Se auzi o piesă de pe un alt disc. Linda Ronstadt cânta Different Drum. Nu, se gândi Pamela, nu Linda Ronstadt, Stone Poneys. Ţine-te bine, acomodează-te cu contextul treptat, nu lăsa marijuana să îngreuneze situaţia deja dificilă. Nu lua hotărâri şi nu vorbi prea mult. Aşteaptă să-ţi revii, să…

  Era acolo, Doamne, la câţiva metri de ea, fixând-o cu privirea. Pamela se holbă fără să-şi creadă ochilor la figura neclară, dar minunată, a lui Jeff Winston şezând în linişte în vizuina tinerească în care se adunau colegii ei de facultate. Îl văzu cum observă schimbarea din ochii ei şi-i trimise un zâmbet cald, liniştit, de bun venit şi de siguranţă.

  — Pam, de ce plângi? O întrebă Ellen. Ştii ce, poate că ar fi mai bine să ne întoarcem la cămin.

  Pamela scutură din cap şi îi puse o mână liniştitoare pe braţ. Apoi se ridică de la masă şi traversă încăperea, timpul, ca să alunece în braţele lui Jeff, care o aştepta.

  — Doamna cu tatuaje, chicoti Jeff, sărutând-o pe coapsa roz. Nu ţin minte să le fi văzut înainte.

  — Nu e un tatuaj, e un decalc. Se ia la spălat.

  — Şi cu limba? O întrebă el cu o privire şmecheră.

  — N-ai decât să-ncerci.

  — Poate mai târziu, se ridică el şi se propti de perne, lângă ea. Îmi place latura ta hippie care susţine dragostea şi pacea.

  — Ai vrea tu, îl pocni ea în coaste. Mai toarnă şampanie.

  Jeff se întinse după sticla de Mumm's de pe măsuţa de lângă pat şi umplu paharele.

  — De unde-ai ştiut când o să mă trezesc? Îl întrebă Pamela.

  — N-am ştiut. Te urmăream de luni de zile. Am închiriat casa din Rhinebeck la începutul anului universitar şi de atunci aştept. Mă simţeam frustrat şi eram la capătul răbdării. Dar timpul petrecut aici m-a ajutat să mă împac cu nişte amintiri mai vechi. Am locuit cândva în susul râului, pe unul dintre vechile domenii, când eram cu Diane… şi cu fiica mea, Gretchen. Îmi pierdusem speranţa c-o să mai ajung aici vreodată, dar tu ai fost motivul, şi mă bucur că s-a întâmplat aşa. Pe lângă asta, mi-a plăcut să te văd aşa cum ai fost cu adevărat în viaţa asta, cea originală.

  Pamela scoase o strâmbătură.

  — Eram o studentă hipiotă. Ciucuri de piele şi haine vopsite în dungi. Sper că nu m-ai auzit vorbind cu prietenii. Cred că foloseam întruna cuvântul „aiurea”.

  Jeff o sărută pe vârful nasului.

  — Erai drăguţă. Eşti drăguţă, se corectă, dându-i părul la o parte de pe faţă. Dar nu m-am putut abţine să nu mi-i imaginez pe copiii ăştia peste cincisprezece ani, în costume şi conducând un BMW spre serviciu.

  — Nu toţi ajung aşa. Bard a dat mult scriitori, actori, muzicieni… şi, adăugă ea surâzând cu regret, soţul meu şi cu mine n-am avut BMW. Conduceam un Audi şi o Mazda.

  — Punct lovit.

  Jeff zâmbi şi sorbi din şampanie. Stăteau întinşi unul lângă altul, mulţumiţi, dar Jeff ştia că sub masca ei veselă se ascundeau lucruri grave.

  — Şaptesprezece luni, rosti el.

  — Poftim?

  — Am pierdut şaptesprezece luni de data asta. La asta te gândeai, nu-i aşa?

  — Am tot vrut să te întreb, recunoscu ea. N-am putut să nu mă gândesc. Eu am întârziat… Suntem în martie, zici? În '68?

  — Trei ani şi jumătate.

  — Faţă de ultima oară. Cinci ani de la prima reluare. Doamne! Data viitoare s-ar putea…

  Jeff îi puse un deget pe buze.

  — Urma să ne concentrăm pe viaţa asta, ai uitat?

  — Nu, cum să uit? Se lipi mai tare de el sub aşternut.

  — Şi m-am gândit la asta, îi spuse el. Am avut timp s-o fac şi m-am gândit la un plan.

  Pamela îşi dădu capul pe spate şi-l privi încruntată, dar cu interes.

  — Ce vrei să spui?

  — Păi, mai întâi m-am gândit să-i abordăm pe oamenii de ştiinţă. Fundaţia Naţională de Ştiinţă, organizaţii de cercetare particulare… orice grup ni se pare potrivit, poate şi catedra de fizică de la Princeton sau MIT, cineva care studiază timpul.

  — N-o să ne creadă nimeni.

  — Exact. Ăsta era obstacolul de care ne tot loveam. Şi n-am făcut decât să-l menţinem, păstrând secretul atâta vreme numai pentru noi.

  — Trebuia să fim discreţi. Oamenii ne-ar fi crezut nebuni. Gândeşte-te la Stuart McCowan; a…

  — McCowan e nebun. Un criminal. Dar nu e nici o crimă să prevezi ce se va întâmpla. Nimeni nu ne va închide pentru asta. Şi, odată ce previziunile noastre se vor adeveri, vom dovedi că ştim ce se va întâmpla în viitor. Vor trebui să ne asculte. Vor şti că ceea ce se petrece e adevărat – inexplicabil, dar adevărat.

  — Şi cum o să le captăm atenţia, pentru început? Întrebă Pamela. Nimeni de la MIT sau de la altă instituţie nu va lua în seamă lista noastră de predicţii. O să ne pună la grămadă cu fanaticii OZN-urilor şi cu mediumurile în secunda în care le spunem ce gândim.

  — Tocmai asta vreau să subliniez. Nu mergem noi la ei. Ei o să vină la noi.

  — Cum să…? Vorbeşti prostii, hotărî Pamela, scuturând din cap confuză.

  — Ieşim în public, îi explică Jeff.

  De data asta nu aveau nevoie de acoperire globală, ca la anunţul precedent, cel mic care, speraseră ei, avea să atragă atenţia numai celor care trăiau în reluare. Pentru scopul lor actual, nu mai era necesar nici caracterul ambiguu şi nici anonimatul.

  New York Times refuză să publice reclama de o pagină, dar ea apăru în New York Daily News, Chicago Tribune şi Los Angeles Times.

  ÎN URMĂTOARELE DOUĂSPREZECE LUNI: submarinul nuclear american Scorpion va fi pierdut la sfârşitul lui mai; o mare tragedie va lovi campania prezidenţială americană în iunie; asasinul lui Martin Luther King, Jr. va fi arestat peste hotare; preşedintele Curţii Supreme, Earl Warren, va demisiona în 26 iunie şi va fi urmat de judecătorul Abe Fortas;

 

  Uniunea Sovietică va încălca Pactul de la Varşovia, invadând Cehoslovacia pe 21 august; cincisprezece mii de oameni vor muri într-un cutremur în Iran pe 1 septembrie; o navă spaţială sovietică fără echipaj va înconjura Luna şi va fi recuperată din Oceanul Indian pe 22 septembrie; în octombrie vor avea loc lovituri de stat militare în Peru şi Panama;

 

  Richard Nixon îl va înfrânge la limită pe Hubert Humphrey în cursa prezidenţială; trei astronauţi americani vor orbita în jurul Lunii şi se vor întoarce teferi pe Pământ în prima săptămână după Crăciun; în ianuarie 1969 va avea loc o tentativă nereuşită de asasinat împotriva liderului sovietic Leonid Brejnev; o pată imensă de benzină va contamina plaja din sudul Californiei în februarie; preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, va demisiona la sfârşitul lunii aprilie, anul viitor.

  Nu vom face comentarii legate de aceste afirmaţii până la 1 mai 1969. La acea dată, ne vom întâlni cu presa într-un loc care va fi anunţat de astăzi într-un an.

  Jeff Winston & Pamela Phillips.

  New York, N. Y., 19 aprilie 1968

  Fiecare loc din sala mare de conferinţe pe care o închiriaseră la New York Hilton era ocupat, iar cei care nu găsiseră scaune se agitau nerăbdători pe intervale sau pe părţile laterale, încercând să nu se încurce în cablurile microfoanelor şi camerelor de luat vederi.

  Fix la ora trei după-amiază, Jeff şi Pamela intrară în sală şi urcară pe podiumul pentru vorbitori. Ea zâmbi nervos în faţa camerelor de filmat care o orbeau, iar Jeff o strânse discret de mână. De la primii paşi în încăpere, fură asaltaţi de întrebări strigate din toate părţile, reporterii încercând să le atragă atenţia toţi dintr-odată. Jeff îi rugă de mai multe ori să facă linişte şi în cele din urmă hărmălaia se transformă într-un zumzet.

  — Vom răspunde la toate întrebările dumneavoastră, dar mai întâi haideţi să stabilim o ordine. Să începem cu rândul din spate, câte o întrebare de persoană, de la stânga la dreapta. Apoi trecem la rândul următor, în aceeaşi ordine.

  — Dar cei care nu au scaune? Strigă un bărbat de pe laterală.

  — Întârziaţilor le va veni rândul la sfârşit; mai întâi cei din partea stângă, din spate în faţă. Acum, zise Jeff arătând cu degetul, să auzim prima întrebare de la doamna cu rochie albastră. Nu e nevoie să vă prezentaţi. Pur şi simplu întrebaţi ce doriţi.

  Femeia se ridică, ţinând în mână un pix şi un notes.

  — Prima întrebare, evidentă: cum aţi putut face predicţii precise despre o gamă de evenimente atât de variate? Pretindeţi că sunteţi mediumuri?

  Jeff respiră adânc şi vorbi cât se poate de calm.

  — Nu mai multe întrebări deodată, vă rog, dar la acestea două vă dau un singur răspuns. Nu, nu suntem mediumuri, în sensul definiţiei termenului. Atât domnişoara Phillips cât şi eu suntem beneficiariisau victimele – unui fenomen repetat, pe care la început am refuzat să-l credem, după cum veţi face şi dumneavoastră, astăzi. Pe scurt, ne retrăim fiecare propria viaţă, sau anumite părţi din ea. Amândoi am murit – vom muri – în octombrie 1988, am înviat şi am murit din nou, de mai multe ori.

  Zgomotul care-i întâmpinase la sosire nu era nimic în comparaţie cu tărăboiul iscat de vorbele lui Jeff, iar tonul ironic al hărmălaiei era evident. Un echipaj de televiziune stinse luminile şi începu să-şi strângă echipamentul, iar câţiva reporteri părăsiră încăperea jigniţi şi furioşi, dar se găsiră mulţi alţii care să le ia locurile. Jeff făcu din nou apel la linişte şi indică ziaristul care să pună întrebarea următoare.

  — Şi asta e destul de evidentă, spuse bărbatul corpolent cu nervozitate. Cum naiba vă aşteptaţi să creadă cineva prostiile astea?

  Jeff îşi păstră sângele rece, îi zâmbi încurajator Pamelei şi se adresă calm mulţimii batjocoritoare.

  — V-am spus că lucrurile pe care le veţi auzi vor părea incredibile. Nu pot decât să subliniez valabilitatea totală a „predicţiilor” pe care le-am făcut publice anul trecut, când pentru noi erau deja amintiri, şi să vă rog să vă abţineţi de la judecăţi până ce terminăm ce avem de spus.

  — O să faceţi predicţii şi astăzi? Întrebă reporterul următor.

  — Da, răspunse Jeff, iar zgomotul ameninţă să se amplifice din nou. Dar numai după ce vom fi răspuns la toate întrebările dumneavoastră şi vă vom fi spus tot ce credem că trebuie să aflaţi.

  Le luă o oră să-şi prezinte vieţile pe scurt: cine au fost iniţial, ce lucruri importante au făcut în reluările lor, cum au ajuns să se cunoască, faptul îngrijorător că se trezeau la noua viaţă cu întârziere tot mai mare. Aşa cum căzuseră de acord dinainte, nu menţionară o mare parte dintre aspectele personale ale existenţelor lor, dar nici pe cele periculoase sau care era mai bine să nu fie povestite. Dar se ajunse şi la întrebarea despre care ştiau sigur că li se va pune şi nu discutaseră în prealabil ce să răspundă la ea:

  — Mai cunoaşteţi şi alte persoane care… trăiesc în reluare, cum spuneţi? Întrebă cu cinism o voce din al treilea rând.

  Pamela îl privi pe Jeff şi răspunse clar, fără a-i da ocazia lui s-o facă:

  — Da. Un bărbat numit Stuart McCowan, din Seattle, Washington.

  Urmă o pauză scurtă, în care sute de pixuri notară numele pe sute de notesuri. Jeff încercă s-o avertizeze pe Pamela din priviri, dar ea îl ignoră.

  — Din câte ştim, e singurul. Am petrecut una dintre vieţi aproape în întregime căutându-i pe alţii, dar McCowan e singurul pe care l-am verificat. Dar trebuie să vă spunem că are nişte idei despre reluare cu care noi nu suntem deloc de acord; de aceea nu e aici astăzi. Dar cred că un interviu cu el ar fi interesant, ca şi urmărirea lui atentă, pentru a vedea cum procedează în situaţia în care ne găsim toţi trei. Este un om neobişnuit, dar asta nu e totul.

  Pamela se uită la Jeff, care îi surâse. Nu spusese nimic calomniator sau incriminator la adresa lui McCowan, dar se asigurase că va fi investigat temeinic şi că acţiunile lui publice vor fi urmărite mai atent de acum înainte. Nu va mai ucide, nu de data asta.

  — Ce credeţi că veţi obţine din toată treaba asta? Veni o altă întrebare. E vreun plan de făcut bani pe care-l lansaţi, un fel de cult?

  — În nici un caz, răspunse Jeff ferm. Putem câştiga câţi bani vrem sau avem nevoie prin canalele de investiţie obişnuite şi aş vrea ca în fiecare articol pe care îl scrieţi să precizaţi clar să nu ne trimită nimeni bani, nici cea mai mică sumă, cu nici un scop. Vom returna orice cadouri. Nu căutăm decât informaţii, o posibilă explicaţie a situaţiei noastre şi a sfârşitului ei. Am dori ca oamenii de ştiinţă – mai ales fizicienii şi experţii în cosmologie – să afle despre ceea ce ni se întâmplă şi să ne contacteze direct, ca să ne spună ce cred. Acesta este singurul scop pe care l-am urmărit când ne-am prezentat situaţia în public. Nu am mai dezvăluit-o nimănui până acum şi n-am fi făcut-o nici acum, dacă n-ar fi apărut îngrijorarea despre care v-am vorbit.

  Un zumzet sceptic se auzi din sală. Toată lumea vindea ceva, aşa cum subliniase Pamela mai de mult; mulţimii de jurnalişti adunaţi acolo îi venea greu să accepte că Jeff şi Pamela nu puneau la cale o afacere dubioasă, ascunsă sub masca sincerităţii aparente şi a dovezilor care le susţineau previziunile de neconceput.

  — Atunci, ce aveţi de gând să faceţi, dacă nu să câştigaţi bani pe seama celor pretinse?

  — Depinde de rezultatele ieşirii noastre în public, răspunse Jeff. Pe moment, aşteptăm să vedem ce se întâmplă după ce ne publicaţi povestea. Mai sunt alte întrebări? Dacă nu, am aici mai multe exemplare dintr-un nou set de… predicţii, cum le numiţi dumneavoastră.

  În rândurile din faţă se iscă o busculadă. O mare de mâini se întinse spre hârtiile multiplicate la copiator şi se porni o nouă avalanşă de întrebări:

  — Va avea loc un război nuclear?

  — O să ajungem pe Lună înaintea ruşilor?

  — Se va găsi un medicament pentru cancer?

  — Îmi pare rău, rosti Jeff. Nici o întrebare despre viitor. Hârtiile conţin tot ce avem de spus.

  — O ultimă întrebare, vorbi un bărbat cu ochelari şi o pălărie de pâslă turtită de parcă s-ar fi aşezat cineva pe ea. Cine va câştiga derby-ul Kentucky sâmbăta asta?

  Jeff zâmbi larg, relaxat pentru prima oară de când începuse conferinţa de presă.

  — Voi face excepţie numai pentru acest domn. Majestic Prince va câştiga derby-ul, dar Arts and Letters îl va învinge în bătălia pentru Triple Crown. Şi, spunându-vă asta, cred că pariul meu a devenit inutil.

  Majestic Prince ieşi de pe poartă cu şanse de 1 la 10 şi valora 2,10 $ dacă învingea – cel mai mic câştig permis de legile care guvernau pariurile. După ce povestea lui Jeff şi Pamela fusese făcută publică de agenţiile de ştiri, nimeni nu mai pariase pe alţi cai la derby. Comisia de Curse a statului Kentucky ordonă o anchetă completă, iar în Maryland şi New York se vorbea despre anularea curselor Preakness şi Belmont.

  Telefoanele din noul lor birou din clădirea Pan Am începură să sune la şase dimineaţa în prima zi de luni de după cursă; până la prânz, mai angajaseră două secretare temporare de la Kelly Girls care să preia apelurile, telegramele şi curioşii care intrau pe uşă fără programare.

  — Iată lista din ultima oră, domnule, spuse tânăra în fustă midi plisată, care se juca nervos cu şiragul lung de mărgele de la gât.

  — Fă-mi un rezumat, o rugă Jeff extenuat, punând deoparte exemplarul din ziua respectivă al New York Times, al cărui editorial făcea apel la „scepticism raţional în faţa a doi pretinşi Nostradamus moderni, care manipulau coincidenţele”.

  — Da, domnule. Au fost patruzeci şi două de cereri de consultaţii particulare – oameni grav bolnavi, părinţi ai căror copii au dispărut şi alţii; au sunat nouă firme de brokeraj, care s-au oferit să vă reprezinte pentru un comision redus; am primit douăsprezece telefoane şi opt telegrame de la persoane care vor să pună bani pentru diverse scheme de pariuri; unsprezece mesaje de la alte mediumuri care voiau să împărtăşească…

  — Noi nu suntem mediumuri, domnişoară Kendall, da?

  — Da, domnule. Elaine, dacă doriţi.

  — Bine. Vreau să fie clar, Elaine. Pamela şi cu mine nu avem nici un fel de capacităţi psihice supranaturale, iar dacă cineva emite această presupunere, trebuie corectat imediat. La noi e vorba de cu totul altceva, şi dacă vei lucra aici trebuie să înveţi modul în care vrem să fim reprezentaţi.

  — Am înţeles, domnule. Numai că…

  — Ştiu că ţi-e greu să accepţi. N-am spus că trebuie să ne crezi; dar asigură-te că nu distorsionezi informaţiile de bază pe care ţi le dăm noi, când te adresezi publicului. Acum continuă cu lista.

  Fata îşi netezi bluza şi reveni la stenogramă.

  — Au fost unsprezece… cred că le-aţi putea numi apeluri ale urii, unele dintre ele obscene.

  — Nu trebuie să le asculţi. Spune-le şi celorlalte fete să închidă telefonul în nasul celor care jignesc. Sunaţi la poliţie dacă apelantul insistă.

  — Mulţumesc, domnule. Am mai primit câteva telefoane de la un grup futurist din California. Vor să mergeţi acolo să ţineţi o conferinţă.

  Jeff ridică interesat din sprâncene:

  — Corporaţia Rand?

  Fata verifică notiţele.

  — Nu, domnule. Outlook Group.

  — Plasează-l avocatului meu. Cere-i să-l verifice, să vadă dacă e legal.

  Elaine notă instrucţiunile şi continuă:

  — Dacă tot vorbesc cu domnul Wade, trebuie să-i spun şi de companiile aeriene care ameninţă cu procesele: Aeronaves de Mexico, Allegheny Airlines, Philippine Airlines, Air France, Olympic Airways…, dar şi Comisia pentru Turism a statului Ohio – au sunat avocaţii lor. Sunt toţi foarte supăraţi, domnule. M-am gândit să vă avertizez.

  Jeff încuviinţă distrat.

  — Asta-i tot?

  — Da, în afară de câteva reviste care vor interviuri în exclusivitate cu dumneavoastră sau domnişoara Philips sau cu amândoi.

  — E vreun jurnal ştiinţific printre ele? Elaine scutură din cap.

  — The National Enquirer, Fate… Cred că cea mai serioasă e Esquire.

  — Nici un semn de la universităţi sau fundaţii de cercetare, în afară de grupul ăla organizat din California sau ce-o fi?

  — Nu, domnule. Asta-i toată lista.

  — În regulă, oftă Jeff. Mulţumesc, Elaine. Ţine-mă la curent.

  — Da, domnule, aşa voi face.

  Fata închise carnetul de notiţe, vru să plece, apoi se opri.

  — Domnule Winston, ştiţi… Mă întrebam…

  — Da?

  — Credeţi c-ar trebui să mă mărit? Vreau să zic, m-am tot gândit, prietenul meu m-a cerut de nevastă de două ori deja, dar aş vrea să ştiu… aş vrea să ştiu dacă va merge sau nu.

  Jeff îi zâmbi îngăduitor, sesizând dorinţa disperată de a şti din ochii fetei:

  — Aş vrea să ştiu şi eu. Dar va trebui să descoperi singură lucrul ăsta.

  Compania aeriană Aeronaves de Mexico renunţă la acuzaţii în 5 iunie, la o zi după ce unul dintre avioanele de pasageri se lovi de un munte lângă Monterey, aşa cum preziseseră Jeff şi Pamela. Liderul politic mexican Carlos Madrazo şi jucătorul de tenis Rafael Osuna nu se aflau la bordul avionului în care muriseră de cinci ori înainte; de data asta, numai unsprezece oameni au considerat că se pot urca în aparatul blestemat, nu şaptezeci şi nouă.

  După aceea, dintre companiile pentru care se prevăzuseră dezastre, numai Air Algérie şi Royal Nepal Airlines au preferat să ignore avertizarea şi nu au anulat zborurile ameninţate cu prăbuşirea. Cele două au suferit singurele accidente fatale din aviaţia comercială în anul 1969.

