Replay

 

 

 

  Jeff Winston vorbea la telefon cu soţia lui când a murit.

  — Trebuie…, spuse ea, dar el nu mai auzi ce anume trebuia, pentru că o greutate mare îi apăsă brusc pieptul, oprindu-i respiraţia. Receptorul îi scăpă din mână şi sparse prespapierul de sticlă de pe birou.

  Cu o săptămână înainte, soţia sa îl întrebase acelaşi lucru: „Ştii ce ne trebuie, Jeff?” Apoi urmase o pauză – nu nesfârşită, nu finală, ca aceasta de acum, dinaintea morţii, ci una temporară, perceptibilă. El stătea la masa din bucătărie, în ceea ce Lindei îi plăcea să numească „separeul pentru micul dejun”. Nu era chiar un separeu, ci un spaţiu între frigider şi uscătorul de rufe, unde aşezaseră o măsuţă de plastic şi două scaune. Linda tăia ceapă pe tejghea când rosti întrebarea şi poate că tocmai lacrimile din colţul ochilor ei îl puseseră pe gânduri şi-l făcuseră să considere întrebarea mai importantă decât era în realitate.

  — Ştii ce ne trebuie, Jeff?

  El ar fi trebuit să întrebe „Ce anume, iubito absent şi distrat, citind în Time articolul lui Hugh Sidey despre preşedinţie. Dar Jeff nu era distrat şi nici nu-l interesau aiurelile lui Sidey. Era mai concentrat şi mai conştient decât fusese de multă vreme încoace. Aşa că tăcu preţ de câteva clipe. Privi lacrimile false din ochii Lindei şi se gândi la lucrurile de care aveau nevoie ei doi, el şi ea.

  Pentru început, le-ar prinde bine să plece undeva, să urce în avion şi să zboare spre un loc cald, cu vegetaţie abundentă, Jamaica sau Barbados, poate. Nu mai avuseseră o vacanţă adevărată de cinci ani, de când făcuseră turul Europei, pe care îl planificaseră îndelung, dar care îi dezamăgise. Nu puse la socoteală vizitele anuale la părinţii lui, în Orlando, Florida, sau la familia Lindei, în Boca Raton – simple incursiuni într-un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Nu, aveau nevoie de o săptămână, o luna chiar, petrecută pe o insulă necunoscută şi izolată, unde să facă dragoste pe plaja nemărginită şi pustie, iar noaptea să asculte muzica reggae plutind în aer, ca mireasma florilor roşii, fierbinţi.

  Pe urmă, le-ar trebui o casă mai mare, cum sunt cele vechi şi impunătoare de pe Upper Mountain Road, în Montclair, pe lângă care au trecut cu maşina în atâtea duminici nostalgice. Sau în White Plains, o locuinţă cu douăsprezece camere în stil Tudor, pe Ridgeway Avenue, lângă terenul de golf. Nu că ar fi vrut să se apuce de golf, însă zonele acelea întinse, verzi şi îmbietoare, cu nume ca Maple Moor sau Westchester Hills, ar fi fost nişte împrejurimi mai frumoase decât rampele de acces de pe autostrada Brooklyn-Queens şi pistele de aterizare ale aeroportului Laguardia.

  Îşi mai doreau şi un copil. Linda probabil că-i simţea lipsa mai mult decât el. Jeff îşi imaginase întotdeauna copilul lor nenăscut ca pe un puşti de opt ani, deja trecut de dificultăţile copilăriei, dar încă neajuns la pubertate şi la chinurile ei. Un copil cuminte, nu foarte drăguţ sau precoce. Băiat, fată, nu conta; un copil al ei şi al lui, care să pună întrebări caraghioase, să stea prea aproape de televizor şi să se dezvolte în felul lui, cu sclipirile propriei personalităţi.

  Dar n-or să aibă nici un copil. Ştiau asta de ani de zile, de când Linda avusese o sarcină extrauterină în 1975. Şi nici n-or să aibă casă în Montclair sau White Plains. Funcţia de redactor coordonator de ştiri pe care o deţinea Jeff la postul de radio WFYI din New York avea o denumire preţioasă şi părea mai avantajoasă decât era în realitate. Poate că o să treacă totuşi la televiziune. Dar la patruzeci şi trei de ani, mutarea lui devenea tot mai improbabilă.

  Trebuie, trebuie… să stăm de vorbă, îşi zise Jeff. Să ne privim în ochi şi să ne spunem: n-a mers. Nimic nu le-a reuşit, nici romantismul, nici pasiunea, nici planurile foarte ambiţioase. Toate au dispărut şi nu e nimeni de vină. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat.

  Dar sigur că nu vor proceda aşa. Tocmai în asta consta eşecul lor, în faptul că rareori îşi discutau dorinţele profunde, fără să pomenească vreodată de sentimentul acut de neîmplinire ridicat între ei asemenea unui zid.

  Cu dosul palmei, Linda îşi şterse o lacrimă superficială, de la ceapă.

  — M-ai auzit, Jeff?

  — Da.

  — Ceea ce ne trebuie nouă, repetă ea, privind spre el, dar nu în ochii lui, e o perdea de duş nouă.

  Cu siguranţă, tot cam aşa ceva voia să-i spună la telefon şi înainte ca el să moară, „… zece ouă” sau „… o cutie cu filtre de cafea”, probabil că aşa s-ar fi terminat propoziţia ei.

  Dar de ce se gândea el la toate astea? Era pe moarte, pentru numele lui Dumnezeu! Oare gândurile de acum, ultimele lui gânduri, n-ar trebui să fie mai grave, mai serioase? N-ar trebui să-i treacă prin faţa ochilor cele mai importante momente din viaţă, să revadă cei patruzeci şi trei de ani derulându-se cu viteza fulgerului? Nu aşa se întâmplă cu cei care se îneacă?

  Iar lui i se părea că se îneacă treptat, cu fiecare secundă. Greutatea din piept era infernală, încerca zadarnic să respire, o umezeală lipicioasă îi cuprindea tot corpul, iar transpiraţia sărată i se scurgea de pe frunte în ochi, usturându-l.

  Înec. Moarte. Nu, la naiba, nu, era într-o lume ireală, a florilor, a animalelor sau a altor oameni. Bătrâni, bolnavi. Nenorocoşi.

  Căzu cu faţa pe birou, obrazul drept apăsând dosarul pe care se pregătea să-l studieze când îl sunase Linda. Crăpătura din prespapier se deschidea ca o peşteră în faţa ochiului său rămas căscat: crăpase parcă tot Pământul, reflectând doar imaginea deformată a agoniei din trupul său. Prin sticla spartă vedea cifrele luminoase ale ceasului digital aflat deasupra raftului cu cărţi:

  13:06 18 OCT 1988

  Apoi nu mai rămase nimic la care să evite să se gândească, pentru că şirul gândurilor i se întrerupse cu totul.

  Nu putea respira.

  Normal că nu putea respira, doar era mort. Dar dacă era mort, cum de-şi dădea seama că nu poate respira? Cum de-şi mai dădea seama de ceva, orice?

  Îşi răsuci capul sub pătura adunată şi trase aer în piept. Era stătut, umed şi îmbâcsit de mirosul propriei transpiraţii.

  Deci nu era mort. Nu se bucura, după cum nu se îngrozise mai devreme la gândul că avea să moară. Poate că, în secret, îşi dorise moartea. Acum lucrurile vor merge la fel ca înainte: va fi tot nemulţumit, ros de ambiţii şi speranţe pierdute care fie provocaseră, fie fuseseră provocate de mariajul său ratat, nu mai ştia sigur.

  Îşi trase pătura de pe faţă şi dădu la o parte cu piciorul cearceaful şifonat. În camera întunecată se auzea muzică, dar foarte încet. O piesă veche, Da Doo Ron Ron, cântată de una dintre formaţiile feminine ale lui Phil Spector.

  Buimac, Jeff pipăi după un comutator. Sau era într-un pat de spital, în urma celor petrecute la el în birou, sau acasă, trezindu-se dintr-un coşmar mai înspăimântător decât altădată. Găsi veioza şi-o aprinse. Se afla într-o încăpere mică, dezordonată, plină de haine şi cărţi împrăştiate pe podea sau aruncate grămadă pe două scaune şi două birouri. Nu era nici la spital, nici în dormitorul lui şi al Lindei, însă locul i se părea cunoscut.

  O femeie goală îi zâmbea dintr-o fotografie lipită pe perete. Era un poster din Playboy, unul dintre acelea duble, de colecţie. Bruneta cu forme pline stătea ruşinoasă pe burtă, pe o saltea cu aer, pe duneta unei bărci. Costumul ei de baie cu picăţele albe şi roşii era legat de balustradă. Cu părul negru, aranjat cu grijă sub bereta de marinar şi lucios de la fixativ, aducea puţin cu Jackie Kennedy tânără.

  Pe ceilalţi pereţi se aflau tot fotografii desuete, pentru adolescenţi din alte vremuri, înfăţişând lupte cu tauri, imaginea mărită a unui Jaguar XK-E şi coperta veche a unui album de Dave Brubeck. Deasupra unuia dintre birouri se întindea o pânză în roşu, alb şi albastru, pe care scria „FUCK COMMUNISM” cu litere din steluţe şi dungi. Jeff zâmbi; îşi comandase şi el unul exact la fel, de la fiţuica lui Paul Krassner, The Realist, şocantă în anii studenţiei lui…

  Se ridică brusc în capul oaselor, auzindu-şi bătăile accelerate ale inimii.

  Veioza aia veche, în formă de S, de pe biroul cel mai apropiat de uşă ieşea întotdeauna din suport când o muta, îşi aminti el. Iar pe covoraşul de lângă patul lui Martin se întindea o pată mare, de culoarea sângelui – da, chiar acolo – rămasă de când se furişase pe scări cu Judy Gordon, iar ea, dansând prin cameră pe muzica trupei The Drifters, vărsase o sticlă de Chianti.

  Senzaţia vagă de confuzie pe care o simţise la trezire se transformase într-o buimăceală completă. Împinse aşternutul la o parte, coborî din pat şi se îndreptă tremurând spre unul dintre birouri. Parcurse repede cu privirea cărţile îngrămădite pe el: Tipare culturale, Copilărind în Samoa, Populaţii statistice. Sociologie 101. Dr… cum? Danforth, Sanborn? Întotdeauna mâncase în partea cealaltă a campusului studenţesc, într-o sală mare şi igrasioasă, la opt dimineaţa. Luă cartea de Benedict şi o răsfoi. Găsi pasaje subliniate cu linii groase şi note scrise de mâna lui pe marginea paginilor.

  „… postul de radio WQXI a ales şlagărul săptămânii: cântecul celor de la Crystal! Piesa următoare e pentru Bobby din Marietta, de la Carol şi Paula. Fetele astea drăguţe vor să-i spună, odată cu Chiffons, că e Un băiat grozaaav…”

  Jeff închise radioul şi-şi şterse sudoarea de pe frunte. Observă, stânjenit, că avea o erecţie. De când nu se mai excitase aşa, fără ca măcar să se gândească la sex?

  Da, era momentul să înţeleagă ce se petrece. Cineva îi juca o festă groasă, dar el nu cunoştea pe nimeni care să se ţină de feste. Şi chiar dacă ar fi cunoscut, cine s-ar fi deranjat în halul ăsta? Cărţile alea cu notiţele lui pe margini fuseseră aruncate cu ani în urmă, nimeni nu le-ar fi putut reface atât de precis.

  Pe birou era şi un exemplar din Newsweek, cu un articol despre demisia cancelarului vest-german, Konrad Adenauer, semnalat pe copertă. Numărul era din 6 mai 1963. Jeff se uita atent la data, sperând să găsească o explicaţie raţională pentru situaţia în care se afla. Nu-i veni în minte niciuna.

  Uşa se deschise brusc, iar clanţa din interior lovi cu zgomot un raft de cărţi. Întotdeauna se întâmpla aşa.

  — Hei, ce mai cauţi aici? E unsprezece fără un sfert. Credeam că azi, de la ora zece, ai test la literatură americană.

  Martin stătea în uşă, cu o sticlă de coca-cola într-o mână şi un teanc de cărţi în cealaltă. Martin Bailey, colegul lui de cameră din anul întâi, cel mai bun prieten în studenţie şi timp de câţiva ani după absolvire.

  Martin se sinucisese în 1981, imediat după divorţ şi după falimentul care i-a urmat.

  — Ce faci, îl întrebă Martin, ai de gând să-l pici? Uimit şi tăcut, Jeff îşi privi prietenul mort de atâta vreme: nu începuse încă să chelească, avea acelaşi păr negru şi des, iar pe faţa neridată şi în ochii luminoşi, de adolescent, nu se citea durere.

  — Ce-ai păţit, Jeff? Te simţi bine?

  — Nu… nu prea.

  Martin râse şi-şi azvârli cărţile pe pat.

  — Mie-mi spui? Acum ştiu de ce m-a avertizat tata să nu amestec scotch-ul cu bourbon-ul. Ai agăţat o gagică pe cinste aseară la Manueps; Judy te-ar fi omorât dac-ar fi fost acolo. Cum o cheamă?

  — Ăăă…

  — Hai, că nu erai chiar aşa de beat. Ai de gând s-o suni?

  Jeff se răsuci, tot mai panicat. Ar fi avut foarte multe lucruri să-i spună lui Martin, dar niciunul n-ar fi avut mai mult sens decât situaţia idioată în care se afla.

  — Ce-i cu tine, omule? Pari cu totul dat peste cap.

  — Păi… trebuie să ies afară. Am nevoie de aer. Martin îi aruncă o privire încruntată, nedumerită.

  — Da, aşa s-ar zice…

  Jeff apucă o pereche de pantaloni uşori, de armată, azvârliţi neglijent pe scaunul de la biroul lui, apoi deschise dulapul de lângă pat şi scoase o cămaşă de bumbac şi o jachetă de velur.

  — Du-te la cabinetul medical, îl sfătui Martin. Spune-le că ai gripă. Poate că Garrett o să te lase să dai testul altădată.

  — Da, sigur.

  Se îmbrăcă repede şi încălţă nişte pantofi din piele. Mai avea puţin şi se sufoca, dar se forţă să respire normal.

  — Nu uita de The Birds diseară. Ne întâlnim cu Paula şi Judy la Dooley's, la şapte; mai întâi o să mâncăm ceva.

  — În regulă. Ne vedem mai târziu.

  Jeff ieşi în hol şi închise uşa. Găsi scările şi coborî în fugă trei etaje, aruncând un salut unuia dintre tinerii care, trecând pe lângă el, îl strigă pe nume.

  Holul era exact aşa cum şi-l amintea: camera cu televizorul pe dreapta, goală acum, dar arhiplină când se transmiteau evenimente sportive sau imagini din cosmos; un grup de fete chicotind, aşteptându-şi prietenii la baza scărilor pe care nu aveau voie să urce; automatele de coca-cola aliniate vizavi de afişierele pe care studenţii lipeau anunţuri că vând sau cumpără maşini, cărţi, apartamente ori fac excursii la Macon, Savannah sau Florida.

  Afară, sângerii erau în floare, dând campusului o strălucire alb spre roz, în care parcă se reflecta marmura albă a măreţelor clădiri greco-romane. Se afla la Emory, nu încăpea îndoială: cel mai mare efort depus de Sud pentru a construi o universitate clasică, în stil Ivy League, una pe care regiunea s-o considere numai a ei. Atemporalitatea căutată a arhitecturii îl dezorienta; trecând în fugă prin curte, pe lângă bibliotecă şi facultatea de drept, Jeff înţelese că putea fi în anul 1988, dar la fel de bine putea fi şi în 1963. Nu avea indicii clare, nici măcar hainele şi tunsoarea studenţilor care se plimbau sau trândăveau pe spaţiile verzi. Moda tinerilor din anii 1980, în afară de punkiştii cu înfăţişare postapocaliptică, nu se deosebea de cea din primii lui ani de studenţie.

  O, Doamne, timpul petrecut în campus, visele născute aici, niciodată realizate… Podeţul care ducea la biserica din colegiu… De câte ori nu zăbovise pe el împreună cu Judy Gordon… Puţin mai departe, lângă clădirea facultăţii de psihologie, era locul unde luase prânzul cu Gail Benson aproape în fiecare zi, în primul an. Fusese prima şi ultima lui relaţie platonică adevărată cu o femeie. De ce n-a învăţat mai multe din prietenia cu ea? Cum de s-a îndepărtat atât de mult, în atâtea direcţii, de planurile şi aspiraţiile născute pe întinderile de iarbă verzi şi paşnice, sau între aceste clădiri nobile?

  Jeff alergase vreo doi kilometri până la intrarea principală a campusului şi se aştepta să respire accelerat, dar nu era aşa. Stătea pe culmea dealului scund din spatele bisericii Glenn Memorial, privind în jos, la North Decatur Road şi satul Emory, mica zonă comercială care deservea campusul.

  Şirul de librării şi magazine de îmbrăcăminte i se părea mai mult sau puţin familiar. Unul dintre ele anume, Horton's, îi trezi un val de amintiri; revăzu în minte rafturile cu reviste, automatul de băuturi răcoritoare, separeurile îmbrăcate în piele roşie, cu tonomate stereo individuale. Revăzu şi chipul tânăr al lui Judy Gordon, aşezată în faţa lui într-unui dintre separeuri, şi simţi parfumul părului ei blond, strălucitor.

  Scutură din cap şi se concentra la peisajul din faţa lui. Tot nu-şi putea da seama în ce an era; nu mai fusese la Atlanta de la conferinţa despre terorism şi mijloacele de informare, organizată de Associated Press în 1983, iar campusul nu-l mai văzuse din… Dumnezeule, ultima dată îl vizitase la un an sau doi după absolvire. N-avea de unde să ştie dacă magazinele rămăseseră neschimbate sau fuseseră înlocuite de clădiri înalte, cu multe etaje, ori de un mall.

  Maşinile puteau fi un indiciu; îşi dădu seama însă că nu vedea nici un Nissan sau o Toyota circulând pe şoseaua de la picioarele lui. Numai modele mai vechi, automobile greoaie, mari consumatoare de benzină, fabricate la Detroit. Iar când spunea „mai vechi” nu se referea doar la designul de la începutul anilor şaizeci. Treceau multe automobile cu aripi laterale mari, monştrii şoselelor din anii cincizeci, dar în 1963 circulau tot atâtea maşini vechi de şase şi opt ani câte circulau şi în 1988.

  Tot nu găsi nimic sigur. Chiar se întrebă dacă, la urma urmei, scurta întâlnire cu Martin din camera de cămin nu fusese altceva decât un vis extrem de real, din care se trezise brusc. Nu mai avea nici o îndoială că era treaz, că se afla în Atlanta. Poate că se îmbătase încercând să-şi uite necazurile şi, copleşit de nostalgie, luase un avion la miezul nopţii şi ajunsese aici. Numărul mare de maşini vechi putea fi o coincidenţă. Din clipă în clipă urma să apară o maşinuţă japoneză, din acelea pe care se obişnuise să le întâlnească peste tot.

  Exista o cale simplă de a rezolva problema. Coborî dealul în salturi, către staţia de taxiuri de pe Decatur Road, şi urcă în primul dintre cele trei taxiuri alb-albastre care aşteptau. Şoferul era tânăr, poate un student în ultimul an.

  — Unde mergem, amice?

  — Hotelul Peachtree Piaza, îi spuse Jeff.

  — Poftim?

  — Hotelul Peachtree Piaza, în centru.

  — Nu cred că-l ştiu. N-ai o adresă?

  Of, taximetriştii din ziua de azi… Nu erau obligaţi să dea un test, să înveţe pe de rost hărţi şi repere din oraş?

  — Ştii unde e Hotelul Regency, nu? Casa Hyatt?

  — Da, da. Acolo vrei s-ajungi?

  — Pe-acolo.

  — S-a făcut, amice.

  Şoferul o luă pe câteva străzi spre sud, apoi făcu la dreapta pe Ponce De Léon Avenue. Jeff duse mâna repede la buzunarul de la şold, speriat că nu are bani în pantalonii străini de pe el, dar descoperi un portofel maro uzat, care nu era al lui.

  Cel puţin erau bani în el – două bancnote de douăzeci, una de cinci şi mai multe de un dolar – deci nu-şi făcu griji că n-are cu ce plăti cursa. O să-i dea banii înapoi persoanei căreia îi aparţinea portofelul, împreună cu hainele astea vechi pe care le luase… de unde? De la cine?

  Deschise un compartiment îngust al portofelului, căutând nişte răspunsuri. Găsi o legitimaţie de student la Universitatea Emory pe numele Jeffrey L. Winston şi una de bibliotecă, tot de la Emory şi tot pe numele lui. O chitanţă de la spălătoria din Decatur. Un şerveţel împăturit pe care scria numele unei fete, Cindy, şi numărul ei de telefon. Fotografia părinţilor lui în faţa casei vechi din Orlando, cea în care locuiseră înainte ca tatăl lui să se îmbolnăvească grav. O fotografie color a lui Judy Gordon râzând şi aruncând cu bulgări de zăpadă, cu chipul strălucind de tinereţe, înconjurat de gulerul de blană albă, ridicat împotriva frigului. Şi un permis de conducere emis de statul Florida pe numele Jeffrey Lamar Winston, care expira în 27 februarie 1965.

  Jeff stătea singur la o masă de două persoane în Polaris, barul rotitor în formă de farfurie zburătoare de pe acoperişul hotelului Hyatt Regency. Pe cer, conturul Atlantei se învârtea deasupra lui la fiecare patruzeci şi cinci de minute. Şoferul de taxi nu fusese un prost, la urma urmei: construcţia cilindrică, de 72 de etaje din Peachtree Piaza, nu exista. Nu existau nici turnurile Omni International, nici clădirea gri de piatră a companiei Georgia Pacific, nici edificiul negru al firmei Equitable. În tot centrul Atlantei, singura clădire grandioasă şi cu hol maiestuos, de tipul celor care se construiau pretutindeni, era cea în care se afla acum. Însă din scurta conversaţie cu chelneriţa înţelese că hotelul era nou.

  Cel mai greu îi fusese când se privise în oglinda din spatele barului. O făcuse intenţionat, ştiind foarte bine ce va vedea, dar tot fusese şocat zărindu-şi chipul palid şi supt de la optsprezece ani.

  Judecând imparţial, tânărul din oglindă părea ceva mai matur decât era; rareori avusese probleme când trebuia să fie servit în baruri la vârsta respectivă, aşa cum nu avusese nici cu chelneriţa de acum, însă Jeff ştia că nu era decât impresia dată de înălţimea şi ochii lui adânciţi în orbite. Pentru el, imaginea din oglindă era cea a unui tânăr fără experienţă şi nemarcat de griji.

  Şi tânărul acela era el. Nu în trecut, ci aici şi acum: mâinile acestea fine care ţineau paharul, privirea aceasta concentrată era a lui.

  — Mai vrei un pahar, scumpule?

  Chelneriţa cu buze roşii îi zâmbi frumos. Avea prea mult rimei pe gene şi părul strâns într-un coc în stilul decadent B52. Era îmbrăcată „futurist”, într-o rochie mini, de felul celor care aveau să fie purtate de femeile de pretutindeni în următorii doi sau trei ani.

  Doi sau trei ani de acum încolo. Începutul anilor şaizeci. Doamne, Dumnezeule!

  Nu mai putea nega cele întâmplate, nu mai spera să le înţeleagă. Avusese un atac de cord, dar supravieţuise, fusese în biroul lui în 1988, iar acum se afla… aici. În Atlanta, în 1963.

  Jeff căuta fără succes o explicaţie, ceva care să aibă sens, cât de cât. Citise multă literatură ştiinţifico-fantastică în adolescenţă, dar situaţia lui nu semăna cu nici un scenariu de călătorie în timp. Nu exista nici o maşinărie, nici un savant nebun sau cu mintea întreagă; şi, spre deosebire de cele petrecute cu personajele povestirilor citite de el cu atâta pasiune, corpul său întinerise. Ca şi cum numai mintea sa făcuse un salt peste ani, ştergându-i cunoştinţele anterioare din creier şi înlocuindu-le cu amintirile de la optsprezece ani.

  Aşadar scăpase de moarte sau pur şi simplu o ocolise? Oare corpul lui fără viaţă zăcea într-o morgă din New York, într-un viitor alternativ, aşteptând să fie disecat de bisturiul unui patolog?

  Poate că era în comă: speranţa se deformase într-o nouă existenţă imaginară, la comanda unui creier răvăşit, muribund. Şi totuşi…

  — Dragă, îl întrebă chelneriţa, mai vrei să bei sau nu?

  — Păi… cred c-o să iau o cafea, dacă se poate.

  — Bineînţeles. Una irlandeză?

  — Nu, simplă. Puţină frişca, fără zahăr.

  Fata din trecut îi aduse cafeaua. Jeff privi luminile oraşului pe jumătate construit aprinzându-se sub cerul searbăd. Soarele dispăruse în spatele şirului de dealuri roşiatice care se întindeau spre Alabama, spre anii schimbărilor rapide şi haotice, ai tragediilor şi viselor.

  Cafeaua aburindă îi arse buzele. Le răcori bând din apa cu gheaţă. Lumea din spatele geamurilor nu era un vis; era concretă şi nevinovată, tot atât de reală pe cât de încrezătoare.

  Primăvara anului 1963. Avea atâtea alegeri de făcut!

  Jeff îşi petrecu restul serii plimbându-se pe străzile din centrul Atlantei, cu privirea şi auzul concentrate pe fiecare nuanţă a trecutului retrăit: plăcuţele de pe toaletele publice pe care scria „Albi” şi „Negri”, femei cu pălărie şi mănuşi, o reclamă la Queen Mary în vitrina unei agenţii de turism, pentru călătorii în Europa, o ţigară între degetele fiecărui bărbat pe lângă care trecea. Nu i se făcu foame decât după unsprezece, când îşi cumpără un hamburger şi o bere de la o cârciumă de lângă Five Points. I se păru că-şi aminteşte vag de barul şi grătarul anonim de acum douăzeci şi cinci de ani, un loc în care fusese cu Judy de câteva ori, să ia o gustare după vreun film; dar era deja atât de confuz, de extenuat din cauza şirului nesfârşit de privelişti şi locuri noi/vechi, că nu mai era sigur de nimic. Vitrinele magazinelor, feţele străinilor care treceau pe lângă el i se păreau enervant de cunoscute, deşi ştia că nu avea cum să-şi amintească tot ceea ce vedea. Îşi pierduse capacitatea de a separa amintirile false de cele adevărate.

  Trebuia cu orice preţ să doarmă, să se detaşeze de toate o vreme şi, poate, în ciuda deznădejdii, să se trezească în lumea din care a plecat. Dar ceea ce-şi dorea mai mult era o cameră de hotel obişnuită, ieşită din timp, din care să nu vadă orizontul deformat, să nu audă radioul sau televizorul, ca să nu-şi amintească de cele întâmplate; dar nu avea destui bani şi, bineînţeles, nici cărţi de credit. Decât să doarmă în Piedmont Park, mai bine se întorcea la Emory, în camera de cămin. Poate că-l va găsi pe Martin dormind.

  Nu dormea. Era treaz şi stătea la birou, răsfoind un număr din High Fidelity. Îi aruncă o privire nepăsătoare şi lăsă revista din mână când Jeff intră în cameră.

  — Deci, zise el, pe unde naiba ai umblat?

  — Prin centru. M-am plimbat încoace şi-ncolo.

  — Nu ţi-ai găsit timp să te plimbi şi pe la Dooley's, nu? Sau pe la Fox Theater? Era să pierdem prima parte din film, aşteptând după tine.

  — Îmi pare rău, am… Nu m-am simţit în stare. Nu în seara asta.

  — Puteai să-mi laşi naibii un bilet. Nici pe Judy n-ai sunat-o. Şi-a ieşit din minţi întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu tine.

  — Ştii ce? Sunt stors. N-am chef de vorbă, pricepi?

  Martin râse nervos.

  — Sper c-o să ai chef de vorbă mâine, dacă vrei s-o mai vezi pe Judy. O să fie nervoasă foc când o să afle că n-ai murit.

  Jeff visă despre moarte şi se trezi tot în camera de cămin. Nu se schimbase nimic. Martin era plecat, probabil la cursuri; dar era sâmbătă dimineaţa, îşi aminti el. Aveau cursuri sâmbăta? Nu ştia sigur.

  În orice caz, era singur în cameră şi profită de singurătate ca să-şi cerceteze biroul şi dulapul. Cunoştea toate cărţile: Infailibilul, Alegerea preşedintelui – 1960, La drum cu Charlie. Discurile cu coperte noi, neîndoite, îi înviară nenumărate senzaţii trăite în zilele şi nopţile pe care le petrecuse ascultând muzică: Stan Getz şi Joao Gilberto, trioul Kingston, Jimmy Witherspoon şi multe, multe alte discuri pierdute sau uzate cu vreme în urmă.

  Porni aparatul Harman-Kardon primit cadou de la părinţi de un Crăciun, puse discul cu Desafinado şi continuă să scotocească printre lucrurile lui din tinereţe: umeraşe pe care atârnau pantaloni cu manşete şi jachete sport Botany 500, un trofeu de tenis de la internatul de lângă Richmond, la care fusese înainte de Emory, un set de pahare de cocktail Hurricane, învelite în şerveţele şi cumpărate de la Pat O'Brien's din New Orleans, teancuri ordonate de numere din Playboy şi Rogue.

