Ultimul jurat

 

 

 

  PARTEA I.

  După zeci de ani de gestionare greşită şi neglijare constantă, The Ford County Times a dat faliment în 1970. Proprietarul ziarului, domnişoara Emma Caudle, avea nouăzeci şi trei de ani şi era ţintuită la pat într-un azil din Tupelo. Editorul, fiul ei, Wilson Caudle, în vârstă de peste şaptezeci de ani, avea o plăcuţă introdusă în cap, amintire a unei răni din Primul Război Mondial. Situată în vârful frunţii înalte şi bombate, placa era acoperită de un cerc perfect de grefă de piele înnegrită, fapt care îi atrăsese lui Wilson porecla Spot1 pe care o îndurase întreaga lui viaţă ca adult. Spot a făcut asta. Spot a făcut aia. Spot, aici. Spot, acolo.

  Cât fusese mai tânăr, Wilson relatase despre întruniri orăşeneşti, meciuri de fotbal, alegeri, procese, întruniri religioase, tot soiul de activităţi din Ford County. Era un reporter bun, perseverent şi intuitiv. Evident, rana de la cap nu-i afectase capacitatea de a scrie. Numai că, după cel de Al Doilea Război Mondial, placa îşi schimbase poziţia, şi domnul Caudle renunţase să mai scrie altceva în afară de necrologuri. Iubea necrologurile. Le dedica ore întregi. Umplea paragrafe întregi de proză pasională în care detalia chiar şi viaţa celor mai modeşti locuitori ai ţinutului. Iar moartea unui cetăţean de vază sau foarte bogat constituia un articol de prima pagină, evident semnat de acelaşi domn Caudle. Nu rata niciodată vreun priveghi sau vreo înmormântare şi nu scria niciodată ceva rău despre cineva. Cu toţii erau glorificaţi după trecerea în nefiinţă. Ford County devenise un loc minunat în care să mori. Iar Spot era un om extrem de popular, chiar dacă era ţicnit de-a binelea.

  Singura criză reală din cariera lui jurnalistică a intervenit în 1967, în vremea când mişcarea pentru drepturi civile ajunsese în sfârşit şi în Ford County. Ziarul nu dăduse niciodată dovadă de toleranţă rasială. În paginile lui nu apăreau chipuri de negri, cu excepţia criminalilor cunoscuţi şi a celor bănuiţi. Nici un fel de anunţ de căsătorie între negri. Nici un fel de studenţi merituoşi de culoare sau echipe de base-ball cu negri. În 1967 însă, domnul Caudle a făcut o descoperire senzaţională. S-a trezit într-o dimineaţă cu gândul că în Ford County mor şi oameni de culoare, iar despre moartea lor nu scria nimeni. Pe domnul Caudle îl aştepta un univers nou şi rodnic de necrologuri, astfel încât a hotărât să pornească pe valurile unui ocean periculos şi necunoscut. Într-o miercuri, pe 8 martie 1967, Times a devenit primul săptămânal din Mississippi condus de albi care a publicat necrologul unui negru.

  Săptămâna următoare au apărut trei necrologuri despre negri, iar oamenii au început să vorbească. După aproape o lună, publicaţia era deja boicotată prin anulări de abonamente şi neplata anunţurilor publicitare contractate. Domnul Caudle ştia ce se întâmpla, dar era prea impresionat de noul său statut ca să se mai îngrijească de chestiuni triviale precum vânzările şi profitul. La şase săptămâni după acel prim necrolog istoric, el şi-a anunţat noua politică pe prima pagină şi cu caractere de-o şchioapă. A explicat publicului că va tipări orice va avea el chef, iar dacă albilor nu le convenea, atunci nici el nu le va mai scrie necrologurile.

  O moarte respectabilă reprezintă o parte importanta a vieţii din Mississippi, atât pentru albi, cât şi pentru negri, iar gândul de a pleca pe lumea cealaltă fără a beneficia de strălucirea comentariului de adio al lui Spot însemna prea mult pentru majoritatea albilor. Totodată, întreaga lume ştia că era suficient de ţicnit ca să-şi ducă ameninţarea până la capăt.

  Următoarea ediţie a ziarului a fost plină de necrologuri, atât ale albilor, cât şi ale negrilor, toate aranjate frumos în ordine alfabetică şi fără separare pe rase. Ziarul s-a vândut ca pâinea caldă. A fost începutul unei scurte perioade de prosperitate.

  Falimentul a venit fără să fi fost provocat neapărat de cineva. Capul listei de creditori a fost un furnizor de materiale tipografice din Memphis, căruia ziarul îi datora 60.000 de dolari. Alţi creditori nu fuseseră plătiţi de şase luni. Iar capacul a fost pus de respectabila Security Bank, care cerea returnarea unui împrumut.

  Eu eram proaspăt angajat, dar auzisem zvonurile. Stăteam la un birou în camera din faţă a sediului publicaţiei şi citeam o revistă, când o piticanie încălţată cu o pereche de pantofi cu vârf ascuţit s-a afişat în uşa de la intrare şi a întrebat de Wilson Caudle.

  — E la morgă, am răspuns eu.

  Era o piticanie obraznică. Îi vedeam arma lipită de şold sub bluza boţită de marinar, o armă purtată de aşa manieră ca toată lumea să o vadă. Probabil că tipul avea permis, deşi în 1970, în Ford County, nu prea era nevoie de aşa ceva. De fapt, permisele erau chiar privite chiorâş.

  — Am mandat să-i înmânez actele astea, zise el, fluturând un plic.

  N-aveam de gând să-i sar în ajutor, dar e foarte greu să fii nepoliticos cu un pitic. Chiar dacă acesta are o armă.

  — E la morgă, am repetat eu.

  — Atunci le las la dumneavoastră, a declarat el.

  Deşi mă învârteam pe acolo de mai puţin de două luni şi chiar dacă urmasem colegiul în Nord, învăţasem temeinic câteva lucruri. Ştiam că documentele cu veşti bune nu le erau livrate oamenilor prin mandatar. Erau trimise prin poştă, prin servicii de transport sau livrate personal, dar niciodată prin mandatar. Actele însemnau necazuri, şi eu nu aveam chef de aşa ceva.

  — Eu nu iau acele acte, i-am zis, uitându-mă în jos.

  Legile naturii le cer piticaniilor să fie oameni docili şi neagresivi, iar micuţul meu amic nu făcea excepţie de la regulă. Arma era doar de formă. Omul a aruncat o privire prin încăpere, cu un rânjet pe chip, dar ştia că nu avea pe unde să scoată cămaşa. Cu un gest plin de dramatism, a îndesat plicul înapoi în buzunar şi a cerut să afle:

  — Unde e morga?

  I-am arătat pe unde să o ia, şi omul a plecat. O oră mai târziu, Spot s-a ivit, împiedicându-se, în uşă, fluturând hârtiile şi lătrând isteric:

  — S-a terminat! S-a terminat!

  Continua să se plângă, în vreme ce i-am luat din mână petiţia pentru intrare în faliment involuntar. Margaret Wright, secretara lui, şi Hardy, zeţarul, au venit repede din spate şi au încercat să îl consoleze. Spot s-a aşezat pe un scaun, şi-a luat faţa în mâini, şi-a pus coatele pe genunchi şi a început să ofteze amarnic. Eu m-am apucat să citesc petiţia cu glas tare, spre ştiinţa tuturor.

  Documentul spunea că domnul Caudle trebuia să compară în termen de o săptămână în faţa unui judecător din Oxford pentru a se întâlni cu creditorii. Acolo urma să se ia decizia dacă ziarul îşi putea continua activitatea, în vreme ce o persoană mandatată de tribunal avea să lămurească situaţia. Vedeam clar că Margaret şi Hardy erau mai preocupaţi de slujba lor decât de domnul Caudle şi de căderea lui nervoasă, dar au stat alături de el şi l-au bătut încurajator pe umeri.

  După ce s-a oprit din plâns, Spot s-a ridicat brusc, şi-a muşcat buza şi a anunţat:

  — Trebuie să îi spun mamei.

  Noi trei ne-am uitat unii la alţii. Domnişoara Emma Caudle renunţase de ani de zile la aceasta viaţă, dar inima continua să-i bată îndeajuns cât să-i amâne înmormântarea. Habar nu avea şi nici nu-i mai păsa cu ce o îndopau ca să nu moară; cu atât mai puţin îi mai păsa de Ford County şi de ziar. Era oarbă, surdă şi cântărea mai puţin de patruzeci de kilograme, iar Spot avea de gând să discute cu ea despre faliment. În acel moment mi-am dat seama că nici el nu mai trăia în aceeaşi lume cu noi.

  A început din nou să se smiorcăie şi a plecat. Şase luni mai târziu aveam să-i scriu necrologul.

  Pentru că urmasem colegiul şi pentru că ţineam hârtiile în mână, Hardy şi Margaret se uitau plini de speranţă la mine, aşteptând un sfat. Eu eram ziarist, nu avocat, dar le-am spus că voi duce actele la avocatul familiei Caudle. Trebuia să urmăm sfatul acestuia. Cei doi au schiţat un zâmbet şi s-au întors la muncă.

  La prânz am cumpărat o cutie de şase cutii de bere de la Quincy's One Stop din Lowtown, zona negrilor din Clanton, şi am pornit la drum în Spitfire-ul meu. Februarie se apropia de sfârşit, iar afară era neobişnuit de cald, aşa că am apăsat pedala de acceleraţie până la fund şi m-am îndreptat spre lac, întrebându-mă, pentru a nu ştiu câta oară, ce naiba căutam eu în Ford County, Mississippi.

  Am crescut în Memphis şi am studiat cinci ani jurnalismul la Syracuse, înainte ca bunica mea să se sature să-mi mai plătească educaţia, care se tot lungea. Nu străluceam prin notele obţinute şi mai aveam un an până la licenţă. Poate un an şi jumătate. Beebee, adică bunica mea, se scălda în bani, ura să-i cheltuie, iar după cinci ani şi-a zis că şansa mea de a ajunge cineva a fost îndeajuns finanţată. Am fost extrem de dezamăgit când m-a tăiat de la porţie, dar nu m-am plâns, mai ales ei. Eram unicul nepot, şi proprietăţile ei mă aşteptau ca nişte trufandale.

  Am studiat jurnalismul mai mult ca o obligaţie. În primele zile la Syracuse visam să ajung reporter de investigaţie la New York Times sau la Washington Post. Voiam să salvez omenirea dând la iveală acte de corupţie, abuzuri asupra mediului înconjurător, cheltuieli guvernamentale nejustificate şi nedreptăţi suferite de cei neputincioşi şi oprimaţi. Mă aşteptau premiile Pulitzer. După un an şi ceva de vise deşarte, am văzut un film cu un corespondent de presă străin care hălăduia prin lume în căutare de războaie, seducea femei frumoase şi, printre picături, îşi mai găsea timp să scrie şi articole câştigătoare de premii. Tipul vorbea opt limbi şi avea barbă, purta bocanci militari şi o pereche de pantaloni kaki apretaţi, de armată, care nu făceau niciodată dungi. Am decis că ăla e genul meu de ziarist. Mi-am lăsat barbă, mi-am cumpărat bocanci şi pantaloni kaki, am încercat să învăţ germana şi mi-am încercat norocul cu cele mai drăguţe fete. Treptat, în vreme ce notele de la cursuri mă aruncau tot mai nemiloase către coada clasei, am devenit tot mai atras de ideea de a lucra pentru un ziar mic de provincie. Nu pot explica o asemenea atracţie, cu excepţia faptului că în aceea perioadă l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Nick Diener. Nick provenea din zona rurală a Indianei, şi familia lui deţinea de zeci de ani un ziar de provincie relativ prosper. Conducea o Alfa Romeo micuţă şi cochetă şi avea întotdeauna o mulţime de bani la el. Am devenit prieteni foarte buni.

  Nick era un student eminent, care s-ar fi descurcat de minune în medicină, avocatură sau inginerie. Singurul lui ţel însă era să se întoarcă în Indiana şi să conducă afacerea familiei. Chestia asta m-a uimit mereu, până ce ne-am îmbătat amândoi într-o noapte şi el s-a apucat să-mi povestească despre sumele de bani pe care le scotea tatăl lui din mica publicaţie săptămânală cu un tiraj de doar şase mii de exemplare. Mi-a spus că era o mină de aur. Conţinea doar ştiri locale, anunţuri de nuntă, întruniri sociale, ştiri sportive, poze cu echipe de baschet, câteva reţete culinare, câteva anunţuri mortuare şi pagini întregi de reclame. Poate şi un pic de politică, dar fără chestiuni controversate.

  O maşină de făcut bani. Tatăl lui era milionar. Aşa cum spunea Nick, era un soi de jurnalism lejer, fără presiuni, din care banii ţâşneau ca dintr-o fântână.

  Povestea asta m-a pus pe gânduri. După cel de-al patrulea an de colegiu, care ar fi trebuit să fie şi ultimul, dar care, în realitate, nu părea să mă apropie de sfârşitul facultăţii, mi-am petrecut vara făcând practică la un mic săptămânal din Ozark Mountains, în Arkansas. Pentru munca prestată primeam doar câteva parale, dar Beebee era impresionată că mă angajasem undeva. Îi trimiteam prin poştă în fiecare săptămână ziarul, din care cel puţin jumătate era scris de mine. Proprietarul, în acelaşi timp editor şi publicist, era un minunat domn în vârstă, încântat să aibă la dispoziţie un reporter dornic să scrie. Era un om destul de bogat.

  După cinci ani de Syracuse, notele mele nu mai puteau fi îndreptate, şi puţul cu bani secase. M-am întors la Memphis, am vizitat-o pe Beebee, i-am mulţumit pentru efortul financiar depus şi i-am mărturisit că o iubesc. Ea m-a sfătuit să-mi găsesc o slujbă.

  În acea vreme, sora lui Wilson Caudle locuia în Memphis. Prin forţa împrejurărilor, cucoana s-a întâlnit cu Beebee la una din petrecerile amatorilor de ceai fierbinte. După câteva discuţii telefonice, m-am trezit făcut pachet şi expediat în Clanton, Mississippi, unde Spot mă aştepta nerăbdător. După ce m-a plimbat o oră ca să îmi arate împrejurimile, m-a lăsat să hălăduiesc prin Ford County.

  În următoarea ediţie a ziarului a publicat o mică ştire simpatică, însoţită de poza mea, în care îmi anunţa „practica” la Times. Ştirea a apărut pe prima pagină. În acele zile nu prea existau cine ştie ce poveşti senzaţionale.

  Anunţul conţinea două erori care aveau să mă urmărească ani de zile. Prima şi cea mai puţin importanta era aceea că Syracuse se alăturase Ivy League2, cel puţin în conformitate cu Spot. El şi-a informat tot mai puţin numeroşii săi cititori că îmi făcusem educaţia Ivy League în Syracuse. Abia după o lună de zile cineva mi-a atras atenţia asupra erorii. Începusem să cred că nimeni nu citeşte ziarul sau, mai rău, că aceia care îl citeau erau complet idioţi.

  Cea de-a doua eroare mi-a schimbat viaţa. Pe certificatul meu de naştere scria Joyner William Traynor. Până la vârsta de doisprezece ani mi-am bătut la cap părinţii să îmi spună de ce doi oameni presupus inteligenţi, ca ei, i-au pus numele Joyner unui nou-născut. În cele din urmă am aflat, din alte surse decât părinţii mei, care nu şi-au asumat această responsabilitate, că unul dintre ei a insistat asupra numelui Joyner datorită afiliaţiei cu o rudă mai îndepărtată despre care se presupunea că e putred de bogată. Nu mi-am întâlnit niciodată tizul. Din punctul meu de vedere, omul a murit falit, însă eu m-am ales cu Joyner pentru întreaga viaţă. Când m-am înscris la Syracuse eram J. William, un nume mai degrabă impozant pentru un tânăr de optsprezece ani. Însă Vietnamul, manifestaţiile şi toate tulburările sociale din acele vremuri m-au convins că J. William suna prea oficial, prea corporatist. Am devenit Will.

  Spot îmi spunea, la întâmplare, Will, William/Bill sau chiar Billy. Deoarece răspundeam la toate aceste apelative, nu ştiam niciodată ce avea să urmeze. În articolul din ziar, sub mutra mea zâmbăreaţă, fusese tipărit noul meu nume. Willie Traynor. Am încremenit când am văzut. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că va exista odată cineva care să-mi spună Willie. Am făcut şcoala pregătitoare în Memphis, şi apoi colegiul la New York. Nu am întâlnit niciodată o persoană cu numele Willie. Nu eram amicul de o viaţă al tuturor. Eram un rebel cu păr lung, care conducea o maşină Triumph Spitfire.

  Ce aveam să le spun băieţilor din frăţia de la Syracuse? Ce aveam să îi spun lui Beebee?

  După ce m-am ascuns în apartamentul meu vreo două zile, mi-am adunat tot curajul de care eram capabil ca să îl înfrunt pe Spot şi să îi pretind să facă el ceva. Nu prea ştiam eu ce, dar el comisese greşeala, aşa că el era obligat să o repare. M-am repezit în birourile redacţiei şi am dat peste Davey Bigmouth Bass, redactorul sportiv al ziarului.

  — Hei, haios nume, m-a întâmpinat el. L-am urmat în biroul lui, ca să-i cer sfatul.

  — Nu mă cheamă Willie, am început eu.

  — Ba te cheamă de acum.

  — Pe mine mă cheamă Will.

  — Pe aici oamenilor o să le placă. Un şmecheraş deştept din Nord, cu păr lung şi o maşinuţă sport importată. Pe cinstea mea, tipii o să creadă că eşti grozav cu un nume ca Willie. Gândeşte-te la Joe Willie.

  — Cine e Joe Willie?

  — Joe Willie Namath.

  — Ah, acel Joe!

  — Mda, e un yankeu ca tine, din Pennsylvania sau aşa ceva, însă atunci când a ajuns în Alabama şi-a schimbat numele din Joseph William în Joe Willie. Fetele au început să-l vâneze peste tot.

  Am început să mă simt mai bine. În 1970, Joe Namath era, probabil, cel mai frumos atlet din ţară. Am plecat să mă plimb cu maşina, repetându-mi obsesiv în minte: „Willie, Willie”. În câteva săptămâni, numele a început să prindă. Toată lumea îmi spunea Willie şi păreau să se simtă mai confortabil în prezenţa mea, pentru că aveam un nume atât de pământean.

  Lui Beebee i-am explicat că era vorba doar de un pseudonim temporar.

  Times era un ziar foarte „subţire”. Mi-am dat imediat seama că publicaţia avea necazuri. Se tipăreau masiv necrologuri, dar nu prea existau ştiri şi reclame. Angajaţii erau nemulţumiţi, însă loiali şi tăcuţi. În 1970 existau puţine slujbe în Ford County. După o săptămână de muncă, chiar şi unui novice ca mine i-a fost clar că ziarul mergea în pierdere. Necrologurile sunt gratuite – reclamele, nu. Spot îşi petrecea cea mai mare parte a timpului închis în birou trăgând un pui de somn şi dând telefoane la morgă. Uneori îl sunau cei de acolo. Alteori treceau pe la sediu diverşi membri de familie, la câteva ore după ce vreun unchi îşi dăduse ultima suflare, şi îi înmânau câte un epitaf lung, scris de mână şi plin de înflorituri, pe care Spot îl înhăţa şi îl ducea cu delicateţe până la biroul lui, unde, în spatele uşii închise, îl rescria şi-l redacta până devenea perfect.

  Spot mi-a spus că întregul ţinut mă aştepta să relatez ştiri. Ziarul dispunea doar de un singur alt reporter pe teme generale, Baggy Suggs, un ţap bătrân care îşi petrecea orele pe lângă tribunal, adulmecând bârfe şi bând bourbon cu o mică gaşcă de avocaţi prea bătrâni şi prea alcoolici ca să îşi mai practice meseria. Aşa cum aveam să descopăr în curând, Baggy era prea leneş ca să-şi verifice sursele şi să scormonească după subiecte interesante. Ca atare, articolul lui de prima pagină nu era, de obicei, decât o relatare plicticoasă a vreunei dispute legate de un teren sau a vreunei molestări în familie.

  Margaret, secretara, era o minunată creştină care ţinea în frâu întreaga şandrama, deşi o ducea mintea suficient de mult ca să îl lase pe Spot să creadă că el era şeful. Femeia trecuse de cincizeci de ani şi lucra la ziar de douăzeci de ani. Era alfa şi omega instituţiei, iar Times se învârtea în jurul ei. Margaret vorbea încet, aproape sfios, şi din prima zi prezenţa mea o intimidase, pentru că eram din Memphis şi urmasem timp de cinci ani cursurile unei şcoli din Nord. Eu aveam grijă să nu mă laud cu apartenenţa mea la universităţile cu tradiţie, însă voiam, în acelaşi timp, ca aceşti ţărani din Mississippi să fie conştienţi de educaţia mea extraordinară.

  Ea şi cu mine am devenit amici de bârfă, iar după o săptămână mi-a confirmat ceea ce eu bănuiam deja – că domnul Caudle era, într-adevăr, nebun, şi că ziarul o ducea rău pe bune. Numai că, aşa cum susţinea Margaret, cei doi Caudle dispuneau de bani de familie!

  Aveau să treacă ani de zile până să înţeleg misterul.

  În Mississippi, banii de familie nu trebuie confundaţi cu averea. N-aveau nimic de-a face cu lichidităţile sau cu alte bunuri. Banii de familie însemnau un statut social, obţinut de un alb, cu o educaţie mai înaltă decât liceul, născut într-o casă mare cu veranda în faţă – probabil înconjurată de câmpuri de bumbac şi soia, deşi un astfel de amănunt nu era obligatoriu – crescut parţial de o mult iubită doică neagră pe nume Bessie sau Pearl, parţial de bunici avuţi, care odinioară fuseseră stăpânii strămoşilor lui Bessie sau Pearl, şi hrănit încă de la naştere cu discursuri despre comportamentul social al elitei privilegiaţilor. Suprafeţele de pământ şi fondurile băneşti erau cumva de ajutor, însă zona fluviului Mississippi era plină de indivizi cu sânge albastru faliţi, care moşteniseră statutul de „bani de familie”. Statutul nu putea fi câştigat. Trebuia primit la naştere.

  Avocatul familiei Caudle mi-a explicat, în câteva cuvinte concise, adevărata valoare a banilor de familie:

  — Sunt săraci lipiţi pământului, mi-a zis el, în vreme ce eu şedeam într-un fotoliu ponosit din piele şi îl priveam peste anticul şi imensul lui birou de mahon.

  Avocatul se numea Walter Sullivan, de la prestigioasa firmă de avocatura Sullivan & O'Hara – o firmă renumită în Ford County, căci avea şapte avocaţi. Omul studiase cererea de intrare în faliment şi începuse să bată câmpii despre familia Caudle, despre banii pe care îi avusese aceasta familie şi despre prostiile comise, în urma cărora un ziar altădată profitabil ajunsese la pământ. Reprezenta familia de treizeci de ani. În vremurile când Miss Emma conducea afacerea, Times avea cinci mii de abonaţi şi pagini pline de reclame. Femeia păstra un certificat de depozit în valoare de 500 000 de dolari la Security Bank, pentru a-l folosi în caz de nevoie.

  Apoi a murit soţul ei, iar ea s-a recăsătorit cu un alcoolic din partea locului, mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani. Când era treaz, omul abia dacă ştia să vorbească, dar se împăuna că el este un poet şi un eseist chinuit de soartă. Miss Emma îl iubea mult. L-a plantat în funcţia de coeditor, o poziţie pe care el o folosea ca să scrie lungi editoriale în care tuna şi fulgera împotriva a tot ce mişca în Ford County. A fost începutul sfârşitului. Spot îşi ura tatăl vitreg, sentimentul fiind reciproc, iar relaţia lor a ajuns la apogeu printr-una din cele mai năucitoare bătăi cu pumnii din istoria Clantonului. Bătaia a avut loc pe trotuarul din faţa redacţiei, în piaţa din centrul localităţii, în faţa unei mulţimi uluite. Localnicii credeau că, în acea zi, creierul lui Spot, şi-aşa fragil, avusese serios de suferit. La puţin timp după aceea, el a început să nu mai scrie nimic altceva în afara blestematelor de necrologuri.

  Tatăl vitreg a fugit cu banii soţiei sale, iar Miss Emma a suferit o cădere nervoasă şi s-a autoexilat de lume.

  — Pe vremuri a fost un ziar bun, mi-a spus domnul Sullivan. Dar uitaţi-vă la el acum. Mai puţin de o mie două sute de abonamente şi datorii cât casa. E în faliment!

  — Ce va decide tribunalul? Am întrebat eu.

  — Va încerca să găsească un cumpărător.

  — Un cumpărător?

  — Da, cineva îl va cumpăra. Ţinutul trebuie să aibă un ziar. M-am gândit imediat la doi oameni – Nick Diener şi Beebee. Familia lui Nick se îmbogăţise din săptămânalul pe care îl conducea în ţinutul ei. Beebee era deja bogată şi avea un singur nepot mult iubit. Inima a început să îmi bată din pricina ocaziei ivite.

  Domnul Sullivan mă urmărea cu atenţie. Era clar că simţea ce îmi trecea prin minte.

  — Ar putea fi cumpărat pe mai nimic, a turnat el gaz pe foc.

  — Cât? Am întrebat eu, cu încrederea unui reporter neofit de douăzeci şi trei de ani, a cărui bunică era la fel de moale precum săpunul din leşie.

  — Probabil cincizeci de mii. Douăzeci şi cinci pentru ziar şi douăzeci şi cinci capital de lucru. Cele mai multe datorii pot fi trecute la faliment, apoi renegociate cu creditorii.

  Domnul Sullivan s-a oprit şi s-a aplecat înainte, cu coatele pe birou şi cu sprâncenele lui cenuşii şi groase zvâcnind, ca şi cum creierul îi lucra continuu.

  — Ar putea fi o adevărată mină de aur, să ştiţi.

  Beebee nu investise niciodată într-o mină de aur, dar după trei zile de rugăminţi şi insistenţe am plecat din Memphis cu un cec de 50.000 de dolari. Cecul i l-am dat domnului Sullivan, care l-a pus într-un cont bancar şi a înaintat tribunalului o cerere de vânzare a ziarului. Judecătorul, o relicvă umană care ar fi stat perfect în pat alături de Miss Emma, a dat bovin din cap şi şi-a scrijelit numele pe un ordin judecătoresc care mă transforma în noul proprietar al lui The Ford County Times.

  În Ford County ai nevoie de cel puţin trei generaţii ca să fii acceptat drept membru al comunităţii. Indiferent de avere sau de familie, nimeni nu se poate muta în ţinut, beneficiind instantaneu şi de încredere. Orice nou-venit este înconjurat de un nor negru de suspiciuni. Eu nu făceam excepţie de la regulă. Oamenii din ţinut sunt excesiv de calzi, de cordiali şi de politicoşi, aproape de punctul în care devin iritanţi cu amabilităţile lor. Dau din cap şi vorbesc cu toată lumea pe străzile din centru. Te întreabă de sănătate, de vreme şi te invită la biserică. Se grăbesc să sară în ajutorul străinilor.

  Însă nu au cu adevărat încredere în tine decât dacă au avut încredere şi în bunicul tău.

  Un imens val de bârfe a zguduit comunitatea în clipa în care s-a împrăştiat vorba că eu, un tânăr venetic din Memphis, am cumpărat ziarul local pentru o sumă de cincizeci, o sută sau poate chiar două sute de mii de dolari. Margaret mă ţinea la curent cu ultimele bârfe. Deoarece eram burlac, exista posibilitatea să fiu homosexual. Deoarece urmasem cursuri la Syracuse, oriunde ar fi fost asta, atunci probabil că eram comunist. Sau, mai rău, liberal. Şi pentru că eram din Memphis, eram doar un sabotor care intenţiona să facă de râs Ford County.

  În acelaşi timp însă, aşa cum conveniseră tacit cu toţii, eu eram acum cel care controla necrologurile! Eram cineva!

  Noul Times a debutat pe data de 18 martie 1970, la doar trei săptămâni după ce curierul venise cu actele de faliment. Ziarul avea aproape trei centimetri grosime şi era încărcat cu poze, aşa cum Nici un săptămânal de provincie nu tipărise vreodată. Fotografii cu cercuri literare, cu echipe de baschet ale liceenilor, cu cercuri de studiu a Bibliei, cu echipe de softball, cu întâlniri civice. Zeci de poze. Am încercat să includ fiecare individ din ţinut. Iar morţii erau lăudaţi ca niciodată înainte. Necrologurile erau stânjenitor de lungi. Sunt convins că Spot era mândru de asta, dar n-am primit nici o vorbuliţă de apreciere de la el.

  Ştirile erau uşoare şi aerisite. Nici un fel de editorial. Oamenilor le plăcea să citească despre crime, aşa că în colţul din stânga jos al primei pagini am lansat rubrica de „ „Infracţiuni”. Din fericire, două camionete fuseseră furate cu o săptămână înainte, aşa că am relatat vestea ca şi cum fusese jefuită Trezoreria SUA.

  În centrul primei pagini trona o poză de grup a noii echipe a ziarului – Margaret, Hardy, Baggy Suggs, eu, fotograful nostru, Wiley Meek, Davey Bigmouth Bass şi Melanie Dogan, o elevă de liceu angajată cu jumătate de normă. Eram mândru de echipa mea. Lucrasem ca nebunii zece zile, iar prima ediţie a ziarului a fost un adevărat triumf. Am tipărit cinci mii de exemplare şi le-am vândut pe toate. Cea mai impresionată a fost Beebee, căreia i-am trimis o cutie întreagă cu ziare.