  Marina americană a refuzat să asculte ceea ce secretarul de stat cu probleme de apărare, Laird, a numit „superstiţie”, iar distrugătorul Evans a pornit spre Marea Chinei de Sud; însă guvernul australian a ordonat pe ascuns ca portavionul Melbourne să oprească motoarele şi să arunce ancora în prima săptămână din iunie, iar coliziunea în care Evans a fost rupt în două nu a mai avut Ioc.

  În 4 iulie, când Lacul Erie a provocat inundaţii în nordul statului Ohio, au murit numai cinci oameni, nu patruzeci şi unu, întrucât locuitorii au acordat atenţie alertei publice şi s-au adăpostit în locuri mai înalte înainte de venirea furtunii. O situaţie similară s-a petrecut în Mississippi; la mijlocul lui august, staţiunile turistice Gulfport şi Bolixi de pe Gulf Coast erau aproape goale, iar populaţia locală s-a retras în regiunile uscate într-un ritm pe care nu-l atinsese niciodată la simplele avertizări ale apărării civile. Uraganul Camille lovi litoralul aproape pustiu, făcând doar unsprezece victime, nu o sută patruzeci şi nouă.

  Viaţa se schimba. Viaţa mergea înainte, dar pe cu totul alt drum. Şi lumea a luat aminte la asta.

  — Vreau să obţinem interdicţie judecătorească imediat, Mitchell! Săptămâna asta, dacă se poate; sau cel mai târziu până la mijlocul săptămânii viitoare.

  Avocatul se concentra pe ochelari, ştergând lentilele groase cu migala cu care ar fi curăţat un telescop scump.

  — Nu ştiu ce să spun, Jeff, nu cred că e posibil.

  — Atunci, cât de repede o putem obţine? Întrebă Pamela.

  — S-ar putea să fie imposibil, recunoscu Wade.

  — Vrei să spui că n-o putem obţine niciodată? Oamenii ăştia toarnă întruna minciuni sfruntate despre noi, iar noi nu putem face nimic?

  Avocatul descoperi încă o pată invizibilă pe una dintre lentile şi o şterse cu grijă cu petecul pătrat din piele de căprioară.

  — S-ar putea să acţioneze în baza drepturilor conferite de Primul Amendament.

  — Ne sug ca nişte lipitori! Explodă Jeff, fluturând pamfletul care provocase întâlnirea; fotografia lui trona pe coperta broşurii, însoţită de una mai mică, a Pamelei. Profită de numele şi declaraţiile noastre, fără nici o autorizare din partea noastră, şi prin asta îşi bat joc de tot ce încercăm noi să facem.

  — Sunt o organizaţie nonprofit, îi reaminti Wade. Şi au depus cerere de scutire de taxe ca instituţie religioasă. E greu să te lupţi cu asta; ar dura ani de zile, iar şansele de a-i înfrânge sunt foarte slabe.

  — Dar legile împotriva calomniei? Insistă Pamela.

  — Aţi devenit figuri publice şi statutul ăsta nu vă protejează prea mult. Şi comentariile lor la adresa voastră nu cred că ar putea fi interpretate drept calomnii. Juriul le-ar considera cu totul altceva. Oamenii ăştia vă idolatrizează. Cred că sunteţi întruchiparea lui Dumnezeu pe Pământ. Mai bine i-aţi ignora; dacă-i acţionaţi în justiţie, le faceţi şi mai multă publicitate.

  Jeff scoase o exclamaţie de dezgust, mototoli pamfletul şi-l aruncă în colţul opus al încăperii.

  — Exact asta am vrut să evităm, zise el. Putem să-i ignorăm sau să-i negăm, dar tot vom rămâne pătaţi, prin asociere cu ei. Nici o organizaţie ştiinţifică prestigioasă nu va vrea să aibă de-a face cu noi din cauza lor.

  Avocatul îşi puse ochelarii şi-i aranja pe marginea nasului cu arătătorul gros.

  — Înţeleg în ce fel de încurcătură aţi intrat, le spus el. Dar nu…

  Interfonul de pe biroul lui Jeff târâi scurt de două ori, apoi încă o dată, mai lung, conform semnalului stabilit cu Elaine pentru mesaje urgente.

  — Da, Elaine?

  — Un domn doreşte să vă vadă. Spune că e de la Guvern.

  — Ce departament? Apărarea Civilă, Fundaţia Naţională de Ştiinţă?

  — Ministerul de Stat, domnule. Insistă să vorbească cu dumneavoastră personal. Cu dumneavoastră şi domnişoara Phillips.

  — Jeff, vrei să rămân şi eu? Întrebă Wade încruntat.

  — Poate. Stai să văd ce vrea. Jeff apăsă butonul inter-fonului. Condu-l înăuntru, Elaine.

  Bărbatul adus de secretară era cam la patruzeci şi cinci de ani, chel, cu ochi albaştri mobili şi degete galbene de la nicotină. Îi măsură scurt pe Jeff şi Pamela cu ochi pătrunzători, apoi se întoarse spre Wade.

  — Aş prefera să stăm de vorbă în particular, spuse el. Wade se ridică şi se prezentă.

  — Sunt avocatul domnului Winston. O reprezint şi pe domnişoara Phillips.

  Bărbatul scoase un portofel subţire din buzunarul de la haină şi le întinse cartea de vizită.

  — Russell Hedges, Departamentul de Stat. Mă tem că natura discuţiei noastre este confidenţială. Vă deranjează, domnule Wade?

  — Da. Clienţii mei au dreptul…

  — Nu au nevoie de consultanţă juridică. Este vorba de o problemă de securitate naţională.

  Avocatul începu să protesteze din nou, dar Jeff îl opri.

  — E-n ordine, Mitchell. Vreau să aud ce are de spus. Gândeşte-te la ce am discutat înainte şi anunţă-mă dacă-ţi vine în minte vreo soluţie viabilă. Te sun eu mâine.

  — Şi azi, dacă e nevoie, îi spuse Wade, uitându-se chiorâş la reprezentantul guvernamental. Stau târziu la birou, până pe la şase, şase şi jumătate.

  — Mulţumesc. Te căutăm dacă e nevoie.

  — Vă deranjează dacă fumez? Întrebă Hedges şi scoase un pachet de Camel când avocatul părăsi încăperea.

  — Nu.

  Jeff îi făcu semn să se aşeze pe unul dintre scaunele din faţa biroului său şi îi puse o scrumieră la îndemână. Hedges scoase o cutie de chibrituri şi-şi aprinse ţigara. Lăsă chibritul să ardă până când ajunse un rest maro, pe care-l aruncă, încă fierbinte, în scrumiera mare de sticlă.

  — Am auzit de dumneavoastră, bineînţeles, vorbi el în cele din urmă. Ar fi fost şi greu să vă ignorăm, cu câtă publicitate v-aţi făcut în ultimele patru luni. Deşi trebuie să recunosc că majoritatea colegilor mei au considerat că previziunile dumneavoastră nu sunt altceva decât simple distracţii de salon.

  — Libia? Întrebă Jeff, cunoscând deja răspunsul.

  Hedges înclină din cap şi trase lung din ţigară.

  — Toţi cei de la biroul însărcinat cu problemele Orientului Mijlociu sunt de-a dreptul şocaţi. După estimările noastre cele mai sigure, regele Idris menţine un regim foarte stabil. Nu numai că aţi precizat data loviturii de stat, dar aţi spus şi că junta se va forma din eşaloanele de mijloc ale armatei libiene. Vreau să-mi spuneţi cum dracu' aţi ştiut toate astea.

  — Am explicat deja o dată cât de clar am putut.

  — Chestia asta cu viaţa retrăită… O privi rece pe Pamela. Vieţile retrăite. Sper că nu vă aşteptaţi să vă credem, nu?

  — N-aveţi de ales, spuse Jeff sec. Nici noi. Nu ştim decât că se întâmplă. Singurul motiv pentru care ne-am dat în spectacol de data asta e pentru că am vrut să aflăm mai multe. Am mai spus asta înainte, foarte limpede.

  — Mă aşteptam la răspunsul ăsta.

  Pamela se aplecă în faţă.

  — Suntem siguri că guvernul are cercetători care să investigheze fenomenul şi să găsească răspunsurile pe care le căutăm.

  — Asta nu ţine de ministerul la care lucrez eu.

  — Dar ne-aţi putea conduce la ei, le-aţi putea spune că ne luaţi în serios. Sunt fizicieni care ar putea…

  — În schimbul a ce? Întrebă Hedges, scuturând o dâră lungă de scrum.

  — Poftim?

  — Vorbiţi de alocare de fonduri, angajaţi noi, laboratoare… Ce ne-aţi da în schimb?

  Pamela îşi ţuguie buzele şi se uită la Jeff.

  — Informaţii, rosti ea după o pauză scurtă. Cunoştinţe detaliate despre evenimente care vor da economia mondială peste cap şi vor duce la moartea a mii de oameni nevinovaţi.

  Hedges strivi ţigara în scrumieră, ţintind-o cu ochii lui albaştri.

  — Anume?

  Pamela se întoarse iar spre Jeff, pe a cărui figură nu citi nici aprobare, nici admonestare.

  — Evenimentele din Libia, zise ea către Hedges, vor avea consecinţe dezastruoase extinse. Şeful juntei, colonelul Ghaddafi, se va autonumi prim-ministru la începutul anului viitor. E un nebun, figura diabolică a următorilor douăzeci de ani. O să transforme Libia în pepinieră şi adăpost pentru terorişti. Din cauza lui se vor întâmpla lucruri groaznice, de neimaginat.

  Hedges ridică din umeri.

  — Asta-i foarte vag. S-ar putea să treacă ani de zile până când afirmaţiile voastre să se confirme sau nu. În plus, suntem mai interesaţi de evenimentele din Asia de Sud-Est, nu de progresul şi declinul statelor arabe mici.

  Pamela scutură din cap hotărâtă.

  — Greşeşti. Vietnamul e o cauză pierdută. Tocmai Orientul Mijlociu va deveni regiunea principală în următorii douăzeci de ani.

  Bărbatul o privi gânditor şi scoase altă ţigară din pachetul boţit.

  — Există o grupare minoritară în departament care susţine acelaşi lucru. Dar când spui că poziţia noastră în Vietnam nu are nici o şansă… Dar moartea lui Ho Şi Minh alaltăieri? N-o să slăbească Frontul de Eliberare Naţională? Analiştii noştri spun că…

  Jeff îl întrerupse.

  — Dacă o să aibă vreo consecinţă, atunci aceea va fi c-o să-i facă şi mai hotărâţi. Ho aproape că va fi canonizat, trecut în rândul martirilor. O să numească Saigonul după el în… după ce cuceresc oraşul.

  — Erai gata să menţionezi o dată, îl privi Hedges pieziş prin fumul de ţigară.

  — Cred că trebuie să selectăm informaţiile pe care vi le dăm, spuse Jeff, prevăzător şi uitându-se la Pamela cu o privire care însemna avertizare. Nu vrem să înmulţim necazurile din lume, ci să ajutăm la evitarea unor nenorociri evidente.

  — Nu ştiu… încă mai există câţiva Toma necredinciosul în departament şi, dacă nu oferiţi decât generalităţi…

  — Kosâghin şi Chou En-lai, zise Jeff cu forţă în glas. Se vor întâlni la Pekin săptămâna viitoare, iar la începutul lunii viitoare Uniunea Sovietică şi China vor cădea de acord să discute la nivel oficial despre disputa de la hotare.

  Hedges se încruntă, neîncrezător.

  — Kosâghin nu va merge în China niciodată.

  — Ba da, insistă Jeff, cu un zâmbet amar. Şi nu peste multă vreme o va face şi Richard Nixon.

  Vântul de martie din apropierea Golfului Chesapeake transforma ploaia într-o ceaţă subţire şi rece, oprea stropii în cădere şi-i azvârlea în toate părţile, formând valuri miniaturale care se loveau de golful agitat. Jeff purta o manta impermeabilă cu glugă, care strălucea în aerul umed, înviorat de burniţa rece care-l biciuia peste faţă.

  — Dar Allende? Îl întrebă Hedges, încercând zadarnic să-şi aprindă un Camel. Are vreo şansă?

  — Asta în pofida faptului că oamenii tăi îşi bagă nasul în politica statului chilian?

  Şi Jeff şi Pamela erau de mult convinşi că Russell Hedges avea legături foarte slabe cu Departamentul de Stat. Nu ştiau dacă era de la CIA sau NASA sau de la altă agenţie asemănătoare. Nu prea avea importanţă, rezultatele erau aceleaşi.

  Hedges îi trată cu unul dintre rânjetele lui ambigue şi reuşi să-şi aprindă ţigara.

  — Nu trebuie să-mi spui dacă va fi ales sau nu, doar dacă are vreo şansă.

  — Şi dacă-ţi spun că are, atunci ce? O să păţească ce-a păţit Ghaddafi?

  — Ţara asta n-are nimic de-a face cu asasinarea lui, ţi-am spus de nenumărate ori. A fost o problemă internă în Libia. Ştii cum se desfăşoară luptele pentru putere în lumea a treia.

  N-avea rost să se certe cu el pe tema asta. Ştia foarte bine că Ghaddafi fusese ucis înainte de a ajunge la putere, ca o consecinţă directă a celor aflate de Hedges de la el şi Pamela despre viitoarea politică şi viitoarele acţiuni ale dictatorului. Nu c-ar fi deplâns moartea unui maniac însetat de sânge, dar toată lumea presupunea că CIA avea legături cu asasinatul, iar zvonurile bazate pe realitate determinaseră crearea unei grupări teroriste inexistente anterior, denumită November Squad, condusă de fratele mai mic al lui Ghaddafi. Membrii ei juraseră că vor lupta toată viaţa pentru răzbunarea liderului ucis. O explozie masivă de petrol scăpase deja de sub control în deşertul de la sud de Tripoli, unde cu trei luni înainte November Squad aruncase în aer o instalaţie Mobil Oii, omorând unsprezece angajaţi americani şi douăzeci şi trei libieni.

  Allende nu era Ghaddafi; era un om raţional, bine intenţionat, primul preşedinte marxist din istorie care a câştigat în urma alegerilor libere. Avea să moară destul de curând, probabil din cauza intervenţiei americane. Jeff nu intenţiona deloc să grăbească ziua aceea ruşinoasă.

  — Nu am nimic de spus despre Allende. Nu reprezintă o ameninţare pentru Statele Unite. Hai să ne rezumăm la atât.

  Hedges încercă să tragă din ţigara umedă, dar era deja stinsă şi hârtia începu să se rupă. O aruncă descurajat în valurile agitate.

  — N-aveai scrupule când ne-ai spus că Heath va fi ales prim-ministru în Anglia vara asta.

  Jeff îi aruncă o privire sardonică.

  — Poate c-am vrut să mă asigur că nu hotărai împuşcarea lui Harold Wilson.

  — La dracu', se răsti Hedges, cine te-a uns pe tine arbitru moral al afacerilor externe americane? Treaba ta e să ne dai informaţii dinainte. Atât. Lasă-i pe cei răspunzători să decidă ce e important şi ce nu şi cum se rezolvă situaţia.

  — Am văzut la ce consecinţe au dus deciziile astea înainte. Prefer să selectez informaţiile înainte de a ţi le da. Pe lângă asta, trebuia să fie un târg cinstit. Cum rămâne cu partea care ne interesează pe noi, s-a făcut vreun progres?

  Hedges tuşi, întorcându-se cu spatele la vântul care bătea dinspre golf.

  — Hai să intrăm şi să bem ceva cald.

  — Îmi place aici, zise Jeff dispreţuitor. Mă simt plin de viaţă.

  — O să mor de pneumonie dacă mai stau mult aici. Hai să intrăm şi să-ţi povestesc ce au descoperit savanţii până acum.

  Jeff îi făcu pe plac şi cei doi porniră spre vechea clădire guvernamentală de pe malul vestic din Maryland, la sud de Annapolis. Erau acolo de şase săptămâni şi dezbăteau implicaţiile independenţei Rhodesiei şi viitoarea răsturnare a prinţului Sihanok în Cambodgia. La început, el şi Pamela se crezură într-un soi de vacanţă, dar Jeff era tot mai îngrijorat de întrebările detaliate puse de Hedges, care, se pare, fusese desemnat să ţină permanent legătura cu ei. Avuseseră grijă să nu dea nici o informaţie pe care administraţia Nixon s-o folosească în scopuri murdare, dar le venea tot mai greu să delimiteze datele periculoase. Până şi replica echivocă „fără comentarii” a lui Jeff în legătură cu alegerile prezidenţiale din toamna viitoare din Chile ar putea fi interpretată de Hedges şi superiorii lui, pe bună dreptate, ca o indicaţie că le va câştiga Allende. Ce fel de măsuri secrete ar fi luat S. U. A. în urma acestei presupuneri? Ei doi mergeau pe un teren foarte periculos şi Jeff începea să regrete că fusese de acord cu întâlnirile astea.

  — Deci? Îl întrebă pe Hedges în drum spre căsuţa bine ascunsă în spatele jaluzelelor. Din hornul de cărămidă roşie se ridica o coloană de fum care te îmbia să intri.

  — Nimic definitiv de la Bethesda încă, bolborosi Hedges de sub gulerul ridicat al impermeabilului. Vor să mai facă nişte teste.

  — Ne-am făcut toate analizele medicale imaginabile, comentă Jeff nerăbdător, înainte de a intra voi pe fir. Nu asta e problema adevărată; e ceva care ne depăşeşte, la nivel cosmic sau subatomic. Ce spun fizicienii?

  Hedges păşi pe terasa de lemn. Se scutură de apa de pe impermeabil ca un câine mare.

  — N-au ajuns la vreo concluzie, răspunse el vag. Berget şi Campagna de la Cal Tech cred că s-ar putea să fie vorba de pulsari, formaţii masive de neutrino, dar le trebuie mai multe date.

  Pamela îi aştepta în camera cu lambriuri din stejar, ghemuită pe canapeaua din faţa focului.

  — Vreţi cidru fierbinte? Îi întrebă, ridicându-şi cana şi lăsând uşor capul într-o parte.

  — Da, sigur că vreau, răspunse Jeff. Hedges se mulţumi să dea din cap.

  — Îl aduc eu, domnişoară Phillips, se oferi unul dintre tinerii cu costum negru care asigurau paza permanentă a clădirii izolate.

  Pamela scutură din umeri, îşi suflecă mânecile puloverului larg şi bău din cana fierbinte.

  — Russell spune că fizicienii s-ar putea să facă progrese, o informă Jeff.

  Ea se bucură, iar roşeaţa obrajilor încălziţi de la căldura focului contrasta cu albastrul puloverului de lână şi nuanţa deschisă a părului ei.

  — Ce spun despre întârziere? Au făcut vreo extrapolare?

  Hedges îşi ţuguie buzele în jurul unei ţigări uscate şi coborî pleoapele ca să-şi acopere privirea cinică, piezişă. Jeff recunoscu expresia, ştia deja ce exprimă – neîncrederea că ei trăiseră şi vor trăi alte vieţi. Dar nu conta. Hedges şi restul puteau crede orice, câtă vreme alte minţi, cele ştiinţifice, receptive şi persistente, continuau să se concentreze pe fenomenul care pentru Jeff era atât de real.

  — Ei spun că precizările temporale sunt prea vagi, spuse Hedges. Nu pot să stabilească decât un interval probabil.

  — Şi care ar fi intervalul respectiv? Se interesă Pamela cu voce joasă.

  — Între doi şi cinci ani pentru Jeff, între cinci şi zece pentru tine. E puţin probabil să fie mai mic, mi s-a spus, dar limita maximă ar putea creşte dacă curba continuă să devină abruptă.

  — Cu cât ar creşte?

  — Imposibil de spus.

  Pamela oftă. Respira parcă în ritmul rafalelor de vânt.

  — Asta nu-i altceva decât o presupunere. La ea am fi ajuns şi singuri.

  — Poate că noile teste vor…

  — La naiba cu noile teste! Se răsti Jeff. O să fie la fel de „neconcludente” ca şi celelalte, nu-i aşa?

  Tânărul taciturn în costum de culoare închisă se întoarse în camera de zi cu două căni groase. Jeff luă una şi începu să amestece în ea cu un beţigaş cu aromă de scorţişoară.

  — Cei de la Bethesda mai au nevoie de mostre de ţesut, spuse Hedges după ce sorbi cu grijă din cidrul fierbinte. Un dintre echipe crede că structura celulară ar putea…

  — Nu ne mai întoarcem la Bethesda, îl informă Jeff pe ton decisiv. Au suficiente informaţii cu care să lucreze.

  — Nu-i nevoie să vă întoarceţi la spital, le explică Hedges. Nu le trebuie decât de fragmente de piele. Au trimis echipamentul, le putem preleva chiar aici.

  — Ne întoarcem la New York. Nu mi-am mai văzut mesajele de o lună şi printre ele s-ar putea să fie vreunul folositor. Poţi să ne faci rost de un avion ca să plecăm din Andrews deseară?

  — Îmi pare rău…

  — Păi, dacă guvernul nu ne pune la dispoziţie un mijloc de transport, o să luăm un avion obişnuit. Pamela, sună la Eastern Airlines şi întreabă la ce oră…

  Bărbatul care adusese cidrul făcu un pas în faţă, cu o mână în dreptul jachetei deschise. Un alt paznic apăru pe uşa din faţă, de parcă cineva i-ar fi făcut semn în tăcere, iar la treilea se ivi pe scări.

  — Nu la asta m-am referit, spuse Hedges. Mi-e teamă că… nu vă putem lăsa să plecaţi. Deloc.

  „… au încercat să atace ambasada Statelor Unite din Teheran, dar au fost respinse de unităţi ale diviziei optzeci şi doi aeropurtate, care înconjoară clădirea diplomatică americană din februarie. Se estimează că au fost ucişi în luptă cel puţin o sută treizeci şi doi de revoluţionari iranieni, iar pagubele de partea americană sunt şaptesprezece morţi şi douăzeci şi şase de răniţi. Preşedintele Reagan a ordonat noi atacuri aeriene împotriva bazelor de rebeli din munţii aflaţi la est de Tabriz, unde se presupune că Ayatolahul Khomeini se…”

  — Opreşte naibii porcăria aia, îi spuse Jeff lui Russell Hedges.