  Găsi o cutie cu scrisori şi fotografii, goli conţinutul pe pat şi începu să-l sorteze. Erau fotografii cu el în copilărie, cu fete ale căror nume nu şi le amintea, câteva serii de poze caraghioase făcute la cabine foto şi un plic cu fotografii de familie, cu părinţii şi sora lui mai mică la picnic, la plajă şi în jurul bradului de Crăciun.

  Instinctiv, scoase un pumn de fise din buzunar, merse la telefonul din hol şi află numărul de telefon al părinţilor săi, de mult uitat, de la serviciul de informaţii din Orlando.

  — Alo? Întrebă mama lui, pe tonul ei distrat, accentuat odată cu trecerea anilor.

  — Mamă? Începu el.

  — Jeff! Vocea ei se auzi mai slab când se depărta de receptor. Dragă, ridică telefonul în bucătărie. E Jeff! Apoi o auzi clar din nou. Ce-ţi veni să-mi spui „mamă”? Te crezi cumva prea mare ca să-mi spui „manii”?

  Nu-i mai spusese aşa de la douăzeci de ani.

  — Ce… ce mai faceţi? O întrebă.

  — Nu aşa de bine de când ai plecat, dar ne găsim de lucru. Am fost la pescuit la Titusville săptămâna trecută. Tatăl tău a prins un peşte de vreo paisprezece kilograme. Aş vrea să-ţi pot trimite şi ţie din el; e cel mai bun peşte din câţi ai mâncat vreodată. Mai avem mult în frigider, dar nu are acelaşi gust dacă nu e proaspăt.

  Vorbele ei îi treziră o avalanşă de amintiri, toate legate oarecum între ele: sfârşituri de săptămână petrecute în barca unchiului său, pe Atlantic, lumina puternică a soarelui pe puntea lucioasă, norii de furtună înşiraţi pe cer la orizont… orăşelele Titusville şi Cocoa Beach, părăsite înainte de marea invazie a NASA… congelatorul mare şi alb din garajul lor, plin de cotlete şi de peşte, iar deasupra lui rafturi de cutii îndesate cu vechi reviste de benzi desenate şi romane de Heinlein…

  — Jeff, mai eşti pe fir?

  — Da, iartă-mă… mami. O clipă am uitat de ce te-am sunat.

  — Păi, dragule, ştii că nu-ţi trebuie un motiv special ca să…

  Se auzi un declic, apoi vocea tatălui său:

  — Ca să vezi, vorbeşti de lup… Râse. Tocmai vorbeam despre tine, nu-i aşa, iubito?

  — Ba da, răspunse mama sa. Nu sunt nici cinci minute de când ziceam c-a trecut mult timp de când nu ne-ai mai sunat.

  Jeff habar n-avea dacă de la ultimul lui telefon trecuse o săptămână sau o lună şi nici nu voia să întrebe.

  — Bună, tată, zise el repede. Aud c-ai prins un peşte barosan.

  — Da, ar fi trebuit să fii şi tu acolo, îi spuse tatăl râzând. Bud n-a prins nimic toată ziua, iar Janet nu s-a ales cu altceva decât că s-a ars la soare. Încă-i mai cade pielea, arată ca o crevetă prea prăjită.

  Îşi aminti vag numele celor doi, dar nu le putu asocia cu nici o figură. Era uimit de energia şi pofta de viaţă a părinţilor lui. Tatăl lui făcuse un emfizem în 1982 şi nu prea mai ieşea din casă. Şi-l imagină cu greu în larg, luptându-se cu un peşte puternic, cu ţigara Pali Mail în colţul gurii, udată de stropii de apă. De fapt, îşi zise Jeff indiferent, părinţii lui aveau acum exact vârsta lui – sau cea pe care o avusese ieri pe vremea asta.

  — O, zise mama lui, m-am întâlnit întâmplător cu Barbara zilele trecute. Îi merge bine la Rollins şi mi-a spus să-ţi transmit că Cappy a rezolvat problema aia.

  Barbara, îşi aminti Jeff cu greu, era o fată cu care ieşise în liceu, dar numele Cappy nu-i spunea nimic.

  — Mulţumesc. Când te mai întâlneşti cu ea, spune-i că mă bucur cu adevărat că s-a rezolvat.

  — Mai eşti împreună cu micuţa Judy? Îl întrebă mama. Ne-ai trimis aşa o fotografie frumoasă cu ea, de-abia aşteptăm s-o cunoaştem, eu şi tata. Ce mai face?

  — Bine, răspunse Jeff evaziv, începând să regrete c-a sunat.

  — Ce mai face Chevy-ul? Merge tot aşa de bine ca înainte?

  Dumnezeule, nu se mai gândise la maşina aia veche de ani de zile.

  — Maşina e-n regulă, tată, îi răspunse, mai mult ghicind. Nici măcar nu ştia unde era parcată. Primise bestia aia fumigenă de la părinţi după absolvirea liceului şi mersese cu ea până când se stricase definitiv, în ultimul lui an la Emory.

  — Cum stai cu notele? Lucrarea de care te plângeai, pentru… Ştii tu, aia despre care ne-ai povestit săptămâna trecută, aveai probleme cu ea. Despre ce era vorba?

  — Săptămâna trecută? A, da, la istorie… Am terminat-o. Încă n-am primit nota.

  — Nu, nu era la istorie. Ziceai ceva de literatură engleză, parcă, nu?

  Pe fir se auzi dintr-odată o voce de copil, bâlbâindu-se agitată. Jeff tresări când realiză că era sora lui – o femeie trecută prin două divorţuri, cu o fetiţă în primul an de liceu. Îl impresiona acum exuberanţa fetei de numai nouă ani. Părea întruchiparea inocenţei pierdute, a timpului dat înapoi fără milă.

  Conversaţia cu familia îl sufoca şi-l stânjenea. Îi puse capăt, promiţând să sune peste câteva zile. Când aşeză receptorul în furcă, de pe frunte i se scurgea o sudoare rece, iar gâtul şi-l simţea uscat. Coborî scările în hol, cumpără o cola cu 25 de cenţi şi o bău din trei înghiţituri lungi. Cineva se uita la Sky King, în sala cu televizorul.

  Jeff se scotoci prin buzunare şi scoase o legătură de şase chei. Una dintre ele era de la cameră, intrase cu ea seara trecută, două erau General Motors, sigur de la maşină, contactul şi portbagajul, dar pe celelalte trei nu le recunoştea.

  Ieşi din cămin şi clipi sub soarele puternic al Georgiei. În campus domnea senzaţia de weekend, liniştea specială pe care o recunoscu imediat. Pe aleea cu şirul de frăţii studenţeşti, grupuri de candidaţi făceau curăţenie şi atârnau ornamente de mucava pentru runda de petreceri de sâmbătă seara; fetele din Harris Hali şi din noul cămin, încă fără nume, pierdeau vremea în pantaloni scurţi şi sandale, aşteptându-şi partenerii care să le ducă cu maşina la Soap Creek sau Stone Mountain. Din stânga se auzeau trupele de studenţi Air Force ROTC1 la instrucţie, mărşăluind şi cântând fără ironie sau proteste. Nimeni nu se juca cu discul pe iarbă şi nu se simţea miros de marijuana în aer. Studenţii de aici nici nu visau schimbările prin care avea să treacă omenirea.

  Jeff scrută cu privirea parcarea din faţa clădirii Longstreet Hali, căutându-şi Chevrolet-ul alb din 1958. Nu-l zări nicăieri. O luă pe Pierce Drive, apoi înconjură clădirea Arkwright pe lângă Dobbs Hali şi ajunse în spatele celeilalte aripi a căminului de băieţi; maşina nu era nici acolo.

  Mergând pe Clifton Road, auzi din nou comenzile strigate şi răspunsurile automate de pe câmpul de instrucţie, în minte i se făcu un declic şi o luă la stânga peste un podeţ care ducea la poştă, apoi trecu leneş prin faţa Frăţiei Phi Chi, a studenţilor medicinişti. Acolo se termina campusul, iar pe o stradă mai departe îşi găsi maşina. Era boboc, deci nu putea obţine permis de parcare până în toamna următoare. Fusese nevoit să parcheze în afara campusului în anul întâi. Şi totuşi, avea o amendă lipită pe parbriz. Ar fi trebuit să-şi mute maşina în dimineaţa respectivă, conform programului afişat.

  Se aşeză la volan. Senzaţia şi mirosul maşinii îi stârniră un amestec de reacţii ameţitoare. Petrecuse sute, poate mii de ore pe scaunul zdrenţuit al şoferului: la cinematografe drive-in2 şi restaurante la marginea şoselei, cu Judy, cu Martin sau alţi prieteni, ori singur, călătorind la Chicago, în Florida, o dată chiar până la Mexico City. Se maturizase în maşină mai mult decât în orice cameră de cămin sau apartament din oraş. Făcuse dragoste în ea, se îmbătase în ea, mersese cu ea la înmormântarea unchiului preferat, mort prea devreme, se folosise de motorul V-8, nesigur dar puternic, ca să dea frâu liber furiei, extazului, depresiei, plictiselii, remuşcărilor.

  Nu-şi botezase maşina niciodată, ideea i se părea copilărească; dar acum înţelegea ce mult însemnase ea pentru el, cât de legată era propria lui identitate de personalitatea capricioasă a bătrânului Chevrolet.

  Puse cheia în contact şi porni maşina. După un rateu, motorul se trezi la viaţă. Întoarse maşina, coti la dreapta pe Clifton Road, pe lângă Centrul de Boli Contagioase, construit pe jumătate. Încă se mai numea CBC în anii optzeci, dar atunci iniţialele însemnau Centrul de Combatere a Bolilor, şi era renumit în toată lumea pentru studiile despre flagelurile viitorului, ca legio-neloza sau SIDA.

  Viitorul: boli oribile, revoluţionarea comportamentului sexual, apoi răsturnarea lui, triumf şi tragedie în spaţiul cosmic, străzile oraşelor bântuite de punkişti cu privirea goală, îmbrăcaţi în piele şi lanţuri, cu şuviţe roz, ca nişte spiţe, raze aducătoare de moarte orbitând în jurul Pământului poluat, sufocat… Doamne, se gândi Jeff înfiorat, aşa privind lucrurile, lumea părea un loc de coşmar dintr-un roman ştiinţifico-fantastic. În multe feluri, realitatea cu care se obişnuise avea mai multe în comun cu filme ca Blade Runner decât cu naivitatea senină a începutului de an 1963.

  Deschise radioul: unde medii cu bruiaj, monofonie, banda FM inexistentă. „Va veni şi ziua noastră”, se jeluiau Ruby and the Romantics, iar Jeff râse cu voce tare.

  Coti la stânga pe Briarcliff Road, străbătând fără ţintă zona rezidenţială din vestul campusului. Ajunse pe Moreland Avenue şi continuă să conducă, trecând pe lângă Inman Park şi închisoarea federală, unde fusese închis Al Capone. Dispăruseră plăcuţele cu numele străzilor. Acum mergea pe Macon Highway, spre sud.

  Radioul îi ţinea companie cu nesfârşita serie de piese dinainte de Beatles: Surfin' USA, I Will Follow Him, Puff, the Magic Dragon. Jeff le fredona şi el, pretinzând că ascultă un post care difuza melodii vechi. Nu trebuia decât să învârtă de buton, îşi zicea, ca să-l audă pe Springsteen sau pe Prince ori un post de jazz care transmitea ultima piesă a lui Pat Metheny de pe un CD. În cele din urmă, semnalul postului se stinse şi tot aşa şi fantezia lui. Nu găsi decât alte posturi asemănătoare, cu aceeaşi muzică desuetă. Nici posturile country nu auziseră de Willie sau Waylon; peste tot cântau doar Ernest Tubbs şi Hank Williams.

  La ieşirea din Mcdonough, Jeff trecu pe lângă o tarabă care vindea piersici şi pepeni. El şi Martin se opriseră la una asemănătoare într-unui dintre drumurile lor spre Florida, mai mult ca s-o vadă pe fata cu picioare lungi şi pantaloni scurţi albi, care vindea fructe. Avea un ciobănesc german uriaş lângă ea şi, după tachinările clasice şi inutile dintre băiatul de la oraş şi fata de la ţară, el şi Martin cumpăraseră un coş plin cu piersici. Nu le trebuiau, se saturaseră de mirosul lor după vreo cincisprezece kilometri, aşa că exersară cu ele tragerea la ţintă, ochind indicatoarele rutiere şi bucurându-se prosteşte la fiecare „pleosc” care însoţea o lovitură reuşită.

  Asta fusese când? În vara lui '64 sau '65? Adică peste un an sau doi de acum înainte. Astăzi, pentru el şi Martin excursia asta nu exista, nu cumpăraseră piersicile alea, nu murdăriseră şi nu deformaseră jumătate dintre indicatoarele de reducere a vitezei de pe drumul spre Valdosta. Asta ce însemna? Dacă Jeff era tot în trecutul lui retrăit la modul inexplicabil, atunci urma oare să facă aceeaşi excursie, să spună aceleaşi glume, să arunce aceleaşi piersici coapte în aceleaşi indicatoare? Şi dacă n-ar face-o, dacă ar rămâne în Atlanta în săptămâna respectivă sau pur şi simplu n-ar opri în faţa vânzătoarei cu picioare lungi… Atunci ce era cu amintirea asta a lui? De unde îi apăruse şi ce avea să se întâmple cu ea?

  Într-un fel, se părea că-şi retrăieşte viaţa, derulând-o ca pe o casetă video. Şi totuşi nu avea senzaţia că era legat de ceea ce se petrecuse înainte, cel puţin nu complet. Din câte înţelegea, ajunsese înapoi în acel moment al vieţii cu toate amănuntele neschimbate – era student la Emory şi coleg de cameră cu Martin, mergea la aceleaşi cursuri ca acum un sfert de veac – dar în cele douăzeci şi patru de ore de când revenise în trecut deja începuse să devieze de la traseul urmat iniţial.

  Faptul că aseară i-a tras clapa lui Judy era cea mai mare şi mai evidentă schimbare, deşi nu avea nici un efect pe termen lung. Au mai ieşit împreună numai şase sau opt luni după aceea, îşi aminti el, până pe la Crăciun. L-a părăsit pentru un „bărbat mai bătrân”, un student în ultimul an la medicină, din Tulane. Jeff a suferit câteva săptămâni, apoi a început să se întâlnească cu mai multe fete: o brunetă slăbănoagă, Margaret, apoi, după un timp, tot o brunetă, al cărui nume începea cu D sau V, pe urmă o blondă care putea înnoda coada la cireaşă cu limba. N-a cunoscut-o pe Linda, femeia cu care se va căsători, decât după facultate, când lucra la un post de radio în West Palm Beach. Era studentă la universitatea Florida Atlantic. S-au cunoscut pe plajă la Boca Raton…

  Doamne, unde era Linda acum? Mai tânără cu doi ani decât el, trebuia să fie încă la liceu, locuind cu părinţii. Simţi brusc nevoia să-i dea un telefon, poate chiar să meargă până la Boca Raton s-o vadă, s-o întâlnească… Nu, n-ar fi bine deloc. Ar fi prea ciudat. Ar fi periculos, căci s-ar putea crea un paradox terifiant.

  Chiar aşa ar fi? Trebuia oare să se gândească la paradoxuri, la vechea idee că-ţi omori propriul bunic? S-ar putea să nu fie cea mai potrivită preocupare. Nu era un străin rătăcind prin timpul lui, speriat că se va întâlni pe sine mai tânăr; el em, de fapt, mai tânăr, făcea parte integrantă din lume. Numai mintea lui era în viitor – iar viitorul exista doar în mintea lui.

  Jeff trebui să tragă pe dreapta şi să oprească puţin. Cu capul în mâini, examina implicaţiile situaţiei lui. Se mai întrebase dacă nu cumva totul era doar o halucinaţie a fostei lui existenţe. Dar dacă era adevărat reversul? Dacă următoarele două decenii şi jumătate – căderea Saigonului, muzica rock New Wave şi computerele – nu erau decât rodul imaginaţiei sale bogate care îi apăruseră în minte aici, în lumea reală a anului 1963 pe care n-o părăsise niciodată? Părea mult mai veridic decât orice altă explicaţie bazată pe călătoria în timp, viaţa de apoi sau tulburări temporale.

  Porni Chevroletul şi se încadra din nou pe Autostrada 23, Locust Grove, Jenkinsburg, Jackson… orăşele în ruină, amorţite, din zona mai puţin dezvoltată a Georgiei, scene dintr-un film din perioada marii crize. Poate că tocmai de asta conducea fără ţintă, se gândi, din cauză că ţinutul din spatele Atlantei era atemporal şi lipseau total indiciile anului sau deceniului în care se afla. Şoproane învechite de vreme pe care scria cu litere mari, din vopsea, „Isus ne mântuieşte”, rămăşiţele reclamelor rimate la crema de ras Burma Shave, un negru bătrân târând după el un măgar… până şi Atlanta anului 1963 părea futuristă în comparaţie cu scenele astea.

  La Pope's Ferry, la nord de Macon, opri la o mică staţie de benzină familială care avea şi un magazin universal. Nu te puteai servi singur de la pompă; nu exista benzină fără plumb, doar Gulf premium la treizeci şi trei de cenţi litrul, sau normală, cu douăzeci şi şapte de cenţi, îi spuse băiatului care servea să-i facă plinul cu premium şi să mai adauge patru litri de ulei, dacă nu avea suficient.

  Cumpără două batoane Slim Jim şi o cutie de bere din magazin. Zgârie inutil partea de sus a conservei de câteva ori, înainte să-şi dea seama că nu avea inel de care să tragă.

  — Trebuie să-ţi fie tare sete, dragă, îi spuse femeia din spatele tejghelei, râzând, dacă vrei să deschizi conserva aia cu degetele!

  Jeff zâmbi prosteşte. Femeia îi arătă cu degetul o cheie legată de casă cu sfoară. Jeff făcu două găuri în formă de V în partea de sus a conservei. Băiatul de la pompă îi strigă prin uşa stricată:

  — Cred că vă trebuie vreo şase litri de ulei, domnule!

  — Bine, pune cât trebuie. Şi verifică şi curelele de la ventilator!

  Sorbi o înghiţitură lungă de bere şi luă o revistă de pe raft. Găsi un articol despre ultima nebunie din arta pop: benzile desenate mărite ale lui Lichtenstein, hamburgerii Oldenburg uriaşi de vinil. Ciudat, credea că astea se petrecuseră mai târziu, prin '65 sau '66. Găsise oare o discrepanţă? Era lumea asta puţin diferită de cea pe care credea că o cunoaşte?

  Trebuia să stea de vorbă cu cineva. Martin ar lua totul ca pe-o glumă, iar părinţii lui ar crede că nu mai e în toate minţile. Poate aşa era, poate că ar trebui să meargă la un psihiatru. Cel puţin doctorul îl va asculta, iar discuţia lor va rămâne confidenţială; însă o asemenea întâlnire ar implica supoziţia nerostită a unei probleme mintale, dorinţa de a fi „vindecat” de ceva.

  Nu, nu putea discuta cu nimeni, nu deschis. Dar nici nu putea continua să evite pe toată lumea de teamă că se va afla, ar fi mai ciudat decât dacă ar confunda evenimentele sau momentele lor. Se simţea singur, avea nevoie de alinarea unei alte prezenţe, după toate prin câte trecuse.

  — Îmi daţi şi nişte fise pentru telefon? O întrebă pe femeia de la casă, întinzându-i o bancnotă de cinci dolari.

  — Un dolar mărunt e bine?

  — Vreau să sun în Atlanta.

  Femeia încuviinţă din cap, apăsă butonul care deschidea sertarul şi scoase nişte monede.

  — Un dolar o să-ţi ajungă sigur, dragă.

  La Harris Hall, fata de la recepţie era evident nervoasă că picase de serviciu sâmbătă seara, dar se distra cum putea, urmărind ce făceau colegele ei. Când intră Jeff, îl studie din cap până în picioare, iar în voce i se ghici o undă de sarcasm când sună la etaj, s-o anunţe pe Judy Gordon că i-a sosit prietenul. Poate ştia că Judy luase plasă cu o seară înainte ori poate ascultase ce vorbise cu Jeff când o sunase după-amiază de la staţia de benzină de lângă Macon.

  Zâmbetul enigmatic şi ironic era cam descurajant, aşa că Jeff se aşeză pe una dintre canapelele incomode din holul alăturat, unde o brunetă cu părul strâns în coadă şi prietenul ei ascultau Heart and Soul pe un Steinway vechi, lângă şemineu. Fata zâmbi şi-i făcu semn cu mâna când intră. Nu ştia cine era, probabil vreo prietenă de-a lui Judy de care uitase de mult, dar o salută din cap şi-i întoarse zâmbetul. În holul aerisit mai erau vreo opt sau nouă tineri, fiecare la distanţă de celălalt. Doi dintre ei aveau buchete de flori, iar unul o cutie de bomboane Whitman's în formă de inimă. Aveau toţi o mină stoică, dar nu reuşeau să-şi ascundă nerăbdarea – peţitori la templul Afroditei, pretendenţi lipsiţi de experienţă la favorurile zânelor dintre zidurile fortăreţei. Seara întâlnirilor, 1963.

  Lui Jeff, senzaţia îi era foarte familiară. Observă nemulţumit că avea palmele umede din cauza nervilor, chiar şi acum.

  De pe scări se răspândi în hol un râs colorat. Tinerii îşi îndreptară cravatele, îşi verificară ceasurile şi-şi aranjară şuviţele de păr. Două fete îşi găsiră însoţitorii şi ieşiră cu ei în întunericul misterios al nopţii.

  Judy apăru după douăzeci de minute, cu o privire care se voia clar de gheaţă. Însă Jeff nu-i remarcă decât tinereţea incredibilă, tandreţea primăvăratică pe care n-o avea doar pentru că era adolescentă. În anii optzeci, fetele – femeile – de vârsta ei nu arătau la fel. Pur şi simplu nu ştiau să fie tinere şi inocente, nu fuseseră aşa de pe vremea lui Janis Joplin, şi nu erau cu atât mai mult în epoca Madonnei.

  — Deci, începu ea. Mă bucur că ai reuşit să ajungi în seara asta.

  Jeff se ridică stânjenit şi-i zâmbi în chip de scuză.

  — Îmi pare foarte rău pentru aseară, spuse el. Nu… n-am fost în apele mele. M-am simţit ciudat. N-ai fi vrut să fii lângă mine.

  — Ai fi putut să dai un telefon, îi spuse ea arţăgoasă. Braţele încrucişate îi scoteau în evidenţă sânii, două umflături discrete, sub bluza Peter Pan. Pe braţ îi atârna un pulover bej de caşmir. Purta o fustă Madras şi pantofi cu toc jos şi barete legate în jurul gleznei. Simţind parfumul Lanvin şi mirosul şamponului de flori, Jeff se trezi prins în mrejele şuviţelor blonde care dansau deasupra ochilor ei mari, albaştri.

  — Ştiu, recunoscu el. Aş vrea s-o fi făcut.

  Fata uită supărarea şi cearta se termină înainte de a începe. Niciodată nu fusese în stare să rămână supărată multă vreme, îşi aminti Jeff.

  — Ai pierdut un film grozav aseară, îi spuse Judy, fără nici o urmă de iritare. Începe cu o fată care cumpără nişte păsări de la magazinul de animale şi Rod Taylor se face că lucrează acolo şi…

  Îi povesti aproape tot filmul în timp ce ieşeau din cămin şi urcau în Chevroletul lui Jeff. El se prefăcu că nu ştie ce se petrece în film, deşi îl văzuse nu de mult, pe HBO, în cadrul retrospectivei periodice Hitchcock. Şi, bineînţeles, îl văzuse împreună cu Judy, când rulase prima dată. Aseară, dar cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în cealaltă viaţă a lui.

  —… şi pe urmă tipul merge să-şi aprindă trabucul la staţia de benzină, dar… Nu-ţi mai spun ce se întâmplă, ca să nu-ţi stric plăcerea. E un film tare înspăimântător. Nu m-ar deranja să-l mai văd o dată, dacă vrei. Sau am putea merge să vedem Bye Bye Birdie. Tu ce zici?

  — Aş prefera să stăm de vorbă. Bem o bere undeva, poate şi mâncăm ceva?

  — Sigur, zâmbi Judy. La Moe's and Joe's?

  — Da. Asta-i pe Ponce de Leon, nu?

  — Nu, acolo-i Manueps. Să nu-mi zici c-ai uitat. Fă stânga chiar aici! Se răsuci în scaun şi-i aruncă o privire nedumerită. Chiar te porţi ciudat. Ai păţit ceva?

  — Nimic grav. Ţi-am spus, nu mă simt în apele mele.

  Recunoscu intrarea localului la care trăgeau adesea ca studenţi şi parcă după colţ.

  Interiorul parcă era altfel decât îşi amintea el. Crezuse că barul era la stânga faţă de intrare, nu la dreapta, iar separeurile arătau şi ele diferit, parcă mai mari şi mai întunecoase. O conduse pe Judy spre unul din spate. Pe drum, un bărbat de vârsta lui – nu, se corectă el, un bărbat de vreo patruzeci de ani, mai bătrân – îl lovi prieteneşte peste umăr.

  — Jeff, ce mai faci? Cine-i frumoasa ta prietenă?

  Jeff se uită direct la figura lui: ochelari, barbă neagră cu fire albe, zâmbet larg. Îi părea o simplă cunoştinţă.

  — Ea e Judy Gordon. Judy, uite, ţi-l prezint pe…

  — Profesorul Samuels, îl completă ea. Colega mea de cameră face literatură medievală cu dumneavoastră.

  — Şi pe ea o cheamă…

  — Paula Hawkins.

  Zâmbetul bărbatului se lărgi mai mult şi dădu din cap de două ori.

  — Excelentă studentă. O tânără foarte inteligentă. Bănuiesc că ţi-a spus câte ceva despre curs.

  — O, da. Paula mi-a povestit multe despre dumneavoastră.

  — Atunci poate că o să ne încânţi cu prezenţa ta fermecătoare de la toamnă.

  — Nu pot să vă dau un răspuns acum, domnule profesor, încă nu m-am hotărât ce-o să studiez anul viitor.

  — Treci pe la mine pe la birou. O să stăm de vorbă despre asta. Jeff, ai făcut treabă bună cu lucrarea despre Chaucer, dar a trebuit să-ţi dau nouă din cauza citatelor incomplete. Să fii atent data viitoare, ai înţeles?

  — Am înţeles, domnule profesor. O să fiu mai atent altădată.

  — Bine, bine. Ne vedem la ore.

  Le făcu semn cu mâna de rămas bun şi se întoarse la berea lui. Ajunşi la separeu, Judy se strecură lângă Jeff şi începu să chicotească.

  — Ce-i de râs?

  — N-ai auzit de el? Doctor Samuels?

  Jeff nici măcar nu-şi putuse aminti numele lui.

  — Nu, ce-i cu el?

  — E un măgar bătrân, asta e. Umblă după toate fetele cu care are cursuri, alea drăguţe. Paula mi-a spus că i-a pus mâna pe coapsă o dată, după curs, uite-aşa.

  Judy îi prinse piciorul cu degetele ei de copil, îl frecă şi-l strânse.

  — Îţi dai seama? Îl întrebă ea, conspirativ. E mai bătrân şi decât tata. „Treci pe la mine pe la birou”… Ha! Ştiu eu ce vrea să discutăm. Nu ţi se pare cel mai dezgustător lucru, un bărbat de vârsta lui să se poarte în halul ăsta?

  Mâna lui Judy era tot pe piciorul lui Jeff, puţin mai aproape de penisul lui, care se întărea. Se uită în ochii ei nevinovaţi, la gura ei roşie, dulce şi şi-o imagină sărind pe el chiar acolo, în separeu. Măgar bătrân, îşi zise şi râse.

  — Ce-i de râs? Îl întrebă fata.

  — Nimic.

  — Nu mă crezi, nu-i aşa?

  — Ba da. Numai că… ştii… tu, eu, totul. Mi-a venit să râd pur şi simplu. Ce vrei să bei?

  — Ce beau de obicei.

  — Un zombie3 triplu, da?

  Fata îşi alungă îngrijorarea de pe faţă şi râse împreună cu el.

  — Prostuţule! Vreau un pahar de vin roşu, ca întotdeauna. Nu eşti în stare să-ţi aminteşti chiar nimic în seara asta?

  Buzele lui Judy lipite de ale lui era moi cum şi le imaginase, cum şi le amintise. Mireasma proaspătă a părului şi pielea ei tânără, fină, îl excitau cum nu se mai excitase de când începuse să iasă cu Linda, înainte de a se căsători. Jeff o săruta, iar fata îşi proptea capul de marginea tapiţată a portierei. La radio, Andy Williams cânta The Days of Wine and Roses. Parfumul sângerilor în floare se amesteca discret cu parfumul pielii ei moi, curate. Parcaseră pe o stradă cu mulţi copaci, la un kilometru de campus; Judy îi arătase locul după ce plecaseră de la bar.

  Discuţia cursese mai lin decât se aşteptase Jeff. O lăsase pe Judy s-o conducă, să amintească nume, locuri şi întâmplări. Reacţiona din amintiri şi ajutându-se de intonaţia şi tonul din vocea ei. Nu-i scăpase decât o singură neconcordanţă: vorbeau despre nişte studenţi pe care-i cunoşteau şi ştiau că vor să se mute din campus anul viitor, iar Jeff spusese că s-ar putea să subînchirieze un condo. Judy nu auzise cuvântul, dar îi explică repede că era o noutate din California despre Gare citise şi se gândise c-o să apară şi în Atlanta în curând.