  Timp de o lună, Times a căpătat treptat o formă, pe măsură ce îmi dădeam seama mai bine ce aveam să fac din ziar. În zona de provincie a Mississippiului schimbările sunt dureroase, aşa că am decis să merg din aproape în aproape. Vechiul ziar intrase în faliment, dar se modificase extrem de puţin în cincizeci de ani. Am scris mai multe ştiri, am vândut mai multă reclamă, am inclus tot mai multe poze de grup din cele mai diverse domenii. Şi am lucrat din greu la necrologuri.

  Nu fusesem niciodată un suporter al orelor lungi de serviciu, dar, cum eram proprietar, am uitat de ceas. Eram prea tânăr şi prea ocupat ca să îmi fie frică. Aveam douăzeci şi trei de ani şi mă trezisem proprietarul unei publicaţii săptămânale datorită norocului, întâmplării şi unei bunici bogate. Daca aş fi ezitat, aş fi studiat situaţia şi aş fi căutat sfaturi de la bancheri şi contabili, probabil cineva mi-ar fi băgat minţile în cap. Însă atunci când ai douăzeci şi trei de ani nu te temi de nimic. Nu ai nimic, deci nu poţi pierde nimic.

  Mi-am imaginat că-mi va lua un an ca să scot ziarul cu profit. Iar la început veniturile creşteau constant şi lent. Apoi a fost ucisă Rhoda Kassellaw. Cred că intră în natura afacerii să vinzi mai multe ziare după comiterea unei crime atroce, când oamenii vor detalii. Am vândut două mii patru sute de ziare în săptămâna dinaintea crimei, şi aproape patru mii o săptămână mai târziu.

  Nu era vorba de o crimă obişnuită.

  Ford County era un loc paşnic, plin de creştini sau de oameni care pretindeau că sunt creştini. Bătăile cu pumnii erau evenimente banale, dar care se petreceau din cauza claselor sociale inferioare, care se luau la harţă din pricina alcoolului. O dată pe lună vreun ţăran trăgea în vecinul lui sau în propria nevastă cu arma, iar în fiecare weekend exista măcar o înjunghiere în zonele populate de negri. Toate aceste episoade erau rareori urmate de decesele victimelor.

  Am deţinut ziarul timp de zece ani, între 1970 şi 1980, şi în perioada asta am relatat despre foarte puţine asasinate în Ford County. Niciunul nu a fost la fel de atroce ca în cazul Rhodei Kassellaw. Niciunul nu a fost la fel de îndelung premeditat. Au trecut treizeci de ani şi încă mă mai gândesc zilnic la acea crimă.

  Rhoda Kassellaw trăia în comunitatea din Beech Hill, la douăsprezece mile nord de Clanton, într-o casă modestă de cărămidă cenuşie, lângă un drum de ţară îngust şi pietruit. Straturile de flori din faţa casei erau atent îngrijite în fiecare zi, iar pajiştea lungă şi lată cu iarbă dintre ele şi drum era bine tunsă şi compactă. Aleea de acces către casă fusese amenajată din piatră albă de râu. Pe ambele laturi ale aleii zăceau împrăştiate mingi, jucării şi biciclete. Cei doi copii mici ai Rhodei stăteau permanent pe afară şi se jucau încontinuu, uneori oprindu-se ca să urmărească cu privirea câte o maşină care trecea pe drum.

  Era o căsuţă cochetă de ţară, la o aruncătură de băţ de casa învecinată a domnului şi doamnei Deece. Tânărul care o cumpărase fusese omorât într-un accident de camion undeva, în Texas, astfel încât, la vârsta de douăzeci şi opt de ani, Rhoda devenise văduvă. Asigurarea lui de viaţă acoperise costul casei şi al maşinii. Ce mai rămăsese fusese investit pentru asigurarea unui modest venit lunar care îi permitea Rhodei să stea acasă şi să aibă grijă de copii. Femeia petrecea ore întregi pe afară, îngrijind grădina cu legume, plivind buruienile şi ocupându-se de straturile de flori din faţa casei.

  Era o femeie retrasă. Doamnele în vârstă din Beech Hill o considerau o văduvă model, care stătea acasă, părând mereu tristă şi limitându-şi viaţa socială la câte un drum ocazional până la biserică. Cucoanele şopteau între ele că ar fi fost tare bine ca Rhoda să iasă mai des în lume.

  La scurt timp după moartea soţului ei, Rhoda s-a gândit să se întoarcă la familia ei în Missouri. Nici ea şi nici soţul ei nu erau originari din Ford County. Ajunseseră acolo datorită serviciului. Cum însă casa fusese plătită, copiii erau fericiţi, vecinii erau drăguţi, iar familia ei era mult prea curioasă să afle câţi bani încasase din asigurare, Rhoda a decis să rămână. Gândurile de plecare n-au părăsit-o complet, dar n-a trecut niciodată la fapte.

  Rhoda Kassellaw putea fi o femeie frumoasă când voia, fapt care nu se întâmpla prea des. Silueta ei armonioasă şi subţire era, de obicei, camuflată sub o rochie lălâie de bumbac sau o cămaşă largă şi groasă pe care o purta la grădinărit. Nu se machia mai deloc şi îşi ţinea părul cânepiu tras pe spate şi adunat într-un imens coc în vârful capului. Mâncarea şi-o pregătea mai ales din ce cultiva în grădină, ceea ce îi conferea pielii ei un uşor licăr de sănătate. O astfel de văduvă tânără ar fi atras în mod normal privirile şi interesul multora din ţinut, dar Rhoda prefera să rămână retrasă.

  După trei ani de doliu însă, Rhoda a început să se agite. Nu întinerea, şi anii treceau pe lângă ea. Era prea tânără şi prea drăguţă ca să stea acasă sâmbătă de sâmbătă, cu o carte în braţe. Trebuia să mai existe şi altceva de făcut, chiar dacă Beech Hill era o zonă moartă din acest punct de vedere.

  Rhoda a angajat o tânără negresă din vecinătate ca să aibă grijă de copii şi s-a suit la volanul maşinii, mergând o oră până la graniţa cu statul Tennessee, unde auzise ea că se găseau nişte cluburi de dans şi nişte localuri respectabile. Poate că acolo n-o cunoştea nimeni. A început să se bucure de dans şi de flirt, fără ca asta să o determine să bea sau să întârzie acasă. Treptat, ieşirile ei de două sau de trei ori pe lună au intrat în rutină.

  În timp, autodisciplina impusă a devenit mai lejeră, dansurile tot mai dese, iar orele petrecute la distracţie, tot mai lungi. Rhoda începuse să fie remarcată şi bârfită în barurile şi cluburile de pe toată graniţa statului.

  Individul a urmărit-o spre casă de două ori înainte de a o ucide. Era în martie, şi un front atmosferic cald adusese cu el speranţa unei primăveri timpurii. Evenimentele s-au întâmplat într-o noapte întunecoasă, lipsită complet de lună. Bear, potaia familiei, l-a mirosit pentru prima dată când el s-a furişat în spatele unui copac din curte. Individul a redus câinele la tăcere pentru totdeauna exact în clipa în care Bear începuse să mârâie şi să latre.

  Fiul Rhodei, Michael, avea cinci ani, iar fata ei, Teresa, doar trei. Amândoi purtau pijamale cu imprimeuri din desenele lui Disney, frumos călcate, şi o urmăreau cu privirea pe mama lor cum le citea povestea cu Iona şi balena. După o vreme, Rhoda i-a învelit bine pe amândoi şi i-a sărutat de noapte bună. Când le stingea lumina din dormitor, asasinul ajunsese deja în casă.

  O oră mai târziu, Rhoda închidea televizorul, încuia uşile şi îl aştepta pe Bear, care întârzia să apară. Nici o surpriză aici, pentru că potaia obişnuia adesea să fugărească veveriţe şi iepuri până în pădure, şi de aceea întârzia acasă. Când se întâmpla asta, Bear se culca pe veranda şi o trezea cu urletele în zori. Rhoda se dezbrăcă de rochia uşoară de bumbac şi deschise uşa dulapului. El o aştepta acolo, în beznă.

  O înşfăcă pe la spate, îi acoperi gura cu o mână groasă şi năduşită şi îi spuse:

  — Am un cuţit. Te tai şi pe tine, şi pe copii.

  Cu cealaltă mână ridică o lamă strălucitoare şi i-o trecu Rhodei prin faţa ochilor.

  — M-ai înţeles? Îi şuieră el pe la ureche.

  Femeia tremura şi apucă doar să dea din cap în semn că da. Nu vedea chipul atacatorului. Individul o aruncă pe podea, cu faţa în jos, şi îi duse mâinile la spate. Apucă o eşarfă maro de lână pe care i-o dăduse Rhodei o mătuşă bătrână şi i-o înfăşură strâns peste faţă.

  — Să nu scoţi nici un sunet, continuă el să şuiere la urechea ei. Altfel îţi tai copiii.

  După ce termină să o lege la ochi, o apucă de păr, o ridică în picioare şi o trase înspre pat. Îi înfipse vârful cuţitului în bărbie şi îi zise:

  — Să nu mi te împotriveşti. Cuţitul e chiar aici. După aceea îi smulse chiloţii şi începu să o violeze.

  Avea chef să-i vadă ochii, acei ochi minunaţi pe care îi zărise prin cluburi. Şi părul lung. Îi cumpărase de băut şi dansase de două ori cu ea, dar, când încercase să se apropie, ea îi pusese braţele în piept.

  — Mai încearcă acum aşa ceva, iubito, mormăi el, suficient de tare ca ea să îl audă.

  Îşi făcuse curaj cu paharele de Jack Daniel's timp de trei ore, iar acum whiskyul îl amorţea. Se mişcă încet deasupra ei, fără a grăbi lucrurile şi bucurându-se de fiecare secundă. Gemea cu mormăiala satisfăcută a unui bărbat adevărat care lua şi primea ce voia.

  Mirosul de whisky amestecat cu cel al transpiraţiei lui îi făceau rău, dar Rhoda era prea înspăimântată ca să vomite. L-ar fi putut înfuria şi determina să folosească arma. Acceptând treptat oroarea care se petrecea, începu să gândească. Trebuia să tacă din gură. Copiii nu trebuiau sculaţi. Şi ce avea să facă el oare cu cuţitul după ce va termina?

  Străinul se mişca tot mai repede şi mormăia tot mai tare.

  — Taci din gură, iubito, sâsâia el încontinuu. O să folosesc cuţitul.

  Patul din fier forjat scârţia tot mai tare. „N-a fost folosit îndeajuns”, îşi spuse el. Scotea un zgomot prea puternic, dar lui nu-i păsa.

  Zdruncinăturile patului îl treziră pe Michael, care o trezi la rândul lui pe Teresa. Copiii se strecurară din încăperea lor şi se furişară de-a lungul coridorului întunecat, ca să vadă ce se întâmpla. Michael deschise uşa dormitorului maică-si, îl zări pe străin deasupra ei şi ţipă:

  — Mami!

  Preţ de o clipă, bărbatul se opri şi înălţă capul spre copii.

  Vocea băiatului o îngrozi pe Rhoda, care sări în sus şi îşi aruncă ambele mâini înspre violatorul ei, căutând să apuce din jur ce putea. Îl lovi cu pumnul în ochiul stâng, o lovitură care îl şocă pe individ. Apoi îşi smulse cârpa de la ochi, dând în acelaşi timp din ambele picioare. El o plesni şi încercă să o ţintuiască la loc de pat.

  — Danny Padgitt! Strigă ea, continuând să îl izbească cu palmele.

  El o izbi încă o dată cu putere.

  — Mami! Ţipă Michael.

  — Fugiţi, copii! Încercă Rhoda să strige, năucită de loviturile atacatorului.

  — Taci din gură! Urlă Padgitt.

  — Fugiţi! Strigă din nou Rhoda.

  Copiii se dădură înapoi, apoi o luară la goană pe hol, trecură prin bucătărie şi ţâşniră afară, la adăpost.

  În fracţiunea de secunda în care îşi auzi strigat numele, Padgitt îşi dădu seama că trebuia să o reducă pe femeie la tăcere. Luă cuţitul şi izbi de două ori cu el, apoi se dădu jos de pe pat şi îşi culese hainele aruncate pe jos.

  Domnul şi doamna Aaron Deece urmăreau emisiunile de noapte din Memphis, când îl auziră pe Michael strigând şi apropiindu-se. Domnul Deece îl întâmpină pe băiat la uşă. Pijamaua puştiului era îmbibată de sudoare şi de roua nopţii, iar dinţii îi clănţăneau în gură atât de tare, încât aproape că nu putea scoate nici o vorbă.

  — I-a făcut rău lui mami! Spunea el ca o morişcă. I-a făcut rău lui mami!

  În întunericul dintre cele două case, domnul Deece o zări pe Teresa alergând după fratele ei. Fetiţa aproape că alerga pe loc, ca şi cum ar fi vrut să ajungă undeva fără a părăsi locul în care se afla. Când doamna Deece reuşi să ajungă la ea apucând pe lângă garajul familiei, Teresa îşi sugea degetul mare şi era incapabilă să scoată o vorbă.

  Domnul Deece se repezi în birou şi înşfăcă două carabine, una pentru el, cealaltă pentru nevastă-sa. Copiii fuseseră duşi între timp în bucătărie, amândoi şocaţi până la paralizie.

  — I-a făcut rău lui mami, continua Michael să zică. Doamna Deece îi luă în braţe şi le spuse că totul va fi în regulă. Se uită la carabina pe care soţul ei i-o lăsă pe masă.

  — Staţi aici, rosti el, grăbindu-se să iasă.

  Nu avu mult de mers. Rhoda aproape că ajunsese la casa familiei Deece înainte de a se prăbuşi în iarbă. Era complet goală, iar sângele îi şiroia pe corp de la gât în jos. Domnul Deece o luă de jos şi o duse spre veranda din faţa casei, apoi strigă spre nevastă-sa să ia copiii şi să-i încuie într-un dormitor în spatele casei. Nu le putea permite să-şi vadă mama în halul acela în ultimele ei clipe de viaţă.

  În vreme ce o aşeza pe Rhoda pe balansoar, aceasta şopti:

  — Danny Padgitt. A fost Danny Padgitt.

  O acoperi cu o pătură, apoi sună la salvare.

  Danny Padgitt se ţinea pe mijlocul drumului şi îşi conducea camioneta cu peste o sută patruzeci de kilometri la oră. Era pe jumătate beat şi speriat de moarte, chiar dacă nu era dispus să recunoască asta. Avea să ajungă acasă în zece minute şi să reintre în siguranţa micului regat familial cunoscut sub numele de Insula Padgitt.

  Chipurile mucoşilor ălora mici distruseseră totul. Avea să se mai gândească la întreaga grozăvie a doua zi. Trase o duşcă lungă din cea de-a cincea sticlă de Jack Daniel's şi se simţi instantaneu mai bine.

  Un iepure sau un câine mic, sau vreun rozător sări în faţa camionetei. Zări animalul în ultima clipă şi reacţionă extrem de nefericit. Apăsă din instinct pedala frânei, doar câteva fracţiuni de secundă, pentru că lui Danny nu-i păsa ce lovea şi chiar se bucura să ucidă animale neatente pe şosele, însă o făcu prea puternic. Roţile din spate se blocară şi camioneta începu să alunece în zigzag. Înainte de a-şi da seama de asta, Danny se trezi într-o mare încurcătură. Trase de volan într-o parte, în partea proastă, şi camioneta lovi marginea drumului, după care începu să se rotească precum o bucată de fier alunecând pe gheaţă. Maşina căzu în şanţ, se răsturnă de două ori, apoi se zdrobi de un pâlc de pini. Dacă ar fi fost treaz, probabil că Danny ar fi murit, însă beţivii îşi au dumnezeul lor ca să-i ocrotească.

  Reuşi să iasă printr-un geam făcut fărâme şi se sprijini multă vreme de caroseria camionetei, numărându-şi tăieturile şi zgârieturile şi cântărindu-şi opţiunile pe care le avea la dispoziţie. Un picior îi paralizase brusc. Căţărându-se pe marginea drumului, îşi dădu seama că nu putea merge prea departe. Nici măcar nu avea nevoie să o facă.

  Luminile albastre şi roşii ajunseră lângă el înainte ca Danny să-şi dea seama ce se întâmplă. Şeriful ieşi din maşină şi inspectă zona cu o lanternă mare şi neagră. Alte lanterne se văzură imediat de-a lungul drumului.

  Şeriful văzu sângele, adulmecă mirosul de whisky şi scoase imediat cătuşele.

  Râul Big Brown curge leneş spre sud din Tennessee şi merge drept, ca un canal de irigaţii săpat de mâna omului, pe o distanţă de treizeci de mile prin mijlocul ţinutului Tyler, Mississippi. Cu două mile înainte de graniţa Ford County începe să facă bucle şi coruri, iar la ieşirea din Tyler County arată ca un şarpe speriat care se arcuieşte disperat şi nu are nici o ţintă precisă. Apa râului e greoaie, mocirloasă şi leneşă, puţin adâncă în cele mai multe locuri. Big Brown nu e recunoscut pentru frumuseţe. Pe malurile nenumăratelor curbe şi coruri se aştern nisipul, mâlul şi pietrişul. O sută de pâraie şi torente îl alimentează cu o rezervă inepuizabilă de apă lent curgătoare.

  Călătoria râului prin Ford County nu durează mult. Pe măsură ce înaintează, devine tot mai subţire, formând un cerc larg în jurul unei suprafeţe de două mii de acri în extremitatea nord-estică a ţinutului, după care părăseşte zona şi se îndreaptă înapoi spre Tennessee. Cercul este aproape închis, aproape formând o insulă, însă în ultimul moment râul se depărtează de el însuşi şi lasă o fâşie îngustă de pământ între maluri.

  Cercul este cunoscut sub numele de Insula Padgitt, un teritoriu forestier lat şi dens, plin cu pini, stejari, ulmi. Şi brăzdat de o mulţime de mlaştini, golfuleţe şi iazuri, unele conectate între ele, altele complet izolate. Din imensa suprafaţă s-a defrişat extrem de puţin. Pe insulă nu se cultiva mai nimic, cu excepţia lemnului pentru cherestea şi a lanurilor de porumb – pentru fabricarea ilegală a whiskyului. Şi a marijuanei, dar asta este o cu totul altă poveste.

  Banda îngustă de pământ dintre malurile râului era străbătută de un drum cu sens dublu, pavat, întotdeauna supravegheat de un paznic. Drumul fusese construit demult de către autorităţi, însă puţini contribuabili îndrăzneau să-l folosească.

  Întreaga insulă intrase în proprietatea familiei Padgitt din vremea Reconstrucţiei3, când Rudolph Padgitt, un nordist în căutarea norocului, a ajuns un pic cam târziu după Războiul de Secesiune şi a găsit toate loturile de teren mai acătării ocupate. A căutat în zadar, n-a găsit nimic atrăgător şi s-a împiedicat cumva de acea insulă infestată de şerpi. Zona arăta promiţător pe hartă. A alcătuit o gaşcă de foşti sclavi proaspăt eliberaţi şi, dotat cu arme şi săbii, şi-a tăiat un drum de acces pe insulă. Nimeni altcineva nu îşi dorea acel teren.

  Rudolph s-a însurat cu o târfă din partea locului şi s-a apucat să taie lemne. Cum lemnul era la mare preţ după război, s-a îmbogăţit rapid. Târfa s-a dovedit extrem de fertilă, astfel că în curând insula răsuna de ţipetele unei mici hoarde de pitici Padgitt. Unul dintre foştii sclavi învăţase arta distilării. Ca atare, Rudolph a devenit şi cultivator de porumb. Nu-şi consuma şi nici nu-şi vindea recoltele, ci le folosea pentru a produce ceea ce în curând avea să devină unul din cele mai bune whiskyuri din Sud.

  Rudolph a fabricat ilegal whisky timp de treizeci de ani, până ce a murit de ciroză în 1902. La acea dată insula era locuită de un adevărat clan Padgitt, oameni foarte eficienţi în tăierea lemnului şi în producerea ilegală de băuturi. Peste o jumătate de duzină de distilerii fuseseră împrăştiate pe toată suprafaţa insulei, toate ascunse vederii şi bine protejate şi toate dotate cu cele mai performante maşinării.

  Clanul Padgitt a devenit faimos pentru whiskyul produs, deşi faima era ultimul lucru pe care şi-l doreau oamenii aceia. Cu toţii erau secretoşi şi foarte buni familişti, ţinând cu dinţii la ceea ce era al lor şi înspăimântaţi de moarte că s-ar fi putut ca micul lor regat să fie invadat de alţi oameni, care să le fure din profiturile considerabile realizate. Spuneau că sunt tăietori de lemne şi, într-adevăr, cheresteaua produsă de ei era de bună calitate şi foarte căutată. Compania Padgitt Lumber era extrem de vizibilă pe drumul principal de acces, lângă râu. Pretindeau că sunt oameni cu frica legii, buni plătitori de taxe şi că îşi duceau copiii la şcoli publice.

  În perioada anilor 1920 şi 1930, o dată cu prohibiţia alcoolului care însetase naţiunea, whiskyul Padgitt ajunsese o marfă extrem de căutată. Băutura era transportată în butoaie de stejar chiar de pe malurile râului şi dusă hăt-departe în Nord, până la Chicago. Preşedintele, directorul de producţie şi de marketing al întregii afaceri era un vechi bătăuş cu pumni de fier pe nume Clovis Padgitt, fiul cel mai mare al lui Rudolph şi al târfei. Clovis fusese învăţat de la o vârstă fragedă că profiturile cele mai bune erau acelea pentru care nu se plăteau nici un fel de taxe. Aceasta a fost lecţia numărul unu. Lecţia numărul doi s-a referit la efectuarea de tranzacţii doar pe baza banilor gheaţă. Ca atare, Clovis şi-a făcut bine temele şi, în curând, în întregul ţinut a început să circule zvonul despre averea clanului Padgitt, care ar fi avut mai mulţi bani decât trezoreria statului Mississippi.

  În 1938, trei agenţi ai Fiscului s-au furişat peste râu într-o barcă închiriată, în căutarea sursei whiskyului Old Padgitt. Operaţiunea lor secretă a fost deconspirată încă de la început. Mai mult, cei trei şi-au ales miezul nopţii drept oră de traversare a râului. Mare greşeală! Corpurile lor au fost dezmembrate şi îngropate adânc în pământ.

  În 1943, un eveniment ciudat s-a petrecut în Ford County – un om cinstit a fost ales şerif. Numele lui era Koonce Lantrip. Omul nu era chiar atât de cinstit, dar un asemenea renume folosea mult într-o astfel de poziţie. Noul şerif a jurat să pună capăt corupţiei, să cureţe administraţia ţinutului de putregai şi să lichideze contrabanda şi producţia ilegală de mărfuri de pe întregul teritoriu, incluzând aici şi familia Padgitt. Individul a ţinut nişte discursuri frumoase şi a fost ales cu o majoritate de opt voturi.

  Susţinătorii lui s-au pus pe aşteptat. Într-un târziu, la şase luni după instalarea în funcţie, şeriful şi-a alcătuit o echipă de ajutoare şi a traversat râul pe singurul pod disponibil – o veche structură de lemn construită de administraţie în 1915 la insistenţele lui Clovis. Clanul Padgitt îl folosea uneori primăvara, când apele râului se umflau de ploi. Nimeni altcineva nu avea voie să treacă pe el.

  Două dintre ajutoare au fost împuşcate în cap, iar cadavrul lui Lantrip n-a fost niciodată descoperit. Trei membri de culoare ai clanului au depus cadavrul spre veşnica odihnă pe fundul unei mlaştini, întreaga operaţiune fiind supravegheată de Buford, fiul cel mare al lui Clovis.

  Masacrul a ţinut prima pagină săptămâni de zile în întregul Mississippi, iar guvernatorul statului a ameninţat că trimite Garda Naţională. Numai că, în acea perioadă, cel de Al Doilea Război Mondial făcea ravagii, iar pregătirea debarcării în Europa începuse să capteze complet atenţia naţiunii. Oricum, din Garda Naţională nu prea mai rămăsese mare lucru, iar cei apţi de luptă nu prea aveau chef să atace Insula Padgitt. Plajele din Normandia erau mult mai ispititoare.

  Trecuţi prin experimentul unui şerif cinstit, bunii locuitori ai ţinutului s-au decis să aleagă un nou reprezentant al autorităţii din vechea gardă. Numele lui era Mackey Don Coley, iar tatăl lui fusese şerif în anii douăzeci, când Clovis conducea Insula Padgitt. Clovis şi bătrânul Coley fuseseră destul de apropiaţi. În plus, se ştia prea bine de aproape toată lumea că şeriful ajunsese un om bogat datorită faptului că permisese ca whiskyul Old Padgitt să fie transportat fără restricţii în afara ţinutului. Când Mackey Don şi-a anunţat candidatura, Buford i-a trimis imediat un plic cu 50.000 de dolari bani gheaţă. Mackey Don a învins lejer. Adversarul lui pretindea că este cinstit.

  În Mississippi exista convingerea, nemărturisită public de nimeni, că un şerif trebuie să fie un pic corupt ca să asigure legea şi ordinea. Băutura, curvăsăria şi jocurile de noroc reprezentau doar nişte fapte de viaţă, iar un şerif bun trebuia să se priceapă la astfel de lucruri, ca să le ţină în frâu ca lumea şi să-i protejeze pe bunii creştini. Astfel de vicii nu puteau fi eliminate, aşa că şeriful trebuia să fie capabil să le coordoneze şi să pună ordine în şirul de păcate. Pentru coordonarea eforturilor, el trebuia plătit ceva mai bine de către furnizorii de astfel de plăceri păcătoase. El chiar se aştepta la aşa ceva. Mulţi dintre alegători se aşteptau la aşa ceva. Nici un om cinstit nu putea trăi dintr-un salariu mizer. Nici un om cinstit nu se putea plimba discret prin tenebrele lumii interlope.

  În cea mai mare parte a veacului care a urmat după Războiul Civil, clanul Padgitt a deţinut controlul asupra şerifilor din Ford County. Îi cumpăra pe faţă cu saci de bani gheaţă. Mackey Don Coley primea o sută de mii de dolari pe an – sau cel puţin aşa umbla zvonul – iar în anii electorali căpăta orice ar fi avut nevoie. În plus, clanul era cât se poate de generos şi cu alţi politicieni. Oamenii erau cumpăraţi cu discreţie, şi clanul îşi menţinea influenţa. Nici un Padgitt nu se amesteca în treburile comunităţii; clanul voia să fie lăsat în pace pe insula lui.

  După Al Doilea Război Mondial, cererea de băuturi spirtoase a intrat pe un făgaş de constant declin. Cum generaţiile Padgitt fuseseră şcolite de mici să opereze în afara legii, Buford şi restul familiei au început să-şi diversifice formele de comerţ ilicit practicat. Limitarea la vânzarea cherestelei era cât se poate de plicticoasă şi supusă presiunii prea multor factori de piaţă.

  Mai important, ea nu genera sumele de bani aşteptate de întregul clan. Ca atare, familia Padgitt s-a apucat de comerţul cu arme, a început să fure maşini şi să contrafacă bunuri şi s-a apucat şi de cumpărarea de case pe care apoi le incendia, cu scopul încasării asigurării. Timp de douăzeci de ani a operat un bordel cu mare căutare la graniţa ţinutului, până când acesta a fost mistuit într-un incendiu misterios în 1966.

  Clanul Padgitt era format din oameni creativi şi energici, care imaginau în permanenţă tot felul de scheme şi adulmecau oportunităţile, întotdeauna căutând ceva sau pe cineva de jefuit. Au apărut chiar zvonuri, uneori persistente, legate de apartenenţa clanului la Dixie Mafia, o bandă de ţărani puşi pe hoţii care zburdau liberi în Sudul anilor şaizeci. Zvonurile nu au fost niciodată confirmate. De fapt, mulţi nu le-au dat crezare, pentru că membrii clanului Padgitt erau, pur şi simplu, prea secretoşi ca să împartă cu cineva afacerile lor. Cu toate astea, zvonurile au persistat ani de zile, iar familia Padgitt a devenit subiect permanent de bârfă în cafenelele şi barurile din jurul pieţei centrale din Clanton. Membrii ei nu erau niciodată consideraţi nişte eroi, dar intraseră cu siguranţă în legendă.

  În 1967, un tânăr membru al clanului a dispărut în Canada pentru a scăpa de rutina vieţii impuse de familie. În cele din urmă, a eşuat în California, unde a dat de gustul marijuanei şi şi-a dat seama că îi place. După câteva luni de vagabondaj, i s-a făcut dor de casă şi s-a furişat înapoi pe insulă. A adus cu el două kilograme de iarba, pe care a împărţit-o cu toţi verii lui. Aceştia şi-au dat seama că marijuana este o substanţă foarte plăcută. Omul le-a explicat că în restul Americii, şi cu precădere în California, marijuana se consuma în draci. Ca de obicei, Mississippi avea o întârziere de cel puţin cinci ani faţă de restul ţârii.

  Iarba putea fi cultivată ieftin şi fără riscuri, apoi expediată către oraşele unde exista cerere. Tatăl tânărului, Gill Padgitt, nepotul lui Clovis, a întrezărit oportunitatea şi, curând, multe din vechile lanuri de porumb au fost „convertite” în canabis. O fâşie de teren lungă de şase sute de metri a fost defrişată complet pentru o pistă de aterizare, iar clanul Padgitt şi-a cumpărat un avion. În mai puţin de un an se efectuau curse zilnice către periferiile oraşelor Memphis şi Atlanta, unde clanul îşi înfiinţase propriile reţele de distribuţie. Spre încântarea membrilor familiei şi cu ajutorul lor nemijlocit, marijuana a devenit, în sfârşit, populară în Sud.

