de patru zile departe de ziar. Acesta se ducea la tipar în fiecare marţi, apărea pe piaţă în fiecare miercuri, şi în fiecare joi aveam de-a face cu cele mai importante critici din viaţa mea.

  Unul din motivele succesului era acela că scriam atât de multe despre atât de mulţi într-un oraş unde se întâmplau atât de puţine. Fiecare ediţie a ziarului avea treizeci şi şase de pagini. Dacă scădeam cinci pagini cu anunţuri de mică publicitate, trei pagini cu anunţuri legale şi circa şase pagini de mare publicitate, socoteala arăta că în fiecare săptămână mă confruntam cu sarcina de a umple aproximativ douăzeci şi două de pagini cu ştiri locale.

  Necrologurile consumau cel puţin o pagină, toate fiind scrise de mine cuvânt cu cuvânt. Davey Bigmouth Bass ocupa două pagini de sport, deşi adesea trebuia să-l ajut cu vreo relatare despre un meci de fotbal la nivel de liceu sau cu un articol urgent despre vreun trofeu cucerit de un puştan. Margaret se îngrijea de o pagină pe teme de religie, o pagină de anunţuri de căsătorie şi încă una de anunţuri de mică publicitate. Baggy, a cărui producţie cu nouă ani înainte fusese cel mult satisfăcătoare, căzuse aproape complet pradă băuturii şi acum putea scrie doar un articol pe săptămână, pe care îl voia întotdeauna, bineînţeles, pe prima pagină. Aveam reporteri colaboratori, care poposeau şi plecau de la noi cu o regularitate de-a dreptul frustrantă. De obicei dispuneam de un colaborator mai de lungă durată, uneori de doi, însă adesea aceştia creau mai multe probleme decât rezolvau. Trebuia să le corectez şi să le redactez în permanenţă materialele, ajungând de multe ori în punctul în care mi-aş fi dorit să le scriu eu de la bun început.

  Ca atare, scriam. Cu toate că studiasem jurnalismul, nu observasem niciodată la mine dorinţa impulsivă de a produce cantităţi imense de cuvinte în perioade extrem de scurte de timp. După ce m-am trezit însă brusc proprietarul ziarului şi mi-am dat seama că trebuia cumva să înot ca să nu mă înec, mi-am descoperit o capacitate uluitoare de a născoci articole pline de culoare despre aproape orice temă şi despre nici o temă anume. Un accident de maşină destul de serios, dar fără victime, devenea articol de pagina întâi, cu citate absolut năucitoare luate martorilor şi şoferului ambulanţei care sosise la faţa locului. O mică extindere a vreunei fabrici ajungea să semene cu o adevărată explozie pentru PIB-ul Statelor Unite. O vânzare de prăjituri în scopuri caritabile de către Liga Femeilor Baptiste putea genera un articol de opt sute de cuvinte. O arestare pentru droguri ajungea să semene cu o invazie necontrolată a columbienilor asupra bieţilor copii inocenţi din Clanton. Un apel la donarea de sânge lansat de Clubul Civic devenea o urgenţă de război. Trei camioane furate în decursul unei săptămâni căpătau aerul unei adevărate crime organizate.

  Scriam despre oamenii din Ford County. Articolul despre Miss Callie fusese prima mea poveste de interes uman, iar în decursul anilor am încercat să public cel puţin una de acest gen pe lună. Printre subiecte s-au numărat un supravieţuitor al marşului eroic de la Bataan, ultimul supravieţuitor local al Primului Război Mondial, un marinar care fusese la Pearl Harbor, un preot pensionar care servise aceeaşi congregaţie mică timp de patruzeci şi cinci de ani, un bătrân misionar care trăise timp de treizeci şi unu de ani în Congo, un recent absolvent de liceu care ajunsese să danseze într-un musical pe Broadway, o doamnă care locuise în nu mai puţin de douăzeci şi două de state americane, un bărbat care fusese însurat de şapte ori şi era nerăbdător să dea sfaturi tinerilor căsătoriţi, domnul Mitlo, imigrantul nostru de vază, un antrenor de baschet la pensie, bucătarul extrem de eficient de la Tea Shoppe care dintotdeauna făcea omletă. Şi tot aşa. Astfel de articole se bucurau de o popularitate extraordinară.

  În orice caz, după nouă ani, lista cu oameni interesanţi din Ford County mai conţinea foarte puţine nume.

  Obosisem să scriu, douăzeci de pagini pe săptămână, cincizeci şi două de săptămâni pe an.

  Mă trezeam în fiecare dimineaţă gândindu-mă la o nouă poveste sau la o abordare dintr-un unghi diferit a uneia mai vechi. Orice frântură de veste sau orice eveniment neobişnuit deveneau surse de inspiraţie pentru un articol pe care îl înghesuiam undeva în ziar. Scriam despre câini, camioane vechi, tornade legendare, case bântuite de fantome, comori din Războiul Civil, legende – cum era cea a sclavului fără cap. Mai scriam despre toate chestiile obişnuite într-un ziar: procese, alegeri, fărădelegi, afaceri noi, falimente, personaje noi în oraş. Obosisem să scriu.

  Eram obosit şi de Clanton. Cu ceva ezitări la început, oraşul ajunsese să mă accepte, mai ales când devenise clar că nu voi pleca de aici. Însă era o localitate extrem de mică şi uneori mă simţeam sufocat. Petreceam atât de multe sfârşituri de săptămână acasă, fără să fac altceva decât să scriu şi să citesc, încât mă obişnuisem cu această stare de lucruri. Iar povestea asta devenea tot mai frustrantă. Am încercat să joc pocher noaptea cu Bubba Crocket şi gaşca de la Foxhole şi am mai încercat şi petrecerile cu ţap alături de Harry Rex şi compania. Însă n-am avut niciodată sentimentul că aparţin cu adevărat unuia din acele locuri.

  Clantonul se schimba, iar eu nu eram deloc fericit cu direcţia în care apucase. Asemenea majorităţii orăşelelor mici din Sud, localitatea se extindea în toate direcţiile, fără un plan de urbanism bine gândit. Bargain City mergea cu toate motoarele în plin, iar zona din jurul complexului atrăgea ca un magnet toate fast-food-urile imaginabile. Centrul oraşului se degrada încet, chiar dacă tribunalul şi clădirea administraţiei locale aveau să atragă întotdeauna oamenii. Era nevoie de lideri politici puternici, de oameni cu viziune, dar aceştia erau tot mai greu de găsit.

  Pe de altă parte, bănuiam că oraşul se plictisise de mine. Din cauza opoziţiei mele deschise faţă de Războiul din Vietnam, aveam să fiu întotdeauna considerat drept un liberal radical. Iar eu întreprindeam prea puţine ca să schimb o astfel de reputaţie. Pe măsură ce ziarul creştea şi profiturile se măreau, iar ca o consecinţă directă pielea mi se îngroşa tot mai tare, transformam tot mai mult articolele mele în editoriale. M-am răzvrătit împotriva întrunirilor cu uşile închise ţinute de consiliul orăşenesc şi de Comisia pentru eliberări condiţionate. Am ameninţat cu procesul pentru a capătă acces la documentele publice. Un an de zile am cârâit împotriva lipsei de urbanizare şi de gestiune a folosirii terenurilor în ţinut, iar când a venit Bargain City în oraş m-am dezlănţuit mult peste orice limite ale bunului-simţ. Am ridiculizat legile de finanţare a campaniilor electorale emise la nivelul statului, întocmite pentru a le permite bogaţilor să-şi aleagă favoriţii. Iar când Danny Padgitt a fost eliberat, m-am descărcat cu toată furia împotriva sistemului de eliberări condiţionate.

  De-a lungul anilor '70 am fost mereu pe picior de război. În vreme ce acest fapt mi-a transformat articolele în materiale interesante de citit şi a vândut ziarul, pe mine personal m-a schimbat într-un soi de bizarerie. Eram privit ca un veşnic nemulţumit, şi încă unul căruia îi plăcea să-şi predice nemulţumirea de la amvon. Nu cred că am dat vreodată dovadă de brutalitate; oricum, am încercat din răsputeri să nu fiu crud. Privind însă în urmă, mi-am dat seama că au existat bătălii pe care le-am stârnit nu numai din convingere, ci şi din plictiseală.

  Pe măsură ce îmbătrâneam, voiam tot mai mult să devin un cetăţean obişnuit. Aveam să fiu mereu un outsider, dar chestia asta nu mă mai deranja. Voiam să plec şi să vin, să trăiesc în Clanton aşa cum socoteam eu că ar fi fost nimerit, apoi să plec lungi perioade de timp din localitate când mă plictiseam. E uluitor cum perspectiva banilor poate schimba viziunea cuiva despre viitor.

  A început să mă obsedeze visul de a pleca de acolo, de a face o excursie undeva unde nu mai fusesem niciodată, de a vedea lumea.

  Următoarea întâlnire cu Gary Megrew s-a petrecut într-un restaurant din Tupelo. Omul fusese la biroul meu de câteva ori. Încă o vizită şi angajaţii mei ar fi început să şuşotească. În timpul prânzului ne-am uitat din nou peste registrele contabile, am discutat despre planurile clientului lui, am negociat diverse chestiuni. Dacă vindeam, voiam ca noul proprietar să onoreze noile contracte pe cinci ani pe care le încheiasem cu Davey Bigmouth Bass, Hardy şi Margaret. Baggy avea oricum să se pensioneze curând sau, mai probabil, să moară de vreo boală de ficat. Wiley lucrase întotdeauna cu jumătate de normă, iar interesul lui de a vâna subiecte demne de pozat scădea cu repeziciune. Era singurul angajat cu care discutasem despre negocieri, iar el mă încurajase să iau banii şi să fug unde vedeam cu ochii.

  Clientul lui Megrew voia să mai rămân cel puţin un an la ziar, pe un salariu foarte mare, şi să-l instruiesc pe noul editor. Nu eram de acord cu aşa ceva. Dacă era să plec, atunci plecam de tot. Nu aveam chef de un şef şi nu aveam chef de atmosfera fierbinte creată de vinderea ziarului local către un mare concern din afara statului.

  Oferta lor rămăsese la 1,3 milioane dolari. Un consultant pe care îl angajasem din Knoxville evaluase Times la 1,35 milioane dolari.

  — Cu titlu de confidenţialitate, îţi spun că am cumpărat deja ziarele din ţinuturile Tyler şi Van Buren, îmi zise Megrew, târziu în cursul prânzului care se prelungea. Lucrurile încep să se aşeze la locul lor.

  Era aproape sincer. Proprietarul ziarului din Tyler County fusese de acord în principiu, dar actele nu fuseseră semnate încă.

