Fata îşi lipi şoldurile pline de nisip de ale lui şi-l frecă tare, tot mai tare. Jeff nu se mai putea opri. Închise ochii şi gemu, simţi două buze peste ale lui, o limbă plimbându-i-se prin gură, două sfârcuri lipite de piept, altele două pe umeri, păr şi sâni şi guri şi mâini… Termină, sărutat de Sharla şi incitat de Mireille. Sau invers? La urma urmei, ce conta?

  — V-a crescut apetitul, hein?] ntrebă Jean-Claude, râzând.

  În seara aceea, în grădina hotelului, după ce fumaseră toţi o pipă de haşiş şi opiu, după ce Sharla dispăru cu Jean-Claude într-una dintre camerele de sus, iar Chicca se făcu nevăzută împreună cu alt cuplu, Jeff îi povesti totul lui Mireille. Drogurile îi dezlegaseră limba, iar secretul care-l măcina de atâţia ani de zile ieşi acum la suprafaţă de unul singur; fata se întâmpla doar să fie acolo ca să-l asculte.

  — Am mai trăit o viaţă înainte, începu Jeff, cu ochii la soarele care apunea târziu, printre pinii de la Résidence de la Pinede.

  Mireille se aşeză în poziţia lotus, cu rochia albă de bumbac acoperind iarba din jur.

  — Deja vu”, rosti ea zâmbind. Şi eu simt asta uneori.

  Jeff scutură din cap, încruntat.

  — Vorbesc serios. Nu exact viaţa asta, aici cu tine şi cu Sharla şi cu ceilalţi, ci…

  Îi povesti totul, într-o avalanşă de cuvinte şi amintiri ascunse atâta vreme: atacul de cord suferit în birou, prima dimineaţă în camera de cămin de la Emory, averea câştigată şi pierdută, soţiile şi copiii lui, apoi moartea, moartea şi iarăşi moartea lui.

  Mireille îl ascultă în tăcere totală. Soarele îi lumina părul din spate, împrumutându-i culoarea focului şi lăsându-i faţa în umbră. În cele din urmă vocea lui se stinse treptat, învinsă de neverosimilitatea lucrurilor pe care încercase să i le spună.

  Era deja întuneric şi nu vedea nimic pe chipul ei. Oare îl credea nebun sau coborât într-un vis provocat de opiu? Tăcerea ei alungă uşurarea purificatoare pe care o simţi în timp ce povestea.

  — Mireille? N-am vrut să te şochez. Am…

  Fata se ridică în genunchi şi se agăţă cu braţele de gâtul lui. Şuviţele ei arămii îi mângâiau obrazul.

  — Multe vieţi, şopti ea, multe dureri.

  Jeff îi luă în braţe trupul tânăr, zvelt, şi trase adânc în piept aerul înviorător, cu miros de pin. Prin copaci pătrunse până la ei ecoul unor râsete destrămate, apoi sunetele clare, dulcege, optimiste, ale ultimului disc cu Sylvie Vartan.

  — Viens20, îl chemă Mireille, ridicându-se şi luându-l de mână. Hai să mergem şi noi la petrecere. La vie nous attend.21

  S-au întors toţi la Paris în august, când au început ploile. Mireille nu mai spuse nimic despre povestea lui din seara aceea în grădină, la St Tropez. Probabil c-o pusese pe seama haşişului, ceea ce nu era atât de rău. Nici Jeff şi nici Sharla nu vorbeau deschis despre partidele de sex în grup şi drogurile care făceau acum parte din viaţa lor zilnică. Erau lucruri care se întâmplaseră şi se mai întâmplau. Nu aveau nici un motiv să le discute, câtă vreme toată lumea se simţea bine.

  Unul dintre cuplurile noi care apăreau şi dispăreau periodic din peisaj îi duse la un partouze22 de pe rue de le Chatelier, la câteva străzi spre nord de ceea ce se numise Place de L'Etoile până la moartea lui De Gaulle, în 1970. Era, de fapt, un loc pentru orgii, unul dintre cele câteva care înfloriseră în oraş din anii douăzeci, o instituţie bine condusă şi aranjată cu rafinament: o colecţie de păpuşi vechi în vitrina din salon, un covor maro gros, asortat cu pereţii pe care atârnau imagini fin de siecle… şi trei servitoare în uniformă, care serveau cele treizeci sau patruzeci de cupluri goale care se plimbau şi se distrau în dormitoarele largi de la cele două etaje ale clădirii.