  Vânzarea de băuturi se redusese considerabil. Bordelul dispăruse. Clanul şi-a făcut legături în Miami şi în Mexic, iar banii au început să sosească cu camioanele. Ani de zile, nimeni din Ford County n-a bănuit că membrii clanului Padgitt se ocupau cu traficul de droguri. Niciunul dintre ei nu a fost prins vreodată. Nici un Padgitt nu a fost vreodată condamnat pentru vreo infracţiune legată de droguri.

  De fapt, nici un Padgitt nu a fost arestat vreodată. O sută de ani de fabricare ilegală de băuturi, de furturi, de contrabandă cu arme, de pariuri ilegale, de prostituţie, de mituire şi de omoruri, în cele din urmă chiar şi de trafic de droguri, şi nici măcar o singură arestare. Oamenii erau deştepţi, atenţi, meticuloşi şi răbdători în realizarea planurilor lor.

  Atunci s-a întâmplat ca Danny Padgitt, fiul cel mic al lui Gill, să fie arestat pentru violarea şi omorârea Rhodei Kassellaw.

  A doua zi, domnul Deece mi-a povestit că, atunci când a fost sigur că Rhoda murise, a lăsat-o pe balansoarul de pe verandă. S-a dus în baie, unde s-a dezbrăcat, a făcut un duş şi a văzut cum sângele ei se prelinge în canalul de scurgere. S-a schimbat în hainele de lucru şi a aşteptat sosirea poliţiei şi a ambulanţei. A păzit casa femeii ţinând în braţe o carabină încărcată, nerăbdător să tragă în orice mişca. Însă nu se mişca nimic şi nu se auzea nici un zgomot. Undeva, la mare distanţă, se auzea o sirenă.

  Nevasta lui i-a ţinut pe copii închişi în dormitor şi s-a cuibărit alături de ei în pat, sub o pătură. Michael întreba mereu de mama lui şi de omul care o atacase. Teresa însă era prea traumatizată ca să scoată vreo vorbă. Fetiţa nu scotea decât un soi de geamăt slab, în vreme ce îşi sugea degetele şi tremura ca şi cum i-ar fi fost frig.

  Nu peste mult timp, Benning Road s-a trezit la viaţă din pricina luminilor roşii şi albastre ale maşinilor de intervenţie. Oamenii au fotografiat corpul Rhodei din toate poziţiile, apoi au luat cadavrul de acolo. O echipă de ajutoare de şerif, în frunte cu însuşi şeriful Coley, a pus un cordon în jurul casei victimei. Continuând să ţină carabina strâns în braţe, domnul Deece şi-a dat declaraţia unui anchetator, apoi şerifului.

  La puţin timp după ora două noaptea, un ajutor de şerif a venit cu vestea că autorităţile apelaseră la un doctor din oraş care sugerase să i se aducă cei doi copii la el pentru un control medical. Copiii au fost urcaţi într-o maşina de poliţie, cu Michael ţinându-se strâns de domnul Deece, iar Teresa zăcând în poala doamnei Deece. Ajunşi la spital, copiilor li s-a administrat un sedativ uşor şi au fost duşi împreună într-o rezervă semiprivată, unde asistentele medicale le-au adus prăjiturele şi lapte până ce copiii au reuşit să adoarmă. Ceva mai târziu în cursul zilei, o mătuşă a lor a venit din Missouri şi i-a luat la ea acasă.

  Telefonul meu a sunat cu câteva secunde înaintea miezului nopţii. Era Wiley Meek, fotograful ziarului. Auzise grozăvia pe frecvenţa poliţiei şi se învârtea deja în jurul închisorii oraşului, în speranţa de a-l prinde în cadru pe suspect. Cu o voce încărcată de emoţie, mi-a spus că poliţiştii sunt pretutindeni în zonă şi m-a sfătuit să mă grăbesc să vin acolo. Am fi putut da marea lovitură.

  În acea vreme locuiam deasupra unui garaj vechi învecinat cu o reşedinţă victoriană, cunoscută sub numele Hocutt House, care continua să îşi arate măreţia chiar dacă nu mai era întreţinută de multă vreme. Casa era ocupată de membrii vârstnici ai familiei Hocutt, trei surori şi un frate, fiecare dintre ei fiind pe rând proprietarul modestei mele locuinţe. Proprietatea lor întinsă pe cinci acri se găsea la câteva case distanţă de piaţa din Clanton şi fusese construită cu un secol în urmă din banii familiei. Reşedinţa era plină de copaci, răzoare imense cu flori, vile groase de iederă şi animale de casă. Iepuri, veveriţe, sconcşi, oposumi, ratoni, un milion de specii de păsări, o gamă întreagă, înfricoşătoare de şerpi negri şi verzi – toţi neveninoşi, după cum fusesem asigurat de nenumărate ori – şi zeci de pisici. Nici un câine însă. Familia Hocutt ura câinii. Fiecare pisică avea un nume, iar o clauză majoră a acordului verbal prin care reuşisem să închiriez o locuinţă acolo era să respect pisicile.

  Aşa şi procedam. Apartamentul meu de patru camere era spaţios şi curat. În plus, mă costa ridicola chirie de 50 de dolari pe lună. Dacă oamenii voiau să le respect pisicile contra unei asemenea chirii, eu n-aveam nimic împotrivă.

  Tatăl lor, Miles Hocutt, fusese zeci de ani un excentric doctor în Clanton. Mama lor murise la ultima naştere şi, conform legendei locale, doctorul Hocutt devenise foarte posesiv cu copiii după moartea ei. Ca să-i protejeze de influenţa nefastă a lumii, concepuse una dintre cele mai mari minciuni rostite vreodată în Ford County. Le explicase copiilor că nebunia avea rădăcini adânci în familie şi, ca atare, ei n-aveau voie să se căsătorească, tocmai ca să nu dea naştere vreunei linii de urmaşi idioţi. Copiii lui îl adorau, îl credeau şi probabil fuseseră marcaţi de la început de un oarecare dezechilibru psihic. Niciunul nu s-a căsătorit. Fiul, Max Hocutt, avea optzeci şi unu de ani când mi-a închiriat mie apartamentul. Gemenele, Wilma şi Gilma, aveau şaptezeci şi şapte, iar mezina, Melberta, avea şaptezeci şi trei şi era complet dusă cu pluta.

  Cred că Gilma a fost cea care m-a zărit coborând scara de lemn în seara aceea la miezul nopţii. Pe ultima treaptă, chiar în drumul meu, dormea o pisică, iar eu am păşit respectuos peste ea. În sinea mea aş fi vrut să-i trag un şut până în stradă.

  În garaj stăteau parcate două maşini. Una era Spitfire-ul meu, acoperit cu capota rabatabilă ca să ţină pisicile la distanţă, cealaltă era un Mercedes lung, negru şi strălucitor, care avea pictate în alb şi roşu pe portiere nişte cuţite de măcelar. Sub cuţite se vedeau nişte numere de telefon vopsite cu verde. Cineva îi spusese pe vremuri domnului Max Hocutt că putea amortiza complet costul unei maşini, oricare ar fi fost aceasta, dacă o folosea la muncă şi îşi picta un soi de logo pe portiere. Omul şi-a cumpărat un Mercedes nou şi a devenit ascuţitor de cuţite. Spunea tuturor că îşi ţine uneltele de lucru în portbagaj.

  Maşina era veche de zece ani şi parcursese mai puţin de opt mii de mile. Tatăl copiilor le predicase încontinuu şi despre păcatul comis de femeile care se urcau la volan, aşa ca domnul Max era şi şoferul casei.

  Mi-am condus Spitfire-ul pe aleea pietruită de acces şi i-am făcut cu mâna Gilmei, care se zgâia la mine din spatele draperiilor. Femeia şi-a tras capul de la fereastră şi s-a făcut nevăzută, închisoarea se găsea la distanţă de şase case. Reuşisem să dorm doar vreo jumătate de oră.

  Când am ajuns la destinaţie, lui Danny Padgitt i se luau amprentele. Biroul şerifului se găsea în partea din faţă a închisorii. Era plin cu ajutoare de şerif, cu rezervişti, cu pompieri voluntari şi cu oricine avea acces la o uniformă şi la frecvenţa de comunicaţii a poliţiei. Wiley Meek m-a întâmpinat pe trotuarul din faţa închisorii.

  — E Danny Padgitt! M-a pus el repede în temă, plin de emoţie. M-am oprit o secundă şi am încercat să raţionez:

  — Cine?

  — Danny Padgitt, de pe insulă.

  Eram în Ford County de mai puţin de trei luni, dar încă nu cunoscusem un membru al clanului Padgitt. Ca întotdeauna, membrii clanului nu se arătaseră în public. Însă auzisem diferite variante ale legendei despre ei, şi alte amănunte urmau să vină. A spune poveşti despre familia Padgitt era o formă de distracţie populară în Ford County.

  Wiley a continuat:

  — Am luat nişte instantanee grozave exact când era scos din maşină. Era plin de sânge. Bune poze! Fata a murit!

  — Care fată?

  — Cea pe care a omorât-o el. A şi violat-o, sau cel puţin aşa se zvoneşte.

  „Danny Padgitt”, am murmurat eu în barbă, începând să înţeleg senzaţionalul isprăvii. Deja întrezăream titlul din ziar, fără îndoială cu cele mai mari litere pe care Times le tipărise de multă vreme încoace. Bietul Spot dăduse bir cu fugiţii în faţa articolelor senzaţionale. Bietul Spot dăduse faliment. Eu aveam alte planuri.

  Ne-am croit drum înăuntru şi ne-am uitat după şeriful Coley. Îl întâlnisem de două ori în cursul micii mele aventuri de cumpărare a ziarului şi fusesem impresionat de politeţea şi de atitudinea lui plină de căldură. Îmi spunea „domnule” şi li se adresa tuturor cu „doamnă” şi „domnule”, întotdeauna cu un zâmbet pe chip. Era şerif încă de la masacrul din 1943, aşa că se apropia de şaptezeci de ani. Era un individ înalt şi corpolent, scoţând în faţă burta obligatorie pentru toţi şerifii din Sud. În aparenţă era un gentleman. De fiecare dată când mă întâlnisem cu el, mă întrebasem cum poate fi corupt un asemenea om drăguţ. Acum el ieşi dintr-o încăpere din spate, împreună cu un ajutor, iar eu, ca să nu ratez oportunitatea, m-am grăbit spre el:

  — Domnule şerif, am doar vreo două întrebări să vă pun, am zis eu, fără nici o intonaţie.

  În cameră nu se mai găsea nici un alt reporter. Băieţii şerifului – ajutoarele adevărate, colaboratorii, aspiranţii la poziţia de ajutor şi voluntarii cu uniforme făcute acasă – au tăcut instantaneu şi s-au uitat urât la mine. Pentru ei continuam să fiu băieţelul bogat care le furase controlul ziarului lor de sub nas. Eram un străin, fără nici un drept de a interveni într-un astfel de moment cu întrebări nelalocul lor.

  Şeriful Coley zâmbi ca de obicei, ca şi cum astfel de întâlniri se petreceau frecvent la miezul nopţii:

  — Da, sir, domnule Traynor.

  Avea un accent leneş şi tărăgănat, cu efect de calmant. Omul nu putea să spună nici o minciună, nu?

  — Ce ne puteţi spune despre crimă?

  Cu braţele încrucişate la piept, şeriful începu să dea lămuriri în păsăreasca poliţienească:

  — Femeie albă, vârsta treizeci şi unu, atacată în casa ei de pe Benning Road. Violată, înjunghiată, ucisă. Nu vă pot da numele până ce nu vorbim cu rudele ei.

  — Şi aţi arestat deja pe cineva?

  — Da, domnule, dar fără detalii deocamdată. Lăsaţi-ne câteva ore. Cercetăm. Asta-i tot, domnule Traynor.

  — Umblă zvonul că l-aţi arestat pe Danny Padgitt.

  — Pe mine nu mă interesează zvonurile, domnule Traynor. În profesia mea nu se lucrează cu zvonuri. Nici în a dumneavoastră, de altfel.

  Wiley şi cu mine am plecat de acolo la spital, am adulmecat locul vreo oră, n-am auzit nimic demn de a fi tipărit, apoi ne-am dus la scena crimei de pe Benning Road. Poliţiştii înconjuraseră locul şi câţiva vecini erau înghesuiţi discret, dar ferm, dincolo de panglica galbenă întinsă de poliţie, lângă cutia poştală. Ne-am strecurat lângă ei, ascultând cu atenţie, dar fără să aflăm ceva de reală valoare. Oamenii păreau prea şocaţi ca să vorbească. După câteva minute de căscat gura la acea casă, ne-am luat tălpăşiţa.

  Wiley avea un nepot care lucra ca ajutor de şerif cu jumătate de normă. L-am găsit păzind casa familiei Deece, unde poliţiştii continuau să cerceteze veranda şi balansoarul în care Rhoda îşi dăduse ultima suflare. L-am tras pe nepot deoparte, în spatele unui şir de tufişuri de mirt, iar el ne-a povestit totul. Bineînţeles, totul neoficial, ca şi cum detaliile macabre ar fi putut fi ţinute cumva secrete în Ford County.

  În jurul pieţei din Clanton se găseau trei cafenele mici, două pentru albi, una pentru negri. Wiley mi-a propus să ne aşezăm la o masă şi să ascultăm conversaţiile matinale.

  Eu nu iau micul dejun şi de obicei dorm la orele în care acesta este, în mod normal, servit. Nu mă deranjează să lucrez până la miezul nopţii, dar prefer să dorm până ce soarele a ajuns bine deasupra orizontului. Mi-am dat seama repede că unul dintre avantajele deţinerii unui mic săptămânal de provincie este acela că pot munci până târziu şi dormi până târziu. Articolele pot fi scrise oricând, câtă vreme se respectă termenele de predare. Nici Spot nu era recunoscut ca un om matinal, venind la lucru cu puţin înaintea amiezii, bineînţeles după ce dădea o raită pe la morgă. Îmi plăcea stilul lui de viaţă.

  A doua zi după ce m-am mutat în apartamentul de deasupra garajului familiei Hocutt, Gilma mi-a bătut în uşă la ora nouă şi jumătate dimineaţa. Şi a continuat să bată cu putere. În cele din urmă, m-am târât prin mica mea bucătărie, în chiloţi, şi am văzut-o zgâindu-se printre jaluzele. M-a anunţat că tocmai voia să cheme poliţia. Ceilalţi membri ai familiei erau deja jos, învârtindu-se pe lângă garaj, uitându-se la maşina mea, convinşi că avusese loc o crimă.

  M-a întrebat ce făceam. I-am spus că dormeam binemersi până ce am auzit pe cineva bătând în blestemata aia de uşă. M-a întrebat de ce dorm la ora nouă şi jumătate într-o dimineaţă de miercuri. M-am frecat la ochi şi am încercat să găsesc un răspuns adecvat. Brusc, am devenit conştient că eram aproape gol, în prezenţa unei virgine în vârstă de şaptezeci şi şapte de ani. Ea continua să se uite la coapsele mele.

  Mi-a explicat că ei se sculaseră de la ora cinci. În Clanton nimeni nu dormea până la nouă şi jumătate. Eram beat? Erau doar îngrijoraţi. Închizând uşa, i-am spus că sunt treaz, chiar dacă încă adormit, i-am mulţumit pentru îngrijorarea exprimată, dar ora nouă dimineaţa mă găsea adesea în pat.

  Fusesem la Tea Shoppe de câteva ori pentru o cafea târzie de dimineaţă şi o dată pentru a lua prânzul. Ca proprietar al ziarului local, simţeam că e nevoie să umblu şi să fiu văzut la o oră rezonabilă. Eram dureros de conştient că aveam să scriu despre Ford County, despre oamenii, evenimentele şi locurile acelui ţinut mulţi ani de acum înainte.

  Wiley mi-a spus că localurile aveau să se umple de lume devreme în acea dimineaţă.

  — Întotdeauna se umplu după meciurile de fotbal şi după accidentele de maşină, zise el.

  — Ce se întâmplă în caz de crimă? Am întrebat eu.

  — Nu s-a mai întâmplat aşa ceva de mult pe aici, răspunse el.

  Avea dreptate. Cafeneaua era deja plină când am intrat noi, puţin după ora şase. Wiley a salutat câteva persoane, a strâns câteva mâini întinse şi s-a porcăit cu vreo doi indivizi. Era originar din Ford County şi cunoştea pe toată lumea. Eu am dat din cap, am zâmbit şi am observat privirile ciudate. Aveam nevoie de ani de zile ca să schimb acele priviri. Oamenii erau prietenoşi, dar străinii îi îngrijorau.

  Am găsit două locuri la tejghea şi am cerut cafea. Nimic altceva. Ospătăriţa în mod clar nu aproba o asemenea comandă. Cu toate astea, s-a mai încălzit faţă de Wiley când acesta a schimbat comanda şi a cerut ouă jumări, şuncă de ţară, biscuiţi, crupe şi chiftele – o porţie de colesterol suficient de zdravănă ca să dea gata un catâr.

  Se vorbea doar despre viol şi crimă. Dacă starea vremii putea naşte dispute, imaginaţi-vă ce putea genera un asemenea omor cumplit. Clanul Padgitt conducea ţinutul de o sută de ani; sosise vremea ca toţi membrii clanului să fie trimişi la pârnaie. Insula trebuia înconjurată cu membrii Gărzii Naţionale dacă era nevoie. Mackey Don trebuia să plece; era în slujba clanului de prea multă vreme. Lasă o bandă de nelegiuiţi să zburde în libertate şi aceasta va crede imediat că este deasupra legii. Nu şi de această dată!

  Despre Rhoda nu prea se vorbea, pentru că nu se prea ştia nimic. Cineva aflase că femeia se ducea prin localurile de la graniţa statului. Altcineva zicea că ea se culca cu un avocat din partea locului. Nu i se ştia numele individului. Era doar un zvon.

  Zvonurile abundau în Tea Shoppe. Vreo doi gură-spartă se apucaseră să facă pe judecătorii, iar eu eram surprins să constat cât de înverşunaţi îşi susţineau propriile versiuni ale întâmplării. Păcat! Nu puteam tipări nimic din bârfele pe care le auzeam.

  Oricum, am tipărit multe informaţii. Titlul principal anunţa că Rhoda Kassellaw fusese violată şi ucisă şi că Danny Padgitt fusese arestat ca prezumtiv făptaş. Titlul putea fi citit de la douăzeci de metri distanţă pe orice trotuar din jurul pieţei tribunalului.

  Sub titlu se găseau două poze: una cu Rhoda în ultimii ani de liceu şi una cu Padgitt în vreme ce era condus spre închisoare cu cătuşe la mâini. Wiley îl prinsese taman la fix. Era un instantaneu perfect, cu Padgitt uitându-se chiorâş la aparatul de fotografiat. Pe frunte îi şiroia sângele propriu, în urma accidentului de maşină, iar pe cămaşă se vedea clar sângele victimei atacului. Omul părea rău, îndărătnic, insolent, beat şi vinovat. Ştiam că acea poză avea să creeze senzaţie. Wiley zisese că poate ar fi fost mai bine să evităm publicarea ei, dar eu aveam douăzeci şi trei de ani şi eram prea tânăr ca să simt vreo constrângere. Voiam ca cititorii mei să vadă şi să cunoască adevărul în întreaga lui hidoşenie. Voiam să vând ziare.

  Fotografia Rhodei o obţinusem de la o soră a ei din Missouri. Prima dată când o sunasem aproape că nu-mi vorbise şi se grăbise să îmi trântească receptorul în nas. A doua oară ezitase puţin, afirmase că un doctor avea grijă de copiii victimei, că înmormântarea urma să aibă loc marţi după-amiază într-un orăşel de lângă Springfield şi că, din punctul de vedere al familiei cel puţin, întregul stat Mississippi se putea duce dracului.

  I-am explicat că o înţeleg perfect, că eu însumi eram din Syracuse şi că mă număram printre oamenii de bine. În cele din urmă, a fost de acord să îmi trimită o poză.

  Folosindu-mă, chipurile, de surse anonime, am descris în amănunţime ce se întâmplase în noaptea de sâmbătă pe Benning Road. Când eram sigur de un fapt anume, îl descriam ca atare. Acolo unde nu eram atât de sigur, mă jucam cu cuvintele şi cu insinuările astfel încât să induc cititorului imaginea a ceea ce bănuiam eu că se petrecuse. Baggy Suggs s-a abţinut de la băutură suficient de mult ca să recitească şi să redacteze articolele. Efortul lui a fost, probabil, cel care a împiedicat trimiterea noastră în judecată pentru calomnie sau chiar împuşcarea noastră.

  Pe pagina trei am tipărit o schiţă a scenei crimei şi o fotografie mare cu casa Rhodei, făcută a doua zi după omor, unde se vedeau maşinile poliţiei şi panglicile galbene de delimitare a scenei crimei. Fotografia includea bicicletele şi jucăriile copiilor Rhodei, împrăştiate prin curtea din faţă. Din mai multe puncte de vedere, acea fotografie era mai îngrozitoare decât cea a cadavrului, poză pe care am încercat s-o obţin, dar n-am reuşit. Fotografia afirma sec că acei copii locuiau acolo şi fuseseră implicaţi într-o crimă atât de atroce, încât mulţi locuitori ai ţinutului nu credeau că se petrecuse cu adevărat.

  Cât de multe văzuseră acei copii? Aceasta era întrebarea arzătoare.

  Nu mi-am permis să răspund la ea în paginile ziarului, dar m-am apropiat cât am putut de mult de un răspuns. Am descris casa şi interiorul ei. Folosind o sursă anonimă, am estimat că paturile copiilor se găseau la circa zece metri de patul mamei lor. Copiii fugiseră din casă înaintea Rhodei, intraseră în stare de şoc până să ajungă la casa vecinului, fuseseră văzuţi de un doctor din Clanton şi erau acum supuşi unei terapii undeva, în Missouri. Văzuseră amândoi prea multe.

  Aveau să depună mărturie la un eventual proces? Baggy afirma cu tărie că era imposibil; pur şi simplu erau prea mici. Însă eu am lansat întrebarea, tocmai pentru a le da cititorilor posibilitatea de a-şi spune părerea şi de a emite supoziţii. După ce am explorat posibilitatea de a cita copiii într-o sală de judecată, am tras concluzia că „experţii” căzuseră de acord că un asemenea scenariu era improbabil. Lui Baggy îi plăcea la nebunie să fie socotit expert.

  Am conceput necrologul Rhodei cât de lung am putut. Dată fiind tradiţia ziarului, un asemenea lucru nu părea deloc neobişnuit.

  Am intrat la tipar marţi seara, cam la ora zece; a doua zi la ora şapte ziarul ajunsese în chioşcurile din Clanton. La momentul falimentului tirajul scăzuse sub o mie două sute de exemplare, dar, după o lună sub conducerea mea neînfricată, ziarul ajunsese undeva la două mii cinci sute de abonaţi, ceea ce transforma în ceva cât se poate de real ţelul de a atinge un tiraj de cinci mii de exemplare.

  În cazul asasinării Rhodei Kassellaw am tipărit opt mii de exemplare şi le-am împrăştiat pretutindeni – la uşile cafenelelor din jurul pieţei, pe holurile tribunalului, pe birourile tuturor angajaţilor administraţiei ţinutului, în holurile băncilor. Am expediat prin poştă trei mii de exemplare gratuite unui număr de trei mii de potenţiali abonaţi, ca parte a unui efort unic şi neaşteptat de promovare a publicaţiei.

  Aşa cum spunea Wiley, era prima crimă în opt ani de zile. Şi era vorba de un Padgitt! Era o poveste senzaţională, iar eu am văzut în ea momentul meu de glorie. Evident, am urmărit elementele şocante, senzaţionalul şi urmele de sânge. În mod categoric, era un jurnalism de joasă speţă, dar ce-mi păsa mie?

  Habar n-aveam că răspunsul la o asemenea întrebare avea să apară atât de repede şi într-un mod atât de neplăcut.

  Joi dimineaţă, la ora nouă, sala principală de judecată, aflată la etajul doi al Tribunalului din Ford County, era plină ochi. Era moşia onorabilului Reed Loopus, un itinerant judecător în vârstă din Tyler County, care trecea prin Clanton de opt ori pe an ca să împartă dreptatea. Era un legendar războinic bătrân, care îşi conducea şedinţele cu mână de fier şi care, aşa cum susţinea Baggy – omul care îşi petrecea cea mai mare parte a programului de lucru pe lângă tribunal adulmecând diverse bârfe sau chiar generându-le – se remarca prin onestitate şi integritate, reuşind până atunci să evite tentaţiile financiare ale caracatiţei numite clanul Padgitt. Poate pentru că venea dintr-un alt ţinut, judecătorul Loopus avea convingerea că aceia care încălcau legea trebuiau condamnaţi la sentinţe grele, preferabil la muncă silnică, cu toate că el, personal, nu mai putea dispune o asemenea sentinţă.

  În lunea de după crimă, avocaţii clanului Padgitt se agitaseră pe lângă autorităţi, încercând să-l scoată pe Danny din închisoare. Judecătorul Loopus era ocupat cu un proces într-un alt ţinut – aria lui de competenţă acoperea şase ţinuturi – şi omul a refuzat să accepte o audiere rapidă pentru stabilirea unei cauţiuni. În loc de asta, a dispus judecarea cauzei pentru ora nouă a dimineţii de joi, prin aceasta permiţând întregului oraş să cântărească evenimentele şi să se lanseze în speculaţii.

  Deoarece eu făceam parte din presă şi eram proprietarul ziarului local, am simţit că e de datoria mea să sosesc devreme în sală şi să ocup un loc bun. Da, aveam şi eu oarecare pretenţii. Ceilalţi spectatori veniseră acolo din curiozitate. Eu aveam treburi foarte importante de făcut. Eu şi Baggy ne-am găsit loc în cel de-al doilea rând, în momentul în care mulţimea a început să năvălească în sală.

  Avocatul principal al lui Danny Padgitt era o adevărată figură, pe nume Lucien Wilbanks, un om pe care am învăţat repede să îl urăsc. El reprezenta ultimul vlăstar al unui clan pe vremuri proeminent de avocaţi, bancheri şi alte asemenea categorii sociale importante. Familia Wilbanks muncise din greu şi cu mari eforturi ca să construiască oraşul Clanton, după care apăruse Lucien şi reuşise aproape să ruineze un bun renume de familie. Se autoproclama un avocat radical, ceea ce, în 1970, reprezenta o pasăre rară pentru acel colţ de lume. Purta barbă, înjura ca un birjar, bea îngrozitor de mult şi prefera clienţii judecaţi pentru crimă, viol sau molestare de copii. Era singurul membru alb al NAACPL4-ului din Ford County, fapt care constituia, în sine, un motiv suficient pentru a te trezi cu un glonţ. Lui nu-i păsa.

  Lucien Wilbanks era un tip neşlefuit, netemător şi de-a dreptul rău. A aşteptat ca toată lumea să ia loc în sala de judecată – chiar înainte de intrarea judecătorului Loopus – ca să se îndrepte încet spre mine. Ţinea în mână un exemplar al ultimului număr din Times, pe care a început să îl fluture în vreme ce s-a pus pe înjurat:

  — Băi, ticălos mic! Mi-a zis el, destul de tare, astfel încât întreaga sală a încremenit. Cine mama dracului te crezi?

  Eram prea şocat ca să încerc să-i răspund. L-am simţit pe Baggy la câţiva centimetri depărtare. Toţi cei din încăpere se holbau la mine. Ştiam că trebuie să răspund ceva:

  — Spun doar adevărul, am reuşit eu să îngaim cu toată energia pe care am găsit-o în mine.

  — Ăsta e jurnalism de rahat! A tunat el. Gunoi senzaţional pentru tabloide!

  Ziarul flutura ameninţător la câţiva centimetri de nasul meu.

  — Mulţumesc, am replicat eu, ca un tip înţelept.

  În sala de judecată se găseau cel puţin cinci ajutoare de şerif, şi niciunul nu dădea vreun semn că avea chef să intervină.

  — O să vă dăm în judecată mâine! A continuat el, cu ochii scăpărând de mânie. O să vă cerem un milion de dolari daune!

  — Am şi eu avocaţi, am replicat imediat, brusc îngrozit că aveam să ajung la fel de falit precum familia Caudle.

  Lucien mi-a aruncat ziarul în poală, apoi s-a întors şi s-a dus la masa lui. Am reuşit, în sfârşit, să răsuflu; inima îmi bătea cu putere. Îmi simţeam obrajii arzând de jenă şi de teamă.

  Am reuşit sa îmi păstrez însă un zâmbet tâmp pe chip. Nu le puteam arăta localnicilor că eu, editorul şi proprietarul ziarului lor, mă temeam de ceva. Un milion de dolari daune! M-am gândit imediat la bunica mea din Memphis. Mă aştepta o conversaţie extrem de dificilă.

  Dincolo de boxa acuzatului se stârniră murmure. Un aprod deschise o uşă:

  — Toată lumea să se ridice, anunţă el.

  Judecătorul Loopus se strecură prin uşă şi se îndreptă târându-şi picioarele spre locul lui. Roba lui de un negru ponosit îi flutura în urmă. Odată aşezat, judecătorul inspecta mulţimea cu privirea, apoi zise:

  — Bună dimineaţa. Cam mare atracţia pentru o simplă audiere de stabilire a cauţiunii.

  Astfel de chestii de rutină de obicei nu interesau pe nimeni, cu excepţia acuzatului, a avocatului său şi poate a mamei sale. Acum se găseau în sală peste trei sute de persoane.