  „… centrul de comandă revoluţionar. Aici în Statele Unite, în urma atacului terorist de săptămâna trecută, când s-a detonat o bombă în Madison Square Garden, au murit şase sute optzeci şi doi de oameni. Un comunicat de la aşa-numita grupare teroristă November Squad ameninţă cu continuarea atacurilor pe pământ american până când se vor retrage toatele forţele americane din Orientul Mijlociu. Ministrul sovietic al Afacerilor Externe, Gromâko, şi-a exprimat ataşamentul faţă de luptătorii pentru libertate ai Jihadului islamic. Acesta spune că prezenţa Flotei a şasea americane în Marea Arabiei „echivalează cu…„„

  Jeff se aplecă şi opri furios televizorul. Hedges scutură din umeri, luă o bomboană Life Saver şi se jucă cu un creion, ţinându-l ca pe o ţigară, fiindcă renunţase la fumat.

  — Dar acumularea de trupe sovietice din Afghanistan? Îl întrebă el pe Jeff. Plănuiesc o confruntare cu forţele noastre din Iran?

  — Nu ştiu, zise Jeff.

  — Cât de puternici sunt urmaşii lui Khomeini? Îl putem menţine pe şah la putere, cel puţin până la alegerile de anul viitor?

  — Nu ştiu, la naiba! Explodă Jeff. De unde să ştiu? Reagan nici măcar nu era preşedinte în 1979; era problema lui Jimmy Carter şi noi n-am trimis niciodată trupe în Iran. Totul s-a schimbat. Nu ştiu ce dracu' o să se întâmple acum.

  — Dar sigur ştii dacă…

  — Nu. Habar n-am.

  Jeff se uită la Pamela, care îl privea fix pe Hedges. Era palidă şi trasă la faţă; în ultimii ani, chipul ei îşi pierduse trăsăturile feminine şi devenise aproape la fel de osos ca al lui Jeff. O luă de mână şi o ridică în picioare.

  — Noi mergem să ne plimbăm, îl anunţă pe Hedges.

  — Eu tot mai am întrebări.

  — Poţi să te speli pe cap cu ele. Eu nu mai am răspunsuri.

  Hedges supse bomboana şi-l privi pe Jeff cu ochi albaştri, reci.

  — Bine. O să mai vorbim despre asta la cină.

  Jeff începu iar să-i spună că n-are nici un rost, că omenirea o pornise pe un drum nou, ciudat şi nesigur, iar el şi Pamela nu le mai puteau da sfaturi – deşi ştia ca nu avea rost să protesteze. Hedges tot mai credea că ei doi au anumite capacităţi psihice ieşite din comun, că puteau prezice viitorul pe baza oricăror circumstanţe din prezent. Pe măsură ce cunoştinţele lor despre viitor începuseră să fie tot mai vagi în faţa evenimentelor mondiale care luaseră o turnură neaşteptată, îi condamna tacit, dar evident, că nu dezvăluiau informaţii. Nici pentotalul de sodiu, nici testele cu poligraful la care fuseseră supuşi nu scoseseră la iveală informaţii esenţiale, dar el şi Pamela nu se mai opuneau să fie drogaţi la interogatoriu; se gândeau că, dacă răspunsurile lor scădeau în importanţă, vor fi lăsaţi în pace, poate că într-o zi vor fi chiar eliberaţi din „arestul în scopul protecţiei”. Era o speranţă de neîndeplinit, ştiau amândoi, deşi tot se agăţau de ea; era mai bună decât alternativa ei, adică să accepte adevărul evident că vor rămâne aici până ce vor muri din nou.

  Apa era liniştită şi albastră în ziua aceea. Plimbân-du-se printre dune, văzură cocoaşa Insulei Poplar lângă Eastern Shore. Mai multe bărci se strecurau printre geamanduri, căutând bancuri de stridii. Jeff şi Pamela se bucurară de seninătatea înşelătoare a decorului familiar şi încercară să ignore perechile de bărbaţi în costume negre care se ţineau permanent la douăzeci de metri în faţa şi în spatele lor.

  — De ce nu-l minţim? Întrebă Pamela. De ce nu-i spunem că o să înceapă războiul dacă nu ne retragem forţele în Iran? Din câte ştim, nici n-ar fi exclus.

  Jeff se aplecă să ridice o bucată de lemn ud.

  — Şi-ar da seama, mai ales dacă ne dau pentotal.

  — Am putea încerca.

  — Dar cine ştie ce consecinţe ar avea o minciună ca asta? Reagan ar putea hotărî lansarea unei lovituri. S-ar ajunge la un război care încă poate fi evitat.

  Pamela ridică din umeri.

  — Stuart McCowan probabil că e fericit acolo unde e, zise ea cu glas amar.

  — Am făcut ce am crezut că e bine. Nimeni n-ar fi putut prezice finalul. Şi n-a fost chiar rău; am salvat multe vieţi.

  — Nu poţi pune viaţa în balanţă în felul ăsta!

  — Nu, dar…

  — Nici măcar n-or să mai ia măsuri împotriva furtunilor şi accidentelor de avioane, spuse Pamela dezgustată, lovind o ridicătură de nisip. Ei vor ca toată lumea, inclusiv sovieticii, să creadă că am dispărut pur şi simplu, aşa că îi lasă pe oameni să moară… fără nici un rost!

  — Aşa cum au murit şi înainte.

  Se răsuci spre el mai furioasă decât o văzuse vreodată.

  — Asta nu-i o soluţie, Jeff! Plănuisem să facem lumea un loc mai bun şi mai sigur de data asta, dar nu ne-a păsat decât de noi înşine, nu ne-a interesat decât să aflăm cât o să mai dureze vieţile noastre preţioase. Şi nici măcar atâta n-am aflat.

  — E totuşi posibil ca oamenii de ştiinţă să descopere…

  — Mă doare-n cot! Mă uit la ştiri şi nu văd decât morţile pe care le-am provocat noi prin ceea ce i-am spus lui Hedges: atacurile teroriste, acţiunile militare, poate un război mondial. Când le văd, aş vrea… aş vrea să nu fi făcut niciodată filmul ăla blestemat, aş vrea să nu fi venit niciodată la Los Angeles şi să mă găseşti!

  Jeff aruncă lemnul şi o privi îndurerat, nevenindu-i să creadă.

  — Nu vorbeşti serios.

  — Ba da! Îmi pare rău că te-am cunoscut!

  — Pamela, te rog…

  Îi tremurau mâinile şi era roşie de furie.

  — Nu-i mai spun nimic lui Hedges. Nu vreau să mai vorbesc nici cu tine. Mă mut într-una dintre camerele de la etajul al treilea. Poţi să le spui orice-ţi trece prin cap. Dă-i drumul, porneşte un război, aruncă planeta în aer!

  Se răsuci şi o luă la fugă, alunecă pe nisip, îşi regăsi echilibrul şi se năpusti spre casa în care erau prizonieri. Doi paznici alergară după ea, ceilalţi îl flancară pe Jeff. O văzu cum se îndepărtează, cum bărbaţii o duc înapoi în casă. Hedges stătea la uşă. Auzi cum strigă la el, dar o pală de vânt bătând dinspre golf îi rătăci vorbele în aer şi înecă sensul strigătelor ei.

  Se trezi într-un curent de aer rece, cu miros sintetic. Razele subţiri şi fine ale soarelui străbăteau printre şipcile întredeschise ale jaluzelelor de la fereastra din apropiere, luminând dormitorul mobilat cu zgârcenie. Un radio portabil zăcea mut pe podea lângă pat, iar pe grămada de haine de pe masă stăteau un casetofon vechi şi un microfon cu sigla WIOD.

  Jeff auzi un ding-dong care acoperi zumzetul instalaţiei de aer condiţionat şi recunoscu soneria de la uşă. Oricine ar fi, o să plece dacă nu-l bagă în seamă. Se uită la cartea din mână: Incidentul de la Motelul Algiers, de John Hersey. O aruncă la o parte, coborî din pat şi merse la fereastră. Ridică una dintre şipcile albe, se uită afară şi zări un şir de palmieri; în spatele lor nu era decât mlaştină cât cuprindeai cu ochii.

  Auzi din nou soneria, apoi geamătul unui avion cu reacţie în apropiere. Îl văzu alunecând la câteva sute de metri în spatele palmierilor. Aterizează la Fort Lauderdale-Hollywood International, îşi dădu el seama. Se afla în apartamentul lui din Dania, la un kilometru şi jumătate de plajă şi prea aproape de aeroport, dar fusese primul loc pe care-l putuse numi al lui, prima locuinţă cu adevărat a lui ca adult. Lucra pentru prima dată cu normă întreagă ca reporter de ştiri, în Miami, începându-şi cariera.

  Trase adânc în piept aerul stătut şi rece şi se aşeză pe pat. Murise la ora aşteptată, unu şi şase minute, în 18 octombrie 1988; nu avusese loc nici un război hotărâtor, nu încă, deşi lumea…

  Din nou soneria, de data asta lung, insistent. Fir-ar să fie, de ce nu pleacă? Se opri, apoi sună din nou, a patra oară. Jeff îşi puse un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi din grămada de pe masă şi merse supărat la uşă ca să scape de musafirul nepoftit. Când ajunse în dormitor, îl lovi peste faţă aerul înăbuşitor şi umed; o fi defectă instalaţia de aer condiţionat? Şi feriga cu frunze late din colţ era pleoştită, doborâtă de căldura copleşitoare. Jeff deschise uşa când soneria începu să sune din nou. În faţa ei stătea Linda, zâmbind, cu soarele bătându-i din spate în buclele roşcate. Soţia lui de demult, viitoarea lui soţie: Linda, strălucind de dragostea proaspătă pentru el, cu un buchet uriaş de margarete în mâna întinsă, toate margaretele din lume, cu chipul ei dulce, de neuitat, plin de fericirea şi generozitatea tinereţii.

  — N-ai de gând să mă inviţi înăuntru? Îl întrebă cu voce de copil, timidă şi chemătoare în acelaşi timp.

  — Ăăă… ba da, bineînţeles. Iartă-mă, intră. E… grozav. Florile sunt minunate. Mulţumesc. Nu m-am aşteptat.

  — Ai ceva în care să le punem? Doamne, aici e mai cald decât afară!

  — S-a stricat instalaţia de aer condiţionat… O clipă, stai să văd dacă găsesc ceva să punem florile.

  Se uită distrat în jur, încercând să-şi amintească dacă avusese vreo vază.

  — Poate în bucătărie? Îl ajută Linda.

  — Da, bună idee, stai să verific. Vrei o bere sau o cola?

  — Apă cu gheaţă, dacă ai.

  Fata îl urmă în bucătăria înghesuită şi scoase o vază în timp ce el îi turnă apă dintr-un ulcior din frigider.

  — Mulţumesc, îi spuse Linda, făcându-şi vânt cu mâinile după ce-i dădu buchetul. N-am putea deschide geamul?

  — Aerul condiţionat funcţionează în camera cealaltă. Ce-ar fi să mergem acolo?

  — Bine, dar ia şi florile acolo. Or să se veştejească în căldura asta.

  În dormitor, Jeff aşeză vaza pe noptieră. Linda făcea piruete în faţa instalaţiei de răcit. Purta o rochie de vară, iar pe spatele gol luceau broboane de transpiraţie.

  — O, ce bine e! Exclamă ea, ridicând braţele subţiri deasupra capului. Sânii mici, tari, se ridicară sub rochia albă şi subţire.

  Mai făcuseră asta înainte, îşi aminti Jeff: găsiseră vaza, veniseră în cameră la răcoare, ea se răsucise şi pozase tot aşa… Cu câtă vreme în urmă? Cu vieţi şi lumi întregi în urmă.

  Ochii ei mari, căprui, căldura cu care îl privea… Doamne, de când nu-l mai privise cineva aşa? Pamela se izolase la ultimul etaj al clădirii guvernamentale din Maryland, aşa cum îl ameninţase, şi-i evitase distantă privirea în rarele ocazii când lua cina cu toţi ceilalţi. Ochii pe care Jeff şi-i amintea cel mai bine din ultimii nouă ani erau ai lui Russell Hedges, albaştri, fixându-l cu răutate crescândă, în timp ce omenirea se scufunda în iadul atacurilor teroriste, al conflictelor de la frontiere şi al confruntărilor dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, despre care Jeff nu ştia şi nu putea anticipa nimic.

  Ce s-ar întâmpla cu lumea aceea radical schimbată, se întrebă Jeff, dacă ar merge pe aceeaşi deviaţie temporală, dacă ar urma cursul pe care el şi Pamela i-l imprimaseră, în ciuda intenţiilor lor bune? În Statele Unite se instaurase deja de trei ani starea de asediu, după ce November Squad distrusese Podul Golden Gate şi după masacrul din clădirea Naţiunilor Unite. Alegerile prezidenţiale din 1988 se amânaseră la nesfârşit, din cauza legilor care limitau adunările publice, iar şefii celor trei mari agenţii de informaţii erau cei care controlau, în fapt, ţara, „cât dura starea de urgenţă”.

  Apariţia unui stat american fascist nu era un lucru improbabil, căci acesta fusese scopul terorismului internaţional de la bun început. Membrii lui nu voiau altceva decât să instaureze un regim asupritor veritabil în Statele Unite, unul pentru răsturnarea căruia ar fi luptat fiecare cetăţean. Bineînţeles, dacă triumviratul CIA-NSA-FBI, militant împotriva comunismului, aflat la conducerea guvernului interimar, nu iniţia conflictul nuclear mondial, care ameninţa să izbucnească încă de la sfârşitul anilor şaptezeci.

  Linda stătea cu spatele s-o bată palele de aer rece, cu ochii închişi şi cu o mână ridicându-şi părul în vârful capului, pentru ca aerul binefăcător să-i atingă şi gâtul subţire. Prin rochia albă, transparentă de la lumina care pătrundea prin jaluzele, i se vedeau picioarele lungi, de dansatoare.

  Pamela avusese dreptate să se supere pe el, se gândi Jeff îndurerat; avusese dreptate să se denunţe pe ei înşişi pentru ceea ce provocaseră, chiar dacă involuntar sau din pur altruism. Făcând publică situaţia lor şi lucrând cu guvernul în schimbul unor informaţii derizorii, plantaseră seminţele unui vânt periculos, iar acum lumea culegea furtuna. Rămânea de văzut dacă ea – oricare dintre ei, de fapt – se vor putea ierta vreodată pentru violenţa răspândită în lume, în numele bunelor intenţii şi al toleranţei… Vor trece ani, poate un deceniu, până când el va avea ocazia să stea de vorbă cu ea, să încerce să se împace, să alunge înstrăinarea dintre ei şi să se resemneze cu tragedia absolută a eşecului de a îmbunătăţi soarta omenirii. Dar omenirea aceea era pierdută, aşa cum şi el o pierduse pe Pamela pentru cine ştie câţi ani de acum înainte, dacă nu pentru totdeauna.

  — Gâdilă-mă, îl rugă Linda cu glas limpede şi dulce. O clipă, Jeff nu înţelese ce vrea, apoi îşi aminti cât îi plăcea s-o mângâie uşor, să-şi plimbe vârful degetelor pe pielea ei, de parcă nici n-ar fi atins-o. Luă o margaretă din buchetul de la ea şi trase o linie imaginară cu petalele fine pe gât, pe umeri, pe braţul drept, apoi pe cel stâng.

  — Ce bine e, şopti ea. Aici, uite aici. Îşi dădu jos bretele subţiri ale rochiei, care căzu şi-i dezveli sânii tineri. Jeff o mângâie cu floarea şi se aplecă să-i sărute pe rând sfârcurile întărite. O, îmi place la nebunie, oftă Linda. Te iubesc!

  Iar în ziua aceea perfectă, de două ori trăită, îşi găsi alinarea dorită în pasiunea şi afecţiunea necondiţionată a femeii pe care atâţia ani de zile n-o putuse iubi. Şi prin dragostea ei pentru el şi a lui pentru ea, regăsită acum, trăia din nou.

  Şuviţele gălbui din părul Lindei se deschideau la culoare şi mai tare în zilele petrecute sub soarele marocan.

  Părul ei reflecta lumina închipuită pe tapet în vreme ce vaporul aluneca uşor pe valurile Atlanticului de Nord. Paharul cu gin şi apă tonică începu să alunece şi el pe suprafaţa de stejar înclinată, iar ea îl prinse cu agilitate, clinchetul gheţii amestecându-se cu râsul ei zglobiu.

  — Encore, madame24? Întrebă barmanul. Linda se întoarse spre Jeff.

  — Mai vrei?

  El scutură din cap şi-şi termină paharul de Jack Daniel's cu sifon.

  — Nu vrei să ne plimbăm pe punte? E o noapte caldă, aş vrea să văd oceanul.

  Scrise numărul cabinei lor pe eticheta de la bar şi i-o dădu barmanului.

  — Merci, Raymond; a demain.

  — A demain, monsieur; merci.25

  Jeff o luă pe Linda de braţ, traversară barul şi ieşiră pe punte. Coşurile ţipătoare, roşu cu negru, ale S. S. France se distingeau deasupra lor pe cerul nopţii, cu marginile orizontale ca înotătoarele nemişcate a două balene gigant, îngheţate la mijlocul saltului deasupra apei. Vasul impunător se ridică pe coama unul val uriaş, apoi coborî lin prin alte valuri, tot mari, dar liniştite. Stelele luminau nestingherite de nori, dar spre sud un cumulus brăzda cerul cu fulgere. Furtuna venea în direcţia lor, deşi la o viteză de treizeci de noduri vaporul lor o să fie departe de porţiunea aceasta, până ce o vor ajunge vânturile furioase şi ropotele de ploaie.

  Heyerdahl, se gândi Jeff, n-ar avea şansa să scape de furia apelor; ar privi cu alţi ochi venirea furtunii, ar fi prudent şi atent la cârma vasului său din papirus, aflat la distanţă mare de uscat. O furtună ca aceasta care se apropia acum i-a ieşit în cale anul trecut, l-a obligat să-şi abandoneze vasul avariat în ape rele, la numai şase sute de mile de destinaţie.

  — Crezi c-o să reuşească de data asta? Îl întrebă Linda, privind la norii cu margini crestate, luminaţi de fulgere, de la orizont.

  Se gândea şi ea la acelaşi lucru, la soarta norvegianului bărbos sociabil, cu care împărţiseră truda şi împlinirile în ultimele trei săptămâni în bătrânul port Safi, unde-şi construise – şi lansase cu o săptămână înainte – bărcuţa intenţionat primitivă.

  — O să reuşească, rosti Jeff convins.

  Rochia subţire a Lindei flutura în vântul care prevestea furtuna. Fata se ţinea bine de balustrada vaporului.

  — De ce eşti atât de fascinat de el? Vru ea să afle.

  — Din aceleaşi motive din care m-au fascinat Michael Collins şi Richard Gordon.

  Şi Roosa, ar fi putut adăuga, şi Worden şi Mattingly şi Evans şi prizonierii de război, care vor începe să se întoarcă numai peste trei ani, în 1973. Separarea… izolarea absolută de restul omenirii…

  — Dar Heyerdahl are un echipaj de şapte oameni cu el, îi atrase ea atenţia. Collins şi Gordon au fost absolut singuri în capsule – e drept, chiar dacă numai pentru o vreme.

  — Uneori poţi fi singur şi dacă eşti între oameni, spuse Jeff, cu ochii la valurile umflate.

  Mirosul de aer cald al furtunii tropicale îi aminti de Marea Mediterană, de ziua când îl simţise intrând prin fereastra deschisă a unei vile din Majorca. Aroma paellei condimentate, melancolia sfâşietoare a chitarei lui Laurindo Almeida, veselia şi amărăciunea din ochii Pamelei, privirea ei în faţa morţii.

  Linda observă tristeţea coborâtă pe chipul lui şi îl prinse de mână, strângându-l cu puterea cu care strângea balustrada.

  — Îmi fac griji din cauza ta uneori, îi mărturisi. Discuţia asta despre singurătate şi izolare… Nu ştiu dacă proiectul ăsta e o idee bună. Mi se pare că te deprimă.

  O trase spre el şi o sărută pe frunte.

  — Nu te nelinişti, o asigură cu un zâmbet plin de afecţiune, nu mă deprimă. Doar că mă face să cad pe gânduri, atât.

  Nu era adevărul adevărat, ştia; starea lui meditativă îl condusese la întreprinderea care îl obseda acum, nu invers. Prezenţa Lindei, sinceritatea ei afectuoasă necăutată îi mângâia sentimentele zdruncinate din ziua aceea de august 1968, când se trezise la viaţă şi o găsise la uşa lui, cu un buchet de margarete proaspăt culese în mână. Dar nici retrăirea neaşteptată a anilor în care fuseseră împreună cu atât de mult timp în urmă nu îl ajutase să uite tortura la care supusese omenirea indirect, prin Russell Hedges, sau înstrăinarea care se instalase forţat între el şi Pamela. Vina şi remuşcările erau un chin ascuns nesfârşit, care îi rodea puterea de a se dărui iubirii renăscute pentru femeia cu care fusese căsătorit odată. Iar slăbirea necontenită a sentimentelor năştea remuşcări noi, îl făcea să se simtă şi mai vinovat, pentru că, era el convins, ar trebui să-şi poată schimba aceste sentimente, să uite trecutul şi să se dăruiască total Lindei, aşa cum i se dăruia ea lui.

  Renunţase imediat la slujba de reporter la WIOD în Miami. N-ar mai fi avut nervii să-şi facă datoria zilnică de a căuta, observa şi descrie drama umană, nu după toată vina pe care şi-o asumase în anii aceia morţi, petrecuţi la refugiul guvernamental de la Maryland. În octombrie aşteptase până când Detroit avea un avantaj de trei jocuri la unu şi îşi pariase toate economiile pe Tigers, care aveau să câştige ultimele trei meciuri din campionat. Aruncătorul Mickey Lolich adusese victoria, cum ştia el că se va întâmpla.

  Cu banii câştigaţi îşi cumpărase un apartament nou la Pompano Beach, aproape de casa în care Linda, încă studentă, locuia cu părinţii. Se întâlneau în fiecare după-amiază când termina ea orele, înotau în oceanul liniştit sau stăteau pe marginea piscinei când ea avea de învăţat. În primăvara următoare Linda se mutase la el, spunându-le părinţilor că „îşi căuta un loc al ei”. Ei îi toleraseră minciuna, nu veniseră niciodată să viziteze apartamentul de la etajul al zecelea, cu vedere spre ocean, în care locuia cu Jeff, şi-l primiseră în continuare în casa lor, în fiecare seară de duminică, la cină.