  Jeff începu să se relaxeze şi să se simtă bine odată cu trecerea timpului. Îl ajutaseră şi berile, dar mai mult faptul că se afla lângă Judy îi linişti gândurile pentru prima dată de când începuse toată aventura. Erau momente când nici nu se gândea la viitorul/trecutul lui. Trăia, asta conta. Era în viaţă.

  Dădu la o parte părul de pe faţa fetei, o sărută pe obraji, pe nas şi apoi din nou pe buze. Ea scoase un geamăt de plăcere şi degetele lui alunecară de pe sânii ei pe nasturii de sus ai bluzei. Fata îi îndepărtă mâna şi i-o puse înapoi pe sâni. Se sărutară câteva minute şi pe urmă Judy îi puse mâna pe picior, ca în separeul din bar, dar se mişca tot mai sus, până ajunse cu degetele la penisul lui tare, mângâindu-l şi frământându-l delicat.

  Jeff îi mângâie gambele prin ciorapii de nylon, apoi avansa şi simţi pielea moale de deasupra ciorapilor.

  Judy se retrase din îmbrăţişarea lui şi se ridică repede în capul oaselor.

  — Dă-mi batista ta, îi şopti.

  — Poftim? Nu…

  Fata scoase batista albă din buzunarul jachetei lui, unde o îndesase din instinct mai devreme, când se îmbrăcase în hainele demodate. Jeff vru s-o îmbrăţişeze din nou, s-o tragă spre el, dar ea se opuse.

  — Şşş… şopti ea din nou, apoi zâmbi dulce: Lasă-te pe spate şi închide ochii.

  Jeff se încruntă, dar o ascultă. Ea îi desfăcu repede pantalonii şi-i eliberă penisul tare cu o mişcare sigură şi dibace. Deschise ochii uimit şi-o privi uimit cum se uită pe geam în timp ce degetele ei îl mângâiau ritmic. O prinse de mână.

  — Judy, nu.

  Fata se uită la el îngrijorată.

  — N-ai chef în seara asta?

  — Nu aşa. Îi îndepărtă uşor mâna, îşi aranja hainele şi-şi închise pantalonii. Te doresc. Vreau să fiu cu tine. Dar nu aşa. Am putea merge undeva, la un hotel sau…

  Judy se propti de portieră şi-l privi indignată.

  — Ce vrei să spui? Ştii că nu sunt aşa!

  — Nu vreau să spun decât că vreau să fim împreună, dar într-un mod afectuos. Vreau să-ţi dau…

  — Nu trebuie să-mi dai nimic! Judy se strâmbă şi Jeff se temu c-o să-nceapă să plângă. Încercam să te relaxez cum am mai făcut şi altădată, şi deodată înţelegi altceva şi vrei să mă târăşti la un hotel ieftin, să mă tratezi ca pe o… ca pe o prostituată!

  — Judy, pentru Dumnezeu, nu-i adevărat. Nu înţelegi că vreau să fii şi tu fericită?

  Fata scoase un ruj din poşetă şi aranja furioasă oglinda retrovizoare ca să-şi coloreze buzele.

  — Sunt foarte fericită să rămânem cum suntem, mulţumesc frumos. Sau cel puţin cum am fost până în seara asta.

  — Uite, îmi pare rău de ce-am spus, bine? M-am gândit…

  — Ţine-ţi gândurile pentru tine şi mâinile acasă. Aprinse becul de deasupra capului şi se uită la micul ei ceas auriu.

  — N-am vrut să te supăr. Putem vorbi mâine despre asta, spuse Jeff.

  — Nu vreau să vorbim despre asta. Vreau să mă duci la cămin, acum. Asta dacă mai ştii cum să ajungi acolo.

  După ce-o lăsă pe Judy la cămin, Jeff găsi un bar pe North Druid Hills Road, lângă noul complex comercial Lenox Square. Nu părea să fie genul de local în care să dea peste cineva de la Emory. Era un bar pentru indivizi mai bătrâni şi tăcuţi, care caută să scape măcar o oră de teroarea gândului la ipotecă şi de căsnicia plictisitoare. Imediat, Jeff se simţi ca acasă, deşi ştia că nu arată ca restul clientelei; barmanul îi ceru buletinul, iar el reuşi să găsească actul falsificat pe care îl ţinuse odată într-un compartiment al portofelului, special pentru asemenea ocazii rare. Cu un mormăit dubios, barmanul îi aduse un Jack Danieps dublu şi se întoarse la televizorul alb-negru aşezat deasupra tejghelei.

  Jeff sorbi prelung din băutură şi se uită absent la ştiri: la Birmingham erau din nou probleme, Jimmy Hoffa fusese condamnat pe baza unor acuzaţii inventate la Nashville, Telstar II era gata de lansare. Jeff se gândi la Martin Luther King, mort la Memphis, la dispariţia misterioasă a lui Hoffa de pe faţa pământului şi la cerul împânzit de sateliţii de comunicaţii care îndopau planeta cu MTV şi reluări din Miami Vice. Brava lume nouă…

  Seara petrecută cu Judy fusese destul de plăcută, dar întâmplarea din maşină, de la sfârşit, îl deprimase. Uitase cum era să faci sex artificial. Nu, nu uitase; nu ştiuse niciodată pe deplin cum era, nu când o făcea pentru prima oară. Absenţa sincerităţii se ascundea sub strălucirea senzaţiilor nou descoperite, de foame sexuală naivă, dar de nestăvilit. Timpul scotea la iveală cât de ieftine erau trăirile care odată îi păruseră profund erotice: satisfacerea sexuală rapidă cu mâna, pe scaunul din faţă al unui Chevrolet, şi muzică proastă în fundal.

  Ce naiba o să facă acum, o să se prefacă în continuare? O să se complacă în alte mângâieri amoroase cu o tinerică blondă din alt timp, care nu auzise în viaţa ei de anticoncepţionale? O să revină la cursuri, la discuţii spontane adolescentine şi la dans, ca şi cum ar fi toate noi pentru el? O să memoreze tabele statistice pe care le uitase de mult şi care nu-i folosiseră niciodată, ca să treacă examenul de sociologie?

  Poate că nu avea nici o şansă, absolut niciuna, dacă întoarcerea asta fenomenală şi grotescă în timp era permanentă. Poate că trebuia neapărat să treacă din nou prin toate experienţele dureroase şi previzibile, ani după ani. Realitatea alternativă era tot mai concretă cu fiecare clipă, tot mai convingătoare. Celălalt sine al său era cel fals acum. Trebuia să accepte faptul că era student în anul întâi, un boboc de optsprezece ani, total dependent de părinţi şi de capacitatea lui de a repeta cu succes zeci de cursuri universitare care îl umpleau de dispreţ şi plictiseală profundă.

  La televizor, ştirile se terminaseră. Un crainic sportiv anunţa cu glas monoton scorurile meciurilor de baseball din liga AA. Jeff îşi mai comandă o băutură. Când barmanul îi aduse paharul, atenţia i se concentra la maximum pe fiecare cuvânt.

  „… vine pe pista Churchill Downs neînfrânt, mai sunt încă doi mânji din est care ar putea fi concurenţi puternici ai murgului. Antrenorul Woody Stephens îl aduce în derby pe Never Bend, care a obţinut o victorie frumoasă în cursa de la Stepping Stone, cu un palmares curat în '63; Stephens nu merge chiar atât de departe încât să anticipeze victoria, dar…”

  Derby-ul Kentucky. La dracu', de ce nu? Dacă a trăit deja următorii douăzeci şi cinci de ani, nu şi i-a închipuit sau nu i-a visat, un lucru era clar: era un depozit de informaţii care se puteau dovedi extrem de folositoare. Nu tehnice – n-avea cum să proiecteze un calculator sau ceva asemănător – dar sigur avea cunoştinţele necesare, de jurnalist, despre tendinţele şi evenimentele care aveau să marcheze societatea de acum şi până la mijlocul anilor optzeci. Ar putea face o groază de bani din pariuri sportive sau anticipând rezultatele alegerilor prezidenţiale. Desigur, presupunând că ştia precis şi sigur ce urma să se întâmple în următorii douăzeci şi cinci de ani. Aşa cum avea să recunoască mai târziu, asta nu era neapărat o presupunere pe care să se bazeze.

  „… chiar în spatele celui din frunte. Calul care se pare că va stabili ritmul este No Robbery, de la Greentree Stable, care deţine recordul de 1:34, alergând cel mai repede la milă dintre toţi caii de trei ani din New York… şi care a câştigat Wood Memorial la o săptămână după stabilirea…”

  Fir-ar să fie, cine a câştigat Derby-ul în anul acela? Jeff nu reuşi să-şi amintească. Spre deosebire de No Robbery, numele Never Bend măcar îi suna vag cunoscut; dar asta tot nu era suficient.

  „… amândoi au de dat o bătălie grea cu echipa lui Willie Shoemaker şi cu minunea din vest, Candy Spots. Asta-i combinaţia care trebuie învinsă, prieteni; şi, deşi se pare că va fi o cursă plină de suspans între cei trei concurenţi, toată lumea spune – fără nici o îndoială -că sâmbăta asta Candy Spots va câştiga laurii.”

  Nici asta nu era suficient. Al cui cal era? Nothern Dancer? Sau poate Kauai King? Ştia sigur că amândoi câştigaseră câte un derby, dar în ce an?

  — Barman!

  — Încă unul?

  — Nu, momentan mi-ajunge. N-ai un ziar?

  — Un ziar?

  — Da, un ziar, de azi, de ieri, nu contează.

  — The Journal sau Constitution?

  — Oricare. Ai pagina sportivă?

  — Am cam mâzgălit-o. Cei de la Braves vin în oraş anul viitor, le urmăresc punctajul.

  — Pot să mă uit puţin?

  — Bineînţeles.

  Barmanul întinse mâna spre locul unde ţinea suporturile pentru pahare şi scoase un ziar împăturit strâns.

  Jeff trecu peste paginile de baseball şi găsi prezentarea viitoarei curse din Louisville. Citi lista cailor concurenţi: mai întâi favoriţii anunţaţi de comentator, Candy Spots, Never Bend, No Robbery, apoi Royal Tower, Lemon Twist, nu, nu ei, Gray Pet, Devil It Is… nici de ei nu auzise… Wild Card, Rajah Noor… Bonjour, On My Honor…

  Chateaugay.

  Chateaugay, cu o şansă de reuşită din unsprezece.

  Îşi vându Chevroletul unui crupier de maşini uzate de pe Briarcliff Road, pe şase sute de dolari. Cărţile, radioul şi colecţia de discuri le-a dat pe încă două sute cincizeci de dolari la un magazin de vechituri din centru, în biroul din camera de cămin găsi un carnet de cecuri şi un libret de economii de la o bancă de lângă campus. Retrase imediat toţi banii, lăsând doar douăzeci de dolari în ambele conturi, aşa că obţinu încă opt sute trei zeci de dolari.

  Cel mai greu i-a fost să le dea telefon părinţilor. Era evident că se îngrijorară foarte tare când le ceru, pe neaşteptate, un împrumut „urgent”. Tatăl lui chiar se supără când refuză să le dea alte explicaţii. Dar reuşi să obţină două sute de dolari, iar mama îi mai trimise încă patru sute din economiile ei.

  Acum trebuia să facă un pariu, unul mare. Dar cum? Se gândi să meargă la Louisville şi să depună banii chiar înainte de cursă, dar agenţia de turism la care sună îi spuse ceea ce deja bănuia, că biletele pentru derby fuseseră vândute cu multe săptămâni înainte.

  Mai era şi problema vârstei. Poate că arăta suficient de matur ca să fie servit la bar, dar un pariu pe o sumă atât de mare cu siguranţă ar fi atras atenţia. Avea nevoie de cineva care să-l acopere.

  — Un agent de pariuri? De ce dracu ai nevoie de un agent de pariuri, băiete?

  În ochii lui Jeff, Frank Maddock, de douăzeci şi unu de ani, era doar un băiat, dar în momentul respectiv un student la drept în anul al patrulea era un bărbat mai în vârstă, cu experienţă, căruia îi făcea plăcere evidentă să-şi joace rolul.

  — Vreau să fac un pariu.

  Maddock zâmbi condescendent, aprinse o ţigaretă şi făcu semn să i se mai aducă o bere.

  — Unde?

  — Derby-ul Kentucky.

  — De ce nu deschizi o agenţie la cămin? Cred că ai avea mulţi clienţi. Numai să-ţi ţii gura.

  Studentul mai mare îl trata cu condescendenţă. Jeff zâmbi în sinea lui la aerele de expert, nemeritate, pe care şi le dădea.

  — Vreau să pariez pe o sumă foarte mare.

  — Zău? Cât de mare?

  Marţi după-amiază, localul Manuefs era numai pe jumătate plin şi nu stătea nimeni lângă ei.

  — Două mii trei sute de dolari.

  Maddock se încruntă.

  — Ăştia-s o grămadă de bani. Ştiu că-i aproape sigur c-o să câştige Candy Spots, dar…

  — Nu Candy Spots. Unul dintre ceilalţi cai. Studentul mai mare râse când chelnerul îi puse cana cu bere pe masa veche din stejar.

  — Vise, băiete, vise. No Robbery nu merită să rişti atâta, nici Never Bend. Nu la cursa asta.

  — Sunt banii mei, Frank. Mă gândeam să împărţim câştigul, şaptezeci şi treizeci la sută. Dacă am dreptate, poţi să dai lovitura fără nici un risc.

  Maddock turnă bere fiecăruia, înclinând paharele ca să nu facă spumă.

  — Aş putea să dau de necaz, să ştii. Nu vreau să fac un lucru din cauza căruia să pierd şcoala. Un băiat ca tine, cu toţi banii ăia… de unde să ştiu că n-o să mă torni la decanul Ward dacă pierzi?

  Jeff ridică din umeri.

  — Păi, ăsta e riscul tău. Dar eu nu sunt genul de turnător şi n-am de gând să pierd.

  — Nimeni n-are de gând.

  Din tonomat răbufni vocea răguşită a lui Jimmy Soul cântând If You Wanna Be Happy. Jeff ridică tonul ca să acopere muzica.

  — Deci cunoşti sau nu vreun agent de pariuri?

  — Şaptezeci şi treizeci, zici?

  — Exact.

  Maddock scutură din cap şi oftă resemnat.

  — Ai banii la tine?

  În barul de pe North Druid Hills Road era mare aglomeraţie sâmbătă după-amiază. Când intră Jeff, la televizor era emisiunea dinainte de cursă, asaltată de reclame: Wilkinosn Sword îşi trâmbiţa cel mai nou produs, lamele inoxidabile.

  Jeff era mai agitat decât crezuse. Planificase totul ca la carte, dar dacă ceva nu mergea? Din câte îşi dădea seama, evenimentele de săptămâna trecută se repetaseră exact ca înainte. Însă memoria lui nu era infailibilă, după cum nu era a nimănui şi, după douăzeci şi cinci de ani nu mai putea fi sigur că o mie sau un milion de evenimente din 1963 nu se vor petrece altfel decât prima dată. Sesizase deja câteva lucruri desfăşurate altfel decât ar fi trebuit, iar faptele lui, bineînţeles, fuseseră cu totul altele. Cursa asta putea foarte bine să aibă alt final decât cel aşteptat de el.

  Dacă ar fi fost aşa, ar fi rămas fără absolut nimic. Ratase lucrări parţiale săptămâna asta şi-şi pusese în pericol situaţia de student. Era posibil chiar să nu mai aibă şansa să se pună pe carte ca să-şi repete cariera anterioară de student. Putea să rămână falit şi să fie şi exmatriculat.

  Iar războiul din Vietnam plutea la orizont.

  — Hei, Charlie, strigă cineva. Încă un rând, la toată lumea, unul dublu, înainte să se deschidă porţile şi s-o ia caii la goană!

  Se auzi un cor de chicoteli şi râsete.

  — Ai început să cheltuieşti cam devreme, nu crezi? Zise unul din prietenii celui care strigase.

  — Termină, omule, termină! Îi replică generosul.

  La televizor se vedeau caii închişi în spatele porţilor, agitaţi, iritaţi de spaţiul închis, dornici să alerge.

  — De acum, orice se poate întâmpla, Jimbo. Asta-i treaba la curse.

  Barmanul pregăti băutura pentru străinul care o cumpărase pentru toată lumea. Înainte ca Jeff să-şi ia paharul, caii ţâşniseră deja din spatele porţilor. Never Bend, ca electrocutat, era urmat îndeaproape de No Robbery. Candy Spots, încălecată de Willie Shoemaker, un jocheu calculat, venea la numai trei lungimi după prima tură.

  Chateaugay era pe locul al şaselea. Încă o milă, zece lungimi în urmă. Jeff luă o înghiţitură din pahar şi aproape că se înecă cu whisky-ul sec.

  Caii fruntaşi trecură în viteză pe lângă stâlpul de jumătate de milă. Chateaugay nu avansase deloc.

  O şcoală mai mică, se gândi Jeff. Şi dacă ar fi exmatriculat de la Emory, tot l-ar primi vreo universitate de stat. Ar putea lucra cu jumătate de normă la un post de radio cu audienţă mică. Nu i s-ar trece pe hârtie anii de experienţă, dar ar însemna foarte mult la locul de muncă.

  Oamenii din bar strigau în faţa ecranului ca şi când caii şi jocheii i-ar fi putut auzi de la o distanţă de şase sute de kilometri. Jeff nu se deranja. Chateaugay avansase puţin la finalul porţiunii drepte a pistei, dar cursa era ca şi terminată. O cursă de trei cai, aşa cum anticipaseră agenţii de pariuri.

  Shoemaker îşi îndreptă calul spre parapet, când se apropie de sosire, apoi îl direcţionă din nou spre pistă. Chateaugay era pe locul al patrulea, cu trei lungimi în urmă; cu rivalii ăia în faţă, niciodată…

  La stâlpul de un sfert de milă, No Robbery păru că oboseşte dintr-odată, că-şi pierde puterile de a duce cursa până la capăt. Rămase în urmă, lăsându-i pe Never Bend şi Candy Spots să gonească spre sosire, dar Shoemaker nu reuşea să-l facă pe murgul său să ţâşnească înainte de final.

  Chateaugay trecu de Never Bend şi începu să-l concureze, constant şi asiduu, pe favorit.

  Strigătele din bar atinseră niveluri alarmante. Jeff tăcea nemişcat, inconştient că mâna-i înţepenise pe paharul rece.

  Chateaugay câştigă cursa la o lungime şi un sfert de Never Bend, Candy Spots ajungând doar al treilea. Extenuat, No Robbery venea undeva în urmă pe pistă, pe locul al cincilea sau al şaselea.

  Reuşise. Câştigase.

  Bărbaţii din bar începură să analizeze cursa cu voce tare supăraţi, criticând furioşi tactica lui Willie Shoemaker pe ultima jumătate de milă. Jeff nu auzea nici un cuvânt. Aştepta să apară cifrele pe tabelul electronic.

  Chateaugay valora douăzeci de dolari şi optzeci de cenţi în caz de câştig. Din reflex, Jeff întinse mâna spre ceasul cu calculator Casio, apoi râse dându-şi seama că vor mai trece mulţi ani până să existe aşa ceva. Luă un şerveţel de la bar şi mâzgăli pe el nişte cifre cu pixul.

  Două mii trei sute înmulţit cu douăzeci virgulă opt împărţit la doi, minus treizeci la sută, partea lui Maddock pentru că a plasat pariul. Jeff câştigase aproape şaptesprezece mii de dolari. Mai important, cursa se încheiase aşa cum îşi amintea el.

  Avea optsprezece ani şi ştia toate lucrurile importante care urmau să se întâmple în lume în următorii douăzeci de ani.

  Una câte una, Jeff aşeza cărţile cu faţa în sus pe cuvertura verde închis de la Holiday Inn. Le arunca din pachetul care scădea pe cât de repede îl ajutau pe el degetele, între timp, Frank murmura o melodie care îl adormea, de acum cunoscută:

  — Plus patru, plus patru, plus cinci, plus patru, plus trei, plus trei, plus patru, plus trei, plus patru, plus cinci – stop! Cartea cu faţa-n jos e un as.

  Jeff răsuci asul de caro încet de tot şi amândoi rânjiră.

  — Mamă, Doamne! Hohoti Frank. Lovi cuvertura cu palma şi împrăştie cărţile.

  — Suntem o echipă, amice, o echipă pe cinste!

  — Vrei o bere?

  — Normal că vreau!

  Jeff îşi întinse picioarele şi traversă încăperea până la frapiera de pe masă. Perdelele erau trase într-o parte. Scoţând dopurile de la două sticle de Coors, Jeff privi plin de admiraţie, de la etajul întâi, noul lui Studebaker Avanti oprit lângă bodură, strălucind în parcarea luminată a hotelului Tucumcari.

  Maşina atrăsese privi curioase şi comentarii tot drumul de la Atlanta şi probabil că le va atrage şi în continuare, până în Las Vegas. Jeff se simţea în largul lui în ea, o găsise chiar confortabilă graţie designului şi echipamentului ei „futurist”. Cu botul lung şi partea din spate scurtă, ar fi fost o capodoperă în 1988; într-adevăr, îşi aminti că o firmă independentă încă mai fabrica automobile Avanti în anii optzeci. Pentru el, acum, în 1963, maşina asta era ca un prieten cu care călătorea împreună în timp, o gogoaşă luxoasă ţesută în imaginea propriei lui epoci. Deşi îl cuprindea nostalgia când se gândea la Chevrolet, un sentiment mai puternic, inversat, îl copleşea când privea Avanti-ul.

  — Hei, unde-i berea aia?

  — Vine.

  Îi dădu lui Frank berea rece şi trase o înghiţitură lungă dintr-a lui. Plecaseră imediat ce Maddock absolvise şcoala, la sfârşitul lui mai. Jeff nu mai mergea la cursuri de multă vreme, lăsase baltă şcoala şi nu-i păsa. Frank vrusese să meargă spre sud, ca să se oprească în New Orleans câteva zile şi să sărbătorească, dar Jeff insistase să aleagă o rută directă, ca să ocolească pe lângă Birmingham, Memphis şi Little Rock. În afara oraşelor, pe autostrada dintre state, existau porţiuni noi de câteva sute de mile, pe care limita de viteză era de 50-55 de kilometri, iar Jeff se folosise de benzile de izolare, line şi largi, pentru a merge cu Avanti-ul cu aproape 100 kilometri pe oră.

  Câştigul la cursa de cai îi alungase aproape complet depresia şi confuzia prin care trecuse după seara nereuşită cu Judy Gordon. N-o mai văzuse de atunci decât în trecere, în campus. Nu se mai tortura nici cu posibile explicaţii ale situaţiei lui imposibile decât uneori când se trezea dimineaţa şi în creier i se năşteau întrebări la care nu găsea răspunsuri. Oricare ar fi adevărul, cel puţin acum avea dovada că ceea ce ştia despre viitor nu era doar imaginaţia lui.

  Până acum, reuşise să evite să răspundă când Frank îl întreba cum reuşea să câştige la modul ăsta spectaculos. Maddock presupunea că Jeff era un soi de individ-minune care te punea în dezavantaj cu metoda lui secretă. Jeff nu făcuse decât să-i întărească imaginea asta când refuzase să parieze pe Preakness, la două săptămâni după derby. Era sigur că Chateaugay va câştiga două curse din trei la Triple Crown în anul acela, dar nu ştia pe care dintre cele care urmau o va pierde, aşa că, în ciuda protestelor lui Frank, insistase să nu parieze pe Preakness. Candy Spots câştigase cu trei lungimi şi jumătate. Nu numai că Jeff era acum sigur pe victoria de la Belmont Stakes, dar revenirea lui Candy Spots crescuse din nou şansele lui Chateaugay.

  Pariatul îi dădea un scop, îi distrăgea atenţia de la mlaştina metafizică şi filosofică în care zăceau ascunse explicaţiile situaţiei în care se afla. Dacă nu era deja nebun, încă o lună de meditat la probleme nerezovabile l-ar fi înnebunit cu siguranţă. Pariatul era atât de clar, de simplu: câştigi sau pierzi, ai datorii sau datornici, ai dreptate sau greşeşti. Punct. Fără ambiguităţi, fără să te răzgândeşti, mai ales când ştiai rezultatul dinainte. Frank adunase cărţile împrăştiate, le grupa şi le amesteca.

  — Hai să facem una dublă!

  — Da, sigur, de ce nu?

  Jeff trase un scaun lângă pat. Luă cărţile, le mai amestecă o dată şi începu să le împartă.

  — Plus unu, plus unu, zero, plus unu, zero, minus unu, minus doi, minus trei, minus doi…

  Jeff asculta mulţumit litania binecunoscută, numărătoarea aşilor şi decarilor împărţiţi. Frank memora cu aviditate diagrame şi tabele dintr-o carte nouă, intitulată Cum să-l baţi pe crupier, un studiu pe calculator despre strategiile de pariuri la jocul 21. Din ceea ce citise el, Jeff ştia cât de bine funcţiona metoda cu număratul cărţilor. Pe la mijlocul anilor şaptezeci, cazinourile începuseră să interzică intrarea persoanelor care foloseau tehnici asemănătoare. În vremurile astea însă, crupierii şi supraveghetorii de la masa de joc erau bucuroşi de orice jucători care respectau regulile şi pe care îi considerau fraieri. Frank ar trebui să se descurce, cel puţin să se ia la întrecere cu cineva; şi dacă s-ar lăsa furat de emoţia propriilor câştiguri la masa jocului 21, n-ar mai fi atras de câştigul spectaculos pe care spera Jeff să-l obţină la cursa de la Belmont.

  — Minus unu, zero, plus unu… stop! Cartea cu faţa-n jos e un decar.

  Jeff îi arătă valetul de treflă şi aruncară cinci cărţi. Frank îşi goli berea şi aşeză sticla pe măsuţa de lângă pat, unde mai erau vreo şase.

  — La unul din drive-in-urile pe lângă care am trecut în drum spre oraş rulează Dr. No. Vrei să vezi ce-i de capul lui? Întrebă Frank.

  — Dumnezeule, Frank, de câte ori ai mai văzut filmul ăsta?

  — De trei sau patru ori. Mi se pare tot mai bun de fiecare dată.

  — Ţi-ajunge. Am înghiţit deja supradoze de James Bond.

  Frank îl privi nedumerit:

  — Ce-ai făcut?

  — Nimic. N-am chef să merg; ia tu maşina şi du-te, cheile sunt pe televizor.

  — Ce-i cu tine, eşti în doliu după papă? Habar n-am avut că eşti catolic.

  Jeff râse şi-şi căută pantofii.

  — La naiba, bine, vin. Măcar nu-i cu Roger Moore.

  — Ăsta cine dracu' e?

  — O să ajungă sfânt într-o zi.

  Frank se încruntă şi scutură din cap.

  — Te referi la papa care e pe moarte, la James Bond sau la ce? Să ştii că habar n-am despre ce naiba tot vorbeşti acolo, prietene.

  — Nici eu, Frank, nici eu. Hai să mergem la film. Să fugim puţin din realitate. Asta-i ce ne trebuie.

  A doua zi plecară direct la Las Vegas, conducând pe rând Avanti-ul. Jeff nu mai fusese în Nevada şi strada, luminată de neoane, părea pustie şi nu chiar atât de pestriţă cum văzuse în filmele şi spectacolele de televiziune din anii optzeci. Era Las Vegasul înainte de Howard Hughes, înainte ca avalanşa de bani de la Hilton şi MGM să fi construit masivele şi „respectabilele” hoteluri-cazinou. Cele care dominau acum micul sector suprarealist al Autostrăzii 604 din Nevada erau moşteniri care purtau amprenta epocii de după luptele dintre gangsteri: Dunes, Tropicana, Sands. Vegasul bandelor de cartier, scos direct din filmele cu crime în care se auzea muzică de jazz sau swing şi degete care băteau ritmul. Dar tot se mai simţea provocarea răului în aerul fierbinte şi uscat.

  Traseră la Flamingo şi depuseră de şaisprezece mii de dolari bani gheaţă la cazinoul hotelului. Directorul adjunct, tot numai un zâmbet, îi cază gratuit într-un apartament cu trei camere şi le oferi, tot gratis, toată băutura şi mâncarea pe care o voiau cât aveau să stea acolo.

  Frank îşi petrecu seara urmărind mesele unde se juca 21; urmări câte pachete standard se foloseau, regulile de împărţire şi dublare a mizei iniţiale, viteza de reacţie şi personalitatea crupierilor. Jeff îl însoţi o vreme, apoi se plictisi şi dădu o raită prin cazinou, încercând să se obişnuiască cu atmosfera bizară a locului. Totul i se părea o iluzie: jetoanele viu colorate, simbolizând imense sume de bani, bărbaţii şi femeile îmbrăcaţi ţipător… măşti disperate care ascundeau bravada sexuală şi pretenţia de abundenţă nelimitată şi dispreţuitoare.

  Se întoarse în cameră devreme şi adormi uitându-se la emisiunea lui Jack Paar. Când se trezi a doua zi dimineaţă, Frank se plimba în sus şi în jos în camera de zi, mormăind pentru sine şi verificându-se din când în când cu nişte cartonaşe de memorare improvizate.

  — Vii la masa de dimineaţă?

  Frank scutură din cap.