  Gaşca de la St Tropez începu să meargă la partouze la fiecare sfârşit de săptămână. Într-o seară, Jeff şi Sharla făcură sex în grup cu o starletă americancă nou-venită la Paris, care în curând avea să fie mai cunoscută pentru feminismul ei radical decât pentru calităţile de actriţă; altă dată, Mireille, Sharla şi Chicca organizară un concurs ad-hoc, ca să vadă care dintre ele reuşea prima să facă sex cu douăzeci de bărbaţi la o petrecere. Câştigă Sharla.

  Jeff era uimit de cât repede ajunsese sexul ocazional în public, cu străini frumoşi, ceva perfect normal; era şocat că astfel de activităţi se petreceau fără cea mai mică urmă de teamă de bolile din vremea lui, herpesul şi SIDA. Simţul libertăţii neînfrânat de griji conferea acestor activităţi decadente un aer retrospectiv de inocenţă – de parcă ar fi fost vorba de copilaşi goi care se joacă în Grădina Raiului înainte de Căderea îngerilor. Se întrebă ce se întâmplase cu instituţiile gen partouze şi cele similare lor din America şi restul Europei în anii optzeci. Dacă au supravieţuit, probabil că sunt dominate de paranoia şi sentimentul de vină provocat de boli.

  Anii optzeci: un deceniu de pierderi, de speranţe destrămate, de moarte. Toate se vor repeta din nou, peste prea puţină vreme.

  Erau în Londra de mai puţin de o lună când o cunoscu pe fata care-i oferi LSD; o cunoscu în timp ce ieşea din farmacia Chelsea, de fapt. Râseră cu poftă de incident la un pahar de Campari cu sifon. Jeff îi spuse că venise după o reţetă şi primise exact ceea ce dorise. Ei i se păru amuzant, deşi nu pricepu aluzia; Rolling Stones aveau să înregistreze piesa cu pricina abia peste un an.

  O chema Sylvia, îi mărturisi ea, dar toată lumea îi spunea Sylla, ca şi cântăreaţa Cilla Black, „Ai auzit de ea, nu?” Părinţii ei locuiau în Brighton (trase o strâmbătură), dar ea împărţea un apartament în South Kensington cu încă două fete şi lucra la Granny Takes a Trip, de unde putea să-şi cumpere haine la jumătate de preţ, ca fusta mini albastră şi ciorapii galbeni cu model, pe care îi purta acum.

  — Avem hainele cele mai mulate, ştii? Mult mai mulate decât la Countdown sau Top Gear. Cathy McGowan cumpără de la noi tot timpul, iar Jean Shrimpton ne-a vizitat chiar ieri.

  Jeff dădu din cap şi zâmbi, ignorându-i pălăvrăgeala fără sens. Nu ea îl interesa, ci drogul, şi chiar de multă vreme. Fata asta părea destul de obişnuită cu el, nu suferise nici un efect negativ (presupunând că se născuse searbădă). O agăţă mai mult din obicei decât de altceva, făcând comentarii legate de albumul trupei Animais pe care-l ţinea ea sub braţ şi peste cinci minute l-a întrebat dacă nu vrea să ia LSD. La naiba, de ce nu?

  Acasă la Jeff, în Sloane Terrace, Sharla dormea în pat cu un tip pe care-l cunoscuse cu o seară înainte, la Dolly's. Jeff închise uşa de la dormitor, merse în camera de zi, puse un disc cu Marianne Faithfull în surdină şi o întrebă pe Sylla dacă nu vrea să mai bea ceva.

  — Nu şi dacă ne drogăm, refuză ea. Nu e bine să le amesteci.

  Jeff scutură din umeri şi-şi turnă încă un whisky. Avea nevoie de alcool ca să se relaxeze, să-şi calmeze încordarea înainte de a lua halucinogenul. Ce rău putea să-i facă?

  — Femeia din dormitor e soţia ta?

  — Nu. Doar o prietenă.

  — N-o să se supere c-am venit?

  — Deloc.

  Sylla surâse şi scutură din cap ca să-şi scoată părul din ochi.

  — N-am… n-am mai făcut-o cu o altă fată prin preajmă. Cu excepţia colegelor de apartament, desigur, şi asta pentru că nu avem loc destul.

  — Ea a colega mea de apartament şi nu se supără. Mai e un dormitor la parter. Te-ai simţi mai bine acolo?

  Sylla scotoci prin geanta galbenă care se potrivea cu fusta şi culoarea ciorapilor ei.

