În cele din urmă, am plecat de acolo şi am traversat calea ferată. Ajunşi înapoi în Lowtown, am fost uimit de numărul mare de automobile impozante, cu numere de înmatriculare din alte state parcate înghesuit pe străzi. Familii numeroase stăteau pe verande în aerul răcoros; copiii se jucau în curţi şi pe străzi. Maşini noi se iveau încontinuu, încărcate cu pachete strălucitor ambalate pe canapelele din spate.

  — Acasă este acolo unde e mami, zise Leon. Toată lumea vine acasă de Crăciun.

  Ne-am oprit în apropiere de casa lui Miss Callie. Leon mi-a mulţumit pentru prietenia pe care i-o purtam mamei lui.

  — Vorbeşte tot timpul despre tine, zise el.

  — Totul e legat de masa de prânz, i-am răspuns eu.

  Am izbucnit amândoi în râs. Ajunşi la poarta de intrare, o aromă nouă ne învălui venind dinspre casă. Leon încremeni, adulmecă cu nesaţ aerul şi zise:

  — Plăcintă cu dovleac.

  Vorbea experienţa din el.

  În momente diferite, toţi cei şapte profesori îmi mulţumiră pentru prietenia mea cu Miss Callie. Ea îşi împărţise viaţa cu mulţi oameni, avea mulţi prieteni apropiaţi, dar de opt luni de zile preţuia în mod deosebit timpul petrecut alături de mine.

  I-am părăsit târziu în după-amiaza de Ajun, lăsându-i să se pregătească pentru slujba religioasă. După aceea aveau să urmeze cadourile şi cântecele. În casă se aflau în acel moment mai mult de douăzeci de oameni cu numele Ruffin. Nu-mi puteam imagina unde va dormi fiecare, dar eram convins că nimănui nu-i păsa.

  Chiar dacă fusesem acceptat de toţi, simţeam nevoia să-i părăsesc la un moment dat. Şi asta pentru că mai târziu urmau momentele de îmbrăţişări şi lacrimi, de cântece şi de poveşti şi, chiar dacă eram sigur că sunt binevenit să le împărtăşesc, mai ştiam că există clipe când familiile trebuie să rămână singure.

  Dar ce ştiam eu despre familii?

  Am plecat la Memphis, unde casa mea din copilărie nu mai văzuse vreo podoabă de Crăciun de zece ani. Împreună cu taică-meu am luat cina într-o speluncă chinezească aflată nu departe de casa noastră. În vreme ce mă înecam cu o supă mizerabilă, mă gândeam numai la haosul din bucătăria lui Miss Callie şi la toate acele feluri încântătoare de mâncare scoase din cuptor.

  Tata se străduia să pară interesat de ziarul meu. Îi trimiteam un exemplar în fiecare săptămână. Însă, după câteva minute de discutat pe tema asta, mi-a fost cât se poate de evident că nu citise niciodată nici măcar un cuvânt din ce scria acolo. Era mult mai preocupat de o legătură ameninţătoare dintre războiul din Asia de Sud-Est şi piaţa obligaţiunilor.

  Am mâncat repede şi am plecat în direcţii diferite. Trist, dar niciunul dintre noi nu se gândise vreo clipă să cumpere un cadou pentru celălalt.

  Prânzul din ziua de Crăciun l-am luat cu Beebee. Spre deosebire de tatăl meu, ea a fost încântată să mă vadă. Şi-a invitat trei dintre prietenele ei văduve la un pahar de sherry şi o felie de şuncă, şi toţi cinci ne-am pus pe şuetă. Le-am răsfăţat cu poveşti din Ford County, unele relatări exacte, altele – poveşti de adormit copiii. Tot stând pe lângă Baggy şi Harry Rex, învăţasem arta povestitului.

  Pe la ora trei după-amiaza moţăiam cu toţii. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit în trombă înapoi spre Clanton.25

  Într-o zi geroasă de la sfârşitul lui ianuarie, de undeva, din jurul pieţei, izbucniră focuri de armă. Şedeam la birou şi scriam paşnic un articol despre domnul Lamar Farlowe şi despre recenta reuniune din Chicago a batalionului său de paraşutişti militari, când un glonţ sfărâmă geamul unei ferestre la mai puţin de şase metri de capul meu. Astfel lua sfârşit o săptămână cam văduvită de evenimente senzaţionale.

  Glonţul fusese al doilea sau al treilea dintr-o secvenţă rapidă. M-am aruncat la podea cu tot felul de gânduri roindu-mi prin minte. Unde mi-era pistolul? Hotărâse clanul Padgitt să ia oraşul cu asalt? Mă căutau Durant şi băieţii lui? M-am târât pe coate şi pe genunchi către geanta mea, în vreme ce gloanţele continuau să şfichiuiască aerul. Păreau a veni din cealaltă parte a străzii, dar în groaza momentului nu îmi dădeam seama prea bine. Zgomotul îmi părea mult mai puternic acum, că unul lovise deja încăperea în care mă aflam.

  Am golit geanta şi apoi mi-am amintit că pistolul se găsea fie în maşină, fie în apartamentul meu. Eram neînarmat şi mă simţeam extrem de neputincios, pentru că nu mă puteam apăra. Harry Rex şi Rafe mă instruiseră ce să fac în asemenea situaţii.

  Eram atât de speriat, încât nu mă puteam mişca. Atunci mi-am amintit că Bigmouth Bass se găsea în biroul lui, jos, şi, asemenea tuturor bărbaţilor adevăraţi din Clanton, avea un adevărat arsenal în apropierea lui. În birou ţinea mai multe pistoale, iar pe perete atârnase două puşti de vânătoare, în cazul în care ar fi avut chef să iasă şi să împuşte o căprioară pentru masa de prânz. Oricine ar fi încercat să ajungă la mine ar fi fost întâmpinat cu o rezistenţă înverşunată de personalul meu. Cel puţin aşa speram eu.

  Asaltul se opri, apoi se auziră ţipete de panică şi haos pe străzi. Ceasul arăta aproape ora două după-amiaza, o oră în mod normal de aglomeraţie în centru. M-am târât sub birou, aşa cum fusesem învăţat în cadrul exerciţiilor de apărare individuală în caz de tornade. De undeva, de dedesubt, l-am auzit pe Bigmouth strigând:

  — Rămâneţi în birourile voastre!

  Aproape că-l vedeam acolo jos, înşfăcând un puşcoci mare şi o cutie de cartuşe şi ascunzându-se în cadrul uşii şi aşteptând nerăbdător. Nu-mi imaginam vreun loc mai rău pentru ca un ţăcănit să înceapă să tragă. De jur împrejurul pieţei din Clanton se găseau zeci de locuri unde existau mii de arme de foc. Fiecare camionetă parcată dispunea de două puşti în cabină şi de cel puţin o carabină sub locul şoferului. Oamenii ăştia abia aşteptau să îşi folosească armele!

  Nu mai putea trece mult şi localnicii aveau să răspundă cu foc. Atunci conflictul ar fi devenit cu adevărat urât.

  În acel moment s-au reluat împuşcăturile. Păreau a nu se apropia de mine. Am încercat să respir normal sub birou şi să analizez situaţia. Pe măsură ce secundele treceau încet, mi-am dat seama că nu eu eram ţinta atacului. Se întâmplase doar să mă găsesc în dreptul unei ferestre învecinate. Se auziră sirene apropiindu-se, apoi alte împuşcături şi din nou ţipete. Ce Dumnezeu se întâmpla acolo?

  Undeva, jos, suna un telefon şi cineva îl ridica imediat.

  — Willie? Ai păţit ceva? Urlă Bigmouth din capul scărilor.

  — Nu!

  — E un lunetist pe acoperişul tribunalului!

  — Minunat!

  — Stai ascuns!

  — Nu-ţi face griji!

  M-am relaxat un pic şi am ieşit doar atât cât să apuc telefonul. L-am sunat pe Wiley Meek acasă, dar acesta plecase deja spre noi. Apoi m-am târât de-a lungul podelei către una din uşile franceze şi am deschis-o. Evident, gestul a atras atenţia lunetistului. Un glonţ a zdrobit un geam la un metru şi ceva deasupra mea, iar cioburile au căzut peste mine ca o ploaie grea. M-am lăsat pe burtă şi am încetat să mai respir. Mi s-a părut că stau aşa o eternitate. Schimbul de focuri de armă părea a nu se mai opri. Oricine trăgea de pe acoperiş era evident tare deranjat de ceva anume.

  Opt focuri, fiecare sunând mult mai puternic acum, că eram deja afară. O pauză de cincisprezece secunde în vreme ce lunetistul îşi reîncărcă arma, apoi din nou opt focuri. Am auzit zgomote de sticlă spartă, de gloanţe muşcând din tencuieli de clădiri, de gloanţe înfipte în bucăţi de lemn. Cândva în toiul schimbului de focuri, vocile încetară să mai ţipe.

  Când am putut să mă mişc din nou, am răsturnat încet unul din balansoare pe o parte, apoi m-am cuibărit în spatele lui. Veranda avea o balustradă din fier forjat de jur împrejurul ei. Eram protejat şi ascuns vederii de ea şi de scaunul din faţa mea. Habar n-am de ce m-am simţit obligat să mă apropii de lunetist, dar aveam douăzeci şi patru de ani, eram proprietarul ziarului şi ştiam că voi dedica un articol lung acestui episod dramatic. Aveam nevoie de amănunte.

  Când, în sfârşit, am reuşit să trag cu ochiul printre scaun şi balustradă, l-am văzut. Tribunalul avea un dom ciudat de plat, pe vârful căruia se găsea o cupolă mică, cu patru ferestre deschise. Lunetistul se adăpostise acolo. Când l-am zărit pentru prima dată, tocmai se zgâia pe deasupra pervazului uneia dintre ferestre. Părea a avea faţa neagră, cu părul alb, iar acest fapt mă înfiora de-a dreptul. Aveam de-a face cu un psihopat de talie internaţională.

  Omul tocmai îşi reîncărca arma. Când termină, se înălţă uşor şi începu să tragă complet la întâmplare. Părea a nu avea cămaşă pe el, ceea ce, date fiind împrejurările, părea şi mai ciudat, întrucât temperatura coborâse bine sub zero grade Celsius, iar prognoza anunţa uşoare fulguieli în acea după-amiază. Eu, unul, îngheţam şi eram îmbrăcat cu un frumos costum de lână de la Mitlo.

  Pieptul omului era alb cu dungi negre, ca un fel de zebră. În mod clar era un alb care se pictase parţial ca un negru.

  Pe străzi nu mai circula nici o maşină. Poliţia blocase toate drumurile de acces, iar poliţiştii mişunau pretutindeni, alergând ghemuiţi şi ascunzându-se în spatele maşinilor de patrulare. Din când în când răsărea un cap la ferestrele magazinelor, privind iute ce se mai întâmplă pe afară, după care dispărea. Împuşcăturile se opriră, iar lunetistul se făcu mic şi dispăru pentru o vreme din raza vizuală. Trei ajutoare de şerif se furişară de-a lungul unui trotuar şi intrară în tribunal. Apoi începu aşteptarea.

  Wiley Meek se repezi pe scările de intrare în redacţie şi ajunse curând lângă mine. Respira atât de precipitat, încât am crezut că alergase tot drumul de la casa lui până la birou.

  — Individul ne-a lovit! Şopti el, ca şi cum lunetistul l-ar fi putut auzi.

  Se apucă să examineze cioburile de sticlă.

  — De două ori, am replicat eu, făcându-i semn spre geamul sfărâmat.

  — Unde e? Mă întrebă el, fixând pe poziţie un aparat foto cu rază lungă.

  — În cupolă, i-am răspuns, indicându-i locul. Ai grijă. A tras în uşă când am deschis-o.

  — L-ai văzut?

  — Bărbat, alb, cu desene negre pe corp.

  — A, e unul din ăia…

  — Lasă-ţi capul jos!

  Am stat ghemuiţi şi cuibăriţi la adăpost câteva minute. Alţi poliţişti s-au furişat pe acolo, părând a alerga fără ţintă, dar lăsând impresia distinctă că erau emoţionaţi să se afle acolo, chiar dacă habar n-aveau ce ar trebui să facă.

  — A fost rănit cineva? Întrebă Wiley, brusc neliniştit că pierduse o vărsare de sânge.

  — De unde să ştiu eu?

  În acea clipă izbucniră noi focuri de armă, într-o succesiune uluitor de rapidă. Am tras cu ochiul şi l-am zărit pe lunetist, de la umeri în sus, trăgând la întâmplare. Wiley se concentră şi începu să facă poze prin obiectivul de mare distanţă.

  Baggy şi gaşca lui se aflau în camera lor secretă de la etajul trei, nu direct sub cupolă, dar nici prea departe de ea. De fapt, toţi cei de acolo fuseseră, probabil, persoanele cele mai apropiate de lunetist când acesta îşi începuse trasul la ţintă. După ce împuşcăturile fuseseră reluate pentru a noua sau a zecea oară, evident că se înfricoşaseră rău de tot, aşa că, nutrind convingerea că erau pe punctul de a fi măcelăriţi, deciseseră să îşi ia soarta în mâini. Cumva reuşiseră să întredeschidă fereastra rigidă din micul lor ascunziş. Wiley şi cu mine am urmărit cum un cablu electric este aruncat prin deschizătură direct spre solul aflat la peste treisprezece metri mai jos. Prin deschizătură apăru piciorul drept al lui Baggy, apoi restul trupului corpolent se furişă peste pervazul de cărămidă. Nu mă surprindea deloc că Baggy insistase să iasă primul.

  — Oh, Doamne! Icni Wiley, cumva cu mândrie, ridicându-şi aparatul de fotografiat. Sunt beţi morţi.

  Strângând cablul cu toată forţa de care era capabil, Baggy se împinse de lângă fereastră şi începu coborârea spre un loc mai în siguranţă. Nu părea să fi ales vreo strategie anume, stând cu mâinile încleştate deasupra capului. În mod clar, în încăpere rămăsese destul cablu, iar colegii din gaşca lui de beţivi trebuiau să îl coboare până jos.

  În vreme ce mâinile i se lungeau deasupra capului, pantalonii începură să i se scurteze. În curând ajunseră dedesubtul genunchilor, lăsând să se vadă o bucată mare de piele albă până la ciorapii strânşi în jurul gleznelor. Pe Baggy nu îl preocupau aparenţele – nici înainte, nici în cursul şi nici după incidentul cu lunetistul.

  Împuşcăturile se opriră. Pentru o vreme, Baggy atârnă acolo, răsucindu-se încet, la circa un metru sub fereastră, înăuntru se putea vedea Maiorul, strângând cu putere de cablul de susţinere. Dar omul avea un singur picior şi mă temeam că acesta putea ceda foarte uşor. În spatele lui vedeam alte două siluete, probabil Wobble Tackett şi Chick Elliot, gaşca obişnuită de pocher.

  Wiley începu să râdă nervos, un râs înecat care îi scutura întregul corp.

  La fiecare pauză dintre focurile de armă, oraşul inspira profund, privea în jur şi spera că totul se terminase. Iar fiecare rundă nouă de împuşcături ne înfricoşa pe toţi şi mai tare.

  Se auziră două focuri. Baggy tresări ca şi cum fusese atins – cu toate că, în realitate, lunetistul nu avea cum să-l vadă. Tresărirea involuntară îi tensionă brusc şi prea tare piciorul Maiorului. Acesta cedă, cablul se detensionă şi Baggy se puse pe urlat, în vreme ce începu să cadă ca un bolovan peste un şir de arbuşti ornamentali plantaţi acolo de către Fiicele Confederaţiei. Aceştia absorbiră şocul căderii şi, ca o trambulină, răspunseră la comprimare trimiţându-l pe Baggy pe trotuar, unde ateriză precum un pepene, devenind singura victimă a întregului episod.

  Am auzit râsete la distanţă.

  Wiley înregistra întregul spectacol fără a dovedi vreo urmă de milă. Fotografiile aveau să circule pe sub mână prin Clanton ani de zile.

  Baggy nu se mişcă de pe loc minute bune.

  — Lăsaţi-l pe nenorocit acolo, am auzit un poliţist, urlând sub noi.

  — Nu poţi răni un beţiv, zise Wiley, ţinându-şi răsuflarea.

  În cele din urmă, Baggy se ridică în patru labe. Încet şi încercat de dureri, se târî, ca un câine lovit de camion, în boscheţii care-i salvaseră viaţa, la adăpost de furtuna gloanţelor ucigaşe.

  O maşină de poliţie fusese parcată la trei uşi depărtare de Tea Shoppe. Lunetistul trase o salvă înspre ea. O dată cu explozia rezervorului de benzină am uitat cu totul de Baggy. Criza atinse un nou nivel când nori groşi de fum ieşiră de sub maşină, apoi se văzură flăcări. Lunetistul găsi acest lucru amuzant, astfel că timp de câteva minute trase doar în maşini. Eram convins că maşinuţa mea nu va rezista atacului, dar poate că era prea micuţă ca să-l tenteze.

  Individul îşi pierdu cumpătul totuşi când la foc i se răspunse cu foc. Doi dintre oamenii lui Coley se poziţionară pe acoperiş. Când se apucară să îşi descarce armele asupra cupolei, lunetistul se făcu mic şi încetă să tragă.

  — L-am nimerit! Îl anunţă unul din ajutoare pe Coley.

  Am aşteptat vreo douăzeci de minute; totul se liniştise. Dintre arbuşti se vedeau pantofii vechi şi ciorapii negri ai lui Baggy, însă restul corpului stătea ascuns. Din când în când, Maiorul se uita în jos, cu paharul în mână, şi ţipa ceva la Baggy. Din punctul nostru de vedere, acesta putea fi chiar pe moarte.

  Alţi poliţişti se repeziră în tribunal. Ne-am relaxat şi ne-am aşezat pe balansoare, fără a ne lua privirea de pe cupolă. Bigmouth, Margaret şi Hardy ni s-au alăturat în balcon. Urmăriseră coborârea lui Baggy de la fereastra de jos. Doar Margaret era îngrijorată de rănile lui.

  Maşina de poliţie continua să ardă până ce se iviră pompierii şi reuşiră să stingă focul. Uşile tribunalului se deschiseră şi câţiva angajaţi ieşiră afară şi începură să fumeze, furioşi. Două ajutoare de şerif reuşiră să îl scoată pe Baggy din arbuşti. Omul abia putea să meargă şi avea în mod clar dureri mari. Îl băgară într-o maşină de patrulă şi îl luară de acolo.

  Atunci am văzut un ajutor în cupolă şi ne-am dat seama că oraşul era din nou în siguranţă. Ne-am repezit toţi cinci către tribunal, împreună cu toată lumea aflată atunci în centru.

  Etajul trei era sigilat. Tribunalul nu era în sesiune, aşa că şeriful Coley ne îndrumă spre sala de judecată, unde ne promise o scurtă informare. În vreme ce ne îndreptam spre sală, i-am văzut pe Maior, pe Chick Elliot şi pe Wobble Tacket escortaţi de-a lungul coridorului de un ajutor de şerif. Erau evident beţi şi râdeau atât de tare, încât abia se mai puteau ţine pe picioare.

  Wiley a coborât să adulmece starea de spirit. Din tribunal urma să fie scos un cadavru, iar el voia o poză cu lunetistul. Părul alb, faţa neagră, dungile pictate – toate acestea reprezentau întrebări deocamdată fără vreun răspuns.

  Isteţele de ajutoare de şerif rataseră, evident, ţinta. Lunetistul a fost identificat ca fiind Hank Hooten, avocatul din partea locului care îl asistase pe Ernie Gaddis în acuzarea împotriva lui Danny Padgitt. Omul era acum arestat şi nevătămat.

  Când şeriful Coley anunţă noutăţile în sala de judecată, rămaserăm cu toţii mască, şocaţi. Oricum nervii noştri erau extrem de întinşi, însă asta era prea de tot

  — Domnul Hooten a fost găsit pe scăriţa care duce spre cupolă, spunea Coley, însă eu eram prea uluit ca să-mi iau notiţe. Nu s-a opus arestării şi acum este reţinut.

  — Cu ce era îmbrăcat? Întrebă cineva.

  — Cu nimic.

  — Cu nimic?

  — Cu nimic. Pe faţă şi pe piept părea mânjit cu cremă neagră de pantofi, însă în afară de asta era gol ca un nou-născut.

  — Ce arme avea? M-am interesat eu.

  — Am găsit două puşti de mare putere. Cam asta e tot ce vă pot spune acum.

  — A spus ceva?

  — N-a scos nici o vorbă.

  Wiley îmi spuse că îl înfăşuraseră pe Hank în nişte cearşafuri şi îl băgaseră în spatele unei maşini de poliţie. Făcuse câteva poze, dar nu era prea optimist.

  — Erau vreo zece copoi în jurul lui, spuse el.

  Ne-am dus la spital să verificăm starea lui Baggy. Nevasta lui lucra în schimbul de noapte la camera de gardă. Cineva o sunase, o trezise, o chemase la spital. Când am văzut-o, părea într-o dispoziţie proastă.

  — Doar un braţ rupt, ne informă ea, în mod clar dezamăgită că nu era vorba de ceva mai serios. Câteva vânătăi şi ceva zgârieturi. Ce a mai făcut nebunul?

  M-am uitat la Wiley şi Wiley s-a uitat la mine.

  — Era beat? Întrebă ea. Baggy era permanent beat.

  — Nu ştiu, am răspuns eu. A căzut pe una din ferestrele tribunalului.

  — Oh, Doamne! Era beat.

  I-am oferit o versiune scurtă a evadării lui Baggy, încercând să fac totul să sune cât mai eroic în miezul acelui schimb de focuri.

  — Etajul trei? Se miră ea.

  — Da.

  — Deci juca pocher, bea whisky şi a sărit de pe o fereastră de la etajul trei.

  — Cam aşa ceva, în mare vorbind, zise Wiley, neputându-se opri.

  — Nu chiar, am replicat eu, însă femeia ne întorsese deja spatele.

  Când am reuşit să ajungem în camera lui, Baggy sforăia. Medicamentele se amestecaseră cu băutura şi îi dădeau un aspect de om intrat în comă.

  — Îşi va dori să fi rămas adormit pe vecie, îmi şopti Wiley.

  Avea dreptate. Legenda lui Baggy Săltăreţu' avea să fie rostită de nenumărate ori în anii care au urmat. Wobble Tackett avea să jure că Chick Elliot a dat primul drumul la cablu, în vreme ce Chick avea să susţină că piciorul Maiorului cedase primul, provocând o reacţie în lanţ. Oraşul însă avea să adopte repede ideea că, oricine ar fi cedat primul, cei trei idioţi cu care Baggy era în încăpere îl lăsaseră intenţionat să cadă în arbuşti.

  Două zile mai târziu, Hank Hooten a fost trimis la spitalul de boli mintale din Whitfield, unde avea să rămână câţiva ani. Iniţial, a fost acuzat că a încercat să omoare jumătate din Clanton, dar în timp acuzaţiile au fost retrase. Se pare că Hank i-a mărturisit lui Ernie Gaddis că nu trăgea în nimeni anume, nu voia să facă rău nimănui, însă era doar înfuriat că oraşul nu reuşise să-l pedepsească pe Danny Padgitt cu moartea.

  Într-un târziu, prin Clanton a început să umble zvonul că fusese diagnosticat cu o schizofrenie severă. „Nebun de legat” deveni expresia favorită a tuturor locuitorilor când se aducea vorba despre el.

  În întreaga istorie a ţinutului Ford niciodată nu-şi mai pierduse vreo persoană minţile într-o manieră atât de spectaculoasă.

  La un an după ce am cumpărat ziarul, i-am trimis lui Beebee un cec de 55.000 de dolari – împrumutul plus o dobândă de zece la sută. Când îmi dăduse ea banii, nu pusese nici o clipă problema vreunei dobânzi şi nici nu mă pusese să semnez vreo promisiune de returnare. Zece la sută era un pic cam mult. O făcusem cu speranţa nemărturisită că un asemenea gest o va determina să-mi trimită cecul înapoi. I l-am trimis, mi-am ţinut răsuflarea, am urmărit poşta şi aproape o săptămână mai târziu am văzut o scrisoare din Memphis:

  Dragă William, Îţi trimit înapoi cecul, pe care nu-l aşteptam şi cu care nu am ce face acum. Dacă, din cine ştie ce motiv neprevăzut, voi avea nevoie de bani în viitor, vom discuta atunci şi această chestiune. Oferta de a returna împrumutul mă face să mă mândresc cu tine şi cu integritatea ta. Ceea ce ai realizat într-un an şi ceva reprezintă o sursă de mare mândrie pentru mine şi îmi face mereu plăcere să le povestesc prietenilor mei despre succesele tale ca editor şi proprietar de ziar.

  Trebuie să mărturisesc că îmi făceam griji pentru tine când te-ai întors de la Syracuse. Părea să-ţi lipsească direcţia în viaţă şi motivarea, iar părul tău era prea lung. Ai dovedit că m-am înşelat şi ţi-ai tăiat părul (cam prea puţin) în semn că te-ai schimbat. Totodată, ai devenit un adevărat gentleman prin maniere şi modul de a te îmbrăca.

  William, tu eşti tot ce am pe lume şi te iubesc din inimă. Te rog să-mi scrii mai des.

  Cu dragoste, Beebee.

  P. S. Omul ăla chiar s-a dezbrăcat de toate hainele şi a început să tragă aiurea prin oraş? Ce mai personaje aveţi pe la voi!

  Primul soţ al lui Beebee murise de o boala exotică în 1924. După aceea se măritase cu un negustor de bumbac divorţat. Au avut împreună un singur copil – pe biata mea mamă. Cel de-al doilea soţ, bunicul meu, a murit în 1938, lăsând-o pe Beebee cu o avere frumuşică. Ea nu s-a mai recăsătorit şi şi-a petrecut ultimii treizeci de ani numărând banii, jucând bridge şi călătorind. Ca singur nepot al ei, eram menit să moştenesc tot ce avea, cu toate că habar n-aveam cât de mare îi era averea.

  Dacă Beebee voia scrisori de la mine, atunci era timpul să mă aşez pe scris.

  Am rupt fericit cecul, m-am dus la bancă şi am mai împrumutat 50.000 de dolari de la Stan Atcavage. Hardy descoperise o tiparniţă offset puţin folosită în Atlanta, pe care am cumpărat-o contra sumei de 108.000 dolari. Am aruncat tiparniţa noastră antică şi am trecut şi noi în secolul douăzeci. Times a căpătat o nouă înfăţişare – un tipar mult mai curat, poze cu contrast mai bun şi un aspect mai elegant. Tirajul ajunsese la şase mii de exemplare, şi planurile prevedeau o creştere constantă şi profitabilă. Alegerile din 1971 mi-au fost, cu siguranţă, de ajutor în această privinţă.

  Eram uluit de numărul imens de persoane care candidau pentru funcţii publice în Mississippi. Fiecare ţinut era împărţit în cinci districte, iar fiecare district avea un agent de poliţie ales, care purta insignă, armă şi uniformă, indiferent de modul în care arăta aceasta, iar dacă îşi permitea, ceea ce se cam întâmpla întotdeauna, îşi punea lumini pe maşină şi dispunea de puterea de a trage pe dreapta pe oricine şi oricând, pentru orice fel de motiv. Nu era necesară nici un fel de instruire. Nici un fel de educaţie. Nu avea nevoie de nici un fel de supervizare din partea şerifului de ţinut sau din partea poliţiei orăşeneşti. Singurii care contau erau votanţii, o dată la patru ani. În teorie, un astfel de om avea sarcina de a înmâna citaţii însă, odată aleşi, aceşti indivizi nu puteau rezista impulsului teribil de a înhăţa o armă şi de a trece la căutarea de potenţiali candidaţi la arestare.

  Cu cât mai multe amenzi de circulaţie dădea un astfel de individ, cu atât mai mulţi bani câştiga. Era o slujbă cu jumătate de normă, dar cu un salariu integral. Cel puţin unul dintre cei cinci dintr-un ţinut încerca mereu să-şi mărească veniturile abuzând de funcţia sa. De obicei, era vorba de individul care cauza cele mai multe probleme.

  Fiecare district dispunea de un judecător de pace ales, un ofiţer al legii care, în general, nu avea nici un fel de pregătire legală. Oricum, nu în 1971. Nici această slujbă nu cerea nici un fel de educaţie. Nici un fel de experienţă. Doar un număr minim de voturi. Judecătorul se ocupa de toate persoanele înhăţate de agentul de poliţie, astfel încât relaţia dintre cei doi devenea repede dubioasă şi destul de apropiată. Şoferii din afara statului care erau prinşi de poliţist pentru cine ştie ce motiv, ajungeau, de obicei, la cheremul judecătorului de pace.

  Fiecare ţinut avea cinci supervizori, cinci regişori care deţineau adevărata putere. Pentru susţinătorii lor ajungeau să asfalteze drumuri, să repare podeţele, să îndepărteze pietrişul. Pentru duşmani nu prea făceau nimic. Toate ordonanţele administrative ale ţinutului erau aprobate şi promulgate de un Consiliu de Supervizori.