  Nu era doar o audiere de rutină. Era prima rundă a unui proces de viol şi crimă. Puţini erau localnicii din Clanton care ar fi fost dispuşi să îl rateze. Iar eu constatam cu durere că majoritatea acestor localnici nu puteau participa direct la proces. Ca atare, sursa de informaţii avea să fie ziarul meu, iar eu eram hotărât să ofer detalii.

  De fiecare dată când mă uitam la Lucien Wilbanks, mă gândeam la un proces de un milion de dolari. Cu siguranţă că n-avea să-mi dea ziarul în judecată, nu? Pentru ce? Nu existase nici un fel de calomnie sau de defăimare.

  Judecătorul Loopus făcu un semn din cap înspre un alt aprod şi acesta deschise o uşă laterală. În cadrul ei se ivi Danny Padgitt, escortat şi cu cătuşe la mâini, prinse în faţă. Omul purta o cămaşă albă îngrijit călcată şi pantaloni kaki. Faţa îi era proaspăt rasă şi nu părea să fi fost marcată de vreo rană. Era un bărbat de douăzeci şi patru de ani, doar cu un an mai mare ca mine, dar părea mai tânăr. Fusese ferchezuit şi arăta chipeş, iar eu nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că locul lui era undeva, în vreun colegiu. Individul se clătina uşor pe picioare. Când aprodul îi scoase cătuşele se uită urât la el. Privi mulţimea din jur şi pentru o clipă păru să se bucure de atenţia pe care i-o acordau toţi. Afişa încrederea cuiva a cărui familie dispunea de sume nelimitate de bani ce puteau fi folosite pentru a-l scoate din mica încurcătură în care se găsea.

  Părinţii săi şi alţi membri ai clanului Padgitt şedeau direct în spatele lui, dincolo de bara din primul rând. Tatăl lui, Gill, nepotul faimosului Clovis Padgitt, absolvise colegiul şi despre el se zvonea că era principalul însărcinat cu spălarea banilor bandei. Mama lui era bine îmbrăcată şi destul de atrăgătoare, un fapt oarecum neobişnuit pentru cineva suficient de inconştientă ca să se mărite cu un membru al clanului Padgitt şi să-şi petreacă restul vieţii închisă pe o insulă izolată.

  — N-am mai văzut-o până acum, îmi şopti Baggy la ureche.

  — Cât de des l-ai văzut pe Gill? L-am întrebat eu.

  — Poate de două ori în ultimii douăzeci de ani.

  Statul era reprezentat de procurorul ţinutului, un angajat cu jumătate de normă pe nume Rocky Childers. Judecătorul Loopus i se adresa:

  — Domnule Childers, presupun că Statul se opune cauţiunii. Childers se ridică şi răspunse:

  — Da, domnule.

  — Pe ce temei?

  — Datorită naturii îngrozitoare a faptelor, Onorată Instanţă. Un viol sălbatic, comis în patul victimei, în faţa copiilor ei mici. Apoi o crimă provocată prin cel puţin două răni de cuţit. Tentativa de fugă a presupusului făptaş, domnul Padgitt.

  Cuvintele lui Childers răsunau în tăcerea din sală:

  — Există o mare probabilitate ca domnul Padgitt să dispară dacă părăseşte închisoarea.

  Lucien Wilbanks abia se stăpânea să nu sară în picioare ca să protesteze. Prinse ocazia din zbor:

  — Obiectez, Onorată Instanţă! Clientul meu nu are nici un fel de cazier şi nu a fost niciodată arestat.

  Judecătorul Loopus privi calm pe deasupra ochelarilor şi rosti:

  — Domnule Wilbanks, sper că este pentru prima şi ultima dată când întrerupeţi pe cineva în cursul acestei audieri. Vă sugerez să luaţi loc, iar Curtea vă va înştiinţa când e gata să vă asculte.

  Cuvintele lui păreau de gheaţă, aproape şfichiuitoare. M-am întrebat de câte ori cei doi îşi încrucişaseră spadele în acea sală de judecată.

  Nimic nu părea să îl deranjeze pe Lucien Wilbanks; omul avea pielea groasă ca de hipopotam.

  Childers continuă cu un pic de istorie. Cu unsprezece ani înainte, în 1959, un anume Gerald Padgitt fusese acuzat de furt de maşini în Tupelo. A fost nevoie de un an ca să se găsească vreo două ajutoare de şerif dispuse a intra în Insula Padgitt pentru a înmâna mandatul de acuzare. Cu toate că amândoi supravieţuiseră încercării, tentativa lor a eşuat. Gerald Padgitt fie fugise din ţară, fie se izolase undeva, în adâncurile insulei.

  — Oriunde s-ar afla, zise Childers, nu a fost niciodată arestat şi niciodată găsit.

  — Ai auzit vreodată de Gerald Padgitt? Am şoptit eu înspre Baggy.

  — Nu.

  — E foarte simplu, Onorată Instanţă. Dacă acest acuzat este eliberat pe cauţiune, n-o să-l mai vedem niciodată.

  Childers se aşeză.

  — Domnule Wilbanks, rosti Onorata Instanţă.

  Lucien se ridică alene şi făcu un semn din mână înspre Childers:

  — Ca de obicei, procurorul este confuz, începu el cu ton mieros. Gerald Padgitt nu este acuzat de aceste crime. Eu nu-l reprezint şi chiar nu dau doi bani pe ceea ce s-a întâmplat cu el.

  — Aveţi grijă cum vorbiţi, îl avertiză Loopus.

  — Nu el este judecat aici. Acum este vorba despre Danny Padgitt, un tânăr care nu are nici un fel de cazier.

  — Clientul dumneavoastră deţine vreo proprietate în acest ţinut? Întrebă Loopus.

  — Nu, nu deţine. Are doar douăzeci şi patru de ani.

  — Haideţi să lăsăm fleacurile deoparte, domnule Wilbanks. Ştiu că familia dumnealui este proprietara unei suprafeţe importante de pământ. Voi acorda cauţiunea doar dacă suprafaţa în cauză este depusă ca garanţie a apariţiei dumnealui la proces.

  — Dar este inadmisibil! Mârâi Lucien.

  — Aşa sunt şi presupusele lui crime. Lucien îşi aruncă notiţele pe masă:

  — Lăsaţi-mă un minut să mă consult cu familia. Cuvintele avocatului generară agitaţie în rândul clanului Padgitt. Membrii familiei se strânseră în spatele mesei apărării în jurul lui Wilbanks. Încă de la început între ei apărură disensiuni. Aproape că era amuzant să îi vezi pe aceşti escroci îmbogăţiţi clătinând din cap şi dându-se unul la altul. Certurile de familie sunt iuţi şi amarnice, mai ales când miza sunt banii. Fiecare Padgitt prezent părea să aibă propria opinie legată de modalitatea de acţiune în acest caz. Îţi puteai uşor imagina ce se întâmpla atunci când îşi împărţeau prăzile.

  Lucien sesiză că era aproape imposibil de ajuns la un acord. Ca să evite stânjeneala, se întoarse şi se adresă Curţii:

  — Este imposibil, Onorată Instanţă, anunţă el. Pământurile Padgitt sunt deţinute de cel puţin patruzeci de oameni, cei mai mulţi fiind absenţi din această sală de judecată. Ceea ce a cerut această Curte este arbitrar şi mult prea împovărător.

  — Vă acord câteva zile ca să ajungeţi la un acord, anunţă Loopus, în mod clar satisfăcut de disconfortul pe care îl crease.

  — Nu, domnule. Pur şi simplu nu e corect! Clientul meu are dreptul la o cauţiune rezonabilă, la fel ca oricare alt acuzat.

  — Atunci cauţiunea se respinge până la data audierilor preliminare.

  — Ne dispensăm de audierea preliminară.

  — Cum doriţi, rosti Loopus, luându-şi notiţe.

  — Şi mai cerem ca acest caz să fie prezentat Marelui Juriu cât de curând posibil.

  — La timpul lui, domnule Wilbanks, la fel ca în toate celelalte cazuri.

  — Pentru că vom acţiona pentru schimbarea locului de judecare cât de curând va fi posibil.

  Lucien rosti vorbele cu mare îndrăzneală, ca şi cum ar fi citit o proclamaţie.

  — E cam devreme pentru aşa ceva, nu credeţi? Zise Loopus.

  — Clientului meu îi va fi imposibil să obţină o judecată corectă în acest ţinut.

  Wilbanks privi lumea din încăpere, aproape ignorându-l pe judecătorul care, momentan, părea extrem de curios.

  — Deja se fac eforturi de a-l acuza, judeca şi condamna pe clientul meu, înainte ca el să aibă şansa de a se apăra, iar eu cred că această Curte ar trebui să emită imediat un ordin de încetare a speculaţiilor.

  Lucien Wilbanks era singurul care avea nevoie de căluş la gură.

  — Unde vreţi să ajungeţi, domnule Wilbanks? Întrebă Loopus.

  — Aţi citit ziarul local, domnule judecător?

  — În ultima vreme, nu.

  Privirile tuturor părură să se aţintească asupra mea. Inima mea era cât pe ce să se oprească iarăşi.

  Wilbanks se uită urât la mine şi continuă:

  — Articole pe prima pagină, fotografii sângeroase, surse confidenţiale, suficiente semiadevăruri şi insinuări cât să condamne orice nevinovat!

  Baggy începuse să se depărteze încet de mine, lăsându-mă din nou singur.

  Lucien se năpusti spre judecător şi aruncă un exemplar al ziarului pe pupitru:

  — Uitaţi-vă la asta, mârâi el.

  Loopus îşi potrivi ochelarii de citit, ridică ziarul şi se lăsă pe spate în fotoliul lui confortabil de piele. Începu să citească, părând a nu se grăbi defel.

  Citea încet. La un moment dat, inima mea dădu semne de revenire la normal, începând să bată cu furia unui ciocan pneumatic. Am observat că gulerul de la cămaşă mi se udase în locul în care se lipea de ceafă. Loopus termină prima pagină şi deschise încet ziarul spre interior. Sala amuţise. Oare avea să mă arunce chiar atunci în închisoare? Avea să facă semn unui aprod să-mi pună cătuşele şi să mă ia de acolo? Nu eram avocat. Tocmai fusesem ameninţat cu un proces de un milion de dolari, de către un om care intentase cu siguranţă multe procese, iar acum judecătorul citea relatările mele mai degrabă picante, în vreme ce întregul oraş aştepta verdictul lui.

  Mulţi se uitau la mine cu severitate, aşa că m-am ascuns, începând să mâzgălesc pe caieţelul de notiţe, cu toate că habar n-aveam ce scriam acolo. Mă străduiam din greu să îmi păstrez chipul impasibil. Ce voiam cu adevărat era să sar în picioare, să o zbughesc din sala de judecată şi să o ţin aşa până la Memphis.

  Onorata Instanţă termină în sfârşit de citit şi de răsfoit ziarul. Judecătorul se aplecă uşor spre microfon şi rosti câteva vorbe care aveau să-mi marcheze definitiv cariera. Zise:

  — E foarte bine scris, incitant, poate un pic macabru, dar cu siguranţă în limitele normalului.

  Continuam să mâzgălesc, ca şi cum n-aş fi auzit nimic. Printr-o răsturnare complet neprevăzută a situaţiei, tocmai le dădusem peste nas clanului Padgitt şi lui Lucien Wilbanks.

  — Felicitări, îmi şopti Baggy.

  Loopus împături ziarul la loc şi îl puse jos. Îi permise lui Wilbanks să bată câmpii câteva minute şi să tune împotriva scurgerilor de informaţii dinspre poliţie, dinspre biroul procurorului, împotriva potenţialelor scăpări ale juriului, toate acestea legate cumva de o conspiraţie a unor oameni nenumiţi şi hotărâţi să-i trateze incorect clientul. De fapt, omul dădea un spectacol pentru clanul Padgitt. Pierduse în tentativa lui de a obţine o cauţiune, aşa că trebuia să-şi impresioneze clienţii prin zel.

  Loopus nu reacţiona la niciunul din argumentele avocatului.

  Aşa cum avea să afle curând, Lucian nu făcuse decât să arunce o perdea de fum. N-avea nici cea mai mică intenţie de a muta cazul din Ford County.

  Cumpărarea ziarului Times a inclus şi achiziţionarea clădirii antediluviene care servea drept sediu al redacţiei. Clădirea n-avea, practic, nici o valoare. Se găsea pe latura sudică a pieţei din Clanton, una din cele patru structuri părăginite construite perete lângă perete. Era lungă şi îngustă, înaltă pe trei niveluri, cu un subsol de care se temeau toţi angajaţii şi pe care îl evitau din răsputeri. În faţă se găseau câteva birouri, toate cu covoare roase de vreme şi pătate, ziduri coşcovite şi impregnate de mirosul fumului de pipă lipit de tavane într-o sută de ani de existenţă.

  În spate, la distanţa maximă posibilă, se găsea tiparniţa. În fiecare marţi noapte, Hardy, tipograful nostru, reuşea să trezească bătrâna maşinărie de tipărit la viaţă şi scotea încă o ediţie a ziarului pe care îl deţineam. Spaţiul lui de lucru era îmbibat de mirosul iute al cernelii tipografice.

  Încăperea de la etajul întâi era încărcată de rafturi care gemeau sub greutatea tomurilor prăfuite nedeschise de zeci de ani. Erau acolo colecţii de cărţi de istorie, volume de Shakespeare şi poezie irlandeză şi rânduri întregi de enciclopedii britanice demult depăşite. Spot credea că asemenea cărţi impresionau orice vizitator al acelei încăperi.

  De la fereastra camerei, privind prin geamurile peste care cineva lipise cu mult timp în urmă inscripţia „TIMES”, se putea vedea Tribunalul din Ford County şi statuia din bronz a santinelei confederate care îl păzea. O plachetă comemorativă de la picioarele santinelei amintea numele celor şaizeci şi unu de băieţi din ţinut care muriseră în Marele Război, cei mai mulţi în bătălia de la Shiloh.

  Santinela putea fi văzută şi din biroul meu, aflat la etajul doi. Şi acesta era plin de rafturi conţinând biblioteca personală a lui Spot, o colecţie eclectică de volume care părea la fel de neglijată precum cea de la etajul inferior. Mi-ar fi trebuit ani de zile ca să mut cărţile acelea.

  Încăperea era spaţioasă, dar dezordonat încărcată cu obiecte inutile şi dosare lipsite de valoare, şi împodobită cu portretele contrafăcute ale generalilor confederaţi. Îmi plăcea acel loc. La plecare, Spot nu luase nimic cu el, iar după câteva luni nimănui nu părea să-i pese de obiectele lui. Aşa că obiectele au rămas unde se găseau, neglijate ca întotdeauna, practic neatinse de mine şi treptat intrând în proprietatea mea. Lucrurile personale ale lui Spot – scrisori, declaraţii bancare, însemnări, vederi poştale – le-am pus în cutii şi le-am depozitat într-una din multele încăperi neutilizate de pe coridor, unde au continuat să adune praful şi să putrezească încet.

  Biroul meu dispunea de două perechi de uşi glisante care se deschideau spre o mică terasă cu balustradă din fier forjat. Terasa era suficient de mare ca să adăpostească patru oameni care să şadă comod pe scaune şi să se uite peste piaţă. Nu că ar fi fost prea multe de văzut, dar era o modalitate plăcută de a mai trece timpul, mai ales când şederea era acompaniată de un pahar cu băutură.

  Baggy răspundea întotdeauna prezent când era vorba de băut. După cină a adus o sticlă cu bourbon şi ne-am luat amândoi locurile în şezlonguri. Oraşul părea încă agitat după audierea de dimineaţă. Mai toată lumea presupusese că Danny Padgitt avea să fie eliberat imediat ce Lucien Wilbanks şi Mackey Don Coley aveau să facă aranjamentele necesare. Aveau să se facă promisiuni, banii aveau să treacă dintr-o mână în alta, iar şeriful Coley avea cumva să garanteze personal apariţia băiatului la proces. Numai că judecătorul Loopus avea alte planuri.

  Nevasta lui Baggy era soră medicală. Lucra în schimbul de noapte la secţia de urgenţe a spitalului. El lucra ziua, dacă observaţiile sale apatice despre oraş puteau fi numite lucru. Se vedeau foarte rar unul cu celălalt, ceea ce însemna, fără îndoială, un lucru bun pentru că astfel mai evitau certurile nesfârşite dintre ei. Copiii lor ajunşi la vârstă adultă plecaseră de acasă, lăsându-i să-şi poarte singuri micul lor război. După câteva pahare de băutură, Baggy începea întotdeauna cu remarcele acide despre nevasta lui. Avea cincizeci şi doi de ani, arăta de cel puţin şaptezeci, iar eu bănuiam că băutura constituia principalul motiv al îmbătrânirii sale timpurii şi al certurilor de acasă.

  — Le-am arătat noi, zise Baggy cu mândrie. Nici un articol de ziar n-a mai fost vreodată exonerat atât de clar de orice vină. Şi chiar acolo, în sala de judecată.

  — Ce înseamnă un ordin de reducere la tăcere? Am întrebat eu.

  Eram un novice prost informat şi toată lumea ştia asta. N-avea nici un sens să pretind că ştiu ceva atunci când realitatea era alta.

  — N-am văzut niciodată aşa ceva. Am auzit de existenţa lor, şi cred că sunt folosite de judecători ca să le închidă gura avocaţilor şi reclamagiilor.

  — Aşadar, ele nu se aplică la ziare?

  — Niciodată. Wilbanks se dădea mare, asta-i tot. Tipul este membru ACLU5, singurul din Ford County. Înţelege bine Primul Amendament. Este imposibil ca vreun tribunal să ordone unui ziar ce anume să nu tipărească. Omul a avut o zi proastă, clientul lui avea să stea în mod clar în pârnaie, aşa că trebuia să facă scandal. Manevre tipice pentru avocaţi. Le învaţă încă de pe băncile şcolii.

  — Deci nu crezi că o să fim daţi în judecată?

  — La naiba, nu. În primul rând, nu va fi nici un fel de proces. Nu am defăimat şi nu am calomniat pe nimeni. Sigur, am mai înflorit unele fapte, dar n-a fost vorba decât de mărunţişuri, care probabil că erau oricum adevărate. În al doilea rând, dacă Wilbanks vrea să intenteze proces, trebuie să o facă aici, în Ford County. Acelaşi tribunal, aceeaşi sală de judecată, acelaşi judecător – onorabilul Reed Loopus care, în această dimineaţă, a citit articolele noastre şi le-a declarat bune. Un eventual proces a fost deja închis înainte ca Wilbanks să scoată vreo vorbă. Minunat.

  Eu cu siguranţă nu mă simţeam minunat. Mă îngrijorau daunele de un milion de dolari şi mă întrebam de unde să scot o asemenea sumă de bani. Băutura începea în sfârşit să mi se aşeze în trup, aşa că m-am relaxat. Era joi noaptea în Clanton şi puţini oameni se aventurau pe străzi. Toate magazinele şi birourile din jurul pieţei erau deja încuiate.

  Ca de obicei, Baggy se relaxase înaintea mea. Margaret îmi şoptise la ureche că el adesea consuma bourbon la micul dejun. Împreună cu un avocat fără un picior pe nume Major, Baggy trăgea o duşcă la cafeaua de dimineaţă. Se întâlneau pe veranda din faţa biroului lui Major, aflat de cealaltă parte a pieţei, unde beau, fumau şi discutau politică şi subiecte legate de lege, în vreme ce tribunalul se trezea la viaţă. Major îşi pierduse un picior la Guadalcanal, conform propriei versiuni despre cel de Al Doilea Război Mondial. Practica lui avocăţească se limita la întocmirea de testamente pentru vârstnici. Le întocmea el însuşi – n-avea nevoie de o secretară. Lucra cam la fel de mult ca şi Baggy, iar cei doi erau adesea văzuţi în tribunal, pe jumătate ameţiţi, urmărind un nou proces.

  — Cred că Mackey Don l-a băgat pe băiat în apartament, zise Baggy, deja uşor ameţit.

  — În apartament? M-am mirat eu.

  — Mda… ai văzut închisoarea?

  — Nu.

  — Nu e potrivită nici pentru animale. N-are căldură, n-are aerisire, instalaţiile funcţionează doar din când în când. Condiţii mizere. Mâncare stricată. Iar asta e pentru albi. Negrii sunt în celălalt capăt, cu toţii înghesuiţi într-o singură celulă mare. Singura lor toaletă e o gaură în podea.

  — Cred că renunţ la vizită.

  — E o pată pe obrazul ţinutului. Din păcate, e cam la fel în cele mai multe locuri de pe aici. În orice caz, există şi o mică celulă care are aer condiţionat şi covor pe jos, un pat curat, televizor color şi mâncare bună. I se spune „apartamentul”, şi Mackey Don îşi bagă acolo favoriţii.

  Luam notiţe în minte. Pentru Baggy toate acestea nu însemnau decât amănunte banale. Pentru mine, un cursant de facultate şi uneori student la jurnalism, totul semăna cu o poveste adevărată care se transforma într-un articol de senzaţie.

  — Şi tu crezi că Padgitt e în apartament?

  — Probabil. A venit în sala de judecată îmbrăcat cu propriile haine.

  — Şi altfel cum ar fi fost?

  — Altfel ar fi venit în salopetele alea portocalii de puşcărie pe care le poartă toţi. Nu le-ai văzut?

  Ba da, le văzusem. Fusesem în tribunal o singură dată, cam cu o lună şi ceva înainte. Mi-am amintit brusc că văzusem cu acea ocazie doi sau trei acuzaţi în sala de judecată care îl aşteptau pe judecător, toţi îmbrăcaţi în salopete portocalii aflate în stadii diferite de murdărie. Pe pieptul şi pe spatele bluzelor fusese imprimat textul „Ford County Jail”.

  Baggy luă o duşcă şi trecu la explicaţii:

  — Vezi tu, în caz de audieri preliminare şi chestii de-astea, acuzaţii, dacă se mai găsesc în puşcărie, vin întotdeauna în sala de judecată îmbrăcaţi ca nişte prizonieri. Pe vremuri, Mackey Don îi obliga să poarte salopetele chiar şi în timpul proceselor. Lucien Wilbanks a făcut ca un verdict de vinovăţie să fie anulat pe motiv că juriul a fost predispus la condamnare de vreme ce clientul lui arăta fără nici un dubiu vinovat îmbrăcat cu amărâtul costum portocaliu de închisoare. Şi avea dreptate. E cam greu să convingi un juriu că nu eşti vinovat când eşti îmbrăcat ca un deţinut şi porţi pantofi din cauciuc.

  M-am minunat încă o dată de înapoierea oamenilor din Mississippi, îmi şi imaginam un acuzat de crimă, mai ales de culoare, înfruntând un juriu şi aşteptându-se la un proces corect, dar purtând haine de pârnaie croite astfel încât să fie zărite de la o jumătate de milă distanţă. „Încă luptăm în război” era un slogan pe care îl auzisem de câteva ori în Ford County. Ţinutul era marcat de o rezistenţă frustrant de înverşunată la schimbare, mai ales atunci când era vorba de crimă şi pedeapsă.

  A doua zi, în jurul prânzului, m-am dus la închisoare în căutarea şerifului Coley. Sub pretextul unor întrebări legate de investigaţia în cazul Kassellaw, îmi planificasem să văd cât mai mulţi deţinuţi cu putinţă. Secretara lui m-a informat, pe un ton cam dur, că şeriful e în şedinţă, dar chestia asta nu mă deranja deloc.

  Doi prizonieri făceau curăţenie în birourile din faţă. Afară, alţi doi scoteau buruieni dintr-un pătul de flori. Am înconjurat clădirea, şi în spatele închisorii am văzut un mic teren cu un coş de baschet. Şase prizonieri stăteau la umbra unui mic stejar. În partea de est a închisorii am văzut trei prizonieri la o fereastră, în spatele gratiilor, privind în jos la mine.

  Treisprezece deţinuţi cu totul. Treisprezece costume portocalii.

  Îl consultasem pe nepotul lui Wiley despre modul cum se desfăşurau lucrurile la închisoare. La început n-a prea vrut să vorbească, dar îl ura enorm pe şeriful Coley şi, probabil, s-a gândit că poate să aibă încredere în mine. Mi-a confirmat ce suspectase Baggy, anume că Danny Padgitt ducea o viaţă bună într-o celulă cu aer condiţionat, mâncând ce îi poftea inima. Se îmbrăca aşa cum îşi dorea, juca dame chiar cu şeriful şi stătea la telefon toată ziua.

  Următoarea ediţie a ziarului mi-a cimentat reputaţia de nebun tânăr, lipsit de teamă şi gata oricând de atacuri dure. Pe prima pagină era o poză mare a lui Danny Padgitt în vreme ce era adus în sala de judecata pentru audierea legată de cauţiune. Era încătuşat şi purta haine de stradă. Totodată, se uita la aparatul de fotografiat cu o expresie tipică de sfidare. Chiar deasupra pozei se înşira titlul cu litere de-o şchioapă: CAUŢIUNE REFUZATĂ PENTRU DANNY PADGITT. Articolul era lung şi plin de detalii.

  Alături se găsea un alt articol, aproape la fel de lung, dar mult mai scandalos. Citând surse confidenţiale, descriam pe larg condiţiile încarcerării domnului Padgitt. Menţionam fiecare favoare primită, inclusiv timpul petrecut la tabla de dame cu şeriful Coley. Vorbeam despre hrana lui, despre televizorul color şi despre posibilitatea de a folosi nelimitat telefonul. Menţionam tot ce putusem verifica. Apoi comparam toate acestea cu condiţiile în care trăiau ceilalţi douăzeci şi unu de deţinuţi.

  Pe pagina a doua am tipărit o poză veche în alb şi negru cu patru acuzaţi în vreme ce erau aduşi în sala de judecată. Bineînţeles că fiecare dintre ei purta salopetele. Fiecare avea cătuşe la mâini şi părul în dezordine. Le înnegrisem feţele, astfel încât persoanele în cauză să nu fie deranjate de publicarea fotografiei. Cazurile lor fuseseră de mult închise.

  Alături de fotografia de arhivă am pus o alta poză a lui Danny Padgitt în vreme ce era adus în sala de judecată. Dacă n-ar fi fost cătuşele, s-ar fi putut crede că omul se ducea la o petrecere. Contrastul era izbitor. Era clar că băiatul era cocoloşit de şeriful Coley care, până în acel moment, refuzase să discute cu mine pe aceasta temă. Mare greşeală.

  În articol detaliam eforturile mele de a discuta cu şeriful. Nu mi se răspunsese la apelurile telefonice. Mă dusesem de două ori la închisoare şi el refuzase să mă vadă la faţă. Îi lăsasem o listă cu întrebări, pe care el alesese să o ignore. Pe scurt, în articol am zugrăvit imaginea unui tânăr reporter agresiv care caută cu disperare să găsească adevărul, dar este dezarmat de o oficialitate democratic aleasă.

  Cum Lucien Wilbanks era unul dintre cei mai nepopulari oameni din Clanton, l-am inclus şi pe el în poveste. Folosind telefonul, despre care învăţasem cu repeziciune că egaliza de minune poziţiile sociale, am sunat la biroul lui de patru ori înainte de a mi se înapoia apelul. La început, omul n-a avut nici un comentariu despre clientul lui, dar, când am persistat cu întrebările legate de condiţiile de detenţie, a erupt:

  — Nu eu conduc blestemata de puşcărie, fiule! Mi-a mârâit el în receptor.

  Aproape că-i vedeam ochii înroşiţi uitându-se cu mânie la mine. L-am citat în articol cu acest răspuns.

  — Aţi discutat cu clientul dumneavoastră la închisoare? L-am interogat eu mai departe.

  — Bineînţeles.

  — Cu ce era îmbrăcat?

  — Nu ai lucruri mai interesante despre care să scrii?

  — Nu, domnule. Cu ce era îmbrăcat?

  — Ei bine, nu era gol.

  Era un citat prea bun ca să-l las să treacă, aşa că l-am tipărit cu litere îngroşate într-o casetă laterală.

  Cu un violator ucigaş, un şerif corupt şi un avocat radical de o parte, şi eu singur de cealaltă parte, ştiam că n-aveam cum să pierd bătălia. Reacţia la acele articole a fost uluitoare. Baggy şi Wiley mi-au relatat că localurile vibrau de admiraţie pentru tânărul şi neînfricatul editor al ziarului local. Clanul Padgitt şi Lucien erau dispreţuiţi de multă vreme. Acum sosise momentul să se scape de Coley.

  Margaret mi-a spus că am fost asaltaţi de telefoane de la cititorii care luaseră foc aflând de tratamentul blând aplicat lui Danny. Nepotul lui Wiley mi-a relatat că închisoarea era în pragul haosului, iar Mackey Don intrase în război pe faţă cu ajutoarele sale. Omul cocoloşea un asasin, iar 1971 era an electoral. Oamenii se înfuriaseră serios şi toţi cei vinovaţi riscau să-şi piardă slujbele.

  Cele două săptămâni după acel eveniment tragic au fost cruciale pentru supravieţuirea ziarului. Cititorii erau avizi după detalii, iar eu, datorită norocului prostesc, a potrivirii temporale şi a unui dram de curaj, le dădusem ceea ce aveau ei nevoie. Ziarul se trezise brusc la viaţă. Devenise o forţă. Oamenii aveau încredere în el. Voiau relatări tot mai amănunţite şi tot mai curajoase.

  Baggy şi Margaret mi-au spus că Spot n-ar fi folosit niciodată acele fotografii sângeroase şi că nu l-ar fi provocat pe şerif, însă continuau să fie timizi. Nu pot afirma că tupeul meu a impulsionat în vreun fel personalul. Times era şi avea să rămână spectacolul unui singur om, sprijinit mai degrabă foarte prost de restul angajaţilor.