  Concepuse proiectul cu care se lupta acum în vara lui 1969. Ideea îi venise în urma unei discuţii cu tatăl Lindei, la cafea, după masa de seară. Jeff se obişnuise să ignore ştirile, să devieze politicos orice conversaţie de la evenimente naţionale sau mondiale. Dar în săptămâna respectivă fostul lui socru se agăţa de un singur subiect şi nu voia să renunţe la el: expediţia recent abandonată a lui Thor Heyerdahl şi încercarea don quijotească a norvegianului de a demonstra că primii navigatori, în ambarcaţiuni din papirus şi stuf, au adus cultura egipteană în cele două Americi cu mai bine de trei mii de ani înaintea lui Columb.

  Tatăl Lindei considera ideea ridicolă şi numea succesul incomplet al lui Heyerdahl un eşec total. Jeff nu-i spuse ce ştia el, şi anume că antropologul va triumfa în a doua expediţie, peste numai un an. Dar conversaţia îl puse pe gânduri şi în noaptea următoare stătu treaz până în zori, ascultând zbaterea valurilor de la fereastra apartamentului său şi imaginându-se plutind pe o mare întunecată, pe o navă şubredă, construită de el, o ambarcaţiune fragilă, gata oricând să fie distrusă de furtunile acelui an, dar care se întoarce victorioasă împotriva oceanului care o vrusese victimă.

  În aceeaşi lună el şi Linda merseseră cu maşina la Cape, ca şi înainte, ca să fie martorii furiei controlate a rachetei masive Saturn V, care trimisese misiunea Apollo 11 pe lună. După lansare, în timp ce avansau cu viteză de melc spre Gold Coast, deja împânzită de mii de maşini pline cu oameni veniţi să vadă spectacolul, Jeff fusese din nou asaltat de gândul singurătăţii, al izolării de treburile zilnice ale omenirii. Nu se gândea la viaţa de pustnic dusă la Montgomery Creek, ci la izolare printr-o călătorie eroică a singurătăţii, către un ideal încă neîmplinit.

  Heyerdahl cunoştea bine senzaţia, la fel şi echipajul misiunii a cărei lansare tocmai o urmăriseră, dar cel mai bine o cunoştea Michael Collins. Armstrong şi, într-o măsură mai mică, Aldrin, sunt cei ce vor avea parte de glorie, ei vor face primul pas istoric pe Lună, ei vor rosti acele prime cuvinte greu de distins şi tot ei vor înfige steagul pe solul Lunii… Dar în orele acelea epocale în care colegii lui se vor afla pe suprafaţa astrului nopţii, Michael Collins va fi mai singur decât oricine altcineva: la aproape o jumătate de milion de kilometri de Pământ, orbitând în jurul unei lumi necunoscute, cei mai apropiaţi oameni aflându-se undeva sub el, pe un astru ostil. Când va trece în modulul de comandă de partea îndepărtată a Lunii, Collins nici nu va avea legătură radio cu semenii lui, nici nu va putea vedea, la mare depărtare, sfera alb-albastră pe care s-a născut. Nu va zări decât infinitatea neagră, înconjurat de singurătatea şi liniştea pe care numai alte cinci fiinţe umane le vor trăi.

  Blocat în trafic pe o distanţă de cincizeci de kilometri pe U. S. Highway 1, lângă Melbourne, Jeff înţelesese că trebuie să-i cunoască pe aceşti oameni, să-i înţeleagă. Atunci poate se va înţelege mai bine pe sine şi călătoria solitară în timp pe care el şi Pamela o făceau fără să vrea.

  În săptămâna următoare, începu şirul nenumăratelor deplasări la Houston. Folosindu-se de interviul important cu Earl Warren în anul precedent, Jeff îi convinse pe cei de la NBC să-l ajute să obţină de la NASA acreditare ca jurnalist colaborator. Astfel reuşi să-i ia interviu şi, treptat, să se împrietenească cu Stuart Roosa şi, prin el, cu Richard Gordon, Alfred Worden şi alţii. Până şi la Michael Collins ajunse destul de uşor; atenţia şi adorarea lumii rămăseseră concentrate pe bărbaţii care călcaseră pe Lună la propriu, nu pe cei lăsaţi, cum vor fi şi alţii, să plutească pe orbita ei.

  Încercarea iniţială de a-şi înţelege propria stare de spirit luase proporţii neaşteptate în scurtă vreme. Pentru prima oară după ani întregi, Jeff îşi folosea talentul de jurnalist, pătrunzând adânc în gândurile şi amintirile subiecţilor intervievaţi, punându-le întrebări numai când încetau să se gândească la conversaţia lor ca la un interviu, când lăsau garda jos în faţa interesului său firesc şi începeau să-i vorbească la un nivel de profunzime uman. Patos, umor, furie, teamă: în felul său, Jeff scotea la iveală toată gama de sentimente adânci pe care astronauţii nu le dezvăluiseră până atunci nimănui. Iar el ştia că viziunea specială pe care o aveau ei despre Univers nu era ceva ce-i aparţinea numai lui, ci trebuia s-o împărtăşească lumii întregi.

  În toamnă îi trimise o scrisoare lui Thor Heyerdahl şi puse la punct detaliile primelor întâlniri cu exploratorul în Norvegia, apoi în Maroc.

  Pe măsură ce impulsul iniţial de a lua legătura cu persoane deosebite lua amploare în mintea lui, pe măsură ce imaginile şi sentimentele dezvăluite de ei unul câte unul îşi dobândeau o forţă proprie, Jeff înţelesese, în sfârşit, că scria, la nivel inconştient, dar decisiv, o carte despre el, în care metafora acestor călători era mijlocul prin care se lupta cu propria experienţă unică şi-şi lămurea mozaicul privilegiilor, pierderilor şi regretelor sale.

  Alte fulgere înlănţuite dezvăluiră norii de furtună din depărtare, lumina lor albă, slabă, reflectându-se pe chipul angelic al Lindei. Bucuriile, îşi aminti Jeff, mângâind-o uşor cu vârful degetelor pe obraz, când îi zâmbi. Trebuia să vorbească şi despre bucuriile lui.

  Camera de lucru a lui Jeff, ca mai toate încăperile locuinţei din Hillsboro Beach, la sud de Boca Raton, dădea spre ocean. Ajunsese să depindă de priveliştea aceea şi de necontenitul zgomot al valurilor, aşa cum odinioară, la Montgomery Creek, fusese atras de peisajul vârfului alb al Muntelui Shasta. Îi aducea alinare, îl ajuta să rămână cu picioarele pe pământ, cu excepţia nopţilor în care Luna răsărită din ocean îi amintea de un film necunoscut lumii în care trăia acum şi de vremuri pe care era mai bine să le uite.

  Apăsă pedala de picior a dictafonului Sony. Accentul rusesc puternic al vocii de pe bandă îi zgâria urechile, deşi aparatul avea un difuzor foarte slab. Jeff ajunsese la mijlocul transcrierii interviului şi, de câte ori auzea vocea, vedea în faţa ochilor căsuţa uimitor de modestă din Zurich, farfuriile cu blini şi caviar şi sticla bine răcită de votcă cu piper, aşezate pe masa dintre ei. Şi auzea parcă vorbele lui, o revărsare de suferinţe umane amestecate cu sclipiri ale spiritului şi cu râsetele bărbatului răguşit, cu barbă roşcată. De multe ori, în săptămâna aceea petrecută în Elveţia, dominată de înţelepciune exprimată la nivel profund, Jeff fusese tentat să-i spună că şi el ştie ce e durerea, că înţelegea perfect sentimentul furiei neputincioase împotriva irecuperabilului. Dar se abţinuse, desigur. N-ar fi putut s-o facă. Se muşcase de limbă, jucase rolul reporterului neexepri-mentat, dar perspicace, şi înregistrase pur şi simplu gândurile omului din faţa lui. Îl lăsase cu durerea lui, aşa cum şi el rămânea cu a lui.

  Se auzi o bătaie sfioasă în uşă, apoi vocea Lindei:

  — Iubitule, nu vrei să faci o pauză?

  — Ba da, cum să nu, îi răspunse el, apoi opri maşina de scris şi dictafonul. Intră.

  Linda deschise uşa şi intră ţinând în mâini o tavă cu două felii de plăcintă cu lămâie şi două ceşti cu cafea Jamaica Blue Mountain.

  — Tainul de supravieţuire, glumi ea.

  — Mmm! Jeff inhala aroma cafelei negre şi a plăcintei proaspete. Mult mai mult de atât. Infinit mai mult.

  — Cum merge interviul cu Soljeniţân? Îl întrebă Linda, aşezată picior peste picior pe canapeaua imensă de lângă birou, cu tava în poală.

  — Excelent. Am mult de lucru la el. E atât de bun, că nu ştiu de unde să tai sau unde să parafrazez.

  — E mai bun decât cel cu Thieu?

  — Mult mai bun, îi răspunse, printre îmbucăturile de plăcintă delicioasă. Sunt destule citate semnificative în materialul cu Thieu ca să merite să-l includ şi pe el, dar cel cu Soljeniţân o să fie punctul forte al cărţii. Sunt extrem de încântat de el.

  Şi pe bună dreptate, era convins; noul proiect i se conturase în minte de când începuse să scrie la prima carte, cea despre Heyerdahl şi astronauţii de pe orbita lunară, care se bucurase de succes comercial şi recenzii modeste după publicarea ei cu doi ani înainte, în 1973. Acum era sigur că noua carte, pentru care aproape că-şi încheiase documentarea, va depăşi cele mai bune părţi ale lucrărilor sale anterioare.

  De data asta, va scrie despre exilul impus, despre interdicţia de a te întoarce acasă, la tine în ţară, printre semenii tăi. Simţea că, graţie subiectului, va descoperi şi va transmite esenţa capacităţii de identificare cu ceilalţi, scânteia înţelegerii izvorâtă din exilul metaforic pe care îl trăim cu toţii şi pe care Jeff îl percepea mai bine decât oricine: expulzarea comună şi inevitabilă din anii pe care i-am trăit şi i-am lăsat în urmă, pierderea iremediabilă a fiinţei care a trăit în noi şi care a dispărut.

  Meditaţiile lungi pe care Jeff le scotea la iveală de la Alexander Soljeniţân – despre exilul lui, nu despre Gulag – erau, cum îi spusese şi Lindei, cele mai profunde dintre toate observaţiile adunate de el până acum. Cartea va conţine şi porţiuni din corespondenţa lui cu prinţul cambodgian mazilit Sihanouk, interviurile din Madrid şi Buenos Aires cu Juan Peron, dar şi reflecţiile adunate de la Nguyen Van Thieu, după căderea Saigonului. Jeff stătuse de vorbă şi cu Ayatolahul Khomeini, în sanctuarul lui de lângă Paris. Pentru a fi sigur că va da cărţii un caracter democratic, adunase comentariile a zeci de refugiaţi politici obişnuiţi, bărbaţi şi femei care evadaseră din regimuri dictatoriale de stânga şi de dreapta.

  Însemnările strânse musteau de istorisiri şi sentimente puternice, mişcătoare până în adâncul inimii. Sarcina cu care se confrunta acum era aceea de a găsi esenţa milioanelor de cuvinte rostite cu sinceritate, de a exploata la maximum forţa lor naturală, de a le cizela şi de a le plasa în contextul cel mai potrivit. Cartea, plănuia el, se va numi Harpele din sălcii, titlu inspirat din psalmul 136:

  La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

  În sălcii, în mijlocul lor am atârnat harpele noastre…

  Cum să cântăm cântarea Domnului pe pământ străin?

  Jeff îşi termină plăcinta, puse farfuria deoparte şi sorbi din cafeaua jamaicană groasă, proaspăt preparată.

  — Cât crezi c-o să dureze…? Începu Linda să întrebe, dar o întrerupse târâitul strident al telefonului de pe birou.

  — Da? Răspunse el.

  — Bună, Jeff, rosti vocea pe care o cunoştea din trei vieţi diferite.

  Nu ştia ce să spună. Îşi imaginase clipa asta de atâtea ori în ultimii opt ani. Se temea de ea, o aştepta, ajunsese să creadă că n-o să mai vină niciodată. Acum, că o trăia, amuţise, toate vorbele pe care se pregătise cu atenţie să le rostească îi zburaseră din minte, ca nişte norişori împrăştiaţi de vânt.

  — Poţi să vorbeşti? Îl întrebă Pamela.

  — Nu prea, îi răspunse uitându-se stânjenit la Linda, care sesizase schimbarea de pe chipul lui şi îl privea curios, dar fără să bănuiască nimic.

  — Înţeleg. Să te sun mai târziu sau ne putem întâlni undeva?

  — Ar fi mai bine.

  — Ce? Să te sun sau să ne întâlnim?

  — Nu, cred c-ar trebui să ne întâlnim cât de curând.

  — Poţi veni la New York?

  — Da. Oricând. Spune când şi unde.

  — Joia asta e bine?

  — Nici o problemă.

  — Atunci joi după-amiază, la… Pierre? La bar?

  — E bine. La două?

  — La trei ar fi mai bine pentru mine. Am o întâlnire pe West Side la unu.

  — În regulă. Ne vedem… ne vedem joi.

  Jeff puse receptorul în furcă. Bănuia cât era de palid şi de şocat arăta.

  — Era… un vechi prieten din facultate, Martin Bailey, minţi el şi se urî pentru asta.

  — A, da, colegul tău de cameră. S-a întâmplat ceva? Nu se prefăcea, îngrijorarea se simţea clar în vocea şi pe chipul ei.

  — El şi soţia lui au mari probleme. Se pare c-or să divorţeze. E foarte necăjit, are nevoie de cineva cu care să vorbească. Mă duc la Atlanta vreo două zile, să văd dacă pot să-i ajut.

  Linda zâmbi compătimitor şi candid, dar Jeff nu simţi nici un fel de uşurare că ea crezuse imediat minciuna lui spontană. Nu simţi decât vina aspră care-i străpungea trupul ca un pumnal. Şi, pentru ca ea să fie şi mai mare, nu-şi putu alunga bucuria că o va vedea din nou pe Pamela, peste numai trei zile.

  Jeff luă liftul spre parter la ora paisprezece şi douăzeci. Când ieşi, făcu la stânga şi se îndreptă spre intrarea de la Café Pierre, placată cu marmură italiană gri şi incrustaţii de bronz. Găsi o masă liberă în partea din spate a barului lung şi îngust, comandă ceva de băut şi aşteptă agitat, cu ochii pe intrare. Avea atâtea amintiri legate de hotelul ăsta: aici urmărise, împreună cu Sharla, meciurile esenţiale din campionatul anual de baseball din 1963, la începutul primei sale reluări, aici venise de nenumărate ori în ultimele decenii, de cele mai multe ori cu Pamela.

  Ea apăru la trei fără cinci. Părul blond şi drept era exact aşa cum şi-l amintea, iar ochii nu se schimbaseră nici ei. Buzele pline îi dădeau aceeaşi expresie de seriozitate, dar nu mai aveau colţurile coborâte, iar gurii îi lipsea duritatea întipărită în ultimii ani petrecuţi în Maryland. Purta nişte cercei fini din smarald, care se potriveau cu ochii ei, o blană de vulpe polară şi… o rochie gri-deschis, croită cu gust, pentru gravide. Pamela era însărcinată în luna a cincea, poate a şasea.

  Veni la el la masă, îi luă mâinile şi le ţinu într-ale ei clipe întregi, lungi şi tăcute. Jeff zări verigheta de aur pe deget.

  — Bine ai venit înapoi, îi spuse el, când se aşeză în faţa lui. Arăţi… minunat.

  — Mulţumesc, îi spuse ea prudent, cu ochii la masă. Veni chelnerul, iar ea comandă un pahar de vin alb.

  Statură fără să scoată o vorbă până ce i se aduse paharul. Sorbi din el, apoi începu să frământe şerveţelul între degete. Amintirea gestului îl făcu pe Jeff să zâmbească.

  — Ai de gând să-l faci fâşii? O întrebă delicat.

  Pamela îl privi şi-i surâse şi ea.

  — Poate.

  — Când…? Începu Jeff, apoi se opri.

  — Când ce? Când m-am trezit sau când trebuie să nasc?

  — Amândouă, cred. În ce ordine vrei tu.

  — M-am întors de două luni.

  — Înţeleg.

  Era rândul lui să întoarcă privirea. Pamela se aplecă şi-l atinse pe mână.

  — N-am fost în stare să te sun, înţelegi? Nu din cauză că ne-am certat înainte, ci… de asta. Am suferit un şoc emoţional greu de imaginat.

  Jeff se relaxa şi o privi în ochi.

  — Îmi pare rău. Ştiu ce greu trebuie să-ţi fi fost.

  — Eram într-un magazin cu haine pentru copii din New Rochelle. Cumpăram haine de bebeluşi. Băieţelul meu, Christopher – are trei ani – era lângă mine. Mi-am pipăit burta şi am ştiut imediat… Am cedat nervos. Am început să plâng şi, bineînţeles, l-am speriat pe Christopher. A început să strige: „Mami, mami!”

  O lăsă vocea şi se şterse la ochi cu şerveţelul. Jeff o luă de mână şi o mângâie până când îşi reveni.

  — Sunt gravidă cu Kimberly, reluă ea în cele din urmă, cu glas moale. Fiica mea. O să se nască în martie, în 18 martie 1976. O să fie o zi minunată, mai degrabă de sfârşit de aprilie sau început de mai. Numele ei înseamnă „de pe câmpiile regale”. Întotdeauna spuneam că a adus primăvara cu ea.

  — Pamela…

  — N-am crezut c-o să-i mai văd vreodată. Nu-ţi poţi imagina – nici măcar tu nu-ţi poţi imagina cum a fost, cum este şi cum va fi pentru următorii unsprezece, aproape doisprezece ani. Pentru că îi iubesc mai tare ca niciodată şi de data asta ştiu c-o să-i pierd.

  Începu să plângă din nou. Jeff ştia că nici un cuvânt de-al lui n-ar fi ajutat-o. Se gândi cum ar fi s-o ţină în braţe pe Gretchen, să se uite la ea cum se joacă în grădina casei din Dutchess County, ştiind exact când va veni ziua şi ora la care ea va dispărea din nou din viaţa lui. O fericire imposibilă, niciodată separată de durerea sufletului sfâşiat. Pamela avea dreptate; nici el, care avea mare putere de identificare cu simţirile altora, nu putea separa sentimentele-pereche, chinuitoare.

  După un timp, Pamela îl rugă s-o scuze şi se duse să-şi şteargă lacrimile. Reveni cu obrazul uscat, cu machiaj proaspăt, perfect. Jeff mai comandase un pahar de vin pentru ea şi încă un rând din băutura lui.

  — Dat tu? Întrebă ea domolită. Când te-ai trezit de data asta?

  — În 1968. În Miami, îi răspunse, după ce tuşi ca să-şi ascundă ezitarea.

  Pamela stătu pe gânduri o clipă şi-l privi cu subînţeles.

  — Cu Linda.

  — Da.

  — Şi acum?

  — Încă suntem împreună. Nu ne-am căsătorit, dar… locuim împreună.

  Ea îi oferi un surâs plin de regret şi subînţelesuri, plimbându-şi degetul pe marginea paharului.

  — Şi eşti fericit.

  — Da, recunoscu el. Amândoi suntem.

  — Atunci, mă bucur pentru tine. Vorbesc serios.

  — De data asta e altfel, începu el să-i explice. Mi-am făcut vasectomie, aşa ca n-o să mai treacă prin suferinţele provocate de sarcinile pierdute. Am putea adopta un copil. M-aş descurca; am mai făcut-o când am fost căsătorit cu Judy, şi n-a fost ca atunci când… Ştii ce vreau să spun.

  Jeff făcu o pauză, regretând că adusese iar vorba de copii, aşa că reluă repede:

  — Siguranţa financiară ne-a ajutat foarte mult în relaţia asta. Nu m-am mai dat peste cap să fac investiţii masive, dar ne merge foarte bine. Avem o casă frumoasă aproape de ocean. Călătorim mult. Şi m-am apucat de scris, e o muncă plină de satisfacţii. E ca un proces de vindecare, chiar mai eficient decât timpul pe care l-am petrecut singur la Montgomery Creek.

  — Ştiu. Ţi-am citit cartea. Am fost impresionată. M-a ajutat să uit neînţelegerile noastre de data trecută şi toată amărăciunea.

  — Tu… Aşa-i, tot uit că ai început viaţa asta de două luni. Mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut. Cea la care lucrez acum e despre exil. Le-am luat interviuri lui Soljeniţân, Peron… O să-ţi trimit un exemplar când apare.

  Pamela coborî privirea, cu mâna la bărbie.

  — Nu cred c-ar fi o idee bună.

  Lui Jeff îi trebui un moment să înţeleagă.

  — Soţul tău?

  Pamela înclină din cap.

  — Nu c-ar fi un bărbat foarte gelos, dar… O, Doamne, cum să-ţi spun? Ar trebui să-i dau o grămadă de explicaţii dacă am continua să ţinem legătura, dacă am începe să ne scriem, să vorbim la telefon şi să ne vedem. Nu-ţi dai seama ce ciudat ar fi?

  — Îl iubeşti? O întrebă Jeff, înghiţind cu greu.

  — Nu atât de mult cât se vede că o iubeşti tu pe Linda, îi răspunse ea calm, controlat. Steve e un om bun. Ţine la mine în felul lui. E vorba mai mult de copii. Mă gândesc că Christopher are numai trei ani, iar Kimberly nici nu s-a născut încă. N-aş putea să-i îndepărtez de tatăl lor înainte de a avea şansa să-l cunoască.

  Ochii îi licăriră scurt, furioşi, dar se stăpâni.

  — Nici dacă ai vrea să fac asta, n-aş putea, adăuga ea.

  — Pamela…

  — Nu mă jignesc sentimentele tale faţă de Linda. Am fost despărţiţi prea multă vreme ca să devin posesivă şi ştiu ce mult înseamnă pentru tine faptul că relaţia voastră merge, după problemele pe care le-aţi avut prima dată.

  — Asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt pentru tine.

  — Ştiu şi asta. Nu are nimic de-a face cu noi, dar e adevărat, iar acum asta e prioritatea ta. Aşa cum prioritatea mea e să stau cât mai mult cu copiii, cu familia mea. Am nevoie disperată de ea.