  — Însă a apărut o nouă problemă, continuă el. S-ar putea ca şi ziarul din Polk County să fie de vânzare. Să fiu sincer, vom investiga această posibilitate dacă tu refuzi. Preţul este semnificativ mai mic.

  — Aha, noi presiuni asupra mea, am spus eu.

  Polk County Herald avea patru mii de cititori şi un management dezastruos. Îl citeam în fiecare săptămână.

  — Nu încerc să te presez. Doar îţi arăt toate elementele acestui joc.

  — Chiar vreau un milion şi jumătate de verzişori, am insistat eu.

  — E peste limită, Willie.

  — Da, e cam sus, dar investiţia o să se amortizeze. S-ar putea să dureze ceva mai mult, dar priveşte într-un orizont de zece ani de acum încolo.

  — Nu sunt sigur că putem merge atât de sus.

  — Va trebui, daca vreţi ziarul cu adevărat.

  Era clar că lucrurile se precipitau. Megrew aduse în discuţie un termen limită, apoi spuse:

  — Discutăm pe tema asta de luni de zile, iar clientul meu este nerăbdător să se ajungă la o concluzie. Vrea să încheie afacerea până la data de întâi a lunii următoare, sau o să caute în altă parte.

  Tactica lui nu mă deranja. Şi eu obosisem să tot discut. Fie vindeam, fie nu. Sosise vremea deciziilor.

  — Asta înseamnă peste douăzeci şi trei de zile, am răspuns eu.

  — Chiar aşa.

  — Destul de corect.

  Sosiră lungile zile de vară, iar căldura şi umiditatea de nesuportat se instalară pentru vizita lor anuală de trei luni de zile. Mi-am continuat periplurile obişnuite – la bisericile de pe listă, la meciurile de softball, la turneul local de golf, la petrecerile cu pepeni. Însă Clanton-ul era în aşteptare, şi despre această aşteptare discuta toată lumea.

  În mod inevitabil, paza din jurul fiecărui jurat ajunse să se mai relaxeze. Juraţii obosiseră să tot fie prizonieri în propriile case, să-şi modifice radical obiceiurile cotidiene şi să aibă hoarde de vecini înarmaţi în jurul casei lor noaptea. Au început să se aventureze pe afară, să încerce să-şi recapete vieţile normale.

  Răbdarea ucigaşului era extrem de iritantă. Individul dispunea de avantajul timpului; ştia prea bine că victimele sale aveau să se plictisească de atâta protecţie. Mai ştia că acestea aveau să lase cumva garda jos şi să facă greşeli. O ştiam prea bine şi noi.

  După ce lipsise trei duminici consecutive de la slujbă, fapt care i se întâmpla pentru prima dată în viaţă, Miss Callie a insistat să meargă la biserică. Escortată de Sam, Esau şi Leon, Miss Callie intră triumfătoare în naos duminică dimineaţa şi începu să se roage Domnului ca şi cum lipsise de acolo un an întreg. Fraţii şi surorile ei de congregaţie o îmbrăţişară şi se rugară cu patos pentru ea. Reverendul Small îşi schimbă predica imediat şi vorbi despre protecţia acordată de Dumnezeu celor care-L urmau. Sam îmi povesti că predica durase vreo trei ore.

  Două zile mai târziu, Miss Callie se strecura pe bancheta din spate a Mercedesului meu. Avându-l pe Esau alături şi pe Sam în faţă înarmat cu o carabină, am plecat toţi patru din Clanton, cu o maşină a şerifului în spatele nostru. Maşina de patrulare se opri la graniţa ţinutului. O oră mai târziu eram în Memphis. La est de oraş se deschisese un nou complex comercial care constituia atracţia tuturor, iar Miss Callie murea de poftă să îl viziteze. Peste o sută de magazine sub un singur acoperiş! Pentru prima dată în viaţa ei mâncă o pizza. Văzu acolo un patinoar pe gheaţă, doi bărbaţi care se ţineau de mână şi o familie mixtă. Dintre toate aprobă doar patinoarul.

  După o oră de indicaţii din partea lui Sam, am găsit în sfârşit cimitirul din partea de sud a Memphisului. Folosind o hartă de la biroul paznicului, am descoperit în cele din urmă mormântul Nicolei Rossetti DeJarnette. Miss Callie a pus pe mormânt un buchet de flori pe care îl adusese de acasă. Când a devenit limpede pentru toată lumea că ea avea de gând să petreacă singură ceva timp la mormânt, ne-am îndepărtat şi am lăsat-o în pace să se roage.

  În amintirea Nicolei, Miss Callie voia să mănânce mâncare italienească. Rezervasem o masă la Grisanti's, un restaurant de vază din Memphis. Am luat o cină delicioasă compusă din lasagna şi ravioli cu brânză de capră. Miss Callie a reuşit să-şi controleze iritarea contra mâncării cumpărate în localuri şi, ca s-o protejez de comiterea unui păcat, am insistat să plătesc eu totul.

  Nu voiam să plecăm din Memphis. Pentru câteva ore scăpasem de frica necunoscutului şi de grija aşteptării. Clanton-ul părea la o mie de mile depărtare, şi încă era prea aproape, înapoindu-ne împreună în acea noapte, m-am trezit conducând maşina din ce în ce mai încet.

  Cu toate că n-am discutat despre aşa ceva, iar conversaţia a devenit tot mai sporadică pe măsură ce ne apropiam de casă, în Ford County un ucigaş zburda în libertate. Numele lui Miss Callie se găsea pe listă. Poate că aşa ceva ar fi fost imposibil de crezut dacă nu ar fi existat deja cele două cadavre.

  Aşa cum susţinea Baggy şi cum verificasem în arhivele ziarului, în acel secol nu existaseră crime nerezolvate. Aproape toate omorurile fuseseră nişte acte impulsive, la care existaseră martori ce văzuseră arma cu care se trăsese. Arestările, procesele şi condamnările urmaseră cu promptitudine. Acum exista undeva un ucigaş foarte inteligent şi foarte motivat, şi toată lumea cunoştea lista de potenţiale victime. Un asemenea fapt era de neconceput pentru o comunitate cu frică de lege şi de Dumnezeu.

  În diferite momente, Bobby, Al, Max şi Leon căutaseră cu disperare să o convingă pe Miss Callie să locuiască la oricare dintre ei pentru o lună sau mai mult. Sam, eu şi chiar Esau ne alăturasem acestor rugăminţi, însă Miss Callie nici nu stătuse la discuţii. Ea era în contact cu Dumnezeu, iar El avea s-o protejeze.

  Timp de nouă ani, singura dată când mi-am pierdut răbdarea cu Miss Callie şi singura dată când ea s-a răstit la mine a fost în cursul unei certe legate de petrecerea unei luni de zile în Milwaukee, alături de Bobby.

  — Oraşele alea mari sunt periculoase, susţinuse ea cu insistenţă.

  — Nicăieri pericolul nu e mai mare decât în Clanton acum, replicasem eu.

  Ulterior, când am ridicat vocea, ea mi-a spus că nu-mi apreciază lipsa de respect, aşa că am tăcut repede.

  Trecând în Ford County târziu în acea noapte, am început să mă uit în oglinda retrovizoare. Era o prostie şi nu prea. În Lowtown, casa Ruffin era păzită de o maşina de patrulă parcată pe stradă şi de un prieten al familiei înarmat pe verandă.

  — A fost o noapte liniştită, zise prietenul.

  Cu alte cuvinte, nimeni nu împuşcase pe nimeni. Sam şi cu mine am jucat dame timp de o oră pe verandă, în vreme ce Miss Callie s-a dus la culcare. Aşteptarea continua.

  1979 a fost an de alegeri locale în Mississippi. Pentru mine a fost cea de-a treia ocazie să îmi exercit dreptul de alegător înregistrat. Alegerile au fost mult mai paşnice decât cele două precedente. Candidatura şerifului Menatt n-a fost disputată de nimeni, un eveniment nemaiîntâlnit până atunci. La un moment dat se lansase zvonul că familia Padgitt îşi cumpărase un nou candidat, dar după scandalul legat de eliberarea condiţionată a lui Danny, indivizii bătuseră în retragere. Senatorul Theo Morton a avut un oponent, care a vrut să publice în ziarul meu o reclamă în care scria: „DE CE L-A ELIBERAT SENATORUL MORTON PE DANNY? Pentru bani! De asta!” Oricât mi-ar fi plăcut să public acea reclamă, n-aveam nici energia şi nici timpul necesare pentru un proces de calomnie.

  În celebrul District Patru a existat oarecare agitaţie pentru poziţia de agent de poliţie, datorită celor treisprezece candidaţi intraţi în cursa electorală, însă dincolo de asta alegerile au fost mai degrabă letargice. Ţinutul continua să fie preocupat de cazurile Fargarson şi Teale şi, mai important, de cine anume avea să urmeze. Şeriful Menatt şi anchetatorii de la poliţia statală şi de la laboratorul de criminalistică epuizaseră toate pistele posibile. Acum nu mai rămânea altceva de făcut decât să aşteptăm cu toţii ceva nou.

  Pe măsură ce se apropia ziua de 4 iulie, lipsa de interes pentru sărbătoarea naţională devenea tot mai evidentă. Cu toate că aproape toată lumea se simţea în siguranţă, ţinutul părea învăluit de un giulgiu negru de nelinişte. Ciudată era persistenţa zvonurilor că avea să se petreacă un lucru îngrozitor de 4 iulie, când oraşul se strângea în jurul tribunalului. Niciodată Clanton-ul nu mai fusese străbătut de atâtea zvonuri, emise cu o atât de mare creativitate şi răspândite cu o asemenea viteză, ca în timpul lunii iunie de dinaintea sărbătorii naţionale.

  Pe 25 iunie, într-un birou modern de avocaţi din Tupelo, am semnat o stivă întreagă de documente prin care transferam proprietatea asupra ziarului unei companii de media deţinute în parte de domnul Ray Noble din Atlanta. Domnul Noble îmi înmână un cec de 1,5 milioane de dolari. Am ieşit repede şi cumva neliniştit din birou şi am mers mai jos pe aceeaşi stradă, către birourile spaţioase de la Merchants Bank, unde mă aştepta cel mai nou prieten al meu, Stu Holland. Vestea despre un depozit de asemenea mărime în Clanton s-ar fi împrăştiat ca focul în prerie, aşa că am îngropat banii la Stu, apoi m-am înapoiat acasă.