  Nici că îmi păsa. Spuneam adevărul şi blestemam consecinţele. Eram un erou local. Abonamentele au sărit la aproape trei mii. Veniturile din reclamă s-au dublat. Nu numai că radiam o nouă lumină în ţinut, dar în acelaşi timp făceam şi bani.

  Bomba era mai degrabă un dispozitiv incendiar rudimentar care, odată detonat, ar fi cuprins cu repeziciune tipografia noastră. Acolo focul ar fi fost înteţit de diverse chimicale şi de nu mai puţin de 400 de litri de cerneală tipografică, după care ar fi cuprins cu repeziciune birourile din faţă. După câteva minute, fără sistem anti-incendiu şi fără alarmă, cine ştie ce ar mai fi putut fi salvat din cele două etaje superioare. Probabil că foarte puţin. Foarte posibil că, dacă ar fi fost declanşat în primele ore ale dimineţii de joi, focul ar fi mistuit până la temelie toate cele patru clădiri înşiruite.

  Dispozitivul ameninţător fusese descoperit încă intact lângă o stivă de ziare vechi în tipografie, de către idiotul satului. Sau, mai bine spus, de către unul din idioţii satului. Clanton avea destui la dispoziţie.

  Omul se numea Piston. M-am trezit cu el pe cap o dată cu contractul de cumpărare a ziarului, aşa cum m-am trezit cu clădirea, cu tiparniţa arhaică şi cu bibliotecile prăfuite şi neatinse de jos şi de la etaj. Piston nu era angajat oficial al ziarului, însă se înfiinţa punctual în fiecare vineri ca să-şi ridice cei 50 de dolari bani gheaţă. Nu accepta cecuri. Contra banilor, uneori mătura podelele şi, din când în când, rearanja murdăria de pe ferestrele din faţă. Mai rar, dădea gunoiul afară atunci când cineva se plângea.

  Nu avea un orar precis. Venea şi pleca atunci când avea chef, nu credea în bătutul la uşă când înăuntru avea loc o întâlnire, îi plăcea să se folosească de telefoanele noastre şi să ne bea cafeaua. Chiar dacă la prima vedere avea un aspect sinistru – cu ochii mult depărtaţi şi acoperiţi de ochelari cu lentile groase, cu o şapcă de camionagiu trasă adânc peste frunte, cu o barbă în dezordine şi cu nişte dinţi hidoşi – omul era inocent. Îşi furniza serviciile de om de serviciu mai multor companii din jurul pieţei şi reuşea cumva să supravieţuiască. Nimeni nu ştia unde locuieşte sau cu cine, sau măcar cum se aciuase prin oraş. Cu cât mai puţine ştiam despre Piston, cu atât mai bine.

  Piston a venit la sediul ziarului joi dis-de-dimineaţă – avea de zeci de ani cheia lui proprie de acces – şi a spus că mai întâi a auzit ceva ticăind. La o examinare mai atentă, a observat trei canistre de plastic de câte 20 de litri legate de o cutie din lemn aflată pe podea lângă ele. Ticăitul provenea din interiorul cutiei. Piston cunoştea de ani buni tipografia; din când în când îl ajuta pe Hardy marţi noaptea, când era tipărit ziarul.

  În astfel de situaţii, pentru cei mai mulţi oameni, curiozitatea era înlocuita rapid de panică. Nu şi în cazul lui Piston. După ce a clătinat canistrele ca să se asigure că sunt pline cu benzină şi după ce a observat că mai multe cabluri cu aspect periculos ţineau toată construcţia legată laolaltă, Piston s-a dus la biroul lui Margaret şi l-a sunat pe Hardy. I-a spus că ticăitul se intensifica.

  Hardy a sunat la poliţie. În jurul orei nouă dimineaţa am fost şi eu trezit, pentru a mi se anunţa vestea.

  Când am ajuns la faţa locului, cea mai mare parte a centrului oraşului fusese evacuată. Piston şedea pe capota unei maşini şi părea serios zdruncinat în urma conştientizării faptului că se aflase atât de aproape de o bombă. De el se îngrijeau câteva cunoştinţe şi un şofer de ambulanţă, iar lui părea să-i placă tare mult toată acea atenţie care i se acorda.

  Wiley Meek fotografiase bomba înainte ca poliţia să ia canistrele de acolo şi să le plaseze în siguranţă pe aleea din spatele clădirii noastre.

  — Ar fi aruncat în aer jumătate din centrul oraşului, îmi comunică Wiley neavizata sa evaluare a bombei.

  Se învârtea nervos de jur împrejurul locului, înregistrând reacţiile emoţionale ale oamenilor pentru a le folosi mai târziu.

  Şeful poliţiei mă informa că zona nu era deloc sigură, pentru că dispozitivul de declanşare nu fusese atins, iar chestia din interiorul cutiei de lemn continua să ticăie.

  — S-ar putea să explodeze, rosti el grav, ca şi cum era primul care îşi dădea seama de pericol.

  Mă îndoiam că tipul are experienţă în materie de bombe, dar am intrat în jocul lui. Pentru dezamorsarea dispozitivului a fost adus un specialist criminalist de la poliţia statală. S-a decis ca cele patru clădiri înlănţuite să rămână neocupate până când expertul avea să-şi termine treaba.

  O bombă în centrul Clantonului! Vestea s-a răspândit mai repede ca un foc în prerie. Toată lumea a încetat lucrul. Birourile administrative s-au golit de personal, la fel ca şi băncile şi cafenelele. Foarte curând, grupuri mari de spectatori se înghesuiau de cealaltă parte a străzii, sub stejarii uriaşi de pe latura sudică a tribunalului, la distanţă sigură. Se holbau la mica noastră clădire, în mod evident preocupaţi şi înfricoşaţi, dar în acelaşi timp aşteptând spectacolul. Nu văzuseră niciodată explozia unei bombe.

  Ajutoarele de şerif s-au alăturat curând forţelor de poliţie. În scurt timp erau prezente toate uniformele din oraş, comentând evenimentul de pe trotuare şi stând fără să întreprindă nimic. Şeriful Coley şi şeful poliţiei se sfătuiră unul cu altul şi urmăriră desfăşurarea evenimentelor de pe cealaltă parte a străzii, apoi lătrară câteva ordine ici şi colo, fără ca acestea să producă însă vreun efect vizibil. Era limpede pentru toată lumea că nici oraşul şi nici ţinutul nu dispuneau de genişti.

  Baggy avea nevoie de o băutură. Pentru mine era prea devreme. L-am urmat în spatele tribunalului, am urcat nişte scări înguste, pe care nu le observasem până atunci, am traversat un hol părăginit, apoi am mai urcat douăzeci de trepte până la o încăpere mică şi murdară, cu un tavan coborât.

  — Asta era vechea sală a juriului, îmi explică Baggy. Apoi a devenit biblioteca legală.

  — Şi acum ce este? L-am întrebat, aproape temându-mă de răspuns.

  — Camera baroului. Te-ai prins? Bar? Avocaţi? Băutură?

  — M-am prins.

  În cameră se găsea o masă de joc, cu picioare rabatabile şi un aspect ponosit, ce indica ani îndelungaţi de folosinţă. În jurul ei se vedeau şase scaune desperecheate, toate moştenite de la diverse birouri administrative ale ţinutului, eşuate în cele din urmă în această cămăruţă părăginită.

  Într-un colţ se vedea un frigider cu lacăt. Evident, Baggy deţinea o cheie. Găsi înăuntru o sticlă de bourbon. Îşi turnă o porţie generoasă într-un pahar de hârtie şi zise:

  — Ia-ţi un scaun.

  Ne-am tras două scaune la fereastră. Sub noi se vedea exact scena pe care o părăsisem.

  — Nu-i un loc prea rău de a vedea ce se întâmplă, nu? Zise Baggy, mândru de el.

  — Cât de des vii aici?

  — De două ori pe săptămână, uneori chiar mai des. Jucăm pocher în fiecare marţi şi joi la prânz.

  — Cine face parte din club?

  — E o societate secretă.

  Baggy luă o duşcă şi plescăi din buze, ca şi cum ar fi stat în deşert o lună de zile. Un păianjen cobora pe pânza lui groasă de-a lungul ferestrei. Praful de pe pervaz era de jumătate de centimetru grosime.

  — Cred că îşi cam pierd îndemânarea, zise el, privind spre mulţimea de jos.

  — Cine?

  Aproape că îmi era frică să întreb.

  — Cei din clanul Padgitt.

  Baggy rosti vorbele cu o oarecare infatuare. Lăsă vorbele să plutească în aer câteva clipe, ca eu să pricep bine.

  — Eşti sigur că e mâna lor? Am întrebat eu.

  Baggy credea că le ştie pe toate. În jumătate din cazuri avea dreptate. Zâmbi, apoi se încruntă, luă o nouă duşcă şi zise:

  — Ăştia incendiază clădiri de când se ştiu. E una dintre potlogăriile lor – ca să capete bani pe asigurare. Au scos o avere până acum de la companiile de asigurări.

  O nouă duşcă rapidă:

  — E ciudat totuşi că au folosit benzină. Piromanii mai de Doamne-ajută se feresc de benzină, pentru că e uşor de detectat. Ştiai asta?

  — Nu.

  — E adevărat. Un pompier experimentat simte mirosul de benzină la minute bune după ce focul a fost stins. Benzină înseamnă incendiere. Iar incendierea înseamnă că nu sunt plătite daunele de către companiile de asigurări.

  Încă o duşcă:

  — Bineînţeles că, în acest caz, probabil că au vrut ca tu să ştii că e vorba de incendiere. E logic, nu-i aşa?

  În acel moment nimic nu părea logic. Eram prea confuz ca să mă lansez în speculaţii.

  Baggy era mulţumit că poate să trăncănească:

  — Dacă mă gândesc mai bine, acesta e şi motivul pentru care bomba nu a fost declanşată. Voiau ca tu să o vezi. Dacă ar fi explodat, atunci ţinutul nu mai avea ziar, ceea ce i-ar fi putut irita pe câţiva grei. Pe alţii i-ar fi făcut fericiţi.

  — Mersi.

  — Oricum, ipoteza asta explică lucrurile mai bine. A fost un act subtil de intimidare.

  — Subtil?

  — Da, în comparaţie cu ce ar fi putut fi. Crede-mă când spun că indivizii ştiu cum să ardă clădiri. Ai avut noroc.

  Observasem cum se disociase cu repeziciune de ziar. „Eu” fusesem cel care avusese noroc, nu „noi”.

  Alcoolul ajunsese între timp la creier, dezlegându-i şi mai tare limba lui Baggy.

  — Cam cu trei ani în urmă, poate patru, a izbucnit un incendiu mare la una din fabricile lor de cherestea, cea de pe Autostrada 401, lângă insulă. Indivizii nu dau niciodată foc la nimic pe insulă, pentru că n-au chef ca autorităţile să-şi bage nasul în treburile lor. Oricum, compania de asigurări a mirosit că e un incendiu provocat şi a refuzat să plătească, aşa că Lucien Wilbanks a intentat proces. S-a ajuns la judecată, în faţa onorabilului Reed Loopus. Am auzit fiecare cuvinţel din proces.

  O noua duşcă lungă şi satisfăcătoare.

  — Cine a câştigat?

  M-a ignorat complet, pentru că nu terminase de spus povestea:

  — A fost un foc mare. Băieţii din Clanton s-au dus acolo cu toate utilajele de intervenţie. Şi-au luat zboru' şi voluntarii din Karaway; toate sirenele s-au dus urlân' spre Insula Padgitt. Ni'ic mai bun ca un foc zdravăn pentru ca băieţii să treacă la treab'. Asta şi o bombă, cred eu, dar nu-mi amintes' de ultima bombă.

  — Aşadar…

  — Autostrada 401 trece printr-o zonă joasă lângă Insula Padgitt, o chestie tare mlăştinoasă. Peste pârâul Massey e un pod. Când camioanele pompierilor au trecut zburân' pe pod, au descoperit o camionetă zăcân' pe o parte, ca şi cum s-ar fi răsturnat. Drumul era complet blocat; nu se putea ocoli pentru că în jur erau doar mlaştini şi şanţuri.

  Baggy plescăi din buze şi îşi turnă din nou din sticlă. Sosise timpul ca eu să spun ceva, însă omul ar fi ignorat orice aş fi zis. Era modalitatea prin care Baggy prefera să fie îndemnat să continue.

  — Cui îi aparţinea camioneta? Am întrebat eu. Cuvintele nici nu părăsiseră bine buzele mele, că Baggy clătina deja din cap, ca şi cum întrebarea era complet deplasată.

  — Focul ardea ca naiba. Camioanele de pompieri se înşiraseră pe toat' 401 pentru că un măscărici îşi dăduse camioneta peste cap. Individul n-a fost niciodat' găsit. Nici un indiciu despre şofer. Nici un indiciu despre proprietar, pen'că nu existau plăcuţe de înmatriculare. Nici un fel de serii. Camioneta n-a fost niciodată revendicată. Nici măcar nu suferise mari stricăciuni. Toate astea au fost dezvăluite la proces. Toat' lumea ştia că familia Padgitt a pus focul, şi-a răsturnat una din camionetele furate ca să blocheze drumul, dar compania de asigurări n-a putut-o dovedi.

  Jos, şeriful Coley îşi găsise portavocea. Le cerea oamenilor să nu stea pe stradă în faţa birourilor noastre. Vocea lui ascuţită adăuga dramatism situaţiei.

  — Aşadar compania de asigurări a câştigat? Am întrebat eu, nerăbdător să ajung la capătul poveştii.

  — Al dracului proces. A ţinut trei zile. De obicei, Wilbanks ajunge la o înţelegere cu unul sau doi juraţi. Face asta de ani de zile şi niciodat' nu e prins. Plus că ştie pe toat' lumea în ţinut. Băieţii cu asigurarea erau din Jackson şi habar n-aveau despre ce e vorba. Juriul a deliberat vro' două ore, a venit cu un verdict pentru cerere, o sută de bătrâne şi, ca măsură de precauţie, a adăugat un milion în daune.

  — Punctul şi milionul! Am zis eu.

  — Te-ai prins. Primul verdict de un milion de dolari în Ford County. A durat vr'un an pân' ce Curtea Supremă a decis să anuleze daunele.

  Nu mă liniştea deloc gândul că Lucien Wilbanks are o asemenea influenţă asupra juraţilor. Baggy îşi lăsă câteva clipe bourbon-ul deoparte şi se holbă la ceva dedesubt.

  — Semn rău, fiule, zise el în cele din urmă. Rău de tot. Eram şeful lui şi nu-mi făcea deloc plăcere să-mi zică „fiu”, dar am lăsat să treacă de la mine. Mă presau chestiuni mai urgente.

  — Intimidarea? Am întrebat eu.

  — Da. Clanul părăseşte rareori insula. Faptul că s-au dat în spectacol la scenă deschisă înseamnă că-s gata de război. Dacă pot intimida ziaru', atunci o să încerce şi cu juriu'. Deja îl deţin pe şerif.

  — Dar Wilbanks a declarat că vrea să schimbe locul de judecată.

  Baggy pufni şi îşi redescoperi băutura:

  — Să nu pariezi pe asta, fiule.

  — Te rog să-mi spui Willie.

  Ciudat cum începusem să mă agăţ de acel nume.

  — Să nu pariezi pe asta, Willie. Băiatu' e vinovat; singura lui şansă e să aibă parte de un juriu care poa' să fie cumpărat sau speriat. Şansele sunt zece la unu ca procesu' să aibă loc chiar aici, în clădirea asta.

  După două ore de aşteptat în zadar bubuitura care să zguduie pământul, oraşul se pregătea de prânz. Mulţimea se sparse şi se împrăştie care încotro. În sfârşit, ajunse şi expertul criminalist de la autoritatea statală şi se apucă de lucru în tipografie. Nu mi se permise accesul în clădire, fapt care, de altfel, îmi convenea de minune.

  Margaret, Wiley şi cu mine ne-am luat un sandviş pe esplanada din faţa judecătoriei. Am mâncat în tăcere, am discutat puţin, menţinând toţi trei un ochi vigilent asupra birourilor noastre de dincolo de drum. Din când în când cineva ne zărea şi se oprea să mai schimbe o vorbă cu noi. Ce naiba le poţi spune victimelor bombelor atunci când bomba nu explodează? Din fericire, populaţia oraşului n-avea deloc experienţă cu chestii dramatice de genul exploziilor. Am strâns mai multe încurajări şi câteva oferte de ajutor.

  Şeriful Coley s-a ivit la rândul lui şi ne-a dat un raport preliminar asupra bombei noastre. Ceasul făcea parte din categoria celor obişnuite şi se putea cumpăra din orice magazin. De la prima privire, expertul şi-a dat seama că e o problemă cu sârmele. În opinia lui totul fusese lucrat cu amatorism.

  — Cum veţi investiga toată aceasta poveste? Am întrebat eu cu o strângere de inimă.

  — O să căutăm amprente şi o să vedem dacă există martori oculari. Chestiile obişnuite.

  — O să vorbiţi şi cu clanul Padgitt? M-am interesat eu, cu inima şi mai strânsă.

  La urma urmei, mă găseam în prezenţa angajaţilor mei. Chiar dacă eram speriat de moarte, trebuia să-i impresionez prin lipsa mea de temeri.

  — Ştii ceva ce eu nu ştiu? Mi-o întoarse şeriful.

  — Sunt suspecţi, nu?

  — Acum dumneata eşti şeriful?

  — Sunt incendiatorii cu cea mai mare experienţa din ţinut şi dau foc clădirilor de ani de zile pentru a încasa asigurări. Avocatul lor m-a ameninţat în sala de judecată săptămâna trecută. Danny Padgitt a apărut pe prima pagină a ziarului nostru de două ori. Dacă nici ei nu sunt suspecţi, atunci cine poate fi?

  — Dă-i drumul şi scrie-ţi povestea, fiule. Spune lucrurilor pe nume. Se pare că eşti hotărât să primeşti o citaţie la proces oricum.

  — Eu o să am grijă de ziar, am zis eu. Dumneavoastră prindeţi criminalii.

  Omul îşi bătu pălăria cu degetul, în semn de salut către Margaret, apoi se îndepărtă.

  — Anul viitor sunt iarăşi alegeri, rosti Wiley, urmărindu-l pe Coley cum se opreşte şi discută cu două femei lângă o ţâşnitoare de apă. Sper să se ivească un contracandidat până atunci.

  Procesul de intimidare continuă, pe seama lui Wiley însă. El locuia la o milă distanţă de oraş, într-o fermă întinsă pe cinci acri de pământ, unde nevasta lui creştea raţe şi pepeni verzi. În acea noapte, după ce Wiley parcase pe aleea casei şi se pregătea să se dea jos din maşină, doi indivizi au sărit din tufişurile din jur şi l-au atacat. Individul mai mare l-a trântit jos şi l-a pocnit în faţă, în vreme ce celălalt s-a apucat de scotocit prin maşină şi a ieşit de acolo cu două aparate de fotografiat. Wiley avea cincizeci şi opt de ani şi făcuse armata la puşcaşi marini. La un moment dat în încleştare, a reuşit să plaseze o lovitură care l-a trimis pe atacatorul lui direct la sol. Acolo cei doi s-au apucat să schimbe pumni. În vreme ce Wiley câştiga teren, celălalt bandit l-a pocnit peste ceafă cu unul din aparatele foto. Wiley spune că nu-şi mai aminteşte multe după acel moment.

  Nevasta lui a auzit într-un târziu toată agitaţia. L-a descoperit pe Wiley trântit la pământ, semiconştient. Ambele aparate foto erau făcute praf. L-a tras pe Wiley în casă, i-a pus pungi cu gheaţă pe faţă şi a verificat dacă nu are vreun os rupt. Fostul puşcaş marin n-avea chef să se ducă la spital.

  Acasă la ei veni un ajutor de şerif, care întocmi un raport. Wiley apucase doar să-i zărească pe atacatori, nişte indivizi pe care nu-i mai văzuse până atunci.

  — Sunt deja înapoi pe insulă, îi zise el ajutorului de şerif. Nu-i veţi găsi.

  Nevasta lui preluă iniţiativa. O oră mai târziu mă sunau de la spital. Pe Wiley l-am văzut între şedinţele de radiografie. Faţa lui era un dezastru, dar el reuşi să schiţeze un zâmbet. Mi-a apucat mâna şi m-a tras aproape de el.

  — Săptămâna viitoare, pe pagina întâi, mi-a zis el printre buzele tăiate şi fălcile umflate.

  Câteva ore mai târziu am plecat de la spital şi m-am dus într-o lungă plimbare prin ţinut. Mă tot uitam în oglinda retrovizoare, oarecum aşteptându-mă să zăresc o hoardă de membri ai clanului Padgitt pe urmele mele, agitându-şi furioşi armele.

  Nu era un ţinut al fărădelegii, unde criminalii organizaţi puteau face ce vor cu supuşii legii. Din contră, în ţinut crimele erau foarte rare. Corupţia nu era deloc privită cu ochi buni. Eu aveam dreptate, şi ei se înşelau. Am decis că n-aveam de ce să cedez la ameninţări. Trebuia să îmi cumpăr o armă; la naiba, toată lumea din ţinut avea două sau chiar trei. Iar dacă ar fi fost nevoie, puteam angaja un bodyguard. Ziarul meu trebuia să devină şi mai îndrăzneţ, pe măsura apropierii datei procesului.

  Anterior falimentului ziarului şi înainte de creşterea importanţei persoanei mele în Ford County, auzisem o poveste fascinantă despre o familie din partea locului. Spot nu o urmărise niciodată, pentru că necesita uşoare cercetări şi un drum dincolo de calea ferată.

  Acum, că ziarul era al meu, am decis că povestea era prea bună ca să nu merg pe firul ei.

  Undeva, în Lowtown, în zona negrilor, locuia un cuplu extraordinar – Calia şi Esau Ruffin. Erau căsătoriţi de patruzeci de ani şi crescuseră opt copii, dintre care şapte îşi luaseră doctoratul şi acum erau profesori de facultate. Despre al optulea copil se ştiau prea puţine; aşa cum afirma Margaret, el se numea Sam şi se ascundea de braţul legii.

  Am sunat la casa Ruffin. Mi-a răspuns doamna Ruffin. I-am explicat cine sunt şi ce vreau, iar ea părea să ştie totul despre mine. Mi-a spus că citea Times de cincizeci de ani, din scoarţă în scoarţă. Citea totul, inclusiv necrologurile şi anunţurile de angajare. După câteva clipe mi-a spus părerea ei: că ziarul se găsea pe mâini mult mai bune acum. Articole mai lungi. Greşeli mai puţine. Ştiri mai multe. Vorbea rar, clar, cu o dicţie pe care nu o mai auzisem de la plecarea din Syracuse.

  Când am reuşit să prind o scurtă pauză, i-am mulţumit şi am declarat că mi-ar plăcea să o întâlnesc şi să discut cu ea despre remarcabila ei familie. A fost flatată şi a insistat să mă duc la ea la prânz.

  Astfel a început o prietenie neobişnuită, care mi-a deschis ochii spre multe lucruri, unul dintre cele mai importante fiind bucătăria sudistă.

  Maică-mea a murit când aveam treisprezece ani. Era anorexică. Sicriul ei a fost purtat doar de patru oameni. Cântărea mai puţin de cincizeci de kilograme şi arăta ca o fantomă.

  Pentru că nu mânca, nu gătea. Nu-mi amintesc de nici o masă caldă gătită de ea pentru mine. Micul dejun era un castron de fulgi de cereale, prânzul un sandviş rece, iar cina un fel de amestec rece, pe care de obicei îl mâncam singur în faţa televizorului. Eram copil singur la părinţi, iar tata nu era niciodată acasă, un fapt îmbucurător, pentru că prezenţa lui producea fricţiuni. El voia să mănânce, ea nu. Se certau din orice fleac.

  Nu am făcut niciodată foamea; cămara era întotdeauna plină de unt de arahide, cereale şi alte alimente de genul ăsta. Uneori mâncam împreună cu un prieten şi întotdeauna mă minunam cum se gătea în familiile adevărate şi cât de mult timp se petrecea la masă. În casa noastră hrana pur şi simplu nu era importantă.

  Ca adolescent, am trăit din mâncare congelată. La Syracuse m-am hrănit cu bere şi cu pizza. Timp de douăzeci şi trei de ani din viaţa mea, am mâncat doar când mi-a fost foame. Era o greşeală, după cum aveam să aflu în curând în Clanton. În Sud, masa avea prea puţină legătură cu foamea.

  Casa Ruffin se găsea în zona mai elegantă din Lowtown, în cadrul unui şir de clădiri bine conservate şi frumos zugrăvite. Adresele poştale erau inscripţionate pe cutiile poştale. Când am oprit maşina la adresă, am zâmbit văzând gardul alb de lemn şi florile – petunii şi irişi – care se aliniau cu trotuarul. Era începutul lui aprilie şi abia îmi spălasem Spitfire-ul. După ce am răsucit cheia în contact, un miros delicios mi-a umplut nările. Cotlete de porc!

  Calia Ruffin m-a întâmpinat în dreptul porţii joase care se deschidea spre pajiştea imaculată din faţa casei. Era o femeie îndesată, cu umeri laţi şi talie mare şi cu o strângere de mână fermă, ca a unui bărbat. Avea părul cărunt şi începeau să se vadă efectele creşterii atâtor copii, dar când zâmbea, ceea ce se întâmpla aproape permanent, lumina întreaga lume cu două şiruri de dinţi strălucitori şi perfecţi. Nu mai văzusem niciodată asemenea dinţi.

  — Mă bucur enorm că aţi venit, zise ea, pornind deja pe aleea pietruită spre casă.

  Şi eu mă bucuram. Era vremea amiezii. În mod tipic, nu prea mâncasem nimic până atunci, iar aromele venind dinspre verandă mă ameţeau pur şi simplu.

  — Ce casă minunată, am rostit eu, privind faţada clădirii. Era construită din şipci vopsite într-un alb strălucitor; lăsa impresia că în permanenţă îi dădea cineva târcoale cu o bidinea şi o găleată cu vopsea. O verandă cu acoperiş de tablă verde se întindea pe toată lungimea faţadei.

  — Vai, vă mulţumesc. E casa noastră de treizeci de ani. Ştiam că, sigur, cele mai multe locuinţe din Lowtown erau deţinute de lorzii albi ai lumii interlope. În 1970 deţinerea unei case reprezenta o realizare neobişnuită pentru negri.

  — Cine vă e grădinar? Am întrebat, oprindu-mă să miros un trandafir galben.

  Se vedeau flori pretutindeni – pe marginea aleii, de-a lungul verandei, pe ambele laturi ale reşedinţei.

  — Eu sunt ăla, zise ea râzând, cu dinţii sclipind în lumina soarelui.

  Am urcat trei trepte, m-am trezit pe verandă şi am văzut acolo aranjamentul. O masă mică, lângă balustrada verandei, pregătită cu tot ce trebuie pentru doi oameni – faţă de masă din bumbac alb, şerveţele albe, flori într-o văzuţă, un bol mare cu ceai cu gheaţă şi cel puţin patru oale acoperite.

  — Cine mai vine? Am întrebat eu.

  — Oh, nu suntem decât noi doi. S-ar putea să treacă şi Esau puţin mai târziu.

  — Dar e aici mâncare cât pentru o armată!

  Am inhalat aromele cât de adânc am putut. Stomacul mă durea anticipând dezmăţul culinar.

  — Haideţi să mâncam acum, mă invita ea, înainte ca totul să se răcească.

  Mi-am înfrânat pofta, m-am îndreptat nonşalant spre masă şi am tras unul din scaune pentru ea. A fost încântată că mă dovedeam un asemenea gentleman. M-am aşezat vizavi de ea. Eram gata să ridic capacele şi să mă afund în orice aş fi găsit dedesubt, când ea mi-a apucat ambele mâini şi şi-a plecat capul. A început să se roage.

  Avea să fie o rugăciune lungă. Îi mulţumi Domnului pentru toate cele bune, inclusiv pentru mine, „noul ei prieten”. Se rugă pentru bolnavi şi pentru cei care erau pe cale să se îmbolnăvească. Se rugă pentru ploaie şi soare, pentru sănătate, umilinţă şi răbdare. Deşi începeam să îmi fac griji că se răceşte mâncarea, vocea ei mă vrăjea. Rostea cuvintele rar, fiecare cuvinţel al ei părând gândit dinainte. Avea o dicţie perfectă. Trata egal fiecare consoană, fiecare virgulă şi fiecare punct. Trebuia să întredeschid ochii ca să mă asigur că nu visez. Nu mai auzisem niciodată un asemenea discurs din partea unei persoane de culoare din Sud, şi nici măcar din partea unui alb din Sud.

  Am tras din nou cu ochiul. Vorbea cu Domnul ei, cu o faţă complet mulţumită. Preţ de câteva secunde am uitat complet de mâncare. Îmi strângea mâinile, în vreme ce îl ruga pe Atotputernicul cu o elocvenţă provenită din ani îndelungaţi de experienţă. Cita din Scriptură şi mi se părea puţin ciudat să aud din gura ei cuvinte vechi, nefolosite acum. Însă ştia perfect ce face. Nu m-am simţit niciodată mai apropiat de Dumnezeu decât în prezenţa acestei femei sfinte.

  Nu-mi puteam imagina o asemenea rugăciune îndelungată la o masă plină cu opt copii. Ceva îmi spunea totuşi că atunci când Calia Ruffin se ruga, toată lumea rămânea nemişcată.

  În cele din urmă, termină cu o litanie în care reuşi să ceară iertarea păcatelor sale, pe care le presupuneam extrem de puţine şi de neînsemnate, precum şi iertarea păcatelor mele, pe care nu i le puteam mărturisi cât de multe erau.