  — Hai să luăm drogul mai întâi, ca să ne vină cheful. Pe urmă putem să mergem la parter.

  Jeff luă pătrăţelul de sugativă cu pete roşii din mâna fetei şi îl înghiţi cu ultima gură de whisky. Sylla îi ceru suc de portocale, aşa că îi aduse o sticlă din frigider.

  — Cât ţine până-şi face efectul? Vru Jeff să afle.

  — Depinde. Ai luat prânzul azi?

  — Nu.

  — Cam juma' de oră, atunci. Plus-minus câteva minute.

  Dură mai puţin. În douăzeci de minute pereţii se făcură parcă din cauciuc, apropiindu-se şi depărtându-se de el. Jeff se aşteptase să aibă viziunile obişnuite, care nu apărură. În schimb, în jurul lui toate lucrurile se deformau, se strâmbau într-un fel imposibil de descris şi scânteiau.

  — Simţi, iubitule?

  — Nu… nu e cum m-am aşteptat.

  Rosti cuvintele clar, dar cu mare greutate. Faţa Syllei se strâmba, curgea ca şi când ar fi fost de ceară fierbinte; rujul şi fardul se întindeau obscene, în straturi roşii, peste pielea ei.

  — Da-i super, nu?

  Jeff închise ochii. Da, tiparele erau acolo, cercuri în cercuri, prinse într-o reţea complexă, sclipitoare. Roţi, mandale: simboluri ale ciclului etern, ale schimbării iluzorii care te ducea la începutul schimbării şi lumea o lua iarăşi de la capăt…

  — Pipăie-mi ciorapul, pipăie-l.

  Sylla îi luă mâna şi i-o puse pe coapsa ei, iar ciorapul cu model galben deveni un peisaj cu texturi şi încreţituri, luminate de un soare bolnav, şi el parte din ciclul existenţial nesfârşit, acel…

  Sylla chicoti şi-i strânse mâna între coapse.

  — Du-mă la parter acuma, da? Aşteaptă să vezi ce mişto e s-o faci după LSD.

  O ascultă, deşi nu voia decât să se întindă pe spate şi să se lase purtat de valurile de linişte şi resemnare neîntreruptă, în micul dormitor de la parter, Sylla îl dezbrăcă, îl atinse cu unghiile roşii pe tot corpul, lăsând urme de foc stins. Îşi scoase fusta mini, ciorapii şi bluza şi-i puse gura pe sfârcul ei drept. Jeff începu să-l sugă mai mult din curiozitate decât din dorinţă, ca un bebeluş care-şi descoperă dintr-odată menirea în lanţul existenţial, un copil atoateştiutor care-şi vede propria naştere, moarte şi renaştere.

  Sylla îl ajută s-o pătrundă, iar penisul lui se întări automat. Carnea ei umedă pe dinăuntru părea că vine din protoistorie; yin receptiv la yang-ul lui vital, amândoi dând naştere ciclului etern regenerat, la…

  Jeff deschise ochii şi chipul Syllei se schimbă din nou. Era Gretchen. Făcea dragoste cu fiica lui, cea căreia îi dăduse viaţă, dar care nu existase niciodată.

  Se retrase imediat, cuprins de repulsie.

  — Aaauuu, strigă fata frustrată, întinzându-se după membrul lui flasc ca să-l mângâie.

  — Hai, iubi, hai!

  Valurile din mintea lui nu-l mai alinau, îi răneau simţirea cu impactul lor dur. Cicluri, roţi… alcătuind un lanţ universal în care el nu avea loc, pentru că nu găsea nici un tipar pentru existenţa lui care ieşea din timp.

  Fata îşi desfăcu buzele roşii ca sângele şi se aplecă spre membrul lui. Îi împinse capul spre peretele care pulsa, încercând să alunge imaginea pe care i-o trezise în minte chipul ei.

  — Vă supăraţi dacă venim şi noi?

  Sharla stătea în pragul uşii, goală. În spatele ei se afla un tânăr slăbănog, cu păr lung, nepieptănat şi faţa ciupită de vărsat. Sylla se încruntă nesigură la noi-veniţi, apoi se relaxa şi lăsă să cadă cearşaful cu care se acoperise peste sâni.

  — Da. Se pare că LSD-ul nu prea i-a priit colegului tău.

  — LSD? Întrebă tânărul înveselit. Ai la tine?