  — Nu mai eşti supărată pe…

  — Pe ce s-a întâmplat ultima oară din cauza lui Russell Hedges? Nu. Nu pe tine. Amândoi am pus în mişcare angrenajul acela şi am procedat cum am crezut că e mai bine. În ultimele luni petrecute acolo, am vrut de atâtea ori să vin la tine, să-mi cer iertare că am dat vina pe tine… dar m-am încăpăţânat. Nu mă puteam obişnui cu vina care mă copleşea. Trebuia s-o arunc pe umerii altcuiva ca să nu înnebunesc, şi ar fi trebuit s-o arunc pe umerii lui Hedges, nu pe ai tăi. Îmi pare rău.

  — Înţeleg. Şi eu am vrut să fac la fel, deşi era greu. Dorinţa şi regretul profund din ochii ei nu erau altceva decât reflectarea sentimentelor lui.

  — O să fie şi mai greu acum, îi spuse ea, acoperindu-i mâna cu palma. Va trebui să dăm dovadă de foarte multă înţelegere unul faţă de celălalt.

  Galeria se afla pe Chambers Street în Tribeca, Triunghiul de sub Canal Street, care înlocuise Soho ca refugiu principal al artiştilor. Începând de la mijlocul anilor optzeci însă, acelaşi proces care determinase exodul din Soho începu din nou în Tribeca: pe străzile laterale de lângă Hudson şi Varick apăreau baruri şi restaurante moderne, preţurile în magazine şi galerii începură să reflecte puterea de cumpărare a patronilor din cartierele selecte, iar spaţiile de la mansardă erau foarte greu de găsit. Curând, pictorii, sculptorii şi actorii tineri a căror prezenţă încurajase dezvoltarea acestui colţ de oraş, odinioară părăsit, aveau să fie mânaţi către o nouă zonă, un sector total indezirabil, dar pe care şi-l puteau permite pe insula aceasta aglomerată. Jeff zări placa de aramă de la intrarea în Galeria Hawthorne şi o conduse pe Linda în clădirea renovată de lângă un depozit industrial. Ajunseră la recepţie, un spaţiu elegant şi vast, cu pereţi şi tavan alb şi o canapea neagră, joasă, în faţa unui birou tot negru. Singurul ornament era o lucrare de artă din fier, neaşteptat de delicată, care atârna din tavan. Prelungirile foarte lungi, subţiri şi răsucite ale filigranului din fier elaborat erau ceva tipic pentru porţile şi balcoanele din vechiul New Orleans.

  — Cu ce vă pot ajuta? Întrebă tânăra slabă ca un ogar din spatele biroului.

  — Am venit pentru inaugurare, explică Jeff, arătându-i invitaţia tipărită în relief.

  — Desigur, le spuse ea, consultând o listă şi tăindu-le numele de pe ea. Poftiţi înăuntru.

  Jeff şi Linda trecură prin faţa biroului şi intrară în galeria principală. Pereţii erau şi aici complet albi, plini de imagini expuse într-o dezordine aparentă, dar evident impusă de gustul unui expert în materie. Încăperea imensă fusese împărţită ici şi colo în separeuri discrete, numai bune pentru a admira în linişte lucrările care te îndemnau la contemplare. Lucrările mai mari erau expuse în zonele deschise, ca să impresioneze şi mai mult prin grandoare.

  Galeria era dominată de o pânză de şapte metri, o panoramă submarină care putea exista numai în imaginaţia unui artist: din valuri se înălţa un munte de o simetrie perfectă, evidentă, acoperit de zăpada încremenită, netulburată de apele agitate. Un grup de delfini înota printre crevasele pantelor line; privind de aproape, Jeff observă că doi dintre ei aveau ochi de om, fără vârstă.

  — E… uimitoare, spuse Linda. Uite-o şi pe cea de acolo.

  Jeff se răsuci în direcţia arătată de Linda. Tabloul mai mic nu era mai puţin şocant decât imaginea muntelui scufundat; era o imagine văzută dintr-un planor, dar mărită, ca printr-o lentilă cu unghi larg de deschidere, ca să cuprindă o panoramă de o sută optzeci de grade. În fundal se vedeau direcţia şi lonjeroanele avionului, iar prin hublourile lui se zărea un alt planor, nu departe… şi amândouă pluteau nu pe cerul albastru, ci în spaţiul infinit, în jurul unei planete de nuanţă portocalie-închis, înconjurată de un inel.

  — Mă bucur c-ai venit, auzi Jeff o voce în spatele lui. Anii nu lăsaseră urme pe chipul ei de data asta. Nu mai avea privirea aceea goală şi trasă la faţă ca în Maryland şi la New York, după vizita la Stuart McCowan. Era, fără îndoială, o femeie spre patruzeci de ani, dar chipul îi era luminat de mulţumire.

  — Linda, ţi-o prezint pe Pamela Phillips. Pamela, ea e soţia mea, Linda.

  — Sunt foarte bucuroasă să te cunosc, îi spuse Pamela Lindei, strângându-i mâna. Eşti chiar mai frumoasă decât mi-a spus Jeff.

  — Mulţumesc. Nu găsesc cuvinte să descriu ce impresionată sunt de lucrările tale; sunt extraordinare.

  Pamela zâmbi cu graţie.

  — Întotdeauna îmi cade bine să aud aşa ceva. Trebuie să vedeţi şi lucrările mai mici; nu toate sunt la fel de impozante sau sobre. Unele sunt chiar amuzante, după părerea mea.

  — De-abia aştept să le văd pe toate, spuse Linda nerăbdătoare. Ai fost foarte amabilă să ne inviţi.

  — Şi eu mă bucur că aţi reuşit să veniţi din Florida. Admir cărţile soţului tău de ani de zile, chiar dinainte de a ne întâlni, luna trecută. M-am gândit că v-ar face plăcere amândurora să vedeţi câteva dintre lucrările mele.

  Pamela se întoarse către un grup de persoane din apropiere, care beau vin şi ciuguleau de pe platourile cu salată, seminţe de pin şi sos de usturoi şi busuioc.

  — Steve, vino aici. Vreau să-ţi prezint pe cineva. Un bărbat cu aspect prietenos, cu ochelari şi jachetă gri, părăsi grupul şi li se alătură.

  — El e soţul meu, Steve Robinson, îl prezentă Pamela. Îmi semnez lucrările cu numele de fată, dar mă numesc Robinson. Steve, ei sunt Jeff Winston şi soţia lui, Linda.

  — Încântat de cunoştinţă. Bărbatul radie când îi strânse mâna lui Jeff. Îmi face o adevărată plăcere să vă cunosc. Harpele din sălcii este una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit. A câştigat premiul Pulitzer, nu-i aşa?

  — Da, răspunse Jeff. Am fost foarte mulţumit când am văzut că a impresionat atâta lume.

  — O carte excelentă, continuă Robinson. Iar ultima pe care aţi scris-o, cea despre oamenii care se întorc în locurile în care s-au născut, e la fel de valoroasă. Pamela şi cu mine suntem admiratorii dumneavoastră de multă vreme; cred că unele dintre gândurile dumneavoastră i-au influenţat lucrările. Nu mi-a venit să cred când mi-a spus că v-aţi întâlnit în avionul de la Boston acum câteva săptămâni. Ce coincidenţă extraordinară!

  — Probabil că sunteţi foarte mândru de ea, rosti Jeff, trecând peste minciuna pe care o născocise împreună cu Pamela ca să justifice faptul că se cunosc.

  Îi scrisese la începutul verii, voia să-l vadă, măcar câteva clipe. Ar fi vrut ca el să vină la vernisaj înainte de ultima ei toamnă. Jeff nici nu fusese la Boston în anul acela. Pamela făcuse un drum dus-întors cu avionul, singură, ca să pună la punct împreună povestea, iar el petrecuse o săptămână în Atlanta, plimbându-se prin campusul Universităţii Emory şi gândindu-se la toate prin câte trecuse din prima dimineaţă când s-a trezit în camera de cămin.

  — Sunt foarte mândru de ea, spuse Steve Robinson, punându-i braţul în jurul taliei. Nu-i place să vorbesc aşa despre ea, spune că o face să se simtă de parcă nici n-ar fi prezentă. Dar nu mă pot abţine să nu mă laud cu ea când mă gândesc la tot ce a realizat într-un timp atât de scurt, şi cu doi copii de crescut.

  — Apropo de copii, interveni Pamela, uitaţi-i acolo, lângă sculptura cu pasărea Phoenix. Sunt cuminţi, sper.

  Jeff îi zări pe copii în partea cealaltă a galeriei. Băiatul, Christopher, era un adolescent de paisprezece ani, cam dezlânat, dar atrăgător, în faza agitată dinainte de a deveni bărbat; Kimberly, la unsprezece ani, era deja o copie fidelă a Pamelei. Unsprezece. Doar cu doi ani mai puţin decât avea Gretchen când…

  — Jeff, spuse Pamela, vreau să-ţi arăt neapărat o anumită parte a expoziţiei. Steve, ce-ar fi să-i oferi doamnei Winston salată de paste şi un pahar de vin?

  Linda plecă cu Robinson la bufet, iar Pamela îl conduse pe Jeff spre o incintă cilindrică din mijlocul galeriei, un fel de cămăruţă închisă în altă cameră, în faţa căreia câţiva oameni aşteptau să intre. Un afiş ruga vizitatorii să intre numai câte patru o dată. Pamela îl răsuci pe partea cealaltă, care spunea „închis temporar pentru revizie”. Le ceru scuze persoanelor care stăteau la coadă şi le spuse că trebuie să regleze echipamentul. Ele dădură din cap a înţelegere şi se depărtară. După câteva minute, din cămăruţă ieşi un grup de patru invitaţi. Jeff şi Pamela le luară locul şi închiseră uşa după ei.

  Era o prezentare video pe douăsprezece monitoare color de mărimi diferite, fixate în peretele cilindrului întunecat, în mijlocul căruia se afla un scaun din piele. Ecranele pâlpâiau din toate părţile, la distanţă de un braţ din orice poziţie te aflai. Jeff îşi plimbă privirea de la unul la altul, la întâmplare, concentrându-se ca să-şi obişnuiască ochii. Pe urmă înţelese. Vedea trecutul. Trecutul lor, al lui şi al Pamelei. Primul lucru pe care îl remarcă era un grupaj de ştiri: Vietnam, asasinările bărbaţilor Kennedy, Apollo 11. Apoi descoperi fragmente din diferite filme, spectacole televizate, clipuri muzicale vechi… şi, dintr-odată, pe unul dintre monitoare, surprinse imaginea cabanei sale din Montgomery Creek, pe altul un cadru cu fotografia lui Judy Gordon din albumul cu colegii de facultate, un filmuleţ cu ea adultă, salutând cu mâna camera împreună cu fiul ei, Sean, băiatul care, în altă viaţă, studiase delfinii datorită filmului Starsea.

  Ochii lui Jeff fugeau de la un ecran la altul, vrând să cuprindă toate imaginile, să nu scape niciuna: Chateaugay câştigând derby-ul Kentucky în 1963, casa părinţilor lui din Orlando, clubul de jazz din Paris, în care clarinetul lui Sidney Bechet îi sfâşiase sufletul, barul studenţesc în care o privise pe Pamela în timp ce se trezea la o nouă viaţă, proprietatea sa din apropiere… Iar pe un monitor se vedea satul de pe coasta dealului din Majorca; camera de filmat mări treptat imaginea pe vila în care murise Pamela, apoi o schimbă brusc, pe un filmuleţ şters, de familie, în care apărea ea la paisprezece ani, alături de părinţi, în locuinţa din Westport.

  — Incredibil, rosti Jeff, încremenit în faţa imaginilor în permanentă schimbare – un montaj cu toate vieţile lor. Unde le-ai găsit pe toate?

  — Unele au fost foarte uşor de găsit. Grupajul de ştiri e disponibil oricui. Restul l-am filmat chiar eu, la Paris, California, Atlanta… Pamela zâmbi, cu faţa luminată de ecranele sclipitoare. Am călătorit foarte mult pentru asta. În locuri cunoscute sau despre care te-am auzit pe tine vorbind.

  Pe unul dintre monitoare se vedeau acum coridoarele unui spital şi saloane cu paturi de copii. Jeff presupuse că era cel din Chicago, unde lucrase ea ca medic în prima reluare. Pe altul zări barca pe care o închiriaseră odată în Key West, ancorată pe aceeaşi insulă pustie pe care se hotărâseră să înceapă căutarea altor persoane care trăiau în reluare. Imaginile se schimbau continuu, într-un colaj infinit al vieţilor lor, împreună sau separate.

  — Incredibil, şopti Jeff. N-am cuvinte să-ţi spun cât de recunoscător îţi sunt că mi-ai dat ocazia să le văd.

  — Am făcut-o pentru tine. Pentru noi. Nimeni altcineva nu poate înţelege. Te-ar amuza să auzi interpretările criticilor.

  Jeff îşi întoarse privirea de la ecrane spre ea.

  — Toate imaginile astea… tot spectacolul…

  Pamela înclină din cap.

  — Ai crezut c-am uitat? Sau că nu-mi mai pasă?

  — A trecut atâta vreme…

  — Prea multă. Şi peste o lună o luăm de la început.

  — Data viitoare. Data viitoare o să fim împreună, dacă vrei.

  Pamela privi ecranul pe care se derulau scene din restaurantul din Malibu, în care purtaseră prima lor conversaţie lungă, prima discuţie în contradictoriu despre filmul pe care voia ea să-l facă, pentru a convinge lumea de latura cinică a realităţii.

  — S-ar putea să fie ultima oară pentru mine, spuse Pamela. Am pierdut opt ani de data asta. N-o să mă trezesc decât cândva în anii optzeci. O să mă aştepţi? O să…

  O trase spre el, acoperindu-i teama din vorbele neterminate cu sărutări şi cu atingerea liniştitoare a mâinilor. Statură îmbrăţişaţi în cămăruţa liniştită, luminată de strălucirea vieţilor lor trecute şi încălzită de promisiunea celei care avea să vină, ultima de care se mai puteau bucura împreună.

  — Ce-i cu tine, nu m-auzi? Închide naibii televizorul ăla! De când te interesează patinajul?

  Era vocea Lindei, dar nu cea cu care se obişnuise. Nu, era o voce de demult, plină de încordare şi sarcasm. Linda intră în cameră şi dădu televizorul mai încet. Pe ecran, Dorothy Hamill sărea şi se rotea graţios pe gheaţă, şuviţele ei scurte revenind la loc de câte ori se oprea din mişcări.

  — Ţi-am zis că-i gata masa. Dacă vrei să mănânci, du-te în bucătărie. Oi fi eu bucătăreasă, dar nu şi servitoare.

  — Stai liniştită, îi spuse Jeff, străduindu-se să se adapteze, să-şi dea seama unde se află. Nu prea mi-e foame.

  Linda îi aruncă o privire încruntată, batjocoritoare.

  — De fapt, vrei să spui că n-ai chef să mănânci ce am gătit eu. Poate ai prefera homar, hm? Şi nişte sparanghel proaspăt? Şampanie?

  Dorothy Hamill făcu ultima piruetă. Fusta roşie scurtă, de patinatoare, i se roti deasupra coapselor. La finalul exerciţiului, zâmbi şi clipi spre cameră, care reluă imaginea cu încetinitorul: bucurie candidă, un surâs tot mai larg, ca un răsărit de soare, pleoapele clipind din ce în ce mai rar, expresie a modestiei şi senzualităţii în acelaşi timp. În clipa aceea prelungită, fata părea întruchiparea tinereţii şi a energiei.

  — Hai, zi, se răţoi Linda, ce fel de mâncăruri fine ai vrea să primeşti mâine, în loc de friptură de vită? Şi pe urmă să-mi spui cu ce bani o să le plătim, vrei?

  Imaginea nemişcată a lui Dorothy Hamill dispăru treptat pe un fundal negru, înlocuită de unul dintre minitururile ABC în Innsbruck, Austria. Olimpiada de iarnă din 1976. El şi Linda erau în Philadelphia. Mai precis în Camden, New Jersey; acolo locuiseră când lucra la WCAU, pe malul celălalt al râului.

  — Ei bine? Ai vreo propunere grozavă în legătură cu modalitatea de plată a altui meniu în afară de friptură de vită sau găină săptămâna viitoare?

  — Linda, te rog… hai să nu facem asta.

  — Să nu facem ce, Jeffrey?

  Ştia că nu-i plăcea numele lui întreg; de câte ori îl folosea, încerca să declanşeze o ceartă.

  — Hai să nu ne certăm, o rugă el binevoitor. Nu mai avem nici un motiv, toate s-au… schimbat.

  — Nu mai spune? Aşa, dintr-odată?

  Linda îşi puse mâinile în şold şi se răsuci în cerc, inspectând exagerat apartamentul înghesuit şi mobila închiriată. Mie nu mi se pare că s-a schimbat nimic. Asta dacă nu cumva te pregăteşti să-mi spui că ţi-ai găsit o slujbă mai bună, după atâţia ani.

  — Uită chestia cu slujba. N-are importanţă. N-o să mai avem probleme cu banii.

  — Şi ce vrea să însemne asta? Ai câştigat la loterie?

  Jeff oftă şi închise televizorul care îi distrăgea atenţia.

  — Nu contează. S-a terminat cu problemele financiare, asta-i tot. Pentru moment, va trebui să mă crezi pe cuvânt.

  — Promisiuni goale. Ţi-e uşor să le faci, nu? Eşti obişnuit cu ele de pe vremea când nu vorbeai decât despre „jurnalism de televiziune”, despre cum o să ajungi mare reporter, un Edward R. Murrow al prezentului. Doamne, ce m-ai prostit! Şi până la urmă unde ai ajuns? Te-ai fluturat de la un post de radio neserios la altul, dintr-un oraş într-altul şi am stat în locuinţe de rahat, ca asta de acum. Cred că ţi-e frică să reuşeşti, Jeffrey L. Winston. Ţi-e frică să treci la televiziune sau să intri în afaceri, te temi că n-ai ce-ţi trebuie pentru asta. Şi chiar încep să cred că nu ai ce-ţi trebuie.

  — Taci, Linda. Nu ne face bine niciunuia şi n-are nici un rost.

  — Sigur, tac. Tac pentru totdeauna.

  Ieşi furtunos din cameră şi merse în bucătărie. O auzi cum îşi pregăteşte cina furioasă, cum trânteşte voit farfuriile pe masă şi uşa cuptorului, intrând într-una dintre „perioadele ei de muţenie”. Începuse să apeleze la ele cam pe vremea asta, dar le îndesise şi le prelungise cu trecerea anilor. Certurile se iscau de cele mai multe ori din cauza banilor, dar ei nu erau decât cauza de suprafaţă a necazurilor. Adevăratele probleme erau mult mai adânci, izvorau şi se agravau din neputinţa lor de a discuta despre lucrurile care îi tulburau cu adevărat, ca sarcina extrauterină. Asta se întâmplase cu un an înainte, dar nu discutaseră deschis despre cât de dezamăgiţi erau fiecare, despre cum ar putea trece peste ea pentru a merge mai departe împreună.

  Se duse în bucătărie, unde Linda stătea aplecată deasupra mesei şi ciugulea mâncarea plină de amărăciune; nu se sinchisi de el. Jeff închise ochii, amintindu-şi cum venise la uşa lui cu buchetul de margarete, sau pe puntea navei S. S. France, bucurându-se de briza caldă. Aceea fusese însă o altă persoană, căreia îi împărtăşise, de la bun început, cele mai adânci sentimente, dacă nu amănunte din vieţile lui anterioare. Acum se instaurase liniştea; toţi banii din lume ar fi fost în zadar, dacă ei doi nici măcar nu puteau discuta despre lucrurile cu adevărat importante.

  Găsi un palton în dulapul îngust din hol, îl îmbrăcă şi plecă. Nu-şi spuseră nici un cuvânt.

  Zăpada de afară era murdară, cu pete de noroi, cu totul alta decât întinderile imaculate din imaginile televizate de la Innsbruck, aşa cum femeia din bucătărie era cu totul alta decât Linda pe care o iubise în ultimii nouăsprezece ani.

  O să facă bani rapid de data asta, se hotărî, şi o să aibă grijă ca Linda să nu mai aibă nici o problemă până la sfârşitul vieţii, dar în nici un caz nu intenţiona să rămână cu ea. Singura problemă era ce să facă până la venirea Pamelei, oricând ar sosi clipa aceea.

  Primul lucru pe care-l văzu Pamela era o gaiţă albastră, învârtindu-se şi zburând încoace şi-ncolo în spatele geamului din bucătărie, agitându-se să-şi facă cuibul în ulmul din curtea din spate. Urmări zborul păsării prin aer, inspiră adânc de câteva ori ca să se liniştească înainte de a se uita în jur sau de a se mişca.

  Făcea cafea, tocmai se pregătea să pună hârtia de filtru. Bucătăria era intimă, familiară. Nu cea de data trecută, dar şi-o amintea bine din prima ei viaţă, înainte de a începe reluările. Ultima oară nu petrecuse prea mult timp în ea, fusese prea ocupată în atelier, pictând şi sculptând, aşa că încăperea purtase mai degrabă amprenta servitoarei pe care o angajaseră, decât a ei. Însă bucătăria de acum era marcată de personalitatea ei, sau cel puţin de personalitatea pe care o avusese în prima viaţă.

  Pe masă stătea deschis un roman de Barbara Cartland, iar lângă el un exemplar din Case şi grădini mai frumoase. Pe uşa frigiderului se aflau, prinse cu magneţi în formă de spice sau tulpini de ţelină, tăieturi din ziare sau bilete pentru ea, iar pe unul dintre dulapuri era un desen făcut de ea pentru copii – bine executat, dar fără măiestria de lumină şi compoziţie pe care o dobândise graţie exerciţiului din vieţile anterioare. Un calendar mare de bucătărie atârna deasupra mesei. Era deschis la luna martie a anului 1984, iar zilele erau tăiate aproape toate. Pamela avea treizeci şi patru de ani. Fiica ei, Kimberly, împlinise nu de mult opt, iar Christopher avea unsprezece.

  Puse deoparte filtrul de cafea şi vru să plece din bucătărie, dar se opri şi zâmbi când îşi aminti ceva. Deschise unul dintre sertarele de jos, de sub tejghea, şi răscoli printre cutiile cu făină şi orez… Bineînţeles, era acolo, exact unde-o ascunsese: o pungă de plastic Zip-Loc cu vreo treizeci de grame de marijuana şi un pachet de foiţe E-Z Wider. Singurul ei viciu din vremurile acelea, singura posibilitate de evadare din plictiseala treburilor casnice şi de la „datoria părintească”, aşa cum îi spunea lumea.