  Mi-a dat drumul şi a început să ridice capacele de pe oale. Prima oală conţinea o stivă de cotlete de porc înmuiate într-un sos care conţinea, printre alte ingrediente, ardei şi ceapă. Aburul m-a lovit drept în faţă. Voiam să mănânc tot ce era acolo cu degetele. Peste câteva clipe am zărit un munte de porumb galben, împănat cu ardei verde, încă fierbinte, abia luat din cuptor. Mai erau acolo bame fierte, deoarece, aşa cum îmi explica ea în vreme ce se pregătea să servească, fierte erau mai bune decât prăjite, din pricina grăsimii. Fusese învăţată să prăjească şi să ungă totul cu grăsime, de la roşii până la gogonele, dar îşi dăduse ulterior seama că nu era deloc sănătos să gătească aşa. Se mai găseau acolo păstăi de fasole, neunse şi neprăjite, ci mai degrabă coapte cu şuncă şi ceafă de porc. Se mai vedea un platou cu roşii mici acoperite cu ardei şi ulei de măsline. Era una din puţinele bucătărese din oraş care foloseau uleiul de măsline, aşa cum continuă ea să-mi povestească. Eu mă agăţam de fiecare cuvânt al ei, în vreme ce farfuria îmi era umplută cu generozitate.

  Un fiu din Milwaukee îi trimitea ulei bun de măsline, deoarece în Clanton nu se auzise de aşa ceva.

  Îşi ceru scuze că roşiile erau cumpărate de la magazin; ale ei se găseau încă pe araci şi nu se coceau până la vară. Porumbul, bamele şi păstăile fuseseră recoltate din grădina ei în luna august a anului anterior şi fuseseră conservate. De fapt, singurele legume „proaspete” erau zarzavaturile sau „verdeţuri de primăvară” cum le spunea ea.

  În centrul mesei era o tigaie mare neagră, acoperită. Când femeia trase şervetul de pe ea, privirea mea căzu pe o bucată de cel puţin două kilograme de pâine fierbinte din porumb. Gazda scoase o felie imensă, o puse pe mijlocul farfuriei mele şi zise:

  — Aşa. Acum puteţi începe.

  Niciodată nu mai avusesem atâta mâncare în faţa ochilor. Festinul putea începe.

  Am încercat să mănânc încet, dar îmi era imposibil. Venisem acolo cu stomacul gol. Aruncat în miezul aromelor îmbătătoare, încântat de frumuseţea mesei aranjate şi fascinat de rugăciunea femeii şi de atenta descriere a fiecărui fel de mâncare, simţisem că mi se face rău de poftă şi de foame. M-am repezit să înfulec cât mai multe. În vremea asta, ea părea mulţumită să întreţină conversaţia.

  Cea mai mare parte a bunătăţilor proveneau din grădina ei. Împreună cu Esau cultiva patru soiuri de tomate, fasole cu bob mare, fasole păstăi, fasole neagră, mazăre, castraveţi, vinete, dovlecei, muştar, varză creaţă, gulii, arpagic, ceapă verde, ceapă roşie, varză obişnuită, bame, cartofi roşii, cartofi dulci, morcovi, sfeclă, porumb, ardei verde, pepene galben, două soiuri de pepene verde şi alte câteva legume pe care ea nu şi le mai amintea pe moment. Cotletele de porc i le trimisese fratele ei, care locuia încă în vechea reşedinţă a familiei, la ţară. Omul tăia doi porci pentru ei în fiecare iarnă, iar ei îşi îndesau congelatorul cu carne. În schimb, îl alimentau în fiecare vară cu legume proaspete.

  — Nu folosim chimicale, zise ea, uitându-se la mine cum înfulec. Totul este natural.

  Cu siguranţă, gustul mâncării dovedea cele spuse.

  — Numai că totul e pus în conserve din iarnă. Vor avea un gust mai bun vara, când le culegem şi le mâncăm pe loc. Veţi reveni atunci, domnule Traynor?

  Am mormăit şi am dat din cap. Cumva am reuşit să transmit mesajul că mă voi întoarce ori de câte ori va dori ea.

  — Vreţi să îmi vedeţi grădina? Mă întrebă.

  Am dat iarăşi din cap. Gura îmi era prea ocupată cu mestecatul.

  — Bine. E în spate. O să vă culeg nişte salată şi ceva zarzavaturi. Acum sunt o frumuseţe.

  — Minunat, am reuşit eu să îngaim.

  — Îmi imaginez că un burlac ca dumneavoastră are nevoie de ajutor.

  — De unde ştiaţi că sunt burlac?

  Am luat o gură de ceai. Putea fi servit drept desert – atât de mult zahăr conţinea.

  — Oamenii vorbesc despre dumneavoastră. Umblă vorba. În Clanton nu prea există secrete, pe ambele laturi ale căii ferate.

  — Şi ce aţi mai auzit?

  — Să vedem. Aţi închiriat apartamentul în care locuiţi de la familia Hocutt. Veniţi de undeva, din Nord.

  — Din Memphis.

  — Tocmai de acolo?

  — E doar la o oră distanţă.

  — Glumeam. Una din fetele mele a făcut colegiul acolo. Aveam multe întrebări despre copiii ei, dar nu eram gata încă să iau notiţe. Ambele mele mâini erau ocupate cu căratul mâncării spre gură. La un moment dat i-am spus Miss Calia în loc de Miss Ruffin.

  — Mă cheamă Callie, mi-a replicat ea. Miss Callie este perfect. Unul din primele obiceiuri pe care le-am preluat în Clanton se referea la doamne, indiferent de vârstă, prin adăugarea cuvântului „Miss” în faţa numelui lor. Miss Brown, Miss Webster pentru cunoştinţele noi care păreau mai în vârstă. Miss Martha, Miss Sara pentru cele mai tinerele. Era un semn de politeţe şi de bună creştere. Cum eu nu eram nici politicos, şi nici bine crescut din fire, trebuia să adopt cât mai multe obiceiuri locale cu putinţă.

  — De unde vine numele Calia? M-am interesat eu.

  — Este un nume italian, răspunse ea, ca şi cum asta explica totul.

  Se înfruptă cu nişte fasole boabe, în vreme ce eu mă luptam cu un cotlet. Am întrebat:

  — Italian?

  — Da, a fost prima limbă învăţată de mine. E o poveste lungă, una din multele mele poveşti. Chiar au încercat să vă dea foc la ziar?

  — Da, am răspuns eu sec, întrebându-mă dacă o auzisem eu bine pe această doamnă de culoare din Mississippi-ul rural spunând că prima limbă pe care o învăţase când era mică fusese italiana.

  — Şi l-au atacat pe domnul Meek?

  — Chiar aşa

  — Cine a fost?

  — Încă nu se ştie. Şeriful Coley investighează.

  Eram nerăbdător să aflu impresia ei despre şeriful nostru. Aşteptând, am luat o nouă felie de pâine de porumb. Curând, untul începu să mi se prelingă pe bărbie.

  — E şerif de multă vreme, nu-i aşa? Mă întrebă ea.

  Eram convins că ştie exact anul în care Mackey Don Coley se instalase pentru prima dată în biroul de şerif.

  — Ce credeţi despre el? M-am interesat eu cu nonşalanţă. Femeia luă o gură de ceai şi se gândi la răspuns. Miss Callie nu se grăbea să vorbească, mai ales când trebuia să discute despre alţii.

  — De această parte a căii ferate, un şerif bun este acela care ţine la distanţă cartoforii, contrabandiştii şi peştii. Din acest punct de vedere, domnul Coley a făcut o treabă bună.

  — Pot să vă întreb ceva?

  — Desigur. Sunteţi reporter.

  — Vorbiţi neobişnuit de bine şi de corect. Ce educaţie aţi primit?

  Era o întrebare delicată într-o societate în care, de zeci de ani, educaţia nu prea mai conta. Era 1970 şi în Mississippi grădiniţele publice continuau să lipsească, iar şcoala nu era obligatorie.

  Miss Callie râse, arătându-mi din nou toţi dinţii în splendoarea lor.

  — Am terminat clasa a noua, domnule Traynor.

  — Clasa a noua?

  — Da, dar situaţia mea a fost neobişnuită. Am avut un tutore minunat. O altă poveste lungă.

  Începeam să-mi dau seama că avea să dureze luni, poate chiar ani de zile ca să aflu acele minunate poveşti promise de Miss Callie. Poate că aveam să le aflu pe verandă, cu ocazia vreunui chef săptămânal.

  — Haideţi să vorbim altădată despre asta, zise ea. Cum se simte domnul Caudle?

  — Nu prea bine. Nu mai iese din casă.

  — Un om tare bun. A fost şi va fi întotdeauna apropiat de comunitatea oamenilor de culoare. Avea atât de mult curaj!

  Mă gândeam că acel „curaj” al lui Spot avusese mai mult de-a face cu extinderea gamei de necrologuri decât cu interesul pentru tratamentul egal acordat tuturor. Însă aflasem cât de importantă era moartea pentru comunitatea negrilor – ritualul priveghiului dura adesea o săptămână; maratonul serviciilor religioase, cu sicrie deschise şi multe vaiete; procesiunile funerare lungi de o milă; în sfârşit, ultimele gesturi de rămas bun, încărcate de emoţie, pe marginea mormântului. Când îşi deschisese atât de radical paginile de necrologuri către negri, Spot devenise un erou în Lowtown.

  — Da, un om tare bun, am repetat eu, întinzându-mă după cel de-al treilea cotlet de porc.

  Burta începea să mă doară un pic, dar rămăsese atât de multă mâncare pe masă!

  — Îl onoraţi cu necrologurile pe care le scrieţi, zise ea, cu un zâmbet cald.

  — Mulţumesc. Încă n-am terminat de învăţat cum s-o fac.

  — Aveţi şi curaj, domnule Traynor.

  — Aţi putea să-mi spuneţi Willie? Am doar douăzeci şi trei de ani.

  — Prefer domnul Traynor.

  O altă chestiune rezolvată. Aveau să treacă patru ani până ce ea avea să accepte să mi se adreseze pe numele mic.

  — Nu vă temeţi deloc de familia Padgitt, continua ea. Era ceva nou pentru mine.

  — Face parte din munca mea, am răspuns eu simplu.

  — Vă aşteptaţi la noi acţiuni de intimidare?

  — Probabil că da. Sunt obişnuiţi să obţină ce vor ei. Sunt oameni violenţi, fără scrupule, dar presa liberă trebuie să se obişnuiască şi cu aşa ceva.

  Pe cine încercam eu să păcălesc? Încă o bombă sau un nou atac şi aveam să mă întorc în Memphis a doua zi înainte de răsăritul soarelui.

  Ea se opri din mâncat şi îşi îndreptă privirea spre stradă, uitându-se mai degrabă în gol. Era cufundată în gânduri. În acest timp eu bineînţeles că mă îndopam în continuare.

  Într-un târziu, rosti:

  — Bieţii copilaşi! Să-şi vadă mama în halul ăla. Imaginea mă determina să îmi las furculiţa jos. M-am şters la gură, am inspirat adânc şi am lăsat mâncarea să se aşeze câteva secunde. Lumea continua să-şi imagineze grozăvia acelei crime. Zile întregi, populaţia din Clanton nu discutase despre nimic altceva. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, şoaptele şi zvonurile se amplificaseră, diferitele versiuni fuseseră repetate pe la colţuri şi extinse. Eram curios să aflu ce versiune circula prin Lowtown.

  — La telefon mi-aţi spus că citiţi Times de cincizeci de ani, am zis eu, aproape râgâind.

  — Chiar aşa.

  — Vă amintiţi de vreo crimă mai brutală?

  Se gândi câteva clipe, meditând la cei cincizeci de ani scurşi, apoi clătină încet din cap:

  — Nu.

  — V-aţi întâlnit vreodată cu vreun Padgitt?

  — Nu. Ei stau pe insula lor, ca întotdeauna. Chiar şi negrii lor stau acolo, fabricând whisky, făcând vrăjile lor voodoo, tot felul de prostii.

  — Voodoo?

  — Da, e un lucru cunoscut de toţi de partea asta a căii ferate. Nimeni de aici nu se încurca cu vreun negru Padgitt şi n-a făcut-o niciodată.

  — Oamenii din partea asta a căii ferate cred că Danny Padgitt a violat-o şi ucis-o?

  — Cei care vă citesc ziarul cu siguranţă că da.

  Remarca mă arse mai rău decât şi-ar fi închipuit ea vreodată.

  — Noi doar relatăm faptele, am zis eu, îmbufnat. Băiatul a fost arestat. A fost acuzat. E în închisoare aşteptând procesul.

  — Dar nu există prezumpţia de nevinovăţie? O nouă palmă încasată în plin.

  — Bineînţeles că da.

  — Credeţi că a fost cinstit să folosiţi o fotografie a lui în cătuşe, cu sânge pe cămaşă?

  Eram şocat de simţul ei de corectitudine. De ce i-ar fi păsat, ei sau oricărui alt negru din Ford County, daca Danny Padgitt era tratat corect? Puţini erau cei care îşi făcuseră griji legate de tratamentul corect al acuzaţilor negri din partea poliţiei sau a presei.

  — Când am ajuns la închisoare, avea sânge pe cămaşă. Nu noi l-am pus acolo.

  Nici unuia dintre noi nu îi plăcea discuţia. Am luat o gură de ceai şi mi-a fost greu s-o înghit. Eram ghiftuit cu mâncare.

  S-a uitat la mine cu zâmbetul ei tipic şi a avut tupeul să mă întrebe:

  — Ce ziceţi de nişte desert? Am făcut o budincă de banane. Nu puteam refuza. Însă nici nu mai puteam înghiţi ceva.

  Trebuia să găsesc o formulă de compromis.

  — Haideţi să mai aşteptăm un pic, să lăsăm mâncarea să se aşeze.

  — Atunci mai luaţi nişte ceai, mă invita ea, umplându-mi deja paharul.

  Îmi era greu să respir, aşa că m-am lăsat cât mai jos pe scaun şi am hotărât să mă comport ca un ziarist. Miss Callie, care mâncase mult mai puţin decât mine, termina o porţie de bame.

  Aşa cum susţinea Baggy, Sam Ruffin fusese primul elev negru care se înscrisese la şcolile de albi din Clanton. Se întâmplase în 1964, când Sam era în clasa a şaptea, la vârsta de doisprezece ani, iar experienţa fusese traumatizantă pentru toată lumea. Mai ales pentru Sam. Baggy mă avertizase că era posibil ca Miss Callie să nu vrea să discute despre fiul ei cel mai mic. Pe numele lui fusese emis un mandat de arestare, iar el îşi luase zborul din zonă.

  La început, Miss Callie ezita. În 1963, tribunalele hotărâseră că un district şcolar de albi nu putea refuza admiterea unui elev negru. Integrarea forţată se găsea încă la mare distanţă în viitor. Sam era fiul ei cel mai mic. Când luaseră decizia de a-l duce la şcoala de albi, ea şi Esau speraseră că vor fi urmaţi de alte familii de negri. Lucrurile nu se petrecuseră aşa. Timp de doi ani Sam fusese singurul elev de culoare de la şcoala Junior High din Clanton. Fusese bătut şi chinuit, dar învăţase repede să îşi facă dreptate cu pumnii şi, cu timpul, fusese lăsat în pace. Îşi implorase părinţii să îl ducă înapoi la şcoala pentru negri, dar ei se menţinuseră ferm pe poziţie, chiar şi după ce el intrase la cursurile liceale. Îşi spuneau că tot ce fusese mai greu trecuse. Sudul era răvăşit de luptele împotriva discriminării rasiale, iar negrilor li se promitea mereu că se vor aplica prevederile obligatorii emise de tribunal în urma celebrului proces Brown versus Ministerul Educaţiei.

  — Este greu de crezut că acum suntem în 1970 şi şcolile de aici sunt încă supuse segregaţiei, zise Miss Callie.

  Procesele federale şi deciziile judecătoreşti curgeau gârlă împotriva rezistenţei albilor în întregul Sud, dar, ca de obicei, Mississippi era hotărât să reziste cu orice chip. Cei mai mulţi albi din Clanton pe care îi ştiam erau convinşi că şcolile lor nu vor fi niciodată supuse integrării. Eu, în calitatea mea de nordist din Memphis, vedeam clar că evoluţia nu mai putea fi oprită.

  — Regretaţi că l-aţi trimis pe Sam la şcoala pentru albi?

  — Da şi nu. Cineva trebuia să ia taurul de coarne. Mă durea enorm să ştiu că era extrem de nefericit, dar adoptasem o poziţie. N-aveam de gând să batem în retragere.

  — Şi ce face astăzi?

  — Sam este o altă poveste, domnule Traynor. Poate o să v-o povestesc altădată sau poate că nu. Vreţi să îmi vedeţi grădina?

  Era mai mult un ordin decât o invitaţie. Am urmat-o prin casă, de-a lungul unui coridor îngust ornat cu zeci de poze înrămate ale copiilor şi nepoţilor. Interiorul era la fel de meticulos aranjat ca şi exteriorul. Bucătăria se deschidea spre veranda din spate. De acolo, până la gard, se întindea Grădina raiului. Nu fusese irosit nici măcar un centimetru pătrat de teren.

  Totul semăna cu o ilustrată pictată în cele mai frumoase culori, cu şiruri frumos aranjate de plante şi araci şi cu poteci înguste de pământ, de pe care Callie şi Esau puteau să aibă grijă de spectaculoasa lor comoară.

  — Ce faceţi cu toate alimentele astea? Am întrebat eu, uluit.

  — Pe unele le consumăm, pe altele le vindem, pe cele mai multe le dăruim. Pe aici nimeni nu moare de foame.

  În acel moment mă durea stomacul ca naiba. Foamea reprezenta un concept pe care nu-l puteam înţelege. Am urmat-o în grădină, mergând încet pe potecile de pământ, în vreme ce ea îmi arăta zarzavaturile, vrejii de fasole şi toate celelalte legume şi fructe minunate pe care ea şi Esau le îngrijeau cu atâta atenţie.

  Îmi vorbea despre fiecare plantă, inclusiv despre o buruiană rătăcită pe care ea o smulse aproape cu mânie şi o aruncă printre nişte araci. Îi era imposibil să se plimbe prin grădină şi să ignore detaliile. Se uita după insecte, ucise un vierme mare, verde şi urât de pe un arac cu roşii, căută buruienile şi îşi făcu mai multe însemnări în minte despre viitoare sarcini pe care să i le încredinţeze lui Esau. Plimbarea făcea minuni pentru sistemul meu digestiv.

  „Aşadar, de aici provine mâncarea”, mi-am spus eu, ca ultimul ignorant în materie. La ce mă aşteptasem oare? Eram doar un copil de la oraş. Nu mai fusesem niciodată într-o grădină de legume. Aveam multe întrebări, dar toate erau banale, aşa că mi le-am oprit pe vârful limbii.

  Callie examina un ştiulete de porumb şi nu fu deloc mulţumită de ceea ce văzu. Rupse o păstaie de fasole, o despică în două, o analiză ca un om de ştiinţă şi îmi spuse că era nevoie de mult mai mult soare. Zări un pâlc de buruieni şi mă informă că trebuia să-l pună pe Esau la treabă de îndată ce avea să vină acasă. Nu-l invidiam deloc pe bietul om.

  După trei ore, am plecat de la familia Ruffin îmbuibat şi cu budinca de banane la pachet. Eram însoţit şi de o sacoşă plină cu „verdeţuri de primăvară”, cu care habar n-aveam ce să fac, şi de câteva notiţe preţioase din care aveam să încropesc un articol. Primisem şi invitaţia de a mă întoarce în joia următoare, la un nou prânz. În ultima clipă am rugat-o pe Miss Callie să îmi facă o listă de mână cu toate greşelile pe care le găsise ea în ediţia din acea săptămână a ziarului. Aproape toate erau erori tipografice şi cuvinte scrise greşit. Douăsprezece greşeli cu totul. Sub domnia lui Spot, media erorilor fusese undeva în jurul cifrei douăzeci. Acum ajunsese în jurul cifrei zece. Era un obicei de o viaţă al ei.

  — Unora le plac cuvintele încrucişate, îmi mărturisi ea. Mie îmi place să caut greşeli.

  Era greu să nu socotesc asta ca pe o dojană personală. Cu siguranţă că femeia nu intenţionase să critice pe nimeni. Am jurat să citesc materialele înainte de a intra la tipar cu mai mult entuziasm.

  Am mai plecat de acolo cu sentimentul că intrasem sub zodia unei prietenii noi şi fructuoase.

  Am tipărit din nou o fotografie mare pe prima pagină. Era poza făcută de Wiley bombei, înainte ca poliţia să o neutralizeze. Titlul de deasupra urla cu litere de-o şchioapa: BOMBA PLANTATĂ ÎN REDACŢIA TIMES.

  Articolul meu începea cu Piston şi cu descoperirea lui neaşteptată. Includea toate detaliile pe care le puteam susţine cu fapte şi câteva detalii presupuse. Nici un comentariu din partea şefului poliţiei, ci doar câteva propoziţii lipsite de înţeles ale şerifului Coley. Articolul se încheia cu un sumar al descoperirilor efectuate de laboratorul de criminalistică al statului şi cu predicţia că, odată detonată, bomba ar fi provocat daune, masive” clădirilor de pe latura sudică a pieţei.

  Wiley nu m-a lăsat să folosesc o poză a feţei lui stâlcite în bătaie, deşi l-am implorat din răsputeri. În jumătatea inferioară a primei pagini am tipărit un alt titlu: FOTOGRAFUL TIMES ATACAT ÎN FAŢA PROPRIEI CASE. Din nou, articolul nu rata nici un detaliu, deşi Wiley insistase să i se dea voie să-l redacteze.

  Fără a face nici un efort de subtilitate, legam cele două infracţiuni prin cele două articole şi sugeram cu destulă tărie că autorităţile întreprinseseră prea puţin, mai ales şeriful Coley, ca să preîntâmpine alte acte de intimidare. Nu dădeam nicăieri numele vreunui Padgitt. Nici n-aveam nevoie. Toată lumea din ţinut ştia cât de mult mă urau pe mine şi ziarul meu.

  Spot fusese prea leneş ca să scrie editoriale. Câtă vreme fusesem angajat la el scrisese unul singur. Un congresman din Oregon depusese un proiect cam tâmpit de lege prin care era afectată tăierea unei specii de Sequoia – nu era foarte clar dacă în sensul măririi cotei permise sau a micşorării ei. Povestea îl iritase pe Spot. Timp de două săptămâni concepuse un editorial şi, în cele din urmă, tipărise o tiradă lungă înşirată pe doua mii de cuvinte. Fusese limpede pentru oricine care absolvise liceul că scrisese acel articol cu pixul într-o mână şi cu dicţionarul în cealaltă. Primul paragraf era plin de cuvinte cu şase silabe, cum nimeni nu mai văzuse, ceea ce îl făcea, practic, de necitit. Spot fusese şocat când nu primise nici un răspuns din partea comunităţii. Se aşteptase la un val de scrisori de simpatie. Numai că puţini cititori ar fi putut supravieţui inundaţiei de termeni din dicţionar.

  În cele din urmă, trei săptămâni mai târziu, un bilet scrijelit de mână fusese introdus sub uşa din faţă a redacţiei. Pe el se putea citi:

  Dragă editorule, îmi pare rău că eşti aşa pornit pe arbori de Sequoia, pe care noi oricum nu îi avem în Mississippi. Dacă Congresul va începe să se joace cu foioasele, ne vei da şi nouă de ştire, te rog?

  Biletul nu fusese semnat, dar Spot îl tipărise oricum. Era uşurat că, în fine, cineva îi acordase atenţie. Baggy mi-a dezvăluit ulterior că biletul fusese scris de unul dintre amicii lui de băutură de la tribunal.

  Editorialul meu începea aşa: „O presă liberă şi netemătoare este crucială pentru o guvernare democratică solidă”. Fără a bate câmpii sau a da impresia că ţin o predică, m-am întins pe patru paragrafe cu sublinierea importanţei unui ziar energic şi cu spirit de investigaţie nu numai pentru ţară, ci şi pentru fiecare comunitate mică. Juram că Times nu va fi intimidat de aşa manieră încât să nu mai relateze despre infracţiunile locale, indiferent că era vorba de violuri, crime sau acte de corupţie a oficialităţilor.

  Era un editorial curajos, îndrăzneţ şi pe alocuri strălucitor. Oamenii din oraş erau de partea mea. În definitiv, bătălia se ducea între Times, pe de o parte, şi clanul Padgitt şi şerif, pe de alta. Adoptam o puternică poziţie contra oamenilor răi care nu mă intimidau aşa uşor, chiar dacă erau, evident, periculoşi. Mă îndemnam singur să acţionez cu mult curaj. Oricum nu aveam de ales. Ce să fi făcut ziarul meu – să ignore complet cazul Kassellaw? Să o lase mai moale cu Danny Padgitt?

  Oamenii mei au fost încântaţi de editorial. Margaret mi-a zis că a făcut-o să se simtă mândră cu lucrează pentru Times. Încă îngrijindu-şi rănile, Wiley îşi făcuse rost de o armă şi căuta bătaia:

  — Dă-le în cap, băiete. Doar Baggy părea sceptic.

  — O să dai de bucluc, îmi zise el patern.

  Iar Miss Callie m-a descris din nou ca fiind curajos. Prânzul din joia următoare a durat doar două ore şi la el a participat şi Esau. Am început să iau notiţe despre familia ei. Mai important, Miss Callie a găsit doar trei erori în ediţia din acea săptămână a ziarului.

  Vineri, la începutul după-amiezii, eram singur în biroul meu, când cineva şi-a făcut intrarea cu zgomot jos, apoi a urcat scările, vociferând. Individul mi-a deschis uşa cu putere, fără ca măcar să mă salute, şi şi-a înfipt mâinile în buzunare. Părea vag cunoscut; probabil că ne întâlnisem undeva, în jurul pieţei.

  — Ai aşa ceva, băiete? Tună el, întinzând mâna dreaptă şi paralizându-mă pe moment de frică.

  Scoase la iveală un pistol strălucitor şi îl trânti pe biroul meu, ca şi cum ar fi fost un set de chei. Arma se răsuci violent în jurul axei proprii câteva secunde înainte de a se opri chiar în faţa mea, cu ţeava îndreptată, din fericire, spre fereastră.

  Omul se aplecă peste birou, scoase o mână cât o lopată şi rosti:

  — Harry Rex Vonner, plăcerea e de partea mea.

  Eram prea şocat ca să vorbesc sau să mă mişc, dar, în cele din urmă, l-am onorat cu o strângere de mână jenant de slabă. Continuam să mă uit la armă:

  — Este un Smith&Wesson calibrul treizeci şi opt, cu şase gloanţe. O armă de foc al naibii de bună. Ai aşa ceva?

  Am clătinat din cap în semn că nu. Numele Smith & Wesson îmi trimitea fiori în picioare.

  Harry Rex îşi ţinea un trabuc negru în partea stângă a gurii care lăsa impresia că stătuse cea mai mare parte a zilei acolo, dezintegrându-se încet, ca un ghem de tutun de mestecat. Nu scotea fum, pentru că nu era aprins. Omul îşi prăvăli trupul mătăhălos pe un scaun de piele, ca şi cum s-ar fi pregătit să petreacă acolo câteva ore bune.

  — Eşti un ticălos nebun, ştiai asta?

  Mai mult mârâia decât vorbea. Atunci mi-am dat seama cine e. Era un avocat din partea locului, descris odată de Baggy ca fiind cel mai rău avocat în materie de divorţuri din ţinut. Avea o faţă lată şi cărnoasă, cu păr scurt şi ţepos ţâşnind în toate direcţiile, ca un snop de paie bătut de vânt. Costumul antic de culoare kaki era şifonat şi pătat, arătând întregii lumi că lui Harry Rex nu-i pasa de nimeni şi de nimic.

  — Şi ce-ar trebui să fac cu ăsta? Am întrebat eu, arătând înspre pistol.

  — Mai întâi îl încarci, îţi dau eu nişte gloanţe, apoi îl bagi în buzunar şi îl porţi oriunde te duci, iar când vreun bandit din clanul Padgitt sare în spatele tău din vreun tufiş i-l înfigi drept între ochi.

  Ca să-şi facă mesajul mai concludent, îşi mişcă indexul prin aer ca un glonţ şi se izbi singur între ochi.

  — Nu e încărcat?

  — La naiba, nu. Nu ştii nimic despre arme?

  — Mă tem că nu.

  — Ei, ai face bine să înveţi, băiete, la viteza cu care îţi înrăutăţeşti situaţia.

  — E chiar atât de rău?

  — Odată am avut un caz de divorţ, cu vreo zece ani în urmă, cu un bărbat a cărui tânără soţie se furişa des pe la un bordel ca să mai scoată nişte biştari. Tipul lucra în străinătate, era plecat tot timpul şi habar n-avea ce-i trecea ei prin minte. În cele din urmă, a aflat. Clanul Padgitt deţinea casa de curve şi unuia dintre ei i se aprinseseră călcâiele după tânăra doamnă.

  Cumva trabucul reuşea să rămână agăţat în colţul gurii, mişcându-se în sus şi în jos o dată cu ritmul istorisirii.

  — Clientul meu a suferit enorm când a aflat şi s-a trezit că vrea sânge. A avut parte de el. L-au prins într-o noapte şi l-au bătut până l-au lăsat fără suflare.

  — L-au prins?

  — Sunt convins că au fost membrii clanului Padgitt sau unii dintre acoliţii lor.

  — Acoliţi?

  — Mda, dispun de tot felul de bandiţi care lucrează pentru ei. Bătăuşi, aruncători de bombe, hoţi de maşini, asasini.