  Fiecare ţinut mai avea un şerif, un colector de taxe, un evaluator de impozite, un funcţionar de tribunal administrativ şi un medic legist, toţi aleşi. Ţinuturile rurale împărţeau un senator şi un reprezentant de stat. Alte slujbe disponibile în 1971 erau: delegat pentru autostradă, delegat pentru servicii publice, pentru agricultură, trezorier de stat, auditor de stat, procuror general, guvernator adjunct şi guvernator.

  Mi-am zis că sistemul este ridicol şi mult prea greoi, până ce candidaţii la diverse poziţii au început să cumpere reclame în Times. Pe la sfârşitul lui ianuarie, agentul de poliţie în exerciţiu de la districtul patru, un individ rău, cunoscut sub porecla de „Bătăuşul Patru”, avea unsprezece contracandidaţi. Cei mai mulţi dintre aceşti amanţi veneau în redacţie cu un „anunţ” scris de mână de nevestele lor pe hârtie de maculator. Eu le citeam cu răbdare, le redactam, le decodificam şi le traduceam pe înţelesul tuturor. După care le luam oamenilor banii şi le tipăream anunţurile. Cea mai mare parte a lor începeau cu formule de genul: „După luni întregi de rugăciuni…” sau: „Mulţi oameni mi-au cerut să candidez…”

  Către sfârşitul lui februarie, întregul ţinut fierbea din pricina alegerilor din august. Şeriful Coley avea doi contracandidaţi oficiali şi alţi doi care ameninţau că intră în cursa electorală. Termenul limită de înscriere în cursă era iunie, iar şeriful nu se înscrisese încă. Acest fapt alimenta speculaţiile că el ar fi putut să nu mai candideze.

  Când venea vorba de alegerile locale, era nevoie de foarte puţin ca morişca speculaţiilor să înceapă să se învârtească.

  Miss Callie se agăţa de credinţa de modă veche că servitul mesei la restaurant reprezenta o risipă financiară şi, de aceea, constituia un păcat. Lista ei de păcate potenţiale era mai lungă decât a majorităţii oamenilor, mai ales decât a mea. Mi-au trebuit aproape şase luni să o conving să mergem la Claude's pentru o masă de prânz într-o zi de joi. I-am spus că, dacă plăteam eu, atunci banii ei aveau să rămână în siguranţă. N-avea cum să se simtă vinovată de comiterea nici unei fapte reprobabile, iar pe mine o nouă faptă de acest gen nu mă deranja deloc. A mânca în oraş era cel mai nevinovat păcat din inventarul meu personal.

  Nu mă îngrijora faptul că voi fi văzut în centrul Clantonului alături de o femeie de culoare. Nu-mi păsa de gura lumii. Totodată, nu mă îngrijora că eram singurul alb de la Claude's. Ceea ce mă preocupa şi aproape mă împiedicase să vin cu o astfel de idee era provocarea de a o urca şi coborî pe Miss Callie din micuţul meu Spitfire. Maşinuţa nu era construită pentru fiinţe voluminoase ca ea.

  Ea şi Esau deţineau un Buick vechi, care pe vremuri îi ducea pe ei împreună cu toţi cei opt copii. Ca atare, cincizeci de kilograme în plus nu mai contau prea mult.

  Miss Callie nu slăbea deloc. Tensiunea ridicată şi nivelul mare al colesterolului îi îngrijora serios pe copii. Avea şaizeci de ani şi era sănătoasă, dar la orizont se vedeau deja pericolele.

  Ne-am dus până în stradă şi ne-am zgâit la maşinuţa mea sport. Era martie, sufla vântul şi exista şansa să înceapă ploaia, aşa că ridicasem acoperişul rabatabil. Închisă, maşina de două locuri părea şi mai mică.

  — Nu cred că o să meargă, mă anunţă ea.

  Îmi trebuiseră şase luni să ajung în acest punct; n-aveam de gând să dau înapoi. Am deschis uşa din dreapta, iar Miss Callie s-a apropiat cu mare prudenţă.

  — Vreo sugestie? Mă întrebă ea.

  — Da, încercaţi mai întâi cu partea dorsală.

  În cele din urmă, a mers. Când am pornit motorul, am descoperit că stau umăr lângă umăr cu ea.

  — Da' ştiu că albii umblă cu nişte maşini nostime, zise ea, înspăimântată, ca şi cum ar fi zburat pentru prima dată cu avionul.

  Am băgat în viteză, am turat cauciucurile şi am pornit de pe loc, smulgând pietricele din carosabil şi râzând.

  Am parcat în faţa redacţiei şi am ajutat-o să iasă. Intrarea în maşină fusese mult mai simplă. Înăuntru, i-am făcut cunoştinţă cu Margaret Wright şi cu Davey Bigmouth Bass, după care am făcut un tur prin birouri. O interesa tiparniţa, pentru că hârtia arăta mult mai bine acum.

  — Cine face corectura pe aici? M-a întrebat ea în şoaptă.

  — Dumneavoastră, i-am răspuns eu.

  Ajunsesem în medie la trei greşeli pe săptămână, conform spuselor ei. Continuam să primesc lista cu erori joia la prânz.

  Ne-am plimbat în jurul pieţei şi am ajuns, în cele din urmă, la Claude's, cafeneaua pentru negri de lângă curăţătoria oraşului. Claude lucra în branşă de mulţi ani şi servea cea mai bună mâncare din oraş. Nu avea nevoie de meniuri, pentru că se mânca ce avea el chef să gătească în acea zi. Miercurea era zi de peşte, iar vinerea de friptură, însă în celelalte patru zile nu se ştia ce e de mâncare până ce nu anunţa Claude. Ne-a întâmpinat îmbrăcat cu un şorţ murdar şi ne-a arătat o masă la fereastra din faţă. Cafeneaua era pe jumătate plină şi câţiva meseni s-au uitat curioşi la noi.

  Oricât ar părea de bizar, dar Miss Callie nu se întâlnise niciodată cu Claude. Eu presupuneam că fiecare persoană de culoare din oraş dăduse măcar o dată în viaţă peste toate persoanele din aceeaşi rasă, dar Miss Callie îmi spuse că nu era cazul. Claude locuia la ţară, iar prin Lowtown circula zvonul îngrozitor că omul nu se ducea la biserică. Ca atare, nu fusese niciodată curioasă să îl cunoască. Participaseră împreună la o înmormântare cu ani în urmă, dar nu se întâlniseră niciodată faţă în faţă.

  Le-am făcut cunoştinţă, iar când reuşi să asocieze numele cu chipul ei, Claude zise:

  — Familia Ruffin. Toţi doctori.

  — Cu doctorat, îl corectă Miss Callie.

  Claude era un tip zgomotos, necioplit, cerea să i se plătească mâncarea consumată şi nu se ducea la biserică, aşa că Miss Callie l-a antipatizat imediat. El pricepu de îndată cum stau lucrurile, dar nu arătă că i-ar fi păsat, aşa că se duse să strige la cineva în spate. O chelneriţă ne aduse ceai cu gheaţă şi pâine din porumb. Miss Callie n-o plăcu nici pe ea. Ceaiul era slab şi aproape lipsit de zahăr, conform gusturilor ei, iar pâinii îi lipsea sarea şi era servită la temperatura camerei, ceea ce însemna o ofensă de neiertat.

  — Este un restaurant, Miss Callie, am rostit eu cu voce coborâtă. Vreţi să vă relaxaţi?

  — Încerc.

  — Nu, nu încercaţi deloc. Cum vă puteţi bucura de masă dacă nu vă convine nimic?

  — Aveţi un papion tare drăguţ.

  — Mulţumesc.

  Noua mea garderobă nu putea mulţumi pe nimeni mai mult decât pe Miss Callie. Negrilor le place să se îmbrace bine şi sunt mari adepţi ai modei, aşa cum îmi explicase ea. Continua să se refere la ea însăşi ca la o negresă.

  În toiul mişcărilor pentru drepturi civile şi a chestiunilor complicate stârnite, era greu de ştiut exact cum să le spui negrilor. Oamenii mai în vârstă şi cu mai multă demnitate precum Miss Callie preferau să li se spună „negri”. Cei imediat de sub ei pe scara socială se autointitulau „de culoare”.

  Deşi n-o auzisem niciodată pe Miss Callie folosind cuvântul, nu era un lucru neobişnuit ca persoanele din clasele superioare să se refere la cele din clasele inferioare, de aceeaşi rasă, cu termenul de „negrotei”.

  Nu prea pricepeam eu cum e cu clasele şi etichetele, aşa că am aderat strict la siguranţa termenului de „negri”. Cei de pe partea mea de cale ferată dispuneau de un întreg dicţionar de apelative la adresa persoanelor de culoare, cei mai mulţi termeni fiind extrem de jignitori.

  În acel moment eram singurul alb din Claude's, dar acest amănunt nu părea să deranjeze pe nimeni.

  — Ce mâncaţi? Strigă Claude de la tejghea.

  Pe o tăbliţă se putea citi că meniul zilei includea chili texan, pui prăjit şi cotlete de porc. Miss Callie ştia că puiul şi porcul aveau să fie prost gătiţi, aşa că ne-am fixat amândoi pe chili.

  Mi-a făcut imediat un raport asupra grădinii. Zarzavaturile de iarnă erau deosebit de bune. Ea şi Esau se pregăteau să planteze recolta de vară. Almanahul fermierului prevedea o vară blândă, cu un nivel mediu al ploilor – aceeaşi prevedere în fiecare an – iar Miss Callie abia aştepta să vina vremea caldă şi să mâncăm iarăşi la prânz pe verandă, aşa cum se cuvenea. Eu am început să vorbesc despre Alberto, cel mai mare fiu al ei, iar ea a terminat vorbind despre Sam, cel mai tânăr. Acesta era iarăşi în Milwaukee, stând împreună cu Roberto, muncind şi ducându-se la ore seara. Toţi copiii şi nepoţii erau bine.

  Voia să vorbească despre „bietul domn Hank Hooten”. Şi-l amintea bine de la proces, cu toate că el nu se adresase niciodată juriului. I-am spus ultimele veşti. Omul trăia acum într-o camera cu pereţi căptuşiţi, unde avea să rămână închis ceva vreme.

  Restaurantul se umplu cu repeziciune. Claude veni la noi cu un braţ plin cu farfurii şi ne zise:

  — Dacă aţi terminat, plecaţi.

  Miss Callie se prefăcu insultată de un asemenea anunţ, dar Claude era faimos pentru modul în care anunţa oamenii să plece imediat ce terminau de mâncat. Vinerea, când puţini albi se aventurau la friptură şi locul era supraaglomerat, Claude punea un ceas în faţa consumatorilor şi le spunea, cu voce tare:

  — Aveţi fix douăzeci de minute.

  Miss Callie pretinse că experienţa nu-i făcuse nici o plăcere – nici ideea în sine, nici restaurantul, nici faţa de masă din cârpă ieftină, nici mâncarea, nici Claude, nici preţurile, nici mulţimea, nimic. Însă juca teatru. În secret, era încântată că fusese scoasă la prânz de un tânăr alb bine îmbrăcat. Aşa ceva nu li se întâmplase nici uneia dintre prietenele ei.

  În vreme ce o scoteam cu blândeţe din maşină în Lowtown, Miss Callie căută ceva în poşetă şi scoase o bucăţică de hârtie. Doar două greşeli în acea săptămână; ciudat, dar amândouă proveneau din zona anunţurilor de mică publicitate, o zonă care cădea în responsabilitatea lui Margaret.

  Am condus-o până acasă.

  — N-a fost chiar atât de rău, nu-i aşa? Am întrebat-o eu.

  — Mi-a plăcut, recunoscu ea. Mulţumesc. Veniţi joia viitoare?

  Punea aceeaşi întrebare în fiecare săptămână. De fiecare dată primea acelaşi răspuns.

  La amiază, în ziua de 4 iulie, temperatura ajunse la 42 de grade Celsius, iar umiditatea atingea cote alarmante. Parada era condusă de primar, chiar dacă el nu candida deocamdată pentru nici o funcţie. În 1971 se ţineau alegeri locale şi statale. Cursa prezidenţială era programată pentru 1972. Alegerile pentru corpul judecătoresc erau programate în 1973. În fine, alegerile municipale urmau să se desfăşoare în 1974. Cetăţenilor din Mississippi le plăcea să voteze aproape la fel de mult cum le plăcea să urmărească meciurile de fotbal american.

  Primarul stătea pe bancheta din spate a unei Corvette din 1962 şi le arunca bomboane copiilor strânşi pe trotuarele din jurul pieţei. În spatele primarului se înşirau două formaţii muzicale de liceu, una din Clanton, cealaltă din Karaway, echipa de cercetaşi a oraşului, un camion nou de pompieri, vreo zece platforme mobile de paradă, corpul orăşenesc de ajutoare de şerif călare, grupuri de veterani din toate războaiele secolului, o colecţie de maşini noi şi strălucitoare de la dealerul local Ford şi trei tractoare John Deere reparate integral. Unul dintre tractoare era condus de juratul numărul opt, domnul Mo Teale. În fine, ariergarda era asigurată de un şir de maşini de poliţie, lustruite în aşa măsură încât să strălucească orbitor.

  Urmăream parada de pe balconul situat la etajul trei al Security Bank. Stan Atcavage dădea acolo petrecerea anuală a instituţiei pe care o conducea. Cum datoram acum băncii o sumă remarcabilă, am fost şi eu invitat să beau limonadă şi să mă uit la festivităţi.

  Dintr-un motiv pe care nu şi-l mai amintea nimeni, membrii clubului Rotary din Clanton se ocupau de discursuri. Parcaseră un treiler lung cu platformă deschisă lângă statuia santinelei confederate şi îl decoraseră cu baloţi de fân şi cu cocarde albe, roşii şi albastre. La sfârşitul paradei, mulţimea se strânse în jurul treilerului şi se puse nerăbdătoare pe aşteptat. Nici măcar o spânzurare publică de pe vremuri nu ar fi atras o audienţă mai dornică de spectacol.

  Preşedintele Clubului Rotary, domnul Mervin Beets, păşi la microfon şi le ură bun venit tuturor. Orice eveniment public din Clanton trebuia însoţit de o rugăciune, aşa că, în spiritul eliminării segregaţiei, domnul Beets îl invitase pe reverendul Thurston Small, preotul lui Miss Callie, să ţină o predică. Aşa cum remarcase deja Stan, se vedea cu ochiul liber că în acel an erau mult mai mulţi negri în centru, asistând la festivităţi.

  Cu o astfel de audienţă, reverendul Small nu putea ţine un discurs scurt. Ceru Domnului cel puţin de două ori să binecuvânteze pe toată lumea şi toate lucrurile. De jur împrejurul tribunalului fuseseră atârnate difuzoare conectate la o staţie de amplificare, aşa că vocea preotului se auzea tare şi clar în întregul centru al oraşului.

  Primul candidat era Timmy Joe Bullock, un tânăr îngrozit din districtul „Bătăuşului Patru”, care voia să ajungă agent de poliţie. Traversă platforma treilerului ca şi cum ar fi fost un pod suspendat. Aproape că leşină când ajunse în faţa microfonului şi privi spre mulţime. Reuşi să-şi îngaime numele, apoi băgă mâna în buzunar, de unde îşi scoase discursul. Nu prea ştia să citească corect, dar reuşi, în zece minute extrem de lungi, să comenteze creşterea criminalităţii, recentul proces de crimă şi incidentul cu lunetistul. Nu-i plăceau ucigaşii şi se opunea, în mod special, lunetiştilor. Avea să muncească pentru a ne proteja pe toţi de ambele categorii de criminali.

  La sfârşit, lumea îi acordă câteva aplauze slabe. Cel puţin, tânărul se afişase în faţa alegătorilor. Erau douăzeci şi doi de candidaţi pentru poziţia de agent de poliţie în cinci districte, dar numai şapte avuseseră curajul să înfrunte mulţimea. După ce am terminat cu agenţii de ordine şi cu judecătorii de pace, Woody Gates şi formaţia Country Boys s-au apucat să interpreteze câteva melodii country, iar mulţimea a respirat uşurată, apreciind pauza.

  În diverse locaţii de pe peluza tribunalului se serveau mâncare şi băuturi răcoritoare. Lions Club oferea gratuit felii de pepene verde. Doamnele de la Garden Club vindeau îngheţată de casă. Cei de la Jaycee aveau cotlete la grătar. Mulţimea se refugie sub imenşii stejari, ascunzându-se de dogoarea soarelui.

  Mackey Don Coley intrase în cursa pentru funcţia de şerif către sfârşitul lui mai. Avea trei contracandidaţi, dintre care cel mai popular era un poliţist din oraş pe nume T. R. Meredith. Când domnul Beets anunţă că sosise timpul candidaţilor pentru postul de şerif, alegătorii părăsiră umbra şi se adunară în jurul treilerului.

  Freck Oswald candida pentru a patra oară. În cele trei alegeri anterioare ieşise de fiecare dată ultimul; părea şi acum destinat ultimului loc, dar el dădea impresia că se bucură de oportunitate. Nu-i plăcea preşedintele Nixon şi avea părerile sale critice legate de politica externă a preşedintelui, mai ales în legătură cu relaţiile cu China. Mulţimea îl ascultă, dar păru un pic nedumerită.

  Tryce Menatt candida pentru a doua oară. Îşi începu discursul prin a spune: „Pe mine mă doare-n cur de China”.

  Era o remarcă amuzantă, dar, în acelaşi timp, idioată. Limbajul trivial în public, în prezenţa doamnelor, putea să-l coste multe voturi. Tryce era supărat pe modul în care criminalii erau protejaţi de sistem. Se opunea oricărui efort de a construi o nouă închisoare în Ford County – era o risipă a banilor contribuabililor! Voia sentinţe aspre, închisori mai multe, eventual dotate cu lanţuri prinse în perete, şi lagăre de muncă forţată.

  Eu nu ştiam nimic despre vreun plan privind o închisoare nouă.

  Tryce susţinea că nivelul criminalităţii violente ieşise de sub control în Ford County din pricina cazului Kassellaw şi a nebuniei lui Hank Hooten. Aveam nevoie de un şerif nou, un şerif care să-i urmărească pe criminali, nu să se împrietenească cu ei.

  „Să curăţăm ţinutul!” era refrenul lui favorit.

  Mulţimea îl susţinea.

  T. R. Meredith lucra de treizeci de ani în slujba legii. Era un orator groaznic, dar cunoştea jumătate din ţinut, aşa cum îmi spusese Stan care avea habar de asemenea amănunte, doar el cunoştea cealaltă jumătate.

  — Meredith va învinge cu un plus de o mie de voturi în turul doi, prezise el.

  Afirmaţia stârni o discuţie vie în rândul celorlalţi invitaţi. Mackey Don vorbi ultimul. Era şerif din 1943 şi mai voia un singur mandat.

  — Spune acelaşi lucru de douăzeci de ani, comentă Stan. Coley se apucă să povestească despre experienţa lui, despre cunoştinţele sale legate de ţinut şi locuitorii acestuia. La final, primi aplauze politicoase, dar, cu siguranţă, destul de descurajante.

  Doi domni candidau pentru poziţia de colector de taxe, fără îndoială una dintre cele mai puţin populare din ţinut. În vreme ce vorbeau, mulţimea se dispersă din nou, îndreptându-se spre îngheţată şi feliile de pepene. Eu am plecat spre biroul lui Harry Rex, unde o altă petrecere se desfăşura pe trotuar.

  Discursurile au continuat întreaga după-amiază. Era vara lui 1971, iar până în acel moment peste cincizeci de mii de tineri americani fuseseră ucişi în Războiul din Vietnam. O adunare similară în oricare altă parte a ţării s-ar fi transformat într-o manifestaţie dură contra războiului. Politicienii ar fi fost daţi jos cu forţa de pe scenă. Ar fi fost arse drapele şi ordine de încorporare.

  Însă Vietnamul n-a fost nici o clipă menţionat cu ocazia acelui 4 iulie.

  La Syracuse mă distrasem copios demonstrând în campusul universitar şi mărşăluind pe străzi, însă o asemenea activitate civică era complet necunoscută în Sud. Era război; de aceea, adevăraţii patrioţi erau nişte suporteri. Noi opream comunismul; tinerii hippy, radicalii şi pacifiştii din Nord şi din California erau, pur şi simplu, prea laşi ca să se bată.

  Mi-am cumpărat un bol cu îngheţată de căpşune. Plimbându-mă în jurul tribunalului am auzit agitaţie în rândurile mulţimii. De la etajul trei al camerei secrete din tribunal, un glumeţ lăsase în jos o efigie a lui Baggy. Silueta îndesată atârna cu mâinile deasupra capului – exact cum făcuse adevăratul Baggy – iar pe piept se vedea o emblemă pe care se putea citi „SUGGS”. Iar, ca toată lumea să recunoască personajul din glumă, din fiecare buzunar al pantalonilor se ivea o sticlă goală de Jack Daniel's.

  Nu-l văzusem pe Baggy în ziua respectivă. Ulterior, el spuse că nu ştia nimic de acel incident. Fără să mă surprindă defel, Wiley reuşi să facă numeroase poze ale efigiei.

  — Théo e aici! Ţipă cineva.

  Anunţul produse emoţie în mulţime. Theo Morton era senatorul nostru dintotdeauna. Jurisdicţia lui acoperea părţi din patru ţinuturi. Cu toate că el locuia în Baldwin, soţia lui era din Clanton. Deţinea două sanatorii particulare şi un cimitir şi era faimos pentru că supravieţuise după trei accidente de avion. Renunţase la cariera de pilot. Theo era un personaj plin de culoare – direct, sarcastic, ilar, total imprevizibil. Oponentul lui era un tânăr care tocmai terminase şcoala de Drept şi despre care se spunea că se autoeducă pentru a deveni guvernator. Tânărul se numea Warren. Omul făcu greşeala de a-l ataca pe Theo în privinţa unei legi dubioase care „fusese strecurată” în ultima sesiune parlamentară şi prin intermediul căreia creştea sprijinul statului pentru sanatoriile particulare.

  Era un atac frontal. Eu stăteam în mulţime, urmărindu-l pe Warren cum tună şi fulgeră şi observând, chiar deasupra umărului său stâng, inscripţia „SUGGS” atârnând de fereastră.

  Theo începu prin a o prezenta pe soţia lui, Rex Ella, o membră a familiei Mabry din Clanton. Vorbi despre părinţii şi bunicii, despre unchii şi mătuşile ei. Nu peste mult timp, Theo ajunse să menţioneze jumătate din audienţă. Clanton era a doua lui casă, districtul lui, poporul lui, suporterii pentru care el muncea atât de mult să-i servească din birourile sale din Jackson.

  Omul era fluent, calm şi apropiat de oameni. Ascultam un maestru al îmbrobodelii.

  Era preşedintele Comitetului pentru Autostradă în senatul statului şi câteva minute se lăudă cu toate dramurile noi pe care le construise în nordul statului Mississippi. Comitetul lui dezbătea circa patru sute de acte legislative diferite în fiecare sesiune. Patru sute! Patru sute de ordonanţe sau de legi. Ca preşedinte, responsabilitatea lui consta în întocmirea legilor. Asta făceau senatorii de stat. Întocmeau legi bune şi abrogau legile proaste.

  Tânărul său oponent tocmai terminase şcoala de Drept ceea ce era o realizare remarcabilă. El, Theo, nu avusese şansa de a merge la colegiu, pentru că luptase contra japonezilor în Al Doilea Război Mondial. Însă era clar că tânărul său contracandidat neglijase studierea legii. Altfel ar fi trecut examenul de barou din prima încercare.

  — În loc de asta, a căzut la examenul de barou, doamnelor şi domnilor!

  Într-o temporizare perfectă, cineva care stătea chiar în spatele tânărului Warren strigă:

  — E o minciună sfruntată!

  Mulţimea se uită la Warren ca şi cum acesta îşi pierduse minţile. Theo se întoarse spre voce şi zise cu un glas de om căruia nu-i venea să creadă:

  — O minciună?

  Băgă mâna în buzunar şi scoase o foaie de hârtie împăturită:

  — Am dovada chiar aici!

  Apucă foaia de un colţ şi începu să o fluture. Fără a citi un singur cuvânt din ce era scris acolo, zise:

  — Cum putem avea încredere într-un om să scrie legi pentru noi când el nu poate trece de un examen de barou? Eu şi domnul Warren ne aflăm pe poziţii egale – niciunul dintre noi nu a trecut de examenul de barou. Problema aici este că dumnealui a avut la dispoziţie trei ani de şcoală de Drept ca să îl pice.

  Suporterii lui Theo izbucniră într-un râs zgomotos. Tânărul Warren se mai afla încă în mulţime, dar ar fi vrut să se facă nevăzut.

  Theo continua să-l atace subtil:

  — Poate că ar fi înţeles legile de care avem noi nevoie dacă ar fi urmat şcoala de Drept din Mississippi în loc de şcoala din Tennessee!

  Era faimos pentru astfel de măceluri publice. Odată îşi umilise un adversar ce renunţase la rasa preoţească. Extrăgând o „declaraţie sub jurământ” din buzunar, Theo pretinsese că deţine proba legăturii amoroase dintre fostul preot şi soţia unui diacon. Declaraţia nu fusese niciodată citită în public.

  Limita de zece minute nu însemna nimic pentru Theo. Trecu lejer de ea printr-o serie de promisiuni de reducere a taxelor şi a risipei, şi de a întreprinde ceva pentru ca toată lumea să fie sigură că ucigaşii aveau să primească mai des pedeapsa cu moartea. Când se mai potoli, le mulţumi oamenilor pentru sprijinul acordat timp de douăzeci de ani. Ne reaminti tuturor că în decursul ultimelor două procese electorale oamenii buni din Ford County îi dăduseră lui aproape 80% din voturi.

  Urmară aplauze frenetice şi îndelungate. La un moment dat, Warren se făcu nevăzut. Am procedat şi eu la fel. Discursurile şi politica mă epuizaseră.

  Patra săptămâni mai târziu, în prima marţi din august, la asfinţit, o mare parte a aceleiaşi mulţimi se adună în jurul tribunalului pentru numărarea voturilor. Vremea se răcorise chiar bine; temperatura era doar de treizeci şi două de grade, cu umiditate de 98%.

  Ultimele zile de campanie fuseseră visul oricărui reporter. Avusese loc o bătaie cu pumnii între doi candidaţi pentru fotoliul de judecător de pace lângă o biserică de negri. Fuseseră intentate două procese, petiţionarii acuzându-se reciproc de calomnie, defăimare şi distribuire de urne de vot măsluite. Un bărbat fusese arestat după ce îl prinseseră în timp ce picta obscenităţi pe unul din panourile electorale ale lui Theo. (După alegeri s-a dovedit că omul fusese angajat de un membru al echipei lui Theo pentru a murdări însemnele lui Theo. Vina a căzut pe tânărul Warren. Baggy îmi spuse că trucul era ieftin şi cunoscut.) Procurorului general al statului i s-a cerat să ancheteze lipsa unui număr imens de buletine de vot. Baggy îmi spuse iarăşi că era un aspect firesc al alegerilor. Lucrurile atinseră culmea în acea zi de marţi, când întregul ţinut trecuse pe la urne şi se bucura de sportul alegerilor rurale.

  Urnele se închiseseră la ora şase. O oră mai târziu piaţa fremăta de nerăbdare. Veneau oameni din toate colţurile ţinutului. Formau grupuri mici în jurul candidatului lor şi foloseau chiar însemne de campanie pentru a-şi marca teritoriul. Mulţi aduseseră mâncare şi băutură cu ei, iar cei mai mulţi veniseră cu scaune pliante, ca şi cum acolo se desfăşura un meci de baseball. În apropiere de uşa de intrare în tribunal fuseseră montate doua table negre imense, pe care erau afişate scorurile electorale.

  — Avem rezultatele din North Karaway, anunţă funcţionarul Curţii într-un microfon, atât de tare, încât putea fi auzit pe o rază de cinci mile.

  Atmosfera de sărbătoare generală deveni brusc serioasă.

  — North Karaway este întotdeauna primul, zise Baggy.

  Se făcuse ora opt şi jumătate şi era aproape întuneric. Stăteam pe verandă în faţa redacţiei, aşteptând veştile. Plănuisem să amânăm tipărirea cu o zi, ca să publicăm o „Ediţie electorală” joi. Funcţionarului îi luă ceva timp să citească totalul voturilor pentru fiecare candidat şi fiecare poziţie. Pe undeva, pe la jumătatea timpului, rosti:

  — Şi acum voturile pentru şerif. Toată lumea îşi ţinu răsuflarea.

  — Mackey Don Coley, optzeci şi patru. Tryce Menatt, douăzeci şi unu. T. R. Meredith, şaizeci şi doi şi Freck Oswald, unsprezece.

  Din partea mai îndepărtată a pajiştii, unde stăteau suporterii lui Coley, izbucniră urale.

  — Coley a fost întotdeauna tare în Karaway, zise Baggy. Dar acum a fost bătut.

  — A fost bătut? M-am mirat eu.

  Abia fusese terminată prima circumscripţie electorală, iar Baggy prezicea deja câştigătorii.

  — Da. Faptul că T. R. a ieşit bine într-un loc în care nu are nici un fel de suporteri arată că oamenii sunt sătui de Mackey Don. Aşteaptă să vezi urnele din Clanton.