  Pamela puse punga la loc şi merse în camera de zi. Privi fotografiile de familie atârnând alături de tablourile ei din studenţie. Talentul pe care-l arătau nu înflorise în viaţa asta. De ce îl lăsase să se irosească atâta amar de vreme?

  De sus se auzea muzică înfundată: Cyndi Lauper cânta Girls Just Want to Have Fun, cu vocea plină de viaţă, de personaj din desene animate. Venise Kimberly de la şcoală, probabil. Christopher trebuia să fie în camera lui, jucându-se pe computerul Apple II, pe care i-l făcuseră cadou de Crăciun.

  Se aşeză pe un scaun din hol, luă un creion şi un set de hârtii de pe măsuţa telefonului şi formă numărul serviciului de informaţii din oraşul New York. Nu apărea nici un Jeff sau Jeffrey Winston în Manhattan şi Queens. Nici Linda sau L. Trecuse multă vreme, nu avea nici un motiv să creadă că Jeff ar fi revenit în New York. Sună din nou la informaţii, dar în Orlando. Primi numărul de telefon al părinţilor lui. Îl formă şi-i răspunse mama lui Jeff.

  — Bună ziua. Mă numesc Pamela Phillips şi…

  — Vai de mine! Jeff ne-a spus c-o să încerci să dai de el, dar, Doamne, asta a fost cu ani în urmă. Cred că trei, dacă nu patru. Vocea femeii se auzi mai slab când se îndepărtă de receptor şi strigă către cineva din casă: Dragă! E fata aceea, Phillips, ne-a spus Jeff c-o să sune, mai ţii minte? Poţi să-mi dai plicul pe care l-a trimis? Reveni apoi la telefon: Pamela? Stai numai o clipă, dragă; ai un mesaj de la Jeff. Îl aduce soţul meu imediat.

  — Mulţumesc. Îmi puteţi spune unde e, unde locuieşte acum?

  — E în California, într-un orăşel – adică în afara lui, zice el – numit Montgomery Creek, în apropiere de Oregon.

  — Da, ştiu unde e.

  — A zis el c-o să ştii. Nici măcar n-are telefon acolo, poţi să-ţi închipui? Sunt îngrijorată de moarte când mă gândesc ce ar putea păţi dacă ar apărea vreo urgenţă, dar are un radio pe unde scurte tocmai pentru aşa ceva. Nu ştiu ce l-a apucat, bărbat în toată legea să-şi lase slujba şi nevasta şi… Of, iartă-mă. Sper că n-am spus ceva ce nu trebuia şi…

  — Nu e nici o problemă, doamnă Winston.

  — Păi, a fost foarte ciudat. Te poţi aştepta la prostia asta de la un student, dar un bărbat de vârsta lui – o să facă patruzeci nu peste mult… O, mulţumesc, dragă. Pamela? Am găsit plicul pe care ni l-a trimis ca să-l deschidem când suni. Ne-a spus să-l deschidem şi să-ţi citim ce scrie în scrisoare. Vrei să notezi?

  — Sunt pregătită.

  — Bun, atunci, ia să vedem… Hmm. Aş fi crezut că, după atâta mister, o să scrie mai multe.

  — Ce spune?

  — Nu-i decât un singur rând. Zice aşa: „Când vii, nu uita să aduci copiii. Te iubesc. Jeff.” Atâta. Ai înţeles? Vrei să-ţi mai citesc o dată?

  — Nu, spuse Pamela şi un zâmbet îi înflori pe chipul îmbujorat dintr-odată. Vă mulţumesc foarte mult, am înţeles perfect.

  Închise telefonul şi se uită spre scări. Christopher şi Kimberly erau destul de mari. N-o să le convină la început să plece de acasă, dar n-o să treacă prea mult şi o să se îndrăgostească de Montgomery Creek şi de Jeff.

  Pe lângă asta, îşi zise ea, muşcându-şi buzele, n-o să ţină mult. O să se întoarcă în New Rochelle, la tatăl lor, înainte de a merge la liceu.

  Trei ani şi jumătate. Ultima reluare; ultimele luni şi zile din viaţa ei prelungită în mod fenomenal. Avea de gând să le trăiască la maximum.

  Era una dintre ploile acelea care nici nu se termină, nici nu se înteţeşte, ci pur şi simplu cade întruna din cer, plicticoasă şi iritantă.

  Erau blocaţi în cabană de două zile; în aer se simţea umezeală şi miros de mucegai de la o vestă de piele pe care Christopher o lăsase atârnând pe terasă peste noapte şi o adusese apoi în casă s-o usuce lângă sobă.

  — Kimberly! Strigă Pamela exasperată şi descurajată. Nu mai bate cu lingura în farfurie!

  — Nu te aude, îi spuse Christopher, aplecându-se să dea puţin la o parte casca de pe urechea stângă a surorii sale. Mama zice să termini, strigă el, acoperind vocea Madonnei în Like a Virgin.

  — De fapt, opreşte-l, îi spuse Pamela. Nu e politicos să asculţi muzică singură când noi mâncăm prânzul.

  Fata se strâmbă de supărare cât putu ea de bine, dar îşi dădu jos căştile şi puse deoparte walkmanul, cum îi spusese mama.

  — Mai vreau un pahar de lapte, ceru ea nervoasă.

  — Nu mai avem lapte, îi aduse aminte Jeff. Mă duc în oraş mâine dimineaţă să cumpăr. Poţi să vii cu mine cu maşina, dacă vrei; s-a putea să se oprească ploaia şi ne-am plimba pe lângă cascade.

  — Am văzut cascadele, se miorlăi Kimberly. Vreau să mă uit la MTV.

  Jeff zâmbi tolerant.

  — Ai ghinion, puştoaico. Am putea da drumul la radio, să auzim ce mai întâmplă în China sau în Africa.

  — Mă doare-n cot de China şi Africa! Mă plictisesc!

  — Atunci hai să stăm de vorbă, propuse Pamela. Asta făceau oamenii înainte, ştii?

  — Da, sigur… mormăi Christopher. Ce găseau de vorbit atâta?

  — Uneori îşi spunea poveşti, interveni Jeff din nou.

  — Bună idee, se bucură Pamela. Nu vrei să-mi spui şi mie una?

  — Hai, mamă, termină, protestă băiatul cu dispreţ. Crezi că suntem copii de grădiniţă?

  — Nu ştiu, zise Kimberly, căzând pe gânduri. Ar fi distractivă o poveste. N-am mai auzit una de nu ştiu când.

  — Vrei măcar să-ncerci? Îl întrebă Pamela pe fiul ei, care ridică din umeri drept răspuns.

  — Acum mii şi mii de ani, începu ea, trăia un delfin numit Cetacea. Într-o zi, mintea ei, căci era o femelă, se lumină într-un fel nou şi ciudat, că şi cum lumina aceea ar fi venit din cerul de deasupra oceanului. Asta era pe vremea când delfinii şi oamenii stăteau de vorbă unii cu alţii din când în când, dar…

  Pe muzica ploii liniştite de vară, povestea din Starsea curgea lin de pe buzele Pamelei; le vorbi despre legătura de dragoste şi speranţă dintre creaturile inteligente ale Pământului, apelor şi stelelor… şi despre pierderea catastrofală care, în cele din urmă, aduse omenirii clipa de extaz, dar şi de agonie, a primului contact direct cu rudele ei din ocean.

  Copiii se fâţâiră puţin la început, dar pe măsură ce povestea avansa, ascultară fascinaţi subiectul filmului reluat verbal de mama lor, al filmului care, odată, îi câştigase aprecierea în toată lumea şi îl adusese pe Jeff în viaţa ei. La sfârşit, Kimberly plângea nestingherită, dar ochii ei tineri îi străluceau de un extaz nepământesc; Christopher stătea cu faţa la geam şi nu scoase o vorbă timp îndelungat.

  Chiar înainte de lăsarea întunericului, soarele trimise o săgeată să lumineze cerul înnorat, iar Jeff şi Pamela ieşiră pe terasă s-o privească înainte de a dispărea printre nori. Copiii rămaseră înăuntru; Kimberly împrumutase acuarelele mamei şi picta stele şi delfini, iar Christopher era absorbit de lectura unei cărţi de John Lilly.

  Lumina se juca veselă pe pajiştea care mustea de apă. Pe firele de iarbă proaspăt cosită, mărgele de apă infinite licăreau ca nişte nestemate nepământeşti pe un câmp de foc verde. Jeff stătea calm lângă Pamela; o cuprinse cu mâna de mijloc, iar părul ei îi atingea fin obrazul. Când lumina fu pe cale să se stingă, Jeff îi şopti la ureche un vers din Blake: „Ca-n firul de nisip să vezi o lume şi Raiu-n floarea unei buruieni.”

  Pamela îi apăsă mâna cu a ei şi completă citatul: „În palmă strângem Nesfârşirea şi Vecia într-o oră o-ncleiem.”

  Avionul tractor coborî pe poziţie, iar când se opri, cu motorul încă pornit, un băiat fugi să agate frânghia de şaptezeci de metri de cârligul unui Cessna care stătea deasupra.

  — Christopher, vrei să verifici comenzile în locul meu? Îl întrebă Jeff pe băiatul din scaunul din faţa lui.

  — Sigur, răspunse fiul Pamelei, pe un ton serios şi mândru că era inclus în pregătiri, şi nu era considerat un simplu pasager. Trase de manşa planorului la stânga şi la dreapta, mişcând eleroanele din vârful aripilor; apoi o împinse înainte şi înapoi, iar Jeff se răsuci să vadă cum se ridică şi coboară profundorul din coada aparatului de zbor şi cum se balansează direcţia când Christopher apăsă cu piciorul pe pedale. Toate comenzile funcţionau perfect, iar Jeff zâmbi aprobator.

  Avionul de deasupra lor începu să avanseze, întin-zând treptat frânghia. Pilotul mişcă rapid direcţia, iar Jeff îi răspunse cu o mişcare identică, la stânga şi la dreapta, a direcţiei lor. Cessna rulă pe pistă, trăgând planorul după el. Un tânăr din echipaj alergă în paralel, menţinând nivelul aparatului şi poziţia lui în bătaia vântului. Jeff se uita atent la Cessna, apreciind nivelul aripilor după linia orizontului. Câştigară în viteză, băiatul se dădu înapoi, iar Jeff relaxa manşa; erau în aer.

  Cu colţul ochiului, Jeff observă nişte norişori albi şi pufoşi în dreptul muntelui din faţă. Semn bun, creştea umiditatea şi curenţii de aer cald. Însă nu avea timp de ei acum, trebuia să urmărească atent mişcările avionului. Menţinând frânghia dreaptă, se răsuci încet odată cu el.

  Câştigară în altitudine, zburând la zece mii de metri deasupra pantelor line ale muntelui. Jeff acţiona butonul de detaşare a frânghiei, aşteptă s-o vadă cum sare înainte ca o bandă de cauciuc, apoi planorul făcu o întoarcere şi începu să urce, în timp ce avionul îşi schimbă direcţia şi o luă la stânga, în coborâre. Zgomotul motorului său se stinse treptat, în drum spre micul aeroport de pe care decolaseră. În curând, nu se mai auzi nimic în afară de aerul care se freca de cupola din plexiglas. Zburau constant, fără motor.

  — Jeff, e grozav!

  Jeff îi zâmbi lui Christopher, care se răsuci în scaun să-l privească cu ochi mari, strălucitori. Făcu un looping lung, folosind puterea imprimată de Cessna ca să se ridice cât mai sus posibil. Piscul alb, nepământesc, al Muntelui Shasta dispăru prin stânga lor, apoi reapăru în faţă, o călăuză lucind în soare, îndemnându-i să se ridice tot mai sus.

  Jeff se uită spre sud-est, unde se afla oraşul botezat după munte, cuibărit printre pădurile întinse de pini. Se apropia un alt Cessna cu un singur motor, care trăgea un planor alb-albastru. Jeff se roti în cerc lent, reduse viteza până când ajunse aproape de cea normală de zbor, şi aşteptă celălalt planor.

  Când ajunse la un kilometru de ei, acesta se eliberă de frânghie şi se detaşă de avionul tractor, exact ca al lui Jeff. Christopher îşi lipi faţa de geam, urmărind celălalt planor cum alunecă şi se aliniază lângă ei.

  Din scaunul de comandă din spate, Pamela zâmbi şi ridică degetul mare. În spatele ei, Kimberly îi salută şi ea cu mâna, radiind de fericire.

  Jeff apăsă uşor pedala stângă, înclinând aripile cu manşa, încheind bucla pe care o făceau şi îndreptân-du-se spre munte. Pamela îl urmă, menţinându-se în spatele lui, la dreapta.

  Vârfurile acoperite de zăpadă ale copacilor păreau că se întind spre ei când se apropiară de panta de dedesubt, tot mai abruptă. O ciută singuratică se uită din întâmplare în sus şi tresări, apoi încremeni, ţintind cu privirea păsările mari şi mute de deasupra. Christopher arătă încântat cu degetul spre un urs negru, nepăsător la creaturile de metal care alunecau lin pe cer.

  Găsiră un curent de aer ascendent, în faţa şi deasupra unei creste proeminente. Jeff şi Pamela plutiră deasupra coamei câteva minute, înainte şi înapoi, privind zăpada calmă, neatinsă, atât de aproape încât ar fi putut întinde mâna s-o ia în palmă. Apoi Jeff zări un norişor alb formându-se pe cerul albastru, la răsărit. Rupse formaţia şi se îndreptă spre proaspătul ghemotoc.

  În dreptul lui, aripa dreaptă a planorului se ridică uşor, iar el se îndreptă imediat în direcţia imprimată de ea. Planorul începu să urce imediat, iar Jeff făcu o întoarcere controlată. Aparatul continua să se ridice.

  Dedesubt, Pamela înţelese ce găsise Jeff. Se îndepărtă brusc de curenţii de aer blânzi de lângă stâncă şi porni spre el. Planorul ei părea că se micşorează cu fiecare secundă cu care Jeff şi Christopher se înălţau pe masa de aer tot mai sus, prinşi într-o rotire cu înclinare abruptă, în mijlocul curentului de aer cald.

  Pamela zbură în cercuri în jos, căutând. În cele din urmă se prinse şi ea în curentul cald şi distanţa dintre ei se micşoră treptat, planorul ei se ridică lin şi fără zgomot spre al lui, până când, aripă lângă aripă, plutiră împreună pe cerul curat de deasupra Muntelui Shasta, enigmatic şi fără vârstă.

  Kimberly se oprise din plâns şi era afară, culegând un buchet de flori sălbatice de toamnă ca să le ducă acasă, în est. Christopher adoptase un comportament matur. Avea cincisprezece ani, la urma urmei, şi începuse de mult să imite atitudinea de resemnare a lui Jeff în faţa necazurilor, dar şi cea de fericire nelimitată, atunci când era cazul – şi cum fusese de atâtea ori în ultimii ani.

  — Nu-mi intră bocancii în rucsac, mamă.

  — N-o să ai nevoie de ei în New Rochelle, dragul meu.

  — Cred că nu. Numai dacă nu ne duce tata la Berkshires, cum ne-a promis. Aş putea să-i încalţ atunci.

  — Ce-ar să fi ţi-i trimitem noi?

  — Păi… Nu trebuie, lasă. Venim înapoi înainte de Crăciun, oricum, şi atunci va trebui să-i trimit eu înapoi aici.

  Pamela înclină din cap şi se întoarse să-şi ascundă lacrimile.

  — Ştiu că vrei să-i ai cu tine, interveni Jeff. O să ţi-i trimitem noi şi… o să-ţi cumpărăm altă pereche, s-o ai aici. Putem să facem aşa cu toate lucrurile tale, dacă vrei.

  — Da, ar fi excelent! Exclamă Christopher.

  — Aşa mi se pare logic.

  — Bineînţeles, dacă o să petrec jumătate de an cu tata şi jumătate aici, cu tine şi cu mama… Sigur e bine? Mamă, eşti de acord?

  — Mi se pare o idee foarte bună, îi spuse Pamela, forţându-se se zâmbească. Fă o listă cu toate lucrurile pe care vrei să ţi le trimitem, bine?

  — Am înţeles. Christopher porni spre anexa cu două dormitoare pe care Jeff o construise pentru el şi sora lui. Apoi se opri şi se întoarse spre ei. Pot să-i spun şi lui Kimberly? Are şi ea o grămadă de lucruri pe care vrea să le ducă acasă.

  — Da, spune-i şi ei, dar nu vă lungiţi prea mult. Trebuie să plecăm la Redding peste o oră, altfel pierdeţi avionul.

  — O să ne grăbim, mamă, îi promise el, fugind afară s-o cheme pe sora lui.

  Pamela se întoarse spre Jeff, lăsând să curgă lacrimile pe care şi le reţinuse.

  — Nu vreau să plece. Mai e o lună până… până…

  Jeff o luă în braţe şi o mângâie pe păr.

  — Am mai vorbit despre asta, îi spuse cu blândeţe. E mai bine pentru ei să aibă la dispoziţie câteva săptămâni să se reacomodeze cu tatăl lor, să-şi facă prieteni noi. O să suporte şocul mult mai uşor.

  — Jeff, rosti ea printre suspine, mi-e frică! Nu vreau să mor! Nu… pentru totdeauna, şi…

  O strânse în braţe şi o legănă, lacrimi curgând şi pe faţa lui.

  — Gândeşte-te la cum am trăit. La toate câte am făcut şi hai să fim recunoscători pentru ele.

  — Dar câte mai puteam face! Am fi putut…

  — Şşş, şopti el. Am făcut ce ne stat în puteri. Mai mult decât a visat fiecare dintre noi când am început să trăim.

  Pamela îi căută ochii, de parcă atunci i-ar fi văzut pentru prima oară.

  — Ştiu, oftă ea. Numai că… M-am obişnuit cu posibilităţile nelimitate, cu timpul… N-am fost condiţionată de greşeli, ştiam că ne putem întoarce să schimbăm lucrurile, să le facem mai bine. Dar nu le-am făcut mai bine, aşa-i? N-am reuşit decât să le schimbăm.

  O voce monotonă zumzăia în ungherele ascunse ale subconştientului lui Jeff. N-avea importanţă a cui era, nici ce spunea.

  Pamela era moartă şi nu avea să se mai întoarcă niciodată. Gândul îl durea aşa cum doare o rană deschisă spălată cu apă de mare şi îl copleşi o suferinţă imensă, cum nu mai simţise de la pierderea fiicei lui, Gretchen. Îşi încleşta pumnii şi-şi plecă fruntea sub povara faptului de netăgăduit, intolerabil… iar vocea murmura în continuare litania bâlbâită, fără sens:

  —… să vedem dacă Charlie obţine vreo reacţie de la primarul Koch despre călătoria lui Reagan la Bitburg. Se pare că o să stârnească o adevărată furtună; Legiunea Americană o să-i facă scandal mare şi Congresul începe să se agite. Asta-i… Jeff, te simţi bine?

  — Da… rosti Jeff, ridicând scurt privirea. Spune mai departe.

  Era în sala de conferinţe a WFFY, postul de radio din New York dedicat exclusiv ştirilor, unde fusese redactor când murise prima oară. Era aşezat la unul dintre capetele ovale ale mesei, flancat de editorii ştirilor de dimineaţă şi de prânz. Pe celelalte scaune erau aşezaţi reporterii. Nu-i mai văzuse pe oamenii aceia de zeci de ani, dar recunoscu imediat contextul în care se aflau. Era şedinţa de fiecare dimineaţă la care participase ani de zile, în care se distribuiau sarcini şi se planifica în avans structura ştirilor cât se putea de eficient. Gene Collins, editorul ştirilor de prânz, se uita la el încruntat de îngrijorare:

  — Sigur nu ţi-e rău? Am putea-o scurta; nu mai e mult de discutat.

  — Continuă, Gene. Îmi revin eu.

  — O. K. Deci, cam atât despre ştirile metropolei şi punctele de vedere locale. La nivel naţional, naveta va fi lansată în dimineaţa asta şi…

  — Care navetă? Strigă Jeff cu voce răguşită.

  — Ce? Întrebă Gene mirat.

  — Care navetă?

  — Discovery. Ştii tu, aia cu senatorul la bord.

  Slavă Domnului! La timp atât de scurt după moartea finală a Pamelei, Jeff nu era sigur că ar fi rezistat haosului şi depresiei care cuprinsese redacţia în ziua dezastrului navetei Challenger. Ar fi trebuit să-şi dea seama mai repede. Reagan mersese la Bitburg în primăvara lui 1985. Deci era probabil aprilie, cu nouă sau zece luni înainte ca naveta să explodeze.

  Cei de la masă îl priviră cu suspiciune, întrebându-se de ce era atât de tulburat şi dezorientat. Ducă-se naibii! Să creadă ce vor.

  — Hai să-ncheiem, bine, Gene?

  Redactorul încuviinţă din cap şi începu să strângă hârtiile pe care le adusese pentru şedinţă.

  — Singura ştire valoroasă în desfăşurare e treaba cu respingerea acuzării de viol din Illinois. Dotson se întoarce azi la închisoare şi avocatul lui se pregăteşte să facă apel. Asta-i tot. Aveţi întrebări?

  — S-ar putea ca şedinţa de consiliu de la şcoală să dureze mult azi, spuse unul dintre reporteri. Nu ştiu dacă ajung la premierea care are loc la sediul pompierilor, la două după-amiază. Vrei să plec mai repede de la şedinţă sau trimiţi pe altcineva la premiere?

  — Jeff? Întrebă Collins, întorcându-se spre el.

  — Mi-e totuna. Tu hotărăşti.

  Gene se încruntă din nou şi vru să spună ceva, dar se opri. Se adresă iar reporterilor, care începuseră să murmure între ei: Bill, stai la şedinţa de consiliu de la şcoală cât e necesar. Charlie, du-te la ceremonia de la pompieri după ce vorbeşti cu primarul. Fă o transmisie în direct despre Koch şi Bitburg la ora unu. Apoi poţi să te opreşti până după premiere. A, da, Jim. Staţia Mobilă Patru e în magazin; să iei staţia şapte.

  Şedinţa se termină în linişte, fără poantele şi râsetele sonore obişnuite. Reporterii şi editorul ştirilor de dimineaţă ieşiră din încăpere aruncând priviri scurte şi furişe spre Jeff. Gene Collins rămase pe loc, aranjând şi rearanjând teancul de hârtii.