  A fost cea mai lungă oră de condus maşina din viaţa mea. Mă simţeam fericit pentru că obţinusem maximum de bani posibili. Storsesem cât putusem de mult un cumpărător onorabil, bine dotat financiar, care intenţiona să efectueze doar câteva schimbări la fostul meu ziar. Mă chema aventura, iar acum deţineam mijloacele să mă arunc în vâltoarea ei.

  În acelaşi timp mă simţeam trist, pentru că renunţam la o parte atât de mare şi de bogată în satisfacţii din viaţa mea. Eu şi ziarul crescuserăm şi ne maturizaserăm împreună; eu, ca adult, el, ca entitate prosperă. Devenise ceea ce trebuie să fie orice ziar de provincie – un observator vivace al evenimentelor curente, un depozitar al istoriei şi un comentator ocazional pe probleme politice şi sociale. În ceea ce mă privea, eram un tânăr care construise orbeşte şi cu încăpăţânare ceva din nimic. Probabil că ar fi trebuit să îmi simt deja vârsta, însă eu nu voiam decât să găsesc o plajă. Apoi să găsesc o fată.

  După ce am ajuns în Clanton, am intrat în biroul lui Margaret, am închis uşa şi i-am povestit despre vânzare. A izbucnit în lacrimi şi înainte de a-mi da seama ce se întâmplă m-am trezit că şi ochii mei erau umezi. Loialitatea ei de fier mă uimise întotdeauna şi, cu toate că, la fel ca Miss Callie, era mult prea preocupată de sufletul meu, Margaret ajunsese încetul cu încetul să mă iubească. I-am explicat că noii patroni erau nişte oameni minunaţi, care nu plănuiau schimbări radicale şi care îi aprobaseră ei un contract pe cinci ani cu un salariu mărit. Acest fapt o determină să dea şi mai abitir apă la şoareci.

  Hardy rămase impasibil. În fond, tipărea Times de aproape treizeci de ani. Devenise un om cu toane, certăreţ, bea enorm, ca majoritatea zeţarilor, iar dacă noii proprietari n-aveau să-l placă, atunci el avea să-şi dea pur şi simplu demisia şi să plece la pescuit, în orice caz, aprecia noul contract de muncă.

  La fel ca şi Davey Bigmouth Bass. Davey păru şocat de veste, dar se calmă imediat la aflarea noutăţii că avea să câştige mai mulţi bani.

  Baggy era în vacanţă undeva, în Vest, cu fratele şi fără soţia lui. Domnul Ray Noble ezitase să aprobe încă cinci ani de articole îngălate din partea lui Baggy, iar eu, om de bună-credinţă, nu am putut insista să-l fac şi pe el parte din afacere. Baggy trebuia să se descurce singur.

  Mai aveam alţi cinci angajaţi. Le-am dat personal vestea fiecăruia dintre ei. Mi-a trebuit o întreagă după-amiază, iar când am terminat mă simţeam complet stors de energie. M-am întâlnit cu Harry Rex în camera din spate de la Pepe's şi am sărbătorit amândoi cu băutură.

  Eram nerăbdător să plec din oraş şi să mă duc undeva, dar era imposibil să îmi iau tălpăşiţa până ce nu se opreau crimele.

  Cea mai mare parte a lunii iunie, profesorii din familia Ruffin au venit şi au plecat din Clanton. Şi-au modificat sarcinile didactice şi vacanţele, astfel încât să se asigure că cel puţin doi sau trei erau în permanenţă alături de Miss Callie. Sam părăsea rareori casa. Stătea în Lowtown ca să-şi protejeze mama, dar şi ca să nu fie prea des văzut. Durant continua să se afle prin preajmă, cu toate că omul se însurase din nou, iar cei doi fii nelegiuiţi plecaseră din zonă.

  Sam petrecea ore întregi pe verandă, citind cu voluptate şi jucând dame cu Esau sau cu oricine trecea pe acolo ca să mai facă de pază pentru o vreme. Cu mine a jucat table până şi-a dat seama de strategia mea de joc, apoi a început să insiste să jucăm pe 1 dolar partida. Nu peste mult timp, m-am trezit că-i datorez cincizeci de dolari. Astfel de pariuri aprinse constituiau un secret de moarte pe veranda lui Miss Callie.

  Pentru săptămâna de dinainte de 4 iulie s-a plănuit o reuniune completă a familiei. Deoarece casa mea dispunea de cinci dormitoare goale şi de lipsa unei activităţi umane consistente, am insistat ca membrii familiei Ruffin să o folosească. Familia crescuse în mod considerabil ca număr de membri de când o cunoscusem pentru prima dată, în 1970. Toţi fraţii erau căsătoriţi, cu excepţia lui Sam, iar numărul nepoţilor ajunsese la douăzeci şi unu. În total, familia avea acum treizeci şi cinci de membri, fără a-i pune la socoteală pe Miss Callie, pe Sam şi pe Esau; treizeci şi patru dintre aceştia veneau în Clanton. Soţia lui Leon avea grijă de tatăl ei bolnav în Chicago.

  Din cei treizeci şi patru, douăzeci şi trei s-au mutat la mine acasă pentru câteva zile. Au venit din toate colţurile ţârii, în cea mai mare parte din Nord, sosind pe rând în toate momentele zilei, iar fiecare sosire a fost întâmpinată cu ceremonie. La ora trei dimineaţa, când a sosit Carlota din Los Angeles, împreună cu soţul ei şi cei doi copii mici, s-au aprins toate luminile din casă, iar soţia lui Bobby, Bonnie, a trecut imediat la pregătit clătite pentru oaspeţi.

  Bonnie mi-a luat în stăpânire bucătăria. De trei ori pe zi eram trimis la alimentară cu o listă de lucruri care trebuiau urgent cumpărate. Am achiziţionat tone de îngheţată, iar copiii au aflat curând că eram dispus să le aduc aşa ceva la orice oră a zilei.

  Cum verandele mele erau lungi, largi şi prea rar utilizate, întreaga familie Ruffin a început să le folosească. După-amiaza târziu, Sam îi aducea pe Miss Callie şi pe Esau în vizite, pe cât posibil cât mai lungi. Miss Callie voia cu disperare să mai iasă din Lowtown. Căsuţa ei primitoare se transformase în închisoare.

  Din când în când, îi auzeam pe copii discutând extrem de preocupaţi despre mama lor. Mai intens era discutată sănătatea ei decât ameninţarea evidentă cu moartea prin împuşcare. De-a lungul anilor, Miss Callie reuşise cumva să slăbească în jur de patruzeci de kilograme, în funcţie de versiunea cui o credeai mai mult Acum ea se îngrăşase la loc, iar tensiunea crescută îi punea pe doctori pe gânduri. Stresul îşi făcea simţită prezenţa. Esau spunea că Miss Callie dormea prost, pentru asta ea dând vina pe medicamente. Nu mai era atât de agilă, nu mai zâmbea atât de mult şi avea vizibil mai puţină energie.

  Toată vina era aruncata pe „porcăria cu clanul Padgitt”. De îndată ce ucigaşul avea să fie prins şi omorurile aveau să înceteze, Miss Callie avea să îşi revină.

  Era punctul optimist de vedere, o opinie pe care o împărtăşeau toţi copiii ei.

  Pe 2 iulie, într-o luni, Bonnie şi ceilalţi pregătiră un prânz uşor din salate şi pizza. Toţi membrii familiei Ruffin care putuseră să ajungă în Clanton erau acolo. Am mâncat pe o verandă laterală, sub rotirea leneşă şi practic inutilă a unor ventilatoare. În aer se simţea o briză uşoară, iar cu temperatura situată undeva la treizeci şi ceva de grade Celsius ne puteam bucura cu toţii de o masă lungă şi leneşă.

  Trebuia să găsesc momentul potrivit pentru a-i spune lui Miss Callie că plecam de la ziar. Ştiam că va fi şocată şi extrem de dezamăgită. Însă nu vedeam nici un motiv pentru care să nu ne continuăm celebrele prânzuri de joi. Poate că ar fi fost chiar mai amuzant să număram împreună greşelile şi erorile de tipar comise de altcineva.

  În nouă ani ratasem doar şapte prânzuri, şi acestea pe motive de boală sau stomatologice.

  Conversaţia leneşă de după masă se opri brusc. În depărtare se auzeau sirene, undeva, în cealaltă parte a oraşului.

  Cutia era lungă şi lată de douăzeci şi cinci de centimetri şi adâncă de vreo zece. Era vopsită în alb, cu stele şi dungi albastre şi roşii. Era un cadou de la ferma Bolan Pecan din Hazel-hurst, Mississippi, trimis doamnei Maxine Root de către sora ei din Concord, California. Un cadou de Ziua Independenţei, constând din nuci americane adevărate. Pachetul sosise prin poştă, fusese livrat de poştaş în jurul prânzului, pus în cutia poştală a Maxinei Root, apoi introdus în casă, pe lângă santinela singuratică aflată sub un copac în curtea din faţă, direct în bucătărie, unde Maxine îl văzu prima.

  Trecuse aproape o lună de când şeriful Menatt se interesase de votul ei din juriu. Femeia admisese cu jumătate de gură că nu fusese pentru condamnarea la moarte a lui Danny Padgitt şi îşi amintise că cei doi bărbaţi care o susţinuseră în decizie fuseseră Lenny Fargarson şi Mo Teale. Cum cei doi muriseră, Menatt îi dăduse neplăcuta veste că ea ar fi putut fi următoarea victimă.

  Ani de zile după proces, Maxine îşi făcuse tot felul de gânduri legate de verdict. Oraşul urâse acel verdict şi ea simţea ostilitatea oamenilor. Din fericire, juraţii păstraseră jurământul de a nu dezvălui cum votaseră, iar ea, Lenny şi Mo evitaseră orice discuţie suplimentară pe această temă. O dată cu trecerea timpului, Maxine reuşise să se distanţeze cumva de tot acel coşmar.

  Acum lumea ştia cum votase ea. Acum o vâna un nebun. Voia să-şi părăsească slujba de contabil. Avea nervii la pământ şi nu putea să mai doarmă. Se săturase să se ascundă în propria casă şi să-şi vadă curtea plină de vecinii care se strângeau în fiecare seară, ca şi cum se dădea apelul la vreo întrunire socială; îi era silă să se mai ascundă pe sub ferestre când umbla prin casă. Lua atâtea pastile încât acestea ajunseseră să se contracareze una pe cealaltă şi nimic nu mai avea efect.

  Văzu cutia cu nuci şi începu sa plângă. Cineva de afară o iubea. Nepreţuita ei soră Jane se gândea la ea. Oh, ce i-ar mai fi plăcut să fie cu Jane în California în acele momente!