  Sylla încuviinţă şi căută în poşeta pe care o adusese cu ea.

  — Hai, dă-ne şi nouă o porţie, vrei? O rugă tânărul. Apoi i se adresă Sharlei: Te-ai regulat vreodată după ce-ai luat LSD? E fantastic!

  Se urcară toţi în pat. Sharla o mângâia pe păr pe Sylla, pe Gretchen – sau era Linda cea care mângâia?

  — Apoi străinul se transformă în Martin Bailey şi sângele din rana pe care şi-o făcuse trăgându-şi un glonţ în cap împroşcă aşternutul, sări pe trupul lui Jeff şi al fiicei lui, erau toţi morţi, în afară de el, care nu putea muri, deşi încercase de mai multe ori. El era roata; el era ciclul.

  Sharla bătea din picior nerăbdătoare în sala de aşteptare de la clasa întâi, pe aeroportul San Francisco International. Era palidă ca moartea, după ultima modă, cu faţa încadrată de părul negru lucios, tuns drept. Îşi decolorase sprâncenele până ce deveniseră aproape invizibile, iar buzele parcă erau date cu cretă. Rochia în dungi, op art, şi colanţii albi completau perfect lipsa de culoare.

  — Cât mai este? Întrebă ea scurt, nervos. Jeff se uită la ceas.

  — Ar trebui să ne îmbarcăm din moment în moment.

  — Şi cât facem până când ajungem?

  — Patru ore şi jumătate. Am mai vorbit despre asta.

  — Nici nu ştiu de ce-o facem. Am crezut că eşti sătul de tropicele alea afurisite. Exact aşa ai spus înainte de a pleca din Brazilia. De ce trebuie să plecăm în Hawaii aşa, pe neaşteptate?

  — Vreau să petrec un timp la soare, în linişte, singur, fără nimeni în jur. Am nevoie de timp să mă gândesc, pricepi? Şi despre asta am mai vorbit.

  Sharla îi aruncă o privire cinică:

  — Păi da, tu crezi că le-ai mai discutat oricum pe toate, nu-i aşa?

  — Ce vrei să spui? O întrebă, cu priviri suspicioase.

  — Aiureala aia că ai mai trăit o dată, prostia aia cu reîncarnarea sau cum îi zice.

  Jeff se răsuci în scaunul incomod şi o apucă strâns de încheietura mâinii.

  — Unde ai auzit asta? Niciodată…

  — Dă-mi drumul, zise Sharla şi-şi trase mâna din strânsoare. Dumnezeule, nu eşti în stare să ţi se scoale la o muieruşcă, o iei razna de la LSD şi dintr-odată vrei să fugi, te iei de mine…

  — Taci, Sharla, taci. Spune-mi doar ce ai auzit şi unde.

  — Mi-a povestit Mireille anul trecut. Mi-a spus c-ai încercat s-o prosteşti cu un soi de călătorie mistică, i-ai zis că ai murit şi ai înviat. Ce tâmpenie!

  Resimţi revelaţia ca pe un şoc fizic. Dintre toţi oamenii pe care-i cunoscuse în vieţile sale, numai la Mireille regăsise un sentiment de identificare şi înţelegere care îl determinase să-i dezvăluie secretul său. Nu se gândise c-o să vorbească despre el, că n-o să-l ţină pentru ea, aşa cum ar fi trebuit.

  — De ce…? Îl lăsă vocea. De ce ţi-a spus?

  — Pentru că i s-a părut amuzant. Tuturor ni s-a părut aşa. Toţi prietenii noştri din Paris au râs de tine pe la spate luni de zile.

  Îşi luă capul în mâini, încercând să realizeze implicaţiile celor aflate.

  — Am avut încredere în Mireille, rosti el în şoaptă.

  Sharla pufni în bătaie de joc.

  — Da, micuţa ta prietenă specială. Eu i-am tras-o mai întâi, ca să ştii şi tu; cine naiba crezi că i-a zis să sară pe tine, să te scoată din starea oribilă în care erai mai tot timpul? Mă săturasem de tine. Nu voiam decât să mă distrez şi să mă regulez. Mireille ar fi făcut-o şi cu o maimuţă dacă i-aş fi zis eu sau Jean-Claude, aşa că i-am zis. Nu crezi c-ai avut noroc?