  — Vrei să stăm de vorbă? Îl întrebă în cele din urmă.

  — N-avem despre ce vorbi. Ţi-am spus, o să-mi revin.

  — Ascultă, dacă ai probleme cu Linda… să ştii că te înţeleg. Ştii ce necazuri am avut eu cu Carol acum vreo doi ani. Mi-ai fost de mare ajutor atunci. Ţi-am umplut capul cu problemele mele, aşa că, oricând vrei să stăm de vorbă la o bere, spune-mi.

  — Mulţumesc, Gene. Eşti foarte amabil, chiar eşti. Dar e ceva ce trebuie să rezolv de unul singur.

  Collins ridică din umeri şi se ridică de la masă.

  — Cum vrei tu. Dar dacă vreodată ai chef să te uşurezi vorbind, vino să stăm de vorbă. Îţi sunt dator.

  Jeff înclină scurt din cap. Collins plecă, iar el rămase din nou singur.

  Jeff îşi dădu demisia de la postul de radio. Făcu suficiente pariuri şi investiţii profitabile pe termen scurt ca s-o ajute pe Linda să se descurce singură în următorii trei ani. Nu avea timp să-i adune o moştenire mare; se rezumă să mărească de zece ori valoarea asigurării lui de viaţă.

  Se mută într-un mic apartament pe Upper West Side şi-şi petrecea zilele plimbându-se pe străzile din Manhattan, absorbind toate priveliştile şi mirosurile şi sunetele omenirii, de care se izolase atâta vreme. Bătrânii îl fascinau în mod special, cu ochii lor plini de amintiri îndepărtate şi speranţe pierdute, cu trupurile bolnave, anticipându-şi sfârşitul.

  Acum, că Pamela nu mai era, temerile şi regretele ei îl împovărau pe el, aşa cum o împovăraseră pe ea spre sfârşit. Făcuse tot ce-i stătuse în putere s-o încurajeze, să-i uşureze suferinţa şi spaima din ultimele zile, dar ea avusese dreptate: în ciuda străduinţelor lor, a celor realizate cândva de amândoi, nu ajunseseră la nici un rezultat. Până şi fericirea trăită împreună fusese dureros de scurtă – câţiva ani furaţi de ici, de colo, clipe trecătoare de dragoste şi mulţumire dispărute ca spuma valurilor într-o mare de singurătate şi despărţire fără rost.

  Crezuseră că se vor bucura de posibilităţi nelimitate şi că vor primi o a doua şansă la nesfârşit. Irosiseră prea mult din timpul nepreţuit care le fusese dat, pe regrete amare, vină şi căutarea inutilă a unor răspunsuri inexistente, când ei înşişi şi dragostea unuia pentru celălalt era singurele lucruri de care aveau nevoie cu adevărat. Acum pierduse pentru totdeauna şansa de a-i spune asta, de a o strânge în braţe şi de a-i spune cât o preţuia şi o iubea. Pamela era moartă şi el însuşi va muri peste trei ani, fără să ştie de ce a trăit.

  Hoinărea pe străzile oraşului privind şi ascultând: punkişti cu ochi răi, furioşi pe lume… bărbaţi şi femei în haine frumoase, grăbiţi să-şi atingă idealurile visate… grupuri de copii chicotind, plini de voioşie la început de viaţă. Îi invidia pe toţi, le pizmuia inocenţa, nepăsarea şi aşteptările.

  La câteva săptămâni după ce-şi dădu demisia de la WFYI, primi un telefon de la unul dintre editorii de ştiri de acolo, o femeie – de fapt o fată – pe nume Lydia Randall. Toţi foştii lui colegi erau îngrijoraţi din cauza lui, fuseseră şocaţi când demisionase şi se speriaseră şi mai tare auzind de divorţ. Jeff le spuse, ca şi lui Gene Collins, că era bine. Dar ea insistă să se întâlnească şi să bea ceva împreună, ca să stea de vorbă faţă în faţă.

  Se întâlniră în după-amiaza următoare la Sign of the Dove, pe Third Avenue la numărul cincizeci şi şase, şi se aşezară la o masă lângă fereastra deschisă, prin care pătrundea soarele de iunie, arzător. Lydia purta o rochie de bumbac albă, fără umeri, şi o pălărie asortată, cu boruri largi şi panglică din mătase roz. Era o tânără extraordinar de frumoasă, cu păr blond bogat şi ondulat, şi ochi verzi strălucitori.

  Jeff îi recită minciuna pe care o născocise ca să-şi explice demisia subită, povestea standard a jurnalistului rămas fără inspiraţie, plus câteva lucruri adevărate despre „norocul” lui recent ca investitor. Lydia dădea din cap înţelegătoare, ascultându-i explicaţiile şi prefăcându-se că le crede. În ce priveşte mariajul lui, o lămuri Jeff, se terminase cu multă vreme înainte; nu fusese nimic neobişnuit la mijloc, doar doi oameni care se depărtaseră treptat unul de celălalt.

  Lydia îl asculta plină de solicitudine. Mai comandă o băutură şi apoi începu să vorbească despre viaţa ei. Avea douăzeci şi trei de ani, venise la New York imediat după ce absolvise Universitatea din Illinois şi locuia cu prietenul ei din studenţie. El – Matthew – ar fi vrut să se căsătorească, dar ea nu mai era sigură. Se simţea „prinsă în capcană”, avea nevoie de „libertate”, voia să-şi facă prieteni noi şi să aibă parte de experienţele aventuroase pe care nu le trăise în copilăria petrecută într-un orăşel din Midwest. Ea şi Matthew nu mai erau aceleaşi persoane ca atunci când s-au cunoscut, explică Lydia. Simţea că evoluase mai mult decât el.

  Jeff o lăsă să-i spună tot ce avea de spus, toate necazurile şi dorurile pe care ea, tânără, le simţea copleşitoare şi de maximă importanţă în viaţa ei. Nu avea cum să ştie cât de banală era povestea ei, deşi poate că bănuia vag, pentru că îşi exprimă dorinţa de a se elibera de clişeul care devenise viaţa ei.

  Jeff o compătimi şi vorbiră amândoi timp de o oră despre viaţă, dragoste şi independenţă. Îi spuse că trebuia să ia singură hotărâri, că trebuie să înveţe să-şi asume riscuri – lucruri necesare şi evidente spuse cuiva care se confruntă cu o criză pentru prima oară în viaţă.

  O adiere pătrunse prin fereastră şi-i flutură părul, acoperindu-i faţa cu panglica pălăriei. Lydia o dădu la o parte, iar Jeff găsi gestul inexplicabil de emoţionant, de copilăresc. În chipul ei plin de viaţă Jeff le regăsi pe Judy Gordon şi pe acea Linda care îi adusese margarete: promisiuni frumoase, vise destrămate înainte de a se realiza.

  Îşi terminară băuturile şi o conduse la un taxi. Când se urcă în maşină, Lydia se uită la el şi-i spuse, cu optimismul şi energia nelimitată pe care ţi le dă tinereţea:

  — O să fie bine până la urmă. Avem tot timpul să ne rezolvăm problemele. Avem aşa de mult timp.

  Era o iluzie pe care Jeff o cunoştea foarte bine, mult prea bine. Îi surâse fără entuziasm, îi strânse mâna şi se uită după ea cum porneşte spre viaţă, cu panglica roz fluturând nestingherită.

  Trenul de navetişti Metro North sosi conform orarului, observă Jeff din punctul său de observaţie aflat la distanţă de câteva zeci de metri pe peron. În momentul respectiv al zilei era impropriu să-l numeşti aşa; prea puţini oameni de afaceri călătoreau cu el spre oraş la unsprezece dimineaţa.

  Jeff porni sprinten spre rampa care ducea la punctul terminus, de parcă tocmai ar fi coborât de pe altă linie. Slăbi ritmul când trecu pe lângă trenul venit de la New Rochelle şi văzu că avusese dreptate: printre pasagerii care coborau din el erau numai câteva femei îmbrăcate pentru cumpărături, câţiva studenţi pe ici, pe colo, dar nimeni în costum cu cravată şi cu servietă diplomat în mână.

  Ea coborî din tren printre ultimii. Fu gata s-o scape din ochi şi se îngrijoră că informaţia primită era greşită. Era îmbrăcată frumos, dar nu cu grija obsedantă pentru detalii care le caracteriza pe femeile ce se îndreptau spre Benders sau Bergdorf's. Pantofii cu toc jos o ajutau la mers, iar rochia de pânză albastru-deschis şi puloverul de lână erau indicii ale simţului ei practic.

  Jeff se ţinu la douăzeci-treizeci de paşi în urma ei când urcă pe rampă şi o luă spre holul principal din gara Grand Central. Se temu să n-o piardă prin mulţime, dar statura şi părul ei blond, drept, îl ajutară s-o repereze când furnicarul de oameni le separă drumurile.

  Femeia urcă scările largi care duceau la clădirea Pan Am. Jeff rămase puţin în urmă şi se luă după ea prin holul mai puţin aglomerat şi apoi din nou afară, pe East Forty Fifth Street. Ea trecu prin Park Avenue, pe lângă hotelul Roosevelt şi traversă Madison spre Fifth, unde o luă spre nord. Nu se opri decât foarte puţin în faţa vitrinelor de la Saks şi Carder, timp în care Jeff încetini pasul şi se prefăcu interesat de turul oferit de Korean Airlines sau de seturile de bagaje Mark Cross.

  Ea coti din nou spre vest pe Fifty-Third Street şi intră în Muzeul de Artă Modernă. Detectivii angajaţi de el acum şase săptămâni avuseseră dreptate, cel puţin până acum: joia, din două în două săptămâni, după-amiaza, îi spuseseră ei, Pamela Phillips Robinson lua trenul spre Manhattan şi vizita galerii şi muzee.

  Jeff plăti taxa de intrare. Trecând de barieră, îşi simţi palmele umede de transpiraţie. Pentru moment, o pierduse din vedere.

  Nu ştia de ce făcuse atâtea eforturi s-o vadă, măcar de la distanţă; era pe deplin conştient că femeia nu era şi nici nu va fi Pamela pe care o cunoscuse şi o iubise cândva. Viaţa ei se reluase pentru ultima oară. Nu mai putea spera să-i citească pe chip privirea aceea din barul studenţesc, când îl recunoscuse şi înţelesese cine era ea, cine era el şi legătura dintre ei de-a lungul deceniilor.

  Nu, Pamela de acum habar n-avea de lucrurile astea. Şi totuşi, Jeff murea de dor să se mai uite o dată în ochii ei, poate chiar să-i audă puţin vocea. Tentaţia se dovedi până la urmă irezistibilă, iar el nu se ruşina de dorinţa lui şi nu se simţi vinovat c-o urmărea.

  O căută mai întâi în magazinul muzeului. Poate că se oprise să cumpere o carte sau un poster, dar nu se afla printre persoanele care răsfoiau cărţi. Traversă din nou holul şi ajunse în Garden Hali, cu pereţii de sticlă, urcă la galeriile de la etajul întâi şi de acolo luă liftul spre etajele superioare. Pe lângă tablourile din colecţia permanentă, se desfăşurau două evenimente: primul era un spectacol de comemorare Mies van der Rohe, al doilea, o retrospectivă a sculpturilor lui Richard Serra. Jeff le aprecie pe toate în fugă; trebuia s-o găsească pe Pamela.

  La etajul al patrulea văzu ceva ce-l făcu să râdă, în ciuda agitaţiei crescânde: ca parte a expoziţiei Van der Rohe, muzeul etalase nenumărate piese de mobilă ale arhitectului, inclusiv un scaun de piele fără braţe, exact ca acela pe care Frank Maddock îl alesese pentru biroul lui de la Future, Inc. Cu foarte multă vreme în urmă.

  Pamela tot nu se zărea nicăieri. Poate că va fi nevoit să mai aştepte două săptămâni până când ea venea în oraş din nou, s-o urmărească până la alt muzeu sau să pună la cale o întâlnire „întâmplătoare” chiar în gară. Atâta cât să se uite la ea şi s-o audă spunând „Nu vă supăraţi…” sau „E douăsprezece fără douăzeci”.

  Întors la etajul al treilea din Garden Hall, Jeff se opri să-şi tragă sufletul. Sprijinit de balustradă, se uită la peretele imens de sticlă… şi văzu, în grădina cu sculpturi de dedesubt, părul ei blond, moale, şi rochia de pânză albastru-deschis.

  Pamela era încă afară când el ajunse în grădină. Stătea cu braţele încrucişate şi studia o sculptură de Serra. Jeff se opri la câţiva metri de ea şi se lăsă copleşit de o avalanşă de senzaţii şi amintiri contradictorii. Pamela se întoarse brusc spre el şi-l întrebă:

  — Ce părere ai despre ea?

  Nu se gândise în prealabil la ce-o să facă sau ce-o să spună dacă ea o să înceapă să-i vorbească. În mintea lui, nu trecuse de clipa în care va vedea din nou, măcar o clipă, ochii verzi şi pătrunzători pe care-i cunoştea atât de bine. Nu, îşi spuse, nu-i cunoştea deloc, în spatele lor se ascundea un suflet care pentru el se închisese fără să se mai deschidă vreodată. Femeia din faţa lui avea o singură viaţă – care se va încheia curând, fără să se reia -o viaţă în care el nu avea nici un rol.

  — Te-am întrebat ce părere ai de lucrarea lui Serra.

  Directă ca întotdeauna; era firea ei, nu o trăsătură câştigată de-a lungul reluărilor existenţiale.

  — Cam prea dură pentru gustul meu, răspunse el într-un sfârşit, cu gândul la cu totul altceva decât la sculptura artistului.

  Pamela înclină din cap gânditoare.

  — Majoritatea lucrărilor lui conţin un element care implică ameninţare. Ca şi cea de acolo, Delineator II. Cea de pe placa de oţel de pe podea, sau cealaltă, atârnată de tavan deasupra ei. M-am tot gândit ce s-ar întâmpla dacă cea de sus ar cădea. L-ar omorî pe cel care s-ar afla dedesubt.

  Nu putea sta acolo şi vorbi cu ea despre exponate. Mintea îi fugea de la o imagine la alta a vieţilor trăite alături de ea: zâmbetul din planor, bucătăria din Majorca, paturile în care se lipiseră unul de altul de-a lungul anilor… Ca şi cum crease o reluare mintală exactă a vieţilor lor, aşa cum ea crease spectacolul video pe care-l indusese în expoziţie.

  — Iar lucrarea de acolo, continuă ea, Circuit II… Ştiu că efectul urmărit a fost o divizare interesantă a spaţiului din încăpere, dar dreptunghiurile agresive de oţel care ies din colţuri mă fac să mă simt înconjurată de lame de ghilotină. Râse uşor, autoironie. Sau poate că nu-i decât imaginaţia mea morbidă. Nu ştiu.

  — Nu, o corectă Jeff, regăsindu-şi calmul. Înţeleg ce vrei să spui. Şi eu am simţit la fel. Are un stil agresiv.

  — Da, prea agresiv. Îmi afectează capacitatea de a aprecia formele cu obiectivitate.

  — Cea de aici arată de parcă e gata să cadă în orice clipă.

  — Exact. Şi chiar în direcţia asta.

  Jeff râse în ciuda agitaţiei, străbătut de acea senzaţie de încredere în sine pe care o simţise când… Nu. Îşi întrerupse gândurile încă o dată. Nu-i făcea bine să-şi amintească vremurile dinainte, petrecute cu cineva cu care femeia aceasta semăna numai la înfăţişare. Şi totuşi, totuşi… Avea acelaşi spirit hotărât, aceeaşi aură senină şi caldă ascunsă sub sensibilitatea analitică… Era o plăcere să stea de vorbă cu ea, deşi nu-şi amintea nici o secundă din vieţile lor împărtăşite.

  — Spune-mi, o întrebă, nu vrei să ne mişcăm de sub chestia asta înainte să se prăbuşească peste noi? Şi să luăm prânzul împreună?

  Mâncară în restaurantul aflat vizavi de grădina cu sculpturi, se amuzară de natura evident periculoasă a lucrărilor lui Serra şi deplânseră ezitările muzeului de a expune lucrările artiştilor mai tineri. Jeff o ajută să-şi îmbrace puloverul când umbra turnului de deasupra muzeului coborî peste grădină; îi atinse părul fără să vrea şi se abţinu cu greutate să nu mângâie chipul drag, de mult pierdut.

  Pamela îi povesti cum abandonase cariera de artistă şi îi vorbi despre frustrările şi bucuriile vieţii de familie. El sesiză mişcarea permanentă a ochilor ei, senzaţia nemulţumirii unei vieţi netrăite pe deplin. O viaţă care se va stinge în curând. Ar fi vrut din tot sufletul să-i spună câte realizase în alte existenţe.

  Veni şi clipa când îşi terminară prânzul şi conversaţia ajunse într-un impas.

  — Aşa deci, zise el, vrând să prelungească întâlnirea, dar neştiind cum să procedeze. A fost foarte plăcut.

  — Da, într-adevăr, confirmă ea, jucându-se stingherită cu linguriţa de cafea.

  — Vii des în oraş?

  — De două ori pe lună.

  — Am putea…

  Îl lăsă vocea; nu ştia exact ce-i propunea, nici măcar dacă să propună ceva în legătură cu ei doi.

  — Ce anume? Întrebă ea, alungându-i tăcerea.

  — Nu ştiu. Să vizităm alt muzeu. Să luăm prânzul din nou altă dată.

  Ea frământa în continuare linguriţa.

  — Sunt căsătorită…

  — Ştiu.

  — Nu… Adică, nu am…

  Jeff zâmbi şi-i dădu un şerveţel.

  — Pentru ce e ăsta?

  — Ca să-l rupi în bucăţi foarte mici.

  Pamela râse imediat, apoi îl privi întrebătoare:

  — De unde ai ştiut că…? Dădu din cap încet. Uneori am impresia că-mi citeşti gândurile. Ca atunci când m-ai întrebat dac-am pictat vreodată delfini. Nu ţi-am spus că-mi plac la nebunie balenele şi delfinii.

  — Nu, dar m-am gândit că-ţi plac.

  Pamela rupse şerveţelul exact pe mijloc, cu plăcere exagerată, şi îl privi cu un aer de încântare curioasă şi hotărâre bruscă.

  — Săptămâna viitoare e o expoziţie Jack Youngerman la Guggenheim. S-ar putea să trec pe acolo.

  Parfumul de mosc le înveli trupurile îmbrăţişate şi se prelinse în dormitor, odată cu şirul de amintiri. Era mirosul dulceag al nopţilor petrecute sub păturile groase din cabana de la Montgomery Creek, al zilelor fierbinţi şi senine de pe puntea din faţă a unui iaht în Florida Keys, al dimineţilor de duminică în care stăteau înveliţi în cearşaf în apartamentul din hotelul Pierre şi… al după-amiezelor furate, petrecute aici în ultimul an.

  Jeff privi chipul de pe pieptul lui, ochii închişi, buzele întredeschise, de copil dormind. Îi veniră în minte versurile din Bhagavad-Gita, rostite de ea cu pasiune intensă în seara aceea de demult, în refugiul din Topanga Canyon:

  Tu şi eu, Arujna, am trăit multe vieţi.

  Eu le ţin minte pe toate: tu, nu.

  Pamela se mişcă în braţele lui, se întinse cu un oftat de mulţumire, lipindu-se de corpul lui ca o pisicuţă afectuoasă.

  — Cât e ceasul? Îl întrebă căscând.

  — Şase şi douăzeci.

  — Fir-ar, zise ea, ridicându-se în capul oaselor. Trebuie să plec.

  — Vii în oraş marţea viitoare?

  — Ora mea s-a anulat, dar… N-am spus nimic despre asta acasă. Putem să petrecem împreună toată ziua.

  Jeff zâmbi, încercând să pară mulţumit. Marţea viitoare. O zi întreagă împreună. Ecouri fragile, dulci-amare, ale clipelor de odinioară; dar ea n-avea de unde să ştie.

  — Poate c-o să-mi termin tabloul atunci, spuse Pamela coborând din pat şi strângându-şi hainele împrăştiate.

  — Când pot să mă uit la el?

  — Numai când e gata. Mi-ai promis.

  Încuviinţă din cap, cu un mic sentiment de vinovăţie: cu o zi înainte aruncase o privire pe furiş la pânza acoperită. Făcuse progrese în ultimul an, de când picta regulat şi mergea la cursuri de compoziţie avansată la Universitatea din New York; dar nu va mai dobândi niciodată măiestria, imaginaţia ei nu va mai zbura niciodată pe culmile strălucitoare atinse în alte vieţi, necunoscute ei.

  Tabloul aproape terminat era un studiu de nud: ei doi goi, mână în mână, râzând şi alergând printr-un tunel de viţă de vie împletită pe spaliere albe, prin care pătrundeau raze de soare. Jeff fu impresionat de simplitatea, de naivitatea bucuriei spiritelor libere pictate; era opera unui artist care abia începuse să iubească şi care nu avusese ocazia să caute hotarele dragostei, ale vieţii înseşi.

  Timpul petrecut împreună de la întâlnirea din muzeu era inevitabil limitat: o după-amiază o dată sau de două ori pe săptămână în apartamentul lui, rareori o noapte, când Pamela îi spunea soţului ei că vrea să rămână în oraş ca să vadă o piesă sau să meargă la un concert… Şi o dată, o singură dată, un sfârşit săptămână la Cape Cod. Le spusese celor de acasă că merge la Boston, în vizită la o fostă colegă de facultate.

  Nu discutaseră despre divorţ decât o dată, pe scurt. Jeff ştia că nu era pregătită pentru o ruptură drastică. Ceea ce împărtăşeau ei avea limite mai largi decât ştia ea, exista o linie de separare între felul în care se cunoşteau unul pe celălalt. Uneori ea o simţea vag, în privirea pierdută de pe chipul lui, într-o conversaţie întreruptă brusc.

  O iubea, o iubea cu adevărat pe Pamela de acum, nu ca o reflectare a celorlalte Pamele, din alte existenţe… dar ochii ei îi aminteau întruna de timpul lăsat în urmă, care colora viaţa lor de acum cu nuanţe de melancolie perpetuă.

  Se îmbrăcase, iar acum îşi pieptăna şuviţele fine, încâlcite în pat. De câte ori o urmărise când se pieptăna, şi în câte oglinzi? Mai multe decât şi-ar putea ea imagina sau decât putea el suporta să-şi amintească.