  — Vreau să mă mai uit peste astea o dată şi să mă aşez la masa de joc înainte de prânz. Să-i prind pe crupieri când se termină schimbul de dimineaţă şi încep să se evapore.

  — Corect. Noroc! Eu cred c-o să merg la piscină. Să-mi spui şi mie cum a fost.

  Jeff mâncă singur la o masă de şase persoane din restaurantul hotelului, citind Racing Form. Şansele lui Chateaugay la Belmont erau tot în creştere, observă el bucuros, dar niciuna dintre zecile de curse pomenite în ziar nu-i spunea nimic. Termină rapid o porţie dublă de ouă cu jumări şi o felie groasă de şuncă de casă, apoi o porţie mare de clătite şi trei pahare de lapte. În ultimii ani se învăţase să sară peste mic dejun, dimineaţa mânca doar un pateu şi bea prima dintre nenumăratele cafele în drum spre serviciu; dar corpul lui nou, tânăr, avea un apetit neţărmurit.

  Frank plecase deja la cazinou când Jeff reveni în cameră să-şi ia costumul de baie. Luă un prosop foarte mare şi un exemplar din V, cumpără o soluţie de bronzat Coppertone (nu scria cât acid aminobenzoic conţine) de la magazinul de cadouri al hotelului şi-şi luă un şezlong lângă bazin.

  O văzu imediat: păr negru, ud, pomeţi reliefaţi. Sâni mari, dar fermi, abdomen supt, picioare elegante, cu forme frumoase. Se ridică din bazin zâmbind şi strălucind în soarele arzător şi se îndreptă spre Jeff.

  — Salut, îi spuse. E ocupat scaunul ăla?

  Jeff scutură din cap şi îi făcu semn să se aşeze lângă el. Fata se lăsă pe spate şi-şi întinse părul pe pânza şezlongului ca să se usuce.

  — Pot să-ţi aduc ceva de băut? O întrebă el, încercând să nu se vadă că se uita lung la trupul pe care se răsfirau stropi de apă.

  — Nu, mulţumesc, îi zâmbi fata şi-l privi drept în ochi, ca să îndulcească refuzul. Tocmai am băut o Bloody Mary şi căldura mă cam ameţeşte.

  — Da, aşa păţeşti dacă nu eşti obişnuită. De unde eşti?

  — Illinois, chiar de lângă Chicago. Dar sunt aici de vreo două luni şi cred c-o să mai stau puţin. Tu?

  — Vin din Atlanta, dar am crescut în Florida.

  — O, păi atunci eşti obişnuit cu soarele, nu?

  — Chiar foarte obişnuit.

  — Am fost la Miami de câteva ori. Frumos, dar aş vrea să se poată juca acolo.

  — Eu am crescut în Orlando.

  — Unde vine asta? Întrebă fata.

  — Lângă… Aproape că rosti Disney World, dar se opri la timp. Vru să spună apoi Cape Kennedy, deşi ştia că locul încă nu se numea aşa. Lângă Cape Canaveral, continuă în cele din urmă. Ezitarea lui o nedumeri, dar momentul de stânjeneală trecu repede.

  — Ai văzut vreodată cum se lansează rachetele? Îl întrebă.

  — Sigur, îi răspunse, amintindu-şi de excursia pe care o făcuse cu Linda la Cape Canaveral în 1969, cu ocazia lansării lui Apollo 11.

  — Crezi c-o să ajungă vreodată pe Lună, cum zic unii?

  — Probabil. Apropo, eu sunt Jeff, Jeff Winston.

  Fata întinse o mână subţire, cu degete fără inele, iar el i-o prinse imediat.

  — Sharla Baker. Fata îşi retrase mâna, îşi răsfiră părul drept, ud, apoi se frecă pe gât. Ce faci în Atlanta?

  — Păi… sunt student la universitate, încă. Mă gândesc să mă apuc de jurnalism.

  Sharla zâmbi amabilă.

  — Student, deci. Mami şi tati trebuie să fie plini de bani, dacă te trimit şi la universitate, şi la Las Vegas.

  — Nu, zise Jeff amuzat. Nu putea avea mai mult de douăzeci şi doi, douăzeci şi trei de ani. Judecă diferenţa de vârstă din perspectiva celui mai bătrân. Mi-am plătit singur drumul până aici. Am câştigat banii la derby-ul Kentucky.

  Sharla ridică din sprâncenele delicate, impresionată.

  — Nu mai spune! Ia zi, ai maşină?

  — Da, de ce?

  Braţele lungi şi bronzate ale fetei se arcuiră deasupra capului, iar sânii i se umflară în costumul de baie demodat. Asupra lui Jeff, mişcările ei avură un efect la fel de excitant ca şi când fata ar fi purtat ori unul dintre costumele alea cu design franţuzesc din anii optzeci, ori nimic.

  — M-am gândit să ne ferim puţin de soare. Poate mergem la Lake Mead. Vrei?

  Sharla stătea într-un duplex mic lângă Paradise şi Tropicana. Locuia împreună cu o fată, Becky, care lucra în schimbul de după-amiază până la miezul nopţii la biroul de informaţii de la aeroport. Sharla. Nu părea să facă altceva decât să piardă nopţile prin cazinouri şi după-amiezele la piscină. Nu era chiar prostituată, ci una dintre fetele alea din Las Vegas cărora le plăcea să se distreze şi nu se simţeau jignite de un mic cadou sau de o porţie de cartofi prăjiţi din când în când. Jeff îşi petrecu următoarele patru zile cu ea şi îi cumpără câteva atenţii -o brăţară de gleznă din argint şi o geantă de piele de culoarea rochiei ei preferate – dar fata nu pomeni nimic de bani. Au navigat pe lac, au mers cu maşina la Boulder Dam şi au văzut spectacolul cu Sinatra la Desert Inn.

  Dar în cea mai mare parte a timpului făceau dragoste. Cât de des puteau şi la modul de neuitat, în apartamentul ei sau al lui Jeff, la Flamingo. Sharla era prima femeie cu care se culca de când începuse toată aventura asta, prima femeie de când se căsătorise cu Linda. Apetitul ei sexual se potrivea numai bine cu al lui. Era tot atât de nebunatică pe cât de sfioasă fusese Judy, iar Jeff se desfăta cu poftele ei sexuale de nestăvilit.

  Frank Maddock agăţa din când în când câte o fată pe bani, se găseau în fiecare hotel şi cazinou, dar cel mai mult timp şi-l petrecea la masa de joc. Câştigând. Până la ziua cursei din Belmont, îşi crescuse partea cu alte nouă mii de dolari, din care îi oferi cu generozitate lui Jeff o treime, pentru că susţinuse aventura la început. La un loc, aveau acum aproape douăzeci şi cinci de mii de dolari depuşi la cazinou, iar la insistenţele lui Jeff, Frank fu de acord, cu mici rezerve, să-i parieze pe toţi pe cursa cu pricina.

  Sâmbătă, înainte de începerea cursei, când nu se mai putea face nici un pariu, Jeff era la piscina din hotelul Flamingo, cu Sharla.

  — Nici măcar nu te uiţi la televizor? Îl întrebă ea când văzu că nu are de gând să se ridice de pe rogojina din fibră de palmier.

  — Nu-i nevoie. Ştiu cum se termină.

  — Măi, să fie! Râse şi-l plesni peste spate. Studentul bogat, care le ştie pe toate.

  — N-o să mai fiu bogat dacă mă înşel.

  — S-o văd şi pe asta, i-o întoarse fata, întinzându-se după soluţia de bronzat.

  — Ce să vezi, că mă înşel sau c-o să fiu sărac?

  — Nu ştiu, prostuţule. Hai, unge-mă pe picioare, pe partea din spate.

  Jeff moţăia în soare cu mâna pe coapsa goală a Sharlei, când Frank ieşi din hotel cu o privire şocată. Sări în picioare când îi văzu expresia. Dumnezeule, poate că n-ar fi trebuit să parieze.

  — Ce-i Frank, ce s-a-ntâmplat? Îl întrebă plin de încordare.

  — Toţi banii ăia, rosti Frank cu răsuflarea tăiată. Grămada aia afurisită de bani.

  Jeff îl apucă de umeri.

  — Ce s-a-ntâmplat? Spune-mi ce s-a-ntâmplat. Buzele lui Frank se lăţiră într-un rânjet oligofren.

  — Am câştigat, şopti el.

  — Cât?

  — O sută treizeci şi şapte de mii de dolari. Jeff se relaxa şi îi dădu drumul din strânsoare.

  — Cum faci? Îl întrebă Maddock, ţintindu-l cu privirea. Cum dracu' faci? De trei ori la rând ai nimerit-o până acum.

  — Pur şi simplu am noroc.

  — Noroc pe naiba. Ai făcut pe dracu'n patru, numai bijuteriile familiei nu le-ai amanetat, ca să pariezi pe Chateaugay la derby. Ştii ceva şi nu-mi spui, aşa-i?

  Sharla îşi muşcă buza de jos şi ridică spre Jeff doi ochi întrebători.

  — Mi-ai spus că ştii cum se termină.

  Lui Jeff nu-i plăcu în ce fel decurgea discuţia.

  — Hei, râse el scurt, data viitoare poate c-o să-i pierdem pe toţi.

  Frank rânji din nou, ascunzându-şi curiozitatea.

  — Cu palmaresul ăsta, vin după tine oriunde, băiete. Când ne mai aruncăm într-o chestie de-asta? Mai ai vreo presimţire?

  — Da. Presimt că Becky, colega de apartament a Sharlei, o să se dea bolnavă la serviciu şi o să sărbătorim toţi patru cum n-a mai făcut-o nimeni. Numai pe asta aş paria acum.

  Frank râse şi se îndreptă spre barul de la marginea piscinei ca să cumpere o sticlă de şampanie, iar Sharla fugi s-o sune pe prietena ei. Jeff se lăsă din nou pe rogojină, supărat pe el că-i scăpaseră deja prea multe şi întrebându-se cum o să-i spună lui Frank că parteneriatul lor s-a încheiat, cel puţin peste vară.

  N-avea de gând să recunoască în nici un caz că nu mai putea paria anul ăsta pentru că nu mai ştia cine câştigase.

  Jeff unse cornul fierbinte cu un strat subţire de gem de portocale şi muşcă un colţ pufos. De pe terasa apartamentului aflat pe Avenue Foch vedea şi Arcul de Triumf, şi întinderea verde din Bois de Boulogne, ambele la distanţă de o plimbare scurtă.

  Sharla îi zâmbi de la măsuţa acoperită cu faţă de masă. Luă o căpşună mare şi roşie de pe farfurie, o scufundă mai întâi în vasul cu frişca, apoi în cel cu zahăr pudră şi începu s-o sugă încet, cu ochii lipiţi de-ai lui Jeff şi cu buzele în jurul fructului.

  Jeff lăsă deoparte exemplarul din International Herald-Tribune şi urmări spectacolul improvizat cu căpşuna. Ştirile erau, oricum, deprimant de obişnuite. Kennedy îşi ţinuse discursul „Ich bin ein Berliner” în oraşul înjumătăţit, iar în Vietnam călugării budişti începuseră să se mutileze pe la colţ de stradă ca să protesteze împotriva regimului Diem.

  Sharla înecă iar căpşuna în frişca groasă, o ridică deasupra buzelor şi linse picăturile albe cu vârful limbii. Halatul ei de mătase era transparent în lumina dimineţii; sub materialul subţire, Jeff îi zări sfârcurile tari.

  Închinase un apartament cu două camere în cartierul Neuilly din Paris pentru toată vara. Plecau din oraş doar pentru vreo ieşire de o zi la Versailles sau Fontainbleau. Era prima excursie a Sharlei în Europa şi Jeff voia să cunoască Parisul şi altfel decât îl văzuse în turul vijelios împreună cu Linda. Şi reuşise; senzualitatea nestăvilită a Sharlei se potrivea perfect cu aura romantică a oraşului, în zilele senine se plimbau pe străzile laterale şi pe bulevarde, luând prânzul la orice bistro sau restaurant care le trezea interesul. Când ploua, căci ploua deseori vara, se cuibăreau în apartamentul confortabil zile lungi şi molatice, pline de pasiune carnală. În spatele ferestrelor, ceaţa rece din Paris, nepotrivită cu anotimpul, era fundalul ideal pentru trupurile lor îmbrăţişate. Jeff îşi masca temerile în părul negru, lucios, al fetei, îşi ascundea nedumerirea la fel de apăsătoare ca la început în unduirile trupului ei suplu, dulce parfumat.

  Sharla îi aruncă o privire poznaşă de cealaltă parte a mesei şi înghiţi dintr-odată căpşuna dolofană. Pe buze i se scurse o dâră roşie, subţire, pe care o şterse uşor cu degetul fin, terminat într-o unghie lungă.

  — Vreau să mergem să dansăm diseară, îl anunţă. Vreau să îmbrac rochia neagră nouă, să nu port nimic pe sub ea, şi să dansez cu tine.

  Jeff îşi lăsă privirea să alunece pe trupul ei desenat de halatul de mătase albă.

  — Nimic?

  — Poate o pereche de ciorapi lungi, spuse ea cu voce scăzută. O să dansăm cum m-ai învăţat tu.

  Jeff zâmbi, o mângâie uşor pe coapsa dezgolită de halatul care se desfăcuse. Într-o seară, cu trei săptămâni înainte, dansaseră la una dintre noile „discoteci” deschise acolo, iar el se pomenise că-i arată mişcările suple, atipice, care aveau să apară în deceniul următor. Ea se adaptase imediat, ba chiar înflorise stilul cu câteva unduiri erotice personale. Celelalte cupluri, care dansau toate twist sau watusi, se dăduseră la o parte pe rând, ca să-i vadă pe ei doi cum se mişcă. Mai întâi timid, apoi tot mai entuziaste, începură şi ele să danseze în acelaşi stil neconvenţional şi cu tente sexuale clare. Acum mergeau la New Jimmy's sau Le Show Club aproape în fiecare seară, iar Sharla îşi alegea rochiile după cât de tare se mulau pe ea pe ringul de dans. Lui îi făcea plăcere s-o privească şi era de-a dreptul încântat să-i vadă pe ceilalţi dansatori imitându-i mişcările şi, din ce în ce mai des, hainele. Se amuza la ideea că era posibil ca, într-o singură seară petrecută cu Sharla în oraş, să fi modificat involuntar istoria dansurilor cunoscute şi să fi accelerat evoluţia spre voluptate a modei feminine, voluptate care marcase mijlocul şi sfârşitul deceniului şaizeci.

  Sharla îi luă mâna şi o plimbă între coapsele ei, pe sub halat. Cornul şi cafeaua lui cu lapte se răciră pe măsuţa cu micul dejun, uitate, la fel ca misterul timpului, care-l preocupase atât de mult în primăvară.

  — Când ne întoarcem acasă, o să-mi las ciorapii pe picioare.

  — Şi cum a fost la Paris? Îl întrebă Frank.

  — Foarte frumos, îi răspunse Jeff, aşezându-se într-unui dintre fotoliile confortabile din Plaza's Oak Room. Exact ce-mi trebuia. Tu ce părere ai de Columbia?

  Fostul lui partener scutură din umeri şi-i făcu semn chelnerului.

  — Plicticoasă, aşa cum m-am aşteptat. Tot mai bei Jack Daniels?

  — Când găsesc. Francezii nu ştiu să amestece malţul vechi cu cel nou.

  Frank comandă whisky pentru Jeff şi un Glenlivet pentru el. Prin uşa deschisă a barului din Palm Court pătrundeau acorduri fine de vioară din holul hotelului New York, vechi, dar elegant. Printre ele se auzeau din când în când clinchetele paharelor ciocnite şi zumzetul discret al conversaţiilor estompate de draperiile groase şi tapiţeria de pluş din încăpere. Frank radia.

  — Nu-aş zice că ăsta-i genul de birt în care mă gândeam c-o să-mi fac veacul în primul an la facultatea de drept.

  — E mai bine decât la Moe's and Joe's, fu de acord Jeff.

  — Ai adus-o pe Sharla cu tine?

  — Se uită la Beyond the Fringe. I-am zis c-o să discutăm afaceri.

  — Vă-nţelegeţi bine, din câte văd.

  — Nu-i deloc complicat să fim împreună. Ne distrăm. Frank dădu din cap şi amestecă băutura proaspătă adusă de chelner.

  — Înseamnă că nu te-ai mai întâlnit cu fetiţa aia de la Emory, despre care mi-ai povestit.

  — Cu Judy? Nu, am terminat-o cu ea înainte să plecăm la Vegas. E fată drăguţă, dar… cam naivă. Foarte tânără.

  — De vârsta ta, nu?

  Jeff îl privi tăios.

  — Iar faci pe fratele mai mare cu mine, Frank? Încerci să-mi spui că Sharla nu-i de mine sau ce?

  — Nu, nu, dar… Mă uimeşti întruna, asta-i. Când te-am văzut prima dată, am crezut că eşti un mucos cu caş la gură care are multe de învăţat despre cursele de cai, printre altele. Dar am învăţat eu de la tine una, alta. Vreau să zic, Cristoase, să câştigi atâţia bani şi să freci menta cu Avanti-ul ăla, pe urmă s-o ştergi în Europa cu o femeie ca Sharla… Uneori pari mult mai bătrân decât eşti.

  — Cred că acuma-i momentul potrivit să schimbi subiectul, i-o reteză Jeff.

  — Stai, n-am vrut să jignesc pe nimeni. Sharla e o achiziţie pe cinste; te invidiez. Dar am impresia că tu… cum să zic, ai crescut mai repede decât oricine altcineva pe care-l cunosc. Nu vreau să spun lucruri mari. La naiba, cred c-ar trebui s-o iei ca pe un compliment. Numai că-i ciudat, asta e.

  Jeff îşi relaxa umerii încordaţi şi se lăsă pe spate, cu băutura în mână.

  — Poate că-mi place viaţa la nebunie. Vreau să fac o groază de lucruri, şi vreau să le fac repede.

  — Eşti cu mult înaintea fraierilor din lumea asta. Mai multă putere pentru tine. Sper c-o să-ţi meargă la fel de bine ca până acum.

  — Mersi. Să bem pentru asta.

  Ridicară paharele şi căzură de acord tacit să treacă peste momentele de tensiune dintre ei.

  — Ziceai că i-ai spus Sharlei că asta-i o întâlnire de afaceri.

  — Da.

  Frank sorbi din whisky.

  — Şi e sau nu?

  — Depinde.

  — De ce?

  — Dacă te interesează ce vreau să-ţi propun.

  — După cum ţi-a mers în vara asta? Crezi că n-am de gând s-ascult ideile nebuneşti care-ţi trec prin cap?

  — Asta o să-ţi pară mai nebunească decât toate.

  — Pune-mă la-ncercare.

  — Campionatul anual de baseball. Peste două săptămâni.

  Frank ridică din sprânceană.

  — Din câte te cunosc, probabil că vrei să pariezi pe Dodgers.

  — Exact, confirmă Jeff, după o scurtă pauză.

  — Hai să fim serioşi. Adică, ai dat lovitura la Derby şi Belmont, dar fii rezonabil! Mantie şi Maris reveniţi şi primele două meciuri aici, la New York? S-o crezi tu. În nici un caz.

  Jeff se aplecă în faţă şi vorbi încet, dar insistent:

  — Aşa o să se întâmple. Un joc pierdut la zero, patru câştigate de Dodgers.

  Frank îl privi încruntat.

  — Eşti chiar nebun.

  — Nu. Aşa o să fie. Unu-doi-trei-patru. Ne-am putea aranja pe viaţă.

  — Adică am putea ajunge înapoi la Moe's şi Joe's, vrei să spui.

  Jeff sorbi şi ultima înghiţitură din pahar, se lăsă pe spate şi scutură din cap. Frank se holba la el în continuare, ca şi cum ar fi vrut să descopere de unde i se trage nebunia.

  — Poate un pariu mic, cedă el. Două mii, poate cinci, dacă ţii cu tot dinadinsul.

  — Toţi banii, rosti Jeff.

  Frank îşi aprinse un Tareyton fără să-şi ia ochii de la el.

  — Ce-i cu tine, totuşi? Eşti hotărât s-o ratezi, sau ce? Şi norocul are o limită, să ştii.

  — Nu mă-nşel, Frank. Pariez toţi banii pe care-i am şi ţie-ţi ofer acelaşi târg ca înainte: tu depui pariul, iar câştigul îl împărţim: şaptezeci-treizeci la sută. Nu rişti nimic dacă nu vrei.

  — Ştii ce şanse ai la pariu?

  — Nu prea. Tu ştii?

  — Chiar aşa, la repezeală, nu, dar… şansa unui fraier, pentru că numai un fraier face aşa un pariu.

  — De ce nu dai un telefon, să vezi cum stăm?

  — S-ar putea s-o fac, măcar de curiozitate.

  — Dă-i drumul. Te aştept aici, mai comand un rând. Ţine minte, nu o victorie simplă, ci câştig fără nici un punct pierdut de Dodgers.

  Frank lipsi de la masă zece minute.

  — Agentul meu mi-a râs în nas, zise el când se aşeză din nou şi se întinse după paharul cu whisky. Pur şi simplu mi-a râs în nas la telefon.

  — Ce şanse avem? Îl întrebă Jeff încet. Frank goli paharul pe jumătate.

  — O sută la unu.

  — Vrei să te ocupi de pariuri în locul meu?

  — Chiar ai de gând s-o faci, nu-i aşa? Nu glumeşti.

  — Sunt foarte serios.

  — Cum de eşti aşa de sigur de lucrurile astea? Ce ştii tu şi nu mai ştie nimeni altcineva pe lume?

  Jeff clipi, încercând să-şi menţină tonul vocii.

  — Nu pot să-ţi spun. Pot să-ţi spun doar că nu-i vorba doar de ghicit. E ceva sigur.

  — Sună suspect de…

  — Nu-i nimic ilegal, jur. Ştii că nu se poate „aranja” un campionat astăzi, şi chiar dacă s-ar putea, de unde să ştiu eu despre asta?

  — Vorbeşti de parcă le-ai şti pe toate.

  — Ştiu numai atât: nu avem cum să pierdem pariul. Pur şi simplu nu avem cum.

  Frank îl privi cu subînţeles, dădu pe gât restul de whisky şi făcu semn să i se mai aducă unul.

  — La naiba, mormăi el. Până să te cunosc, în aprilie, mă gândeam c-o să trăiesc din bursă anul ăsta.

  — Adică?

  — Adică cred c-o să intru în jocul ăsta nebun cu tine. Nu mă întreba de ce. Probabil c-o să-mi zbor creierii după primul meci. Dar mai e ceva.

  — Spune.

  — Termină cu prostia asta cu şaptezeci-treizeci la sută şi toţi banii puşi de tine. Riscăm amândoi, mizăm pe tot ce ne-a rămas de la Vegas, inclusiv ce am câştigat la jocuri, şi tot ce câştigăm împărţim pe din două. De acord?

  — De acord, partenere.

  Octombrie a fost luna lui Koufax şi Drysdale. Jeff o duse pe Sharla la Stadionul Yankee la primele două meciuri, dar Frank nici măcar la televizor nu s-a putut uita.

  Dodgers au câştigat primul meci cu 5-2, cu Koufax la aruncare. A doua zi, i-a luat locul Johnny Podres care, cu ajutorul lui Ron Perranoski, un jucător foarte priceput, nu-i lăsă pe Yankees să treacă de un punct, în vreme ce Dodgers marcară în patru din zece lovituri.

  Al treilea joc, în Los Angeles, a fost unul clasic pentru Drysdale: l-0, „Big Don” punându-i la pământ pe Yankees unul după altul. În şase din cele nouă daţi când le-a venit rândul la bătaie, Drysdale s-au confruntat numai cu cei trei jucători la bătaie.

  Al patrulea meci a fost unul strâns; până şi Jeff, care se uita la un televizor în culori, la hotelul Piere din New York, începu să transpire. Whitey Ford, care arunca pentru Yankees, se confrunta din nou cu Koufax, amândoi fiind hotărâţi să nu se lase. Mickey Mantie şi Frank Howard, ultimul din L. A., jucau la bază, făcând o legătură l-l la finalul celei de-a şaptea ture. Apoi Joe Pepitone făcu o greşeală la aruncarea lui Clete Boyer de la baza a treia a echipei Yankee, iar Jim Gilliam de la Dodgers' atacă în forţă. Urmă Willie Davis, iar Gilliam marcă punctul final pe mingea lui Davis, în centru.

  Dodgers nu i-au lăsat pe Yankees să marcheze nici un punct în campionatul anual; asta i se întâmpla clubului newyorkez prima oară din 1922, când Giants îi învinsese în ciuda dificultăţilor. A fost una dintre cele mai neaşteptate întorsături de situaţie din istoria baseball-ului, un eveniment pe care Jeff nu-l putuse uita, aşa cum nu şi-ar fi putut uita numele.

  La insistenţele lui, el şi Frank şi-au împărţit cei o sută douăzeci şi două de mii de dolari pariaţi la douăzeci şi trei de agenţi din şase oraşe şi unsprezece cazinouri din Las Vegas, Reno şi San Juan.

  Câştigul lor total a atins peste douăsprezece milioane de dolari.

  Pariatul se încheiase, ştiau amândoi asta. Lumea îi cunoştea deja şi pe el şi pe Frank şi nici un agent sau cazinou din ţară n-ar fi acceptat un pariu mare de la nici-unul dintre ei. Existau, bineînţeles, alte forme de pariu, făcute sub nume mai pretenţioase.

  —… departamentul de contabilitate în biroul ăla şi consilierii juridici de cealaltă parte a holului. Acum, pe aici…

  Se vedea clar că lui Frank îi plăcea la nebunie să-i arate lui Jeff şirul de birouri mobilate numai pe jumătate de la etajul cinci al clădirii Seagram. El alesese locul, cu aprobarea lui Jeff, şi se ocupase de detaliile de organizare, de la înregistrarea lor ca Future, Inc., la angajarea secretarelor şi a contabililor.

  Frank abandonase facultatea de drept şi amândoi căzuseră de acord că el va supraveghea operaţiunile firmei, iar Jeff va lua deciziile importante legate de investiţii şi conducerea generală a firmei. Frank nu mai punea la îndoială cât de valabile erau recomandările făcute de Jeff, dar între cei doi parteneri se instalase o răceală de la lovitura dată la campionatul anual de baseball.

  Nu mai ieşeau decât rareori, dar Jeff ştia că Frank bea mai mult decât înainte. Curiozitatea lui fusese înlocuită de o teamă evidentă de câte lucruri ştia Jeff şi de modul în care ajungea să le afle. N-au mai discutat niciodată despre asta.

  —… pe-aici, pe la recepţie – să vezi numai cine-o să stea la biroul ăla peste două săptămâni – şi… am ajuns!

  Încăperea era imensă, dar totodată agreabilă şi deloc intimidantă. Un fotoliu de piele fără braţe îşi aştepta proprietarul în spatele unui birou mare, oval, vizavi de care se afla un bar bine garnisit şi o consolă drăguţă cu televizor şi casetofon stereo. Prin două geamuri opuse, înalte de la podea la tavan, se vedea, într-o parte râul Hudson, iar în cealaltă, turnurile din centrul Manhattanului. În fiecare colţ al încăperii domnea o abundenţă de plante cu flori, iar litografiile lui Pollock stăteau mărturie a creativităţii umane meritorii. Fotografia mărită a unui cal împodobit cu flori, element amuzant, dar foarte potrivit, trona pe un perete: Chateaugay, în cercul învingătorului, după derby-ul din Kentucky.

  — E al tău, amice, spuse Frank zâmbind.

  Jeff fu impresionat de gestul prietenului său.

  — Frank, e grozav!

  — Sigur, dacă e ceva ce nu-ţi place, se poate schimba imediat. Designerii ştiu că e vorba despre ceva temporar, trebuie să fii şi tu de acord. La urma urmei, tu eşti ăla care o să lucreze aici.

  — Totul e perfect aşa cum e. Sunt uimit. Şi să nu-mi zici că fotografia lui Chateaugay a fost ideea unui decorator.

  — Nu, recunoscu Frank, a fost propunerea mea. M-am gândit c-o să-ţi placă foarte mult.

  — O să mă inspire.

  — Mă bazez pe asta, râse Frank. Isuse, când mă gândesc cât de repede s-au întâmplat toate… Ştii ce vreau să spun.

  Încântarea lui copilărească dispăru tot atât de repede cum apăruse. Aventura asta îl îmbătrânea: întrebările nerostite, rămase fără răspuns, succesul inexplicabil şi şocant de neaşteptat… Era mai mult decât putea el suporta în momentul de faţă.

  — Am o grămadă de probleme de rezolvat azi, rosti Frank, privind spre zona de primire, unde nu se afla nimeni. Am comandat mai multe calculatoare de birou de la Monroe; ar fi trebuit să ajungă de două zile. Aşa că, dacă vrei să te obişnuieşti cu locul, să-ncepi să-l simţi…

  — E-n regulă, Frank, dă-i drumul. Aş vrea să stau aici şi să-mi adun gândurile o vreme. Şi mulţumesc încă o dată. Ai făcut o treabă excelentă… partenere.

  Dădură mâna şi se bătură pe umeri, într-un gest evident de prietenie. Frank porni spre birourile aproape goale, iar Jeff se tolăni în fotoliul confortabil din spatele biroului.

  Totul fusese atât de simplu, mai simplu decât îşi închipuise el. Cursele, jocurile din campionatul anual, rând pe rând… Cu capitalul imens adunat în urma pariurilor, putea să facă absolut orice, la fel de uşor, sau chiar mai uşor.