  Maxine începu să desfacă ambalajul cutiei, dar un gând îi trecu prin minte. Se duse la telefon şi formă numărul lui Jane. Nu mai vorbiseră de o săptămână.

  Jane era la lucru şi se bucură enorm să o audă pe soră-sa. Discutară despre una şi alta, apoi despre oribila situaţie din Clanton.

  — Ai fost o drăguţă că mi-ai trimis nucile, îi zise Maxine.

  — Care nuci? Se miră Jane.

  O scurtă pauză.

  — Darul de la ferma de nuci Bolan Pecans din Hezelhurst. O cutie mare, de un kilogram şi jumătate.

  O nouă pauză.

  — N-am fost eu, surioară. Probabil c-a fost altcineva.

  Maxine închise câteva momente mai târziu şi examină cutia. Pe o etichetă autocolantă pe partea din faţă scria: „Cadou de la Jane Parham”. Bineînţeles că Maxine nu cunoştea nici o altă Jane Parham.

  Cu blândeţe, ridică pachetul de pe masă. Cutia părea un pic prea grea pentru un kilogram şi jumătate de nuci.

  Întâmplător, în jurul casei se găsea Travis, ajutorul de şerif. Acesta era însoţit de un anume Teddy Ray, un băiat pistruiat îmbrăcat cu o uniformă prea mare pentru el şi dotat cu un revolver cu care nu trăsese niciodată. Maxine îi chemă pe amândoi în bucătărie, unde cutia vopsită în alb, roşu şi albastru se odihnea nevinovată pe tejghea. Santinela din curte se alătură şi ea celor trei. Câteva minute se holbară toţi patru la pachet. Maxine le relată celorlalţi conversaţia ei cu Jane.

  Ezitând serios, Travis apucă pachetul şi îl scutura uşor.

  — Pare un pic prea greu pentru nuci, observă el.

  Se uită la Teddy Ray, care se albise deja la faţă, şi la vecinul înarmat, care părea gata să se ascundă în gaură de şarpe.

  — Credeţi că e o bombă? Întrebă vecinul.

  — Oh, Doamne, îngăimă Maxine, părând gata să leşine.

  — S-ar putea, răspunse Travis, care abia în acea clipă îşi dădu seama, cu oroare, ce ţine în mâini.

  — Duceţi-l afară, zise Maxine.

  — N-ar trebui să-l chemăm pe şerif? Reuşi să întrebe Teddy Ray.

  — Ba cred că da, răspunse Travis.

  — Dacă e un dispozitiv cu ceas? Întrebă vecinul.

  Travis ezită câteva clipe, apoi zise, cu vocea celui lipsit complet de experienţă în astfel de cazuri:

  — Ştiu ce avem de făcut.

  Trecură prin uşa de la bucătărie către o verandă îngustă din spate care se întindea pe toată lungimea casei. Travis aşeză cu grijă cutia pe marginea verandei, la circa un metru înălţime de sol. Văzându-l că scoate revolverul Magnum de calibru 44, Maxine întrebă:

  — Ce vreţi să faceţi?

  — Vom afla daca e o bombă, replică Travis.

  Teddy Ray şi vecinul coborâră de pe verandă şi se adăpostiră în iarbă, la circa cincisprezece metri depărtare.

  — O să-mi împuşcaţi nucile? Întrebă iarăşi Maxine.

  — Aveţi vreo idee mai bună? O repezi Travis.

  — Cred că nu.

  Ţinându-şi corpul mai mult în interiorul bucătăriei, Travis întinse braţul înarmat prin uşă, scoase afară doar capul şi ţinti. Maxine stătea chiar în spatele lui, ghemuită şi zgâindu-se pe lângă şoldul lui.

  Primul foc rată complet veranda, deşi o îngrozi pe Maxine. Teddy Ray strigă:

  — Bună lovitură.

  El şi vecinul femeii izbucniră amândoi în râs. Travis ţinti şi trase din nou.

  Explozia făcu bucăţi veranda şi o separă de casă, produse o gaură imensă în zidul din spatele bucătăriei şi împrăştie schije pe o rază de o sută de metri. Zgudui ferestre, rupse coaja de pe copaci şi îi răni pe cei patru martori. Teddy Ray şi vecinul primiră amândoi bucăţi de metal în piept şi în picioare. Travis se trezi cu braţul drept complet distrus. Maxine primi două lovituri în cap – un ciob de sticlă îi smulse complet lobul urechii drepte şi o scoabă de metal îi pătrunse în falca dreaptă.

  Preţ de câteva minute, toţi cei patru rămaseră fără cunoştinţă, izbiţi de un kilogram şi jumătate de exploziv plastic îmbibat cu scoabe de metal, cioburi de sticlă şi rulmenţi de oţel.

  În vreme ce sirenele continuau să urle de cealaltă parte a oraşului, eu m-am dus la telefon şi l-am sunat pe Wiley Meek. Tocmai voia şi el să mă sune.

  — Au încercat să o arunce în aer pe Maxine Root, mă informă Wiley.

  Le-am povestit oaspeţilor mei că avusese loc un accident şi i-am lăsat pe verandă. Când am ajuns în cartierul unde locuia familia Root, am constatat că drumurile principale fuseseră blocate şi că toate maşinile erau întoarse din drum. M-am repezit spre spital, unde am găsit un tânăr doctor pe care îl cunoşteam. Acesta îmi spuse că existau patru răniţi, dar niciunul nu părea să se afle în stare critică.

  În acea după-amiază, judecătorul Omar Noose prezida instanţa în Clanton. De fapt, el a mărturisit ulterior că auzise explozia. Rufus Buckley şi şeriful Menatt au stat de vorbă cu el mai bine de o oră în biroul judecătorului, fără ca cineva să afle vreodată ce s-a discutat acolo. În vreme ce noi aşteptam în tribunal, Harry Rex şi cei mai mulţi dintre avocaţii care se învârteau pe acolo erau convinşi că judecătorul şi ceilalţi doi dezbăteau modalitatea de a emite un mandat pe numele lui Danny Padgitt când nu prea existau dovezi că băiatul comisese personal vreo fărădelege.

  Ceva însă trebuia întreprins. Cineva trebuia arestat. Şeriful trebuia să protejeze populaţia; trebuia să treacă la acţiune, chiar dacă aceasta nu era pe deplin justificată.

  Am primit informaţia că Travis şi Teddy Ray fuseseră transportaţi la un spital din Memphis pentru intervenţii chirurgicale. Maxine şi vecinul ei se găseau pe masa de operaţii chiar în acel moment. Din nou, opinia doctorilor era că niciuna din vieţi nu era în pericol. Cu toate astea, era posibil ca Travis să îşi piardă braţul.

  Câţi oameni din Ford County ştiau cum să confecţioneze bombe la pachet? Cine avea acces la explozibil? Cine avea un motiv pentru un asemenea gest? Aceleaşi întrebări pe care noi ni le puneam în sala de judecată a tribunalului erau, cu siguranţă, dezbătute în biroul judecătorului. Noose, Buckley şi Menatt erau oficialităţi alese. Oamenii din Ford County trebuiau să se simtă protejaţi. Cum Danny Padgitt era singurul suspect posibil, judecătorul Noose a sfârşit prin a emite un mandat de arestare pe numele acestuia.

  Lucien fu informat de emiterea mandatului; primi vestea fără a ridica obiecţii. În acel moment nici măcar avocatul lui Padgitt nu se putea opune aducerii clientului lui la interogatoriu. Danny putea fi eliberat ulterior.

  La câteva minute după ora cinci după-amiază, un convoi de maşini de poliţie ţâşni din Clanton şi se îndreptă spre insula Padgitt. Harry Rex era acum dotat cu un interceptor al comunicaţiilor dintre poliţişti (mai existau câteva în oraş). Am stat în biroul lui, bând bere şi ascultând nervoşi discuţiile dintre autorităţi. Probabil că era cea mai palpitantă arestare din istoria ţinutului nostru, şi mulţi dintre noi ar fi vrut să se afle la faţa locului. Oare clanul Padgitt avea să blocheze drumul şi să respingă arestarea? Avea să se lase cu schimburi de focuri? Poate chiar cu un mic război?

  Din discuţii am putut urmări cea mai mare parte a evenimentelor. În dreptul Autostrăzii 42, Menatt şi oamenii lui au fost întâmpinaţi de zece „unităţi” ale patrulei de autostradă. Am presupus că o „unitate” însemna o maşină, dar treaba părea mult mai serioasă. De acolo au mers către Autostrada 101 şi au cotit pe drumul districtual care ducea la insulă. În dreptul podului, acolo unde toată lumea se aştepta să înceapă spectacolul de artificii, poliţia era întâmpinată cuminte de Danny Padgitt, în maşină cu avocatul lui.

  Vocile din receptor păreau nervoase şi repezite:

  — E cu avocatul!

  — Wilbanks?

  — Da.

  — Să-i împuşcăm pe amândoi.

  — Se dau jos din maşină.

  — Wilbanks a ridicat mâinile. Deştept, ticălosul!

  — Da, e Danny Padgitt. Cu mâinile sus de tot.

  — Mi-ar plăcea să-i şterg rânjetul de pe chip cu un şut.

  — I-au pus cătuşe.

  — La naiba! Izbucni Harry Rex. Aveam chef de nişte focuri de armă. Ca în vremurile bune.

  O oră mai târziu eram la închisoare, în momentul în care luminile albastre şi roşii ale maşinilor de poliţie au început defilarea. Şeriful Menatt dovedise înţelepciune şi îl băgase pe Padgitt în maşina de patrulă a unui poliţist statal; altfel, era posibil ca ajutoarele lui să-i tragă o chelfăneală zdravănă pe drum. Doi dintre colegii lor erau sub bisturiu în Memphis, iar spiritele se cam încinseseră.

  În faţa puşcăriei se strânseseră o grămadă de oameni. În vreme ce era introdus înăuntru, Padgitt a fost blestemat şi huiduit la scenă deschisă. După aceea, şeriful le-a spus, furios, tuturor acelor capete înfierbântate să se ducă acasă.

  Uşurarea produsă de vederea lui în cătuşe era enormă. Vestea că Padgitt fusese luat sub custodie constituia un adevărat balsam pentru întreaga comunitate. Norul negru de nelinişte se risipise. În acea noapte, Clanton-ul se trezi la viaţă.

  Când m-am întors acasă, după lăsarea întunericului, am văzut că familia Ruffin adoptase un aer de sărbătoare. Nu o mai văzusem de mult atât de relaxată pe Miss Callie. Am stat pe verandă multă vreme, spunând poveşti, râzând, ascultând Aretha Franklin şi Temptations, din când în când auzind chiar izbucnirea câte unui foc de artificii.