  Treptat, apărură rezultate din locuri de care nu auzisem niciodată: Pleasant Hill, Shady Grove, Klebie, Three Corners, Clover Hill, Green Alley, Possum Ridge, Massey Mill, Calico Ridge. Woody Gates şi banda lui, gata oricând de cântat, umpleau pauzele cu melodii country.

  Clanul Padgitt votase într-o circumscripţie minusculă numită Dancing Creek. La anunţarea rezultatelor – 31 de voturi pentru Coley şi 8 voturi pentru ceilalţi trei împreună – se auzi un fluierat intens din rândurile mulţimii. Urma East Clanton, cea mai mare secţie de votare şi cea unde votasem şi eu. Coley a primit 285 de voturi, Tryce 47, iar T. R. 644. La auzul cifrei, mulţimea înnebuni.

  Baggy mă apucă de mână şi ne duserăm amândoi să sărbătorim alături de restul oraşului. Coley fusese înfrânt fără un al doilea tur de scrutin.

  Aflând treptat rezultatele, învinşii şi suporterii lor îşi împachetară lucrurile şi plecară. Pe la ora unsprezece, mulţimea se subţiase simţitor. După miezul nopţii, am ieşit din birou şi m-am plimbat prin piaţă, absorbind zgomotele şi imaginile acestei minunate tradiţii locale.

  Eram destul de mândru de oraş. După şocul unei crime brutale şi al verdictului uluitor dat, ne raliaserăm cu toţii, ripostaserăm şi rostiserăm răspicat că nu mai puteam tolera corupţia. Votul dur împotriva lui Coley reprezenta modul nostru de a lovi clanul Padgitt. Pentru a doua oară în decurs de o sută de ani, clanul nu mai deţinea şeriful local în custodie.

  T. R. Meredith a obţinut 61% din voturi, un rezultat uluitor. Theo a primit 82%, un rezultat extrem de banal. Noi am scos opt mii de exemplare din, Ediţia electorală” şi le-am vândut pe toate. Am devenit un adept fanatic al proceselor electorale anuale. Ceea ce însemna culmea democraţiei.

  Cu o săptămână înaintea sărbătorii de Thanksgiving8 din 1971, Clanton-ul a fost zguduit de vestea că unul dintre fiii oraşului a fost ucis în Vietnam. Pete Mooney, un sergent în vârstă de nouăsprezece ani, fusese capturat într-o ambuscadă lângă Hue, în centrul Vietnamului. Câteva ore mai târziu îi fusese găsit cadavrul.

  Nu cunoşteam familia Mooney, însă Margaret îi ştia. Ea m-a sunat să-mi dea vestea şi mi-a zis că are nevoie de câteva zile libere. Familia ei locuise ani de zile la câteva case distanţă de familia Mooney. Fiul ei şi Pete fuseseră prieteni apropiaţi din copilărie.

  Am petrecut ceva timp în arhive şi am găsit povestea din 1966 a lui Marvin Lee Walker, un puşti negru care fusese primul soldat din ţinut ucis în Vietnam. Se întâmplase înainte ca domnului Caudle să-i pese de asemenea lucruri, aşa că relatarea din Times despre eveniment fusese ruşinos de scurtă. Nimic pe prima pagină. Un articol de o sută de cuvinte pe pagina trei, fără nici o poză. În acele zile Clanton-ul habar n-avea unde era Vietnamul.

  Aşa se face că un tânăr care nu se putuse duce la şcoli mai bune, probabil că nu putuse vota şi mai mult ca sigur că îi fusese teamă să bea apă din fântâna publică de la tribunal fusese ucis într-o ţară pe care puţini dintre oamenii din oraşul lui natal o puteau găsi pe hartă. Iar moartea lui reprezentase un lucru drept şi cum se cuvine. Comuniştii trebuiau combătuţi oriunde se găseau.

  Margaret mi-a furnizat cu discreţie detaliile de care aveam nevoie pentru un articol. Pete absolvise Liceul Clanton High în 1970. Jucase pe rând fotbal şi base-ball, petrecând câte trei ani cu fiecare sport. Fusese un elev meritoriu, care plănuise să muncească vreo doi ani, să economisească bani şi apoi să meargă la colegiu. Avusese ghinionul să fie recrutat devreme, astfel că în decembrie 1970 primise ordinul de încorporare.

  Aşa cum spunea Margaret, iar un astfel de amănunt nu putea merge la tipar, Pete ezitase îndelung să se prezinte la instruirea de bază. El şi tatăl lui se certaseră săptămâni de zile pe tema războiului. Fiul voia să se ducă în Canada şi să evite toată această porcărie. Tatăl era îngrozit că fiul lui avea să fie catalogat drept un laş nenorocit. Numele familiei avea să fie ruinat, şi aşa mai departe. Îi spusese puştiului că e un fricos. Domnul Mooney luptase în Coreea şi nu avea deloc înţelegere pentru mişcarea antirăzboi. Doamna Mooney încercase să facă pe împăciuitoarea, dar, adânc în fundul sufletului, şi ea ezita să-şi trimită copilul într-un asemenea război nepopular. Pete acceptase în cele din urmă, iar acum se întorcea acasă într-un sicriu de lemn.

  Ceremonia funerară avu loc la First Baptist Church, biserica pe care familia Mooney o frecventa de mulţi ani. Pete fusese botezat acolo la vârsta de unsprezece ani, iar acest amănunt conferea oarecare linişte familiei şi prietenilor lui. Acum băiatul era la Domnul, deşi era mult prea tânăr pentru asta.

  Am stat lângă Margaret şi soţul ei. Era prima şi ultima mea ceremonie funerară pentru un soldat de nouăsprezece ani. Concentrându-mă asupra sicriului aproape că puteam uita de suspine şi, din când în când, de vaietele din jurul meu. Antrenorul lui de fotbal din liceu ţinu un discurs care stoarse lacrimi tuturor din biserică, inclusiv mie.

  Abia dacă vedeam spatele domnului Mooney, în primul rând. Cât de îndurerat era bietul om!

  După o oră, am scăpat şi ne-am croit drum către cimitirul din Clanton, unde Pete a fost depus spre odihna veşnică cu toate onorurile şi ceremonialul militar. Când trompetistul a sunat pentru ultima dată stingerea, ţipetele mamei lui Pete m-au făcut să mă cutremur. Femeia se agăţă de sicriu până ce acesta începu să fie coborât în pământ. Tatăl băiatului se prăbuşi şi el într-un târziu şi intră imediat în atenţia şi grija câtorva diaconi.

  „Ce pierdere inutilă!”, mi-am repetat eu la nesfârşit, plimbându-mă singur pe străzi şi îndreptându-mă, ca direcţie generală, spre birou. În acea noapte, tot în singurătate, m-am înjurat singur pentru că eram atât de tăcut şi de laş. Eram editorul ziarului, la naiba! Nu conta dacă aveam dreptul la această poziţie sau nu, căci eram singurul din oraş. Dacă nutream sentimente puternice pentru o anumită chestiune, atunci cu siguranţă că dispuneam de puterea şi de poziţia necesare pentru a scrie despre asta.

  Înaintea lui Pete Mooney muriseră peste cincizeci de mii de compatrioţi, deşi armata nu oferea cifrele exacte.

  În 1969, preşedintele Nixon şi consilierul lui pe probleme de securitate naţională, Henry Kissinger, ajunseseră la decizia că războiul din Vietnam nu putea fi câştigat sau, mai degrabă, că Statele Unite n-aveau să încerce să-l mai câştige. Păstraseră decizia doar pentru ei. În public continuaseră cu strategia cinică de a fi încrezători într-un rezultat final pozitiv.

  De la momentul luării acestei decizii şi până la sfârşitul războiului, în 1973, aproximativ optsprezece mii de alţi tineri au fost ucişi, incluzându-l aici pe Pete Mooney.

  Mi-am publicat editorialul pe prima pagină, în jumătatea inferioară, sub o poză mare a lui Pete în uniformă militară. Scriam:

  Moartea lui Pete Mooney ar trebui să ne facă pe toţi să ne punem o întrebare arzătoare: „Ce mama naibii căutăm noi în Vietnam?” Un elev înzestrat, un atlet talentat, un lider şcolar, un viitor conducător al comunităţii, unul dintre cei mai inteligenţi şi buni dintre noi, împuşcat la marginea unui râu despre care n-am auzit niciodată, într-o ţară de care ne pasă prea puţin.

  Motivul oficial, un motiv vechi de douăzeci de ani, este acela că noi luptăm acolo împotriva comunismului. Dacă vedem comunismul extinzându-se, atunci, conform cuvintelor fostului preşedinte Lyndon Johnson, trebuie să luăm „toate măsurile necesare pentru a împiedica alte agresiuni”.

  Coreea, Vietnam. Acum avem trupe în Laos şi Cambodgia, deşi preşedintele Nixon neagă asta. Unde ne vom mai duce? Se aşteaptă cineva de la noi să ne trimitem copiii oriunde şi pretutindeni în lume ca să ne amestecăm în războaiele civile ale altora?

  Vietnamul a fost divizat în două ţări când francezii au fost înfrânţi acolo, în 1954. Vietnamul de Nord este o ţară săracă, condusă de un comunist pe numele lui Ho Şi Min. Vietnamul de Sud este tot o ţară săracă, pe vremuri condusă de un dictator brutal, Ngo Dinh Diem, până ce acesta a fost ucis într-o lovitură de palat în 1963. De atunci ţara este condusă de o huntă militară.

  Vietnamul este în stare de război din 1946, de când francezii au pornit tentativa lor sortită eşecului de a-i menţine pe comunişti în afara ţării. Eşecul lor a fost spectaculos, aşa că ne-am grăbit noi să intervenim ca să le arătăm tuturor cum trebuie duse războaiele. Eşecul nostru a fost şi mai răsunător decât cel al francezilor, iar lucrurile sunt departe de a fi încheiate.

  Câţi alţi Pete Mooney vor mai muri înainte ca guvernul nostru să decidă, în sfârşit, să lase Vietnamul să-şi urmeze propria soartă?

  Şi în câte alte locuri din lume vom mai trimite trupe ca să lupte împotriva comunismului?

  Ce dracu căutăm în Vietnam? Acum înmormântăm tineri soldaţi, în vreme ce politicienii care sunt la cârma războiului meditează la modul în care să scape.

  Puteam fi serios admonestat pentru folosirea cuvintelor urâte, dar ce îmi păsa mie? Era nevoie de un limbaj dur pentru a oferi lumina patrioţilor orbi din Ford County. Însă înainte de a fi inundat de apeluri telefonice şi scrisori, mi-am făcut un prieten.

  Când m-am întors joi de la prânzul cu Miss Callie (friptură de miel la tigaie), Bubba Crockett mă aştepta în birou. Omul purta blugi, cizme, o cămaşă din flanel, părul lung şi, după ce am făcut cunoştinţă, mi-a mulţumit pentru editorial. Voia să se descarce de câteva lucruri pe care le strânsese în el, iar cum eu eram plin ca un curcan de Crăciun, mi-am pus picioarele pe birou şi l-am ascultat cu mare atenţie.

  Crescuse în Clanton şi terminase şcoala acolo în 1966. Tatăl lui deţinea un dispensar medical la două mile depărtare de oraş înspre sud; erau amândoi agricultori. Bubba îşi primise ordinul de recrutare în 1967 şi se repezise imediat să lupte contra comuniştilor. Unitatea lui militară aterizase în sud, tocmai la timp pentru ofensiva de pe Tet. După doar două zile îşi pierduse trei dintre cei mai apropiaţi prieteni.

  Oroarea bătăliilor nu putea fi descrisă în cuvinte, deşi Bubba era suficient de elocvent pentru mine. Oameni arzând, ţipând după ajutor, călcând peste organe umane, trăgând cadavre în afara câmpului de bătălie, ore întregi fără somn, fără hrană, terminarea muniţiei, inamicul târându-se spre tine noaptea. Batalionul lui pierduse o sută de oameni în primele cinci zile.

  — După o săptămână ştiam că am să mor, zise el cu lacrimi în ochi. În acel moment am devenit un soldat destul de bun. Trebuie să ajungi într-un asemenea punct ca să supravieţuieşti.

  Fusese rănit de două ori, răni uşoare, tratabile în spitale de front. Nimic nu îl ajuta să se întoarcă acasă. Vorbi despre frustrarea de a lupta într-un război pe care guvernul nu îi lăsa să-l câştige.

  — Eram soldaţi mai buni, zise el. Iar echipamentul nostru era net superior. Comandanţii noştri erau excelenţi, dar idioţii din Washington nu-i lăsau să se bată ca lumea.

  Bubba cunoştea familia Mooney şi îl implorase pe Pete să nu se ducă acolo. Urmărise ceremonia funerară de la distanţă şi blestema pe oricine văzuse acolo şi pe mulţi pe care nu-i văzuse.

  — Idioţii ăştia de pe aici continuă să sprijine războiul, îţi vine să crezi? Întrebă el. Mai mult de cincizeci de mii de morţi şi acum plecăm de acolo, iar oamenii ăştia continuă să se certe cu tine pe străzile din Clanton că a fost o cauză măreaţă.

  — Cu tine nu se ceartă, am zis eu.

  — Aşa e. Am pocnit pe câţiva pe tema asta. Joci pocher? Nu jucam, dar auzisem multe poveşti picante despre diverse jocuri de pocher din oraş. Mi-am zis că de aici putea ieşi ceva interesant.

  — Puţin, am răspuns cu voce tare, gândindu-mă că o să dau uşor peste o carte cu reguli sau o să-l pun pe Baggy să mă înveţe.

  — Jucăm joi noaptea, într-o cămăruţa a dispensarului. Mai mulţi tipi care au luptat acolo. S-ar putea să-ţi placă.

  — În seara asta?

  — Mda, pe la opt. Jucăm pe sume mici, bem ceva bere, mai povestim despre război. Amicii mei vor să te cunoască.

  — O să vin, am promis, întrebându-mă unde putea fi Baggy la acea oră.

  În acea după-amiază mi-au fost strecurate patru scrisori pe sub uşă, toate patru pline de cuvinte obscene la adresa criticii mele şi a opiniei acide despre război. Domnul E. L. Green, veteran din două războaie şi abonat de multă vreme al ziarului, deşi acest amănunt se putea schimba în curând, scria, printre altele, că:

  Dacă nu oprim comunismul, acesta se va extinde în toate colţurile lumii. Într-o bună zi ne va ajunge la uşă, iar copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba de ce n-am avut curajul să îl oprim înainte de a se extinde.

  Fratele domnului Herbert Gillenwater fusese ucis în conflictul din Coreea. El îmi scria:

  Moartea lui a însemnat o tragedie cu care continuu să mă lupt în fiecare zi. Însă el a fost un soldat, un erou, un american mândru, iar moartea lui a contribuit la stoparea nord-coreenilor şi a aliaţilor lor, chinezii roşii şi ruşii. Când ne va fi prea frică să ne mai batem, atunci vom fi noi înşine cuceriţi.

  Domnul Felix Toliver din Shady Grove îmi scrise că poate îmi petrecusem prea mult timp în Nord, unde se ştia că oamenilor le e frică de arme. Spunea că armata fusese întotdeauna dominată de tinerii bravi din Sud, iar dacă nu îl credeam, atunci poate că trebuia să fac nişte investigaţii. Numărul de oameni din Sud morţi în Coreea şi Vietnam era disproporţionat de mare. Concluzia era destul de elocventă:

  Libertatea noastră a fost cumpărată cu preţul teribil al vieţilor nenumăraţilor soldaţi curajoşi. Dar dacă ne-ar fi fost prea teamă să ne batem? Hitler şi japonezii ar continua să conducă lumea. O mare parte din lumea civilizată ar fi fost doar o ruină. Noi am fi fost izolaţi şi în cele din urmă distruşi.

  Plănuiam să public fiecare scrisoare către editor, însă speram să existe şi una sau două care să-mi aprecieze pozitiv editorialul. Critica nu mă deranja deloc. Simţeam cu tărie că am dreptate. Şi între timp pielea îmi devenea tot mai groasă, ceea ce era un amănunt esenţial pentru un editor.

  După scurta instrucţie a lui Baggy, am pierdut 100 de dolari jucând pocher cu Bubba şi cu băieţii lui. M-au invitat să revin.

  Eram cinci în jurul mesei, toţi cu vârste de douăzeci şi ceva de ani. Trei luptaseră în Vietnam – Bubba, Darrell Radke, a cărui familie deţinea compania de propan din oraş, şi Cedric Young, un negru cu o rană urâtă la picior. Cel de-al cincilea jucător era fratele mai mare al lui Bubba, David, care fusese respins la încorporare din cauza vederii şi care, cred eu, se găsea acolo pentru marijuana.

  Am vorbit mult pe tema drogurilor. Niciunul dintre cei trei veterani nu văzuse şi nu auzise nimic despre „iarbă” sau despre alt drog înainte de a se înrola în armată. Râdeau de idea consumului de droguri pe străzile din Clanton prin anii 1960. În Vietnam, consumul de droguri făcea ravagii. Se fuma marijuana când apărea plictiseala şi dorul de casă, dar şi pentru calmarea nervilor în bătălie. Spitalele de campanie băgau cele mai puternice anestezice disponibile în răniţi, astfel încât Cedric devenise dependent de morfină la două săptămâni după ce fusese rănit.

  La îndemnul lor, m-am apucat să le istorisesc câteva poveşti cu droguri din colegiu, dar eram un biet amator printre profesionişti. Nu cred că exagerau cu nimic. Nu era de mirare că pierdusem războiul – toată lumea era drogată.

  Îşi exprimară marea admiraţie pentru editorialul meu şi marea amărăciune că fuseseră trimişi pe front. Fiecare din cei trei purta cicatrice după această experienţă. Cicatricea lui Cedric era evidentă. Cicatricele lui Darrel şi Bubba ţineau, mai degrabă, de o mânie înăbuşită, de o ură abia stăpânită şi de o dorinţă de răzbunare. Dar răzbunare împotriva cui?

  Mai târziu în cursul jocului au început să schimbe poveşti cu scene oribile de bătălie. Eu auzisem că mulţi soldaţi refuză să vorbească despre experienţele lor de luptă. Cei trei nu păreau deloc reţinuţi în acest sens. Pentru ei era o adevărată terapie.

  Jucau pocher aproape în fiecare joi seara, iar eu eram întotdeauna binevenit să mă alătur lor. Când am plecat de acolo, la miezul nopţii, i-am lăsat bând, fumând marijuana şi continuând să vorbească despre Vietnam. Mie îmi ajunsese cât auzisem despre război într-o singură zi.

  Săptămâna care a urmat am dedicat o pagină întreagă controversei legate de război pe care o stârnisem. Pagina era plină cu scrisori către editor, şaptesprezece cu totul, dintre care doar două sprijineau întrucâtva sentimentele mele antirăzboi. Eram făcut comunist, liberal, trădător, coate-goale şi, cel mai rău, laş, pentru că nu purtasem uniformă. Fiecare scrisoare fusese semnată cu mândrie, astfel încât în acea săptămână nu mai aveam anonime; tipii erau patrioţi înflăcăraţi care mă displăceau şi voiau ca întregul ţinut să afle asta.

  Mie nu-mi păsa. Stârnisem un cuib de viespi şi acum oraşul dezbătea tema războiului. Cele mai multe dezbateri erau partizane, dar eu reuşisem să generez sentimente puternice.

  Răspunsul la cele şaptesprezece scrisori a fost uluitor. Un grup de elevi de liceu mi-a sărit în ajutor cu o misivă scrisă de mână. Se pronunţau cu vehemenţă împotriva războiului, n-aveau de gând să se înroleze ca să se bată şi, mai important, găseau ciudat faptul că majoritatea scrisorilor din săptămâna anterioară aparţinuse unor indivizi prea bătrâni pentru serviciul activ al armatei. „Este sângele nostru, nu al vostru” devenea deviza favorită.

  Mulţi elevi scoteau în evidenţă anumite scrisori pe care le publicasem şi se luau de ele cu elan războinic. Becky Jenkins se considera ofensată de afirmaţia domnului Robert Earl Huff că naţiunea noastră a fost întemeiată pe sângele soldaţilor noştri. Războaiele vor fi mereu de partea noastră.”

  Ea răspundea: „Războaiele vor fi de partea noastră câtă vreme indivizi ignoranţi şi lacomi vor încerca să-şi impună voinţa asupra altor oameni”.

  Kirk Wallace se revolta faţă de descrierea amănunţită pe care mi-o făcuse doamna Martie Louise Ferguson. În ultimul paragraf al scrisorii, băiatul scria că „din nefericire, doamna Ferguson n-ar recunoaşte niciodată un comunist, un liberal, un trădător sau un coate-goale dacă l-ar vedea. Viaţa în Possum Ridge o păzeşte de astfel de oameni.”

  Săptămâna care a urmat am dedicat o nouă pagină celor treizeci şi unu de scrisori primite de la elevi. Au mai fost şi misive întârziate de la susţinători ai războiului. Le-am tipărit şi pe acelea. Răspunsul a însemnat un nou val de scrisori; le-am publicat pe toate.

  Prin intermediul paginilor ziarului, am luptat contra războiului până la Crăciun, când toată lumea a cerut brusc un armistiţiu de sărbători.

  Domnul Max Hocutt a murit în ziua de Anul Nou 1972. Gilma mi-a bătut în geamul apartamentului devreme în acea dimineaţă şi a reuşit să mă aducă la uşă. Dormisem mai puţin de cinci ore şi aveam nevoie de o zi întreagă de somn. Poate chiar de două.

  Am urmat-o în vechiul conac – prima mea vizită înăuntru după multe luni de zile – şi am fost şocat să constat cât de repede şi de rău se deteriora. Însă existau chestiuni mai urgente de rezolvat. Ne-am îndreptat către scara principală din holul mare, unde ne aştepta Wilma. Femeia a îndreptat în sus un deget zbârcit şi încovoiat şi a zis:

  — E acolo, sus. Prima uşă pe dreapta. Noi am urcat deja o dată acolo în dimineaţa asta.

  O dată pe zi în sus pe scări reprezenta limita lor de suportabilitate. Mergeau amândouă pe optzeci de ani şi nu mai aveau mult până să-l ajungă din urmă pe Max.

  Max zăcea într-un pat mare, cu un cearşaf alb murdar tras până în gât. Pielea îi era de culoarea cearşafului. Am stat câteva clipe lângă el, ca să mă asigur că nu mai respiră. Până arunci nu mai fusesem niciodată chemat ca să pronunţ moartea cuiva, însă în acest caz nu exista nici un dubiu – domnul Max arăta ca şi cum murise cu o lună în urmă.

  Am coborât înapoi scările. Gilma şi Wilma mă aşteptau chiar în locul în care le lăsasem. M-au privit ca şi cum eu aveam, poate, un diagnostic diferit.

  — Mă tem că a murit, am zis eu

  — Ştim asta, răspunse Gilma.

  — Spune-ne ce să facem, interveni Wilma.

  Era primul cadavru de care trebuia să mă ocup, însă pasul următor părea evident:

  — Păi, poate ar trebui să-l chemăm pe domnul Magargel de la pompe funebre.

  — Ţi-am spus eu, zise Wilma către Gilma.

  Nu se mişcară niciuna dintre ele, aşa că m-am dus la telefon şi l-am sunat pe domnul Magargel.

  — E ziua de Anul Nou, mi se plânse el. Era clar că apelul meu îl trezise din somn.

  — Dar el tot mort e, i-am replicat eu.

  — Sunteţi sigur?

  — Da, sunt sigur. Tocmai l-am văzut.

  — Unde e?

  — În pat. A murit liniştit.

  — Să ştiţi că uneori bătrânii ăştia au doar un somn extrem de profund.

  Am întors spatele gemenelor ca acestea să nu mă audă certându-mă în legătura cu faptul că fratele lor era cu adevărat mort sau nu.

  — Nu doarme, domnule Magargel. E mort.

  — Ajung acolo într-o oră.

  — Putem să facem ceva? L-am întrebat.

  — Cum ar fi?

  — Habar n-am. Să chemăm poliţia, ceva de genul ăsta?

  — A fost asasinat?

  — Nu.

  — Şi-atunci de ce vreţi să chemaţi poliţia?

  — Scuze că am întrebat.

  Surorile mă invitară în bucătărie la o ceaşcă de cafea instant. Pe tejghea se vedea o cutie de Cream of Wheat, iar lângă aceasta un bol mare cu cereale, amestecate cu lapte şi gata de a fi consumate. Evident, Gilma şi Wilma pregătiseră micul dejun pentru fratele lor, iar când acesta nu coborâse, se duseseră după el.

  Cafeaua era de nebăut până ce am turnat zahăr în ea. Gemenele se aşezară dincolo de masa îngustă, privindu-mă cu multă curiozitate. Aveau ochii roşii, însă nu plângeau.

  — Nu mai putem trăi aici, decretă Wilma, cu o hotărâre ce rezulta clar din ani de discuţii îndelungate.

  — Vrem ca tu să cumperi locul ăsta, adăuga Gilma.

  Abia ce termina una o propoziţie, că începea cealaltă o alta:

  — Îţi vindem totul…

  — Contra a o sută de mii…

  — Luăm banii…

  — Şi ne mutăm în Florida…

  — Florida? M-am mirat eu.

  — Avem o verişoară acolo…

  — Locuieşte într-un sătuc pentru pensionari…

  — E foarte drăguţ…

  — Şi au atât de multă grijă de tine…

  — Iar Melberta este în apropiere.

  Melberta? Credeam că Melberta este încă pe undeva, pe lângă casă, furişându-se prin umbră. Surorile îmi explicaseră că o plasaseră într-un „cămin” cu câteva luni în urmă. „Căminul” se găsea la câteva mile nord de Tampa. Acolo voiau şi ele să se ducă şi să-şi petreacă restul zilelor. Casa lor mult iubită de până atunci însemna, pur şi simplu, o corvoadă prea mare de întreţinut. Le dureau şoldurile, genunchii şi nu mai vedeau bine. Urcau scările o dată pe zi – douăzeci şi patru de trepte, cum mă informă Gilma – şi erau îngrozite că o să cadă şi o să moară. Nu existau bani suficienţi pentru a face locul mai sigur, iar banii pe care îi mai aveau nu voiau să-i irosească pe menajere, cosaşi şi, mai nou, un şofer.

  — Vrem să cumperi şi Mercedes-ul…

  — Ştii, noi nu conducem…

  — Max ne ducea totdeauna…

  Din când în când, din joacă, furişam o privire spre kilometrajul Mercedesului lui Max. În medie se făceau mai puţin de o mie de mile pe an. Spre deosebire de casă, maşina era într-o stare excelentă.

  Casa avea şase dormitoare, trei etaje şi o pivniţă, patru sau cinci băi, living-uri şi sufragerii, o bibliotecă, bucătărie, mai multe verande care se prăbuşeau şi o mansardă în care eram convins că stau înghesuite comori de familie îngropate acolo de trei secole. Aveam nevoie de luni de zile doar ca să o curăţ înainte ca decoratorii să o remodeleze. O sută de mii de dolari era un preţ mic pentru o astfel de reşedinţă, însă nu existau destule ziare vândute în întregul stat ca să renovezi un astfel de loc.

  Şi ce să fac cu toate animalele? Pisici, păsări, iepuri, veveriţe, peştişori de acvariu? Locul ăla era o adevărată grădină zoologică!

  Căutasem o proprietate pentru mine, dar, ca să fiu sincer, mă simţisem atât de răsfăţat că plăteam doar cincizeci de dolari chirie pe lună, încât îmi venea greu să plec de acolo. Aveam douăzeci şi patru de ani, eram burlac şi mă simţeam excelent să urmăresc cum se strâng banii în bancă. De ce să risc intrarea în faliment cumpărând o adevărată gaură neagră financiară?

  Am cumpărat-o la două zile după înmormântare.

  Într-o joi rece şi umedă de februarie, am oprit maşina în faţa reşedinţei Ruffin din Lowtown. Esau mă aştepta pe verandă.

  — Vinzi maşini? Mă întrebă el, privind strada.

  — Nu, o mai am şi pe cea mică, am răspuns eu. Asta a fost a domnului Hocutt.

  — Credeam că e neagră.

  În Ford County existau puţine Mercedes-uri şi nu era greu de ţinut socoteala lor.

  — Avea nevoie de o revopsire, am răspuns eu.

  Maşina ajunsese maro închis. Fusesem obligat să acopăr cuţitele pe care domnul Hocutt le pictase pe ambele portiere, aşa că, de vreme ce maşina era în atelier, am decis să-i schimb complet culoarea.

  În oraş circula zvonul că reuşisem cumva să-i deposedez pe membrii familiei Hocutt de Mercedes-ul lor. De fapt, plătisem maşina la valoarea de catalog – 9.500 de dolari. Cumpărarea fusese autorizată de judecătorul Reuben V. Atlee, cel care se ocupa de multă vreme de procesele administrative în Ford County. Tot el a aprobat achiziţionarea casei contra sumei de 100.000 de dolari, o cifră destul de bună după ce doi evaluatori ai Curţii estimaseră reşedinţa la 75.000, respectiv 85.000 de dolari. Unul dintre ei scrisese în raport că orice renovare a reşedinţei Hocutt ar fi „implicat cheltuieli majore şi neprevăzute”.

  Harry Rex, avocatul meu, s-a asigurat că pricep bine cele scrise în raport.