  Lăsă cuvântul „asasini” să atârne suspendat în aer, în vreme ce mă urmări cum reacţionez. Lăsa impresia unui om care poate spune poveşti la nesfârşit, fără a fi împovărat de acurateţea faptelor. Harry Rex avea un rânjet răutăcios şi un licăr aparte în ochi, ceea ce mă făcea să cred că mă aşteptau nişte înflorituri ale poveştii.

  — Şi bineînţeles că nimeni n-a fost prins, am zis eu.

  — Cei din clanul Padgitt nu sunt niciodată prinşi.

  — Ce s-a întâmplat cu clientul dumitale?

  — A petrecut câteva luni în spital. Creierul lui a fost serios afectat. Pe urmă a trecut prin tot felul de spitale de nebuni.

  Familia lui s-a dus de râpă. A ajuns în cele din urma pe coasta Golfului Persic, unde l-au ales în Senatul unei ţări.

  Am zâmbit şi am dat din cap, sperând că auzisem o minciună, dar n-am continuat cu întrebările. Fără a atinge trabucul cu mâinile, omul îşi mişcă cumva limba şi înclina din cap, astfel încât trabucul aluneca în partea dreaptă a gurii.

  — Ai mâncat vreodată ţap? Mă întrebă el.

  — Ce anume?

  — Ţap?

  — Nu. Nu ştiam că e comestibil.

  — Punem unul la proţap după-amiaza asta. În prima vineri a fiecărei luni dau o petrecere cu ţap la cabana mea din pădure. Ceva muzică, bere rece, distracţie şi jocuri, cam cincizeci de indivizi, toţi selectaţi cu atenţie de mine, crema societăţii. Fără doctori, fără bancheri, fără ticăloşi cu nasul pe sus. Un grup de elită. Ce-ar fi să treci şi tu pe-acolo? Am un poligon de tragere în spatele iazului. Iau eu pistolul şi găsim noi o cale să aflăm cum se foloseşte blestemăţia asta.

  Cele zece minute de condus aproximate de Harry Tex pe şoselele ţinutului însemnară aproape o jumătate de oră, iar asta pe şoselele asfaltate. Când am trecut de „al treilea pârâu după vechea staţie Union 76”, am lăsat asfaltul în urmă şi am intrat pe pietriş. O vreme am condus pe un drumeag frumos din pietriş, având pe margini cutii poştale care indicau ceva semne ale civilizaţiei, dar după trei mile cutiile poştale se opriră brusc, la fel ca şi drumul de pietriş. Când am zărit „un tractor Massey-Ferguson ruginit, fără cauciucuri”, am cotit la stânga pe un drumeag de pământ. Pe schiţa desenată de mână pe care mi-o lăsase individul drumul era însemnat ca o troacă de porci, deşi eu nu văzusem niciodată aşa ceva. După ce troaca de porci dispăru sub ramurile unei păduri dese, am început să mă gândesc serios la întoarcere. Spitfire-ul meu nu era proiectat pentru un asemenea teren.

  Conduceam deja de patruzeci şi cinci de minute, când am zărit, în sfârşit, acoperişul cabanei.

  M-a întâmpinat un gard din sârmă ghimpată, cu o poartă metalică deschisă. Am oprit în faţa ei, pentru că aşa mi-a cerut tânărul înarmat cu carabina. Omul îşi ţinea arma pe umăr şi se uita urât la maşina mea.

  — Ce marcă e? S-a repezit el la mine.

  — Triumph Spitfire. E britanică.

  Îi zâmbeam, încercând să nu-l ofensez. Oare de ce era nevoie de pază la o petrecere cu ţap la proţap? Individul avea privirea tâmpă a unuia care nu mai văzuse o maşină fabricată în altă ţară.

  — Cum te cheamă? Mă chestionă el.

  — Willie Traynor.

  Cred că „Willie” l-a făcut să se simtă mai bine, aşa că a dat din cap înspre poartă:

  — Drăguţă maşină, mi-a aruncat el, în vreme ce am pornit mai departe.

  Camionetele depăşeau în număr maşinile. Parcarea se făcea la întâmplare, pe un câmp în faţa cabanei. Din două boxe spânzurate la ferestre se auzeau vaietele muzicale ale lui Merle Haggard. Un grup de oaspeţi se înghesuia în jurul unei gropi unde se răsucea ţapul şi de unde ieşea fum dens. Un alt grup arunca potcoave pe un ţăruş lângă cabană. Pe verandă se găseau trei doamne bine îmbrăcate, bând ceva ce sigur nu era bere. De undeva se ivi şi Harry Rex, care mă întâmpină cu căldură.

  — Cine e băiatul cu carabina? Am întrebat eu.

  — A, el. E Duffy, nepotul primei mele neveste.

  — Şi de ce e acolo?

  Voiam măcar să fiu informat dacă acea petrecere implica ceva ilegal.

  — Nu-ţi face griji. Duffy nu e în toate minţile, şi arma nu e încărcată. De ani de zile nu păzeşte nimic.

  Am zâmbit, ca şi cum explicaţia era perfect logică. Harry m-a dus către groapa unde am văzut primul ţap din viaţa mea, mort sau viu. Părea intact, cu excepţia capului şi a cozii. Am fost prezentat grupului de bucătari. Fiecare nume însemna o ocupaţie – un avocat, un negustor de maşini, un fermier. Urmărind animalul cum se învârte încet pe proţap, am aflat repede că există multe teorii contradictorii privind pregătirea adecvată a unui ţap. Harry Rex mi-a dat o bere şi ne-am dus în cabană, vorbind cu oricine ne întâlneam pe drum. O secretară, „un agent imobiliar escroc”, actuala nevastă a lui Harry Rex. Fiecare părea mulţumit să îl cunoască pe noul proprietar al ziarului local.

  Cabana se afla la marginea unui iaz noroios, genul de baltă în care şerpilor le place să se adăpostească. Un ponton fusese construit acolo, iar mulţimea se adunase pe el. Harry Rex m-a prezentat cu satisfacţie prietenilor săi.

  — E băiat bun, nu ca rahaţii tăi din Ivy League, le-a zis el de mai multe ori cunoscuţilor.

  Nu-mi convenea că mi se spunea „băiat”, dar începusem să mă obişnuiesc cu asta.

  M-am oprit la un mic grup care includea două doamne ce arătau ca şi cum petrecuseră ani de zile în barurile ieftine de pe marginea şoselelor. Fardate din greu în jurul ochilor, cu părul bine tapat, cu îmbrăcăminte strânsă pe trup, doamnele s-au arătat imediat interesate de mine. Conversaţia începu cu atentatul cu bombă, cu atacul asupra lui Wiley Meek şi cu valul de intimidare pe care clanul Padgitt îl răspândise asupra ţinutului. M-am comportat ca şi cum totul nu fusese decât un episod banal în îndelungata şi colorata mea carieră jurnalistică. Mi-au pus tot felul de întrebări şi m-am apucat să vorbesc mai multe decât aş fi vrut.

  Harry Rex a revenit lângă noi la un moment dat şi mi-a înmânat un borcan cu un lichid suspect.

  — Bea-l încet, mă sfătui el, cu tonul unui tată grijuliu.

  — Ce e? Am întrebat eu.

  Am observat că alţii urmăreau scena cu interes:

  — Brandy de piersici.

  — Şi de ce e într-un borcan de fructe? M-am arătat eu surprins.

  — Fiindcă aşa se face, îmi răspunse el.

  — E tărie de casă, zise una din cucoanele vopsite. Vorbea cu vocea experienţei îndelungate.

  Indivizii ăştia de la ţară nu aveau prea des ocazia să vadă un membru Ivy League bând pentru prima dată tărie de casă, aşa că mulţimea veni mai aproape. Eram convins că băusem mai mult alcool în cei cinci ani petrecuţi la Syracuse decât oricine altcineva prezent acolo, aşa că am lăsat orice precauţie deoparte. Am ridicat borcanul şi am zis:

  — Noroc.

  Am luat o gură foarte mică. Am plescăit din buze şi am continuat:

  — Nu-i rău.

  După care am încercat să zâmbesc precum un boboc la o petrecere a fraternităţii.

  Arsura a început de la buze, punctul primului contact, şi s-a împrăştiat rapid pe limbă şi pe gingii. Când a ajuns pe cerul gurii, simţeam că luasem foc cu totul. Toată lumea mă privea. Harry Rex a luat o înghiţitură din borcanul lui.

  — De unde provine? Am întrebat, cât de nonşalant puteam, deşi simţeam cum îmi ies flăcări printre dinţi.

  — Nu departe de aici, mi-a răspuns cineva.

  Ars şi amorţit, am luat o nouă înghiţitură, aşteptând cu nerăbdare ca mulţimea să uite de mine pentru o vreme. În mod cât se poate de ciudat, cea de-a treia înghiţitură mi-a dezvăluit un pic de aromă de piersici, ca şi cum papilele gustative trebuiau mai întâi bine amorţite înainte de a începe să lucreze. Când deveni evident că n-aveam de gând să scuip foc pe nări, să vomit sau să ţip, conversaţia din jur reveni la normal. Grăbit să-mi intensifice educaţia, Harry Rex îmi împinse în faţa ochilor un platou cu ceva prăjit.

  — Ia una dintr-astea, mă pofti el.

  — Ce sunt? M-am interesat eu din nou, bănuitor.

  Ambele doamne vopsite strâmbară din nas şi se întoarseră cu spatele, ca şi cum mirosul le făcea rău.

  — Caltaboşi, rosti una dintre ele.

  — Ce e aia?

  Harry Rex îşi băgă o bucată în gură, ca să-mi dovedească faptul că nu erau otrăvitoare, apoi împinse platoul mai aproape de mine.

  — Dă-i drumul, mă îndemnă el, mestecând cu satisfacţie delicatesa din gură.

  Oamenii mă priveau din nou, aşa că am luat cea mai mică bucată şi am băgat-o în gură. Compoziţia părea din cauciuc, iar gustul era acrişor şi destul de rău. Mirosea vag a grajd. Am mestecat cât de repede am putut, am înghiţit bucata înecându-mă cu ea, apoi am luat un gât de tărie. Apoi, preţ de câteva secunde, am avut senzaţia că leşin.

  — Maţe de porc, băiete, îmi spuse Harry Rex, bătându-mă pe spate.

  Îşi aruncă o nouă bucată în gura lui mare şi îmi oferi platoul.

  — Unde e ţapul? Am reuşit eu să îngaim. Orice altceva ar fi însemnat o îmbunătăţire.

  Ce se întâmplase cu berea şi cu pizza? De ce mâncau şi beau oamenii aceştia asemenea chestii dezgustătoare?

  Harry Rex se îndepărtă de mine. Mirosul fetid de caltaboşi îl urma ca o dâră. Mi-am pus borcanul de conserve pe balustrada digului, sperând că se va răsturna şi va dispărea. M-am uitat la alţii cum îşi trec unul altuia tăria, un borcan fiind de obicei suficient pentru un întreg grup. Nimeni nu se preocupa de microbi sau alte chestii asemănătoare. Nici o bacterie n-ar fi supravieţuit la mai puţin de un metru de pestilenţiala băutură.

  M-am scuzat, spunând că am nevoie de o toaletă. Din spatele cabanei se ivi Harry Rex cu două pistoale şi o cutie cu gloanţe.

  — Mai bine am trage câteva focuri înainte de a se întuneca, zise el. Urmează-mă!

  Ne-am oprit un pic la ţeapa pe care se frigea ţapul, unde ni se alătură un cowboy pe nume Rafe.

  — Rafe e alergătorul meu, îmi explică Harry Rex, în vreme ce toţi trei ne îndreptam spre pădure.

  — Ce e un alergător? M-am interesat eu.

  — Aleargă după cazuri.

  — Alerg după ambulanţe, îmi sări Rafe în ajutor. Deşi ambulanţa vine de obicei după mine.

  Mai aveam atât de multe de învăţat, cu toate că eram în evident progres. Caltaboş şi tărie de casă într-o singură zi nu era un lucru de colea. Am mers vreo sută de metri pe un vechi drumeag, printre nişte pâlcuri de copaci, apoi am ajuns la un luminiş. Între doi stejari magnifici, Harry Rex construise un perete semicircular, înalt de şase metri, din baloţi de paie. În centru se vedea un cearşaf alb de pat, pe mijlocul căruia era schiţat conturul unui om. Un atacator. Inamicul. Ţinta.

  Calm, Rafe îşi scoase propria armă la iveală. Harry Rex mi-o înmână pe a mea.

  — Uite cum facem, zise el, începând lecţia. Asta este un revolver cu dublă acţiune şi şase cartuşe. Dacă apeşi aici, iese butoiaşul.

  Rafe se întinse şi încărcă cu dexteritate şase cartuşe. Se vedea că făcuse manevra de foarte multe ori.

  — Dă-l înapoi aşa, şi eşti gata să tragi.

  Ne aflam cam la cincisprezece metri de ţintă. Se auzea încă muzica de la cabană. Ce aveau să creadă ceilalţi oaspeţi auzind focuri de armă? Probabil că nimic. Devenise o banalitate pentru ei.

  Rafe mi-a luat arma şi s-a îndreptat cu faţa spre ţintă:

  — Pentru început, desfă picioarele la o lăţime echivalentă cu cea a umerilor, îndoaie uşor genunchii, foloseşte ambele mâini şi trage de cocoş cu indexul de la mâna dreaptă.

  În vreme ce vorbea, îmi demonstra totul. Bineînţeles că părea uşor. Mă aflam la mai puţin de doi metri distanţă, când arma se descărcă. Pocnetul ascuţit îmi zdruncină nervii. De ce trebuia să fie atât de zgomotos?

  Nu mai auzisem niciodată un foc de armă pe viu.

  Al doilea foc izbi ţinta drept în piept, iar următoarele patru se înfipseră în dreptul mijlocului. Omul se întoarse spre mine, deschise butoiaşul, scoase cartuşele goale şi zise:

  — Acum e rândul tău.

  Mâinile îmi tremurau când am luat arma. Era călduţă, iar mirosul de praf de puşcă atârna greu în jurul nostru. Am reuşit să introduc cele şase cartuşe şi să închid butoiaşul fără să rănesc pe cineva. M-am întors cu faţa spre ţintă, am ridicat revolverul cu ambele mâini, m-am ghemuit precum un actor prost într-un film de duzină, am închis ochii şi am apăsat pe trăgaci. Am simţit şi am auzit ca şi cum o mică bombă îmi explodează în mâini.

  — Trebuie să ţii ochii deschişi, la naiba! Mârâi Harry Rex.

  — Ce am nimerit?

  — Dealul ăla din spatele stejarilor.

  — Încearcă din nou! Mă îndemnă Rafe.

  Am încercat să privesc de-a lungul cătării, dar tremuram prea tare ca să rezolv ceva. Am apăsat din nou pe trăgaci, de aceasta dată cu ochii deschişi, aşteptând să văd unde nimereşte glonţul. N-am observat nici o gaură în apropierea ţintei.

  — A ratat cearşaful, mormăi Rafe în spatele meu.

  — Trage din nou, mă îndemnă Harry Rex.

  M-am conformat, dar din nou nu am văzut unde a nimerit glonţul. Rafe mi-a luat cu blândeţe braţul stâng şi m-a tras mai în faţă trei metri.

  — E bine, m-a calmat el. Avem muniţie din belşug la dispoziţie.

  La a patra lovitură am ratat căpiţa, ceea ce l-a făcut pe Harry Rex să spună:

  — Cred că membrii clanului Padgitt sunt în siguranţă cu tine.

  — De vină e tăria, m-am scuzat eu.

  — E nevoie doar de practică, zise Rafe, deplasându-mă şi mai în faţă.

  Mâinile îmi asudau, inima îmi bătea nebuneşte, iar urechile îmi sunau ca nişte clopote.

  La numărul cinci abia am atins cearşaful, în colţul din dreapta sus, la cel puţin doi metri depărtare de ţintă. La lovitura numărul şase am ratat din nou totul şi am auzit glonţul izbind o ramură sus, într-unul dintre stejari.

  — Drăguţă lovitură, mă tachină Harry Rex. Aproape că ai nimerit o veveriţă.

  — Mai taci din gură, m-am burzuluit eu.

  — Calmează-te, zise Rafe. Eşti prea încordat.

  M-a ajutat să reîncarc, şi de această dată mi-a mângâiat mâinile strânse pe armă.

  — Inspiră adânc, îmi şopti peste umărul meu. Expiră înainte de a apăsa pe trăgaci!

  Îmi echilibră arma, în vreme ce eu priveam prin cătare. Glonţul izbi ţinta în pântece.

  — Acum trecem cu adevărat la afaceri, zise Harry Rex. Rafe îmi dădu drumul. Am tras ca un meseriaş celelalte cinci gloanţe în serie. Toate atinseră ţinta. Unul ar fi smuls urechea individului dacă ţinta ar fi fost vie. Rafe mă aprobă şi mă ajută să încarc din nou.

  Harry Rex îşi adusese cu el un Glock automatic de 9 mm din vasta lui colecţie de arme. În vreme ce soarele apunea, ne apucarăm amândoi să tragem la ţintă cu rândul. Omul era bun. N-avea nici o problemă să înfigă zece gloanţe din zece în partea de sus a pieptului de la o distanţă de cincisprezece metri. După patru runde am început să mă relaxez şi chiar să mă bucur de noul meu sport. Rafe era un profesor excelent Pe măsură ce progresam, îmi arăta tot felul de şmecherii noi.

  — E nevoie doar de practică, îmi tot repeta el.

  După ce am terminat, Harry Rex îmi zise:

  — Arma ţi-o dau cadou. Poţi veni aici oricând ca să te antrenezi.

  — Mulţumesc, i-am răspuns eu.

  Am îndesat revolverul în buzunar, ca un cowboy adevărat. Eram încântat că ritualul se încheiase şi că reuşisem în sfârşit şi eu să realizez ceea ce orice individ din ţinut realiza până la vârsta de doisprezece ani. Oricum, nu mă simţeam mai în siguranţă. Orice Padgitt care ar fi sărit dintr-un tufiş ar fi avut avantajul surprizei şi beneficiul anilor îndelungaţi de practică la ţintă. Aproape că mă vedeam orbecăind cu arma mea în beznă şi în cele din urmă trăgând un cartuş care, mai mult ca sigur, m-ar fi lovit pe mine în locul atacatorului.

  Pornind înapoi prin pădure, Harry Rex zise din spatele meu:

  — Blonda aia vopsită pe care ai cunoscut-o, Carleen.

  — Da, am răspuns eu, brusc alertat.

  — Te place.

  Carleen trăise cel puţin patruzeci de ani de viaţă foarte grea. Nu-mi venea nimic în minte ca replică.

  — E mereu gata de o tăvăleala.

  Mă îndoiam că numita Carleen ratase prea multe tăvăleli în Ford County.

  — Nu, mersi, am zis eu. Am o fată în Memphis.

  — Şi ce-i cu asta?

  — Bună încercare, rosti Rafe printre dinţi.

  — O fată aici, o fată acolo. Care e diferenţa?

  — Am un târg pentru tine, Harry Rex, am rostit eu. Dacă o să am nevoie de ajutor la agăţat femei, îţi dau de ştire.

  — Doar o tăvăleală prin fân, mormăi el.

  Nu aveam nici o fată în Memphis, dar cunoşteam câteva. Mai degrabă făceam naveta până acolo decât să mă încurc cu de-alde Carleen.

  Ţapul avea un gust aparte; nu era prea bun, dar, după caltaboşi, nu era chiar atât de rău precum mă temusem. Carnea era tare şi plină de sos de friptură pe care îl bănuiam a fi fost aplicat în straturi groase, ca să mai atenueze din gustul cărnii. M-am jucat cu o felie de ţap şi am dat-o pe gât cu bere. Ne aflam din nou pe ponton, în fundal cu muzica Lorettei Lynn. Tăria îşi făcuse efectul asupra câtorva şi unii oaspeţi dansau, deasupra iazului. Carleen dispăruse ceva mai devreme cu altcineva, aşa că mă simţeam în siguranţă. Harry Rex stătea în apropierea mea, povestind tuturor cât de mult mă pricepeam să împuşc veveriţe şi iepuri. Avea un talent remarcabil de povestitor.

  Era ciudat, dar se făceau eforturi deosebite ca să fiu inclus în acel anturaj. Conducând pe drumurile întunecate înapoi spre casă, mi-am pus aceeaşi întrebare ca în fiecare zi: „Ce naiba caut eu în Ford County, Mississippi?”

  Revolverul era prea mare pentru buzunarul meu. Câteva ore am încercat să mă plimb cu el la mine, dar eram înspăimântat că grozăvia aia s-ar fi putut descărca fără voie în preajma părţilor mele intime. Aşa că am hotărât să îl port într-o geantă ponosită de piele pe care mi-o dăduse tatăl meu. Timp de trei zile am mers cu geanta peste tot, chiar şi în pauza de prânz, apoi m-am plictisit şi de asta. După o săptămână lăsam pistolul sub scaunul maşinii, iar după trei săptămâni cam uitasem de tot de el. Nu m-am mai dus la cabană ca să-mi exersez abilităţile de puşcaş, deşi am mai participat la câteva petreceri cu ţap la proţap, unde am evitat caltaboşii, tăria de casă şi pe Carleen, care devenea din ce în ce mai agresivă.

  Ţinutul părea paşnic, precum liniştea dinaintea furtunii procesului. Times nu mai scria nimic despre caz, pentru că nu se mai întâmpla nimic. Clanul Padgitt continua să refuze garanţia cu terenul lor pentru cauţiunea lui Danny, aşa că băiatul a rămas oaspete în celula speciala a şerifului Coley, uitându-se la televizor, jucând cărţi sau dame, odihnindu-se din plin şi hrănindu-se cu mâncare mai bună decât restul deţinuţilor.

  În prima săptămână din mai judecătorul Loopus s-a întors în oraş, iar gândurile mele s-au îndreptat iarăşi spre revolverul meu Smith&Wesson.

  Lucien Wilbanks întocmise o petiţie cerând strămutarea procesului, iar judecătorul a dispus o audiere în acest sens, într-o dimineaţă de luni, la ora nouă. Părea că jumătate din ţinut se strânsese în sala de judecată. Cu siguranţă erau acolo cei mai mulţi clienţi obişnuiţi ai pieţei din faţa tribunalului. Baggy şi cu mine ne-am dus la eveniment devreme şi ne-am asigurat locuri din cele mai bune.

  Prezenţa acuzatului nu era obligatorie, dar şeriful Coley voia în mod evident să îl arate publicului. Băiatul a fost adus, cu cătuşe la mâini şi îmbrăcat în haine portocalii de închisoare, noi. Toată lumea s-a uitat la mine. Puterea presei determinase o asemenea schimbare în atitudine.

  — E o înscenare, mi-a şoptit Baggy.

  — Ce?

  — Ne momesc să tipărim o poză cu Danny în costumaţia lui de puşcăriaş. După aia Wilbanks se poate întoarce la judecător pretinzând că potenţialii juraţi au fost intoxicaţi cu informaţii false. Să nu cazi în capcană.

  Naivitatea mea mi-a dat din nou de furcă. Wiley fusese postat în afara închisorii, în încercarea de a-l surprinde pe Danny în vreme ce era escortat către sala de judecată. Vedeam deja o poză mare de-a lui în salopeta portocalie de deţinut.

  Lucien Wilbanks pătrunse în sala de judecată prin spatele boxelor. Ca de obicei, părea mânios şi deranjat, ca şi cum tocmai pierduse o dispută cu judecătorul. Se duse la masa apărării, îşi aruncă nervos carnetul cu însemnări şi cercetă mulţimea cu privirea. Ochii lui se opriră asupra mea. Se îngustară, iar fălcile i se strânseră. Am crezut că va sări peste bară şi mă va ataca. Clientul lui se întoarse şi începu şi el să se uite. Cineva îi arătă încotro să privească, aşa că însuşi domnul Danny Padgitt începu să se uite mânios la mine, ca şi cum m-ar fi avertizat că sunt următoarea lui victimă. Îmi venea greu să respir, dar am încercat să rămân calm. Baggy s-a îndepărtat uşor de mine.

  În primul rând din spatele apărării se găseau mai mulţi membri ai clanului Padgitt, cu toţii mai în vârstă decât Danny, care au început şi ei să mă privească. Nu m-am simţit niciodată mai vulnerabil. Erau oameni violenţi, care nu cunoşteau nimic altceva în afara fărădelegilor, a intimidărilor, a ruperilor de oase, a crimelor, iar eu mă găseam în aceeaşi cameră cu ei, în vreme ce lor le treceau prin minte tot felul de moduri de a-mi tăia gâtul.

  Un aprod ne-a chemat la ordine şi toată lumea s-a ridicat respectuos în picioare ca să întâmpine sosirea Onoratei Instanţe.

  — Staţi jos, vă rog, ne-a spus el tuturor celor de faţă. Loopus s-a apucat să frunzărească documentele din faţa lui, în vreme ce noi aşteptam, apoi şi-a potrivit ochelarii de citit şi a zis:

  — Aceasta este o moţiune de strămutare a procesului, întocmită de către apărare. Domnule Wilbanks, câţi martori aveţi?

  — Vreo şase. Vom vedea cum se desfăşoară lucrurile.

  — Iar Procuratura?

  De pe scaunul acuzării se ridică un individ scund, chel şi rotofei, îmbrăcat cu un costum negru, şi zise:

  — Cam la fel.

  Omul se numea Ernie Gaddis şi era procurorul de o viaţă al ţinutului Tyler.

  — Nu vreau să-mi petrec toată ziua aici, mormăi Loopus, ca şi cum îl aştepta un joc de golf în acea după-amiază. Chemaţi-vă primul martor, domnule Wilbanks.

  — Domnul Walter Pickard.

  Numele îmi era necunoscut, lucru explicabil de altfel, dar nici Baggy nu auzise de el. În timpul întrebărilor preliminare se stabili că omul locuia în Karaway de peste douăzeci de ani, se ducea la biserică în fiecare duminică şi la Clubul Rotary în fiecare joi. Trăia de pe urma unei mici fabrici de mobilă.

  — Probabil cumpăra cherestea de la Padgitt, îmi şopti Baggy. Nevasta lui era profesoară de şcoală. El antrena echipa de base-ball din Liga Mica şi lucra cu Micii Cercetaşi locali. Lucien insista asupra amănuntelor şi reuşi de minune să creeze impresia generală că domnul Pickard cunoştea bine comunitatea în care trăia.

  Karaway era un orăşel aflat la optsprezece mile vest de Clanton. Spot neglijase mereu acel loc. Ca rezultat, vindeam foarte puţine ziare acolo. Şi obţineam chiar şi mai puţină publicitate. Cu nerăbdarea mea tinerească, deja contemplam expansiunea imperiului meu mediatic. Mă gândeam că se putea scoate un săptămânal de dimensiuni mai reduse în Karaway, în circa o mie de exemplare.

  — Când aţi auzit prima dată că Miss Kassellaw a fost ucisă? Întrebă Wilbanks.

  — La vreo două zile după ce s-a întâmplat, răspunse domnul Pickard. Veştile ajung uneori mai greu în Karaway.

  — Cine v-a spus?

  — O angajată a mea ne-a spus toată tărăşenia. Are un frate care trăieşte pe lângă Beech Hill, locul grozăviei.

  — Aţi auzit că ar fi fost cineva arestat pentru crimă? Întrebă Lucien.

  Se plimba agale prin sala de judecată, ca un motan plictisit. Parcă plutea cu capul în nori, şi totuşi nu îi scăpa absolut nici un amănunt.

  — Da, umbla zvonul că unul dintre tinerii familiei Padgitt fusese arestat.

  — Vi s-a confirmat povestea mai târziu?

  — Da.

  — În ce mod?

  — Am văzut articolul din The Ford County Times. Era acolo o poză mare cu Danny Padgitt pe prima pagină, chiar lângă o poză mare a Rhodei Kassellaw.

  — Aţi citit articolele din Times?

  — Da.

  — Şi v-aţi format o părere despre vina sau nevinovăţia domnului Padgitt?

  — Mi s-a părut vinovat. În poză avea sânge pe toată cămaşa. Chipul lui fusese pus chiar lângă cel al victimei, ştiţi dumneavoastră, unul lângă altul. Titlul era imens şi spunea ceva de genul: DANNY PADGITT ARESTAT PENTRU CRIMĂ.

  — Deci aţi presupus că era vinovat?

  — Era imposibil să nu presupun asta.

  — Care a fost reacţia la crimă în Karaway?

  — De şoc şi de revoltă. Acesta este un ţinut paşnic. Crimele sunt extrem de rare.

  — În opinia dumneavoastră, oamenii de aici cred, în general, că Danny Padgitt a violat-o şi ucis-o pe Rhoda Kasselaw?

  — Da, mai ales după modul în care ziarul a relatat povestea. Simţeam priviri din toate direcţiile aţintite asupra mea, dar îmi tot spuneam că nu făcusem nimic rău. Oamenii îl suspectau pe Danny Padgitt pentru că putregaiul ăla de om comisese crimele.

  — În opinia dumneavoastră, poate avea parte domnul Padgitt de un proces corect în Ford County?

  — Nu.

  — Pe ce vă bazaţi această opinie?

  — Pe faptul că a fost deja judecat şi condamnat de către ziar.

  — Credeţi că opinia dumneavoastră este împărtăşită de majoritatea prietenilor şi vecinilor dumneavoastră din Karaway?

  — Da.

  — Vă mulţumesc.

  Domnul Ernie Gaddis sări în picioare, ţinând un carnet în mână ca pe o armă.

  — Domnule Pickard, spuneţi că vă ocupaţi cu producţia de mobilă?

  — Da, aşa am spus.

  — Cumpăraţi cherestea de pe plan local?

  — Da.

  — De la cine?

  Pickard se aşeză mai bine în scaun şi cântări întrebarea:

  — De la Gates Brothers, de la Henderson, de la Tiffee, de la Voyles and Sons şi poate de la încă vreo doi.