  Fără ca nimeni să ştie, Lucien Wilbanks şi judecătorul Noose ajunseseră la un acord în orele nebune dinainte de arestare. Judecătorul era preocupat de ce se putea întâmpla dacă Danny Padgitt alegea să se refugieze în siguranţa insulei sau, mai rău, să se opună arestării prin folosirea forţei. Întregul ţinut era un butoi cu pulbere aşteptând doar un chibrit. Poliţiştii voiau sânge ca răzbunare pentru colegii lor răniţi, al căror comportament idiot fusese pe moment uitat cu desăvârşire. Iar Maxine Root se trăgea dintr-o familie faimoasă de tăietori de lemne, un clan înspăimântător de oameni, cunoscuţi ca experţi în vânătoare, maeştri ai exploatării pământurilor proprii şi iuţi la ripostă în caz de provocare, de orice natură ar fi fost aceasta.

  Lucien cântărise situaţia. Fusese de acord să îşi livreze personal clientul, cu o singură condiţie – voia o audiere imediată pentru eliberare pe cauţiune. Dispunea de cel puţin o duzină de martori dornici să furnizeze alibiuri „beton” pentru Danny, iar Lucien dorea ca cetăţenii Clantonului să le audă depoziţiile. Credea cu adevărat că altcineva se găsea în spatele asasinatelor, şi pentru el era extrem de important să convingă şi oraşul de asta.

  Totodată, Lucien mai avea doar o lună de practicat avocatura, pentru că fusese exclus din barou în urma unui dezastru fără legătură cu cazul Padgitt. Ştia că i se apropia sfârşitul şi, ca atare, audierea pentru eliberarea pe cauţiune avea să fie ultima lui reprezentaţie publică.

  Noose fusese de acord cu audierea şi o fixase pentru ora zece dimineaţa a doua zi, 3 iulie. Într-un decor amintind extrem de bizar de ceea ce se întâmplase cu nouă ani înainte, Danny Padgitt a umplut din nou sala de judecată a tribunalului din Clanton. Mulţimea era ostilă, nerăbdătoare să îl vadă, sperând ca el să fie linşat pe loc. Familia Maxinei Root ajunsese devreme şi se aşezase aproape de primul rând. Rudele ei, nişte bărbaţi cu pieptul lat şi cu bărbi lungi, îmbrăcaţi cu salopete, erau extrem de furioase. Mă înfricoşau, chiar dacă ne aflam de aceeaşi parte a baricadei. Despre Maxine se aflase că se simte bine şi urma să se întoarcă acasă în câteva zile.

  Familia Ruffin nu prea avea multe de făcut în acea dimineaţă, aşa că nu putea rata agitaţia de la tribunal. Însăşi Miss Callie insistase să vină devreme şi să prindă un loc bun. Era fericită că ajungea din nou în centrul oraşului. Purta o rochie de duminică şi era încântată să se afle în mijlocul unei asemenea adunări, înconjurată de propria familie.

  Relatările sosite de la spitalul din Memphis erau contradictorii. Teddy Ray fusese cusut şi îşi revenea repede. Travis avusese o noapte grea, iar problemele legate de braţul lui păreau foarte serioase. Camarazii săi se găseau în efectiv complet în sala de judecată, aşteptând o nouă ocazie să se uite fioroşi la criminal.

  I-am zărit pe domnul şi pe doamna Fargarson undeva în spate, cu două rânduri înainte de capătul sălii. Nu-mi puteam imagina ce le trecea prin suflet în astfel de clipe.

  Nu era prezent nici un membru al clanului Padgitt. Indivizii avuseseră destul bun-simţ să nu-şi arate mutrele pe acolo. Vederea unuia singur ar fi fost în stare să declanşeze o revoltă populară. Harry Rex îmi şopti că membrii clanului fuseseră înghesuiţi laolaltă în camera juriului, cu uşa încuiată. Nu i-am văzut nici măcar pentru o secundă.

  Rufus Buckley îşi făcu şi el apariţia, însoţit de ajutoare, ca să reprezinte statul Mississippi. Unul din avantajele vânzării ziarului era acela că n-aveam să mai fiu niciodată obligat să discut cu acel om. Era un arogant şi un îngâmfat şi tot ce întreprindea era menit să-l ajute pentru a ajunge pe fotoliul de guvernator statal.

  Aşteptând şi urmărind cum se umple sala, mi-am dat seama că era pentru ultima dată când relatam astfel de evenimente pentru Times. Gândul nu mă întrista deloc. Mintal ieşisem deja din acel univers şi tot mintal cheltuisem deja o parte din bani. Iar acum, că Danny intrase la răcoare, eram şi mai nerăbdător să evadez din Clanton şi să văd lumea.

  Un proces avea să urmeze peste câteva luni. Un alt circ marca Danny Padgitt, dar de data asta mă îndoiam serios că procesul se va ţine în Ford County. Nu-mi păsa. Era un articol pentru altcineva.

  La ora zece, toate locurile erau ocupate şi, în plus, o mulţime de spectatori stăteau în picioare lângă pereţi. Cincisprezece minute mai târziu se auzi o oarecare agitaţie, se deschise o uşă şi în sală se ivi Lucien Wilbanks. Părea că participă la un eveniment sportiv. În fond, era un jucător. Cu toţii voiam să îl huiduim, îl urmară doi aprozi, iar unul dintre aceştia anunţă:

  — Toată lumea în picioare pentru Onorata Instanţă! Judecătorul Noose îşi făcu apariţia în roba lui neagră şi se aşeză pe fotoliul de judecător.

  — Luaţi loc, vă rog, zise el în microfon.

  Inspectă mulţimea cu privirea şi păru uimit de numărul mare de participanţi din sală.

  Dădu din cap şi se deschise o uşă laterală, prin care se iviră trei ajutoare de şerif care îl escortau pe Danny Padgitt, cu cătuşe la mâini şi lanţuri la glezne, îmbrăcat în hainele portocalii de închisoare pe care le mai purtase cu ceva timp în urmă. Desfacerea legăturilor care îl imobilizau dură câteva minute. După ce Padgitt se eliberă, în sfârşit, de cătuşe şi lanţuri, se aplecă şi îi şopti ceva lui Lucien.

  — Aceasta este o audiere de stabilire a cauţiunii, anunţă Noose în tăcerea nemişcată care se lăsase peste sală. Nu există nici un motiv pentru care această audiere să nu fie scurtă şi corectă.

  Avea să fie mult mai scurtă decât anticipase lumea.

  Un tun explodă undeva, deasupra noastră. Pentru o fracţiune de secunda am avut impresia că am fost cu toţii împuşcaţi. Ceva străpunse aerul dens din sala de judecată cu un pârâit ascuţit. Am încremenit cu toţii, cu uluiala citindu-se clar pe chipuri. După aceea Danny Padgitt gemu într-un soi de reacţie întârziată şi imediat se dezlănţui iadul. Femeile urlau. Bărbaţii strigau. Cineva ţipă:

  — Aruncaţi-vă la podea!

  Jumătate din spectatori se făcură instantaneu mici, alţii se aruncară literalmente pe jos. Cineva zbieră:

  — A fost împuşcat!

  Mi-am lăsat capul în jos câţiva centimetri, dar nu voiam să pierd ceva. Toate ajutoarele de şerif îşi scoaseră arma din dotare şi începură să se uite în toate direcţiile, căutând o ţintă în care să tragă. Se agitau cu armele în sus şi în jos, înainte şi înapoi.

  Deşi ani de zile după aceea ne-am contrazis pe tema asta, al doilea foc n-a venit la mai mult de trei secunde după primul. Al doilea glonţ l-a lovit pe Danny în coaste, cu toate că era inutil. Primul glonţ îi străpunsese craniul. Cel de-al doilea foc a atras atenţia unui ajutor de şerif din faţa sălii de judecată. Mă ghemuisem ceva mai mult, dar l-am văzut pe omul legii arătând spre balcon.

  Uşile duble ale sălii de judecata zburară izbite în lături, lăsând să treacă prin ele iureşul uman. În isteria care urmă am rămas pe locul meu şi am încercat să observ totul. Îmi amintesc că l-am văzut pe Lucien Wilbanks aplecându-se deasupra clientului său. L-am zărit apoi pe Rufus Buckley în patru labe, cercetând cu înfrigurare prin boxa juriului un loc prin care să evadeze. Şi n-am să-l uit niciodată pe judecătorul Noose, stând calm la locul lui, cu ochelarii de citit pe vârful nasului, urmărind haosul din jur cu aerul că era martor la aşa ceva în fiecare săptămână.

  Fiecare secundă părea lungă cât un minut.

  Împuşcăturile care îl nimeriseră pe Danny fuseseră trase din tavanul de deasupra balconului. Cu toate că acel balcon era plin cu oameni, nimeni nu văzuse ţeava puştii coborând cu câţiva centimetri la trei metri deasupra capetelor lor. Ca noi toţi, oamenii de acolo se înghesuiseră să îl zărească pe Danny Padgitt.

  De-a lungul deceniilor, administraţia ţinutului peticise şi renovase sala de judecată de mai multe ori, când putuse găsi ceva bani prin cuferele limitate ale vistieriei. Prin anii 1960 fusese instalat un plafon fals, în efortul de a îmbunătăţi iluminatul. Trăgătorul găsise locul perfect, pe o conductă de încălzire, chiar deasupra unui panou din plafon. Acolo aşteptase liniştit, în spaţiul îngust şi întunecat, privind spre sala de judecată de dedesubt printr-o deschizătură de zece centimetri pe care şi-o crease singur ridicând uşor unul dintre panouri.

  Când mi-am zis că împuşcăturile s-au oprit, m-am apropiat de bară. Poliţiştii strigau ca toată lumea să iasă din sală. Împingeau oamenii cu toată puterea şi lătrau tot felul de comenzi contradictorii. Danny zăcea sub masă şi era înconjurat de Lucien şi de câteva ajutoare de şerif. Îi vedeam picioarele nemişcate. Trecură aşa câteva minute, timp în care confuzia generală păru să se mai domolească. Brusc se auziră din nou focuri de armă. Din fericire, zgomotele veneau acum de afară. Am privit pe o fereastră din sala de judecată şi am văzut oamenii adăpostindu-se în magazinele din jurul pieţei. Am zărit un bătrân arătând în sus, cumva deasupra capului meu, către ceva aflat pe acoperişul tribunalului.