  Începuse deja să studieze preţurile la bursă, să revadă ceea ce ştia deja despre lumea care avea să se nască şi să-şi aplice, extrapolând, cunoştinţele despre situaţia actuală a pieţei. Nu-şi mai amintea toate urcuşurile şi coborâşurile din economia anilor respectivi, dar ştia sigur că era suficient de perspicace să analizeze perioadele nesemnificative de recesiune şi regres.

  Unele investiţii erau evidente: IBM, Xerox, Polaroid. Altele îi cereau mai mult timp de gândire, din cauza conexiunilor mintale între schimbările sociale deja petrecute sau cele pe cale să se petreacă în firmele ce vor beneficia de ele. Restul deceniului, ştia Jeff, va fi o perioadă de prosperitate generală, cetăţenii americani vor călători cu afaceri sau de plăcere; Future, Inc. Trebuie să investească mult în acţiuni ale hotelurilor şi companiilor aeriene. Boeing Aircraft se pregătea de o ascensiune îndelungată, deşi mult lăudatul program al transportului la viteză supersonică avea să fie anulat în curând; variantele 727 şi 747, încă nefăcute publice, vor deveni primele avioane comerciale în următorii douăzeci şi cinci de ani. Alte firme din domeniul aerospaţial o să aibă şi ele urcuşurile şi coborâşurile lor, iar Jeff ştia sigur că, dacă va face câteva cercetări atente, o să-şi aducă aminte care dintre ele au primit cele mai eficiente contracte pentru programul Apollo şi care au construit navetele spaţiale.

  Se uită în jos, pe râul Hudson, dominat de activităţi comerciale. Invazia automobilelor japoneze trebuia să se facă simţită în scurt timp, după cum observase chiar în prima zi. America se apropia de punctul culminant al relaţiei ei amoroase cu automobilele mari; n-ar strica să investească un milion sau două în Chrysler, GM şi Ford. RCA ar fi şi ea o alegere bună pe termen scurt, fiindcă televizoarele color începeau să devină standard şi mai erau ani până când Sony să-şi croiască drum şi să acapareze piaţa.

  Jeff închise ochii, ameţit de ceea ce putea să facă. Crizele financiare lunare prin care trecuse odată, frustrarea de o viaţă din cauza slujbelor cu multă responsabilitate şi plată subţire erau acum griji ce ţineau nu doar de trecut, dar şi de un viitor care nu va mai veni niciodată. Cui îi pasă că scăpase de ele? Era tânăr, era bogat şi, în curând, nemăsurat de bogat. Nu dorea să schimbe lucrurile, nici măcar să le pună la îndoială, cu atât mai mult să revină la realitatea pe care o trăise ori şi-o imaginase. Acum putea avea orice îşi dorea, timpul şi energia să le savureze din plin pe toate.

  „… dacă republicanii l-au nominalizat pe Goldwater sau Rockefeller. Scandalul Baker probabil că nu va avea efecte grave asupra încercării de realegere preşedintelui, deşi este posibilă o manevră de tip „abandonează-l pe Johnson„ în cercul de apropiaţi de la Casa Albă, dacă investigaţia va continua. Personalul preşedintelui Kennedy va fi însă mai preocupat de…”

  — Nu putem să ne uităm la altceva? Se bosumflă Sharla. Nu-nţeleg de ce-ţi pasă aşa de mult de chestiile astea politice. Mai e un an până la alegeri.

  Jeff îi zâmbi liniştitor, fără să-i răspundă.

  „… proiectele de lege pentru reducerea taxelor şi drepturile civile. Dacă nu sunt promulgate înainte de întrunirea Congresului, pe 20 decembrie, propunerile vor avea de dat o bătălie şi mai grea în sesiunile din primăvară ale Camerei Reprezentanţilor şi Senatului, iar Kennedy va fi obligat să-şi înceapă campania în umbra luptelor continue din congres, nicidecum sub aura mult sperată a unei duble victorii.”

  Sharla se descolăci de pe canapea cu un pufnet de supărare şi porni spre scările care duceau la etajele superioare ale casei de pe East Seventy-Third Street.

  — Te aştept în pat, îi strigă ea peste umăr, mai mult goală sub cămaşa de noapte transparentă, de culoarea piersicii. Asta dacă te mai interesează.

  „… în ciuda criticii neîntrerupte la adresa dezastrului din Golful Porcilor, în ciuda problemelor grave generate de entităţi disparate ca AFL-CIO4 şi industria oţelului, imaginea şi omul rămân inseparabile pentru cea mai mare parte a publicului. Tinereţea lui expusă intemperiilor, soţia lui fermecătoare şi copiii lui devotaţi, tragediile şi succesele prin care a trecut familia lui, graţia involuntară şi simţul spontan al umorului, toate…”

  Jeff derula caseta pe prototipul aparatului video Sony care-l costase peste unsprezece mii de dolari şi era condamnat la eşec, un produs cu un deceniu înaintea vremii sale. Colecţia de clipuri alb-negru cu John Kennedy lumină ecranul încă o dată, atât de obişnuite şi totuşi atât de dureroase: zâmbind larg în faimosul lui balansoar, ţinându-i în braţe pe John-John şi Caroline pe pista de decolare a unui aeroport, hârjonindu-se cu fraţii săi pe plaja de la Hyannisport. Văzuse de atâtea ori imaginile astea publice din viaţa preşedintelui. Şi, de un sfert de veac, erau urmate de limuzina decapotabilă din Dallas, de groază şi agitaţie, de sângele de pe hainele lui Jackie şi pe trandafirii din braţele ei. Însă acum ele nu existau. În seara asta, pe caseta cu ştiri transmise mai devreme cu două ore, n-o să fie nici o fotografie a lui Lyndon Johnson care se acoperă cu mantia puterii, nici un cortegiu funerar mergând spre Washington, nici o Flacără Eternă la dispariţia gradată a imaginii. În seara asta, omul despre care vorbeau trăia, era plin de viaţă şi făcea nenumărate planuri pentru viitorul lui şi al naţiunii.

  „Graţia involuntară şi simţul spontan al umorului, toate împrumută forţă ideii unei Noi Frontiere, unui nou început… naşterea, cum ar spune unii, unui Camelot modern. Tocmai această imagine pozitivă, mai degrabă decât palmaresul încărcat de realizările din primul trimestru, va trebui s-o promoveze în recent numita echipă care susţine realegerea lui Kennedy. Sorensen, O'Donnell, Salinger, O'Brien şi Bobby Kennedy sunt cu toţii conştienţi de punctele forte şi cele slabe ale candidatului lor, ca şi de forţa miturilor spontane. Puteţi fi convinşi că ştiu pe ce anume să-şi concentreze atenţia în campania următoare.”

  Buletinul continuă cu imaginea lui Charles de Gaulle în vizită la şahul Iranului, cu multă pompă şi fast, aşa că Jeff opri aparatul. Kennedy trăieşte, îşi repetă în gând, aşa cum o făcuse de atâtea ori în ultimele săptămâni. Kennedy conducea poporul spre cine ştie ce: prosperitate perpetuă, armonie între rase, retragerea mai rapidă a trupelor din Vietnam?

  John F. Kennedy era în viaţă. Încă trei săptămâni.

  Asta dacă… dacă ce? Ideea era irezistibilă, excentrică, chiar un şablon, deşi realizabilă. Dar nu era vorba de o piesă de teatru de la televizor, nici de un roman ştiinţifico-fantastic; Jeff se afla aici, în lumea încă nedestrămată a anului 1963, când cea mai mare tragedie a vremurilor respective era pe cale să se desfăşoare în faţa lui, care ştia prea multe. Oare era posibil să intervină? Ar fi potrivit să intervină? Începuse deja să provoace schimbări majore în realitatea economică a vremii, pur şi simplu pentru că înfiinţase Future, Inc., iar continuumul spaţio-temporal nu părea să sufere tensiuni insuportabile.

  Bineînţeles, îşi zise Jeff, trebuia să poată face ceva ca să împiedice asasinarea, în afară de a-l înfrunta direct pe asasin în camera de la etajul al şaselea al unui depozit de manuale şcolare în 22 noiembrie. Un telefon la FBI, o scrisoare la Serviciile Secrete? Însă era clar că nici o autoritate nu-l va lua în serios şi, chiar dacă ar face-o, l-ar considera suspect şi conspirator şi l-ar aresta.

  Îşi turnă o băutură din barul de la intrare şi medita asupra problemei. Oricui i-ar fi vorbit despre asta l-ar fi ignorat ca pe un nebun, până când coloana de automobile ar fi trecut prin Dealey Piaza şi ar fi ajuns la locul tragediei. Atunci ar fi trebuit să plătească scump şi ar fi fost prea târziu ca să mai poată face lumii un bine.

  Deci ce-i rămânea de făcut, să stea pasiv şi să se uite cum are loc asasinatul? Să lase istoria să se repete brutal, de teamă să nu pară ridicol?

  Cercetă cu privirea casa bine înzestrată, până acum o locuinţă mult mai bună decât speraseră el şi Linda să aibă vreodată. Nu-i trebuiseră decât şase luni ca să le obţină pe toate, aproape fără nici un efort. Acum putea să-şi petreacă restul vieţii sporindu-şi confortul şi averea bazându-se pe ceea ce ştia; dar realizările i-ar fi stat în gât dacă n-ar fi acţionat bazându-se pe tot ceea ce ştia.

  În orice caz, ceva trebuia să facă.

  Zbură la Dallas în 15 noiembrie şi se opri la prima cabină telefonică din aeroport. Deschise cartea de telefon şi urmări cu degetul abonaţii de la litera O. îl găsi acolo, un abonat ca oricare altul, deşi numele lui ieşea din pagină şi-l ardea ca şi cum ar fi fost scris cu litere de foc:

  Oswald, Lee H… 1026 N. Beckley… 555-4821

  Îşi notă adresa, apoi închirie un automobil Plymouth albastru de la Avis. Fata de la tejghea îi spuse pe unde s-o ia ca să ajungă în partea oraşului pe care o căuta.

  Trecu pe lângă casa albă din Oak Cliff de şase ori. Se închipui mergând spre uşă, sunând la sonerie, vorbind cu rusoaica cu voce moale, Marina, care i-ar fi deschis. Ce i-ar spune? „Soţul dumneavoastră are de gând să-l omoare pe preşedinte, trebuie să-l opriţi”? Dacă i-ar deschide chiar asasinul? Ce ar face atunci?

  Mai trecu o dată cu maşina prin faţa casei cu aspect banal, cu gândul la bărbatul care locuia în ea, care stătea în aşteptare şi plănuia să distrugă liniştea spirituală a lumii.

  Plecă din zonă fără să se oprească. De la un magazin K-Mart din Fort Worth cumpără o maşină de scris portabilă ieftină, hârtie de scris şi o pereche de mănuşi. Întors în camera de la Holiday Inn, lângă East Airport Expressway, îşi puse mănuşile, deschise topul de hârtie şi începu să scrie o scrisoare care îi făcea rău:

  Preşedintelui John F. Kennedy.

  Casa Albă

  1600 Pennsylvania Avenue.

  Washington, D. C.

  Domnule Preşedinte, Dumneavoastră sunteţi cel care l-aţi îndepărtat pe ministrul Fidel Castro şi poporul eliberat al Cubei. Sunteţi asupritorul, duşmanul oamenilor liberi din toată America Latină şi din Lume.

  Dacă veniţi la Dallas, o să vă ucid. O să vă împuşc în cap cu o armă de mare putere şi cu sângele dumneavoastră vărsat o să scriu cuvântul DREPTATE, pentru cei care luptă pentru libertate în emisfera de vest.

  Acestea nu sunt doar vorbe. Sunt bine înarmat şi gata să mor dacă e nevoie.

  Vă voi ucide.

  VENCEREMOS!

  Lee Harvey Oswald.

  Jeff adăugă adresa de acasă a lui Oswald, merse înapoi în oraş şi puse plicul într-o cutie poştală, la două străzi de casa cu aspect banal. O oră mai târziu, la patruzeci de mile sud-est de Dallas, mănuşile îi erau ude de transpiraţie. Pielea din care erau făcute îi încetini mişcarea degetelor când apucă maşina de scris şi-o azvârli de pe un pod într-un lac aflat la mijloc de nicăieri. Se simţi uşurat când le scoase şi le aruncă şi pe ele din maşină într-un oraş uitat de Dumnezeu numit, nu se ştie de ce, Gun Barrel5. Mâinile îi erau acum libere, curate.

  În următoarele zile rămase în cameră la Holiday Inn, vorbind numai cu cei de la room service şi ieşind doar ca să cumpere presa locală. La pagina cinci din numărul din 19 noiembrie al ziarului Dallas Herald găsi articolul pe care-l aştepta: Lee Harvey Oswald fusese arestat de Serviciile Secrete pentru că ameninţase viaţa preşedintelui şi va rămâne închis fără posibilitate de eliberare pe cauţiune până la sfârşitul săptămânii, când Kennedy îşi va încheia vizita de o zi în Texas.

  Jeff se îmbată crunt în avion înapoi spre New York, dar alcoolul nu avea nimic de-a face cu triumful pe care-l simţea şi cu exultarea copleşitoare din mintea lui: imaginea unei lumi în care negocierile luaseră locul războiului din Vietnam, cei săraci erau hrăniţi, se ajunsese la egalitate între rase fără vărsare de sânge… o lume în care John Kennedy şi spiritul optimist al umanităţii nu vor muri, ci vor înflori şi vor dăinui pe Pământ.

  În timp ce avionul ateriza, luminile din Manhattan îi apăreau ca nişte simboluri strălucitoare ale gloriosului viitor pe care Jeff tocmai îl crease.

  Vineri după-amiază, la ora unu şi zece, secretara deschise uşa biroului său fără să bată. Rămase în prag cu lacrimile curgându-i pe obraji, incapabilă să vorbească. Jeff nu trebui s-o întrebe ce se întâmplase. Un obiect greu, invizibil, îl lovise parcă în stomac pe neaşteptate.

  Frank apăru în spatele femeii şi-i spuse încet că azi nu se mai lucra şi că puteau pleca toţi acasă. Îl luă pe Jeff şi părăsiră amândoi clădirea. Oamenii se plimbau pe Park Avenue într-o stupoare generală. Câţiva suspinau încet; unii erau adunaţi în jurul maşinilor sau al aparatelor de radio. Cei mai mulţi însă priveau înainte cu ochi goi, mişcând absent un picior înaintea celuilalt, păşind distrat – total neobişnuit pentru newyorkezi. Parcă pământul solid al Manhattanului fusese zguduit de un cutremur şi nimeni nu mai ştia unde era sigur să calce. Se aşteptau toţi ca străzile să se zguduie şi să se descompună din nou, sau să crape şi să înghită restul lumii. Viitorul venise brusc, într-o clipită.

  Frank şi Jeff găsiră o masă la un bar tăcut lângă Madison. Pe ecranul televizorului văzură avionul aviaţiei militare părăsind Dallasul cu trupul preşedintelui la bord. Jeff şi-l închipui pe LBJ6 depunând jurământul şi pe Jacqueline Kennedy, înmărmurită, în spatele lui. Rochia pătată de sânge. Trandafirii.

  — Ce-o să se întâmple acum?

  Jeff se desprinse din amintirea macabră.

  — La ce te referi?

  — În ce direcţie o s-o ia lumea? Spre ce ne îndreptăm?

  — Presupun că depinde de Johnson în mare măsură, răspunse Jeff, scuturând din umeri. De cel fel de preşedinte o să fie. Tu ce crezi?

  — Tu nu presupui nimic, Jeff. Nu te-am auzit făcând presupuneri niciodată. Tu ştii.

  Jeff căută un chelner din priviri; se uitau toţi la televizor, ascultându-l pe Dan Rather, tânăr, recapitulând a douăzecea oară evenimentele cruciale ale după-amiezii.

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti.

  — Nici eu, adică nu exact. Dar e ceva ce… nu e în regulă cu tine. Ai o ciudăţenie. Şi nu-mi place.

  Jeff observă mâinile partenerului său tremurând. Probabil că trebuia neapărat să bea ceva.

  — Frank, a fost o zi oribilă, stranie. Cu toţii suntem şocaţi.

  — Tu nu. Nu ca mine, nici ca altcineva. La birou, nimeni nu ţi-a spus ce s-a întâmplat, de parcă nici n-ar fi fost nevoie, de parcă ştiai ce avea să urmeze.

  — Nu fi absurd.

  La televizor, un oficial bine făcut dădea un interviu şi descria vânătoarea de oameni care se desfăşura acum în tot Texasul.

  — Ce-ai căutat la Dallas săptămâna trecută?

  — Ce-ai făcut, ai verificat la agenţiile de voiaj? Întrebă Jeff cu o privire dezgustată.

  — Da. Ce-ai căutat acolo?

  — M-am uitat la nişte proprietăţi pentru noi. Piaţa o să crească, indiferent ce s-a întâmplat azi aici.

  — Poate c-o să se schimbe situaţia.

  — Nu cred.

  — Nu crezi, zici? De ce nu?

  — Am eu aşa o presimţire.

  — Am ajuns departe cu „presimţirile” astea ale tale.

  — Şi putem ajunge şi mai departe.

  Frank îşi trecu mâna prin părul care cădea prea devreme.

  — Nu. Eu nu. Mi-a ajuns. Vreau să ies.

  — Isuse Cristoase, nici n-am început bine!

  — Sunt convins c-o să te descurci de minune. Pentru mine însă e prea straniu, Jeff. Nu mă mai simt bine când lucrez cu tine.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu crezi că am avut ceva de-a face cu…

  Frank îl întrerupse ridicând mâna:

  — N-am spus asta. Nu vreau să ştiu. Pur şi simplu vreau… să ies din afacere. Poţi să te foloseşti de partea mea de bani ca fond de rulment şi să mi-o dai înapoi din profituri peste câţiva ani sau când poţi. Îţi recomand să mă înlocuieşti cu Jim Spencer la coordonarea operaţiunilor; e un om bun, ştie ce face. Şi o să respecte întocmai instrucţiunile tale.

  — La dracu', amândoi suntem băgaţi în chestia asta! Începând cu derby-ul, cu Emory…

  — Da, şi am avut noroc cu carul. Dar eu îmi strâng jetoanele şi mă car de la masa de joc, bătrâne.

  — Ca să faci ce?

  — Să termin facultatea de drept, cred. Să fac şi eu nişte investiţii moderate, ale mele. Am destui bani să-mi ajungă toată viaţa.

  — Nu face asta, Frank. Ratezi o ocazie care nu-ţi apare decât o dată în viaţă.

  — Nici nu mă îndoiesc de asta. Poate că-ntr-o zi o să-mi pară rău, dar acum asta e ceea ce trebuie să fac. Pentru liniştea mea.

  Se ridică şi-i întinse mâna:

  — Noroc şi-ţi mulţumesc pentru tot. A fost grozav, cât a ţinut.

  Îşi dădură mâinile, Jeff întrebându-se ce ar fi putut face ca să prevină plecarea lui Frank. Poate că nimic. Poate că aşa trebuia să se întâmple.

  — O să vorbesc luni cu Spencer, îi mai spuse Frank. Asta dacă o să mai fie pace în lume şi ţara tot în picioare.

  Jeff îl privi lung şi grav.

  — O să fie.

  — Atunci mă bucur. Ai grijă de tine, partenere. După ce plecă Frank, Jeff se mută pe un taburet de la bar şi primi în sfârşit de băut. Era la al treilea pahar când CBS transmise următoarea ştire: „… a arestat un suspect în cazul asasinării preşedintelui Kennedy. Repet, poliţia din Dallas a arestat un suspect în cazul asasinării preşedintelui Kennedy. Se spune că bărbatul este un vagabond, cândva fost activist de stânga, pe nume Nelson Bennett. Autorităţile spun că i-au găsit în buzunare un număr de telefon de la Ambasada sovietică din Mexico City. Mai multe detalii despre această ştire de ultimă oră imediat ce…”

  Curtea interioară a casei din East Side era mohorâtă în frigul sfârşitului de noiembrie. Era un loc în care să stai vara, într-o lume din care vara fusese exilată. Masa de sticlă şi picioarele din crom ale şezlongurilor făceau ziua noroasă şi mai apăsătoare.

  Jeff îşi strânse pe el puloverul tricotat şi se întrebă, a suta oară în ultimele două zile, ce evenimente inevitabile se petrecuseră în ziua aceea la Dallas. Cine naiba era Nelson Bennett? Un asasin plătit de rezervă, aşteptând în culise după arestarea lui Oswald? Sau fusese doar întâmplarea, vreun nebun manipulat de forţe mult mai puternice decât orice conspiraţie umană, pentru a nu se întrerupe fluxul realităţii?

  Nu va afla niciodată. Trebuia să facă faţă la destule alte lucruri peste puterea lui de înţelegere în existenţa asta modificată; de ce tocmai întâmplarea asta să fie mai uşor de explicat decât celelalte? Şi totuşi îl irita, nu-i dădea pace. Încercase să-şi întrebuinţeze capacitatea de anticipare a viitorului ca să dea destinului o turnură pozitivă, ceva ce depăşea cu mult banalitatea pariurilor şi a planurilor de investiţie, dar eforturile lui nu duseseră decât la o modificare minoră în fluxul istoriei: fusese schimbat un criminal, atât.

  Ce însemnătate avea asta pentru viitorul lui? Toate speranţele de a-şi reconstrui viaţa cu ajutorul capacităţii lui de anticipare… erau oare condamnate să fie nişte schimbări superficiale, multe la număr, dar lipsite de calitate? Oare încercările lui de a atinge fericirea adevărată vor fi şi ele stopate, la fel ca intervenţia în asasinarea lui Kennedy? Toate astea îi depăşeau puterea de înţelegere. Acum şase săptămâni i se păruse că ştie totul, asemenea lui Dumnezeu, că poate să realizeze orice, fără limită. Acum, încă o dată, era asaltat de îndoieli. Deznădejdea îl copleşea mai tare decât în zilele de la cămin, sau în ziua aceea oribilă lângă podeţ, când…

  — Jeff! O, Doamne, vino aici! L-au ucis pe Bennett, au arătat la televizor, am văzut cu ochii mei!

  Îi făcu semn scurt din cap şi o urmă pe Sharla în casă. Crima era arătată întruna, aşa cum ştia el că se va întâmpla. Jack Ruby, cu pălăria lui de gangster din filmele mediocre, apărea de nicăieri în coridorul din subsolul închisorii din Dallas. Pe urmă se vedea pistolul şi Nelson Bennet murea pe loc, agonia de pe chipul lui fiind o reflectare deformată a morţii bine documentate a lui Lee Harvey Oswald.

  Preşedintele Johnson, ştia Jeff, va ordona imediat începerea anchetei. Se va crea o comisie specială, condusă de Earl Warren, preşedintele Curţii Supreme. Răspunsurile vor fi căutate cu multă grijă; nu se va găsi niciunul. Viaţa va merge mai departe.

  Jeff nu se implică în prea multe după aceea, decât ca să facă bani. Se pricepea foarte bine la asta. Acţiunile la filmele de cinema s-au dovedit uşor de obţinut. La mijlocul anilor şaizeci, oamenii mergeau mult la cinematograf. Reţelele de cinematografe au făcut încasări de milioane de dolari la filme ca Podul de pe râul Kwai şi Cleopatra. Jeff renunţă la micile companii electronice, deşi era conştient că multe dintre ele aveau să valoreze foarte mult; pur şi simplu nu-şi mai amintea numele celor care urmau să triumfe. În schimb, pompă bani în corporaţii despre care ştia că vor prospera în deceniul respectiv: Litton, Teledyne, Ling-Temco-Vought. Alegerile lui au fost toate aproape la fel de profitabile ca în ziua în care a cumpărat acţiunile, iar veniturile le plasă în alte acţiuni.

  Era ceva de făcut.

  Sharlei îi plăcu meciul, deşi pariase cu încăpăţânare pe Liston, când Jeff îi spusese să parieze pe Cassius Clay. Jeff reacţiona în mod diferit în seara respectivă, nu atât la meci, cât la mediu şi la mulţime. Câţiva dintre pariorii de sume mari şi agenţii din public îl recunoscuseră datorită reclamei care i se făcuse în lumea pariurilor, după suma record câştigată la campionatul anual de baseball; până şi unii dintre cei care trebuiseră să-i plătească o parte din miza de milioane de dolari îi zâmbiră larg şi ridicară degetul mare. Chiar dacă fusese exclus din cercul lor, devenise o legendă şi era onorat conform aurei sale.

  Într-un fel, bănuia el, tocmai asta îl deranja, respectul vizibil al celor care pariau; îi amintea mereu că şi-a început noua viaţă trăgând clapa în stil mare mediului american interlop. Toţi o să şi-l amintească aşa, indiferent de celelalte succese notabile ale lui în societate. Îi venea să facă un duş fierbinte, lung, ca să se cureţe de duhoarea fumului de trabuc şi a banilor murdari.

  Însă problema avea şi o parte concretă, îşi zise el, în timp ce limuzina îl ducea cu viteză pe Collins Avenue, pe lângă faţadele anonime ale şirului de hoteluri din Miami Beach. Mai precis, era vorba de…

  Sharla.

  Se potrivise perfect cu mulţimea de la meci, se purtase ca la ea acasă printre celelalte femei pline de aere, în rochii mulate, ostentative, şi machiate abundent. Recunoaşte, îşi spuse el, privind-o alături, că n-are clasă. Costă mult, dar n-are clasă, ca Las Vegas-ul, ca Miami Beach. Şi dacă o apreciai la repezeală, era clar că Sharla nu putea fi altceva decât o maşinărie de regulat, pur şi simplu. Nimic mai mult. Întruchiparea fetei pe care n-o duci s-o prezinţi mamei. Se strâmbă când îşi aminti că el exact asta făcuse. În drum spre campionatul de box, trecuseră prin Orlando. Familia lui se arătase copleşită, mai mult decât intimidată de imensul lui succes financiar neaşteptat, dar tot nu-şi putuse ascunde dispreţul faţă de Sharla şi marea dezamăgire când aflaseră că locuia împreună cu Jeff.

  Sharla se aplecă puţin în faţă când căută un pachet de ţigări în poşetă. Decolteul rochiei se desfăcu şi i se văzu sutienul negru, destul ca Jeff să-i surprindă sânii plini, generoşi. O dori pe loc, simţind, ca de obicei, nevoia să-şi ascundă chipul între ei, să-i ridice rochia deasupra picioarelor desăvârşite. Erau împreună de aproape un an, împărţeau totul, în afară de ideile şi sentimentele lui. Gândul în sine i se păru dintr-odată revoltător, iar frumuseţea ei – o insultă la adresa sensibilităţii lui. De ce lăsase lucrurile să decurgă astfel atât de mult timp? Atracţia faţă de ea o înţelegea; fusese o închipuire în închipuire, o piesă de rezistenţă iluzorie care se potrivea cu tinereţea lui reconstruită. Dar nu era decât atracţie goală, la fel de imatură şi lipsită de substanţă ca posterele cu lupte cu tauri de pe pereţii din camera lui de cămin.

  Se uită la ea cum îşi aprinde ţigara, la chipul ei fals aristocrat, luminat de flacăra roşie, slabă, a brichetei. Ea îi surprinse privirea şi ridică o sprânceană într-un fel care provoca şi promitea sexul. Jeff îşi întoarse ochii spre luminile oraşului Miami, de cealaltă parte a apei clare şi liniştite.

  Sharla îşi petrecu dimineaţa următoare făcând cumpărături pe Lincoln Road. Jeff o aştepta în apartamentul din Doral. Când se întoarse, lăsă pachetele în hol şi se aşeză imediat la cea mai apropiată oglindă, ca să-şi refacă machiajul. Rochia albă scurtă, de vară, punea în evidenţă bronzul de pe braţele şi umerii goi, iar sandalele cu toc înalt îi subţiau şi-i alungeau picioarele. Jeff pipăi cu degetele marginile ascuţite ale plicului maro gros pe care-l ţinea în mână. Mai avea puţin şi se răzgândea.

  — Ce faci acolo? Îl întrebă ea, ducând mâna la spate ca să desfacă fermoarul rochiei de bumbac răcoroase. Hai să ne luăm costumele de baie şi să mergem la plajă.

  Jeff scutură din cap şi-i făcu semn să se aşeze pe scaunul din faţa lui. Ea se încruntă, trase fermoarul la loc, acoperindu-şi spatele arămiu, şi se aşeză unde-i arătase.

  — Ce-i cu tine? De ce eşti indispus?

  Ar fi vrut să-i vorbească, dar cu câteva ore în urmă ajunse la concluzia că vorbele nu-şi aveau rostul. Ei niciodată nu discutaseră serios despre nimic; comunicarea verbală nu se potrivea cu ceea ce era între ei. Îi oferi plicul.

  Cu buzele ţuguiate, Sharla îl luă şi-l rupse ca să-l deschidă. Câteva minute, se holbă mută de uimire la cele şase teancuri de bancnote noi de o sută de dolari.

  — Cât? Întrebă ea în cele din urmă, cu voce calmă, controlată.

  — Două sute de mii.

  Se uită din nou în plic şi scoase biletul de avion spre Rio la clasa întâi, Panagra Airlines.

  — Asta-i pentru mâine dimineaţă, spuse ea, verificându-l. Cum rămâne cu lucrurile mele din New York?

  — Ţi le trimit unde vrei.

  Sharla încuviinţă.