  — Ne vedem săptămâna viitoare, îi spuse Pamela, aplecându-se să-l sărute când îşi luă poşeta de pe noptieră, încerc să prind un tren mai devreme.

  Îi întoarse sărutul şi-i prinse faţa în mâini pentru o clipă plină de dor, cu gândul la anii, la deceniile, la speranţele şi visurile realizate şi destrămate…

  Dar săptămâna viitoare vor avea o zi întreagă numai a lor, o zi caldă, de primăvară timpurie. Merita să aştepte.

  Primul suflu de iarnă veni de pe lac, scuturând frunzele galbene şi roşii ale copacilor de pe Cherry Hill. Fântâna din holul principal al gării bolborosea cu stropi reci când Jeff şi Pamela trecură pe lângă ea în drum spre podul elegant din Central Park.

  După ce-l traversară, porniră spre nord, pe aleile străjuite de copaci din Ramble, ocolind lacul prin stânga. Sute de păsări ciripeau agitate în jurul lor, pregătin-du-se pentru lunga călătorie spre sud.

  — N-ar fi frumos dac-am putea zbura şi noi cu ele? Întrebă Pamela, lipindu-se de Jeff în timp ce se plimbau. Departe, pe o insulă, sau în America de Sud…

  Nu-i răspunse, ci o strânse mai tare lângă el, cu braţul pe după talie. Ce amar era gândul că n-o putea proteja de ceea ce li se va întâmpla amândurora, curând.

  Se opriră pe Balcony Bridge, în partea de nord a lacului, şi admirară pădurea de dedesubt, apa în care se oglindeau turnurile din Manhattan.

  — Ghici ce vreau să-ţi spun, îi şopti Pamela, cu faţa lipită de a lui.

  — Ce?

  — I-am spus lui Steve că mă duc din nou în vizită la colega mea din Boston în weekendul viitor. De vineri până luni. Am putea zbura undeva, dacă vrei.

  — E… minunat.

  Nu mai putea spune nimic. Ar fi fost cea mai mare cruzime din partea lui să-i spună ce ştia. Că asta era ultima zi în care se vor mai vedea. Marţea viitoare, peste cinci zile, lumea va înceta să existe pentru amândoi.

  — Nu eşti prea încântat, se încruntă ea.

  Jeff se forţă să zâmbească, încercând să-şi mascheze durerea şi teama. Mai bine s-o lase să se agate de anii pe care crede că-i va trăi; acum, la sfârşit, cel mai frumos cadou pe care i-l putea face era o minciună.

  — E minunat, se prefăcu el entuziasmat. Sunt doar mirat, asta-i tot. Putem merge unde vrei. Oriunde. Barbados, Acapulco, Bahamas… tu alegi.

  — Nu-mi pasă. Se cuibări mai tare în braţele lui. Câtă vreme e cald, e linişte şi sunt cu tine.

  Dacă ar fi vorbit din nou, vocea l-ar fi trădat. O sărută, în schimb, îşi adună toată durerea din suflet într-un sărut final, care să cuprindă tot ce simţea pentru ea, tot ceea ce ei doi…

  Pamela gemu brusc şi se lăsă moale pe el. O prinse de umeri ca să nu cadă.

  — Pamela? Doamne, ce…

  Ea îşi regăsi echilibrul, se trase de lângă el şi-l privi şocată.

  — Jeff? O, Doamne, Jeff?

  Ochii ei larg deschişi spuneau totul: înţelegere, recunoaştere, amintire. Cunoştinţele şi chinul suferit în opt existenţe diferite se oglindeau pe faţa ei şi pe buzele ei, transfigurate de confuzia totală.

  Privi în jur, văzu parcul, conturul oraşului New York pe cer. Ochii plini de lacrimi îi căutară pe ai lui Jeff.

  — Trebuia… trebuia să fie pentru ultima oară!

  — Pamela…

  — În ce an suntem? Cât timp mai avem?

  Nu-i putea ascunde adevărul; trebuia să-l afle.

  — Suntem în 1988.

  Pamela se uită din nou la copaci, la frunzele arămii alunecând şi dansând pretutindeni în jurul lor.

  — E deja toamnă!

  Îi mângâie părul răscolit de vânt. Ar fi vrut s-o ferească de adevăr încă o clipă măcar. Nu-l putu evita.

  — E octombrie, îi spuse cu blândeţe. Treisprezece octombrie.

  — Asta înseamnă… numai cinci zile!

  — Da.

  — Nu-i cinstit, suspină ea, ultima oară eram pregătită, aproape acceptasem… Se opri brusc, aruncându-i altă privire nedumerită. Ce căutăm aici împreună? De ce nu sunt acasă?

  — Trebuia… trebuia să te văd.

  — Mă sărutai, îl acuză ea. O sărutai pe ea, persoana care am fost eu, înainte!

  — Pamela, am crezut…

  — Nu mă interesează ce ai crezut, se răsti, smucindu-se de lângă el. Ştiai că nu sunt eu cu adevărat, cum ai putut face un lucru atât de… de pervers?

  — Dar erai tu, insistă Jeff. Nu aveai nici o amintire, dar erai tu, noi încă…

  — Nu-mi vine să cred că spui asta! De când durează povestea, când ai început-o?

  — Sunt aproape doi ani.

  — Doi ani! Te-ai… folosit de mine, ca şi cum aş fi fost un obiect, ca şi cum…

  — N-a fost deloc aşa, deloc! Ne-am iubit, ai început să pictezi din nou, te-ai întors la şcoală…

  — Nu-mi pasă ce-am făcut. M-ai sedus şi m-ai luat de lângă familie, m-ai păcălit… perfect conştient de ceea ce faci, ştiind cum să mă influenţezi, să mă… controlezi!

  — Pamela, te rog. Întinse mâna spre ea, încercând s-o liniştească, s-o facă să înţeleagă. Răstălmăceşti totul, eşti…

  — Nu mă atinge! Strigă ea, păşind înapoi pe podul pe care se îmbrăţişaseră nu demult. Dă-mi pace şi lasă-mă să mor! Lasă-ne pe amândoi să murim, să terminăm odată!

  Încercă s-o oprească, dar ea fugi. Pierduse ultima speranţă din ultima lui viaţă, pe cărarea care ducea spre Seventy-Seventh Street, spre oraşul anonim, devorator… spre moartea imuabilă şi certă.

  Jeff Winston muri singur. Dar moartea lui nu era finală. Se trezi în biroul său de la WFYI, în care se sfârşise prima din multele lui existenţe: programul reporterilor afişat pe pereţi, fotografia înrămată a Lindei pe birou, prespapierul de sticlă care crăpase când îşi dusese mâinile la piept şi scăpase receptorul, cu atâta vreme în urmă. Se uită la ceasul digital aflat deasupra raftului cu cărţi:

  12:57 PM, 18 OCT 1988

  Mai avea de trăit nouă minute. Nu era timp să se gândească la nimic decât la durerea sfâşietoare şi la neant. Mâinile începură să-i tremure, ochii i se umplură de lacrimi.

  — Jeff, în legătură cu campania asta nouă… Directorul de publicitate Ron Sweeney stătea în pragul uşii deschise, holbându-se la el.

  — Isuse, eşti alb ca varul! Ce-i cu tine?

  Jeff se uită la ceas:

  1:02 PM, 18 OCT 1988

  — Ieşi afară, Ron.

  — Să-ţi aduc un Alka-Seltzer sau altceva? Vrei să chem un doctor?

  — Ieşi dracului afară!

  — Iartă-mă, am vrut.

  Sweeney ridică din umeri şi închise uşa în spatele lui.

  Tremurul din mâini se imprimă şi umerilor, apoi spatelui. Închise ochii, îşi muşcă buza de sus şi simţi gustul sângelui.

  Sună telefonul. Ridică receptorul cu mâini tremurânde, încheind ciclul lung care începuse cu multe vieţi în urmă.

  — Jeff, îi spuse Linda, trebuie…

  Ciocanul invizibil îl izbi în piept, omorându-l din nou.

  Se trezi, privind panicat cifrele roşii sclipitoare din celălalt capăt al camerei:

  1:05 PM, 18 OCT 1988

  Aruncă cu prespapierul în ceas şi-i sparse cadranul pătrat din plastic. Telefonul suna şi suna întruna. Jeff îl acoperi cu un ţipăt, un răcnet animalic, apoi muri, se trezi cu telefonul în mână, auzi vorbele Lindei şi muri din nou, iarăşi şi iarăşi: se trezea şi murea, conştiinţă şi neant alternând mai repede decât le putea percepe, concentrat numai pe durerea din piept.

  În mintea sa distrusă, Jeff striga după eliberare, dar nimeni nu veni să-i curme supliciul; căuta evadare fie în nebunie, fie în uitare, nu mai conta… Dar el în continuare vedea, auzea şi simţea, îşi conştientiza tortura, suspendat fără cale de întoarcere în întuneric, între neviaţă şi nemoarte, în secunda paralizanta, eternă, a dispariţiei sale.

  — Trebuie…, o auzi pe Linda vorbind, trebuie să stăm de vorbă.

  Simţi o durere undeva. Îi luă un moment să-i identifice sursa: strângea receptorul în mână foarte tare. Se relaxa, iar durerea din degetele umede de transpiraţie dispăru.

  — Jeff, ai auzit ce ţi-am spus?

  Încercă să vorbească, dar din gură îi ieşi un sunet gutural, jumătate geamăt, jumătate, mormăit.

  — Am zis că trebuie să stăm de vorbă, repetă Linda. Să ne aşezăm unul în faţa celuilalt şi să vorbim deschis despre căsătoria noastră.

  Deschise ochii şi se uită la ceasul de pe raftul cu cărţi:

  1:07 PM, 18 OCT 1988

  — N-ai de gând să-mi răspunzi? Înţelegi cât e de important pentru noi să stăm de vorbă?

  Cifrele se schimbau încet, ajungând la 1:08.

  — Da, îi răspunse, forţându-se să vorbească. Înţeleg. O să stăm de vorbă.

  De la celălalt capăt al firului se auzi o respiraţie lungă, de uşurare.

  — E târziu, dar s-ar putea să mai avem timp.

  — O să vedem.

  — Crezi c-ai putea să vii mai repede acasă astăzi?

  — Încerc, promise Jeff. Avea gâtul uscat de emoţie.

  — Atunci, ne vedem când ajungi acasă. Avem foarte multe de discutat.

  Jeff puse receptorul în furcă, tot cu ochii la ceas. Cifrele deveniră 1:09.

  Duse mâna la piept. Inima îi bătea constant. Trăia. Trăia, timpul îşi reluase cursul natural.

  Sau oare nu şi-l deviase niciodată? Poate că Jeff suferise un atac de cord, unul uşor, dar suficient ca mintea lui să halucineze. Nu era ceva neobişnuit; el însuşi făcuse analogia cu un om care se îneacă şi-şi revede viaţa trecându-i prin faţa ochilor, aşteptându-se într-un fel să păţească acelaşi lucru. Creierul era capabil de fantezii extraordinare, de comprimarea şi dilatarea timpului, mai ales în crizele dinainte de moarte.

  Bineînţeles, se asigură Jeff, şi-şi şterse fruntea de sudoare, uşurat. Era logic, mult mai logic decât călătoria prin existenţele acelea, prin experienţele…

  Ochii îi fugiră la telefon. Nu era decât o singură cale să afle adevărul. Puţin stânjenit, formă numărul informaţiilor din Westchester County.

  — Ce oraş, vă rog? Îl întrebă centralista.

  — New Rochelle. Abonatul Robinson Steve sau Steven Robinson.

  Urmă o pauză, se auzi un declic pe fir, apoi o voce monotonă, artificială, îi citi numărul de telefon.

  Poate că auzise numele ăsta undeva, în vreo ştire neimportantă. I-o fi rămas în minte, ca să apară în iluzia lui, peste câteva săptămâni sau luni.

  Formă numărul primit. Răspunse o fetiţă care avea nasul înfundat.

  — Mama… e acasă? O întrebă Jeff.

  — Imediat. Mami! Hai la telefon.

  Vocea femeii care alergase la telefon se auzea înfundată şi distorsionată:

  — Alo?

  Greu de spus care dintre ele. Respira des şi superficial.

  — Pamela… Robinson? Pamela Phillips?

  Linişte. Se opri şi respiraţia.

  — Kimberly, reluă femeia, poţi să închizi acum. E timpul să mai iei un Contac şi medicamentul de tuse.

  — Pamela? Zise Jeff după ce fetiţa închise. Sunt…

  — Ştiu. Bună, Jeff.

  Închise ochii, inspiră adânc şi expiră treptat aerul din piept.

  — E adevărat, atunci… totul? Starsea, Montgomery Creek, Russell Hedges? Ştii despre ce vorbesc?

  — Da. Nici eu n-am fost sigură până când nu ţi-am auzit vocea. Jeff, a fost groaznic, am murit şi m-am trezit întruna…

  — Ştiu. Tot aşa am păţit şi eu. Dar înainte de asta, sigur îţi aminteşti prin câte am trecut împreună, îţi aminteşti de vieţile noastre?

  — De fiecare dintre ele. Am fost, medic, pictor… tu ai scris cărţi, noi doi am…

  — Am plutit.

  — Şi asta. Pamela oftă în semn de regret adânc, de oboseală şi de… altceva. Ştii, ultima zi, în Central Park…

  — Am crezut c-o să fie ultima oară, că… n-o să te mai întorci. Niciodată. Trebuia să fiu cu tine până la capăt, chiar dacă numai cu o parte din tine, care nu mă cunoştea.

  Ea nu spuse nimic. După câteva secunde, liniştea dintre ei atârna greu, ca anii pierduţi de mai înainte.

  — Ce facem acum? Întrebă Pamela în cele din urmă.

  — Nu ştiu. Încă nu gândesc cum trebuie.

  — Nici eu, recunoscu ea. Nu ştiu cum ar fi mai bine pentru noi. Tăcu, ezitând. Ştii, Kimberly nu merge la şcoală azi pentru că e bolnavă – de-asta a răspuns la telefon – dar nu numai pentru că e răcită. Ieri i-a venit ciclul prima oară. Am murit exact când ea devenea femeie. Iar acum…

  — Înţeleg, îi spuse.

  — N-am văzut-o niciodată cum creşte. Nici tatăl ei. Iar Christopher merge la liceu. Anii ăştia sunt foarte importanţi pentru ei.

  — E prea devreme pentru oricare dintre noi să facem planuri definitive de pe acum. Avem de absorbit atâtea lucruri noi cu care să ne obişnuim.

  — Sunt aşa de bucuroasă că… nu mi-am imaginat totul.

  — Pamela… Jeff căuta cuvintele care să exprime ce simţea. Dacă ai ştii cât de mult…

  — Ştiu. Nu trebuie să spui nimic.

  Puse calm receptorul în furcă şi rămase cu privirea aţintită asupra lui vreme îndelungată. Poate că trecuseră prin prea multe împreună, văzuseră, cunoscuseră şi împărtăşiseră mai multe decât le-ar oferi lumea de astăzi. Au câştigat şi au pierdut, au întins mâna spre lume şi au lăsat-o să cadă…

  Pamela spusese odată că ei doar schimbaseră lucrurile, nu le făcuseră mai bune. Nu era complet adevărat. Uneori faptele lor avuseseră consecinţe pozitive pentru ei şi pentru restul lumii. Fiecare existenţă fusese diferită, aşa cum fiecare şansă e diferită, cu rezultate neprevăzute. Dar alegerile trebuiau făcute, îşi spuse Jeff. Învăţase să accepte posibilele pierderi în speranţa că vor fi compensate de avantaje. Singurul eşec adevărat, cumplit, ar fi fost să nu rişte deloc.

  Îşi văzu imaginea în sticla fumurie care proteja cărţile de pe raft: şuviţe cărunte, cearcăne sub ochi, riduri discrete care-i încreţeau fruntea. N-o să mai dispară niciodată semnele astea de îmbătrânire, hieroglife ale tinereţii pierdute, scrijelite permanent pe chipul şi pe trupul său cu fiecare an care trecea.

  Cu toate astea, medita Jeff, anii îi vor aduce lucruri noi, panoplii de evenimente neprevăzute şi senzaţii în continuă schimbare, de care nu avusese parte până acum. Filme şi piese de teatru noi, progresul tehnologic, muzica nouă. Doamne, cât de mult îşi dorea să audă un cântec nemaiauzit.

  Ciclul interminabil în care fuseseră blocaţi el şi Pamela se dovedise o formă de închisoare, nu de eliberare. Se lăsaseră prinşi întotdeauna în luxul înşelător al opţiunilor viitoare, aşa cum Lydia Randall, orbită de speranţele tinereţii ei, credea că viaţa o să-i ofere şanse la nesfârşit. „Avem atâta timp”, îi spusese ea, cum îi repetase şi el Pamelei vorbele care acum îi răsunau din nou în minte: „Data viitoare… data viitoare”.

  Acum totul era altfel. Asta nu era „data viitoare”, aşa ceva nu va mai veni; era singura dată, o viaţă unică şi finită, despre care Jeff nu ştia în ce direcţia se va îndrepta şi cu ce consecinţe. Nu avea de gând să irosească sau să ia ca de la sine înţeles nici un moment din ea.

  Jeff se ridică şi merse în încăperea aglomerată în care se redactau ştirile. La biroul central, în formă de U, Gene Collins, editorul ştirilor de prânz, era înconjurat de monitoare pe care se scurgeau fluxuri de ştiri de la AP, UPI şi Reuters, ecrane de televizor comutate pe CNN şi pe toate trei reţelele, o consolă de ştiri conectată la reporterii de pe teren şi aflată în legătură cu corespondenţii lor din Los Angeles, Beirut, Tokyo…

  Jeff simţi cum curge prin el energia proaspătă a lumii imprevizibile de afară, în care trăia încă o dată. Un redactor trecu pe lângă el în fugă, ducând un buletin de culoare verde în cabina de emisie. Se întâmplase ceva important – poate un dezastru, poate o descoperire inegalabilă şi benefică pentru omenire. Orice ar fi fost, va fi la fel de nou pentru el ca pentru restul lumii.

  Diseară o să stea de vorbă cu Linda. Nu ştia ce o să-i spună, dar îi datora – îşi datora lui însuşi măcar atât. De altceva nu era sigur, iar gândul îl încânta de pe acum. Poate că o să rămână cu Linda, poate că o să fie împreună cu Pamela într-o zi, poate o să-şi schimbe cariera. Singurul lucru care conta era că următorii douăzeci şi cinci de ani vor face parte din viaţa lui, pe care o va trăi aşa cum îi va fi mai bine. Nimic nu era mai important: nici munca, nici prieteniile, nici relaţiile cu femeile. Ele făceau parte din ea, jucau un rol de netăgăduit, dar nu i-o defineau şi nu i-o controlau. Pentru că acum viaţa depindea de el, numai de el.

  Posibilităţile, ştia Jeff, erau nelimitate.

  EPILOG.

  Peter Skjoren se trezi cu amintirea şocului şi a durerii proaspătă în minte. Se afla în călătorie de afaceri în republica Bantu şi lua prânzul cu ministrul adjunct al comerţului în Mandela City, când… a murit. S-a prăbuşit pe neaşteptate pe masă, vărsând băutura pe pantalonii oficialităţii guvernamentale – observase lucrul ăsta şi se simţise penibil, în ciuda durerii apăsătoare din piept; pe urmă coborâse peste el întunericul cu contururi roşii, apoi neantul.

  Până în acest moment. Aici, în magazinul din Karl Johansgate, acasă la Oslo, unde învăţase primele noţiuni despre vânzare, unde-şi găsise vocaţia care-l purtase în lumea comerţului. În magazinul în locul căruia se construise un bloc de apartamente acum douăzeci de ani.

  Peter deschise registrul contabil de pe birou, văzu data, se uită la degetele lui tinere, fine, fără verighetă.

  Nu se întâmplase încă nimic din ceea ce ştia el. Nici avalanşa din Elveţia, în care murise fiul lui, Edvard, nici nopţile de melancolie meditativă care o împinseseră pe soţia lui, Signe, în vârtejul fără speranţă al alcoolismului. Nu avea nici fiu, nici soţie, ci doar un viitor luminos, ale cărui capcane şi oportunităţi le cunoştea perfect şi le putea evita sau exploata, după caz. Anii aceia familiari şi trecuţi de mult, din 1988 până în 2017, avea să-i trăiască din nou, ştiind ce greşeli făcuse înainte. De data asta, jură Peter Skjoren, n-o să mai facă niciuna.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 ROTC (Reserve Officers Training Corps) – studenţi de la unele colegii şi universităţi, antrenaţi pentru a deveni ofiţeri în aviaţia militară (n. tr.).

  2 drive-in – cinematograf în aer liber, unde filmele pot fi vizionate din maşină (n. tr.).

  3 Zombie – băutură din mai multe feluri de rom, suc de fructe şi zahăr (n. tr.).

  4 American Federation of Labur – Congress of Industrial Organization (n. tr.).

  5 Ţeava de puşcă (n. tr.).

  6 Lyndon Baines Johnson (n. tr.).

  7 Lumea bună (n. tr.).

  8 Păcat (n. tr.).

  9 Atenţie, atenţie, vă rog! (n. tr.).

  10 Doamnelor şi domnilor, camarazi şi camarade! Caveau de la Huchette are plăcerea extraordinară să vă prezinte blues hot, cu maestrul bluesului, nimeni altul decât domnul Sidney… Bechet! (n. tr.).

  11 Nu vorbesc prea bine franceza, (n. tr.).

  12 Da! Desigur! (n. tr.).

  13 Hai să mergem, (n. tr.).

  14 Cum se zice „oublier”? (n. tr.).

  15 Da, aşa. (n. tr.).

  16 Bulevardul Saint Michel, (n. tr.).

  17 Masă luată între micul dejun (breakfast) şi prânz (lunch), (n. tr.).

  18 Fel de mâncare din peşte şi scoici, foarte condimentat, (n. tr.).

  19 Eşti nebun (n. tr.).

  20 Vino (n. tr.).

  21 Ne aşteaptă viaţa (n. tr.).

  22 Orgie, sex în grup. (n. tr.).

  23 Mâncare spaniolă, cu aromă de şofran, din orez, legume, carne şi alge (n. tr.).

  24 Încă unul, doamnă? (n. tr.)

  — Mulţumesc, Raymond. Pe mâine.

  — Pe mâine, domnule. Mulţumesc, (n. tr.).