  Esau părea căzut pe gânduri, iar lucrurile nu păreau a sta mai bine înăuntru. Casa, ca întotdeauna, sfârâia în sosul unei vietăţi delicioase gătite de Miss Callie la cuptor. Acum era vorba de iepure.

  Am îmbrăţişat-o pe Miss Callie şi mi-am dat imediat seama că ceva groaznic se întâmplase. Esau a luat un plic şi mi-a zis:

  — Asta e un ordin de încorporare. Pentru Sam.

  L-a pus pe masă ca să-l văd bine, după care a ieşit din bucătărie.

  Pe durata prânzului discuţia a lâncezit. Soţii Ruffin erau preocupaţi, cu gândul în altă parte şi foarte confuzi. Din când în când pe Esau îl încerca sentimentul că lucrul cel mai bun pe care îl putea face Sam era să îndeplinească angajamentul pe care ţara îl cerea de la el. Miss Callie avea senzaţia că îl pierduse deja pe Sam o dată. Gândul de a-l pierde din nou era de nesuportat.

  În seara aia l-am sunat pe Sam şi i-am dat vestea proastă. Era în Toledo, petrecând câteva zile cu Max. Am discutat mai mult de o oră, eu încercând permanent să îl conving că nu era defel treaba lui să se ducă în Vietnam. Din fericire, Max nutrea aceleaşi sentimente.

  În cursul săptămânii următoare am petrecut ore întregi la telefon vorbind cu Sam, Bobby, Al, Leon, Max şi Mario, împărtăşindu-ne opiniile legate de ceea ce trebuia Sam să facă. Nici el şi nici vreunul din fraţii săi nu credeau că războiul era just, dar Mario şi Al susţineau răspicat că încălcarea legii constituia o greşeală. Eu eram de departe cel mai vehement opozant, cu Bobby şi Leon undeva la mijlocul distanţei. Sam părea să se schimbe după cum sufla vântul şi se răsucea zilnic la 180 de grade. Era o decizie extrem de grea, şi pe măsură ce zilele treceau, Sam părea să petreacă tot mai mult timp discutând cu mine. Îl ajuta enorm faptul că era fugar de peste doi ani de zile.

  După două săptămâni de introspecţie severă, Sam s-a dat la fund complet şi a ieşit la suprafaţă tocmai în Ontario. M-a sunat cu taxă inversă într-o noapte şi m-a rugat să le transmit părinţilor că e bine. A doua zi dis-de-dimineaţă, m-am dus în Lowtown şi le-am spus soţilor Ruffin că fiul lor cel mic tocmai luase cea mai înţeleaptă decizie din viaţa lui.

  Pentru ei, Canada părea la un milion de mile depărtare. Însă, aşa cum le-am spus, nu era nici pe departe atât de îndepărtată precum Vietnamul.

  Al doilea antreprenor pe care l-am angajat să transforme casa Hocutt era domnul Lester Klump din Shady Grove. Fusese recomandat cu căldura de Baggy care bineînţeles că ştia cum să restaureze o casă. Şi Stan Atcavage de la bancă îl recomandase pe domnul Klump, iar cum el deţinea ipoteca în valoare de 100.000 de dolari l-am ascultat cu atenţie.

  Primul antreprenor nu se ivise la timp, iar când l-am sunat, după trei zile de aşteptat, mi s-a comunicat că telefonul lui fusese între timp deconectat. Un semn de rău augur.

  Domnul Klump şi fiul lui, Lester Junior, au petrecut zile întregi cercetând casa. Erau îngroziţi de proiect şi ştiau prea bine că totul se putea transforma în coşmar dacă lucrurile erau tratate în grabă, mai ales de către mine. Erau înceţi şi metodici, şi chiar vorbeau mai rar decât majoritatea oamenilor din Ford County. Curând mi-am dat seama că tot ce făceau ei se desfăşura cu viteza a doua. Nu am grăbit deloc lucrurile explicându-le că locuiam deja foarte confortabil într-un apartament din aceeaşi locaţie, ca atare nefiind în pericol să rămân fără acoperiş deasupra capului dacă ei nu se grăbeau.

  Se bucurau de reputaţia că sunt serioşi şi termină, în general, lucrările la timp. Acest fapt îi aşeza în capul listei în universul ofertelor de renovare şi restaurare.

  După câteva zile de scărpinat în creştet şi meditaţie intensă, am căzut de acord asupra unui plan prin care ei să mă factureze săptămânal pentru munca depusă şi pentru materialele folosite, iar eu aveam să adaug 10 la sută pentru „depăşirea de plan”, ceea ce speram să însemne profit. Mi-a trebuit o săptămână de înjurături să-l determin pe Harry Rex să întocmească un proiect de contract care să reflecte toate aceste condiţii. La început a refuzat să mă ajute şi m-a făcut în fel şi chip.

  Cei doi Klump aveau să înceapă cu demolările şi curăţenia, apoi să restaureze acoperişul şi verandele. La terminarea acestor lucrări, aveam să gândim de comun acord un plan pentru faza următoare. Proiectul a demarat în aprilie 1972.

  Cel puţin unul dintre ei apărea zilnic împreună cu o echipă de muncitori. Şi-au petrecut prima lună gonind toate vietăţile care îşi făcuseră cuib pe acea proprietate în decursul timpului.

  O maşină plină cu absolvenţi de liceu a fost oprită de un poliţist la câteva ore după ceremonia de absolvire. Maşina era încărcată cu bere, iar poliţistul, un boboc care abia terminase şcoala şi care fusese instruit în mod special pentru astfel de evenimente, a mirosit că se petrecea ceva ciudat. Drogurile ajunseseră, în cele din urmă, şi în Ford County.

  În maşină se găsea marijuana. Toţi cei şase elevi au fost acuzaţi de posesie ilegală şi de toate infracţiunile pe care li le-au putut pune poliţiştii în circă. Oraşul era şocat – cum de puteau pătrunde drogurile în mica noastră comunitate idilică? Cum se putea opri un astfel de fenomen? Am relatat povestea în ziar, fără să accentuez nimic în mod special; n-avea sens să dau în şase puşti buni care comiseseră o greşeală. Şeriful Meredith a fost citat declarând că biroul lui va acţiona decisiv pentru a „extirpa această maladie” din comunitatea noastră.

  — Aici nu e California, zisese el răspicat.

  Tipic pentru Clanton, toată lumea din oraş a început brusc să caute traficanţi de droguri, deşi nimeni nu prea ştia cum arată o asemenea persoană.

  Deoarece poliţiştii intraseră în alertă maximă şi ar fi sărit cu toţii să intervină într-un eveniment legat de droguri, jocul de pocher din săptămâna care a urmat a fost mutat într-o locaţie diferită, undeva, într-un loc mai izolat din ţinut. Bubba Crockett şi Darrell Radke locuiau într-o cabană veche, împreună cu un veteran care nu juca pocher, pe nume Ollie Hinds. Îşi botezaseră locul Foxhole9. Cabana era ascunsă într-o viroagă înconjurată de arbori deşi se afla la capătul unei poteci de pământ ce abia putea fi văzută la lumina zilei.

  Ollie Hinds suferea de toate sindromurile postrăzboi cu putinţă şi probabil că şi de câteva prerăzboi. Era de loc din Minnesota, fusese camarad cu Bubba şi supravieţuise cumva coşmarului. Fusese împuşcat şi capturat pentru scurt timp de inamic, dar reuşise să evadeze şi, în cele din urmă, fusese expediat pachet acasă când un psiholog militar declarase că tânărul avea serios nevoie de ajutor. Se părea că nu primise niciodată acel ajutor. Când l-am întâlnit era la bustul gol, lăsând să se vadă tot felul de cicatrice şi de tatuaje şi avea privirea sticloasă a drogaţilor, ceea ce, pentru el, însemna o stare obişnuită, aşa cum aveam să aflu în curând.

  Eram recunoscător că nu jucam pocher. Aveam impresia că ar fi fost suficiente câteva mâini proaste şi omul ar fi scos o mitralieră M-16 ca să regleze scorul.

  Incidentul cu drogurile şi reacţia oraşului la eveniment deveni o sursă de umor îmbelşugat şi de ridicol. Oamenii se comportau ca şi cum cei şase adolescenţi erau primii consumatori de droguri şi, cum fuseseră prinşi, oraşul atinsese brusc culmea unei crize. Cu ceva vigilenţă sporită şi nişte muştruluieli, problema drogurilor ilegale putea fi deviată către altă parte a ţării.

  Nixon minase portul Haiphong şi bombarda cu furie Hanoi-ul. Am ridicat acest subiect ca să obţin o reacţie, însă în acea seară interesul pentru război părea extrem de scăzut.

  Darrell auzise un zvon că un puşti negru din Clanton fusese chemat la oaste şi dispăruse în Canada. Eu am tăcut mâlc.

  — Deştept băiat, zise Bubba. Deştept băiat.

  Conversaţia se întoarse curând la droguri. La un moment dat, Bubba îşi admiră ţigara cu marijuana şi zise:

  — Omule, asta e tare bună. N-a venit de la clanul Padgitt.

  — E din Memphis, răspunse Darrell. Mexicană.

  Cum nu ştiam nimic despre rutele de aprovizionare locale, am ascultat cu atenţie câteva secunde, apoi, când deveni limpede că nimeni n-avea de gând să continue conversaţia, am rostit:

  — Credeam că familia Padgitt produce marfă bună.

  — Ar trebui să rămână la băutură, îmi replică Bubba.

  — E bună, interveni Darrell, dacă nu poţi obţine altceva. Au dat lovitura cu asta acum câţiva ani. S-au pus pe cultivat înainte de oricine altcineva din zona asta. Acum au concurenţă.

  — Aud că dau înapoi şi se întorc la whisky şi furt de maşini, zise Bubba.

  — De ce? Am întrebat eu.

  — Tot mai multe autorităţi cu narcoticele. Statale, federale, locale. Au elicoptere şi chestii de supraveghere. Nu-i ca-n Mexic unde nimănui nu-i pasă ce cultivi.

  Brusc, se auziră focuri de armă afară, nu prea departe. Ceilalţi nu părură deloc deranjaţi.

  — Ce-ar putea fi? Mi-am trădat eu neliniştea.

  — E Ollie, răspunse Darrell. S-a luat după un oposum. Îşi pune ochelarii cu vedere de noapte, îşi ia arma M-16 şi se duce la vânătoare de rozătoare şi altele asemenea. El spune că vânează gălbejiţi.

  Am pierdut trei mâini la rând şi am găsit în asta motivul perfect pentru a mă retrage în acea noapte.

  După multe amânări, Curtea Supremă din Mississippi a pecetluit, în sfârşit, condamnarea lui Danny Padgitt. Cu patru luni înainte dispusese, cu o majoritate de şase la trei, ca decizia de condamnare să rămână valabila. Lucien Wilbanks înaintase o petiţie de reaudiere, care îi fusese aprobată. Harry Rex îmi spusese că aşa ceva putea însemna necazuri.

  Apelul a fost rejudecat şi, aproape la doi ani după proces, chestiunea a fost definitiv tranşată. Votul în favoarea păstrării condamnării a fost de cinci la patru.

  Lucien protestase destul de vehement, afirmând că lui Ernie Gaddis i se acordase prea multă libertate în interogarea abuzivă a lui Danny Padgitt în calitate de martor. Cu întrebările lui partizane despre prezenţa copiilor Rhodei în dormitor şi urmărirea de către ei a violului, lui Ernie i se permisese să prezinte juriului fapte extrem de prejudicioase care nu se numărau printre probele admise în proces.

  Pentru a mă ajuta, Harry Rex citise toate informările şi monitorizase apelul. Fusese preocupat că Wilbanks avea oarecum dreptate. Dacă cinci judecători ar fi crezut asta, atunci cazul ar fi fost trimis înapoi în Clanton pentru rejudecare. Dintr-un punct de vedere, un nou proces ar fi fost bun pentru ziar. Pe de altă parte însă, n-aveam chef să revăd clanul Padgitt ieşind de pe insulă şi producând necazuri în Clanton.

  În cele din urmă totuşi doar patru judecători au votat împotriva menţinerii condamnării, astfel încât cazul a fost clasat. Am anunţat vestea cea bună pe prima pagină a ziarului, sperând că n-aveam să mai aud niciodată de numele Danny Padgitt.

  PARTEA A TREIA.

  La cinci ani şi două luni după ce Lester Klump Senior şi Lester Klump Junior au pus pentru prima dată piciorul în casa Hocutt, renovarea a fost terminată. Chinul luase sfârşit, iar rezultatele erau extraordinare.

  După ce le-am acceptat ritmul lent, m-am înarmat cu răbdare pentru o lungă perioadă şi am muncit din greu să vând spaţiu publicitar. De două ori în ultimul an al proiectului am încercat, total neinspirat, să mă mut în casa mare şi cumva să locuiesc în mijlocul molozului. Nu mă deranjau praful, vaporii de vopsea, holurile blocate, curentul electric şi apa fierbinte care se opreau când ţi-era lumea mai dragă sau absenţa încălzirii şi a aerului condiţionat, dar nu m-am putut niciodată acomoda cu ciocanele şi ferăstraiele care începeau să lucreze la prima oră a dimineţii. Oamenii nu veneau cum se crăpa de ziuă, ceea ce însemna ceva neobişnuit pentru nişte antreprenori în construcţii, aşa cum aveam să aflu mai târziu, ci la ora opt treizeci fix în fiecare dimineaţă. Mie îmi plăcea enorm să dorm până la ora zece. Aranjamentul nu funcţiona, aşa că după fiecare tentativă de a sta în casa mare m-am furişat înapoi dincolo de aleea de pietriş şi m-am întors în apartament, unde liniştea părea oarecum mai trainică.

  O singură dată în cinci ani n-am putut să-i plătesc pe cei doi antreprenori la timp. Am refuzat să iau bani pentru proiect din altă parte, deşi Stan Atcavage era întotdeauna dispus să-mi acorde un împrumut. În fiecare zi de vineri, după terminarea programului, mă aşezam cu Lester Senior, de obicei la o masă improvizată dintr-un hol, şi, la o bere rece, ne făceam socotelile pentru manopera şi materialele consumate în acea săptămână, la care adăugam zece la sută, după care îi scriam un cec. Am arhivat toate acele socoteli şi în primii doi ani am păstrat un control asupra costului total al renovărilor. După doi ani însă, am încetat să mai adaug cheltuielile săptămânale la total. Nu am mai avut nici un chef să aflu cât mă costa toată tărăşenia.

  Eram falit, dar nu-mi păsa. Gaura neagră financiară fusese astupată; mă adusese în pragul insolvabilităţii, reuşisem să evit căderea, iar acum puteam reîncepe să pun bani deoparte.

  În plus, aveam ceva magnific de arătat în schimbul timpului, eforturilor şi banilor investiţi. Casa fusese construită prin 1900 de către doctorul Miles Hocutt, într-un stil victorian aparte, cu două acoperişuri ţuguiate în faţă, cu un turn care se înălţa pe trei niveluri şi cu verande largi, acoperite care înconjurau clădirea din ambele părţi laterale. De-a lungul anilor familia Hocutt vopsise casa în albastru şi galben, iar domnul Klump Senior găsise chiar o zonă de un roşu strălucitor sub trei straturi de vopsea mai proaspătă. M-am hotărât să nu risc nimic şi am rămas la tonuri de alb, bej şi dungi maro deschis. Acoperişul era din cupru. Pe dinafară casa arăta victoriană în întregime, dar mi-ar fi trebuit ani de zile să schimb acest lucru.

  Înăuntru, podelele din conifere de la toate cele trei niveluri fuseseră restaurate la frumuseţea lor originală. Fuseseră îndepărtaţi pereţi, astfel ca încăperile şi holurile să se deschidă larg. În cele din urmă, cei doi Klump fuseseră obligaţi să dărâme întreaga bucătărie şi să construiască una nouă de la nivelul pivniţei. Căminul din living se prăbuşise sub vibraţia neîntreruptă produsă de ciocane şi de celelalte unelte. Am transformat biblioteca în birou şi am mai scos din pereţi, astfel încât, după ce intrai în vestibulul din faţă, puteai vedea prin birou tocmai în bucătărie. Am pus ferestre mari pretutindeni; casa fusese construită iniţial precum o peşteră.

  Domnul Klump admise că nu gustase niciodată şampanie, dar o dădu bucuros pe gât când am încheiat totul cu o mică ceremonie pe verandă. I-am înmânat ceea ce speram să fie ultimul cec, ne-am strâns mâinile şi am pozat amândoi pentru o fotografie luată de Wiley Meek, apoi am scos dopul la băutură.

  Multe încăperi erau goale; avea să-mi trebuiască ani de zile ca să mobilez locul ca lumea, iar pentru asta aveam nevoie de ajutorul cuiva cu mult mai mult gust şi mai multe cunoştinţe decât posedam eu. Chiar şi pe jumătate goală însă, casa era spectaculoasă. Cerea o petrecere!

  Am împrumutat 2.000 de dolari de la Stan şi am comandat vin şi şampanie din Memphis. Am găsit un furnizor adecvat de mâncare în Tupelo. (Singurul furnizor de astfel de servicii din Clanton era specializat în cotlete şi calcan, iar eu aveam nevoie de ceva mai de soi).

  Lista oficială cu invitaţi includea toţi cunoscuţii mei din oraş, precum şi câţiva pe care nu-i cunoşteam. Lista neoficială era compusă din cei care mă auziseră spunând că „o să dau o petrecere imensă când termin totul”. Am invitat-o pe Beebee, împreună cu trei dintre prietenele ei din Memphis. L-am invitat şi pe tata, dar el era prea îngrijorat de inflaţie şi de piaţa obligaţiunilor. I-am invitat pe Miss Callie şi pe Esau, pe reverendul Thurston Small, pe Claude, trei funcţionari de la tribunal, doi profesori de şcoală, un antrenor secund de baschet, un casier de bancă şi pe cel mai proaspăt avocat din oraş. În total, doisprezece negri, şi aş fi invitat mai mulţi dacă aş mai fi cunoscut pe cineva. Eram hotărât să dau prima petrecere integrată din Clanton.

  Harry Rex a cumpărat tărie locală şi a adus un platou mare cu caltaboşi care aproape că a distrus festivitatea. Bubba Crockett şi gaşca din Vizuina Vulpii au ajuns drogaţi şi gata de petrecere. Domnul Mitlo era singurul îmbrăcat cu smoching. Piston şi-a făcut şi el apariţia şi a fost zărit dispărând pe uşa din spate cu o sacoşă plină cu mâncare scumpă. Woody Gates şi ai săi Country Boys au cântat ore întregi pe o verandă laterală. Cei doi Klump au venit însoţiţi de toţi muncitorii lor, era un moment perfect pentru ei şi am avut grijă să le acord tot creditul pe care îl meritau. Lucien Wilbanks a venit ceva mai târziu şi s-a angajat curând într-o discuţie aprinsă despre politică cu senatorul Theo Morton, a cărui nevastă, Rex Ella, mi-a spus că era cea mai grandioasă petrecere din Clanton din ultimii douăzeci de ani. Noul nostru şerif, Tryce Menutt, a venit şi el, însoţit de câteva ajutoare în uniformă. (T. R. Meredith murise de cancer de colon cu un an înainte). Unul dintre favoriţii mei, judecătorul Reuben V. Atlee, adunase lumea în jurul lui în birou cu poveşti pline de culoare despre domnul Miles Hocutt. Reverendul Millard Stark, de la First Baptist Church, a stat doar zece minute şi a plecat discret când şi-a dat seama că se servea alcool. Reverendul Cargrove de la First Presbyterian Church a fost văzut bând şampanie şi părea să-i placă aceasta licoare. Baggy a leşinat într-un dormitor de la etajul doi, unde l-am găsit a doua zi după-amiază. Gemenii Stukes, care deţineau magazinul de echipamente, au apărut în combinezoane noi, asortate. Aveau şaptezeci de ani, locuiau împreună, nu se căsătoriseră niciodată şi purtau zilnic combinezoane asortate. Nu exista nici o cerinţă de îmbrăcăminte specială. Pe invitaţie scrisesem doar „ţinuta lejeră”.

  Pajiştea din faţă era acoperită cu două corturi mari albe. Din când în când, mulţimea se revărsa de sub ele. Petrecerea a început la ora unu, sâmbătă după-amiaza, şi ar fi trecut de miezul nopţii dacă ar mai fi rămas vin şi mâncare. Pe la ora zece, Woody Gates şi banda lui au început să dea semne de epuizare, de băut nu mai rămăseseră decât vreo câteva beri calde, de mâncat nimic în afara unor chips-uri şi nimic nou de văzut. Casa fusese studiată îndelung şi admirată.

  Dimineaţa târziu a doua zi am făcut ouă jumări pentru Beebee şi prietenele ei. Ne-am aşezat pe veranda din faţă, am băut cafea şi am admirat dezastrul şi mizeria lăsate după petrecere. Mi-a trebuit o săptămână să curăţ totul lună.

  De-a lungul anilor petrecuţi în Clanton am auzit o mulţime de poveşti de groază despre condiţiile de detenţie de la penitenciarul de stat Parchman. Închisoarea se găsea în zona de pământ fertil din delta fluviului Mississippi, cea mai bogată regiune agricolă din stat, la două ore vest de Clanton. Condiţiile de trai erau mizerabile – barăci înghesuite unde vara te sufocai, şi iarna îngheţai, mâncare pe sponci, asistenţă medicală proastă, un sistem sclavagist de lucru, sex brutal. Muncă forţată, paznici sadici, lista era nesfârşită şi patetică.

  Când mă gândeam la Danny Padgitt, ceea ce se întâmpla des, mă liniştea întotdeauna credinţa că se găsea la Parchman şi primea ce merita. Avusese noroc că nu fusese legat de un scaun în camera de gazare.

  Presupunerea mea era greşită.

  La sfârşitul anilor şaizeci, în efortul de a mai uşura supra-aglomeraţia de la Parchman, statul construise două închisori-satelit, sau „lagăre” cum erau ele botezate. Planul prevăzuse plasarea a o mie de deţinuţi paşnici într-un mediu mai civilizat. Aceştia puteau obţine calificare la locul de muncă şi chiar eliberarea înainte de termen. Un astfel de satelit se găsea lângă orăşelul Broomfield, la trei ore sud de Clanton.

  Judecătorul Loopus a murit în 1972. În timpul procesului Padgitt, stenografa lui fusese o tânără gospodină pe nume Daria Clabo. Lucrase pentru Loopus câţiva ani, iar după moartea lui plecase din zonă. Când intră în biroul meu, târziu într-o după-amiază din vara lui 1977, mi-am dat seama că o mai văzusem undeva în trecutul îndepărtat.

  Daria se prezentă, astfel încât mi-am amintit cu repeziciune unde o văzusem. Timp de cinci zile, în timpul procesului Padgitt, femeia stătuse sub podium, lângă masa cu mostre, notând fiecare cuvânt rostit în sală. Acum locuia în Alabama şi condusese cinci ore ca să-mi spună ceva. Mai întâi, mă puse să jur că voi păstra total secret.

  Localitatea ei natală era Broomfield. Cu două săptămâni înainte îşi vizitase mama, când zărise un chip cunoscut mergând pe trotuar pe la prânz. Era Danny Padgitt, care se plimba cu un amic. Femeia fusese atât de uluită, încât alunecase de pe marginea trotuarului şi aproape se răsturnase pe stradă.

  Indivizii intraseră într-un local şi se aşezaseră să ia prânzul. Daria îi urmărise printr-o fereastră şi decisese să nu intre. Exista şansa ca Padgitt să o recunoască, cu toate că femeia nu era deloc sigură de ce acest fapt o înspăimânta într-un asemenea hal.

  Bărbatul care îl însoţise pe Padgitt purta o uniformă banală în Broomfield – pantaloni de marină şi o cămaşă albă cu mâneci scurte, pe care erau inscripţionate, cu litere mici, deasupra buzunarului de la piept, cuvintele „închisoarea Corecţională Broomfield”. Omul era încălţat cu cizme negre de cow-boy şi nu era înarmat. Daria îmi explică faptul că unii paznici care însoţeau deţinuţii în timpul pauzelor de muncă dispuneau de opţiunea de a purta armă. Era greu de imaginat un alb în Mississippi refuzând să poarte armă dacă avea ocazia să o facă, dar Daria bănuia că Danny nu voia ca paznicul lui personal să poarte armă.

  Danny purta haine albe (pantaloni şi cămaşă), probabil primite în lagăr. Cei doi se bucuraseră de un prânz îndelungat, părând a fi prieteni buni. Din maşina ei, Daria îi văzuse cum ies din local. Îi urmărise de la distanţă cum se plimbă lejer până ce Danny intrase într-o clădire care adăpostea biroul regional al Administraţiei Autostrăzii din Mississippi. Paznicul se urcase într-un vehicul de teren şi se făcuse nevăzut.

  Dimineaţa următoare, mama Dariei intrase în clădire sub pretextul că voia să înainteze o plângere legată de un drum care avea nevoie de reparaţii. Fusese informată pe un ton acru că nu exista o asemenea procedură, iar în scurta ceartă care urmase reuşise să-l zărească pe tânărul descris de Darla cu o seara înainte. Tânărul ţinea în mână un clipboard şi părea a fi doar un alt pierde-vară angajat pe acolo.

  Mama Dariei avea o prietenă al cărei fiu lucra ca funcţionar la lagărul din Broomfield. Băiatul confirmase că Danny Padgitt fusese mutat acolo în vara lui 1974.

  Când Daria îşi termină povestea, îmi spuse:

  — Îl veţi da în vileag?

  Ezitam, dar aproape că aveam articolul în faţa ochilor.

  — Voi efectua cercetări, am promis eu. Depinde de ce descopăr.

  — Vă rog s-o faceţi. Nu e drept ce se întâmplă.

  — E de necrezut!

  — Ticălosul ăla ar fi trebuit să-şi aştepte acum moartea.

  — De acord.

  — Am lucrat la opt procese de crimă pentru judecătorul Loopus, dar cazul ăsta mi s-a lipit de suflet.

  — Şi mie.

  M-a pus să jur din nou că voi păstra secretul şi mi-a lăsat adresa ei. Voia un exemplar al ziarului, daca aveam de gând să public articolul.

  La ora şase a doua zi de dimineaţă am sărit fără probleme din pat. L-am luat pe Wiley şi ne-am dus până la Broomfield. Cum atât Spitfire-ul, cât şi Mercedes-ul mai mult ca sigur că ar fi atras atenţia în orice orăşel din Mississippi, am folosit camioneta Ford a lui Wiley. Am găsit uşor lagărul, la trei mile în afara oraşului. Am descoperit clădirea Administraţiei Autostrăzii. La prânz ne-am ocupat poziţiile de-a lungul străzii principale. Cum Padgitt ar fi recunoscut cu certitudine pe oricare dintre noi, ne-am confruntat cu o adevărată provocare de a încerca să ne ascundem pe o stradă destul de aglomerată într-un oraş străin fără a atrage bănuieli asupra noastră. Wiley s-a făcut mic în camioneta lui, cu camera foto pregătită şi gata de acţiune. Eu m-am ascuns în spatele unui ziar pe o bancă.

  În prima zi n-am văzut nici urmă din el. Ne-am întors în Clanton, apoi a doua zi de dimineaţă am plecat din nou spre Broomfield. La ora unsprezece şi treizeci de minute, un vehicul aparţinând închisorii a oprit în faţa clădirii administrative. Paznicul a intrat în clădire, şi-a luat prizonierul şi amândoi s-au îndreptat spre masa de prânz.

  Pe data de 17 iulie 1977 prima pagină a ziarului conţinea patru fotografii mari – una cu Danny plimbându-se pe trotuar şi râzând împreună cu paznicul, una cu ei intrând în local să ia masa, una cu clădirea administrativă şi una cu poarta închisorii din Broomfield. În titlu urlam de-a dreptul: PADGITT NU E ÎN ÎNCHISOARE – E PLECAT ÎN TABĂRĂ10.

  Articolul meu începea astfel:

  La patru ani după ce a fost condamnat pentru violarea cu brutalitate şi uciderea Rhodei Kassellaw şi după ce a fost întemniţat pe viaţă în penitenciarul Parchman, Danny Padgitt a fost mutat în noul lagăr-satelit din Broomfield. După trei ani petrecuţi acolo, el se bucură de toate avantajele unui deţinut cu relaţii – o slujbă de birou la Administraţia de Stat a Autostrăzii, paznic personal şi prânzuri îndelungate, constând din cheeseburger-i şi milk shake-uri, în cafenele locale unde patronii n-au auzit niciodată de el şi de crimele lui.

  Articolul era extrem de veninos şi de dur. O păcălisem pe chelneriţa de la localul City Grill să îmi povestească cum Danny tocmai mâncase un cheeseburger cu cartofi prăjiţi, cum mânca acolo de trei ori pe săptămână şi cum era întotdeauna cel care plătea nota. Am telefonat de vreo zece ori la Administraţia Autostrăzii până ce am găsit un supervizor care ştia ceva despre Padgitt. Individul refuzase să răspundă întrebărilor mele, aşa că l-am portretizat în articol ca pe un criminal. Şi pătrunderea în lagărul Broomfield fusese o experienţă frustrantă. Am descris în detaliu eforturile mele şi am manevrat articolul astfel încât să pară că toţi birocraţii de acolo îl acopereau pe Padgitt. Nimeni din Parchman nu ştia nimic sau dacă ştiau n-aveau chef să vorbească despre asta. I-am sunat pe comisarul de autostradă (o oficialitate aleasă), pe şeful paznicilor de la Parchman (din fericire, o persoană numită), pe procurorul general, pe guvernatorul adjunct şi, în cele din urmă, pe însuşi guvernatorul statului. Bineînţeles că erau cu toţii prea ocupaţi, aşa că am discutat cu ajutoarele lor care-i pupau în fund şi pe care i-am făcut în articol să pară nişte imbecili.