  — Va trebui să mai fac nişte cumpărături de aici înainte de a pleca.

  — Orice vrei. Trece cheltuielile în contul celor de achitat odată cu camera.

  Sharla încuviinţă din nou, puse banii şi biletul înapoi în plicul pe care îl aşeză pe masa de lângă ea. Se ridică, îşi scoase rochia şi-o lăsă să-i cadă la picioare, pe podea.

  — La naiba, spuse ea, desfăcându-şi sutienul, pentru două sute de mii de dolari, meriţi s-o mai facem o dată.

  Jeff se întoarse la New York singur şi reveni la investiţiile sale.

  Fustele, îşi zise el, o să se tot scurteze în anii care vin şi va creşte cererea de ciorapi cu model. Cumpără treizeci şi două de mii de acţiuni de la Hanes. Coapsele dezvelite trebuia să ducă la ceva; de asemenea, cumpără multe acţiuni ale companiilor farmaceutice care produceau anticoncepţionale.

  La optsprezece luni după ce se mută în clădirea Seagram, acţiunile deţinute de Future, Inc., se ridicau la treizeci şi şapte de milioane de dolari. Jeff îi dădu lui Frank toţi banii datoraţi, însoţind cecul final cu o scrisoare personală lungă. Nu primi răspuns la ea niciodată.

  Desigur, nu mergea totul cum plănuise el. Voise să achiziţioneze o mare parte din Comsat când fusese scos pe piaţă, dar stocul de acţiuni era atât de popular, încât emisiunea s-a limitat la cincizeci de acţiuni de cumpărător, în mod surprinzător, IBM stagna tot anul 1965, lansându-se puternic în următorul. Lanţurile de localuri fast-food – Jeff alese Denny's, Kentucky Fried Chicken şi McDonald's – au trecut printr-o criză grea în 1967, înainte să crească brusc cu cinci sute la sută în medie în 1968.

  În 1968, activele firmei lui valorau sute de milioane, iar el aprobase un proiect realizat de arhitectul I. M. Pei pentru o clădire de şaizeci de etaje de birouri la intersecţia străzilor Park şi Fifty-third. Pe lângă asta, autoriză cumpărarea de terenuri mari în zone comerciale şi rezidenţiale preferenţiale din Houston, Denver, Atlanta şi Los Angeles. Firma cumpără aproape jumătate din proprietatea nedezvoltată din noul proiect Century City din L. A., la preţul de cinci dolari pe metru pătrat. Pentru el personal cumpără un teren de douăsprezece mii de metri pătraţi în Dutchess County, la două ore de Manhattan, pe cursul râului Hudson.

  Ieşea cu tot felul de femei, cu unele se şi culca, urând rutina fără sens. Petreceri, mese, piese de teatru, concerte, deschideri de galerii… Ajunse să dispreţuiască formalitatea rigidă a întâlnirilor amoroase, să-i fie dor de senzaţia de familiaritate pe care ţi-o dă compania unei femei cu care împărţi liniştea şi râsul natural. În plus, toate femeile cu care ieşea erau fie prea direct interesate de banii lui, fie pozau în posturi fals neinteresate de ei. Unele chiar îl urau fiindcă era bogat, refuzau să iasă cu el din cauza asta; averile fabuloase erau un adevărat blestem pentru tinerii de la sfârşitul anilor şaizeci şi nu o dată Jeff a fost făcut direct răspunzător de tot răul din lume, de la inaniţia din marile zone sărace ale oraşelor la producerea de napalm.

  Jeff aştepta momentul potrivit şi-şi concentra energia pe muncă. Se apropia luna iunie, îşi amintea el mereu, luna iunie a anului 1968. Atunci se va schimba totul.

  Ziua de 24 iunie, mai precis.

  Nu trecuseră trei săptămâni de la moartea lui Robert Kennedy, iar Cassius Clay, „dezbrăcat” de titlu şi renăscut ca Muhammad Aii, făcea apel împotriva condamnării lui pentru evaziune. În Vietnam, rachetele din nord atacau Saigonul încă din primăvară.

  Se întâmplase într-o luni, pe la mijlocul după-amie-zii, îşi aminti Jeff. Lucrase zi şi noapte la un post de radio Top 40 din West Palm Beach, ascultând Beatles şi Rolling Stones şi Aretha Franklin şi învăţând bazele jurnalismului radio, vânzându-şi interviurile şi articolele postului de radio şi ocazional, la UPI. Ţinea minte data pentru că era începutul „weekendului” său de marţi pe miercuri, iar când s-a întors la serviciu miercurea următoare reuşise să aranjeze primul mare interviu din cariera lui, o conversaţie lungă şi sinceră cu Earl Warran, preşedintele Curţii Supreme Americane, care se retrăgea. Nu ştia cum de acesta acceptase să-i vorbească lui, un reporter novice de la un post de radio neînsemnat din Florida; dar până la urmă reuşise, iar cugetările pline de savoare ale marelui om pe marginea funcţiei sale controversate fuseseră preluate de NBC pentru o sumă frumuşică. Într-o lună, Jeff ajunsese să lucreze cu normă întreagă la departamentul de ştiri de la WIOD, în Miami. Era într-o continuă alergare; toată viaţa lui de adult, aşa cum o trăise, dusese la săptămâna aceea de vară.

  Nu avusese nici un motiv special să aleagă Boca Raton; dar niciunul ca să aleagă altă destinaţie. În unele zile de luni mergea cu maşina spre nord, la Juno Beach; în altele o lua spre Delray Beach sau Lighthouse Point, una dintre sutele de fâşii de nisip care se întindeau pe coasta Atlanticului, de la Melbourne la South Miami Beach. Dar în ziua de 24 iunie 1968 luase cu el o pătură, un prosop şi o geantă frigorifică cu bere rece şi merse pe plaja de la Boca Raton. Iar acum se afla din nou în acelaşi loc, în aceeaşi zi senină.

  Ea era acolo, întinsă pe spate, în costum de baie galben croşetat, cu capul proptit pe o pernă gonflabilă, citind un exemplar cartonat din romanul Airport. Jeff se opri la câţiva metri de ea şi-i admiră corpul tânăr, şuviţele galben-lămâie din părul ei negru, des. Nisipul îi ardea tălpile; mintea îi pulsa în ritmul valurilor care se spărgeau de ţărm. Era aproape gata să renunţe şi să plece, dar rămase pe loc.

  — Salut. E bună cartea?

  Fata se uită la el prin ochelarii de soare cu rame mari, rotunde, şi dădu din umeri.

  — De mâna a doua, dar merge. Un film făcut după ea ar fi mai bun, probabil.

  Sau mai multe, îşi zise Jeff.

  — Ai văzut 2001?

  — Da, dar n-am înţeles despre ce e vorba şi mi s-a părut cam plicticos spre sfârşit. Mi-a plăcut mai mult Petulia. L-ai văzut? Joacă Julie Christie.

  Jeff confirmă din cap, încercă să zâmbească natural şi se relaxa.

  — Mă cheamă Jeff. Pot să mă aşez lângă tine?

  — Da. Eu sunt Linda, se prezentă femeia care-i fusese soţie optsprezece ani.

  El îşi întinse pătura, deschise geanta cu bere şi-i oferi una.

  — Eşti în vacanţa de vară? O întrebă.

  Ea se propti într-un cot şi luă sticla aburită.

  — Merg la Florida Atlantic, dar familia mea locuieşte aici în oraş. Tu?

  — Am crescut în Orlando şi m-am dus la Emory o vreme. Acum însă locuiesc la New York.

  Jeff se străduia să pară nonşalant, dar nu prea reuşea; nu-şi putea lua privirea de la faţa ei, ar fi vrut să-şi dea jos afurisiţii ăia de ochelari ca să-i vadă ochii atât de familiari. Ultima amintire a vocii ei îi răsuna în minte, delicată şi distantă, auzită prin telefon: „Trebuie… Trebuie… Trebuie…”

  — Te-am întrebat ce faci aici.

  — Iartă-mă, eu… Luă o înghiţitură din berea rece şi-şi drese glasul. Mă ocup de afaceri.

  — Ce fel de afaceri?

  — Investiţii.

  — Adică eşti agent de bursă?

  — Nu chiar. Am firma mea. Lucrăm cu mulţi agenţi. Acţiuni, imobiliare, fonduri mutuale… aşa ceva.

  Linda îşi coborî ochelarii şi-l privi mirată. El se uită lung în ochii ei căprui, dorind din tot sufletul să-i spună: „De data asta o să fie altfel” sau „Te rog, hai să mai încercăm o dată”, sau pur şi simplu „Mi-a fost dor de tine; am uitat cât de frumoasă eşti”. Dar nu spuse nimic, o privi doar, sperând în tăcere.

  — Toată firma e a ta? Îl întrebă neîncrezătoare.

  — Acum, da. Am avut un partener câţiva ani, dar… acum e numai a mea.

  Fata fixă berea pe nisip, mişcând fundul sticlei până ce făcu o gaură în care să stea dreaptă.

  — Ai primit o moştenire mare? Vreau să spun, majoritatea celor pe care-i cunosc n-au fost în stare nici să-şi găsească de lucru într-o astfel de firmă din New York… sau n-au vrut.

  — Nu, am construit-o eu de la zero. Jeff râse, simţindu-se mai relaxat în preajma ei, încrezător şi mândru de realizările lui, pentru prima oară de ani zile. Am câştigat foarte mulţi bani pariind la cursele de cai şi i-am investit pe toţi în firmă.

  Linda îl privi sceptic.

  — Dar câţi ani ai?

  — Douăzeci şi trei. Se opri o clipă, realizând că vorbeşte prea mult despre el şi nu se interesase de ea. Linda n-avea de unde să ştie că el cunoştea deja totul despre ea – în momentul respectiv, mai multe decât cunoştea ea despre ea însăşi.

  — Dar tu? Ce studiezi?

  — Sociologia. Ai studiat afacerile la Emory, sau altceva?

  — Istoria, dar am renunţat. În ce an eşti?

  — Ultimul, de la toamnă. Cât de mare e firma asta a ta? Adică, ai mulţi angajaţi? Ai birouri chiar în Manhattan?

  — O clădire întreagă, pe Park şi Fifty-third. Cunoşti New Yorkul?

  — O clădire întreagă, pe Park Avenue. Frumos. Nu se mai uita la el, desena petale de margarete pe nisip, în jurul sticlei de bere. Jeff îşi aminti o zi, cu câteva luni înainte de căsătoria lor, când ea apăruse pe neaşteptate la uşa lui cu un buchet de margarete; avea soarele în păr şi vara în zâmbet.

  — Păi… am avut mult de muncă la ea, spuse el. Tu ce vrei să faci când termini şcoala?

  — O, m-am gândit să cumpăr mai multe magazine. Să pornesc modest, ştii tu… îşi împături prosopul, începu să-şi strângă lucrurile şi să le îndese într-o sacoşă albastră mare, de plajă. Poate mă ajuţi să obţin ceva pe Saks Fifth Avenue, ce zici?

  — Hei, stai puţin, te rog, nu pleca. Crezi că-mi bat joc de tine, aşa-i?

  — Las-o baltă, îi răspunse fata, îndesându-şi cartea în geantă şi scuturând nisipul de pe pătură.

  — Nu, stai, vorbesc serios. Nu glumesc. Firma mea se numeşte Future, Inc. Poate ai auzit de…

  — Mulţumesc pentru bere. Poate ai noroc altă dată.

  — Te rog, hai să mai stăm puţin de vorbă, bine? Mă simt de parcă te-aş cunoaşte, de parcă avem multe în comun. Ştii senzaţia aia, ca şi cum ai mai fost cu cineva într-o altă viaţă sau…

  — Nu cred în prostiile astea, i-o reteză fata.

  Îşi aruncă pătura pe braţ şi plecă spre autostradă şi spre şirul de maşini parcate.

  — Uite, dă-mi măcar o şansă, o rugă Jeff, mergând după ea. Sunt convins că, dacă am ajunge să ne cunoaştem, am avea şi mai multe în comun; o să…

  Linda se răsuci pe călcâiele goale şi-l privi prin ochelari:

  — Dacă nu mă laşi în pace, strig după salvamar. Şi acum, dispari de-aici, băiete. Du-te şi agaţă pe altcineva, bine?

  — Alo?

  — Linda? Sunt Jeff Winston. Ne-am cunoscut pe plajă în după-amiaza asta…

  — De unde naiba ai numărul meu de telefon? Nici măcar nu ţi-am spus care mi-e numele de familie!

  — Nu contează. Ascultă, îţi trimit un număr recent din Business Week. Are un articol despre mine acolo, e şi fotografia mea. La pagina 48. O să vezi că nu te-am minţit.

  — Ai şi adresa mea? Ce fel de farsă e asta? Ce vrei de la mine?

  — Nu vreau decât să te cunosc şi să mă cunoşti şi tu pe mine. Sunt atâtea lucruri pe care putem să le facem împreună, atâtea posibilităţi minunate pentru…

  — Eşti nebun! Eşti un fel de psihopat!

  — Linda, ştiu că am început prost, dar măcar dă-mi ocazia să-ţi explic. Dă-ne noua şansa să ne apropiem unul de celălalt deschis şi sincer, să vedem…

  — Nu vreau să te cunosc, oricine naiba ai fi. Şi nu-mi pasă dacă eşti bogat, nici dacă eşti J. Paul Getty, pricepi? Lasă-mă în pace!

  — Înţeleg că eşti supărată. Ştiu că trebuie să ţi se pară ciudat…

  — Dacă mai suni la numărul ăsta sau dacă apari la uşa mea, chem poliţia. E clar?

  Zgmotul telefonului trântit cu putere îi răsună în urechi.

  I se oferise şansa să-şi retrăiască aproape toată viaţa; acum şi-o jucase în schimbul încercării de astăzi.

  Viile Mirassou erau pline de culegători care strângeau recolta de pe pantele aflate la sud-est de San Jose, cărând pe cap găleţi grele cu struguri proaspăt culeşi şi mergând şerpuit, ca nişte furnici împovărate, către şi dinspre presă. Dealurile erau pline de şirurile drept rânduite de viţă de vie. Aici, printre clădiri, stejarii şi ulmii se împodobeau în culorile splendide ale lunii octombrie.

  Diane fusese supărată pe el toată ziua; nici decorul bucolic, nici dedesubturile tainice ale cramei nu reuşiseră s-o împace. Jeff n-ar fi trebuit s-o ia cu el în dimineaţa asta; îşi imaginase că va fi fascinată, sau cel puţin distrată de cele două genii tinere, dar se înşelase.

  — Nişte hippy, asta sunt. Băiatul înalt era desculţ, pentru numele lui Dumnezeu, iar celălalt arăta ca… omul de Neanderthal!

  — Ideea lor are potenţial; nu contează cum arată ei.

  — Ar trebui, oricum, să le spună cineva că anii şaizeci s-au terminat, dacă vor să facă ceva cu ideile alea prosteşti din capul lor. Nu-mi vine să cred c-ai căzut în plasă şi le-ai dat banii!

  — Sunt banii mei, Diane. Şi, ţi-am mai spus, deciziile de afaceri tot mie îmi aparţin.

  Nu putea s-o acuze pentru reacţiile ei; fără vreun beneficiu la orizont, cei doi tineri şi garajul lor plin cu componente electronice de mâna a doua nu păreau nişte candidaţi serioşi la un loc în topul primelor 500 de firme alcătuit de revista Fortune. Peste cinci ani însă, garajul din Cupertino, California, avea să fie faimos, iar Steve Jobs şi Steve Wozniak se vor dovedi cea mai bună investiţie în 1976. Jeff le dăduse jumătate de milion de dolari, insistase ca ei să urmeze sfatul unui director de marketing tânăr plecat de la Intel, pe care-l cunoscuseră recent, şi le spusese să facă tot ce vor, câtă vreme continuă să-şi numească afacerea Apple. Îi lăsase să păstreze patruzeci şi nouă la sută din noua afacere.

  — Cine naiba vrea să aibă un computer în casă? Şi ce te face să crezi că băieţii ăia jegoşi ştiu cum să construiască unul?

  — Hai s-o lăsăm baltă, bine?

  Diane se refugie arţăgoasă în tăcere. Jeff ştia că n-o s-o lase baltă nici dacă n-ar mai fi scos o vorbă niciodată.

  Se căsătorise cu ea cu un an înainte, mai degrabă din convenienţă decât de altceva, imediat după ce împlinise treizeci de ani. Ea avea atunci treizeci şi trei de ani şi era o persoană de vază din Boston, moştenitoarea uneia dintre cele mai mari firme de asigurări din ţară. Era atrăgătoare şi capabilă să se descurce singură în orice societate în care valoarea individuală a participanţilor depăşea şapte cifre. Ea şi Jeff se înţelegeau cât de bine te puteai aştepta să se înţeleagă doi oameni care nu aveau altceva în comun decât că erau obişnuiţi cu banii. Acum Diane era gravidă în luna a şaptea, iar Jeff spera că moştenitorul va scoate la suprafaţă tot ce era mai bun în ea şi va întări legătura dintre ei.

  Tânăra blondă în costumul bleumarin cu croială simplă îi conduse prin clădirea principală a cramei, la camera de degustare. Sticlele de vin erau aliniate la perete, pe stative în formă de romb, printre care se vedeau, în nişe slab luminate, fotografii ale viilor, flori proaspete şi sticle de vin Mirassou. Jeff şi Diane stăteau la barul din lemn de trandafir din mijlocul încăperii şi sorbeau dintr-un pahar cu Chardonnay.

  Fără îndoială, Linda nu exagerase deloc la întâlnirea lor dezastruoasă pe plajă, cu şapte ani înainte. Scrisorile pe care i le trimisese le primise înapoi nedeschise, iar cadourile fuseseră refuzate toate. În cele din urmă, după câteva luni, încetase să mai încerce să ia legătura cu ea, dar îi adăugase numele pe lista persoanelor de interes „Personal/Prioritar”, urmărite prin intermediul serviciului clipping, la care era abonat. Aşa aflase, în mai 1970, că Linda se căsătorise cu un arhitect din Houston, văduv cu doi copii. Jeff îi dorea fericire, dar nu-şi putea alunga sentimentul că fusese părăsit… de o persoană care nu-l cunoscuse niciodată, din punctul ei de vedere.

  Îşi căută din nou consolarea în muncă. Ultima lui reuşită fusese vânzarea, cu profit imens, a terenurilor petroliere din Venezuela şi Abu Dhabi, înlocuite imediat cu proprietăţi similare în Alaska şi Texas, plus contracte pentru douăsprezece instalaţii de forare marină. Toate afacerile fuseseră încheiate, bineînţeles, înainte să cadă sabia OPEC.

  Femeile a căror companie o căutase semănau toate cu Diane, în majoritatea privinţelor: erau atrăgătoare, foarte meticuloase cu îmbrăcămintea lor, versate în cele mai rare abilităţi sociale, realizate şi, ocazional, entuziaste în pat. Răsfăţate ale soartei, erau femei care treceau drept beau monde7 americană – femei care cunoşteau regulile de bază ale jocului, care aflaseră de la naştere hotarele şi obligaţiile ce revin persoanelor foarte bogate. Ele erau semenele lui acum, colecţia din care trebuia să-şi aleagă o parteneră, aşa cum îi dicta raţiunea. O alesese pe Diane aproape la întâmplare. Respecta criteriile. Dacă vreodată o să iasă ceva important din căsnicia lor, cu atât mai bine… dacă nu, cel puţin nu pornise în căsătorie cu speranţe nerealiste.

  Jeff îşi curăţă cerul gurii cu o bucată de brânză şi gustă un Fleuri Blanc demidulce. Diane se abţinu, bătându-se uşor pe burtă ca explicaţie.

  La urma urmei, poate că copilul o să schimbe lucrurile. Nu se ştie niciodată.

  Motanul portocaliu dolofan alerga pe podeaua din lemn tare, parcă pregătit să spargă linia apărătorilor ad-verşi într-un atac cel puţin la fel de reuşit ca al lui OJ. Simpson. Prada era o panglică din mătase galbenă lucioasă, care fusese deja zgâriată şi avea să fie destrămată dacă pisica ajungea la ea.

  — Gretchen! Strigă Jeff, ştiai că Chumley rupe una dintre panglicile tale galbene?

  — Nu-i nimic, tăticule, îi răspunse fiica sa din colţul îndepărtat al camerei de zi, lângă fereastra care dădea spre râul Hudson. Ken s-a întors acasă, iar eu şi Chumley ajutăm la pregătirea sărbătorii.

  — Când a venit? Nu mai e în spital, în Germania?

  — O, nu, tati; le-a spus doctorilor că nu e bolnav şi că trebuie să plece acasă imediat. Aşa că Barbie i-a trimis un bilet pentru Concorde şi el a ajuns acasă înaintea tuturor, şi de îndată ce a trecut pragul ea i-a pregătit şase tarte cu afine şi patru hot-dogs.

  Jeff râse cu glas tare şi Gretchen îi aruncă cea mai aspră privire de care erau în stare ochii ei de cinci ani.

  — În Iran nu se fac bot-dogs, îi explică ea. Nici tarte cu afine.

  — Nu, cred că nu, o aprobă el, încercând să-şi păstreze o mină serioasă. Cred că i s-a făcut foame de mâncare americană, nu?

  — Sigur că da. Barbie ştie cum să-l facă fericit.

  Pisica ţâşni în direcţia opusă, lovind cu labele panglica deşirată, apoi se aşeză pe o parte pe podeaua luminată de soare, ca să-şi savureze prada, dându-i uneori câte-un bobârnac cu picioarele din spate. Gretchen se întoarse la jocurile ei, absorbită de realitatea alternativă a căsuţei de păpuşi, la care Jeff lucrase peste un an, ca s-o mărească după indicaţiile fetei. Copacii în miniatură din curtea din faţă erau decoraţi cu panglici de un galben-aprins. În ultima săptămână, Gretchen urmărise, la buletinele de ştiri, cu un interes pe care alţi copii îl manifestă numai faţa de desenele animate de duminică dimineaţa, cum se încheiase criza ostaticilor. La început, Jeff se arătase îngrijorat de cât de fascinată era de evenimentele din Teheran şi voise s-o ferească de posibilele efecte traumatizante generate de imaginea mulţimilor furibunde, care strigau „Moarte Statelor Unite”; dar în acelaşi timp ştia că episodul va avea un final liniştit, fericit, aşa că îi respectă modul precoce de a recepta realitatea, încrezător în energia ei spirituală.

  O iubea mai mult decât crezuse vreodată că e posibil să iubeşti şi se trezea brusc că vrea s-o apere de tot răul şi să împartă cu ea numai bucurie. Naşterea lui Gretchen nu consolidase căsătoria lui cu Diane care, dacă se poate spune aşa, respingea constrângerile impuse de prezenţa copilului în viaţa ei. Dar asta nu avea importanţă, Gretchen era în sine sursa şi obiectul afecţiunii celei mai profunde pe care o putea el nutri.

  Se uită la ea cum ia altă panglică de pe un copac din faţa căsuţei şi-l tachinează pe Chumley cel dolofan. Motanul era obosit, nu mai avea chef de joacă; puse o labă rugătoare pe obrazul fetei, care-şi îngropa faţa în blana lui aurie de pe burtă şi-l drăgăli, spre marea lui mulţumire. Jeff îl auzea torcând din cealaltă parte a camerei, torsul lui amestecându-se cu râsul delicat al fiicei sale.

  Soarele cădea pieziş pe partea de sus a ferestrelor boltite, trimiţând fâşii luminoase pe podeaua lustruită, pe care Gretchen se ghemuise lângă motan. Locul ăsta, casa asta din lemn din Dutchess County, era numai bun pentru ea; emana o seninătate ca un balsam pentru orice suflet, tânăr sau bătrân, inocent sau tulburat.

  Jeff se gândi la fostul lui coleg de cameră, Martin Bailey. Îi dăduse telefon imediat după naşterea lui Gretchen şi reluă legătura care, în această existenţă, fusese întreruptă atâţia ani de zile. Nu reuşise să-l convingă să renunţe la ceea ce avea să se dovedească un mariaj dezastruos care, în cealaltă existenţă, îl dusese la sinucidere; dar îi asigurase un post sigur la Future, Inc. Şi, din când în când, îi mai vindea câte un pont legat de acţiuni. Prietenul lui era divorţat din nou, extrem de nefericit, dar măcar trăia şi era solvabil.

  Jeff nu se mai gândea decât foarte rar la Linda sau la existenţa lui anterioară. I se părea că fusese un vis, realitatea fiind blocajul emoţional al traiului cu Diane, fericirea de a fi alături de fiica lui, Gretchen, şi combinaţia binecuvântată de bogăţie şi putere crescândă. Realitatea însemna cunoştinţele lui şi tot ce îi aduseseră ele, bun sau rău.

  Imaginea de pe ecran era pură mişcare organică; lichidul curgând în valuri mici prin camerele inimii, dilatarea şi contractarea alternând în ritm lent, perfect.

  —… niciunul din cele două ventricule nu este blocat, după cum vedeţi. Şi, desigur, nici electrocardiograful Holter nu indică urme de tahicardie în cele douăzeci şi patru de ore cât l-aţi purtat.

  — Una peste alta, ce înseamnă asta? Întrebă Jeff. Cardiologul opri aparatul video care afişase descrierea ultrasonică a inimii lui Jeff şi zâmbi.

  — Înseamnă că inima dumneavoastră e într-o stare aproape perfectă, aşa cum trebuie să fie inima oricărui bărbat american de patruzeci şi trei de ani. La fel şi plămânii, după cum arată radiografia şi testele funcţiei pulmonare.

  — Atunci o să trăiesc…

  — Păstraţi-vă condiţia fizică şi aţi putea atinge o sută de ani. Mai mergeţi la sală, înţeleg?

  — De trei ori pe săptămână.

  Jeff profitase de faptul că ştia de nebunia sălilor de fitness care-i va cuprinde pe oameni la sfârşitul anilor şaptezeci. Deţinea nu numai Adidas şi Nautilus, ci şi lanţul Holiday Health Spa; utiliza la maximum aparatele lor de zece ani.

  — Să nu vă opriţi, îl sfătui doctorul. Aş vrea ca toţi pacienţii mei să aibă atâta grijă de ei înşişi.

  Jeff mai conversă cu el despre mărunţişuri câteva minute, dar mintea îi fugea la altceva. La el, cel din cealaltă viaţă, dar de aceeaşi vârstă, în acelaşi an, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. La el, un director sedentar, suprastresat, puţin supraponderal, ţinându-se de piept şi căzând cu capul pe birou, lumea dispărând din faţa lui.

  Nu şi de data asta. De data asta va fi bine.

  Jeff prefera confortul încăperii din spate de la La Grenouille, dar Diane considera că până şi prânzul e o ocazie excelentă de a-i vedea pe alţii şi de a fi văzut. Aşa că mâncau numai în partea din faţă, întotdeauna aglomerată şi zgomotoasă.

  Jeff îşi savura somonul fiert cu tarhon, busuioc şi sos acrişor, ignorând pe cât putea proasta dipoziţie a Dianei şi conversaţiile de la mesele vecine, mult prea apropiate de ale lor. Un cuplu discuta despre căsătorie, altul despre divorţ. Discuţia dintre el şi Diane era undeva la mijloc.

  — Vrei să fie acceptată la Sarah Lawrence, nu? Îi aruncă ea vorbele în timp ce înghiţea scoicile a la neige.

  — Are treisprezece ani, oftă Jeff. Comisiei de admitere de la Sarah Lawrence nici nu-i pasă ce face ea la vârsta asta.

  — Eu am intrat la Academia Concord la unsprezece ani.

  — Asta pentru ci părinţilor tăi nu le păsa ce făceai la vârsta respectivă.

  Diane lăsă furculiţa pe masă şi îl privi fix.

  — Nu te priveşte educaţia mea.

  — Dar mă priveşte a lui Gretchen.

  — Atunci ar trebui să vrei s-o primească pe cea mai bună, încă de la început.

  Un chelner le luă farfuriile, altul se apropie cu platoul cu desert. Jeff profită de pauza din discuţie ca să se piardă în reflecţiile multiple din nenumăratele oglinzi din restaurant: pereţii din lemn verde de brad, banchetele purpurii, splendidele buchete de flori care păreau proaspăt tăiate dintr-un peisaj pictat de Cézanne.

  Ştia că pe Diane o preocupa mai mult să se elibereze de responsabilităţile zilnice decât educaţia copilului. Jeff o considera pe Gretchen încă o fetiţă şi nu suporta gândul ca ea să plece la sute de kilometri de casă.

  Diane gusta arţăgoasă din zmeura în sos Grand Marnier.

  — Probabil că eşti de acord să se joace mai departe cu puştii ăia de la şcoala de stat, pe care-i aduce acasă.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, merge la şcoală în Rhinebeck, nu în Harlem. E un mediu excelent în care să crească.

  — Tot aşa e şi Concord. Ştiu din proprie experienţă. Jeff băgă linguriţa în şarlota cu piersici, nevrând să rostească cu glas tare la ce se gândea: nu voia s-o vadă pe Gretchen transformându-se în dublura mamei sale – artificialitatea distantă, atitudinea de tip la-naiba-cu-toată-lumea, bogăţia imensă văzută ca drept obţinut prin naştere, ceva de la sine înţeles, pe care te poţi baza fără excepţie. Jeff îşi dobândise averea printr-un noroc supranatural şi prin puterea voinţei. Acum voia s-o protejeze pe fiica lui de potenţiala influenţă corupătoare a banilor, tot atât de mult cât dorea să-i culeagă beneficiile.