  O voce spartă de femeie anunţă zborul lor. Jeff se îndreptă spre poartă stupefiat, nevenindu-i să creadă. Sharla îl însoţea cu un zâmbet de satisfacţie. Se aşezară pe locurile lor din partea dreaptă a Boeing-ului 707, chiar în spatele aripii. Nu scoaseră o vorbă când îşi aranjară bagajele de mână şi-şi fixară centurile de siguranţă, însoţitoarea de zbor le oferi bomboane şi gumă de mestecat; Jeff refuză tăcut. Sharla luă o bomboană de portocale şi o supse cu poftă.

  — Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi venit la bordul avionului companiei Pan American World, zborul 843 de la San Francisco la Honolulu. Pilotul dumneavoastră este căpitanul Charles Kimes, asistat de ofiţerul 1 Fred Miller, avându-l ca secund pe ofiţerul 2 Max Webb şi mecanicul de bord Fitch Robertson. Vom zbura la o altitudine de aproximativ…

  Jeff se uita pe geam, la pista cenuşie pe care aluneca încet avionul.

  De fapt, numai el era de vină. El dăduse tonul la orgia asta nesocotită, desfrânată, când plecase la Las Vegas cu intenţia s-o găsească pe Sharla.

  —… servi prânzul la treizeci de minute de la decolare. Vă rugăm să respectaţi semnele de „Fumatul interzis” şi „Fixaţi-vă centurile de siguranţă” când sunt aprinse şi, pentru confortul dumneavoastră…

  Ce trebuia să simtă acum? Furie, înfrângere? Nici sentimentele nu i-ar ajuta; răul fusese făcut. Era evident că nimeni nu crezuse ce-i spusese lui Mireille la St Tropez, nici măcar ea. Cel puţin, minciuna inventată de ea şi Sharla nu era o ameninţare pentru el; nu făcuse decât să-i sporească singurătatea.

  Avionul prinse viteză şi decola lin. Jeff privi spre partea din faţă a cabinei. Lipsea ecranul pentru filme, bineînţeles. TWA deţinea încă dreptul exclusiv de difuzare a filmelor în timpul zborului. Mare păcat. I-ar fi prins bine un pic de distracţie.

  Avionul se ridica deasupra autostrăzii Bayshore. Ar fi trebuit să-şi aducă o carte. Tocmai se publicase Kandy-Colored Tangerine Flake Streamline Babyy de Tom Wolke. Nu l-ar fi deranjat s-o mai citească o dată…

  Avionul se cutremură brusc, zguduit de o explozie surdă. Jeff privi cu oroare cum motorul drept se desprinde, găureşte aripa şi cade spre oraşul de sub ei. Combustibilul care ţâşnea din rezervorul aflat în vârful aripii explodă într-o flacără albă, şerpuitoare, care scuipa resturi de metal topit.

  — Priviţi, a luat foc aripa! Strigă cineva din spatele lui. Cabina se umplu de ţipete şi de planşetele copiilor.

  Partea exterioară a aripii aprinse căzu şi avionul se lăsă necontrolat spre dreapta. Jeff zări casele cuibărite în trecătoarea dintre dealuri, apoi Pacificul albastru, la numai câteva mii de metri sub ei.

  Sharla îl prinse strâns de mână. O strânse şi el pe a ei, resentimentele şi regretele fiind uitate în faţa clipelor de groază pe care le trăiau.

  Numai doi ani în viaţa asta, se gândi Jeff cu groază; se va mai trezi oare dintr-o moarte timpurie, atât de violentă? Pe cât de tare îşi blestemase existenţele anterioare, pe atât dorea acum să mai trăiască.

  Avionul se scutură din nou, aplecându-se mai tare spre dreapta. Podul Golden Gate apăru în zare, cu turnurile ameninţător de aproape.

  — O să ne lovim de el, şopti Sharla cu repeziciune. O să ne lovim de pod!

  — Nu, scrâşni Jeff. Avem totuşi un anumit nivel de altitudine. Am coborât mult de când am pierdut motorul. Dar o să trecem de pod.

  — Vă vorbeşte căpitanul Kimes, se auzi o voce calmă, studiată. Avem o mică problemă, doamnelor şi domnilor… Adică, nu e chiar atât de mică.

  Avionul se îndrepta nesigur spre pământ, înapoi către dealurile şi colinele din San Francisco.

  — Vom încerca să… să ne îndreptăm spre Baza Militară Travis – asta-i la aproximativ 60 de kilometri – pentru că au o pistă lungă pe care o putem folosi, mai lungă decât cea de pe San Francisco International. Eu să fiu foarte ocupat, aşa că relaxaţi-vă, iar eu o să-l rog pe ofiţerul 2 Webb să vă spună ce trebuie să faceţi pentru aterizare.