  Senatorul Theo Morton păru şocat. Îmi promise să dea de firul poveştii şi să mă sune înapoi. Când a sosit vremea intrării în tipar, continuam să aştept telefonul lui.

  Reacţia stârnită în Clanton a fost amestecată. Mulţi dintre cei care m-au sunat sau m-au oprit după aceea pe stradă erau furioşi şi voiau să se facă ceva. Oamenii credeau cu adevărat că, o dată ce Padgitt fusese condamnat la închisoare pe viaţă şi dus în cătuşe la închisoare, omul avea să-şi petreacă restul zilelor în iadul din Parchman. Câţiva părură indiferenţi şi voiau să uite cu totul de Padgitt. Individul reprezenta o relicvă a trecutului.

  Iar unii îşi manifestaseră frustrant şi cinic lipsa oricărei surprinderi, îşi imaginau că familia Padgitt reuşise să-şi ducă planurile la îndeplinire încă o dată, găsise buzunarele potrivite şi trăsese de sforile cuvenite. Harry Rex se găsea în această tabără.

  — Ce mare scofală, băiete? Se ştie că au mai cumpărat guvernatori înainte.

  Poza lui Danny plimbându-se pe stradă, liber ca pasărea cerului, o înfricoşă serios pe Miss Callie.

  — N-a dormit deloc noaptea trecută, murmură Esau în direcţia mea când am ajuns la prânz în acea joi. Aş vrea să nu-l fi găsit niciodată.

  Din fericire, ziarele din Jackson şi Memphis au preluat articolul, astfel încât povestea a dobândit o viaţă proprie. Lucrurile s-au încins până în punctul în care era nevoie de intervenţia politicienilor. Guvernatorul şi procurorul general, împreună cu senatorul Morton, au început curând să se aşeze în fruntea mişcării de a-l trimite pe băiat înapoi la Parchman.

  La două săptămâni după ce am scris articolul, Danny Padgitt a fost „realocat” penitenciarului de stat.

  A doua zi am primit două telefoane, unul la birou, celălalt acasă în timp ce dormeam. Voci diferite, cu acelaşi mesaj. Eram un om mort.

  Am înştiinţat biroul FBI din Oxford şi doi agenţi federali mi-au făcut o vizită în Clanton. Am transmis vestea unui reporter din Memphis. Curând întregul oraş ştia că fusesem ameninţat şi că FBI-ul efectua investigaţii. Timp de o lună, şeriful Menatt a menţinut non-stop o maşină de patrulă în faţa redacţiei. O altă maşină păzea aleea casei noaptea.

  După o pauză de şapte ani, am ajuns din nou să port o armă cu mine.

  Vărsarea de sânge nu se produse imediat. Ameninţările au rămas vii în amintire, dar, pe măsura trecerii timpului, au devenit mai puţin iminente. Am continuat să port armă – o ţineam tot timpul la îndemână – dar mi-am pierdut interesul faţă de ea. Îmi venea greu să cred că familia Padgitt putea să rişte iadul declanşat de lichidarea editorului ziarului local. Chiar dacă oraşul nu mă iubea în totalitate, aşa cum se întâmplase cu domnul Caudle, un astfel de eveniment ar fi generat presiuni mai mari decât erau membrii clanului Padgitt dispuşi să rişte.

  Se menţineau mai izolaţi ca niciodată. După înfrângerea lui Mackey Don Coley din 1971, se dovediseră încă o dată extrem de abili în schimbarea tacticii. Din cauza lui Danny fuseseră prea mult în centrul atenţiei; ca atare, erau hotărâţi să evite ieşirea din nou la rampă. Se retrăseseră şi mai adânc în interiorul insulei Padgitt. Îşi luaseră măsuri sporite de securitate în eventualitatea că noul şerif, T. R. Meredith, sau succesorul acestuia, Tryce Menatt, ar fi venit după ei. Îşi cultivau recoltele şi le scoteau de pe insulă cu avioanele, bărcile, camionetele şi camioanele cu podea dublă, ostentativ încărcate la suprafaţă cu cherestea.

  Cu o şiretenie tipică familiei, sesizând că afacerile cu marijuana puteau deveni prea riscante, membrii clanului au început să pompeze bani în întreprinderi legitime. Au cumpărat o companie de antreprenoriat drumuri şi au transformat-o repede într-un participant de încredere la realizarea proiectelor guvernamentale. Au cumpărat o fabrică de asfalt, o fabrică de beton şi mai multe cariere de pietriş în partea de nord a statului. Construcţia de şosele reprezenta o afacere recunoscută pentru corupţie în Mississippi, iar membrii clanului Padgitt cunoşteau prea bine cum se joacă un astfel de joc.

  Am urmărit toate aceste activităţi cât de aproape am putut. Asta se întâmpla înainte de Legea Accesului Liber la Informaţii şi de legile care permiteau întrunirile deschise. Cunoşteam numele câtorva din companiile cumpărate de clanul Padgitt, dar era, practic, imposibil să ţin pasul cu numărul lor. Nu puteam publica nimic, deoarece în aparenţă toate afacerile erau licite.

  M-am pus pe aşteptat, fără să ştiu exact ce aştept. Danny Padgitt avea să se întoarcă într-o bună zi, iar când avea să se întâmple asta, tânărul avea să dispară pur şi simplu în interiorul insulei şi nimeni n-avea să-l mai vadă vreodată. Sau poate că avea să procedeze altfel.

  Puţini erau locuitorii Clantonului care nu se duceau la biserică. Cei care se duceau păreau să ştie exact cine n-o făcea. „Veniţi să vă rugaţi cu noi” aproape că devenise o invitaţie banală în oraş. Cuvintele de despărţire, „Ne vedem duminică”, erau aproape la fel de comune precum „Treceţi pe la noi”.

  Fusesem bombardat cu astfel de invitaţii pe parcursul primilor mei ani în oraş. De îndată ce s-a aflat că proprietarul şi editorul ziarului local nu mergea la slujbă, am devenit cel mai faimos infractor din oraş. Am decis că trebuia să întreprind ceva ca să schimb această stare de lucruri.

  În fiecare săptămână, Margaret se îngrijea de pagina noastră religioasă, care includea programul unui număr mare de biserici, aranjate după nume. Mai existau acolo câteva reclame ale congregaţiilor mai numeroase şi informări despre reuniuni, mese de binefacere şi nenumărate alte activităţi.

  Inspirându-mă din această pagina şi utilizând cartea de telefon, am întocmit o listă cu toate bisericile din Ford County. În total, erau optzeci şi opt, însă nu puteam să fiu sigur asupra constanţei acestui număr, întrucât congregaţiile se spărgeau permanent şi se refăceau în alte părţi. Ţelul meu era să le vizitez pe fiecare, ceva ce eram sigur că nu se mai făcuse niciodată, astfel încât să intru şi eu în rândul celor care mergeau la slujbe.

  Denumirile erau variate şi uluitoare – cum puteau protestanţii să fie atât de divizaţi când pretindeau cu toţii că urmează aceleaşi principii de bază? În esenţă erau cu toţii de acord că (1) Iisus a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu; (2) Iisus a fost născut de o Fecioară; (3) Iisus a dus o viaţă perfectă; (4) Iisus a fost persecutat de evrei, a fost arestat şi crucificat de romani; (5) Iisus a înviat în cea de-a treia zi şi ulterior s-a înălţat la cer; (6) în plus, unii credeau – deşi aici existau variaţiuni – că omul trebuia să-l urmeze pe Iisus în botez şi credinţă ca să ajungă în rai.

  Doctrina era destul de simplă, însă diavolul îşi băgase coada în detalii.

  Nu existau catolici, episcopalieni sau mormoni. Ţinutul era majoritar baptist, însă existau tot felul de facţiuni. Penticostalii veneau pe locul doi; era clar că şi ei se băteau între ei la fel de mult ca şi baptiştii.

  În 1974 mi-am început aventura eroică de a vizita fiecare biserică din Ford County. Prima fusese Calvary Full Gospel, un soi de cabană penticostală aflată pe un drum pietruit la două mile în afara oraşului. Aşa cum scria în anunţ, slujba începea la ora zece şi jumătate. Am găsit un loc pe ultimul rând, cât mai departe de locul unde se desfăşura acţiunea. Am fost întâmpinat cu căldură şi imediat s-a răspândit vorba că un vizitator de bună credinţă se găsea acolo. N-am recunoscut pe nimeni dintre cei prezenţi. Predicatorul Bob purta un costum alb, o cămaşă albastru marin, cravată albă, iar părul negru şi des era legat şi strâns lipit de baza craniului. Oamenii au început să strige când el a pornit incantaţiile. Îşi fluturau mâinile şi ţipau în timpul fiecărui solo. O oră mai târziu, o dată cu debutul predicii, eram gata de plecare. Predica a durat cincizeci şi cinci de minute şi m-a lăsat epuizat şi confuz. Din când în când clădirea se cutremura când oamenii băteau din picioare. Ferestrele se zguduiau când ei intrau în transă şi urlau din toţi rărunchii înspre cer. Predicatorul Bob „şi-a pus mâinile” pe trei tipi bolnavi care sufereau de diverse maladii, iar aceştia au pretins imediat că au fost vindecaţi. La un moment dat s-a sculat un diacon şi a început să înşire cuvinte într-o limbă total necunoscută mie. A strâns din pumni, şi-a închis ochii şi şi-a dat drumul într-un şuvoi constant şi fluent de cuvinte. Nu era teatru; omul nu mima nimic. După câteva minute, o tânără fată din cor s-a ridicat şi a început să traducă în engleză. Era o viziune pe care Dumnezeu o trimitea prin acel diacon. Era vorba de cei prezenţi cu păcate neiertate.

  — Pocăiţi-vă! Urlă predicatorul. Bob, şi toate capetele se aplecară.

  Dacă diaconul se referea la mine? Am privit în jur şi am observat că uşa era încuiată şi păzită de alţi doi diaconi.

  Lucrurile s-au potolit în cele din urmă. La două ore după ce luasem loc, am reuşit să ies afară. Simţeam nevoia să beau ceva.

  Am scris un articol drăguţ despre vizita mea la Calvary Full Gospel şi l-am publicat în pagina de Religie. Am comentat atmosfera caldă din biserică, minunatul solo interpretat de Miss Helen Hatcher, predica plină de forţă a predicatorului Bob şi aşa mai departe.

  Nu mai e nevoie să spun că astfel de articole au devenit foarte populare.

  M-am dus la biserică cel puţin de două ori pe lună. Am stat lângă Miss Callie şi lângă Esau şi l-am ascultat pe reverendul Thurston Small predicând timp de două ore şi douăsprezece minute (contorizam fiecare predică). Cea mai scurtă predică fusese rostită de pastorul Phil Bish de la United Methodist Church din Karaway – şaptesprezece minute. Aceeaşi biserică a primit distincţia de a fi şi cea mai friguroasă. Cazanul de încălzire nu mergea, era ianuarie, iar toate acestea puteau să-şi fi adus contribuţia la scurtarea predicii. Am stat lângă Margaret la First Baptist Church din Clanton şi l-am ascultat pe reverendul Millard Stark ţinând predica lui anuală despre păcatul băuturii. Momentul fusese cât se poate de prost ales, întrucât eram extrem de mahmur în acea dimineaţă, iar Stark părea să se uite doar la mine.

  Am descoperit Harvest Tabernacle în camera din spate a unei staţii service abandonate din Beech Hill, şi am stat alături de alţi şase indivizi în vreme ce un propovăduitor al Apocalipsei cu ochii bulbucaţi, autobotezat Peter Profetul ţipă la noi timp de aproape o oră. Articolul meu din acea săptămâna a fost destul de scurt.

  Clanton Church of Christ nu dispunea de instrumente muzicale. Ulterior mi s-a explicat că instrumentele muzicale erau interzise de Scriptură. Am auzit însă un solo superb, despre care am scris pe larg. Totuşi, slujba a părut lipsită de suflet. Exact invers s-a întâmplat la Mount Pisgah Chapel din Lowtown, unde amvonul era înconjurat de tobe, chitare, trompete şi amplificatoare. Drept încălzire pentru predică, am ascultat un concert întreg de suflători, cu congregaţia cântând şi dansând. Miss Callie se referea la Mount Pisgah ca la „biserica inferioară”.

  Numărul şaizeci şi patru de pe lista mea era Calico Ridge Independent Church, situată departe, între dealurile din partea de nord-est a ţinutului. Conform arhivelor Times, în 1965, la această biserică, un oarecare domn Randy Bovee fusese muşcat de două ori de un şarpe cu clopoţei în timpul unui serviciu religios duminica noaptea târziu. Domnul Bovee a supravieţuit, iar pentru o vreme şerpii au fost uitaţi. Legenda a înflorit oricum şi, în vreme ce însemnările mele religioase au căpătat popularitate, am fost rugat de mai multe ori să vizitez Calico Ridge.

  — Intenţionez să vizitez fiecare biserică din ţinut, era replica mea standard.

  — Ălora nu le plac vizitatorii, m-a avertizat Baggy. Fusesem primit cu atâta căldură în fiecare biserică – de negri sau de albi, mică sau mare, de oraş sau de la ţară – încât nu-mi imaginam cum creştinii puteau fi bădărani faţă de un oaspete.

  Nici la Calico Ridge n-au fost bădărani, dar nici n-au fost prea fericiţi să mă vadă. Voiam să văd şerpii, dar din siguranţa ultimului rând. M-am dus în primul rând într-o noapte de duminică, deoarece legenda susţinea că „şerpii nu erau sculaţi” în cursul zilei. Am căutat în zadar în Biblie vreo interdicţie asupra unei asemenea practici.

  Nici un semn de vreun şarpe. Se vedea ceva agitându-se şi convulsionându-se sub amvon în vreme ce predicatorul ne îndemna „să venim în faţă, să gemem şi să ne spovedim păcatele!” Corul cânta şi fredona pe ritmul unei chitare electrice şi a unei tobe, iar întrunirea căpătă aerul fantomatic al unui dans tribal antic. Voiam să plec, mai ales că nu se vedea nici un şarpe.

  Ceva mai târziu în cursul slujbei am zărit un chip pe care îl mai văzusem înainte. Era un chip foarte diferit – slab, palid, sfrijit, acoperit cu păr cărunt. Nu-l puteam localiza, dar ştiam că îl cunosc de undeva. Omul stătea în al doilea rând din faţă, de cealaltă parte a micului amvon. Părea complet neatins de haosul serviciului religios. Din când în când părea că se roagă, după care se aşeza, în vreme ce toţi ceilalţi se ridicau. Cei din jurul meu păreau să-l accepte şi, în acelaşi timp, să nu-l ia în seamă.

  Brusc se întoarse şi se uită drept spre mine. Era Hank Hooten, fostul avocat care trăsese aiurea prin oraş în 1971! Fusese dus în cămaşă de forţă la spitalul de boli mintale, iar câţiva ani mai târziu se împrăştiase zvonul că fusese eliberat. Nimeni însă nu se întâlnise cu el.

  Timp de două zile după aceea, am încercat să dau de urmele lui Hank Hooten. Telefoanele mele la spitalul de nebuni n-au dus la nici un rezultat. Hank avea un frate în Shady Grove, dar acesta refuză să vorbească. M-am învârtit prin Calico Ridge, dar, ca de obicei, nimeni de acolo n-a vrut să vorbească cu un străin ca mine.

  Mulţi dintre cei care participau cuminţi la slujba de duminica dimineaţa deveneau mai puţin credincioşi duminica noaptea. În timpul turului meu prin biserici, am auzit mulţi predicatori îndemnându-şi credincioşii să se întoarcă peste câteva ore pentru a duce la bun sfârşit slujba din ziua de odihnă. N-am numărat niciodată câţi se întorc, dar, ca regulă generală, doar vreo cincizeci la sută urmau îndemnurile. M-am dus la câteva servicii religioase de duminica noaptea, mai degrabă în speranţa de a prinde vreun ritual local exotic, cum ar fi fost o acrobaţie cu şerpi, sau o vindecare de boală, sau, o dată, „un conclav bisericesc” unde un frate de congregaţie urma să fie judecat şi cu siguranţă condamnat pentru că îi făcuse avansuri soţiei fratelui său. Prezenţa mea i-a iritat în acea seară, şi fratele din congregaţie a primit un răgaz de judecată.

  În cea mai mare parte însă, mi-am limitat studiile de religie comparată la slujbele diurne.

  Alţii aveau alte ritualuri de duminică seara. Harry Rex îl ajutase pe un mexican pe nume Pepe să închirieze o clădire şi să deschidă un restaurant în apropierea pieţei. „Pepe's” a avut un succes mediocru în anii 1970, servind mâncare bună, întotdeauna serios condimentată. Pepe nu putea rezista tentaţiei de a folosi ardei iuţi, indiferent de cât de tare le ardeau aceştia gâtlejurile consumatorilor neofiţi.

  Duminica alcoolul era interzis în Ford County. Nu se vindea nici în magazine, nici în restaurante. Pepe avea o încăpere în spate cu o masă lungă şi o uşă care se încuia. Le permitea lui Harry Rex şi oaspeţilor acestuia să folosească încăperea şi să mănânce şi să bea tot ce voiau. În special margarita11 pe care o prepara era deosebit de gustoasă. Am mâncat acolo multe feluri exotice de mâncare picantă, pe care le-am udat cu cocktailuri puternic alcoolizate. De obicei, ne strângeam vreo doisprezece, dintre care jumătate erau căsătoriţi. Harry Rex ne ameninţa pe toţi că ne ia gâturile dacă se află de camera din spate a lui Pepe.

  Poliţia din oraş a efectuat odată un raid, însă Pepe s-a trezit brusc că nu ştie nici o boabă de engleză. Uşa spre camera din spate era încuiată şi parţial ascunsă de mobilier. Pepe a stins luminile. Timp de douăzeci de minute am aşteptat în întuneric, continuând să bem, şi am ascultat cum poliţiştii încearcă să comunice cu Pepe. Habar n-am de ce eram îngrijoraţi. Judecătorul orăşenesc era un avocat pe nume Harold Finkley, care se găsea cu noi în capătul mesei, dând pe gât al patrulea sau al cincilea cocktail îmbibat cu tequila.

  Nopţile de duminică de la Pepe erau adesea lungi şi animate, iar după aceea nu mai eram niciunul în stare să conducem. Mă duceam pe jos până la birou şi mă culcam pe canapea. Într-o noapte eram acolo şi sforăiam după un consum masiv de tequila când a sunat telefonul după miezul nopţii. Era un reporter de la un mare cotidian din Memphis.

  — Vă duceţi la audierea pentru eliberarea condiţionată de mâine? Mă întreba el.

  „Mâine?” În ceaţa toxică în care plutea creierul meu habar n-aveam în ce zi eram.

  — Mâine? Am îngăimat eu.

  — Luni, optsprezece septembrie, rosti omul rar. Eram destul de sigur doar că anul era 1978.

  — Ce audiere pentru eliberare condiţionată? M-am mirat eu, încercând cu disperare să mă trezesc şi să îmi adun gândurile.

  — Audierea lui Danny Padgitt. Nu ştiţi de ea?

  — La naiba, nu!

  — Este programată pentru ora zece dimineaţa la Parchman.

  — Glumiţi!

  — Nu. Tocmai am aflat şi eu. Evident, chestiilor ăstora nu li se face reclamă.

  Am stat în întuneric multă vreme, blestemând din nou înapoierea unui stat care gestiona chestiuni atât de importante de o manieră atât de ridicolă. Cum putea fi măcar vorba de eliberare condiţionată în cazul lui Danny Padgitt? Trecuseră opt ani de la crimă şi de la condamnarea lui. Primise două sentinţe de închisoare pe viaţă cu un minimum de zece ani fiecare. Presupusesem cu toţii că asta însemna cel puţin douăzeci de ani.

  M-am dus acasă în jurul orei trei dimineaţa, am dormit iepureşte vreo două ore, apoi l-am trezit pe Harry Rex, cu care nu se putea discuta în nici un chip. Am luat nişte biscuiţi şi ceva cafea tare şi ne-am întâlnit la el la birou pe la ora şapte. Eram amândoi iritaţi. Căutând prin cărţile lui de specialitate, înjuram amândoi de mama focului şi scoteam tot felul de cuvinte murdare, nu la adresa noastră, ci la adresa sistemului incert şi laş promulgat de legislativ cu treizeci de ani înainte. Liniile directoare ale legilor erau doar vag definite, lăsând un spaţiu de manevră amplu pentru politicieni şi acoliţii lor să se joace cum vor.

  Cum cei mai mulţi cetăţeni care respectau legea nu aveau nici un fel de contact cu sistemul de eliberări condiţionate, acesta nu constituia o prioritate pentru corpul legislativ al statului. Iar cum cei mai mulţi deţinuţi în închisori de stat erau fie săraci, fie negri, şi ca atare incapabili de a folosi sistemul în propriul lor avantaj; aceştia puteau fi loviţi cu uşurinţă prin sentinţe aspre şi prin menţinerea lor sub cheie în spatele gratiilor. Însă sistemul de eliberări condiţionate reprezenta un labirint minunat de legi contradictorii care îi permiteau Comisiei de eliberări să acorde favoruri speciale pentru un deţinut cu ceva conexiuni şi nişte bani gheaţă.

  Undeva, pierdute între sistemul juridic, cel penal şi cel de eliberări condiţionate, cele două termene „consecutive” de închisoare pe viaţă pentru Danny Padgitt fuseseră schimbate în două sentinţe „concurente”. Aşa cum încercă să îmi explice Harry Rex, asta însemna că ele se derulau în paralel.

  — La ce e bun aşa ceva? Am întrebat eu.

  — Se foloseşte în cazurile în care cineva e acuzat de mai multe infracţiuni. Termenele consecutive ar putea însemna obligaţia executării unei pedepse de zeci de ani, însă o sentinţă corectă este cea de zece ani. Ca atare, sentinţele se derulează în paralel.

  Mi-am clătinat capul dezaprobator, iar acest gest l-a iritat pe Harry.

  În cele din urmă, am reuşit să-l prind la telefon pe şeriful Tryce Menatt. Părea la fel de mahmur ca noi, cu toate că era abstinent total în materie de alcool. Menatt nu ştia nimic de audiere. L-am întrebat dacă avea de gând să participe, însă ziua lui era deja aglomerata cu întâlniri importante.

  L-aş fi sunat pe judecătorul Loopus, dar acesta murise de şase ani. Ernie Gaddis se pensionase şi pescuia în Smoky Mountains. Succesorul lui, Rufus Buckley, locuia în Tyler County, iar numărul lui de telefon era dat la secret.

  La ora opt am sărit în maşină cu un biscuit şi o cană de cafea rece pe post de însoţitori.

  La o oră vest de Ford County peisajul se aplatizează brusc şi începe delta. Este o regiune bogată în pământ fertil şi săracă din punct de vedere al condiţiilor de trai, dar eu nu aveam dispoziţia necesară pentru a admira peisajele şi pentru a filosofa pe teme sociale. Mă preocupa prea mult strategia de a pătrunde la o audiere de eliberare condiţionată.

  Totodată, eram nervos pentru că urma să pun piciorul în Parchman, un loc legendar în care iadul îşi arăta chipul.

  După două ore de condus am zărit garduri pe câmp, apoi sârmă ghimpată. Curând a apărut un indicator şi am cotit către poarta principală. L-am informat pe paznicul din gheretă că sunt reporter şi că mă aflu acolo pentru o audiere legată de o eliberare condiţionată.

  — Drept înainte, la stânga după a doua clădire, m-a îndrumat el plin de solicitudine, scriind numele meu într-un registru.

  În apropierea autostrăzii se găseau un grup de clădiri şi un şir de case zugrăvite în alb, care se potriveau oricărei străzi rezidenţiale din Mississippi. Am ales clădirea, Admin A” şi m-am repezit înăuntru, căutând secretariatul. Am găsit secretara, iar ea m-a trimis la clădirea următoare, la etajul doi. Ceasul arăta aproape ora zece.

  La capătul holului se vedeau mai mulţi oameni, învârtindu-se în afara unei camere. Unul dintre ei era paznic de închisoare, altul era poliţist, iar al treilea purta un costum boţit rău de tot.

  — Am venit pentru o audiere de eliberare condiţionată, am anunţat eu cu glas tare.

  — Acolo, zise paznicul, arătându-mi cu degetul.

  Fără a mai ciocăni, aşa cum ar proceda orice reporter întreprinzător, am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Tocmai se strigase ordinea de zi şi, cu siguranţă, nimeni nu anticipase prezenţa mea acolo.

  Comisia de eliberări avea cinci membri, aşezaţi în spatele unei mese uşor înălţate. Numele lor erau înscrise pe nişte tăbliţe postate în faţa fiecăruia. De-a lungul unui perete, o altă masă adăpostea clanul Padgitt – Danny, tatăl lui, maică-sa, un unchi şi Lucien Wilbanks. Vizavi de ei, în spatele unei alte mese, se găseau diverşi funcţionari ai Comisiei şi personal al închisorii.

  Toată lumea s-a uitat la mine cum mă reped înăuntru. Privirea mi s-a fixat asupra lui Danny Padgitt, iar pentru o secundă amândoi am reuşit să ne transmitem ura pe care o nutream unul faţă de celălalt.

  — Vă pot ajuta cu ceva? Mârâi un individ masiv, prost îmbrăcat, din centrul comisiei.

  Omul se numea Barrett Ray Jeter şi era preşedintele. Ca şi ceilalţi patru, fusese numit de guvernator ca recompensă pentru ajutorul dat în obţinerea de voturi.

  — Sunt aici pentru audierea în cazul Padgitt, am zis eu.

  — E reporter! Se apucă Lucien să strige, ridicându-se în picioare.

  Preţ de o secundă am crezut că voi fi arestat pe loc şi dus departe, în adâncurile închisorii, pentru a ispăşi o condamnare pe viaţă.

  — La ce ziar? Ceru Jeter să afle.

  — The Ford County Times.

  — Numele dumneavoastră?

  — Willie Traynor.

  Mă uitam chiorâş la Lucien, iar acesta mă fulgera cu privirea.

  — Este o audiere cu uşile închise, domnule Traynor, rosti Jeter.

  Statutul de audiere cu uşile închise sau deschise nu era deloc clar, aşa că astfel de evenimente se desfăşurau cu discreţie.

  — Cine are dreptul să participe? Am întrebat eu.

  — Comisia de eliberare, cei care sunt audiaţi pentru eliberarea condiţionată, familiile lor, martorii lor, avocaţii şi oricare martori ai părţii adverse.

  „Cealaltă” parte însemnau familiile victimelor, care în atmosfera din acea încăpere erau socotiţi drept agresorii.

  — Cum rămâne cu şeriful din ţinutul nostru? M-am interesat eu.

  — Este şi el invitat, răspunse Jeter.

  — Şeriful nostru n-a fost informat Am vorbit cu el acum trei ore. De fapt, nimeni din Ford County nu a ştiut de această audiere înainte de ora douăsprezece azi-noapte.

  Anunţul meu îi făcu pe membrii comisiei să se scarpine brusc prin diverse părţi ale corpului, ca şi cum fuseseră atacaţi cu toţii de cine ştie ce insecte misterioase. Membrii clanului Padgitt se strânseră mai tare în jurul lui Lucien.

  Printr-un simplu proces de eliminare, am dedus că trebuia să devin martor dacă voiam să urmăresc spectacolul. Am rostit, cât am putut de tare şi de răspicat:

  — Ei bine, de vreme ce aici nu se află nimeni din Ford County pentru a apăra interesele victimei, atunci mă declar martor.

  — Nu puteţi fi martor şi reporter în acelaşi timp, mă avertiză Jeter.

  — Unde scrie aşa ceva în Codul Penal al statului Mississippi? Am întrebat eu, fluturând exemplarele de cărţi pe care le aveam de la Harry Rex.

  Jeter făcu un semn din cap către un tânăr în costum negru.

  — Sunt jurisconsultul Comisiei de eliberare, rosti acesta politicos. Puteţi depune mărturie în cadrul acestei audieri, domnule Traynor, dar nu puteţi relata nimic despre ea.

  Intenţionam să relatez fiecare amănunt al acelei audieri, apoi să mă ascund în spatele Primului Amendament.

  — Atunci aşa să fie, am zis eu. Voi faceţi regulile jocului.

  În mai puţin de un minut se trăseseră graniţele; eu mă găseam de o parte, restul lumii, de cealaltă parte.

  — Să-i dăm drumul, zise Jeter.

  M-am aşezat pe un scaun alături de o mână de spectatori.