  — Familia Padgitt deţine Voyles, îmi şopti Baggy.

  — Cumpăraţi cherestea de la familia Padgitt? Întrebă Gaddis.

  — Nu, domnule.

  — Nici acum şi niciodată în trecut?

  — Nu, domnule.

  — E vreuna din aceste fabrici de cherestea deţinută de familia Padgitt?

  — Din câte ştiu eu, nu.

  Adevărul era că nimeni nu ştia exact care sunt posesiunile familiei Padgitt. Timp de decenii, clanul îşi înfipsese tentaculele în foarte multe afaceri, legitime sau nu. Poate că domnul Pickard nu era prea bine cunoscut în Clanton, dar în acel moment era suspectat de a avea oarecare relaţii cu clanul Padgitt. De ce altfel s-ar fi oferit voluntar să depună mărturie în favoarea lui Danny?

  Gaddis schimbă viteza interogatoriului.

  — Acum, aţi spus că fotografia în care se vedea mult sânge a influenţat în mare măsura presupunerea dumneavoastră că băiatul e vinovat, corect?

  — Îl făcea să arate extrem de suspect.

  — Aţi citit întregul articol?

  — Cred că da.

  — Aţi citit acolo unde se spune că domnul Danny Padgitt a fost implicat într-un accident auto, că a fost rănit şi că a fost acuzat şi de conducere în stare de ebrietate?

  — Cred că am citit, da.

  — Vreţi să vă reîmprospătez memoria arătându-vă articolul?

  — Nu, îmi amintesc.

  — Bun, atunci de ce v-aţi grăbit să presupuneţi că sângele din poze este al victimei şi nu al domnului Padgitt însuşi?

  Pickard se agită din nou, frustrat, pe scaun.

  — Eu am spus doar că pozele şi articolele, odată alăturate, îl fac să pară vinovat.

  — Aţi făcut vreodată parte dintr-un juriu, domnule Pickard?

  — Nu, domnule.

  — Înţelegeţi conceptul de prezumţie de nevinovăţie?

  — Da.

  — Înţelegeţi că Statul Mississippi trebuia să dovedească vinovăţia domnului Padgitt mai presus de orice îndoială?

  — Da.

  — Credeţi că oricine este acuzat de crimă are dreptul la un proces corect?

  — Da, bineînţeles.

  — Bine. Haideţi să presupunem că sunteţi chemat să faceţi parte din juriu în acest caz. Aţi citit toate articolele din ziare, aţi ascultat toate bârfele, toate zvonurile, toate relatările, şi vă treziţi chiar în această sală de judecată pentru proces. Aţi depus deja mărturie că îl credeţi vinovat pe domnul Padgitt. Să presupunem că sunteţi selectat pentru juriu. Să presupunem că domnul Wilbanks, un avocat extrem de talentat şi cu multă experienţă, atacă procesul intentat de procuratură şi ridică îndoieli serioase referitor la dovezile prezentate de noi. Să presupunem că în mintea dumneavoastră apare îndoiala, domnule Pickard. În acel moment aţi putea vota „nevinovat”?

  Omul dădu din cap urmărindu-l pe procuror, apoi zise:

  — Da, în asemenea circumstanţe.

  — Aşadar, indiferent de ceea ce credeţi acum despre vinovăţie sau nevinovăţie, aţi vrea să ascultaţi dovezile şi să le cântăriţi înainte de a decide în acest caz?

  Răspunsul era atât de evident încât domnul Pickard nu avu altă şansă:

  — Da.

  — Bineînţeles, îl aprobă Gaddis. Şi cum rămâne cu soţia dumneavoastră? Aţi pomenit-o. Este profesoară de şcoală, corect? Dumneaei ar fi la fel de deschisă la minte ca şi dumneavoastră, nu?

  — Cred că da. Da.

  — Cum rămâne cu membrii clubului Rotary din Karaway? Sunt la fel de corecţi ca şi dumneavoastră?

  — Presupun că da.

  — Acum despre angajaţii dumneavoastră, domnule Pickard. Cu siguranţă că aţi angajat oameni cinstiţi şi cu mintea echilibrată. Ar fi capabili să ignore ce au citit sau auzit şi să-l judece corect pe acest băiat, nu-i aşa?

  — Presupun că da.

  — Nu mai am întrebări, Onorată Instanţă.

  Domnul Pickard se grăbi să se ridice de pe scaunul de martor şi ieşi în fugă din sala de judecată. Lucien Wilbanks se ridică şi anunţă cu voce tare:

  — Onorată Instanţă, apărarea îl cheamă pe domnul Willie Traynor.

  Nici măcar o cărămidă trântită drept în nas nu l-ar fi lovit pe domnul Willie Traynor cu mai multă forţă. M-am trezit că nu mai am aer şi l-am auzit pe Baggy exclamând, cu voce prea tare:

  — Oh, rahat!

  Harry Rex şedea în boxa juraţilor, alături de alţi avocaţi, bucurându-se de spectacol. În vreme ce mă ridicam împleticindu-mă în picioare, m-am uitat disperat la el după ajutor. Se ridică şi el în picioare.

  — Onorată Instanţă, interveni el. Eu îl reprezint pe domnul Traynor. Acest tânăr nu a fost înştiinţat că va fi chemat ca martor.

  Dă-i bătaie, Harry Rex! Fă ceva!

  Judecătorul ridică din umeri şi zise:

  — Şi ce-i cu asta? E aici. Care-i diferenţa?

  În vocea lui nu se citea nici urmă de îngrijorare. Ştiam că fusesem prins în capcană.

  — În primul rând, pregătirea. Un martor are dreptul să se pregătească.

  — Cred că este editorul ziarului, nu?

  — Aşa este.

  Lucien Wilbanks se îndreptă spre boxa juraţilor ca şi cum ar fi vrut să-i tragă un pumn lui Harry Rex. Rosti:

  — Onorată Instanţă, dumnealui nu e parte în proces şi nu va fi martor la proces. Însă a scris articolele. Vreau să auzim şi opinia dumnealui.

  — Este o ambuscadă, domnule judecător, zise Harry Rex.

  — Staţi jos, domnule Vonner, rosti judecătorul.

  Am luat loc pe scaunul martorului. M-am uitat aspru la Harry Rex, ca şi cum i-aş fi spus „Bine lucrat, avocate”. Un aprod se înfiinţă în faţa mea şi zise:

  — Sunteţi înarmat?

  — Ce?

  Eram mai mult decât nervos şi nimic nu avea sens.

  — O armă. Aveţi vreo armă?

  — Da.

  — Mi-o puteţi da, vă rog?

  — Ăă, e în maşină.

  Cei mai mulţi spectatori găsiră răspunsul meu amuzant. Evident, în Mississippi nimeni nu poate depune mărturie dacă e înarmat. O altă regulă prostească. Câteva clipe mai târziu regula căpătă perfect sens. Dacă aş fi avut o armă, aş fi început să trag în direcţia lui Lucien Wilbanks.

  Aprodul mă puse apoi să jur că voi rosti adevărul. L-am urmărit pe Wilbanks cum începe să se plimbe. Mulţimea din spatele lui părea şi mai mare. Începu destul de inofensiv, cu câteva întrebări preliminare despre mine şi despre cumpărarea ziarului. Am reuşit să dau răspunsurile corecte, deşi eram extrem de suspicios în privinţa fiecărei întrebări. Individul voia să ajungă undeva, însă eu habar n-aveam unde.

  Mulţimea părea să se bucure de situaţie. Achiziţia neaşteptată a ziarului făcută de mine continua să fie sursă de interes şi de speculaţii. Brusc, mă găseam acolo, în văzul tuturor, discutând despre asta sub jurământ şi cât se putea de oficial.

  După câteva minute de amabilităţi, domnul Gaddis, despre care presupuneam că îmi ţinea partea, în vreme ce Lucien cu siguranţă voia să mă doboare, se ridică şi zise:

  — Onorată Instanţă, toate acestea sunt nişte informaţii generale. Unde vrea domnul avocat să ajungă?

  — Bună întrebare. Domnule Wilbanks?

  — Aveţi răbdare, domnule judecător.

  Lucien scoase câteva exemplare din Times şi le înmână lui Gaddis, lui Loopus şi mie. Se uită la mine şi zise:

  — Ca să fie oficial, domnule Traynor, câţi abonaţi are acum ziarul?

  — Cam patru mii două sute, am răspuns eu, oarecum mândru. Când falimentul îl lovise pe Spot, ziarul nu avea decât vreo mie două sute de abonaţi.

  — Şi câte exemplare sunt vândute la standuri?

  — Aproximativ o mie.

  Aproximativ cu doisprezece luni înainte, locuiam la etajul trei al unei fraternităţi din Syracuse, New York, participam din când în când la cursuri, lucram din greu ca soldat de nădejde al revoluţiei sexuale, beam cantităţi impresionante de alcool, fumam marijuana, dormeam până la prânz ori de câte ori aveam chef şi, ca exerciţiu, mă alăturam tuturor protestelor antirăzboi şi le urlam în nas forţelor de poliţie. Credeam că am probleme. Cum ajunsesem de acolo într-un scaun de martor în sala de judecată a ţinutului Ford devenise brusc extrem de neclar pentru mine.

  În orice caz, în acel moment crucial al noii mele cariere, mai multe sute de concetăţeni şi abonaţi ai mei se holbau la mine. Nu era momentul să par vulnerabil.

  — Cât la sută din ziarul dumneavoastră se vinde în Ford County, domnule Traynor? Mă întrebă el cu nonşalanţă, ca şi cum discutam despre afaceri la o ceaşcă de cafea.

  — Practic totul. Nu dispun de cifrele exacte.

  — Aveţi chioşcuri şi în afara ţinutului Ford?

  — Nu.

  Domnul Gaddis încercă o nouă tentativă de salvare. Se ridică şi protestă:

  — Onorată Instanţă, vă rog, încotro ne îndreptăm? Wilbanks îşi înălţa brusc glasul şi ridică un deget spre tavan:

  — Voi argumenta, Onorată Instanţă, că potenţialii juraţi din acest ţinut au fost otrăviţi de relatările cu iz de senzaţie efectuate de The Ford County Times. Din fericire, şi în mod justificat, acest ziar nu a fost văzut sau citit în alte părţi ale ţinutului. Ca atare, o strămutare a procesului nu numai că e o măsură corectă, dar este chiar obligatorie.

  Cuvântul „otrăviţi” schimba dramatic cursul audierii. Cuvântul mă arse ca un fier înroşit şi mă înspăimântă. M-am întrebat iarăşi dacă nu făcusem ceva rău. Am căutat ceva consolare la Baggy, dar el se ascundea în spatele cucoanei din faţa lui.

  — Eu decid ce e corect şi obligatoriu, domnule Wilbanks. Continuaţi, rosti judecătorul Loopus cu hotărâre.

  Domnul Wilbanks ridică ziarul şi arătă înspre prima pagină.

  — Mă refer la fotografia clientului meu, zise el. Cine a făcut aceasta poză?

  — Domnul Wiley Meek, fotograful nostru.

  — Şi cine a luat decizia să fie tipărită pe prima pagină?

  — Eu.

  — Şi dimensiunile? Cine le-a determinat?

  — Tot eu.

  — V-a trecut prin minte că ar putea fi considerată senzaţională?

  Al naibii avea dreptate. Căutasem senzaţionalul.

  — Nu, am răspuns eu cu calm. S-a întâmplat să fie singura poză pe care o aveam atunci cu Danny Padgitt. Dumnealui era singura persoană arestată pentru crimă. Am tipărit-o. Aş tipări-o din nou.

  Mă surprindea propriul tupeu. Mi-am furişat privirea spre Harry Rex şi am zărit unul din zâmbetele lui strâmbe. Omul mă aproba. „Pe ei, băiete.”

  — Deci în opinia dumneavoastră tipărirea acestei poze a fost corectă?

  — Da, a fost corectă şi a fost conform realităţii.

  Wilbanks păru să ia notă de afirmaţia mea şi s-o stocheze în minte pentru a o folosi ulterior.

  — Relatarea dumneavoastră conţine o descriere oarecum detaliată a interiorului casei Rhodei Kassellaw. Când aţi cercetat casa?

  — N-am cercetat-o.

  — Când aţi intrat în ea atunci?

  — N-am intrat.

  — N-aţi văzut niciodată interiorul casei?

  — Corect.

  Individul deschise ziarul, îl inspectă câteva clipe, apoi rosti:

  — Scrieţi aici că dormitorul celor doi copii mici ai defunctei se găsea la mică distanţă în josul coridorului, la aproximativ cinci metri de uşa dormitorului ei, şi estimaţi că paturile lor se aflau la circa zece metri de patul ei. De unde ştiţi toate astea?

  — Am o sursă.

  — O sursă. Sursa dumneavoastră a fost în casă?

  — Da.

  — Este sursa dumneavoastră poliţist sau ajutor de şerif?

  — Sursa mea este confidenţială.

  — Câte surse confidenţiale aţi folosit pentru aceste articole?

  — Mai multe.

  Îmi aminteam vag, din studiile mele de jurnalism, cazul unui reporter care, într-o situaţie similară, se bazase pe anumite surse cărora refuzase să le dezvăluie identitatea. Povestea asta îl iritase pe judecător, care îi ordonase reporterului să dezvăluie identitatea surselor. După ce reporterul refuzase din nou, judecătorul îl reţinuse pentru sfidarea Curţii, şi poliţiştii îl aruncaseră în puşcărie, unde el îşi petrecuse multe săptămâni, continuând să ascundă identitatea informatorilor săi. Nu-mi mai aminteam cum se sfârşea povestea, dar reporterului i se dăduse în cele din urmă drumul şi presa liberă învinsese.

  Într-o fracţiune de secundă m-am văzut pus în cătuşe de şeriful Coley şi luat de acolo, ţipând după Harry Rex, apoi aruncat în puşcărie, dezbrăcat la piele şi obligat să îmbrac una din salopetele alea portocalii.

  Ar fi fost cu siguranţă un noroc neaşteptat pentru ziar. Doamne, ce mai articole aş fi scris din spatele gratiilor!

  Wilbanks continuă:

  — Scrieţi aici despre şocul prin care au trecut copiii. De unde ştiţi asta?

  — Am discutat cu domnul Deece, vecinul de alături.

  — A folosit dânsul cuvântul „şocaţi”?

  — Da.

  — Mai scrieţi că acei copii au fost examinaţi de un doctor aici în Clanton, în noaptea crimei. De unde aţi aflat?

  — Am avut o sursă, iar ulterior doctorul mi-a confirmat.

  — Tot aici scrieţi că aceiaşi copii se află acum sub tratament la casa rudelor lor din Missouri. Cine v-a spus?

  — Am discutat cu mătuşa lor.

  Individul aruncă ziarul pe masă şi făcu mai mulţi paşi în direcţia mea. Ochii injectaţi de sânge i se îngustară şi se uitară urât la mine. În acel moment pistolul mi-ar fi folosit de minune.

  — Adevărul este, domnule Traynor, că aţi încercat să zugrăviţi o imagine de neuitat în care aceşti doi copii nevinovaţi au văzut cum mama lor e violată şi ucisă în propriul pat, nu-i aşa?

  Am inspirat adânc şi mi-am cântărit răspunsul. Sala tăcea, aşteptând.

  — Am relatat faptele cât mai aproape de realitate cu putinţă, am răspuns, uitându-mă drept spre Baggy, care, chiar dacă trăgea cu ochiul de după doamna din faţa lui, cel puţin mă aproba din cap.

  — În efortul de a vă vinde ziarul, v-aţi bazat pe surse nenumite. Pe jumătăţi de adevăr, pe bârfe şi pe speculaţii neruşinate, totul doar ca să transformaţi articolul într-o ştire de senzaţie.

  — Am relatat faptele cât mai aproape de realitate cu putinţă, am repetat eu, încercând să rămân calm.

  Individul pufni şi se miră:

  — Chiar aşa? Apucă din nou ziarul şi continuă: Citez: „Vor depune copiii mărturie la proces?” Aţi scris asta, domnule Traynor?

  Nu puteam nega. Mă înjuram acum pentru ceea ce scrisesem. Era ultima secţiune a relatărilor asupra căreia eu şi Baggy avuseserăm divergenţe. Fuseserăm amândoi un pic prea încăpăţânaţi şi, cu un dram de prevedere, ar fi trebuit să ne urmăm instinctele.

  Negarea era imposibilă.

  — Da, am răspuns eu.

  — Pe baza căror fapte apropiate de realitate aţi pus această întrebare?

  — Era o întrebare pe care am auzit-o rostită de mulţi după crimă, am răspuns eu.

  Wilbanks aruncă din nou ziarul pe masă, ca şi cum era plin de murdării. Clătină din cap imitând uluirea:

  — Sunt doi copii, nu-i aşa, domnule Traynor?

  — Da. Un băiat şi o fată.

  — Câţi ani are băieţaşul?

  — Cinci.

  — Şi fata?

  — Trei.

  — Câţi ani aveţi dumneavoastră, domnule Traynor?

  — Douăzeci şi trei.

  — Şi în cei douăzeci şi trei de ani de viaţă, câte procese aţi relatat în calitate de reporter?

  — Niciunul.

  — Atunci câte procese aţi văzut, pur şi simplu?

  — Niciunul.

  — De vreme ce sunteţi atât de ignorant în materie de procese, ce fel de cercetări juridice aţi întreprins ca să vă pregătiţi cum se cuvine pentru aceste articole?

  În acest moment aş fi întors probabil arma spre mine însumi.

  — Cercetări juridice? Am repetat eu, ca şi cum mi se vorbea într-o limbă străină.

  — Da, domnule Traynor. Câte cazuri aţi descoperit în care copii de cinci ani sau mai mici sunt chemaţi să depună mărturie într-un tribunal?

  M-am uitat înspre Baggy, care se ascundea practic sub bancheta de lemn.

  — Niciunul, am răspuns eu.

  — Un răspuns perfect, domnule Traynor. Niciunul. În istoria acestui stat nici un copil sub vârsta de unsprezece ani nu a depus vreodată mărturie într-un proces penal. Vă rog să scrieţi asta undeva şi să vă amintiţi data viitoare când veţi încerca să inflamaţi opinia publică cu jurnalism ieftin şi de senzaţie.

  — Destul, domnule Wilbanks, interveni judecătorul Loopus, puţin prea blând pentru gustul meu.

  Cred că, alături de ceilalţi avocaţi, şi el se bucura de această căsăpire nemiloasă şi rapidă a cuiva care se amestecase în treburi legale şi interpretase totul greşit. Chiar şi domnul Gaddis părea mulţumit să vadă cum sângerez.

  Lucien era destul de înţelept ca să nu răsucească cuţitul în rană. Mârâi ceva de genul:

  — Am terminat cu el.

  Domnul Gaddis nu avea nici un fel de întrebări. Aprodul mi-a făcut semn să mă ridic de pe scaun. Am încercat din răsputeri să merg drept către banca sub care Baggy continua să se ascundă, ca un câine de pripas prins în mijlocul unei furtuni.

  Mi-am făcut tot felul de însemnări în restul audierii, dar totul nu era decât un efort palid de a părea ocupat şi important. Puteam simţi arsura privirilor. Eram umilit şi voiam să mă încui în biroul meu câteva zile.

  Wilbanks a încheiat cu o pledoarie impresionantă de a strămuta cazul undeva, la mare distanţă, poate chiar în statul Florida, unde poate că erau câţiva inşi care auziseră de crimă, dar cu siguranţă nimeni nu fusese „otrăvit” de articolele din Times referitoare la aceasta. S-a năpustit asupra mea şi asupra ziarului meu şi a cam depăşit măsura. În remarcile lui de încheiere, domnul Gaddis i-a amintit judecătorului de vechea zicală: „Cuvintele dure indică o cauză pierdută”.

  Mi-am notat expresia. Apoi m-am repezit afară din sala de judecată, ca şi cum aveam un important termen limită de respectat.

  A doua zi la sfârşitul dimineţii, Baggy s-a năpustit în biroul meu cu vestea că Lucien Wilbanks tocmai îşi retrăsese moţiunea de strămutare a procesului. Ca de obicei, Baggy era pus pe analize amănunţite ale evenimentului.

  Prima lui opinie era aceea că membrii familiei Padgitt nu voiau ca procesul să fie mutat în alt ţinut. Ştiau că Danny era vinovat până în măduva oaselor şi că ar fi fost, cu siguranţă, condamnat de un juriu selectat cum se cuvine oriunde altundeva. Singura lor şansă era de a avea parte de un juriu care putea fi cumpărat sau intimidat. Cum toate verdictele de vinovat trebuiau luate în unanimitate, aveau nevoie de un singur vot în favoarea lui Danny. Un singur vot şi juriul putea merge la culcare: legea i-ar fi impus judecătorului să declare procesul nul. Cu siguranţă că procesul ar fi fost reluat, dar cu acelaşi rezultat. După trei sau patru încercări, procuratura ar fi renunţat.

  Eram convins că Baggy stătuse în tribunal toată dimineaţa, rejudecând cu gaşca lui audierea şi împrumutând din concluziile avocaţilor din tagmă. Îmi explică pe un ton grav că audierea din ziua precedentă fusese înscenată de Lucien Wilbanks din două motive. În primul rând, Lucien momise ziarul să tipărească o nouă fotografie mare a lui Danny, de data asta în zeghe. În al doilea rând, Wilbanks mă voise pe scaunul de martor ca să-mi jupoaie cel puţin un strat de piele.

  — Iar asta i-a reuşit de minune, îmi zise Baggy.

  — Mersi, amice, i-am replicat eu.

  Wilbanks pregătea terenul pentru proces, despre care ştiuse tot timpul că se va desfăşura în Clanton, având în acelaşi timp nevoie ca ziarul local s-o lase mai moale cu relatarea evenimentului.

  Al treilea sau al patrulea motiv era acela că Lucien Wilbanks nu rata nici o ocazie de a se da mare în faţa unei mulţimi. Baggy fusese de multe ori martor la astfel de spectacole şi putea povesti câteva istorii interesante.

  Nu sunt convins că i-am putut urma întregul şir complicat al gândirii, dar în acel moment nimic altceva nu avea sens. Organizarea unei audieri preţ de două ore mi se părea o imensă risipă de timp şi de efort, mai ales când se ştia bine că totul este un spectacol. Îmi imaginam că în tribunale se puteau petrece lucruri şi mai groaznice.

  La cel de-al treilea ospăţ au avut friptură înăbuşită la tavă. Am mâncat pe verandă, în vreme ce afară ploua serios.

  Ca de obicei, am mărturisit că niciodată nu mai mâncasem friptură la tavă, aşa că Miss Callie mi-a descris reţeta de preparare şi modul de pregătire în detaliu. A ridicat capacul unei oale mari din mijlocul mesei şi a închis ochii, în vreme ce aroma grea se ridica în văzduh. Mă sculasem doar cu o oră înainte, iar în acel moment aş fi putut mânca şi faţa de masă de foame.

  Îmi spuse că era cel mai simplu fel de mâncare pe care ştia să-l gătească. Se lua o bucată de carne de vacă, se lăsa grăsimea pe ea, se punea pe fundul oalei, apoi se acoperea cu cartofi noi, ceapă, gulii, morcovi şi sfeclă. Se adăuga sare după gust, piper şi apă, se băga în cuptor la foc mic şi se lăsa acolo preţ de cinci ore. Îmi umplu farfuria cu carne şi legume, apoi acoperi totul cu un sos gros.

  — Sfecla dă amestecului o tentă roşiatică, îmi explică ea.

  Mă întrebă dacă voiam să rostesc binecuvântarea, dar eu am refuzat. Nu mă rugasem de foarte multă vreme. Miss Callie era mult mai talentată la asta decât mine. Îmi luă mâinile în mâinile ei şi amândoi închiserăm ochii. În vreme ce ea vorbea cu cerul, ploaia bătea în tabla acoperişului deasupra capetelor noastre.

  — Unde e Esau? Am întrebat, după primele trei înghiţituri mari.

  — La muncă. Uneori îşi face liber pentru prânz, însă cel mai adesea nu poate.

  Se vedea că e preocupată de ceva. În cele din urmă, mă întrebă:

  — Pot să vă pun o întrebare oarecum personală?

  — Cred că da.

  — Sunteţi creştin?

  — Sigur că sunt. Mama mă ducea la biserică de Paşte. Răspunsul nu o satisfăcea. Era evident că nu asta căuta ea să afle.

  — Ce fel de biserică?

  — Episcopală. Biserica St. Luke din Memphis.

  — Nu cred că avem aşa ceva în Clanton.

  — Nici eu n-am văzut. Nu că aş fi căutat dinadins un loc de rugăciune. La ce fel de biserică participaţi dumneavoastră?

  — Biserica Dumnezeului în Hristos, răspunse ea iute, cu o expresie de mare seninătate pe chip. Pastorul meu este reverendul Thurston Small, un bun om al lui Dumnezeu. Şi un predicator de forţă. Ar trebui să veniţi şi să-l ascultaţi.

  Auzisem poveşti despre modul în care se rugau negrii, cum întreaga duminică era petrecută la biserică, cum serviciul religios dura până noaptea târziu şi cum lua sfârşit doar după ce toate sufletele participante erau epuizate. Păstram amintiri vii ale suferinţelor prin care trecusem cu ocazia slujbelor de Paşte care, după lege, nu puteau depăşi şaizeci de minute.

  — Albii se roagă alături de dumneavoastră? M-am interesat eu.

  — Doar în anii electorali. Unii dintre politicieni vin acolo adulmecând voturile ca nişte câini. Fac o grămadă de promisiuni.

  — Stau pe toată durata slujbei?

  — Oh, nu. Mereu sunt prea ocupaţi pentru asta.

  — Deci se poate să vii şi să pleci?

  — Pentru dumneavoastră, domnule Traynor, da. Vom face o excepţie.

  Se lansă într-o poveste lungă despre biserica ei, la care se putea ajunge pe jos, şi despre un incendiu care o distrusese nu cu mulţi ani în urmă. Pompierii, care bineînţeles că se găseau în partea albă a oraşului, nu se grăbeau niciodată să răspundă apelurilor din Lowtown. Îşi pierduseră biserica, dar asta fusese o binecuvântare! Reverendul Small adunase întreaga congregaţie. Timp de aproape trei ani se reuniseră într-o magazie împrumutată lor de către domnul Virgil Mabry, un bun creştin. Clădirea se afla la doar o casă distanţă de Main Street şi multor albi nu le plăcea ideea de a-i vedea rugându-se pe negri în partea lor de oraş. Dar domnul Mabry se ţinuse tare pe poziţie. Reverendul Small făcuse rost de bani şi, la trei ani după incendiu, reuşise să taie panglica unui nou sanctuar de rugăciuni, de două ori mai mare decât vechiul loc. Acum biserica era plină în fiecare duminică.

  Îmi plăcea să o aud vorbind. Îmi permitea să mănânc continuu, ceea ce pentru mine era o prioritate. Însă continuam să fiu captivat de dicţia, de cadenţa şi de vocabularul ei, care demonstrau cel puţin un nivel de colegiu.

  Când termină de vorbit despre noul loc de rugăciune, mă întrebă:

  — Citiţi Biblia des?

  — Nu, am răspuns, clătinând din cap şi mestecând o gulie fierbinte.

  — Niciodată?

  Nici nu-mi trecea prin minte să o mint.

  — Niciodată.

  Asta o dezamăgi din nou.

  — Cât de des vă rugaţi? M-am oprit câteva secunde, apoi am răspuns:

  — O dată pe săptămână, chiar aici. Miss Callie îşi lăsă încet furculiţa şi cuţitul lângă farfurie şi se încruntă la mine, ca şi cum avea de gând să rostească un lucru profund.

  — Domnule Traynor, dacă nu vă duceţi la biserică, nu citiţi Biblia, nu vă rugaţi, nu prea mai cred că sunteţi cu adevărat creştin.

  Nici eu nu prea credeam. Continuam să mestec, ca să nu trebuiască să vorbesc şi să mă apăr. Miss Callie continuă:

  — Iisus a spus: „Nu judeca, dacă vrei să nu fii judecat”. Nu e de căderea mea să judec sufletul cuiva, dar trebuie să mărturisesc că sunt tare îngrijorată în ce vă priveşte.

  Şi eu eram îngrijorat, dar nu într-atât încât să-mi întrerup prânzul.

  — Ştiţi ce se întâmplă cu cei care trăiesc în afara voinţei lui Dumnezeu? Mă întrebă ea.

  Nimic bun. Măcar atâta lucru ştiam şi eu. Dar îmi era prea foame şi eram prea înfricoşat ca să mai răspund. Miss Callie începuse să îmi ţină predici, fără să mănânce nimic, iar eu nu aveam nici un motiv să mă bucur.

  — Pavel a scris în Epistola către Romani: „Preţul păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru”. Aveţi habar ce înseamnă asta, domnule Traynor?

  Aveam câteva idei. Am dat din cap şi am luat o bucată de carne în gură. Oare memorase întreaga Biblie? Eram pe cale să o aud acum pe toată?

  — Moartea este întotdeauna fizică, dar moartea sufletească înseamnă depărtarea veşnică de Domnul nostru Iisus. Moartea înseamnă o veşnicie în iad, domnule Traynor. Înţelegeţi?

  Avea darul de a face lucrurile extrem de limpezi.

  — Putem schimba subiectul? Am întrebat eu. Miss Callie a zâmbit brusc şi a zis:

  — Bineînţeles. Sunteţi oaspetele meu şi datoria mea este de a vă face să vă simţiţi binevenit.

  Îşi ridică furculiţa şi pentru o bucată lungă de vreme ne îndeletnicirăm amândoi cu mâncatul şi cu ascultarea ploii.