  Şeriful Menatt tocmai descoperise ascunzătoarea din tavan când auzi focuri de armă deasupra lui. El şi două ajutoare de şerif urcară scările până la etajul trei, apoi se căţărară încet pe treptele în spirală din interiorul domului. Uşa către cupolă era închisă ermetic, însă deasupra ei se auzeau paşii nervoşi ai trăgătorului. Şi se mai auzeau cartuşele golite izbind podeaua.

  Unica ţintă a individului părea a fi biroul de avocatură al lui Lucien Wilbanks, în special ferestrele de la etaj. Trăgătorul le izbea cu mare atenţie, una câte una. La parter, Ethel Twitty stătea ghemuită sub biroul ei, gemând şi urlând în acelaşi timp.

  Am plecat într-un târziu din sala de tribunal şi am coborât treptele către parter, unde mulţimea aştepta, neştiind ce să facă. Şeful poliţiei sfătuia toată lumea să rămână înăuntru. Între două focuri de armă, schimburile de idei erau iuţi şi neliniştite. Când împuşcăturile reîncepeau, ne uitam îngrijoraţi unii la alţii. Cu toţii ne spuneam în gând: „Cât va mai dura chestia asta?”

  M-am alăturat familiei Ruffin. Miss Callie leşinase când explodase primul foc de armă în sală. Max şi Bobby o ţineau strâns, nerăbdători să o ducă acasă.

  După ce a ţinut oraşul ostatic timp de o oră, lunetistul a rămas fără muniţie. Îşi păstrase ultimul glonţ pentru sine. După aceea căzu dur pe mica uşă de acces în cupolă. Şeriful Menatt aşteptă câteva minute, apoi reuşi să împingă în uşă şi să o deschidă. Înăuntru, trupul lui Hank Hooten era din nou gol puşcă. Şi la fel de ţeapăn precum un animal împăiat.

  Un ajutor de şerif coborî scările în fugă şi ţipă:

  — S-a terminat! E mort! E Hank Hooten!

  Expresiile uluite de pe chipurile oamenilor păreau de-a dreptul amuzante. Hank Hooten? Toţi aveau numele pe buze, dar nu-l rostea nimeni. Hank Hooten?

  — Avocatul care a înnebunit.

  — Credeam că a fost internat la azil.

  — Nu e la Whitfield?

  — Credeam că a murit.

  — Cine e Hank Hooten? Mă întrebă Carlota.

  Eram prea nedumerit pentru a-i putea da un răspuns. Ne-am dus afară, la umbra copacilor, şi am stat acolo o vreme, neştiind sigur dacă să rămânem, în caz că se întâmpla vreun alt eveniment incredibil, sau să mergem acasă şi să încercăm să înţelegem ceea ce tocmai trăisem. Clanul Ruffin plecă repede; Miss Callie nu se simţea bine.

  Într-un târziu, o ambulanţă care transporta cadavrul lui Danny Padgitt se îndepărtă de tribunal, mergând alene. Îndepărtarea lui Hank Hooten era ceva mai pretenţioasă, dar încetul cu încetul trupul lui fu coborât de pe acoperiş şi scos din tribunal pe o targă, acoperit din cap şi până în vârful picioarelor într-un cearşaf alb.

  M-am dus la birou, unde Margaret şi Wiley beau cafea proaspătă şi mă aşteptau. Eram prea uluiţi ca să ne angajăm într-o conversaţie inteligentă. Întregul oraş fusese redus la tăcere.

  În cele din urmă am dat nişte telefoane, am găsit pe cine căutam şi în jurul prânzului am plecat de la birou. Conducând maşina în jurul pieţei, l-am văzut pe domnul Max Pratt, care deţinea fabrica locală de sticlă şi care dădea săptămânal anunţuri publicitare în ziar, pe balconul lui Lucien, deja dezmembrând uşile franceze şi începând să înlocuiască geamurile. Eram convins că Lucien ajunsese deja acasă, ascunzându-se pe verandă, de unde putea vedea domul şi cupola tribunalului.

  Whitfield se găsea la trei ore de mers cu maşina spre sud. Nu eram convins că voi ajunge chiar atât de departe, pentru că în fiecare clipă mă încerca tentaţia să o cotesc la dreapta, să mă îndrept spre vest, să traversez fluviul pe la Greenville sau Vicksburg şi să mă afund undeva, departe, în Texas, până la amurg.

  Sau să o iau spre stânga, să mă îndrept spre est şi să iau o cină foarte târzie undeva lângă Atlanta.

  Ce nebunie! Cum de ajunsese un astfel de orăşel liniştit să trăiască un asemenea coşmar? Voiam să evadez, să scap de toate astea.

  Când am ieşit din transă ajunsesem aproape de Jackson.

  Spitalul de boli mintale se găsea la douăzeci de mile est de Jackson, lângă o autostradă interstatală. Mi-am croit drum pe lângă cabina paznicului folosind numele unui doctor pe care îl pescuisem în timpul cercetărilor mele telefonice.

  Doctorul Vero era foarte ocupat. Am citit tot felul de reviste timp de o oră alături de cabinetul lui. Şi-a găsit timp să mă vadă abia după ce am informat-o pe fata de la ghişeu că nu aveam de gând să plec şi că aveam să îl urmăresc pe doctor până acasă dacă ar fi fost nevoie.

  Vero avea păr lung şi o barbă înspicată cu alb. Accentul îi trăda provenienţa din partea centrală a SUA. Două diplome de pe peretele din spatele lui dovedeau că terminase cursurile universităţilor Northwestern şi John Hopkins, deşi în lumina chioară din biroul dezordonat nu puteam desluşi detaliile scrise pe ele.

  I-am povestit ce se întâmplase în acea dimineaţă în Clanton. După ce m-a ascultat cu atenţie, mi-a spus:

  — Nu pot discuta despre domnul Hooten. Aşa cum v-am explicat la telefon, există un acord confidenţial doctor-pacient.

  — A existat. Acest acord nu mai există.

  — Acordul trece dincolo de moarte, domnule Traynor. El este încă în vigoare şi mă tem că mă împiedică să vorbesc despre acest pacient.

  Stătusem suficient de mult pe lângă Harry Rex ca să nu accept niciodată un „nu” drept răspuns. M-am lansat într-o relatare lungă şi detaliată a cazului Padgitt, de la proces până la eliberarea condiţionată şi apoi la evenimentele din ultima lună şi la tensiunea care cuprinsese oraşul Clanton. I-am spus că îl văzusem pe Hank Hooten târziu într-o seară de duminică la Calico Ridge Independent Church şi i-am explicat că nimeni nu părea să ştie nimic despre ultimii lui ani de viaţă.

  Ce voiam eu de fapt era să explic că oraşul trebuia să afle ce determinase ieşirea violentă a omului. Cât de bolnav fusese în realitate? De ce i se dăduse drumul din spital? Existau multe întrebări şi înainte ca „noi” să putem lăsa acest episod tragic în urma „noastră”, aceiaşi „noi” aveam nevoie de adevăr. M-am trezit că ajung să implor oferirea de informaţii.

  — Cât de mult veţi publica? Mă întreba el, spărgând pentru prima dată gheaţa.

  — Voi publica doar ceea ce îmi daţi dumneavoastră voie. Iar daca ceva vi se pare exagerat sau neadevărat, e suficient să-mi atrageţi atenţia.

  — Haideţi să ne plimbăm un pic.

  Ne-am aşezat pe o bancă din beton într-o curticică interioară umbrită şi am băut cafea din pahare de hârtie.

  — Uitaţi ce puteţi publica, începu Vero. Domnul Hooten a fost internat aici în ianuarie 1971. A fost diagnosticat cu schizofrenie, a fost închis şi tratat aici, apoi i s-a dat drumul în octombrie 1976.

  — Cine l-a diagnosticat? Am întrebat eu.

  — Intrăm în zona neoficială a discuţiei. De acord?

  — De acord.

  — Povestea asta trebuie să rămână confidenţială, domnule Traynor. Trebuie să-mi daţi cuvântul dumneavoastră.

  Mi-am lăsat pixul şi carneţelul deoparte şi am zis:

  — Jur pe Biblie că nu voi publica ce-mi spuneţi. Doctorul ezită o bucată lungă de vreme şi luă câteva guri de cafea. Pentru câteva clipe am avut impresia că se va ridica şi îmi va cere să plec. După aceea se relaxă însă puţin şi zise:

  — Iniţial eu l-am tratat pe domnul Hooten. În familia dumnealui au mai existat cazuri de schizofrenie. De această boală au suferit mama şi, posibil, bunica dânsului. Se întâmplă adesea ca genetica să joace un rol important în această maladie. El a mai fost internat în timpul colegiului, dar, remarcabil, a reuşit să termine facultatea de drept. După cel de-al doilea divorţ, s-a mutat în Clanton la jumătatea anilor şaizeci, căutând un loc de unde să o ia de la capăt. A urmat un nou divorţ. Adora femeile, dar nu putea face faţă unei relaţii. Era destul de îndrăgostit de Rhoda Kassellaw şi pretindea că o ceruse în mod repetat în căsătorie. Sunt convins că acea tânără domniţă era cumva speriată de el. Moartea ei a însemnat o traumă enormă pentru el. Iar când juriul a refuzat să-l trimită pe ucigaş la moarte atunci el… cum să spun… a trecut linia de demarcaţie.

  — Vă mulţumesc pentru că folosiţi termeni comuni, am zis eu.

  Îmi aminteam prea bine diagnosticul pe care i-l puseseră oamenii din oraş.

  — Auzea tot felul de voci, cea mai importantă fiind cea a doamnei Kassellaw. Îi vorbeau şi cei doi copii mici ai femeii. Îl implorau să o ajute şi să o salveze. Îi descriau oroarea de a-şi vedea mama violată şi ucisă în propriul pat şi dădeau vina pe domnul Hooten că nu o salvase la timp. Şi ucigaşul, domnul Padgitt, îl chinuia cu râsete batjocoritoare din închisoarea unde se afla. De multe ori l-am urmărit pe circuitul video intern cum urla la Danny Padgitt din camera lui de aici.

  — A menţionat vreodată juraţii?

  — Oh, da, tot timpul. Ştia că trei dintre aceştia – domnul Fargarson, domnul Teale şi doamna Root – refuzaseră să îl condamne la moarte pe acuzat. Le striga numele în mijlocul nopţii.

  — E uimitor! Juraţii au depus jurământ să nu discute cu nimeni despre modul în care au votat. Noi n-am ştiut cum au votat până acum o lună.

  — Păi, el a fost asistentul procurorului.

  — Da, aşa e.

  Mi-l aminteam perfect pe Hank Hooten stând lângă Ernie Gaddis la proces, ţinându-şi mereu gura închisă, părând plictisit şi detaşat de procedurile care se desfăşurau în sala de judecată.