  Jurisconsultul comisiei prezentă un raport. Dădu citire pe scurt sentinţei primite de Padgitt, având grijă să nu folosească cuvintele „consecutive” sau „concurente”. Pe baza comportării „exemplare” a deţinutului în timpul detenţiei sale, acesta se calificase pentru „timp bun”, un concept vag creat de sistemul de eliberări condiţionate şi nu de legislativul statului. Scăzând timpul pe care deţinutul îl petrecuse în închisoarea orăşenească în aşteptarea procesului, acesta era acum eligibil pentru eliberare condiţionată.

  Cea care se ocupase de Danny în închisoare se lansă într-un discurs lung asupra relaţiei dintre ea şi deţinut. Femeia trase concluzia că deţinutul era „plin de remuşcări”, „complet reabilitat”, el „nu mai constituia o ameninţare pentru societate” şi era chiar gata să devină „un cetăţean extrem de productiv”.

  Oare cât costaseră toate acestea? Nu mă puteam abţine să nu-mi pun o astfel de întrebare. Cât? Şi cât timp le trebuiseră celor din clanul Padgitt ca să găsească buzunarele potrivite?

  Urmă Lucien. Fără ca nimeni să îl contrazică sau să îi pună beţe în roate – nici Gaddis, nici şeriful Menatt şi nici amantul de Hank Hooten – Lucien se lansă într-o rememorare fantezistă a faptelor, insistând mai ales pe alibiul „solid” al Lydiei Vince. Versiunea procesului prezentată de el înfăţişa un juriu care oscilase asupra verdictului „nevinovat”. Îmi venea să arunc cu ceva în el şi să încep să urlu. Poate că aşa îşi mai păstra şi el o urmă de onestitate.

  Voiam să urlu: „Cum poate fi plin de remuşcări dacă e nevinovat?”

  Lucien îi dădu mai departe cu procesul şi cu incorectitudinea acestuia. Îşi asumă în mod nobil vina că nu insistase pentru o schimbare a locului de desfăşurare într-o altă parte a statului, unde oamenii ar fi fost mai corecţi şi mai luminaţi. Când în cele din urmă tăcu, doi dintre membrii comisiei păreau că adormiseră.

  Urmă doamna Padgitt, care depuse mărturie în legătură cu scrisorile pe care ea şi fiul ei le schimbaseră în decursul acestor opt ani extrem de lungi. Prin intermediul scrisorilor, ea îşi dăduse seama cât se maturizase el, observase cum i se întăreşte credinţa, îi sesizase dorinţa de libertate, astfel încât să le poată fi de folos semenilor lui.

  Să le poată fi de folos? Să le furnizeze un amestec mai puternic de droguri? Sau poate un trăscău de porumb mai limpede?

  Cum toată lumea aştepta lacrimi, femeia izbucni în plâns. Făcea parte din spectacol şi părea să obţină ceva reacţii din partea Comisiei. De fapt, urmărind chipurile celor de la prezidiu, aveam impresia că decizia lor fusese luată cu mult timp înainte.

  Ultimul depuse mărturie Danny. Reuşi un act de echilibristică fină între negarea crimelor şi dovedirea de remuşcări pentru comiterea lor.

  — Am învăţat din greşelile mele, zise el, ca şi cum violul şi crima erau nişte simple necuviinţe de pe urma cărora nimeni n-avea de suferit. M-am maturizat enorm cu ajutorul lor.

  În închisoare fusese un adevărat generator de energie pozitivă – se oferise voluntar la bibliotecă, cântase în corul deţinuţilor, ajutase la desfăşurarea rodeoului tradiţional de la Parchman, organizase echipe care să se ducă în şcoli şi să-i educe pe copii împotriva comiterii crimelor.

  Doi membri ai Comisiei ascultau. Unul continua să doarmă. Ceilalţi doi păreau pierduţi în transă, ca şi cum îşi încinseseră creierele la orice informaţii din afară.

  Danny nu plânse, dar termină cu o pledoarie pasionată pentru eliberare.

  — Câţi martori în contrapartidă? Întrebă Jeter.

  M-am ridicat, am privit în jurul meu, n-am mai văzut pe nimeni din Ford County, apoi am zis:

  — Cred că sunt doar eu.

  — Daţi-i dramul, domnule Traynor.

  Habar n-aveam ce să spun şi nici nu ştiam ce era permis şi ce era interzis într-o astfel de adunare. Bazându-mă însă pe ceea ce auzisem deja, mi-am imaginat că pot rosti tot ce-mi trece prin cap. Grasul de Jeter m-ar fi adus fără îndoială cu picioarele pe pământ dacă o luam razna prea tare.

  M-am uitat la membrii Comisiei, am încercat din răsputeri să evit privirile ameninţătoare dinspre clanul Padgitt şi am trecut direct la descrierea extrem de plastică a violului şi a crimei. Am descărcat din memorie tot ce-mi mai aminteam, insistând în mod special pe faptul că cei doi copii fuseseră martori la o parte sau chiar la toată acea dramă.

  Mă tot aşteptam ca Lucien să obiecteze, însă din tabăra lor nu se auzea nici un sunet. Membrii adormiţi ai Comisiei se treziseră brusc, urmărindu-mă cu atenţie, absorbind cu lăcomie detaliile macabre ale crimei. Am descris rănile. Am zugrăvit scena sfâşietoare cu Rhoda murind în braţele domnului Deece şi spunând:

  — A fost Danny Padgitt. A fost Danny Padgitt.

  L-am făcut mincinos pe Lucien şi mi-am bătut joc de amintirile lui legate de proces. Am explicat că juriului îi fusese necesară mai puţin de o oră ca să-l găsească vinovat pe acuzat.

  Cu o înverşunare care mă surprindea şi pe mine, am rememorat performanţa jalnică de pe scaunul de martor, minciunile prin care îşi acoperea alte minciuni, lipsa lui totală de onestitate.

  — Ar fi trebuit condamnat pentru sperjur, am declarat eu faţă de Comisie. Iar când a terminat mărturia, în loc de a se întoarce la locul său, s-a dus către boxa juraţilor, a întins degetul în faţa juraţilor şi a zis tare: „Dacă mă condamnaţi, vă voi înhăţa pe fiecare”.

  Un membra al Comisiei pe nume Horace Adler s-a ridicat brusc pe scaun şi s-a adresat nervos clanului Padgitt:

  — Este adevărat?

  — Declaraţia a fost înregistrată, am rostit eu repede, înainte ca Lucien să aibă şansa de a minţi din nou.

  Acesta se ridica deja încet în picioare.

  — Este adevărat, domnule Wilbanks? Insistă Adler.

  — A ameninţat juriul? Întrebă un alt membru al Comisiei.

  — Am transcrierea, am intervenit eu. Voi fi fericit să v-o transmit.

  — Este adevărat? Întrebă Adler pentru a treia oară.

  — Au fost trei sute de oameni în sala de judecată, am insistat la rândul meu, uitându-mă fix la Lucien şi sfătuindu-l din ochi: „N-o face! Nu mai minţi!”

  — Tăceţi din gură, domnule Traynor, rosti un membru al Comisiei.

  — Este înregistrat totul, am repetat eu cu nesimţire.

  — Ajunge! Se răţoi Jeter.

  Lucien era în picioare şi încerca să se gândească la un răspuns. Toată lumea aştepta. Într-un târziu, zise:

  — Nu-mi amintesc tot ce s-a spus, începu el, iar eu am pufnit cât am putut de tare. E posibil să fi spus ceva clientul meu în acest sens, dar a fost un moment emoţional intens, iar în focul bătăliei e posibil să se fi rostit şi ceva de genul ăsta. Însă privind lucrurile în contextul…

  — Context, pe naiba! Am urlat eu la Lucien şi am făcut un pas spre el, ca şi cum voiam să-i ard un pumn.

  Un paznic se repezi spre mine, aşa că m-am oprit.

  — E scris alb pe negru în transcrierea procesului! Am continuat eu, furios, după care m-am întors spre Comisie şi am întrebat: Cum puteţi dumneavoastră, oameni buni, sta acolo şi să-l lăsaţi să mintă în halul ăsta? Nu vreţi să auziţi adevărul?

  — Mai aveţi ceva de spus, domnule Traynor? Mă întrebă Jeter.

  — Da! Sper că această Comisie nu-şi va bate joc de sistem şi nu-l va lăsa liber pe acest individ după numai opt ani. Şi aşa are noroc că se află aici, în loc să-şi aştepte rândul la camera de gazare, unde ar merita să fie. Mai sper ca data viitoare când veţi mai ţine o audiere legată de eliberarea lui, dacă va mai fi o dată viitoare, să invitaţi câţiva oameni buni din Ford County. Poate pe şerif, poate pe procuror. Aţi putea, totodată, să-i înştiinţaţi şi pe membrii familiei victimei? Au dreptul să se afle aici, astfel încât să le puteţi vedea chipurile când îi veţi da drumul acestui asasin.

  M-am aşezat scoţând fum pe nări. M-am uitat urât la Lucien Wilbanks şi m-am hotărât să mă autoeduc conştiincios în a-l urî pentru restul vieţii lui sau al vieţii mele, depinzând de cine o mierlea primul. Jeter anunţă o scurtă pauză. Am presupus că aveau nevoie de timp pentru a se regrupa în camera din spate şi a-şi număra banii. Poate că domnul Padgitt avea să fie invitat să suplimenteze suma de bani pentru unul sau doi dintre membrii Comisiei. Ca să-l irit pe jurisconsultul Comisiei, m-am apucat să scrijelesc pagini întregi de însemnări pentru articolul pe care el îmi interzisese să îl public.

  Am aşteptat treizeci de minute ca membrii Comisiei să se întoarcă. Fiecare dintre ei părea vinovat de ceva. Jeter supuse decizia finală la vot. Doi votară în favoarea eliberării, doi împotrivă ei şi unul se abţinu.

  — Eliberarea este respinsă deocamdată, anunţă Jeter, făcând-o pe doamna Padgitt să izbucnească în lacrimi.

  Îl îmbrăţişă pe Danny înainte ca paznicii să îl ia de acolo.

  Lucien şi restul clanului Padgitt trecură pe lângă mine, foarte aproape, în drum spre ieşire. I-am ignorat şi m-am uitat ţintă în podea, epuizat, mahmur, şocat.

  — Urmează Charles D. Bowie, anunţă Jeter.

  Se făcu simţită agitaţia în jurul meselor, în vreme ce următorul candidat la fericire era adus înăuntru. Am prins cu urechea ceva despre o infracţiune de natură sexuală, dar eram prea epuizat ca să-mi mai pese. În cele din urmă, am plecat din cameră şi am pornit de-a lungul coridorului, pe jumătate aşteptându-mă să mă confrunt cu membrii clanului Padgitt.

  Mi-ar fi convenit aşa ceva, pentru că astfel aş fi reglat scorul cu ei.

  Însă indivizii se făcuseră nevăzuţi. N-am zărit nici urmă de ei în vreme ce părăseam clădirea şi nici apoi, când am pornit pe poarta principală înapoi spre Clanton.

  Audierea pentru eliberarea condiţionată a apărut pe prima pagină a ziarului. Am băgat în articol fiecare amănunt pe care mi l-am putut aminti, iar pe pagina cinci m-am dezlănţuit într-un editorial usturător asupra întregului proces de eliberare. Am trimis un exemplar al ziarului fiecărui membru al Comisiei de eliberare şi jurisconsultului şi, pentru că eram în halul acela de pornit, fiecărui membru al legislativului statal, procurorului general, guvernatorului adjunct şi guvernatorului. Cei mai mulţi ignorară darul, însă jurisconsultul Comisiei de eliberare, nu.

  Omul îmi scrise o lungă misivă în care îşi exprima profunda îngrijorare legată de „încălcarea mea voită a procedurilor Comisiei de eliberare”. Se gândea să ceară o întrevedere cu procurorul general, unde să se „evalueze gravitatea acţiunilor mele” şi chiar să se treacă la acţiune care ar fi putut duce la „consecinţe greu de estimat”.

  Avocatul meu, Harry Rex, mă asigurase că politica de întruniri secrete a Comisiei de eliberare era complet neconstituţională, violând clar Primul Amendament, iar el ar fi fost fericit să mă apere în orice instanţă federală. Bineînţeles, contra unui tarif orar redus.

  Am schimbat scrisori în contradictoriu cu jurisconsultul Comisiei timp de o lună înainte ca individul să pară că îşi pierde interesul în a mă mai urmări.

  Rafe, omul care urmărea ambulanţe pentru Harry Rex, avea un ajutor pe nume Buster, un cow-boy cu un piept lat şi cu o armă în fiecare buzunar. L-am închiriat pe Buster contra sumei de 100 de dolari pe săptămână, ca să pretind că era propriul meu înger păzitor. Timp de câteva ore pe zi el trebuia să se învârtă prin faţa redacţiei, să stea pe aleea spre casa mea sau pe una din verandele casei, oriunde putea fi văzut, astfel ca oamenii să ştie că Willie Traynor ajunsese suficient de important în oraş ca să-şi angajeze un bodyguard. Dacă membrii clanului Padgitt s-ar fi apropiat la distanţa unei bătăi de armă, cel puţin ar fi primit ceva înapoi, la schimb.

  După ani şi ani de creştere constantă în greutate şi de ignorare a avertismentelor doctorilor, Miss Callie deveni, în sfârşit, preocupată de problemă. După o vizită la medic cu rezultate deosebit de proaste, îl anunţă pe Esau că avea să treacă la un regim drastic de dietă -1.500 de calorii pe zi, cu excepţia fericită a zilei de joi. Trecu o lună fără ca eu să pot observa vreo scădere în greutate. Însă în ziua în care apăru în Times articolul despre eliberarea condiţionată, Miss Callie păru brusc să fi slăbit vreo douăzeci şi cinci de kilograme.

  Joi, în loc să prăjească, ea puse un pui la cuptor. În loc de piure de cartofi cu unt şi smântână groasă, totul acoperit cu sos gros de carne, servi cartofi fierţi. Mâncarea continua să fie delicioasă, însă aparatul meu digestiv se obişnuise cu doza săptămânală de grăsime îmbelşugată.

  După rugăciune, i-am dat două scrisori din partea lui Sam. Ca întotdeauna, le-a citit imediat, în vreme ce eu m-am repezit asupra prânzului. Tot ca întotdeauna, zâmbi, râse, iar la sfârşit îşi şterse o lacrimă.

  — O duce bine, zise ea, ceea ce era un adevăr.

  Cu o tenacitate învăţată în familie, Sam îşi luase diploma în economie, şi acum economisea bani pentru şcoala de Drept. Îi era teribil de dor de casă şi nu se împăca deloc cu vremea. Ca să pună capac la toate, îi era dor de mama lui. Şi de mâncarea gătită de ea.

  Preşedintele Carter dăduse o amnistie generală pentru cei care fugiseră de încorporare, şi Sam se frământa dacă să rămână în Canada sau să vină acasă. Mulţi dintre prietenii lui aflaţi în aceeaşi situaţie acolo făcuseră jurământ să rămână şi să ceară cetăţenia canadiană, iar Sam era puternic influenţat de ei. În plus, la mijloc era şi o relaţie cu o femeie, deşi băiatul nu le spusese nimic părinţilor.

  Uneori începeam cu ştirile, însă adesea pe primul loc veneau necrologurile sau chiar anunţurile publicitare. Cum citea fiecare cuvânt, Miss Callie ştia prea bine cine vindea un coş cu pui de ogar sau cine voia să cumpere o maşină de tuns iarba la mâna a doua, dar în stare bună de funcţionare. Şi cum lectura se efectua cu aceeaşi minuţiozitate săptămână de săptămână, ştia de câtă vreme fusese anunţată pe piaţă o fermă de vânzare sau o rulotă. Cunoştea preţurile şi valorile. Să presupunem că trecea o maşină pe stradă în timpul prânzului. Mă întreba imediat:

  — Ce model e?

  — Un Plymouth '71 Duster, i-aş fi putut eu răspunde. Ea ar fi ezitat o secundă, apoi mi-ar fi spus:

  — Dacă e curată, se învârte în jur de două mii cinci sute de dolari.

  Odată, Stan Atcavage avusese nevoie să vândă o barcă de pescuit lungă de opt metri. Am sunat-o pe Miss Callie, care mi-a spus:

  — Da, un gentleman din Karaway căuta aşa ceva acum trei săptămâni.

  Am verificat arhiva cu anunţuri publicitare şi am găsit anunţul în cauză. Stan şi-a vândut barca a doua zi.

  Lui Miss Callie îi plăceau enorm anunţurile legate de probleme legale, una dintre cele mai profitabile secţiuni ale ziarului. Datornici, închideri de firme, divorţuri, urmăriri, anunţuri de faliment, audieri pe diverse teme, zeci de anunţuri cerute de lege pentru a fi publicate în ziarul local. Le prindeam pe toate şi le taxam cum se cuvine pentru a obţine un profit frumuşel.

  — Văd că proprietatea domnului Everett Wainwright e scoasă la vânzare, zise ea.

  — Îmi amintesc vag necrologul lui, am zis eu cu gura plină. Când a murit?

  — Cu cinci, poate şase luni în urmă. Nu prea a fost cine ştie ce de capul necrologului.

  — Eu trebuie să lucrez cu materialele pe care mi le dă familia, îl cunoşteaţi?

  — A avut ani de zile o alimentară lângă calea ferată.

  După intonaţia vocii ei puteam spune că nu-i prea păsase de domnul Everett Wainwright.

  — Era băiat bun sau zgârciob?

  — Avea două seturi de preţuri, unul pentru albi, celălalt, mai ridicat, pentru negri. Bunurile pe care le vindea nu erau marcate în nici un fel, şi el ţinea singur casa de bani. Un client alb intra şi spunea: „Spuneţi-mi, domnule Wainwright, cât costă cutia asta de lapte condensat?”, iar el răspundea: „Treizeci şi opt de cenţi”. Un minut mai târziu intram eu şi spuneam: „Scuzaţi-mă, domnule Wainwright, cât costă cutia asta de lapte condensat?” Iar el răspundea răstit: „Cincizeci şi patru de cenţi”. Era foarte încăpăţânat cu chestiile astea. Nu-i păsa deloc de alţii.

  Timp de aproape nouă ani auzisem tot felul de poveşti din vremuri de demult. Uneori credeam că le aflasem pe toate, dar colecţia lui Miss Callie părea nesfârşită.

  — De ce vă făceaţi cumpărăturile acolo?

  — Era singurul magazin de unde puteam cumpăra ceva. Domnul Monty Griffin avea un magazin mai drăguţ în spatele vechiului cinematograf, dar până acum douăzeci de ani nu puteam cumpăra nimic de acolo.

  — Cine vă împiedica să o faceţi?

  — Chiar domnul Monty Griffin. Nu-i păsa dacă aveai bani, n-avea chef să vadă negri în magazinul lui.

  — Iar domnului Wainwright nu-i păsa?

  — Ba îi păsa şi lui. Nu ne voia pe la el, dar îi plăcea să ne ia banii.

  Începu să-mi spună povestea unui băiat negru care s-a învârtit în jurul alimentarei până ce domnul Wainwright l-a plesnit cu o mătură şi l-a izgonit de acolo. Drept răzbunare, băiatul dădea spargeri o dată sau de două ori pe an la alimentară. Evenimentele au durat ani de zile şi băiatul n-a fost niciodată prins. Fura ţigări şi dulciuri, şi despica toate cozile de mătură.

  — E adevărat că şi-a lăsat toţi banii bisericii metodiste? Mă întrebă ea.

  — Aşa umblă vorba.

  — Cât lăsat?

  — Vreo sută de mii de dolari.

  — Oamenii spun că încerca astfel să îşi cumpere locul în rai, zise Miss Callie.

  Încetasem de multă vreme să mai fiu uimit de bârfa pe care Miss Callie o auzea de cealaltă parte a căii ferate. Multe dintre prietenele ei lucrau acolo ca menajere în reşedinţe de albi. Iar menajerele ştiau totul.

  Miss Callie adusese odată vorba într-o conversaţie despre viaţa de după moarte. Era extrem de îngrijorată pentru sufletul meu. O preocupa faptul că nu devenisem un creştin ca lumea, că nu mă „renăscusem” sau nu fusesem „mântuit”. Botezul meu din pruncie, despre care nu-mi aminteam nimic, i se părea complet insuficient. O dată ce o persoană atinge o anumită vârstă, mai exact „vârstă la care dă socoteală „, atunci, pentru a fi „mântuită” de blestemul iadului veşnic, respectiva persoană trebuie să străbată coridorul unei biserici (care biserică anume reprezenta un alt motiv de veşnică dispută) şi să îşi mărturisească în mod public credinţa faţă de Iisus Hristos.

  Miss Callie se simţea împovărată pentru că eu nu făcusem toate astea niciodată.

  După ce vizitasem şaptezeci şi şapte de biserici diferite, trebuia să recunosc că majoritatea oamenilor din Ford County îi împărtăşeau convingerea. Existau variaţiuni pe aceeaşi temă. Una dintre sectele puternice era Church of Christ. Membrii acestei secte se agăţau de ciudata credinţă că ei şi doar ei aveau să intre în rai. Oricare altă biserică propovăduia o „doctrină sectantă”. Tot ei credeau, la fel ca multe alte congregaţii, că, o dată ce o persoană obţinea mântuirea, aceasta putea fi pierdută printr-un comportament rău. Baptiştii, cei mai numeroşi în ţinut, se ţineau fermi pe poziţia că „odată mântuit, un om rămâne mântuit”.

  O astfel de credinţă părea extrem de confortabilă pentru câţiva baptişti înapoiaţi pe care îi cunoşteam în oraş.

  În orice caz, pentru mine existau speranţe. Miss Callie era emoţionată că fusesem la biserică şi absorbisem cuvintele mântuirii. Era convinsă, şi se ruga permanent pentru mine în acest sens, că într-o zi, curând, Domnul va coborî pe pământ şi îmi va atinge sufletul. Atunci aveam să mă decid să îl urmez, iar ea şi cu mine aveam să ne petrecem împreună eternitatea.

  Miss Callie trăia cu adevărat pentru ziua în care avea să se ducă „Acasă întru glorie”.

  — În duminica asta reverendul Small va prezida peste cina Domnului, mă anunţă ea.

  Era invitaţia săptămânală de a mă duce cu ea la biserică. Reverendul Small şi predicile lui lungi însemnau mai mult decât puteam suporta eu.

  — Mulţumesc, dar duminică voi face din nou nişte cercetări, i-am răspuns eu.

  — Dumnezeu să vă binecuvânteze. Unde?

  — La Maranatha Primitive Baptist Church.

  — N-am auzit niciodată de ea.

  — E în cartea de telefoane.

  — Unde se află?

  — Undeva prin Dumas, cred.

  — E de negri sau de albi?

  — Habar n-am.

  Numărul şaptezeci şi opt de pe lista mea, Maranatha Primitive Baptist Church, era o mică bijuterie la poalele unui deal, lângă un pârâu, sub un pâlc de stejari care aveau cel puţin două sute de ani vechime. Era o clădire mică şi albă, îngustă şi lungă, cu un acoperiş înălţat, din tablă, şi o turlă roşie atât de înaltă, că se pierdea printre stejari. Porţile de intrare erau larg deschise, invitând pe oricine să vină şi să se roage înăuntru. O piatră pe zid menţiona data zidirii lăcaşului de cult: 1813.

  M-am furişat în ultimul rând, locul meu obişnuit, şi m-am aşezat lângă un gentleman bine îmbrăcat, care părea că e de prin acele locuri de când data biserica. În acea dimineaţă am numărat alţi cincizeci şi şase de participanţi la slujbă. Ferestrele erau larg deschise, iar afară un vânticel blând înfiora frunzele copacilor, oferind calmul naturii pentru liniştirea unei dimineţi nebune. De un secol şi jumătate oamenii se adunau acolo, şedeau pe aceleaşi bănci, priveau prin aceleaşi ferestre la aceiaşi copaci şi se rugau la acelaşi Dumnezeu. Corul – format din opt persoane – interpreta un imn lent. M-am întors brusc în alt secol.

  Pastoral era un om jovial pe nume J. B. Cooper. Îl întâlnisem de două ori în decursul anilor pe care îi petrecusem în ţinut, în vreme ce puneam întrebări pentru ca diverse necrologuri să iasă mai bine. Unul dintre beneficiile majore ale turului făcut de mine bisericilor din ţinut era acela că mă cunoşteau toţi preoţii. Chestia asta îmi era cu adevărat de ajutor în decorarea ferparelor mele.

  Pastorul Cooper îşi privi turma şi îşi dădu seama că eram singurul musafir de acolo. Mă strigă pe nume, îmi ură bun venit şi rosti câteva glume nevinovate despre relatarea favorabilă a slujbei în ziar. După patru ani de tururi prin biserici şi şaptezeci şi şapte de cronici bisericeşti mai degrabă generoase şi pline de culoare, îmi era imposibil să mă furişez în vreun lăcaş de cult fără să fiu remarcat.

  Nu ştiam niciodată la ce să mă aştept de la aceste biserici rurale. Cel mai adesea predicile erau lungi şi zgomotoase. De multe ori mă întrebam cum de pot oamenii aceia să vină săptămână de săptămână pentru o admonestare verbală dură. Unii predicatori erau de-a dreptul sadici în condamnarea faptelor pe care enoriaşii le comiseseră în timpul săptămânii, indiferent care ar fi fost acestea. În Mississippi, la sate, totul era un păcat, nu doar cele zece porunci biblice. Am auzit de multe ori adevărate înfierări ale televiziunii, filmelor, jocurilor de cărţi, revistelor uşoare, evenimentelor sportive, uniformelor purtate de majorete, luptei împotriva discriminării, bisericilor cu rase mixte, desenelor Disney – deoarece se difuzau noaptea – dansurilor, petrecerilor sociale, sexului postmarital, absolut orice.

  Însă pastorul Cooper era un om paşnic. Predica lui – lungă de douăzeci şi opt de minute – s-a referit la toleranţă şi iubire. Iubirea era principalul mesaj transmis de Hristos. Singurul lucru pe care ni-l cerea Hristos era să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Pentru momentul venirii la altar în vederea spovedaniei am cântat trei versete din Just As I Am, însă nimeni nu se mişcă. Era clar că oamenii aceia parcurgeau des coridorul până la altar.

  Ca întotdeauna, am mai rămas câteva minute după slujbă ca să vorbesc cu pastoral Cooper. I-am spus cât de mult mi-a plăcut slujba, ceva ce rosteam întotdeauna indiferent că eram sincer sau nu, şi am notat numele membrilor corului pentru articolul meu. Participanţii la slujbe erau de obicei calzi şi prietenoşi, dar în acel moment al turului meu aceştia aveau chef să sporovăiască la nesfârşit şi să rostească tot felul de „cugetări” care poate că aveau să fie publicate:

  — Tata a pus acoperişul acestei biserici în 1902.

  Sau:

  — Tornada din '38 a trecut chiar deasupra noastră în timpul slujbei, vara.

  În vreme ce ieşeam din clădire, am văzut un bărbat în scaun cu rotile în momentul în care era coborât pe rampa pentru handicapaţi. Era un chip pe care îl mai zărisem. M-am dus spre acel om ca să-l salut. Era Lenny Fargarson, băiatul invalid din juriu, juratul cu numărul şapte sau opt, a cărui stare evident se înrăutăţise. În timpul procesului din 1970 putea să meargă singur, deşi priveliştea n-avea nimic plăcut. Acum băiatul ajunsese în scaun. Tatăl lui se prezenta singur. Maică-sa se găsea în mijlocul unui grup de femei care îşi luau la revedere una de la alta.

  — Aveţi un minut liber? Mă întrebă Fargarson.

  În Mississippi, o astfel de întrebare înseamnă, de fapt, că: „Trebuie să vorbim şi s-ar putea să dureze ceva timp”. M-am aşezat pe o bancă sub un stejar. Tatăl băiatului l-a împins spre mine, apoi ne-a părăsit ca să vorbim în linişte.

  — Vă văd ziarul în fiecare săptămână, zise băiatul. Credeţi că Padgitt va fi eliberat?

  — Categoric. Întrebarea este doar când. Poate cere eliberarea condiţionată în fiecare an, o dată pe an.

  — Se va întoarce aici, în Ford County?

  Am ridicat din umeri, pentru că habar n-aveam.

  — Probabil că da. Clanul Padgitt se ţine aproape de propriile pământuri.

  Băiatul se gândi ceva vreme la răspunsul meu. Era ridat şi gârbovit ca un bătrân. Dacă amintirile nu-mi jucau feste, la vremea procesului avusese cam douăzeci şi cinci de ani. Eram cam de aceeaşi vârstă, deşi el părea de două ori mai bătrân decât mine. Auzisem ce păţise – o rană urâtă căpătată într-o fabrică de cherestea.

  — Chestia asta vă înspăimântă? Am întrebat eu. El îmi zâmbi şi spuse:

  — Nimic nu mă poate înspăimânta, domnule Traynor. Domnul este Păstorul meu.

  — Da, aşa e, am replicat eu, ţinând încă minte predica.

  Din cauza stării sale fizice şi a scaunului cu rotile, Lenny era o persoană greu de citit. Îndurase enorm de multe în cursul vieţii. Credinţa îi era puternică, însă pentru o secundă am avut impresia că îi surprind o undă de îngrijorare pe chip.

  Doamna Fargarson venea spre noi.