  — Discutăm altă dată, îi spuse Dianei.

  — Trebuie să le dăm un răspuns până joia viitoare.

  — Atunci o să discutăm miercuri.

  Reuşi s-o enerveze suficient de tare pentru ca supărarea să-i treacă numai dacă făcea o tură de cumpărături la Bergdorf's şi Saks.

  Îşi duse mâna la buzunarul jachetei şi scoase două tablete de Gelusil învelite în folie. Poate că inima lui era într-o stare foarte bună, dar viaţa asta pe care şi-o construise îşi bătea joc de digestia lui.

  Degetele subţiri ale lui Gretchen se mişcau graţios pe claviatură, producând notele mişcătoare ale melodiei Fur Elise de Beethoven. Chumley, motanul portocaliu gras, dormea întins lângă ea pe bancheta de pian, prea bătrân ca să mai facă năzdrăvănii, mulţumit să stea în apropierea ei, alintat de muzica lină.

  Jeff se uita la chipul fetei în timp ce cânta, la chipul ei fin şi alb, înconjurat de bucle negre. Avea o figură foarte expresivă, dar nu pentru că se concentra pe notele sau tempoul piesei. Era atât de talentată la muzică din naştere, că nu trebuia să facă nici un efort ca să memoreze sau să exerseze o compoziţie dacă o interpreta o dată. Expresia din ochii ei arăta mai degrabă că era transpusă, că se contopea cu melancolia piesei muzicale atât de simple.

  Interpretă coda şi dublele din final peste nota susţinută de pedală repetat cu un legato expert; când termină, rămase în tăcere câteva clipe, trezindu-se din reveria în care o transpusese muzica.

  — Nu-i aşa că-i frumoasă? Întrebă ea candidă, referindu-se numai la frumuseţea muzicii în sine.

  — Da. Aproape la fel de frumoasă ca pianista.

  — O, tati, termină. Fata se făcu roşie la faţă şi se ridică de pe banchetă. Vreau să mănânc un sandvici. Vrei şi tu unul?

  — Nu, draga mea, mulţumesc. Aştept masa. Mama ta trebuie să se întoarcă din oraş din clipă în clipă; când vine, spune-i că am ieşit la o plimbare pe malul râului, bine?

  — Bine, îi strigă Gretchen, ştergând-o spre bucătărie.

  Chumley se trezi, căscă şi plecă după ea în ritmul lui, cu paşi mărunţi.

  Jeff ieşi din casă şi porni pe cărarea dintre copaci. Toamna, culoarul de ulmi era ca o fâşie lungă de flăcări învăluitoare. Când ieşi din el, Jeff zări mai întâi lunca întinsă, coborând lin spre râul Hudson, apoi panta mai abruptă, la vreo zece metri spre stânga, unde se rostogoleau cascade în şir. Niciodată nu venea aici fără să-l treacă un fior de admiraţie şi de mândrie că totul era al lui.

  Acum stătea pe culmea pantei înverzite, contemplând priveliştea. Două ambarcaţiuni mici alunecau uşor în jos pe râu, pe sub culorile arzătoare de toamnă de la orizont. Trei băieţi se plimbau pe malul opus, aruncând leneşi cu pietre în apă. Deasupra capetelor lor se înălţa, pe o ridicătură, o casă impunătoare – nu ca a lui Jeff, dar impresionantă, oricum.

  Peste trei luni, râul va fi îngheţat bocnă, o autostradă albă care ducea spre oraş în sud, iar la nord spre Munţii Adirondack. Frunzele vor cădea din copaci, fără să-i lase golaşi, căci zăpada le va dantela crengile, iar în unele zile ţurţurii de gheaţă vor înveli până şi rămurelele, strălucind cu miile în soarele iernii.

  Acesta era pământul, ţara pe care Currier şi Ives o transformaseră în mitul idealului american; cei doi schiţaseră chiar priveliştea pe care o admira el acum. Când stătea aici, nu-i venea greu să creadă că tot ceea ce făcuse meritase osteneala – când stătea aici sau când o ţinea în braţe pe Gretchen, copilul pe care el şi Linda îl visaseră, dar nu-l avuseseră cu adevărat niciodată.

  Nu, n-o să-şi trimită fata la Concord. Casa ei era aici. Aici îi era locul până când avea să fie destul de mare ca să hotărască singură dacă va pleca sa nu. Şi când va veni ziua aceea, o s-o sprijine indiferent ce hotărâre va lua, dar până atunci…

  Ceva nevăzut îi străpunse pieptul, o durere mai mare şi mai grea decât simţise vreodată… de atunci.

  Se lăsă în genunchi, încercând să-şi amintească ce zi era, cât era ceasul. Cuprinse cu ochii peisajul tomnatic, valea care, doar o clipă înainte, i se păruse întruchiparea speranţelor recâştigate şi a posibilităţilor nelimitate. Apoi căzu pe-o parte, cu faţa spre râu.

  Jeff Winston se uită neajutorat la tunelul roşu-portocaliu de ulmi care-i condusese paşii pe tărâmul făgăduinţelor şi împlinirilor, apoi muri.

  În jurul lui era întuneric şi se auzeau ţipete. Două mâini i se încleştară pe braţul drept, unghiile zgâriind-l prin mâneca hainei.

  În faţa ochilor, Jeff zări imaginea iadului: copii plângând, urlând şi împiedicându-se în timp ce alergau, încercând zadarnic să scape de creaturile negre şi înaripate care se năpusteau asupra lor şi-i loveau cu ciocul în faţă, în gură, în ochi…

  O femeie cu păr blond platinat, ca de gheaţă, trase două fetiţe într-un automobil, ferindu-le de atacul sălbatic. Se uita la un film, îşi dădu el seama, un film de Hitchcock, Pasările.

  Apăsarea din braţ scăzu odată cu intensitatea scenei, întorcându-şi capul, o zări pe Judy Gordon zâmbindu-i stânjenită, ca o fetiţă. În stânga lui, Paula, prietena lui Judy, se ghemuia în braţul protector al lui Martin Bailey.

  1963. Începea totul din nou.

  — Cum de eşti aşa tăcut în seara asta, iubitule? Îl întrebă Judy pe bancheta din spate a automobilului Corvair al lui Martin, în drum spre Moe's and Joe's, după film. Nu crezi că m-am speriat ca o proastă, nu-i aşa?

  — Nu, deloc.

  Fata îi prinse degetele într-ale ei şi-şi propti capul de umărul lui.

  — Bine, numai să nu crezi că-s o proastă.

  Părul ei era moale şi curat şi-şi dăduse cu câteva picături de Lanvin pe gâtul palid, subţire. Parfumul dulceag era acelaşi din seara aceea urâtă, în maşina lui Jeff, acum douăzeci şi cinci de ani… şi de mai înainte, acum aproape jumătate de secol, în aceeaşi seară.

  Tot ceea ce realizase dispăruse: imperiul financiar, casa din Dutchess County… dar cea mai mare durere era pierderea copilului. Gretchen, cu stilul ei nedefinit, aproape femeie, şi ochii ei inteligenţi şi iubitori, dispăruse. Era moartă sau, mai rău, nici măcar nu exista în această realitate.

  Pentru prima oară în viaţa lui înţelegea pe deplin lamentaţia regelui Lear la pierderea Cordeliei:

  tu nu vei mai veni, Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată.

  — Poftim? Ai spus ceva, dragă?

  — Nu, şopti el, trăgând-o pe Judy la pieptul lui. Gândeam cu voce tare.

  — Hmmm… Şi la ce te gândeai?

  Nepreţuită inocenţă, îşi zise Jeff, dulce şi binecuvântată necunoaştere a rănilor cauzate de un univers dement.

  — Mă gândeam ce mult înseamnă să te am lângă mine. Câtă nevoie am să te strâng în braţe.

  Vechiul lui internat de lângă Richmond, ca şi campusul de la Emory, era neschimbat. Câteva aspecte arătau însă puţin altfel decât îşi amintea: clădirea părea mai mică şi cantina era mai aproape de lac. Se învăţase cu nepotrivirile minore; cu multă vreme în urmă ajunsese la concluzia că de vină era memoria lui; nu lucrurile erau cele care sufereau schimbări concrete. De data asta, trecuseră aproape cincizeci de ani de amintiri nesigure de când fusese aici ultima dată. O viaţă întreagă de adult, deşi împărţită în două, şi acum începea din nou.

  — Eşti tratat bine la facultate? Întrebă doamna Braden.

  — Foarte bine. Am simţit doar nevoia să plec pentru câteva zile. M-am gândit să vin să-mi vizitez vechea şcoală.

  Bibliotecara micuţă şi plinuţă râse matern.

  — N-a trecut nici un an de când ai absolvit, Jeff. Deja te-a cuprins dorul?

  — Cred că da, zâmbi el. Mi se pare c-a trecut mult mai mult.

  — Aşteaptă să treacă zece sau douăzeci de ani, atunci să vezi cum o să ţi se pară. Mă întreb dacă şi atunci o să mai vrei să ne vezi.

  — Sunt sigur c-o să vreau.

  — Sper. Ne place să ştim ce au făcut băieţii, cum se descurcă în lume. Cred că tu o să te descurci de minune.

  — Vă mulţumesc, doamnă. Mă străduiesc. Femeia se uită la ceas, privind spre uşa din faţă a bibliotecii.

  — La trei trebuie să mă întâlnesc cu un grup de viitori studenţi, să le fac turul de douăzeci şi cinci de cenţi. Să nu uiţi să treci pe la profesorul Armbruster înainte de a pleca, bine?

  — Sigur că da.

  — Şi data viitoare să treci pe la mine pe acasă. O să bem un pahar de sherry şi-o să ne amintim de trecut.

  Jeff îşi luă la revedere de la ea, trecu printre rafturile cu cărţi şi ieşi pe o uşă laterală. Nu intenţionase să stea de vorbă cu nimeni, nici studenţi, nici angajaţi, dar ştiuse încă de pe drum că era inevitabil să întâlnească unul sau doi cunoscuţi. Una peste alta, se descurcase destul de bine cu doamna Braden, dar era uşurat că discuţia fusese scurtă, învăţase să se descurce cu astfel de întâlniri la Emory, dar aici era mult mai greu să le facă faţă, din cauza amintirilor mult prea îndepărtate despre loc şi despre oameni.

  Merse cu paşi mărunţi pe o cărare din spatele bibliotecii, către pădurile din jurul campusului în care devenise, din adolescent, tânăr. Ceva anume îl atrăsese aici, ceva puternic, mai mult decât simpla nostalgie. Doamne, până acum fusese copleşit de nostalgie de atâtea ori, încât nu-i mai simţea deloc nevoia.

  Poate venise aici pentru că era ultimul mediu important din viaţa lui pe care nu-l retrăise şi care exista încă aşa cum şi-l amintea. Se întorsese deja în casa copilăriei lui din Orlando şi de două ori la Emory, Iar locurile în care trăise iniţial după facultate, ca tânăr burlac şi mai târziu căsătorit cu Linda, nu făceau parte din viaţa lui de acum sau din cea pe care tocmai o trăise. Aici însă lumea îşi amintea de el; îşi pusese mica amprentă a personalităţii asupra şcolii, la fel cum ea, acum şi în vieţile anterioare, îl influenţase pe el în mare măsură. Poate că pur şi simplu simţea nevoia să reia legătura cu locul, să-şi confirme propria existenţă şi să-şi amintească de vremurile când realitatea era stabilă şi nu se repeta.

  Jeff prinse creanga unui ulm care se aplecase prea tare peste cărare şi, pe neaşteptate, zări podul care-l făcuse să se simtă vinovat şi ruşinat atâta vreme.

  Rămase pe loc şocat, holbându-se la locul a cărui imagine îl bântuise în cei cincizeci de ani de visare. Nu era decât un podeţ peste un pârâu, o construcţie simplă, nu mai lungă de trei metri, dar Jeff nu-şi putu controla spaima la vederea ei. Habar nu avusese că tocmai aici ducea cărarea.

  Dădu drumul crengii şi merse încet spre podul mic, cu scândurile tăiate manual şi balustradele desăvârşit lucrate. Bineînţeles, fusese reconstruit, întotdeauna bănuise asta. Şi totuşi, nu revenise niciodată la el cât mai fusese la şcoală, niciodată după ziua aceea.

  Se aşeză pe malul pârâului, aproape de pod, şi atinse cu mâna lemnul expus intemperiilor. Pe malul opus, o veveriţă ronţăia dintr-o alună pe care-o ţinea între lăbuţe şi se uita la el cu ochi calmi, dar prevăzători.

  Jeff nu fusese un băiat timid în primul an de şcoală; liniştit şi bun la învăţătură, dar în nici un caz timid. Îşi făcuse repede câţiva prieteni şi luase parte la jocurile zgomotoase şi de prost gust din internat: lupte cu crema de bărbierit, decorarea camerei unui coleg cu hârtie igienică sau altele de acelaşi gen. În ceea ce priveşte fetele, avea nici mai mult, nici mai puţin decât experienţa unui băiat de cincisprezece ani. Avusese o prietenă constantă în ultimul an de liceu, dar până atunci nu se apropiase de niciuna dintre fetele care veneau de la Richmond în weekend, la discoteca din campus; întâlnirea de care-şi amintea cu atâta plăcere, cu o fată pe nume Barbara, trebuia să aştepte până ce împlinea şaisprezece ani.

  În primul an însă se îndrăgosti. Până peste cap şi orbeşte de profesoara lui de franceză, o femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, Deirdre Rendell. Nu era singurul obsedat de ea; optzeci la sută dintre colegii care locuiau în campusul destinat strict băieţilor erau îndrăgostiţi de bruneta suplă, al cărei soţ preda istoria Americii. În fiecare seară, la cină, se dădea o adevărată bătălie pentru cele şase locuri ocupate de elevi la masa familiei Rendell la cantină; Jeff reuşea să ocupe unul de vreo două sau trei ori pe săptămână.

  Era convins că profesoara avea o slăbiciune pentru el, mai mult decât căldura pe care o afişa faţă de ceilalţi băieţi; era sigur că vedea o lumină specială, ca o flacără, în ochii ei când i se adresa. O dată, la oră, se aşezase în spatele lui şi îi masase ceafa uşor, calm, în timp ce-i ajuta pe studenţi să recite din Baudelaire. Fusese un moment de intensitate erotică supremă pentru Jeff, care se extaziase sub privirile invidioase ale colegilor de clasă. O vreme nici nu se mai masturbase în faţa pozelor din Playboy, ci îşi păstrase fanteziile sexuale pentru Deirdre, cum îi spunea el în intimitate, numai şi numai pentru Deirdre.

  Pe la sfârşitul lui noiembrie deveni clar că doamna Rendell era însărcinată. Jeff făcu tot ce-i stătea în putere ca să ignore implicaţiile relaţiei ei sănătoase cu soţul, concentrându-se pe prospeţimea conferită chipului ei frumos de viitoarea ipostază de mamă.

  Deirdre îşi luă concediu de maternitate în iarnă, fiind înlocuită la clasă de altă profesoară, temporar. Bebeluşul s-a născut pe la mijlocul lui februarie, iar doamna Rendell s-a întors la masa de la cantină în aprilie, cu sânii umflaţi de lapte. Îşi purta bebeluşul într-un leagăn portabil, atunci când nu-l ţinea în braţe. De pe scaunul vecin, soţul ei o copleşea întruna cu dragostea lui. Se bucurau de fiecare moment de tandreţe; Jeff nu-şi mai imagina că descoperă semne secrete de afecţiune în rarele zâmbete pe care i le adresa.

  Familia Rendell locuia într-o casă din afara campusului, de partea cealaltă a pădurilor din spatele bibliotecii. În zilele senine, doamnei îi plăcea să meargă pe jos la şcoală şi înapoi acasă, printre şirurile liniştitoare de ulmi şi mesteceni. Urma o cărare bătută, deşi întreruptă de un pârâiaş. În toamnă, putuse trece peste vadul îngust cu uşurinţă; dar acum, că trebuia să împingă căruciorul, apa era un obstacol serios.

  Soţul ei muncise şase săptămâni ca să construiască podeţul. Tăiase lemnul cu ferăstrăul de la şcoală, îl dăduse la rindea, făcuse grinzile transversale şi cele frontale de două ori mai solide decât era necesar. În seara zilei când îl terminase, doamna Rendell îl sărutase lung şi afectuos chiar la masa lor din cantină. Nu mai făcuse aşa ceva în faţa băieţilor. Jeff rămase cu ochii holbaţi la mâncarea neatinsă, cu stomacul strâns şi rece.

  A doua zi se plimbă prin pădure ca să fie singur, să-şi pună ordine în sentimentele tulburătoare care-l copleşeau; simţi însă o tresărire când ajunse la pod. Cu mintea înceţoşată de o furie nemaiîntâlnită, puse mâna pe prima piatră din matca râului şi o azvârli cu toată puterea în balustrada de lemn.

  Apoi începu să arunce cu cele mai mari pietre pe care le găsi. Cele mai greu fu să distrugă proptelele, construite ultimele, ca să reziste, dar în cele din urmă cedară şi ele în faţa atacului furibund, căzând în apă împreună cu rămăşiţele podului.

  La sfârşit, respirând greu, extenuat de efort, Jeff rămase cu ochii la lemnul distrus, îmbibat cu apă. Când ridică privirea, o văzu pe doamna Rendell pe cărarea de pe malul celălalt. Chipul pe care-l adorase luni la rând era o mască inexpresivă, care-l fixa. Se uitară unul la altul câteva secunde, apoi Jeff fugi mâncând pământul.

  Bănuia c-o să fie exmatriculat, dar nimeni nu scoase o vorbă despre incident. Nu se mai aşeză niciodată la masa soţilor Rendell. Făcea tot posibilul să evite o întâlnire cu oricare dintre ei. Ea rămase la fel de politicoasă cu el la ore, chiar simpatică, iar la sfârşitul anului îi dădu nota maximă.

  Aruncă o pietricică în pârâul leneş şi o urmări cum se loveşte de una mai mare şi cade în apă cu un pleos-căit. Distrugerea podului fusese un act josnic, de neiertat. Iar doamna Rendell îl iertase, îl apărase, fusese chiar atât de generoasă încât să nu-l facă de ruşine în faţa altora, exprimându-şi iertarea în cuvinte. Probabil i-a înţeles singurătatea, patima stupidă care-l mânase la o faptă extremă, probabil şi-a dat seama că, în felul lui copilăresc, considerase dragostea ei pentru soţ şi copil drept cea mai grea trădare.

  Şi trădare fusese, în viziunea deformată a lui Jeff. Atunci, pentru prima oară, i se năruiseră toate speranţele.

  Acum ştia ce-l adusese la şcoală, în luminişul paşnic din pădurea copilăriei. Trebuia să se confrunte din nou cu pierderea irecuperabilă, de data asta la un nivel mult mai complex. Acum ştia că nu putea ceda sub povara intolerabilului. Nu mai erau poduri pe care să le distrugă; trebuia să înveţe să meargă mai departe, să construiască în ciuda chinului provocat de dispariţia fiicei sale, în ciuda faptului că ştia ce va urma.

  Într-o seară de vineri, la unsprezece fără un sfert, cel puţin douăzeci de cupluri se îmbrăţişau în faţă la Harris Hali: cu braţele în jurul celuilalt şi tâmplele fierbinţi lipite în ultimele minute înainte ca fetele să fie chemate în cămin de supraveghetoarea vigilentă. Jeff şi Judy stăteau amândoi pe o bancă, la distanţă de perechile înghesuite. Fata era supărată.

  — E vorba de Frank Maddock, nu-i aşa? A fost ideea lui, sunt sigură.

  — Nu, ţi-am spus că totul a venit de la mine, rosti Jeff, scuturând din cap.

  Judy nu-l asculta.

  — N-ar trebui să te întâlneşti cu el. Ştiam eu c-o să se întâmple aşa ceva. Îşi închipuie că-i grozav, se crede domnul Inteligenţă. Nu vezi mai departe de faptele lui?

  — Iubito, nu-i vina lui. A fost numai ideea mea şi o să iasă bine. Aşteaptă până mâine şi o să vezi.

  — Zău? De unde ştii tu? Briza rece a nopţii trecu printre ei, iar ea îşi trase mâna dintr-a lui ca să-şi aranjeze mai bine jacheta din blană de iepure. Nici măcar nu eşti suficient de bătrân ca să faci pariul singur, trebuie să-l facă el în locul tău.

  — Ştiu destule, îi zâmbi Jeff.

  — Sigur, destule ca să-ţi arunci banii pe fereastră. Să-ţi vinzi maşina! Nu-mi vine să cred nici acum că ţi-ai vândut maşina ca să pariezi la cursele de cai.

  — O să cumpăr alta mâine după-amiază. Poţi să vii cu mine, să mă ajuţi să aleg una. Ce ai vrea, Jaguar sau Corvette?

  — Nu vorbi prostii, Jeff. Ştii, credeam că te cunosc destul de bine, dar asta…

  Vântul culese câteva petale de sânger şi i le lăsă în păr. Jeff duse mâna să le scuture, iar gestul lui se transformă în mângâiere. Judy se înmuie, iar el o atinse cu petalele albe pe obraz, le lipi de buzele ei, apoi de ale lui.

  — O, iubitule, şopti ea, trăgându-se mai aproape de el. Nu vreau să fiu pisăloagă, dar sunt aşa de îngrijorată pentru mâine, că…

  — Şşş, făcu Jeff, cuprinzându-i faţa cu mâinile. N-ai de ce să fii îngrijorată, te asigur.

  — Dar nu ştii…

  Îi opri vorbele cu un sărut întrerupt de vocea aspră a unei femei:

  — Stingerea în cinci minute!

  Fetele trecută prin faţa lor spre uşa puternic luminată a căminului.

  — Cum rămâne atunci, vii cu mine să cumpărăm o maşină mâine după-amiază?

  — Of, Jeff! Am de terminat o lucrare mâine, dar dacă vii pe la şapte îţi cumpăr un burger de la Dooley's. Să nu fii prea deprimat când pierzi: măcar o să-ţi servească drept lecţie.

  — Am înţeles, doamnă profesoară. Jeff zâmbi. O să iau notiţe, ca să fiu sigur că nu uit.

  Un valet în haină roşie parcă Jaguarul în locul lor în faţa restaurantului Coach and Six. Jeff îi strecură chelnerului o bancnotă de douăzeci de dolari şi nimeni nu-i ceru lui Judy buletinul când comandă o sticlă mare de Moët et Chandon.

  — În cinstea lui Chateaugay, toasta Jeff, după ce li se turnă şampania.

  Judy ezită cu paharul ridicat.

  — Mai degrabă aş bea pentru seara asta. Ciocniră şi sorbiră din pahare. Judy arăta minunat în rochia albastru-închis cu decolteu adânc, pe care şi-o cumpărase pentru ocaziile din primăvară: o combinaţie de fetiţă care vrea să se îmbrace ca femeile şi o femeie extraordinar de atrăgătoare. Se grăbise prea tare când o părăsise înainte, căutând o femeie cu experienţa lui. Bineînţeles, era un scop imposibil de realizat. Acum era încântat de căldura şi candoarea ei, atât de deosebită de sexualitatea ieftină a Sharlei sau de stilul rece, sofisticat, al Dianei. Inocenţa trebuia cultivată, nu neglijată.

  Preţurile de la Coach and Six erau cele standard pentru americanii cu venit mare, în meniu nu era nimic ieşit din comun, dar Judy fu impresionată şi era evident că se străduia din toate puterile să se comporte ca un adult. Jeff comandă homar pentru ea şi cotlet de viţel pentru el. Fata aşteptă să vadă ce furculiţe foloseşte el la salată şi aperitiv, iar lui îi plăcu la nebunie nepriceperea ei.

  După masă, la lichior, îi oferi o cutiuţă de bijuterii de la Claude S. Bennett. Judy o deschise şi se holbă la inelul de diamant de două carate, apoi începu să lăcrimeze.

  — Nu pot, murmură ea, închizând cutia cu grijă şi aşezând-o pe masă. Pur şi simplu nu pot.

  — Mi-ai spus că mă iubeşti.

  — Te iubesc. Fir-ar să fie de treabă!

  — Atunci, ce s-a-ntâmplat? Putem aştepta un an sau doi dacă crezi că suntem prea tineri, dar aş vrea să ne anunţăm oficial planurile chiar acum.

  Fata îşi tampona ochii cu un şerveţel, stricând puţinul machiaj pe care-l purta. Jeff ar fi vrut să şteargă dungile de fard cu un sărut, s-o acopere de sărutări, aşa cum o pisică îşi spală puii.

  — Paula spune că n-ai mai fost la cursuri de săptămâni de zile. Că n-o să iei nici un examen.

  Jeff se lumină la faţă şi o luă de mână.

  — Asta-i tot? Iubito, nu contează. Oricum renunţ la şcoală. Tocmai am câştigat şaptesprezece mii de dolari, iar în octombrie o să fac vreo… Uite, n-ai de ce să-ţi faci griji. O să avem o grămadă de bani, am eu grijă de asta.

  — Cum? Îl întrebă ea cu amărăciune. Pariind? Aşa o să trăim?

  — Investiţii, o lămuri. Investiţii în afaceri perfect legale, în firme mari, ca IBM şi Xerox şi…

  — Fii realist, Jeff. Ai avut noroc o dată pariind la o cursă de cai şi dintr-odată crezi c-o să dai lovitura la bursă şi o să fii bogat. Dacă scad acţiunile? Dacă o să fie vreo criză economică sau ceva asemănător?

  — N-o să fie, zise el calm.

  — N-ai de unde să ştii. Tata spune că…

  — Nu-mi pasă ce spune tatăl tău. N-o să fie nicio…

  Judy puse şervetul pe masă şi se ridică de la masă.

  — Mie îmi pasă de ce spun ai mei. Şi nici nu vreau să mă gândesc cum ar reacţiona dacă ar afla că mă căsătoresc cu un băiat de optsprezece ani care a renunţat la şcoală ca să facă pariuri.

  Jeff nu ştia ce să spună. Avea dreptate. Era un iresponsabil în ochii ei. Fusese o mare greşeală să-i spună cu ce se ocupa. Puse inelul înapoi în buzunar.

  — O să-l ţin la mine o vreme. Şi poate c-o să mă răzgândesc în legătură cu şcoala.

  Ochii fetei se umeziră din nou, trimiţând luminiţe albastre printre lacrimi.

  — Te rog, Jeff, nu vreau să te pierd, nu dintr-o prostie ca asta.

  O strânse de mână.

  — Într-o zi o să porţi inelul ăla. O să fii mândră de el şi de mine.

  S-au căsătorit la biserica baptistă din Rockwood, Tennessee, imediat ce Jeff îşi luă licenţa în administrarea afacerilor. Cu numai patru zile înainte s-o cunoască pe Linda – de două ori, cu consecinţe atât de diferite – în celelalte vieţi. Rockwood era oraşul natal al lui Judy, iar petrecea organizată de părinţii ei fusese un barbecue de proporţii, fără formalităţi, la reşedinţa lor de vară de lângă Watts Bar Lake. Jeff observă că tatăl lui tuşea tot mai rău, dar tot nu-l asculta când îi spunea să nu mai fumeze ţigară de la ţigară. Oricum, nu se va lăsa decât peste ani de zile, când va fi diagnosticat cu emfizem. Mama lui Jeff era mai fericită decât la nunta cu Linda şi la cea cu Diane, deşi nu avea cum să-şi amintească de ele. Sora lui, o fetiţă de doisprezece ani, cu aparat dentar, se împrietenise cu Judy imediat.

  Familia Gordon îl primise pe Jeff cu toată căldura. Se transformase singur în partida perfectă: douăzeci şi trei de ani, educat, harnic, responsabil. O sumă de bani frumuşică pusă deoparte şi un portofoliu de acţiuni în creştere pe numele lui şi al lui Judy.

  Nu-i fusese deloc uşor. Cei cinci ani de şcoală trecuseră greu, obligând-l la regimul de învăţătură, lucrări şi examene, pe care-l abandonase de mult. Nimic nu fusese însă mai dificil decât lupta de a nu deveni bogat. Ultima oară la vârsta asta fusese un tânăr-minune din lumea finanţelor, partenerul principal într-un concern puternic. Îmbogăţirea subită ar fi dezechilibrat-o pe Judy, ar fi creat probleme în relaţia dintre ei. Aşa că renunţase să parieze la cursa de la Belmont şi campionatul de baseball şi, cu multă părere de rău, la nenumăratele investiţii cu care ar fi putut câştiga milioane de dolari.

  Se despărţise de Frank Maddock imediat după derby-ul de la Kentucky, de data asta. Fostul lui partener neştiutor, cu care atinsese culmea succesului, absolvise facultatea de drept la Columbia şi lucra ca tânăr avocat la o firmă din Pittsburgh.

  Jeff şi Judy locuiau într-o casă drăguţă în stil colonial, în Chesire Bridge Road, Atlanta, pentru care preluaseră ipoteca. Jeff închirie o clădire cu patru birouri lângă Five Points, al cărui proprietar fusese cândva. Cinci zile pe săptămână îşi punea costumul şi cravata, dădea bună dimineaţa secretarei şi asociaţilor, se încuia în birou şi citea. Sofocle, Shakespeare, Proust, Faulkner… toate cărţile pe care voise să le devoreze înainte, dar nu-şi găsise timp pentru ele.