  — Nu crede că vom reuşi, suspină Sharla. O să ne prăbuşim, sunt sigură!

  — Taci, îi spuse Jeff. Te aud copiii de vizavi.

  — Vă vorbeşte ofiţerul 2 Max Webb, rosti vocea nouă în difuzoare. O să executăm o aterizare de urgenţă pe Travis în aproximativ zece minute, aşa că…

  Sharla începu să se smiorcăie, iar Jeff o strânse mai tare de mână.

  — Dacă vom folosi paraşutele, vă rugăm să vă păstraţi calmul. Nu uitaţi, vă veţi aşeza ca să vă scoateţi paraşuta. Nu vă panicaţi. Când aterizăm, dacă o să fie o aterizare grea, ceea ce e foarte posibil, aplecaţi-vă în faţă. Prindeţi-vă de glezne sau puneţi-vă mâinile sub genunchi. Aplecaţi-vă în faţă cât de mult posibil. Nu vă mişcaţi până când nu vă spunem ce vom face…

  Avionul pierdea repede din altitudine. Pe măsură ce se apropia de terenul întins, ocupat de baza militară, Jeff zări extinctoare şi ambulanţe aliniate lângă cea mai lungă dintre pistele goale.

  Avionul se lansă într-o coborâre circulară, prelungită, la numai câteva sute de metri de barăcile şi hangarele militare. Jeff auzi roţile ieşind cu smucituri din trenul de aterizare. Probabil că echipajul le coboară cu comandă manuală, îşi zise el. Explozia trebuie să fi distrus sistemul hidraulic.

  Sharla bolborosea ceva lângă el. Suna ca o rugăciune. Jeff aruncă o ultimă privire pe geam şi văzu un vârtej de praf la capătul pistei spre care se îndreptau. Asta putea să fie o problemă. Avionul era deja avariat, iar o turbulenţă de ultim moment ar fi putut… Dar n-avea rost să se gândească la asta. Îşi scoase mâna dintr-a Sharlei, o ajută să se aşeze în poziţie fetală, apoi îşi aşeză mâinile între genunchi, prinzându-şi gleznele.

  Motoarele rămase porniră brusc, în forţă, iar avionul se înclină spre stânga, apoi îşi reluă cursul. Probabil că pilotul încerca să evite vârtejul, să…

  Roţile scrâşniră pe pistă, rezistând la impact. Timp de câteva secunde de groază, avionul alunecă de-a lungul ei, apoi motoarele urlară din nou, încetinind, oprindu-se. Aterizaseră.

  Pasagerii izbucniră în aplauze. Însoţitoarea de zbor deschise ieşirea de urgenţă şi toată lumea se îngrămădi să-şi dea drumul pe toboganele de salvare. Avionul avariat putea a ulei. Afară, Jeff văzu lichidul inflamabil curgând din găurile cauzate de aripa dreaptă ruptă. O trase pe Sharla după el şi fugiră de lângă avion.

  Se opriră extenuaţi după câteva sute de metri, pe gazonul dintre două piste. Pompierii militari stropeau Boeingul 707 cu spumă albă, iar în jur oamenii se agitau în stare de şoc.

  — O, Jeff, spuse Sharla printre lacrimi, aruncându-se de gâtul lui şi punându-şi faţa pe umărul lui. O, Doamne, m-am speriat de moarte. Am crezut… am crezut…

  Jeff îi desprinse braţele, o dădu la o parte şi se ridică. Pe faţa ei, lacrimile se întindeau în dungi albe şi negre, de la machiajul distrus, rochia op art murdară de la toboganul de salvare, de fum şi de la iarbă.

  Jeff se uită în jur şi văzu o clădire în partea stângă, care părea să fie centrul activităţilor de salvare la care se întorceau ambulanţele şi personalul de urgenţă în costume ignifuge. Porni în direcţia ei, lăsând-o pe Sharla să plângă în continuare pe pământ.

  — Jeff! Strigă ea după el. Nu mă poţi părăsi, nu acum! Nu după ce s-a întâmplat!

  De ce nu? Se întrebă el, gata să rostească întrebarea cu glas tare. Dar se răzgândi şi continuă să se depărteze.