  — Şi-a exprimat vreodată dorinţa de a căuta răzbunare?

  O nouă gură de cafea şi o alta pauză în vreme ce doctorul se gândea dacă să răspundă sau nu.

  — Da. Îi ura pe juraţi. Îi voia morţi, ca şi pe domnul Padgitt.

  — Şi atunci de ce a fost eliberat?

  — Nu pot vorbi despre externarea lui, domnule Traynor. Nu eram aici pe atunci şi s-ar putea să existe ceva culpă penală din partea acestei instituţii.

  — Nu eraţi aici?

  — Am fost plecat timp de doi ani ca să predau în Chicago. Când m-am întors, cu optsprezece luni în urmă, domnul Hooten plecase de mult timp deja.

  — Dar i-aţi trecut dosarul în revistă.

  — Da, şi starea dumnealui se îmbunătăţise simţitor câtă vreme am fost eu plecat. Doctorii i-au găsit amestecul potrivit de medicamente antipsihotice şi simptomele i s-au diminuat substanţial. A fost dat în grija unui program comunitar de tratament din Tupelo, iar de acolo i s-a pierdut urma. Nu e nevoie să vă spun, domnule Traynor, că în acest stat tratamentul bolnavilor mintal nu constituie o prioritate, la fel ca în multe alte state de altfel. Ducem masiv lipsă de personal şi de fonduri.

  — Dumneavoastră l-aţi fi externat?

  — Nu vă pot răspunde. Cred că am ajuns în punctul în care am spus destule, domnule Traynor.

  I-am mulţumit pentru timpul acordat, pentru amabilitate şi i-am promis din nou că voi păstra confidenţialitatea. Mi-a cerut să-i trimit o copie din ceea ce aveam să public.

  M-am oprit la un fast-food din Jackson ca să mănânc un cheeseburger. De la un telefon public am sunat la redacţie, întrebându-mă dacă nu cumva mai pierdusem şi alte schimburi de focuri de armă. Margaret s-a simţit uşurată să-mi audă vocea.

  — Trebuie să vii acasă, Willie, şi încă repede, zise ea.

  — De ce?

  — Callie Ruffin a avut un atac cerebral. E în spital.

  — E treaba serioasă?

  — Mă tem că da.

  Emiterea de obligaţiuni municipale în 1977 constituise sursa de bani pentru renovarea completă a spitalului orăşenesc. La unul din capetele parterului se găsea o capelă modernă, chiar dacă puţin cam întunecoasă, unde stătusem odată cu Margaret şi cu familia ei după moartea mamei sale. Acolo am găsit familia Ruffin. Erau toţi cei opt copii, toţi cei douăzeci şi unu de nepoţi şi toate nurorile şi ginerii, cu excepţia soţiei lui Leon. Era acolo şi reverendul Thurston Small, împreună cu un contingent serios de slujbaşi ai bisericii. Esau stătea la etaj, în secţia de Terapie Intensivă, aşteptând lângă camera unde era internată Miss Callie.

  Sam îmi spuse că Miss Callie se trezise dintr-o moţăială cu o durere ascuţită în braţul stâng, apoi cu o amorţeală în piciorul stâng. În scurt timp începuse să bolborosească incoerent. Ambulanţa o transportase în viteză la spital. Doctorul era convins că iniţial a fost vorba de un atac vascular cerebral, care la rândul lui a declanşat un uşor atac de cord. Acum Miss Callie era monitorizată cu atenţie şi se găsea sub influenţa medicamentelor. Doctorul furnizase ultimele informaţii în jurul orei opt seara; starea ei fusese descrisă drept „serioasă, dar stabilă”.

  Vizitatorilor nu le era permis accesul, aşa că nu puteam decât să aşteptăm, să ne rugăm şi să-i salutăm pe prietenii ei pe măsură ce aceştia veneau şi plecau. După o oră petrecută în capelă eram gata să mă duc la culcare. Max, al treilea ca vârstă dintre copiii lui Miss Callie, dar liderul lor incontestabil, organizase un soi de program pentru acea noapte. Cel puţin doi dintre copiii lui Miss Callie trebuiau să se găsească în spital la orice moment.

  Am discutat din nou cu doctorul despre starea ei pe la ora unsprezece. Omul părea destul de optimist datorită faptului că situaţia era stabilă. Miss Callie „dormea”, ca să folosesc cuvintele exacte ale doctorului, dar la o chestionare mai amănunţită el recunoscu faptul că o drogaseră serios ca să preîntâmpine un alt atac.

  — Duceţi-vă acasă şi odihniţi-vă, ne sfătui el. Mâine s-ar putea să aveţi o zi lungă.

  I-am lăsat pe Mario şi pe Gloria în capelă şi am plecat cu toţii acasă la mine, unde am mâncat îngheţată pe o verandă laterală. Sam îl dusese pe Esau acasă în Lowtown. Eram încântat că restul familiei prefera să stea în casa mea.

  Din cei treisprezece adulţi de acolo, doar Leon şi soţul Carlotei, Sterling, s-au atins de alcool. Am deschis o sticlă de vin, iar eu şi cei doi am renunţat la îngheţată.

  Toată lumea era epuizată, mai ales copiii. Ziua începuse cu un drum la sala de judecată pentru a-l zări pe omul care terorizase întreaga noastră comunitate. Povestea asta părea acum că se petrecuse cu o săptămână în urmă. În jurul miezului nopţii, Al adună familia laolaltă în biroul meu spaţios pentru o ultima rugăciune. O „rugăciune în lanţ”, cum îi spunea el, în cadrul căreia fiecare adult şi fiecare copil mulţumea pentru ceva şi cerea protecţia lui Dumnezeu pentru Miss Callie. Stând acolo pe canapea, ţinându-mă strâns de mână cu Bonnie şi cu soţia lui Mario, am simţit cu adevărat prezenţa Domnului. Ştiam că prietena mea nepreţuită, mama şi bunica celor de faţă, avea să iasă cu bine din încercare.

  Două ore mai târziu stăteam întins în pat, complet treaz, auzind încă în timpane ţiuitul ascuţit al puştii în sala de judecată, pocnetul sec al glonţului izbindu-l pe Danny şi zgomotele debandadei care urmase. Am reluat în minte fiecare cuvânt rostit de doctorul Vero şi m-am întrebat în ce fel de iad trăise bietul Hank Hooten în ultimii câţiva ani. De ce i se dăduse drumul din nou în societate?

  Mă mai îngrijora enorm Miss Callie, cu toate că starea ei părea a fi sub control datorită mâinilor pricepute care o îngrijeau.

  Într-un târziu am adormit pentru vreo două ore, apoi am coborât la parter, unde i-am găsit pe Mario şi pe Leon bând cafea la masa din bucătărie. Mario plecase de la spital cu o oră înainte; nici o schimbare în starea ei. Plănuiau deja împreună să întocmească o dietă extrem de strictă de slăbire pentru Miss Callie, după ce aveau să o aducă înapoi acasă. În plus, ea trebuia să înceapă un program de exerciţii, care să includă lungi plimbări zilnice prin Lowtown. Pe lângă asta, era nevoie de controale medicale regulate, vitamine şi mâncăruri slabe.

  Erau cât se poate de serioşi în privinţa acestui nou regim, deşi toată lumea ştia că Miss Callie va face exact aşa cum voia ea.

  Câteva ore mai târziu, am început munca ingrată de a strânge lucrurile şi chestiile inutile pe care le colectasem de-a lungul a nouă ani de ziar şi de a-mi curăţa biroul. Noul editor era o doamnă cu înfăţişare plăcută din Meridian, Mississippi, care voia să înceapă lucrul chiar din acel sfârşit de săptămână. Margaret s-a oferit să mă ajute, însă eu voiam să o iau cu încetişorul şi să îmi amintesc de cât mai multe în vreme ce goleam sertare şi fişiere. Era un moment de intimitate şi preferam să îl petrec complet singur.

  Am luat în sfârşit cărţile domnului Caudle de pe rafturile prăfuite unde fuseseră puse cu mult înainte de sosirea mea la ziar. Intenţionam să le depozitez undeva acasă, în eventualitatea că apărea vreo rudă a lui şi începea să pună întrebări.

  Mă încercau sentimente amestecate. Tot ce atingeam îmi amintea de un articol, de un termen limită, de un drum prin ţinut în urmărirea unei piste, un interviu cu un martor ocular sau o întâlnire cu cineva despre care speram că se va dovedi suficient de interesant pentru un profil personal. Cu cât mai repede terminam împachetarea, cu atât mai aproape eram de plecarea din acea clădire şi de prinderea unui avion care să mă ducă peste mări şi ţări.

  Bobby Ruffin m-a sunat pe la nouă şi jumătate. Miss Callie se trezise, se ridicase în capul oaselor, băuse nişte ceai, aşa că se permisese accesul vizitatorilor pentru câteva minute. Am luat-o la fugă către spital. Sam m-a întâmpinat în hol şi m-a condus prin labirintul de încăperi către secţia de Terapie Intensivă.

  — Nu spune nici o vorbă despre ceea ce s-a întâmplat ieri, bine? Mă avertiză el în timp ce alergam amândoi.

  — Categoric.

  — Nimic emoţionant. Doctorii nu permit nici măcar accesul nepoţilor; le e teamă ca inima ei să n-o ia razna. Totul trebuie să se desfăşoare în cea mai mare linişte.

  Miss Callie era trează, dar abia îşi ţinea ochii deschişi. Mă aşteptasem să îi văd ochii aceia strălucitori şi zâmbetul larg cât lumea, însă ea abia dacă era conştientă. M-a recunoscut, ne-am îmbrăţişat şi am bătut-o uşor pe mâna dreaptă. Mâna stângă era ocupată de o perfuzie intravenoasă. În încăpere se mai găseau Sam, Esau şi Gloria.

  Voiam să rămân câteva minute singur cu ea, ca să îi pot spune în sfârşit că vândusem ziarul, dar Miss Callie nu era în stare să suporte asemenea veşti. Era trează de aproape două ore şi era clar că avea nevoie de somn. Poate că peste o zi sau două vom putea discuta pe îndelete pe această temă.

  După cincisprezece minute a apărut doctorul şi ne-a cerut să plecăm. Ne-am conformat, ne-am întors acolo, şi uite aşa veghea a continuat pe toată durata zilei de 4 iulie, cu toate că nu ni s-a mai permis accesul în secţie.