  La sfârşitul zilei scria la repezeală câteva indicaţii pentru partenerii lui, recomandându-le să nu rişte să investească într-o firmă nesigură ca Sony, ci să-şi păstreze capitalul fix, care creştea întruna, pentru ceva sigur, ca AT&T. Jeff ţinea firma departe de surse care ar putut să aducă mulţi bani deodată, asigurându-se că el şi partenerii lui se menţineau în clasa socială superioară, fără să fie prea bogaţi. Partenerii îi ascultau sfatul de multe ori; când n-o făceau, pierderile ameninţau să depăşească profitul, aşa că efectul era cel scontat de Jeff.

  Seara, se cuibărea lângă Judy, să urmărească împreună la televizor programe ca Laugh-in sau The Name of the Game, ori jucau scrabble înainte de culcare. În week-endurile însorite mergeau cu barca pe Lacul Lanier sau jucau tenis şi se plimbau pe potecile din Callaway Gardens.

  Duceau o viaţă ordonată, liniştită, absolut normală. Jeff era mulţumit pe deplin. Nu extaziat – căci nu simţea niciodată încântarea totală care-l cuprindea când o privea pe fiica lui, Gretchen, crescând pe moşia din Dutchess County – dar fericit, liniştit. Pentru prima oară, existenţa lui lungă, haotică, se caracteriza prin simplitate pură şi seninătate.

  Jeff îşi înfipse degetele de la picioare în nisip, se ridică în coate şi-şi umbri ochii cu mâna. Judy dormea pe pătura de lângă el, cu degetele îndoite pe un exemplar din Fălci. O sărută uşor pe gura întredeschisă.

  — Vrei Pina Colada? O întrebă când ea se întinse, trezindu-se. Mai avem jumătate de termos.

  — Păi… Nu vreau decât să stau întinsă. În următorii douăzeci de ani.

  — Ar fi bine să te mai întorci, cam la fiecare şase luni, atunci.

  Îşi întoarse capul să se uite la umărul ei drept, care se înroşea. Se răsuci cu faţa în sus, mai aproape de el, iar el o sărută din nou, de data asta mai lung şi mai profund.

  La câţiva metri de ei pe plajă, un alt cuplu porni radioul. Jeff întrerupse sărutul când se termină melodia şi un crainic cu accent jamaican începu să vorbească despre mărturia depusă de John Dean la audierea pentru afacerea Watergate.

  — Te iubesc, îi spuse Judy.

  — Şi eu, îi răspunse, mângâindu-i vârful nasului bronzat.

  O iubea, Dumnezeu ştia cât de mult.

  Jeff îşi lua concediu şase săptămâni pe an, ca să menţină aparenţa unui program de muncă regulat. Limitele pe care şi le impunea singur făceau vacanţa şi mai plăcută. Anul trecut merseseră cu bicicleta prin Scoţia, iar vara asta plănuiau un tur cu balonul în regiunea viticolă a Franţei. În acest moment n-ar fi vrut să fie în alt loc decât aici, în Ocho Rrios, cu femeia care aducea linişte şi încântare în viaţa lui dezarticulată.

  — Un colier pentru drăguţa dumitale, domnu'? Unul frumos, de scoici?

  Băieţelul jamaican nu avea mai mult de opt-nouă ani. Pe braţe îi atârnau zeci de coliere şi brăţări din scoici, iar la talie avea o pungă de pânză plină cu cercei din acelaşi material colorat.

  — Cât costă… ăsta?

  — Opt şilingi.

  — O liră şi jumătate şi-l iau.

  Băiatul ridică nedumerit din sprâncene.

  — Eşti nebun, omule? Trebuia să ceri mai puţin, nu mai mult.

  — Două lire, atunci.

  — N-o să mă cert cu tine. Ia-l.

  Băiatul îşi scoase repede colierul de pe braţ şi i-l dădu lui Judy.

  — Dacă mai vreţi, mai am destule. Mă ştie toată plaja. Întrebaţi de Renard, bine?

  — Bine, Renard. Mi-a plăcut să fac afaceri cu tine.

  Jeff îi dădu două bancnote de o liră, iar băiatul o şterse pe plajă, cu zâmbetul pe buze. Judy îşi puse colierul şi scutură din cap, mimând consternarea.

  — Să-ţi fie ruşine că ai profitat de un copil.

  — Se putea şi mai rău. Jeff zâmbi. Mai aveam puţin şi negociam până la patru sau cinci lire.

  Ea îşi aranja din nou colierul şi, când li se întâlniră privirile, văzu tristeţea din ochii ei.

  — Te pricepi aşa de bine la copii. Ăsta-i singurul meu regret, că noi n-am…

  Îi puse degetul pe buze:

  — Tu eşti fetiţa mea. Nu-mi trebuie altceva.

  N-ar fi putut să-i spună, nici măcar să-i dea de înţeles că-şi făcuse vasectomie în 1966, imediat ce începuseră să facă dragoste. Nu voia să dea viaţă unei fiinţe omeneşti, aşa cum făcuse cu Gretchen, ca să dispară iar. Jeff era singurul pentru care Gretchen existase; dacă era condamnat să-şi repete viaţa încă o dată, nu voia să lase de izbelişte fiinţa pe care nu numai c-o iubea, dar căreia îi şi dăduse viaţă.

  — Jeff. M-am gândit la ceva.

  Se uită la Judy încercând să-şi ascundă durerea şi vinovăţia.

  — La ce?

  — Am putea… Nu trebuie să-mi răspunzi imediat, gândeşte-te mai întâi… Am putea să adoptăm un copil.

  Jeff rămase tăcut câteva clipe, privind-o. Văzu dragostea pe faţa ei, nevoia de a şi-o exprima şi altfel.

  N-ar fi copiii lui adevăraţi. Chiar dacă ajunge să-i iubească, n-ar fi responsabil de naşterea lor. Deja existau, se născuseră, oricine ar fi fost ei. Orice s-ar întâmpla, ei tot ar exista, deşi soarta le-ar hărăzi alt fel de viaţă.

  — Da, îi spuse, mi-ar plăcea foarte mult.

  Locul de lansare la apă era un loc numit Earps Ford, la liziera sudică a pădurilor de pe Apalaşi, acolo unde partea de sus a Georgiei se întâlnea cu Carolina de Nord şi cea de Sud. Erau şase plute în total: nişte obiecte negre, greoaie, umflate la tabăra de bază şi târâte la malul râului Chattooga. Jeff, Judy şi copiii împărţeau o plută cu o femeie căruntă, jovială, şi cu ghidul care părea la vârsta studenţiei, cu faţa şi mâinile arse de soare.

  Când pluta alunecă pe apa clară, care curgea uşor, Jeff se întinse să strângă vesta de salvare a lui April în jurul trupului ei firav, de copil. Dwayne îi surprinse gestul protector şi şi-o strânse singur pe a lui, cu o privire care voia să indice hotărârea unui bărbat.

  April era o fetiţă blondă încântătoare, care suferise abuzuri grave din partea părinţilor naturali; fratele ei era un băiat foarte inteligent, ai cărui părinţi muriseră într-un accident de maşihă. Poate că Jeff şi Judy ar fi preferat alte nume, dar copiii aveau şase, respectiv patru ani când i-au adoptat şi nu li s-a părut potrivit să le tulbure simţul identităţii dându-le alte nume.

  — Tăticule, uite! O căprioară!

  April arătă cu degetul malul îndepărtat al râului, cu faţa lucind de încântare. Animalul îi privi blajin, gata de fugă în caz de pericol, dar nevrând să renunţe la hrană numai din cauza simplei lor apariţii ciudate.

  Treptat, malurile împădurite începură să se înalţe şi să devină chei stâncoase. Pe măsură ce canionul se adâncea, apa curgea cu viteză mai mare şi în curând şirul de plute ajunse la primele vârtejuri. Copiii scoteau strigăte de plăcere când pluta tresaltă şi se legăna printre curenţii care o trăgeau în jos.

  Jeff se uită la Judy după ce ieşiră din apa înspumată şi alunecau din nou lin în josul râului. Era mulţumit să vadă că spaima ei de mai înainte se transformase într-o voioşie asemănătoare cu a copiilor. Îşi făcuse griji pentru ei în excursia asta, dar Jeff n-ar fi vrut să-i priveze de bucuria unor asemenea clipe.

  Expediţia trase la malul unei insule mici, iar Judy pregăti prânzul păstrat într-un recipient impermeabil. Jeff muşcă dintr-un picior de pui şi bău din berea rece, urmărindu-i cu privirea pe April şi Dwayne, care explorau suprafaţa de teren triunghiulară. Era mereu fascinat de curiozitatea şi imaginaţia copiilor; prin ochii lor, învăţase să aprecieze altfel lumea asta obosită. Când el şi Judy luaseră hotărârea să-i adopte, cumpărase acţiuni Apple şi Atari, la momentul oportun; nu multe, dar suficiente ca să mărească puţin venitul familiei, îşi luaseră o casă mai mare pe West Palace Ferry Road, cu o curte imensă în spate, un iaz puţin adânc şi trei stejari uriaşi. Era locul perfect pentru copii.

  Plutele porniră din nou, pătrunzând într-o nouă serie de vârtejuri, la un kilometru în josul râului. Curentul era mult mai puternic acum, chiar şi în porţiunile unde apa era clară, nu înspumată; Jeff observă că soţiei lui îi dispăruse teama şi era prinsă de emoţia momentului, îl ţinu strâns de mână când trecură prin torentul Bull Sluice şi pe urmă totul se termină, râul se linişti, iar soarele îi întâmpină printre crengile pinilor.

  April şi Dwayne se întristară vădit zărind autobuzul care aştepta să-i ducă înapoi în Atlanta, dar Jeff ştia că aventura lor, ca şi vara, nu era decât la început. În curând avea să-şi ducă familia într-o excursie lungă de două luni prin Franţa şi Italia; iar anul viitor plănuia o vacanţă în Japonia şi prin vastele teritorii chineze, recent devenite accesibile.

  Jeff voia ca ei să vadă toată lumea, să experimenteze orice clipă de glorie şi minunăţie pe care aceasta le-o putea oferi. Dar în secret se temea că toate amintirile lui şi dragostea cu care-i înconjura vor fi şterse iremediabil de o forţă pe care nici el n-o înţelegea mai bine decât ei.

  După trei zile simţi o mâncărime pe piept în zona în care erau electrozii, dar nu voia să i se scoată electrocardiograful nici măcar o secundă.

  Jeff ştia că asistentele îl dispreţuiau. Râdeau de el când credeau că nu le aude, enervate că trebuie să îngrijească un ipohondru perfect sănătos, care ocupa degeaba un pat, când erau atâţia oameni bolnavi cu adevărat.

  Nici doctorul lui nu era de altă părere, i-o spusese direct. Însă Jeff era pretenţios şi vehement. În cele din urmă, după ce donase o sumă mare pentru spital, fusese internat pentru o săptămână.

  A treia săptămână a lunii octombrie, în anul 1988. Dacă se va întâmpla din nou, acum era momentul.

  — Bună, dragul meu, cum te simţi?

  Judy era îmbrăcată într-un costum ruginiu şi-şi purta părul prins lejer în vârful capului.

  — Am mâncărimi, dar sunt bine în rest.

  Judy îi oferi un zâmbet şmecher, nepotrivit cu figura ei încă nevinovată.

  — Vrei să te scarpin undeva?

  — Aş vrea eu, dar cred că trebuie să mai aşteptăm câteva zile, până când scap de sârmele astea.

  — Ţi-am cumpărat ceva ca să ai cu ce să-ţi umpli timpul, zise Judy ridicând două plase de cumpărături, una de la Oxford Book Store şi alta de la Turtle Records.

  Îi luase ultimele cărţi poliţiste cu Travis Mcgee şi Dick Francis (căpătase gust pentru ele în existenţa asta), noua biografie a lui André Malraux şi istoria liniei maritime Cunard. Chiar dacă erau lucruri pe care nu le aflase niciodată despre el, înţelegea natura variată a preferinţelor sale. Cealaltă plasă era plină de discuri, de la Bach şi Vivaldi la formula digitală a piesei Sergeant Pepper. Scoase un disc lucios şi-l introduse în CD player-ul portabil de pe măsuţa de lângă pat. Acordurile speciale ale Canonului în re de Pachelbel umplură camera de spital.

  — Judy… Se opri pentru a-şi drege glasul şi reluă: Vreau să ştii că întotdeauna te-am iubit foarte mult.

  Ea îi răspunse cu o voce calmă, dar nu-şi putu ascunde spaima din priviri:

  — Întotdeauna o să ne iubim, sper. Multă vreme de acum înainte.

  — Cât de multă se poate.

  Judy se încruntă, vru să spună ceva, dar el îi făcu semn să tacă. Se aplecă deasupra patului să-l sărute. Mâna îi tremura când o cuprinse pe a lui.

  — Vino repede acasă, îi şopti la ureche. Nici n-am început încă.

  Se întâmplă la o oră după ce Judy ieşi din cameră ca să ia prânzul la cantina spitalului. Jeff se bucură că nu era acolo să vadă ce se petrece.

  În ciuda durerii, sesiză uimirea asistentei când EKG-ul o luă razna. Dar aceasta se comportă cu profesionalism şi nu întârzie nici o clipă să acţioneze codul albastru, în câteva secunde, Jeff era înconjurat de o întreagă echipă de medici, care strigau şi dădeau instrucţiuni şi rapoarte despre starea lui.

  — Epinefrină, un centimetru cub!

  — Bicarbonat, două fiole! Încarcă la treizeci şi şase de jouli!

  — Faceţi loc!

  VUM!

  — Tahicardie ventriculară! Tensiunea optzeci, palpabilă; două sute de waţi secundă, lidocaină şaptezeci şi cinci de miligrame, acum!

  — Fibrilaţie ventriculară!

  — Repetaţi epinefrina şi bicarbonatul, defibrilaţi la treizeci şi şase; faceţi loc!

  VUM!

  Iarăşi şi iarăşi, vocile li se pierdeau odată cu lumina. Jeff vru să ţipe de furie, pentru că nu era cinstit; de data asta se pregătise. Dar nu putea să ţipe, nici măcar să plângă sau să facă altceva, aşa că muri din nou.

  Şi se trezi din nou, pe bancheta din spate a automobilului Corvair al lui Martin Bailey, cu Judy lângă el. Judy de optsprezece ani, Judy în 1963, înainte de a se îndrăgosti unul de altul şi de a-şi construi o viaţă împreună.

  — Opreşte maşina!

  — Aşteaptă puţin, prietene, îl rugă Martin. Mai avem puţin şi ajungem la căminul fetelor. O să…

  — Am zis să opreşti! Acum!

  Scuturând din cap nedumerit, Martin trase pe dreapta la Kilgo Circle, în spatele facultăţii de istorie. Judy puse mâna pe braţul lui Jeff, încercând să-l calmeze, dar el se trase de lângă ea şi deschise brusc portiera.

  — Doamne, Jeff, ce dracu' faci? Strigă Martin, dar Jeff era deja afară şi fugea, fugea cât îl ţineau picioarele fără să ştie în ce direcţie, căci nu avea importanţă.

  Nimic nu mai avea importanţă.

  Alerga prin curtea interioară, pe lângă facultatea de chimie şi cea de psihologie, inima tânără şi puternică bătând să-i spargă pieptul, ca şi cum nu ar fi cedat cu câteva minute în trecut şi cu douăzeci şi cinci de ani în viitor. Picioarele îl duseră pe lângă facultatea de biologie, vizavi de colţul dintre Pierce şi Arkwright. În cele din urmă se împiedică şi căzu în genunchi în mijlocul terenului de fotbal, privind către stele prin ochii înceţoşaţi.

  — Dracu' să te ia! Strigă la cerul impasibil, cu toată puterea şi disperarea de care nu fusese capabil pe patul de spital. Dracu' să te ia! De ce…? DE CE-MI FACI ASTA MIE?

  După aceea, începu să nu-i mai pese de nimic. Făcuse tot ce-i stătea în puteri, realizase tot ceea ce putea spera un om să realizeze – la nivel material, afectiv şi patern – şi nu rămăsese cu nimic, era tot singur şi neajutorat, cu mâinile goale şi sufletul pustiu. Înapoi la început; dar de ce s-o ia de la capăt, dacă eforturile lui se vor dovedi, inevitabil, inutile?

  Nu se putea hotărî s-o vadă pe Judy. Adolescenta cu chipul dulce nu era femeia pe care o iubise, ci o simplă candidată care avea potenţialul unei viitoare femei. Ar fi inutil, de-a dreptul masochist, să repete mecanic procesul devenirii lor comune, când ştia prea bine că nu va urma altceva decât o moarte emoţională şi spirituală.

  Reveni la barul anonim de pe North Druid Hill, peste care dăduse cu atâta vreme în urmă, şi începu să bea. Când veni vremea, reluă şarada convingerii lui Frank Maddock să facă pariul la derby-ul din Kentucky. Imediat ce primi banii, zbură la Las Vegas, singur.

  După trei zile de rătăcit prin hoteluri şi cazinouri, o găsi la o masă unde se juca 21. Acelaşi păr negru, acelaşi corp perfect, până şi aceeaşi rochie roşie pe care o sfâşiase odată, într-un moment de pasiune nestăpânită, pe canapeaua din camera de zi a duplexului în care locuia.

  — Salut. Eu sunt Jeff Winston.

  — Sharla Baker, se prezentă ea cu zâmbetul seducător, familiar.

  — Ce-ai zice să mergi la Paris?

  Sharla îl privită uimită.

  — Te superi dacă termin mâna asta mai întâi?

  — Avionul pleacă spre New York peste trei ore. E o legătură directă cu Air France. Ai timp să-ţi faci bagajele.

  Încercă numărul 16 şi rată.

  — Eşti adevărat sau ce? Îl întrebă.

  — Sunt adevărat. Gata?

  Sharla scutură din umeri şi scotoci după cele câteva fise care-i rămăseseră în poşetă.

  — Sigur. De ce nu?

  — Exact. De ce nu?

  În club te îneca mirosul greu, dulceag, provenit de la sutele de ţigări Gauloises şi Gitanes, ca o ceaţă putredă. Prin ea Jeff o văzu pe Sharla dansând singură într-un colţ, cu ochii închişi, beată. De data asta i se părea că bea mai mult ca înainte, ori poate că o făcea în acelaşi ritm cu el, şi el era cel care bea mai mult decât altădată. Măcar băutura îl făcea mai prietenos; erau şase oameni la masa lui în seara asta, cei mai mulţi pretinşi „studenţi” de toate genurile, dar cu toţii mult mai interesaţi de viaţa de noapte decât de studiu.

  — Aveţi cluburi de-astea în America, hein? Îl întrebă Jean-Claude.

  Jeff îi răspunse scuturând din cap. Caveau de la Huchette era o tavernă pariziană unde se cânta jazz clasic, un turn cu pereţi de piatră, în care muzica îţi spărgea urechile, iar fumul gros al ţigărilor din care se hrănea parcă toată lumea îţi ardea ochii. Spre deosebire de noile discoteci, genul ăsta de spelunci nu va avea succes în State.

  Mireille, micuţa prietenă roşcată a lui Jean-Claude, făcu o grimasă leneşă pe post de zâmbet:

  — C'est dommage8. Pe negri nu-i ascultă nimeni în ţara lor, aşa că sunt nevoiţi să vină să cânte aici.

  Jeff făcu un gest nehotărât şi-şi turnă încă un pahar de vin roşu. Problemele rasiale actuale ale Americii erau subiectul preferat de discuţie în Franţa, dar el nu avea chef să intervină. Pentru el nu mai exista nimic serios, nimic care să-l facă să gândească sau să-şi amintească.

  — Trebuie să vizitezi l'Afrique, îi spuse Mireille. E un loc plin de frumuseţe şi de lucruri care trebuie înţelese.

  Ea şi Jean-Claude petrecuseră, nu demult, o lună în Maroc. Din politeţe, Jeff nu pomeni de prăpădul provocat recent de Franţa în Algeria.

  — Attention, attention, s'il vous plaît! 9 Proprietarul clubului stătea pe scena micuţă, aplecat spre microfon. Mesdames et messieurs, copains et copines… Le Caveau de la Huchette a le plaisir extraordinaire de vous présenter le blues hot… avec le maâtre du blues, personne d'autre que… Monsieur Sidney… Bechet! 10

  La apariţia bătrânului muzician expatriat, cu clarinetul în mână, se auziră aplauze susţinute. Începu cu o bucată alertă, Blues în the Cave, apoi trecu la versiunea mai sentimentală a piesei Frankie and Johnny. Sharla dansa în continuare de una singură în colţ, unduindu-şi trupul cuprins de pasiunea profundă a muzicii. Jeff goli sticla de vin şi făcu semn să i se aducă alta.

  Bătrânul cântăreţ de blues zâmbi şi dădu din cap când termină al doilea număr şi mulţimea tânără îşi urlă aprecierea formei de artă pe care o practica.

  — Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, exclamă Bechet. Mon français n'est pas tres bon11, rosti el cu accent puternic de negru sud-american, aşa că o să vă spun cum pot că voi toţi ştie ce-i aia blues. M-auziţi?

  Cel puţin jumătate din public ştia suficientă engleză ca să-i răspundă cu entuziasm:

  — Mais oui! Bien sur! 12

  Jeff bău cu sete din paharul de vin proaspăt şi aşteptă să înceapă muzica, să se lase purtat de ea şi să-i şteargă toate amintirile.

  — Atunci e-n regulă! Rosti Bechet de pe scenă, ştergând gura clarinetului. Piesa următoare este blues cu adevărat. Vedeţi, unele bucăţi blues sunt pentru oameni care n-au avut niciodată nimic al lor, şi astea sunt triste… dar mai trişti sunt ăia care au avut tot ce-au vrut şi au pierdut şi ştiu că n-o să mai aibă niciodată. Nu-i mai grea suferinţă decât asta pe pământ. Aşa că de asta i-am zis piesei Am avut şi am pierdut tot.

  Începu să cânte – sunete joase, adânci, pline de regret, în tonalitate minoră. Irezistibile, neîndurătoare. Jeff se cufundă în scaun, încercând să nu le mai audă. Se întinse după vin, dar îl vărsă.

  — Ce-ai păţit? Îl întrebă Mireille, atingându-l pe umăr.

  Jeff încercă zadarnic să-i răspundă.

  — Allons-y13, îl chemă ea, ridicându-l în picioare, în clubul de noapte plin de fum. Hai să iei puţin aer.

  Afară, pe rue de la Huchette, cădea o burniţă măruntă. Jeff ridică ochii în ploaie şi o lăsă să-i alunece pe frunte. Mireille îl atinse uşor pe obraz.

  — Muzica poate să doară, şopti ea.

  — Mmm…

  — Nu-i sănătos. Mai bine… comment dit-on „oublier”14?

  — A uita.

  — Oui, c'est ça15. Mai bine să uiţi.

  — Da…

  — O vreme.

  — O vreme, fu el de acord şi porniră pe boul' Mich16, să găsească un taxi.

  În camera de zi din apartamentul lui Jeff de pe Avenue Foch, Mireille umplu o pipă mică cu două măsuri egale de opiu şi bucăţele de haşiş. Se aşeză lângă el pe un covoraş oriental, aprinse combinaţia stimulatoare şi i-o dădu. Î1 inhala adânc şi aprinse pipa a doua oară, când se stinse.

  Jeff mai fumase din când în când câte o ţigară cu marijuana, mai ales în prima sa viaţă, dar nu mai trăise niciodată o senzaţie bruscă de calm binefăcător ca acum. Semăna cu experienţa aceea cu opiu trăită şi descrisă de Malraux – „eşti ca purtat pe nişte aripi mari, care nu se mişcă” – însă haşişul îi ţinea mintea trează şi deschisă şi n-o lăsa să treacă cu totul în tărâmul viselor.

  Mireille se culcă pe spate pe covor, rochia verde de mătase ridicându-se deasupra coapselor. Ploaia bătea insistent în geam, iar capul fetei se rotea ritmic în cadenţa picăturilor, părul roşcat îi cădea pe faţă, pe umerii goi. Jeff îi mângâie pulpele, apoi partea interioară a coapselor, iar ea scoase un murmur firav de încuviinţare şi dorinţă. Se aplecă înainte, îi desfăcu pieptul rochiei şi dădu la o parte materialul fin care-i acoperea sânii de fetiţă.

  Fără cuvinte şi parcă mânaţi de furie, îşi frământară trupurile chiar acolo, pe podea. La sfârşit, Mireille mai umplu o pipă cu acelaşi amestec, pe care o fumară în dormitor. Pe urmă se împreunară liniştiţi sub pătură, braţele şi picioarele li se încolăceau cu familiaritate, iar mai târziu, când clopotele bisericii Saint-Honoré d'Eylau bătură ora slujbei de dimineaţă, Mireille se urcă pe el încă o dată, frământându-i şoldurile cu ale ei, în mişcări vioaie.

  Sharla intră în apartament odată cu zorii posomorâţi.

  — M'neaţa, îi salută ea deschizând uşa de la dormitor, cu o figură epuizată. Vreţi cafea?

  Mireille se ridică în capul oaselor, scuturându-şi pletele încâlcite:

  — Poate cu puţin coniac?

  Sharla îşi scoase rochia şifonată şi scormoni în dulap după un halat.

  — Sună bine, spuse ea. Vrei şi tu, Jeff?

  — Da, cred că da, răspunse el clipind ca să-şi alunge ceaţa de pe ochi.

  Mireille se ridică şi merse la baie să facă un duş. Când Sharla se întoarse cu tava cu cafele, micuţa roşcată stătea pe marginea patului, tot goală, uscându-şi părul. În timp ce-şi beau cafeaua cu coniac, cele două femei discutară nonşalant despre un nou magazin de lenjerie feminină de pe rue de Rivoli.

  Puţin după nouă, Mireille spuse că trebuie să meargă acasă, să se schimbe; lua brunch17-ul cu o altă prietenă şi nu voia să apară la restaurant cu rochia de mătase purtată aseară. Îl sărută pe Jeff de rămas bun, o îmbrăţişa scurt pe Sharla şi dispăru.

  Imediat după plecarea ei, Sharla luă ceştile de cafea de pe pat, aranja aşternutul şi începu să-l mângâie cu limba pe Jeff pe abdomen. Membrul lui era flasc, dar se întări imediat.

  Jeff n-o întrebă unde fusese noaptea trecută; nu avea nici o importanţă.

  Mediterana acoperea blând plaja, cu valurile ei calme ca o şoaptă a eternităţii, a continuităţii. Dintr-un restaurant apropiat se strecura aroma de bouillabaise18. Lui Jeff i se făcu foame; imediat ce fetele terminau cu înotatul, o să le propună să ia prânzul.

  Vremea se stricase timp de aproape o săptămână la începutul lui iulie, aşa că luaseră Le Mistral spre sud, împreună cu Jean-Claude şi Mireille şi restul trupei. Se îmbătaseră deja cu toţii când trenul ajunse la Toulon, unde opt dintre ei se înghesuiseră cu zgomot în două taxiuri ca să străbată distanţa de cinci kilometri până la St Tropez.

  Micul sat de pescari se schimbase mult în ultimii şase ani, de când Vădim şi Bardot îl descoperiseră şi popularizaseră ca oraş al tinerilor, alternativa staţiunilor Antibes şi Menton de pe Coasta de Azur, unde veneau familiile vechi, bogate. Deşi plin de viaţă deja, oraşul nu era sufocat de mulţimile de turişti care aveau să-l facă de nelocuit în deceniile următoare.

  O umbră se lăsă peste ochii întredeschişi ai lui Jeff, care se pomeni imobilizat pe nisip de o pereche de coapse feminine aşezate pe fundul lui. Sharla? Mireille? Sânii femeii goale se frecară de spatele lui, mângâietori, cu sfârcurile întărite de briza mării.

  — Chicca? Făcu o încercare, ridicând mâna spre părul fetei ca să vadă cât era de des şi de lung. Fata şi-l trase la o parte, chicotind.

  — T'es fou19, îl tachina ea, strângându-i coapsele şi mai tare între ale ei şi apăsându-şi sânii de el; erau mai mici decât ai Sharlei şi mai plini decât ai Chiccăi.

  — Nu poate fi Mireille, rosti Jeff, punându-i mâna pe funduleţul tare. E mult prea grasă.

  Mireille dădu drumul unui lanţ de înjurături în franceză şi le întări trăgând elasticul de la costumul lui de baie şi turnând o bucată de gheaţă din limonada pe el. O rostogoli cu un ţipăt şi o trânti pe spate pe nisip, braţele ei luptându-se în joacă să scape din strânsoarea lui.

  — Sadique, zâmbi fata.

  Jeff îşi scoase bucata de gheaţă din costum, timp suficient ca ea să-i prindă penisul prin materialul subţire.

  — Vezi? Îi spuse ea. Îţi place.

  Ar fi vrut s-o posede pe loc, să-i mângâie pletele libere şi sălbatice, sânii şi abdomenul strălucind în soare, umflătura discretă dintre picioare ieşind în evidenţă prin slipul alb. Fata îşi lăsă degetele să alunece pe partea din faţă a costumului lui şi-l strânse mai tare. Jeff trase aer adânc în piept.

  — Sunt oameni în jur, îi spuse cu încordare în glas.

  Mireille ridică din umeri, jucându-se mereu cu penisul lui. El se uită la plaja aglomerată, o zări pe Sharla venind spre ei, legănându-şi sânii goi, cu braţul pe după talia lui Jean-Claude.

  — Mireille, şopti el grăbit.