  — Veţi fi acolo când i se va da drumul? Se interesă Lenny.

  — Mi-ar plăcea, dar nu prea ştiu cum se procedează.

  — Mă veţi suna când veţi afla că i s-a dat drumul?

  — Bineînţeles.

  Doamna Fargarson gătise friptură la cuptor pentru prânzul de duminică. N-a acceptat în ruptul capului să nu iau masa cu ei. Mi s-a făcut brusc foame, iar acasă, ca de obicei, nu mă aştepta nimic gustos. Prânzul de duminică însemna, de obicei, un sandviş rece şi un pahar de vin pe o verandă laterală a casei, urmate de o siestă lungă.

  Lenny locuia cu părinţii într-o casă de la marginea unui drum pietruit, la vreo două mile distanţă de biserică. Tatăl lui era poştaş sătesc, iar maică-sa, profesoară de şcoală. Avea o soră mai în vârstă în Tupelo. La friptură cu cartofi, urmate de un ceai aproape la fel de dulce precum cel preparat de Miss Callie, am rememorat procesul Kassellaw şi prima audiere pentru eliberare condiţionată a lui Padgitt. Poate că lui Lenny nu-i păsa de posibila eliberare a lui Danny, însă părinţii lui erau profund îngrijoraţi.

  În primăvara lui 1978 vestea cea mare a lovit Clanton-ul. Venea Bargain City în oraş! Alături de Mcdonald's şi de fast-food-urile care îl însoţeau, Bargain City era un lanţ naţional care mărşăluia cu repeziciune prin oraşele din Sud. Cele mai multe localităţi se bucurau. Unii dintre noi însă simţeau că acesta este începutul sfârşitului.

  Compania în cauză cucerea lumea prin imensele depozite cu „reducere” ce ofereau tot ce-ţi doreai la preţuri foarte mici. Magazinele erau spaţioase şi curate şi includeau cafenele, farmacii, bănci, chiar şi clinici oftalmologice şi agenţii de turism. Un oraş fără un magazin Bargain City era irelevant şi nesemnificativ.

  Compania a închiriat cincizeci de acri de teren pe Market Street, la circa o milă distanţă de piaţa din Clanton. Câţiva vecini din zonă au protestat, iar consiliul orăşenesc a ţinut o întrunire publică pentru a vedea dacă oraşul este de acord cu construirea magazinului sau nu. Bargain City întâlnise opoziţie şi înainte şi dispunea de o strategie extrem de eficientă şi îndelung pusă la punct pentru astfel de cazuri.

  Sala de consiliu era plină cu oameni ţinând în mâini însemne albe şi roşii Bargain City – BARGAIN CITY – UN BUN VECIN şi VREM SLUJBE. Se găseau acolo ingineri, arhitecţi, avocaţi şi antreprenori, împreuna cu secretarele, nevestele şi copiii. Mesajul lor zugrăvea un tablou roz cu creşteri economice, venituri din vânzări, 150 de slujbe noi pentru localnici şi cele mai bune produse la cele mai mici preţuri.

  Doamna Dorothy Hockett vorbi împotriva ridicării magazinului. Proprietatea ei se găsea chiar lângă locul construcţiei, şi femeia n-avea chef să fie invadată de zgomote şi de lumini. Consiliul orăşenesc părea să simpatizeze cu cauza ei, însă votul fusese de mult decis. Văzând că nimeni altcineva nu mai vorbeşte împotriva lui Bargain City, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre podium.

  Eram condus de credinţa că, pentru a păstra intact centrul oraşului, trebuia să păstrăm cafenelele şi magazinele, birourile şi firmele de servicii din jurul pieţei. Dacă începeam construcţia, stârneam un val care nu mai putea fi oprit. Oraşul avea să se întindă în multiple direcţii, fiecare trăgând de felia ei din vechiul Clanton.

  Cele mai multe slujbe promise aveau să însemne salariul minim pe economie. Creşterea veniturilor din vânzări pentru oraş avea să se facă pe socoteala comercianţilor pe care Bargain City avea să-i aducă repede la sapă de lemn. Oamenii din Ford County n-aveau să se trezească într-o bună zi şi să înceapă brusc să cumpere mai multe biciclete şi frigidere doar pentru că Bargain City le prezenta într-un mod deosebit.

  Am menţionat oraşul Titus, aflat la circa o oră de Clanton înspre sud. Cu doi ani înainte, Bargain City venise acolo. De atunci se închiseseră paisprezece magazine de vânzare cu amănuntul şi o cafenea. Strada principală a oraşului aproape că era pustie acum.

  Am amintit apoi oraşul Marshall, aflat în plină deltă. În cei trei ani scurşi de la deschiderea Bargain City acolo, comercianţii din Marshall pierduseră două farmacii, două mici magazine universale, magazinul cu seminţe, magazinul de feronerie, un butic pentru doamne, un magazin de suveniruri, o mică librărie şi două cafenele. Luasem o dată prânzul în cafeneaua rămasă şi chelneriţa, care lucra acolo de treizeci de ani, îmi spusese că încasările lor ajunseseră la jumătate din ceea ce fuseseră înainte. Piaţa din Marshall era similară cu cea din Clanton, cu excepţia faptului că, aparent, cele mai multe locuri de parcare erau pustii. Iar pe trotuare mai circulau foarte puţini oameni.

  Am menţionat şi oraşul Tackerville, cu aceeaşi populaţie ca a Clantonului. La un an după ce Bargain City deschisese acolo, oraşul fusese obligat să cheltuiască 1,2 milioane dolari pe îmbunătăţirea străzilor pentru a se putea descurca cu traficul din jurul magazinului.

  Le-am înmânat primarului şi membrilor consiliului copii ale unui stadiu efectuat de un profesor în economie de la Universitatea Georgia. Profesorul urmărise dezvoltarea Bargain City în Sud timp de şase ani şi evaluase impactul financiar şi social al companiei asupra oraşelor mai mici de zece mii de locuitori. Veniturile din taxele pe activităţi comerciale rămăseseră în mare cam la fel. Vânzările se mutaseră pur şi simplu de la vechii comercianţi la compania Bargain City. Nivelul şomajului era în mare cam la fel; vânzătorii din vechile magazine centrale fuseseră înlocuiţi de vânzători noi la Bargain City. Compania nu efectuase nici o investiţie substanţială în cadrul comunităţii, în afară de terenul luat în concesiune şi de clădirile comerciale. De fapt, veniturile rezultate din activitatea comercială a companiei nici măcar nu erau intermediate de vreo bancă locală. La miezul nopţii, în fiecare noapte, încasările zilnice erau transferate la sediul central din Gainesville, Florida.

  Studiul ducea la concluzia că expansiunea reprezenta evident o măsură înţeleaptă pentru acţionarii companiei Bargain City, dar efectele economice asupra oraşelor mici erau devastatoare. Iar adevăratul dezastru era de natură culturală. Din cauza magazinelor închise şi a trotuarelor pustii, viaţa animată de pe străzile principale şi din pieţele centrale intra rapid în comă.

  Petiţia în favoarea Bargain City avea 480 de semnături. Petiţia noastră, a opoziţiei, avea 12 nume. Consiliul a votat în unanimitate, 5 la 0, pentru aprobarea planurilor companiei Bargain City.

  Am scris un editorial dur, şi timp de o lună am citit numai scrisori pline de venin îndreptate împotriva mea. Pentru prima dată eram numit „aborigen necivilizat”.

  În mai puţin de o lună, buldozerele au ras complet cincizeci de acri de teren. Amenajările necesare au fost efectuate în mare grabă, astfel încât marea inaugurare oficială a fost anunţată pentru data de 1 decembrie, la ţanc pentru sărbătoarea Crăciunului. Dispunând de fonduri serioase, Bargain City n-a tărăgănat deloc construcţia magazinelor. Compania se bucura de reputaţia unui management viclean şi hotărât.

  Spaţiile comerciale şi locurile de parcare ocupau o suprafaţă de circa douăzeci de acri. Parcelele exterioare au fost repede vândute altor lanţuri comerciale, astfel încât nu peste mult timp consiliul orăşenesc aproba construcţia în zonă a unei benzinării cu autoservire la şaisprezece pompe, a unui magazin de bunuri de larg consum, a trei restaurante de tip fast-food, a unui magazin de pantofi, a unui magazin de mobilă şi a unei alimentare mari.

  Nu-i puteam refuza companiei Bargain City dreptul de a-şi face reclamă. N-aveam nevoie de banii lor, dar cum Times era singura publicaţie care acoperea întregul ţinut, compania respectivă era obligată să-şi facă publicitate la mine. (Ca răspuns la un mic scandal stârnit în 1977 în legătură cu aria de răspândire a ziarului, se înfiinţase un mic tabloid de extremă dreaptă, botezat Clanton Chronicle, dar publicaţia avea mari probleme să se menţină pe piaţă.)

  La mijlocul lui noiembrie m-am întâlnit cu un reprezentant al companiei şi am căzut de acord asupra unor anunţuri destul de piperate ca preţ legate de deschiderea oficială. I-am taxat cât de mult s-a putut, dar oamenii nu s-au plâns niciodată.

  Pe data de 1 decembrie, primarul, senatorul Morton şi alte oficialităţi au tăiat panglica inaugurală. O mulţime nerăbdătoare a năvălit pe uşi şi a început să cumpere produse cu frenezia flămândului care a dat de hrană. Autostrada care intra în oraş s-a umplut cu maşini care se îndreptau spre noua atracţie.

  Am refuzat să relatez despre eveniment pe prima pagină. Am îngropat un articol mic în pagina şapte, iar acest fapt i-a înfuriat pe primar şi pe senatorul Morton, ca şi pe celelalte oficialităţi. Cu toţii se aşteptau să îşi vadă mutra de la inaugurare pe prima pagină, în poziţie centrală.

  Sezonul de Crăciun a fost devastator pentru comercianţii din centrul oraşului. La trei zile după Crăciun a apărut prima victimă, când vechiul magazin Western Auto a anunţat că trage obloanele. Magazinul ocupase aceeaşi clădire timp de patruzeci de ani, vânzând biciclete, accesorii pentru gospodărie şi televizoare. Domnul Hollis Barr, proprietarul, mi-a spus că un model de televizor color Zenith îl costa 438 de dolari ca să-l aducă, iar el încercase, după mai multe reduceri succesive, să îl vândă la 510 dolari. Un model identic se găsea de vânzare la Bargain City pentru numai 399 de dolari.

  Bineînţeles că închiderea magazinului Western Auto a constituit o ştire de pagina întâi.

  Acel faliment a fost urmat, în ianuarie, de închiderea farmaciei lui Swain de lângă Tea Shoppe, apoi de magazinul de cadouri Maggie's Gifts, aflat alături de magazinul de haine al domnului Mitlo. Am tratat fiecare închidere ca pe o moarte, iar articolele mele aveau aerul unor necrologuri.

  Am petrecut o după-amiază împreună cu gemenii Stukes în magazinul lor de feronerie. Era o minunată clădire veche, cu duşumele de lemn, rafturi ponosite care adăposteau un milion de articole, o sobă cu lemne în spate unde se dezbăteau chestiuni serioase atunci când afacerile lâncezeau. De găsit nu prea puteai să găseşti nimic de unul singur în acel magazin, şi, de fapt, asta era şi ideea. Rutina cerea să îl întrebi pe unul dintre gemeni despre „chestia aia plată care se înşurubează în bazin la vârful băţului, ce se potriveşte în povestea aia care dă drumul la scurgerea toaletei”. În acel moment unul dintre gemeni dispărea printre stivele imense de obiecte şi peste câteva minute apărea cu ce era necesar pentru a face toaleta să se scurgă. O astfel de întrebare nu putea fi pusă la Bargain City.

  Stăteam lângă sobă într-o zi friguroasă de iarnă şi ascultam elucubraţiile unui anume Cecil Clyde Poole, un fost maior de armată care, dacă ar fi întocmit el politica naţională, ar fi aruncat cu bomba nucleară în toată lumea, cu excepţia canadienilor. Ar fi bombardat şi compania Bargain City şi, într-unul din cele mai colorate şi dure limbaje auzite vreodată de mine, ar fi distrus-o şi ar fi pulverizat-o cu mare plăcere. Aveam mult timp la dispoziţie ca să vorbim, pentru că aproape nu existau clienţi. Unul dintre gemeni îmi spuse că afacerea lor scăzuse cu 70%.

  Luna următoare au închis uşile magazinului pe care tatăl lor îl inaugurase în 1922. Am tipărit pe prima pagină o poză a fondatorului stând în spatele tejghelei sale, în 1938. Am scris şi un nou editorial, un fel de „V-am spus eu” adresat oricui se mai îndeletnicea cu citirea micilor mele tirade jurnalistice.

  — Predici prea mult, mă avertiza mereu Harry Rex. Şi nimeni nu te ascultă.

  În încăperea din faţă a ziarului rareori stătea cineva. Camera era dotată cu câteva mese pe care erau împrăştiate exemplare ale numărului curent din ziar. Mai era o tejghea pe care Margaret o folosea uneori ca să primească anunţurile publicitare. Clopoţelul de la uşă suna toată ziua când intrau şi ieşeau oamenii. Cam o dată pe săptămână vreun străin se aventura sus, unde uşa de la biroul meu stătea de obicei deschisă. Cel mai adesea era vorba de vreo rudă îndurerată a unui mort, care venea să discute despre necrologul ce urma să apară în ziar.

  Într-o după-amiază de martie din 1979 mi-am ridicat privirea şi am văzut un domn îmbrăcat cu un costum elegant stând în cadrul uşii de la biroul meu. Spre deosebire de Harry Rex, a căruia apariţie începea de pe stradă şi era auzită de toată lumea din clădire, bărbatul din faţa mea urcase scările fără a scoate un sunet.

  Se numea Gary Megrew, era un consultant din Nashville, şi aria lui de expertiză o constituiau ziarele din oraşele mici. În vreme ce îi pregăteam o ceaşca de cafea, îmi spuse că un client al lui, bine dotat financiar, intenţiona să cumpere mai multe ziare din Mississippi în cursul anului respectiv. Deoarece eu aveam şapte mii de abonaţi, nu eram dator nimănui, deţineam o maşină de tipar offset şi, pentru că ne foloseam maşina pentru tipărirea altor şase publicaţii săptămânale mai mici, plus propriile noastre ghiduri de cumpărător, clientul lui era extrem de interesat să achiziţioneze The Ford County Times.

  — Cât este de interesat? Am întrebat eu.

  — Foarte. Dacă am putea vedea registrele contabile, am putea evalua compania dumneavoastră.

  Individul a plecat, iar eu am dat câteva telefoane ca să-i verific credibilitatea. Rezultatele au fost bune, aşa că mi-am făcut bilanţurile financiare. Trei zile mai târziu ne-am întâlnit din nou, de această dată seara. Nu aveam chef ca Baggy, Wiley sau altcineva să-şi bage nasul unde nu-i fierbea oala. Vestea că Times îşi schimbă proprietarul ar fi însemnat un subiect de bârfă atât de fierbinte, încât cafenelele ar fi ajuns să se deschidă la trei dimineaţa în loc de cinci.

  Megrew cântări cifrele ca un analist de afaceri. Am aşteptat, ciudat de nervos, ca şi cum verdictul mi-ar fi putut schimba drastic viaţa.

  — Aveţi o sută de mii după taxe, plus salariul dumneavoastră de cincizeci de mii. Amortizarea înseamnă alte douăzeci de mii. Fără dobânzi, pentru că nu există datorii. Asta înseamnă o sută şaptezeci în bani de rulaj, pe care dacă îi înmulţim în mod standard cu şase ajungem la un milion douăzeci de mii.

  — Şi clădirea? M-am repezit eu.

  Individul privi în jur, ca şi cum tavanul se putea prăbuşi în orice clipă.

  — Locurile astea de obicei nu prea au valoare.

  — O sută de mii, am zis eu.

  — Bine. Şi încă o sută pentru tiparniţa offset şi alte echipamente. Valoarea totală este undeva în jurul a 1,2 milioane.

  — Este o ofertă? Am întrebat, tot mai nerăbdător.

  — S-ar putea. Trebuie să discut cu clientul meu. N-aveam nici o intenţie să vând ziarul. Intrasem într-o astfel de afacere din întâmplare, dădusem câteva lovituri norocoase, muncisem din greu să scriu articole şi necrologuri şi să vând publicitate, iar acum, nouă ani mai târziu, mica mea companie valora peste un milion de dolari.

  Eram tânăr şi necăsătorit, deşi mă cam săturasem să fiu singur şi să locuiesc singur într-un căsoi cu trei pisici de pe vremea familiei Hocutt care refuzau pur şi simplu să moară. Acceptasem realitatea că n-aveam să-mi găsesc o mireasă în Ford County. Toate fetele bune erau înşfăcate de la vârsta de douăzeci de ani, iar eu eram prea bătrân ca să intru într-o astfel de competiţie. Mă întâlneam cu toate tinerele divorţate, cele mai multe fiind repede gata să sară în pat şi să se trezească dimineaţa în casa mea frumoasă, visând să cheltuie toţi acei bani cu lopata despre care circula bârfa că îi fac. Singura pe care o plăceam cu adevărat şi cu care mă vedeam din când în când de aproape un an era împovărată cu trei copii mici.

  E interesant însă în ce stare te poate aduce un milion de dolari. O dată ce un astfel de gând mi s-a întipărit în minte, n-a mai ieşit niciodată din creierul meu. Munca a devenit mai grea. Am început să urăsc necrologurile alea stupide şi presiunea neîncetată a termenelor limită. Îmi spuneam cel puţin o dată pe zi că n-ar mai fi trebuit să bat străzile vânzând publicitate. Puteam renunţa la editoriale. S-ar fi terminat astfel cu scrisorile abjecte adresate editorului.

  O săptămână mai târziu, i-am spus lui Gary Megrew că Times nu era de vânzare. El mă informă că omul pe care îl reprezenta decisese să cumpere trei ziare până la sfârşitul anului, aşa că îmi mai rămânea ceva timp să mă gândesc.

  În mod remarcabil, nimeni nu a aflat absolut nimic despre discuţiile noastre.

  Într-o după-amiază de joi, la începutul lui mai, am primit un telefon de la avocatul Comisiei de eliberare. Următoarea audiere în cazul Padgitt avea loc în lunea care urma.

  — Ce convenabil! Am rostit eu.

  — De ce? Mă întrebă individul.

  — Noi scoatem ziarul în fiecare miercuri, aşa că nu am timp să public un articol înainte de audiere.

  — Noi nu vă monitorizăm ziarul, domnule Traynor, zise el.

  — Nu vă cred, am ripostat eu.

  — Ce credeţi dumneavoastră nu are importanţă. Comisia a decis că nu vi se va permite să participaţi la audiere. Aţi încălcat regulile noastre data trecută relatând despre cele petrecute.

  — Mi se interzice accesul?

  — Exact.

  — O să fiu acolo oricum.

  Am închis şi l-am sunat pe şeriful Menatt. Şi el fusese informat de audiere, dar nu era sigur că poate participa. Avea un caz fierbinte cu un copil dispărut din Wisconsin, şi era limpede că n-avea nici un interes să se amestece în aceeaşi oală cu clanul Padgitt.

  Procurorul districtual, Rufus Buckley, avea un proces de jaf armat programat luni în ţinutul Van Buren. Îmi promise că va trimite o scrisoare prin care să se opună eliberării, dar scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Judecătorul Omar Noose prezida în acelaşi caz, aşa că el nici nu intra în discuţie. Începeam să cred că nimeni nu se va duce acolo să spună ceva împotriva eliberării lui Danny Padgitt.

  De amuzament, i-am cerut lui Baggy să se ducă. Acesta a icnit, apoi s-a repezit să-mi înşire o listă lungă de motive prin care se scuza că nu poate să se ducă.

  M-am dus până la Harry Rex să îi dau vestea. Acesta avea un proces urât de divorţ care începea luni în Tupelo; altfel poate că ar fi mers cu mine la Parchman.

  — Băiatul o să fie eliberat, Willie, îmi zise el.

  — Anul trecut am împiedicat asta, i-am răspuns eu.

  — O dată ce încep audierile pentru eliberare, totul devine o chestiune de timp.

  — Dar cineva trebuie să se opună cu înverşunare.

  — De ce te preocupă? În cele din urma, tot va ieşi. De ce să-i stârneşti pe membrii clanului Padgitt? Nu vei obţine nici un voluntar.

  Voluntarii erau, într-adevăr, greu de găsit. Întregul oraş părea că dă bir cu fugiţii. Eu îmi imaginasem o mulţime furioasă intrând în sala de audieri şi întrerupând întrunirea.

  Mulţimea mea furioasă consta din trei oameni.

  Wiley Meek fusese de acord să meargă cu mine, deşi n-avea nici un chef să ia cuvântul. Dacă realitatea dovedea că într-adevăr accesul îmi era interzis în sală, atunci Wiley avea să stea acolo ca să-mi ofere ulterior detaliile. Şeriful Menatt ne-a surprins pe toţi cu prezenţa la acţiune.

  Pe coridorul din afara sălii de audieri măsurile de securitate erau deosebit de stricte. Când jurisconsultul Comisiei m-a văzut, a devenit extrem de nervos şi a intrat într-un schimb de replici dure cu mine. Am fost înconjurat imediat de paznici în uniformă. Eram depăşit ca număr şi neînarmat. Am fost escortat afară din clădire şi urcat în maşină, lângă care s-au postat doi ţărănoi cu ceafă groasă şi minte obtuză, ca să mă urmărească ce fac.

  Aşa cum mi-a relatat ulterior Wiley, audierea a mers ca unsă. Acolo se găsea şi Lucien, împreună cu diverse rude ale lui Danny. Jurisconsultul Comisiei a citit un raport care îl transforma pe Danny într-un adevărat îngeraş. Cel care se ocupa de cazul lui a susţinut raportul. Lucien a rostit, timp de zece minute, obişnuitele lui idioţenii avocăţeşti. Ultimul a vorbit tatăl lui Danny, cerând, emoţionat, eliberarea fiului său. Era disperată nevoie de el înapoi acasă, unde familia desfăşura afaceri cu cherestea, pietriş, asfalt, camioane, antreprenoriat de construcţii şi transporturi de marfă. Băiatul urma să aibă atâtea slujbe şi să lucreze atât de multe ore în fiecare săptămână, încât n-ar mai fi avut cum să intre în vreo belea.

  Şeriful Menatt s-a ridicat şi a susţinut punctul de vedere al populaţiei din Ford County. Era nervos şi nu prea vorbea bine, dar a reuşit să redea credibil crima. Însă a neglijat să le reamintească membrilor Comisiei că un juriu, ales din aceeaşi mulţime de oameni care îl alesese pe el şerif, fusese ameninţat de Danny Padgitt.

  Cu un scor de 4 la 1 la voturi, Danny Padgitt a fost eliberat din închisoare.

  Clanton-ul şi-a manifestat dezamăgirea în tăcere. Pe parcursul procesului, oraşul dovedise o adevărată sete de sânge şi reacţionase violent când juriul refuzase sentinţa de condamnare la moarte. De atunci trecuseră însă nouă ani, iar o dată cu prima audiere pentru eliberare condiţionată oraşul acceptase că Danny Padgitt avea să devină, în cele din urmă, liber. Nimeni nu se aştepta ca totul să se petreacă atât de curând, dar după audiere şocul trecuse repede.

  Eliberarea lui a fost influenţată de doi factori neobişnuiţi. Primul element consta în faptul că Rhoda Kassellaw nu avea nici un fel de rudă în zonă. Nu existau părinţi îndureraţi care să stârnească simpatie şi să pretindă dreptate. Nu existau rude furioase, care să menţină cazul în atenţie. Copiii ei plecaseră în altă parte şi fuseseră uitaţi. Rhoda dusese o viaţă singuratică şi nu lăsase în urma ei nici un prieten apropiat care să vrea să menţină trează flacăra urii împotriva ucigaşului.

  Al doilea factor a fost acela că familia Padgitt trăia într-un alt univers. Erau atât de rar văzuţi în public, încât nu era greu să convingi pe oricine că Danny avea, pur şi simplu, să se înfunde pe insula lui, ca să nu mai iasă niciodată de acolo. Care era diferenţa pentru oamenii din Ford County? Închisoarea sau insula Padgitt? Dacă nimeni nu avea să-l mai vadă vreodată, crimele lui aveau să fie uitate. În cei nouă ani scurşi de la proces, nu zărisem niciodată vreun Padgitt în Clanton. În editorialul meu dur legat de eliberare am scris că „printre noi se află iarăşi un ucigaş cu sânge rece”. Însă o asemenea caracterizare nu era chiar adevărată.

  Articolul de pe prima pagina şi editorialul n-au atras nici măcar o singură scrisoare din partea publicului. Oamenii au discutat despre eliberare, dar nu prea mult timp şi fără prea mult zgomot.

  Baggy s-a strecurat în biroul meu într-o dimineaţă târziu, la o săptămână după eliberarea lui Padgitt şi a închis uşa după el, ceea ce întotdeauna însemna un semn bun. Prinsese de veste despre o bârfă atât de suculentă, încât trebuia să mi-o relateze cu uşile închise.

  Într-o zi obişnuită ajungeam la lucru pe la ora 11. Şi tot într-o zi obişnuită Baggy începea să livreze noutăţile pe la amiază, aşa că, de obicei, aveam cam o oră la dispoziţie să discutăm articolele şi să monitorizăm zvonurile.

  Baggy privi în jur ca şi cum pereţii fuseseră impregnaţi cu microfoane, apoi zise:

  — Clanul Padgitt a plătit o sută de bătrâne ca să-l elibereze pe băiat.

  Suma nu mă şoca, nici mita în sine, ci faptul că Baggy descoperise o asemenea informaţie.

  — Nu se poate! M-am mirat eu din cale afară. Chestia asta îl stârnea mereu să spună mai multe.

  — Îţi spun eu, zise el cu îngâmfare, ca de obicei atunci când era în posesia unei noutăţi absolute.

  — Cine a luat banii?

  — Asta e partea bună. N-o să-ţi vină să crezi.

  — Cine?

  — O să fii şocat.

  — Cine?

  Îşi începu ritualul lent şi tradiţional de a-şi aprinde o ţigară. În primii mei ani, trepidam de nerăbdare în vreme ce el întârzia cu veştile dramatice cărora le dăduse de urmă, însă o dată cu experienţa am învăţat că o astfel de atitudine nu făcea decât să încetinească povestea. Aşa că mi-am reluat însemnările pe care le făceam înainte de sosirea lui în birou.

  — N-ar trebui să fie o surpriză prea mare, cred eu, zise el, pufăind şi aşteptând. Pe mine nu m-a surprins deloc.

  — Ai de gând să-mi spui sau nu?

  — Theo.

  — Senatorul Morton?

  — Asta încerc să-ţi spun.

  Eram suficient de şocat şi trebuia să las impresia asta, altfel povestea şi-ar fi pierdut din farmec.

  — Theo? Am întrebat eu uimit.

  — Este vicepreşedintele Comitetului pentru Corecţii din Senat. A fost acolo dintotdeauna, ştie cum să tragă sforile. Voia o sută de miare, clanul Padgitt era dispus să-i plătească, aşa că au ajuns la înţelegere, şi băiatul umblă liber acum. Chiar aşa.

  — Credeam că Theo e mai presus de şpagă, am zis eu, cât se poate de serios.

  Afirmaţia produse un nechezat din partea lui Baggy.

  — Nu mai fi atât de naiv, zise el. Din nou, ştia totul.

  — De unde ai auzit asta?

  — Nu-ţi pot spune.

  Exista şansa ca gaşca lui de la pocher să fi născocit povestea ca să vadă cât de repede se răspândea zvonul în jurul pieţei înainte de a se întoarce la ei. Însă exista şi o şansă mare ca Baggy să fi dat cu adevărat peste ceva. Oricum nu conta. Banilor gheaţă nu li se putea lua urma.

  Exact când încetasem să mai visez la o pensionare timpurie, la grămezi de bani care să mă înconjoare, la plecarea din oraş şi, stabilirea în Europa, la drumeţiile prin Australia, tocmai când îmi reluasem munca obişnuită de a scrie articole şi necrologuri şi de a vinde publicitate fiecărui negustor din oraş, domnul Gary Megrew a reintrat în viaţa mea. De această dată şi-a adus şi clientul cu el.

  Ray Noble era unul dintre cei trei conducători ai unei companii care deţinea deja treizeci de publicaţii săptămânale în Sud şi continua să se extindă. Precum prietenul meu din colegiu, Nick Diener, individul crescuse în miezul afacerii cu ziare şi cunoştea toate trucurile şi rotiţele. M-a pus să jur că voi păstra secretul, apoi şi-a prezentat planul de acţiune. Compania lui voia să cumpere Times, împreună cu ziarele din ţinuturile Tyler şi Van Buren. Aveau să vândă echipamentele de la celelalte două publicaţii şi să tipărească totul în Clanton, deoarece aici tiparniţa era mai bună. Aveau să întocmească o singură contabilitate şi să gestioneze centralizat cele mai multe anunţuri publicitare. Oferta lor de 1,2 milioane dolari fusese, de fapt, o apreciere apropiată de realitate.

  Acum îmi ofereau 1,3 milioane dolari. Bani gheaţă.