  Jeff termină de mâncat ochiurile cu slănină când răsărea soarele, spălă vasele şi lăsă tigaia să se înmoaie în apă. De obicei îşi bea cafeaua pe terasa cochetă a casei albe, cu acoperiş ţuguiat, dar în dimineaţa asta era în întârziere şi avea multe de făcut.

  Îmbrăcă o jachetă peste cămaşa de flanel şi plecă. Era a treia săptămână din mai, dar frigul tot nu se lăsa; cu două nopţi în urmă venise ultimul îngheţ. Înclină din cap cu respect în faţa mormântului din pietre unde era îngropat bătrânul Smyth şi porni în spre lanurile de porumb arate nu de mult, îngrădite pentru a fi însămânţate. Smyth lucrase singur pământul după ce se stabilise acolo în anii 1880. Se îmbolnăvise în urma unui accident, aflase Jeff, şi nimeni nu i-a găsit corpul decât după câteva săptămâni. Cei care cumpăraseră locul la licitaţie nu plantaseră nimic şi nici nu păstraseră pământul după ce descoperiseră mica avere în monede de aur, ascunsă de Smyth în cuptor. Avusese şi bătrânul secretele lui.

  Jeff săpă cu vârful bocancului pământul dens, negru, în care voia să planteze porumb prima dată în acest sezon, un soi dulce. Solul vulcanic bun, californian era bogat în minerale. Nu simţea decât dispreţ pentru familia care, cu atâta vreme în urmă, îl lăsase în paragină, luase aurul lui Sylvester Smyth şi părăsise The Cove în căutarea unui confort nemeritat. Un asemenea pământ trebuia arat, căci hrana proaspătă pe care o dădea în schimb era mult mai valoroasă decât orice monedă. Ăsta era contractul, înţelegerea făcută de om cu pământul acum zece mii de ani, în Mesopotamia. Să abandonezi pământul, credea Jeff, era ca şi cum ai rupe o legătură antică, aproape sacră.

  Trecu pe lângă lotul pe care sparanghelul va răsări curând; va mai creşte cel puţin încă doi ani după prima însămânţare şi era momentul să hrănească plantele, o dată la doi ani. Îngheţul târziu din primăvară nu părea să le fi afectat deloc, ba chiar le întărise tulpina. Înge-nunche lângă izvorul care curgea pe proprietatea lui şi bău doi pumni de apă rece de munte. O pereche de păstrăvi înotă prin faţa lui. Dacă termina de plantat porumbul şi de hrănit sparanghelul înainte de căderea întunericului, o să ia undiţa şi o să-şi pescuiască cina.

  Soarele urca pe cer, luminând vârfurile pinilor de pe cocoaşa crestei Hogback, de la vest. Jeff merse pe cărarea şerpuitoare, urmând cursul izvorului, oprindu-se tot la câţiva metri să adune depunerile acumulate, deschizând colectoarele şi conductele de care depindea irigarea culturilor sale.

  Cumpărase locul cu nouă ani în urmă, la câteva săptămâni după dezastrul care era să se petreacă în cursa spre Honolulu. N-o mai văzuse pe Sharla de când o părăsise lângă pista fumegândă. De fapt, adevărul era că nu mai văzuse prea multă lume din vara aceea.

  Cel mai apropiat vecin permanent al lui locuia la Turtle Pond, la cinci kilometri spre est, lângă un fost drum pentru căruţe. Singura cale de a ajunge la casa lui Jeff era un drum înclinat, de multe ori acoperit de apă. Din noiembrie până în ianuarie, zăpezile, ploile şi noroiul făceau drumul spre Marble Creek impracticabil, aşa că învăţase să fie prevăzător pentru iarnă.

  Îşi petrecea mai tot anul singur. În fiecare săptămână mergea cu maşina în orăşelul Montgomery Creek, făcea cumpărături sau îşi ducea camioneta pentru verificare la staţia de benzină Shell cu două pompe. Se lăsase de băut, dar dacă recolta era bună, sărbătorea luând cina şi bând o bere la Forked Horn sau Hillcrest Lodge. Forked Horn era localul unei familii simpatice, Mazzini. Soţia, Eleanor, se ocupa de filiala bibliotecii Shasta County, găzduită în casa lor mare, din oraş. Uneori Jeff mai schimba o vorbă cu ei, despre una, despre alta. Băiatul lor, Joe, era doar puţin mai tânăr decât Jeff. Curiozitatea lui de a şti ce se petrece în lume nu avea Urnite. Însă nici un membru al familiei nu era băgăreţ, nu insistase să afle de ce ducea Jeff o viaţă aşa de izolată. Joe îl ajutase să-şi facă un radio pe unde scurte la The Cove, iar aparatul devenise singura lui legătură cu lumea, în afară de vorbele schimbate uneori cu familia Mazzini.