  Primarul decisese că ziua de 4 iulie va trece fără focuri de artificii. Auzisem destule explozii şi suferisem destul de pe urma prafului de puşcă. Date fiind circumstanţele tensionate în care trăise oraşul, nimeni n-a ridicat nici o obiecţie. Restul a rămas neschimbat. Fanfara a cântat, parada s-a ţinut pe străzile principale şi politicienii şi-au rostit discursurile, chiar dacă mai reduse ca număr şi intensitate. Senatorul Theo Morton s-a abţinut de la orice spectacol. S-a distribuit din belşug îngheţată, limonadă, friptură de porc, vată de zahăr – gustările şi mâncarea obişnuite de pe pajiştea din faţa tribunalului.

  Însă oraşul intrase în transă. Sau poate că era vorba doar de mine. Poate că eu obosisem în asemenea hal, încât nimic nu mi se mai părea la locul lui. Dispuneam însă cu siguranţă de remediul necesar.

  După discursuri am plecat din piaţă şi m-am dus înapoi la spital – un ocol care începea să devină monoton. Am vorbit cu Fuzzy, care întreţinea curăţenia în parcarea spitalului, şi cu Ralph, care spăla ferestrele holului principal. M-am oprit pe la cantină şi am cumpărat o limonadă de la Hazel, apoi am discutat cu doamna Esther Ellen Trussel, care gestiona biroul de informaţii al serviciilor auxiliare ale spitalului Pink Ladies. În sala de aşteptare de la etajul doi l-am găsit pe Bobby cu soţia lui Al; se uitau la televizor ca două stafii. Tocmai îmi deschideam şi eu o revistă, când s-a ivit Sam, alergând.

  — A mai avut un atac de cord! Izbucni el.

  Am sărit toţi trei în picioare, ca şi cum ar fi trebuit să plecăm urgent undeva.

  — Tocmai s-a întâmplat! Au adus echipa de resuscitare acolo!

  — Sun acasă, am anunţat eu şi m-am îndreptat spre telefonul cu fise din hol.

  Îmi răspunse Max. Cincisprezece minute mai târziu întreaga familie Ruffin se strânsese în capelă.

  Doctorii părură că stau o veşnicie până să ne ofere ceva informaţii. Ceasul arăta aproape opt seara când medicul ei curant intră în capelă. Se ştie foarte bine că doctorii sunt greu de citit, însă ochii lui grei şi sprâncenele încruntate transmiteau cât se poate de clar mesajul de rău augur. Ne descrise „criza ei cardiacă serioasă”, cu cei opt copii ai lui Miss Callie înconjurându-l strâns. Miss Callie fusese pusă pe aparatul de respiraţie artificială, deoarece nu mai putea respira singură.

  În mai puţin de o oră, capela se umplu cu prietenii ei. Reverendul Thurston Small conducea un mic grup care se ruga non-stop lângă altar. Oamenii intrau şi ieşeau de acolo după cum aveau chef. Bietul Esau stătea în ultimul rând, gârbovit şi complet epuizat. Îl înconjurau nepoţii, cu toţii foarte tăcuţi şi plini de respect.

  Am aşteptat ore întregi. Cu toate că am încercat să zâmbim şi să părem optimişti, în capelă plutea un sentiment de condamnare la ceva definitiv. Ca şi cum începuse deja ceremonia funerară.

  A trecut pe acolo şi Margaret. Am vorbit cu ea în hol. Ceva mai târziu, m-au găsit soţii Fargarson şi au cerut să vorbească cu Esau. I-am condus în capelă, unde cei doi au fost întâmpinaţi cu căldură de familia Ruffin, cu toţii exprimând condoleanţe pentru pierderea fiului lor.

  Pe la miezul nopţii eram cu toţii amorţiţi şi pierdusem noţiunea timpului. Aveam sentimentul că trec minute, şi, când mă uitam la pendula de pe perete, mă miram unde s-au dus atâtea ore. Voiam să plec, fie şi numai ca să ies pe afară şi să respir nişte aer curat. Doctorul însă ne avertizase să stăm pe aproape.

  Groaza ne-a lovit cu putere când acelaşi doctor ne-a strâns în jurul lui şi ne-a spus pe un ton grav că sosise clipa unui „moment final alături de familie”. Se auziră exclamaţii şocate, apoi câţiva au izbucnit în plâns. N-am să uit niciodată cum Sam a ţipat în gura mare:

  — Un moment final?

  — Deci e gata? A întrebat Gloria, cu groaza întipărită pe chip.

  Înspăimântaţi şi uluiţi, l-am urmat pe doctor afară din capelă, de-a lungul coridorului, sus pe trepte, mişcându-ne cu toţii cu picioarele de plumb ale cuiva care se îndreaptă spre propria execuţie. Asistentele ne-au ghidat prin labirintul secţiei. Citeam pe chipurile lor exact sentinţa de care ne era cel mai mult groază.

  În vreme ce familia se strângea în camera micuţă, doctorul îmi atinse braţul şi îmi spuse:

  — E un moment doar pentru familie.

  — Aveţi dreptate, am rostit eu, oprindu-mă.

  — E în regulă, interveni Sam. Şi el face parte din familie. Ne-am înghesuit în jurul lui Miss Callie şi a aparatelor care o menţineau în viaţă, cele mai multe dintre ele fiind deja deconectate. La piciorul patului ei au fost aşezaţi cei mai mici doi nepoţi. Esau se aşeză cel mai aproape de ea şi o mângâie blând pe faţă. Miss Callie ţinea ochii închişi; nici măcar nu părea să mai respire.

  Era împăcată. Soţul şi copiii îi atinseră trupul, în vreme ce plânsetele din încăpere deveneau de nesuportat. Stăteam într-un colţ, înghesuit în spatele soţului Gloriei, şi al soţiei lui Al. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că eram acolo şi că urmăream acea scenă.

  Când Max reuşi să îşi stăpânească emoţiile cât de cât, o atinse pe Miss Callie pe braţ şi zise:

  — Să ne rugăm.

  Am înclinat capetele, şi în acea clipă cele mai multe plânsete încetară, cel puţin pentru o vreme.

  — Doamne, fie voia Ta. Încredinţăm mâinilor Tale spiritul acestei copile credincioase a lui Dumnezeu. Pregăteşte-i un loc în împărăţia Ta cerească. Amin.

  Am aşteptat răsăritul soarelui pe veranda de la birou. Voiam să fiu singur şi să plâng ca lumea fără să mă vadă nimeni. Durerea din casa mea însemna mai mult decât puteam suporta.

  În vreme ce mă visam călătorind prin lume, mă încercase de mai multe ori viziunea întoarcerii în Clanton cu cadouri pentru Miss Callie. Voiam să îi aduc o vază de argint din Anglia, mătăsuri din Italia aşa cum ea nu văzuse niciodată, parfumuri de la Paris, ciocolate din Belgia, o urnă din Egipt, un diamant mic din minele din Africa de Sud. Mă şi vedeam prezentându-i darurile pe veranda casei ei, înainte de a mânca de prânz, după care aveam să discutăm despre locurile de provenienţă ale acelor daruri. Voiam să-i trimit ilustrate din fiecare loc pe care îl vizitam. Aveam să revedem împreună toate pozele pe care le-aş fi făcut. Prin mine, Miss Callie urma să vadă întreaga lume. Avea să fie întotdeauna acolo, aşteptându-mă cu nerăbdare, dornică să vadă ce îi aduceam de fiecare dată. Avea să îşi umple casa cu mici frânturi de lume şi să deţină lucruri pe care nimeni nu le mai posedase în Clanton, indiferent că era alb sau negru.

  Mă durea cumplit pierderea dragii mele prietene. Dispariţia ei bruscă era o cruzime atroce, aşa cum sunt toate dispariţiile. Profunzimea despărţirii de ea era atât de mare, încât nu-mi imaginam cum aveam să-mi revin vreodată.

  În vreme ce sub mine oraşul se trezea încet la viaţă, m-am dus la birou, am dat cu piciorul în câteva cutii din calea mea şi m-am aşezat pe scaun. Mi-am luat pixul şi, pentru o lungă perioadă de timp, m-am holbat în gol la carneţelul meu de însemnări. În cele din urmă, încet, ca purtat în transa agoniei, mi-am început ultimul necrolog.

  NOTA AUTORULUI.

  Puţine legi rămân neschimbate. După ce intră în vigoare, ele sunt studiate, modificate, amendate şi adesea abrogate. Toată această agitaţie produsă de judecători şi legiuitori reprezintă, în general, un lucru bun. Legile proaste sunt scoase din uz. Legile slabe sunt întărite. Legile bune sunt îmbunătăţite şi mai mult.

  Mi-am permis mari libertăţi din punctul de vedere al unor legi care existau în Mississippi în 1970. Cele pe care le-am tratat incorect în această carte au fost, între timp, amendate şi îmbunătăţite. Le-am utilizat în mod eronat ca să îmi fac povestirea să curgă. Fac asta tot timpul şi nu mă simt niciodată vinovat, de vreme ce pot să mă exonerez de orice responsabilitate pe această din urmă pagină.

  Dacă descoperiţi aceste greşeli, vă rog să nu îmi scrieţi scrisori. Îmi recunosc greşelile. Le-am comis intenţionat.

  Mulţumiri lui Grady Tollison şi lui Ed Perry din Oxford, Mississippi, pentru amintirile lor legate de legi şi proceduri vechi. Totodată, mulţumiri lui Don Whitten şi domnului Jessie Phillips de la The Oxford Eagle. Mulţumiri şi lui Gary Greene pentru sfaturile tehnice.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 „Pata” (n. Red.).

  2 Denumire generică pentru mai multe universităţi vechi şi respectabile de pe Coasta de Est a Statelor Unite, (n.tr.).

  3 Reconstruction (engl.), perioada reconstrucţiei, a reintegrării statelor secesioniste în cadrul federaţiei după Războiul de Secesiune (1861-1865) (n. Red.).

  4 National Association for the Advancement of Colored People, Asociaţia Naţională pentru Promovarea Oamenilor de Culoare (n. Red.).

  5 American Civil Liberties Union, organizaţie non-profit care oferă asistenţă juridică, (n. Red.).

  6 Specialitate mexicană servită cu sos de chili, (n. Red.).

  7 „Puma” (n.tr.).

  8 „Ziua Recunoştinţei”, sărbătoare publică în care se aduc mulţumiri şi care are loc în Statele Unite în ultima zi de joi din luna noiembrie, (n. Red.).

  9 „Vizuina vulpii”, (n.tr.).

  10 Camp (engl.), „lagăr”, dar şi „tabăra” (n. Red.).

  11 Cocktail pe baza de tequila, lămâie şi diverse tipuri de suc (n. Red.).