  — După impozitarea câştigurilor de capital, veţi pleca de aici cu un milion de dolari întreg, zise Noble.

  — Pot şi eu să calculez, am răspuns, ca şi cum efectuam astfel de tranzacţii în fiecare săptămână.

  Cuvintele „un milion de dolari întreg” îmi dădeau fiori prin tot trupul.

  Tipii mă presară un pic. Puseseră oferte pe masă şi pentru celelalte două publicaţii, dar eu aveam impresia că afacerea nu prea mergea aşa cum şi-ar fi dorit ei. Elementul-cheie în întregul joc era Times. Noi aveam echipamente mai bune şi un tiraj uşor mai ridicat decât celelalte ziare.

  Am refuzat din nou, şi indivizii au plecat; ştiam toţi trei că nu fusese ultima noastră conversaţie pe această temă.

  La unsprezece ani după ce fugise din Ford County, Sam Ruffin se întoarse cam în acelaşi mod în care plecase – cu un autobuz în mijlocul nopţii. Era deja de două zile acasă înainte să aflu şi eu. M-am dus pentru masa de prânz de joi şi l-am văzut pe Sam, legănându-se pe verandă cu un zâmbet întipărit pe chip la fel de mare ca al maică-si. Miss Callie se comporta şi părea cu zece ani mai tânără, acum, că băiatul ei ajunsese în siguranţă acasă. Prăjise un pui şi gătise tot felul de legume din gradină. La masă a venit şi Esau, şi împreună am sărbătorit timp de trei ore.

  Sam avea acum un certificat de absolvire a unui colegiu şi intenţiona să urmeze şi facultatea de drept. Aproape că se însurase cu o canadiancă, însă lucrurile se stricaseră în urma opoziţiei aprinse manifestate de familia ei în legătură cu căsătoria. Miss Callie părea şi ea destul de uşurată să afle despre ruptură. Sam nu-i menţionase maică-si nimic despre legătura lui afectivă în scrisori.

  Voia să stea în Clanton câteva zile, pe lângă casă, aventurându-se prin Lowtown doar noaptea. I-am promis că voi discuta cu Harry Rex, voi trage cu urechea şi voi vedea ce pot să aflu despre Durant şi fiii acestuia. Din anunţurile pe care le publicasem, ştiam că Durant se recăsătorise, apoi divorţase pentru a doua pară.

  Sam voia să vadă oraşul, aşa că târziu în acea după-amiază l-am luat în Spitfire-ul meu. Ascunzându-se sub o şapca de base-ball, absorbi cu nesaţ priveliştea orăşelului pe care el continua să-l denumească „acasă”. I-am arătat redacţia, casa mea, Bargain City şi întinderea de teren de la vest de oraş. Am dat ocol tribunalului şi i-am spus povestea lunetistului şi a evadării dramatice a lui Baggy. Multe din toate acestea le aflase din scrisorile mamei lui.

  Lăsându-l în faţa reşedinţei Ruffin, Sam m-a întrebat:

  — Lui Padgitt chiar i s-a dat drumul din închisoare?

  — Nimeni nu l-a văzut, i-am răspuns eu. Dar sunt convins că e acasă.

  — Te aştepţi la necazuri?

  — Nu, nu chiar.

  — Nici eu. Dar n-o pot convinge pe mama de chestia asta.

  — Nu se va întâmpla nimic, Sam.

  Unicul foc de armă care îl ucise pe Lenny Fargarson a fost tras de o puşcă de vânătoare de mare calibru. Ucigaşul putea să se fi aflat chiar şi la două sute de metri distanţă de veranda unde a murit Lenny. Imediat dincolo de pajiştea largă care înconjura casa începea pădurea deasă, aşa că existau mari şanse ca acela care apăsase pe trăgaci să se fi urcat într-un copac, având astfel o ţintă perfectă în vizor şi fiind ascuns total de priviri indiscrete.

  Nimeni nu auzi împuşcătura. Lenny şedea pe verandă, în scaunul lui cu rotile, şi citea una din multele cărţi pe care le împrumuta în fiecare săptămână de la biblioteca din Clanton. Tatăl lui livra scrisori. Maică-sa plecase la cumpărături în Bargain City. Toate probele strânse arătau că Lenny nu simţise nimic şi murise instantaneu. Glonţul intrase pe partea dreapta a capului, chiar deasupra mandibulei, şi crease o imensă rană de ieşire deasupra urechii stângi.

  Murise de ceva timp când l-a descoperit mama lui. Femeia reuşise cumva să se controleze şi se abţinuse să-i atingă corpul sau să mişte ceva de pe scena crimei. Veranda era plină de sânge, care începuse chiar să se scurgă pe treptele din faţa ei.

  Wiley aflase despre asasinat interceptând convorbirile poliţiştilor. M-a sunat imediat, anunţându-mă cu un ton înfricoşător:

  — A început. Fargarson, băiatul invalid, e mort.

  Wiley a trecut în trombă pe la redacţie, m-a luat în camioneta lui şi am plecat amândoi spre scena crimei. Niciunul dintre noi nu scoase vreo vorbă, dar ne gândeam amândoi la acelaşi lucru.

  Lenny se găsea încă pe verandă. Focul de armă îl răsturnase de pe scaun, aşa că băiatul zăcea acum pe o parte, cu faţa spre casă. Şeriful Menatt ne ceru să nu facem poze. Ne-am conformat cererii. Oricum nu le-aş fi publicat în ziar.

  Prietenii şi rudele începeau să se adune, fiind îndrumaţi de ajutoarele de şerif spre o uşă laterală. Menatt îşi folosi oamenii pentru a acoperi trupul de pe verandă. M-am dat în spate, încercând să absorb întreaga scenă cu privirea – poliţiştii îngrămădindu-se deasupra lui Lenny, în vreme ce toţi cei care-l iubeau pe băiat încercau să zărească ceva din el, în acelaşi timp grăbindu-se să le transmită condoleanţe părinţilor.

  După ce cadavrul a fost luat cu o targa şi încărcat într-o ambulanţă, şeriful Menatt s-a îndreptat spre mine şi s-a sprijinit de camioneta cu care venisem acolo.

  — Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu? Mă întrebă el.

  — Da.

  — Îmi poţi găsi o listă cu juraţii?

  Cu toate că nu tipărisem niciodată numele juraţilor, aveam informaţia respectivă într-un dosar în arhivă.

  — Desigur, am răspuns eu.

  — Cât îţi va lua? Se interesă el.

  — Lasă-mă o oră. Ce ai de gând?

  — Trebuie să-i informăm pe oameni.

  În vreme ce noi plecam, ajutoarele de şerif se apucau să pieptene pădurea deasă din jurul reşedinţei Fargarson.

  I-am dus şerifului lista şi am parcurs-o împreună. În 1977 scrisesem necrologul pentru juratul numărul cinci, domnul Fred Bilroy, un pădurar pensionat care murise brusc de pneumonie. Din câte ştiam eu, ceilalţi zece încă trăiau.

  Menatt le dădu lista unui număr de trei dintre ajutoarele sale. Aceştia se dispersară să împrăştie vestea pe care nimeni nu avea chef să o afle. Eu m-am oferit voluntar să o informez pe Callie Ruffin.

  Miss Callie şedea pe verandă şi îi urmărea pe Sam şi pe Esau cum se războiau într-o partidă de dame. Au fost încântaţi să mă vadă, dar dispoziţia li s-a schimbat cu iuţeală.

  — Am nişte veşti proaste, Miss Callie, am început eu, cât se putea de grav.

  Mă aşteptau.

  — Lenny Fargarson, băiatul invalid care a făcut parte din juriu împreună cu dumneavoastră, a fost asasinat în această după-amiază.

  Miss Callie îşi acoperi gura cu mâna şi căzu pe balansoar. Sam o sprijini, apoi o bătu uşor pe umăr. Le-am oferit o scurtă descriere a celor întâmplate.

  — Era un creştin aşa de bun! Zise Miss Callie. Ne-am rugat împreună înainte de a începe deliberările.

  Nu plângea, dar era pe punctul de a începe. Esau se duse să-i aducă o pastilă împotriva creşterii tensiunii. El şi Sam se aşezară lângă balansoarul ei, în timp ce eu am stat pe canapea. Eram cu toţii adunaţi laolaltă pe mica verandă. Vreme îndelungată nimeni nu scoase nici o vorba. Miss Callie căzu într-o lungă stare de meditaţie şi rugăciune.

  Era o noapte caldă de primăvară, luminată de semilună, iar Lowtown fremăta de copii pe biciclete, vecini discutând peste gard şi un meci pasionant de baschet desfăşurat undeva în josul străzii. O gaşcă de puşti se aciuase pe lângă Spitfire-ul meu; într-un târziu, Sam i-a gonit de acolo. Era a doua oară când veneam acolo după lăsarea întunericului.

  — Aşa e în fiecare seară? Am întrebat eu după un timp.

  — Da, când e vremea bună, răspunse Sam, dornic să vorbească. A fost un loc minunat unde să creşti. Toată lumea ştie pe toată lumea. Când aveam nouă ani am spart parbrizul unei maşini cu o bâtă de base-ball. Am luat-o la goană şi am fugit drept acasă. Când am ajuns aici, mama mă aştepta pe verandă. Aflase totul. A trebuit să mă întorc la locul faptei, să mărturisesc ce am făcut şi să promit că voi îndrepta lucrurile.

  — Şi aşa ai făcut, interveni Esau.

  — Mi-au trebuit şase luni ca să muncesc şi să strâng o sută douăzeci de dolari.

  Miss Callie schiţă un zâmbet amintindu-şi, însă era prea preocupată de Lenny Fargarson. Cu toate că nu-l văzuse de nouă ani, îi păstra o amintire dragă. Moartea lui o întrista cu adevărat şi în acelaşi timp o înspăimânta.

  Esau pregăti nişte ceai cu lămâie şi când se întoarse din casă strecură discret o puşcă cu ţeava dublă în spatele balansoarului, la îndemâna lui, dar în afara razei vizuale a soţiei sale.

  Pe măsură ce treceau orele, traficul se subţia şi vecinii se retrăgeau în case. Mi-am zis că Miss Callie ar fi fost o ţintă extrem de dificilă dacă ar fi stat acasă. În stânga şi dreapta, precum şi de cealaltă parte a străzii existau case. Nu existau dealuri, turnuri sau locuri descoperite în apropiere.

  Nu mi-am rostit gândurile cu voce tare, dar sunt convins că Sam şi Esau nutreau aceleaşi sentimente. Când am observat că Miss Callie avea chef să se culce, mi-am luat la revedere şi am pornit înapoi spre închisoare. Ajutoarele de şerif mişunau peste tot şi exista un aer de carnaval tipic momentelor în care se producea o crimă răscolitoare. Nu m-am putut abţine să nu mă întorc nouă ani în timp, la noaptea în care Danny Padgitt fusese arestat şi adus la închisoare cu cămaşa îmbibată de sânge.

  Doar doi juraţi nu fuseseră găsiţi. Amândoi se mutaseră, iar şeriful Menatt încerca să le dea de urmă. Mă întrebă de Miss Callie şi i-am spus că e în siguranţă. Nu i-am relatat că Sam era acasă.

  A închis uşa biroului şi mi-a zis că vrea să-mi ceară o favoare.

  — Te poţi duce mâine să vorbeşti cu Lucien Wilbanks?

  — De ce eu?

  — Păi aş putea şi eu, dar, ca să fiu sincer, nu-l pot suferi pe ticălos, iar el nutreşte aceleaşi sentimente faţă de mine.

  — Toată lumea îl urăşte pe Lucien, am replicat eu.

  — Cu excepţia…

  — Cu excepţia… lui Harry Rex?

  — A lui Harry Rex. Ce-ar fi dacă tu şi Harry Rex vă duceţi să discutaţi cu Lucien? Vedeţi dacă vrea să acţioneze ca intermediar în relaţia cu clanul Padgitt. Vreau să spun că, la un moment dat, va trebui să discut cu Danny, nu?

  — Cred că da. Tu eşti şeriful.

  — Vreau doar să ai o discuţie cu Lucien Wilbanks. Să simţi în ce ape se scaldă. Dacă totul merge bine, atunci poate că voi vorbi cu el. E altceva dacă şeriful e cel care dă buzna de prima dată.

  — Mai degrabă aş prefera să mă las biciuit, am rostit eu, fără să glumesc.

  — Dar o vei face?

  — N-o să mai dorm din pricina asta.

  Nici Harry Rex n-a părut prea încântat de idee. De ce să ne implicăm amândoi în povestea asta? Am discutat pe marginea problemei la un mic dejun timpuriu la cafenea, o acţiune cam neobişnuită pentru noi, dar nu voiam să pierdem primul val de bârfă din oraş. Pe niciunul dintre noi nu ne surprindea faptul că locul era plin cu experţi care nu mai pridideau să repete tot felul de detalii şi teorii legate de cazul Fargarson. Mai mult ascultam decât vorbeam. Am plecat de acolo pe la ora opt şi jumătate.

  La doua clădiri depărtare de cafenea se găsea biroul lui Wilbanks. Mergând într-acolo, i-am spus lui Harry Rex:

  — Hai s-o facem.

  Înainte de Lucien, familia Wilbanks se constituise într-o piatră de temelie a societăţii civile, comerciale şi juridice din Clanton. În epoca de aur a secolului anterior familia deţinea pământ şi bănci, şi toţi bărbaţii din familie studiaseră Dreptul, unii la facultăţi celebre din Est. Însă familia intrase în declin de mulţi ani. Lucien era ultimul descendent de sex masculin al familiei, iar acum exista o şansă enormă ca el să fie exclus din barou.

  Ethel Twitty, secretara de o viaţă a firmei, ne întâmpină cu acreală, aproape privindu-l cu ură pe Harry Rex, care îmi spuse printre dinţi:

  — Cea mai mare ticăloasă din oraş.

  Cred că ea l-a auzit. Era clar că se aveau ca şoarecele cu pisica de mulţi ani. Şeful ei era la birou. Ce treabă aveam noi cu el?

  — Vrem să-l vedem pe Lucien, rosti Harry Rex. Pentru ce altceva am fi venit aici?

  Femeia îl sună pe şeful ei, în vreme ce noi ne-am pus pe aşteptat.

  — N-am toată ziua la dispoziţie! Se răţoi la un moment dat Harry Rex la ea.

  — Puteţi intra, rosti ea, dorind mai mult ca orice să scape de noi.

  Am urcat treptele. Biroul lui Lucien era uriaş. Avea o lăţime şi o lungime de cel puţin zece metri, cu un tavan înălţat la trei metri şi balcoane care dădeau spre piaţă. Biroul se găsea pe partea de nord a clădirii, exact vizavi faţă de redacţia Times. Între noi se afla tribunalul. Din fericire, nu puteam zări balconul lui Lucien de pe veranda mea.

  Ne întâmpină cu indiferenţă, ca şi cum l-am fi întrerupt din mijlocul unei meditaţii profunde. Cu toate că era devreme ca oră a zilei, biroul lui plin de documente lăsa impresia că acolo cineva lucrase toată noaptea. Lucien îi permisese părului lui încărunţit să crească până la nivelul gâtului, îşi lăsase o ţăcălie care nu mai era demult la modă şi avea ochii roşii şi obosiţi ai unui beţiv.

  — Cu ce ocazie? Întrebă el, tărăgănind cuvintele.

  Ne-am uitat chiorâş unul la altul, amândoi încercând să adunăm cât mai mult dispreţ în priviri.

  — Ieri s-a petrecut o crimă, Lucien, zise Harry Rex. Lenny Fargarson, băiatul acela invalid din juriu.

  — Bănuiesc că acum nu discutăm oficial, rosti Lucien în direcţia mea.

  — Aşa e, am răspuns eu. Totul e neoficial. Şeriful Menatt m-a rugat să trec pe la tine şi să te salut. L-am invitat pe Harry Rex cu mine.

  — Deci socializăm un pic?

  — Poate că da. Vrem doar să avem o mică discuţie despre crimă, am precizat eu.

  — Cunosc amănuntele, replică el.

  — Ai mai vorbit cu Danny Padgitt în ultima vreme? Întrebă Harry Rex.

  — De când a fost eliberat, nu.

  — Se găseşte în ţinut?

  — Se află pe teritoriul statului, nu ştiu exact unde. Dacă traversează graniţa statului fără permisiune, violează condiţiile de eliberare.

  Oare de ce nu-l eliberaseră condiţionat în, să zicem, Wyoming? Părea ciudat că i se ceruse să rămână atât de aproape de locul unde comisese crimele. Trebuia să fi scăpat de el!

  — Şeriful Menatt ar vrea să aibă o discuţie cu el, am zis eu.

  — Chiar aşa? Şi de ce ne-ar interesa asta pe mine şi pe tine? Spune-i şerifului să se ducă şi să discute cu el.

  — Nu e chiar atât de simplu, Lucien, şi tu ştii asta, rosti Harry Rex.

  — Şeriful are vreo dovadă împotriva clientului meu? Vreo probă? Ai auzit de cauză probabilă, Harry Rex? Ştiai că nu poţi să hărţuieşti suspecţii obişnuiţi? E nevoie de ceva mai mult decât atât.

  — A existat o ameninţare directă împotriva juraţilor, am intervenit eu.

  — Acum nouă ani.

  — Cu toate astea, a fost o ameninţare pe care ne-o amintim cu toţii. Iar acum, la două săptămâni după ce i se dă drumul, unul dintre juraţi e mort.

  — Nu ajunge, amicilor. Mai daţi-mi ceva şi s-ar putea să mă consult cu clientul meu. Acum nu aveţi decât speculaţii. O mulţime de speculaţii, e adevărat, dar oraşul ăsta e întotdeauna gata de bârfă.

  — Nu ştii unde e acum, nu-i aşa, Lucien? Întrebă Harry Rex.

  — Presupun că e pe insulă, împreună cu ceilalţi. Folosise cuvântul „ceilalţi” ca şi cum s-ar fi referit la o adunătură de şobolani.

  — Şi ce se va întâmpla dacă un alt jurat va fi împuşcat? Insistă Harry Rex.

  Lucien lăsa pe masă carnetul din mână şi îşi puse coatele pe el.

  — Şi ce să fac eu, Harry Rex? Să-l sun pe băiat şi să-i spun: „Hei, Danny, sunt convins că nu tu îţi ucizi juraţii, dar, dacă totuşi o faci, atunci fii tu băiat bun şi opreşte-te”? Crezi că mă va asculta? Povestea asta nu s-ar fi petrecut dacă idiotul mi-ar fi urmat sfatul. Am insistat să nu depună mărturie în propria apărare. E un idiot, ai înţeles, Harry Rex? Eşti avocat şi Dumnezeu ştie câţi clienţi idioţi ai şi tu pe mână. Nu se poate face nimic pentru a-i controla.

  — Ce se întâmplă dacă este împuşcat un alt jurat? Repetă Harry Rex.

  — Atunci cred că un alt jurat va muri.

  Am sărit în picioare şi m-am îndreptat spre uşă.

  — Eşti un mare ticălos, am zis eu.

  — Să nu apară în ziar o vorbă din ce am discutat, mă avertiză el.

  — Du-te dracului! Am urlat eu, trântind uşa în urma mea.

  Târziu în acea după-amiază, domnul Magargel de la pompe funebre m-a sunat şi m-a întrebat dacă puteam merge până acolo. Domnul şi doamna Fargarson veniseră să aleagă un sicriu şi să facă ultimele aranjamente. Aşa cum mi se mai întâmplase de multe ori, m-am întâlnit cu ei în salonaşul C, cea mai mică încăpere de vizitare. Camera era rareori folosită.

  Cu ei venise şi pastorul J. B. Cooper de la Maranatha Primitive Baptist Church, un om sfânt. Cei doi se bazau pe el pentru orice decizie.

  Mă întâlneam de cel puţin două ori pe an cu câte o familie, după moartea tragică a unui membru mult iubit. Aproape întotdeauna era vorba de un accident de maşină sau de un accident de muncă la fermă, oricum ceva neaşteptat. Supravieţuitorii evenimentului erau prea şocaţi ca să gândească limpede şi prea îndureraţi ca să ia decizii. Cei puternici treceau pur şi simplu precum somnambulii prin toată tragedia. Cei slabi erau adesea prea amorţiţi ca să mai facă altceva decât să plângă. Doamna Fargarson era elementul puternic din familie, însă oroarea de a-şi găsi fiul cu jumătate din cap spulberat o transformase într-o stafie tremurândă. Domnul Fargarson se holba în gol în podea.

  Pastorul Cooper îmi spuse cu blândeţe ceea ce era esenţial în astfel de momente, lucruri pe care le ştia deja prea bine. După ce păţise nenorocirea cu rana de la coloana vertebrală, Lenny visase să ajungă în rai, să i se refacă trupul şi să se plimbe în fiecare zi mâna în mână cu Mântuitorul lui. Am lucrat împreună la câteva aspecte de limbaj pentru a obţine un asemenea efect, căpătând astfel aprecierea doamnei Fargarson. Aceasta îmi dădu o fotografie cu Lenny stând lângă un iaz, cu o undiţă în mână. Am promis să public poza pe prima pagină.

  Ca întotdeauna când era vorba de părinţi îndureraţi, soţii Fargarson mi-au mulţumit din inimă şi au insistat să mă strângă în braţe, în vreme ce eu încercam să plec. Îndoliaţii se agaţă de oameni în acest fel, mai ales într-o casă funerară.

  Am trecut pe la, Pepe's” şi am cumpărat o întreagă gamă de mâncăruri mexicane, apoi m-am dus în Lowtown, unde am descoperit că Sam juca baschet, Miss Callie dormea înăuntru, iar Esau păzea casa cu arma de vânătoare. În cele din urmă, am mâncat pe verandă, deşi Miss Callie abia dacă a gustat din mâncarea neobişnuită. Nu îi era foame. Esau îmi spuse că mânca foarte puţin ziua.

  Mi-am adus cutia de table şi l-am învăţat pe Sam cum se joacă. Esau prefera damele. Miss Callie era convinsă că orice activitate care implica rostogolirea zarurilor era un păcat, dar nu era în stare de o predică. Am stat aşa ore întregi, până seara târziu, urmărind ritualurile din Lowtown. Şcoala tocmai se închisese pe perioada vacanţei de vară, iar zilele erau mai lungi şi mai fierbinţi.

  Buster, paznicul meu credincios, trecea pe acolo la fiecare jumătate de oră. Încetinea în faţa casei Ruffin, eu îi făceam cu mâna dacă lucrurile erau în ordine, apoi el pleca şi se întorcea pe aleea reşedinţei Hocutt. O maşină de patrulă a poliţiei a parcat la câţiva metri de casa Ruffin şi a stat acolo multă vreme. Şeriful Menatt angajase trei ajutoare de culoare, iar două dintre acestea fuseseră alocate supravegherii casei.

  Şi alţii stăteau cu ochii în patru. După ce Miss Callie s-a dus la culcare, Esau a arătat cu degetul de cealaltă parte a străzii, către veranda întunecată a casei unde locuia familia Braxton.

  — Acolo e Tully, zise el. Urmăreşte totul.

  — Mie mi-a spus că va sta treaz toată noaptea, interveni Sam. Lowtown devenise un loc periculos să porneşti o bătălie cu arme de foc.

  Am plecat după ora unsprezece, am traversat calea ferată şi m-am plimbat cu maşina pe străzile pustii din Clanton. Oraşul vibra de tensiune şi de anticipare, pentru că, din nefericire, ceea ce fusese început era departe de a se fi sfârşit.

  Miss Callie a insistat să participe la înmormântarea lui Lenny Fargarson. Sam şi Esau s-au opus din răsputeri, dar, ca întotdeauna când îi intra ei ceva în cap, toate încercările au fost menite eşecului. Am discutat pe aceasta temă cu şeriful Menatt, care a sintetizat problema spunând:

  — E o femeie în toată firea.

  Nu mai ştia nici un alt jurat care ar fi dorit să participe, însă astfel de lucruri erau greu de urmărit.

  L-am sunat şi pe pastorul Cooper ca să-l avertizez. Acesta mi-a răspuns:

  — Va fi binevenită în micuţa noastră biserică. Dar încercaţi să ajungeţi aici devreme.

  Cu foarte rare excepţii, negrii şi albii nu se rugau laolaltă în Ford County. Ambele rase credeau cu fervoare în acelaşi Dumnezeu, dar aleseseră stiluri diferite de a-L adora. Cei mai mulţi albi se aşteptau să iasă din biserică duminica la cinci minute după ora doisprezece, iar la doisprezece şi jumătate să ia deja prânzul. Negrilor nu prea le păsa la ce oră se termina slujba sau la ce oră începea. În turul meu religios am vizitat douăzeci şi şapte de congregaţii de culoare şi n-am observat niciodată slujbe terminate mai devreme de intervalul orar unu şi jumătate trei după-amiaza. Câteva biserici erau, pur şi simplu, deschise toată ziua, cu o scurtă pauză de prânz în holul de intrare, apoi înapoi în biserică pentru o nouă slujbă.

  Un astfel de devotament ar fi ucis un creştin alb.

  Însă înmormântările erau diferite. Când Miss Callie a păşit pragul lui Maranatha Primitive Baptist Church, alături de Sam şi de Esau, câţiva au întors iute capul să vadă, dar nimic mai mult. Dacă ar fi venit acolo într-o duminică dimineaţă pentru o slujbă obişnuită, gestul lor ar fi dat naştere la resentimente.

  Am ajuns cu trei sferturi de oră mai devreme, iar micul naos era aproape plin. Am urmărit prin ferestrele mari şi deschise cum continuă să apară maşini afară. De unul din bătrânii stejari fusese atârnat un difuzor mare, aşa că o mulţime mare se strânse în jurul lui după ce biserica se umplu. Corul începu cu The Old Rugged Cross şi lumea izbucni în plâns. Pastorul Cooper ne transmise pe un ton liniştitor avertismentul de a nu începe să ne întrebăm de ce li se întâmplau astfel de nenorociri oamenilor buni. Dumnezeu controlează întotdeauna totul şi, cu toate că noi suntem prea mici ca să-I înţelegem infinita Lui înţelepciune şi măreţie, într-o zi ni se va revela El însuşi. Lenny se dusese la El acum, în locul în care Lenny voise mereu să fie.

  L-au îngropat în spatele bisericii, într-un mic cimitir imaculat înconjurat de un gard din fier forjat. Miss Callie mă strânse de mână şi se rugă cu asiduitate în vreme ce sicriul era coborât în pământ. Un solist interpreta Amazing Grace, apoi pastorul Cooper ne mulţumi că am venit. În holul din spatele naosului se găseau prăjiturele şi punci, iar cei mai mulţi participanţi rămaseră câteva minute să guste ceva sau să schimbe câteva cuvinte cu domnul şi doamna Fargarson.

  Şeriful Menatt mi-a atras atenţia şi a dat din cap, ca şi cum ar fi vrut să îmi vorbească. Ne-am dus în faţa bisericii, unde nu ne putea auzi nimeni. Şeriful era îmbrăcat în uniformă, şi în dinţi ţinea obişnuita lui scobitoare.

  — Vreun succes cu Wilbanks? Mă întrebă el.

  — Nu, a fost doar o întâlnire, am răspuns eu. Harry Rex s-a dus din nou ieri şi n-a ajuns la nici un rezultat.

  — Atunci cred ca trebuie să vorbesc eu cu el, rosti şeriful.

  — Poţi s-o faci, dar n-o să obţii nimic.

  Scobitoarea se muta dintr-o parte a gurii în cealaltă, cam la fel cum Harry Rex îşi muta trabucul dintr-o parte în alta fără să rateze nici o vorbă.

  — N-avem nimic. Am periat pădurea din jurul casei şi n-am dat de nici o urmă. Nu tipăreşti nimic despre toate astea, nu?

  — Nu.

  — Sunt o grămadă de urme de buşteni târâţi adânc în pădure în jurul reşedinţei Fargarson. Am mers pe fiecare urmă, dar n-am găsit nimic.

  — Deci singura probă este un glonţ.

  — Asta şi un cadavru.

  — L-a văzut cineva pe Danny Padgitt?

  — Nu încă. Ţin două maşini pe drumul 401, unde se face cotul ca să ajungi pe insulă. Nu se poate observa totul de acolo, dar cel puţin clanul Padgitt ştie că suntem prin preajmă. Exista o sută de căi de a intra şi ieşi de pe insula aia, însă doar membrii clanului le cunosc pe toate.

  Familia Ruffin venea încet spre noi, discutând cu unul dintre ajutoarele de şerif de culoare.

  — Probabil că ea e în cea mai mare siguranţă, zise Menatt.

  — E cineva în siguranţă?

  — O să aflăm. O să încerce din nou, Willie, ascultă-mă ce-ţi spun. Sunt convins de asta.

  — Şi eu.

  Ned Ray Zook deţinea patru mii de acri de teren în partea de est a ţinutului. Cultiva bumbac şi soia, iar afacerea era destul de mare ca profiturile obţinute să fie îndestulătoare. Se zvonea că este unul dintre puţinii fermieri rămaşi care scot bani buni din agricultură. Pe proprietatea lui, undeva adânc într-o zonă împădurită, într-un fost grajd de vite, Harry Rex mă dusese cu nouă ani în urmă să văd prima şi ultima luptă de cocoşi din viaţa mea.