  Colţişorul acesta din nordul Californiei era locuit în special de tăietori de copaci şi indieni, cu care Jeff nu stabilise nici un contact. O gaşcă de hippie şi indivizi veniţi de la oraş apăruse la scurtă vreme după ce se mutase aici, dar nu rămăsese prea mult. Pământul se lucra mai greu decât crezuseră ei, iar recolta de marijuana nu era suficientă pentru trai.

  Partea cea mai dificilă a ultimilor ani fusese, credea Jeff, celibatul, dar nu din motivele pe care şi le imaginase. Se săturase până peste cap de sex de dragul sexului cât stătuse cu Sharla şi Mireille.

  O vreme i se păru că poate să trăiască foarte bine fără sex şi se uimise pe el însuşi văzând cât de uşor şi-l alungase din minte. Însă descoperi curând, spre neplăcuta lui surpriză, cât de tare îşi dorea să simtă atingerea altei fiinţe umane. Faptul că o pierduse îl chinuia zilnic, treaz sau în somn. Uneori visa la o femeie şi când îşi punea mâna pe obraz, sau se închipuia pe sine rezemându-i capul pe pieptul lui. Femeia din visele lui era fie Judy, fie Linda, sau chiar Sharla; dar de cele mai multe ori nu avea chip, ci era o simplă întruchipare a feminităţii.

  De câte ori se trezea din astfel de vise îl copleşea tristeţea şi ideea familiară că pierderea resimţită nu putea fi alinată de riscul de a fi din nou trădat şi de siguranţa dispariţiei totale, la sfârşit. Ambele perspective erau prea dureroase ca să le facă faţă din nou. Mai bine să-şi lase sufletul să se stingă treptat, părticică cu părticică, în singurătate.

  Începu să-l doară spatele de cât se aplecase ca să cureţe sistemul de irigare, aşa că se aşeză lângă izvor. În depărtare, spre nord, la jumătatea drumului spre Oregon, creasta uimitoare a Muntelui Shasta domina orizontul, asemenea zeului adormit cu care indienii îl identificaseră odată.

  Luă o înghiţitură de pastrama de vită şi o spălă cu încă o gură de apă rece de izvor. Casa lui de acum era chiar pe creasta Munţilor Cascade, la punctul mort dintre Muntele Lassen şi Muntele Shasta. La nord çrau rămăşiţele masivului vulcan preistoric care s-a retras pentru a forma Crater Lake, apoi Muntele Hood şi mai sus, în statul Washington, Muntele St Helen, piscul vulcanic cu bolboroseala lui surdă… momentan. Avea să erupă cu o forţă de neimaginat peste şapte ani, cum mai făcuse de trei ori înainte; un eveniment pe care doar Jeff şi-l amintea.

  Se afla prins între forţe care puteau distruge un munte şi apoi să-l ridice la loc, ca să-l doboare din nou, şi iarăşi să-l ridice, şi tot aşa, ca un copil care se joacă în nisip. Ce rost avea să încerce să le înţeleagă? Chiar dacă ar fi reuşit, măcar în parte, cunoştinţele câştigate ar fi fost mai mult decât putea tolera creierul omului, dar i-ar fi permis să-şi păstreze o fărâmă de raţiune.

  Împături restul pastramei în celofan şi o puse în buzunar. Soarele ajunsese deasupra capului, era timpul să planteze porumbul de anul ăsta. Coborî dealul, urmând cursul izvorului, fără să mai privească la culmile înzăpezite ale munţilor din depărtare.

  — Dar turbă? Ai destulă?

  — Mi-ar mai trebui câteva kilograme, răspunse Jeff. Şi vreo sută de litri de insecticid.

  Vânzătorul chicoti bucuros şi adăugă insecticidul la comandă.

  — Da, insectele au dat atacul în sezonul ăsta, aşa-i? Charlie Reynolds de la Buckeye a pierdut deja trei acri din cauza lor.

  Jeff dădu din cap şi încercă să scoată un mormăit politicos. Singurele daţi când lua contact direct cu străinii erau cele două drumuri pe an la Redding, ca să-şi refacă proviziile.

  — Ce zici de arabi şi de cozile de la benzină de aici? Întrebă vânzătorul. N-am crezut c-o s-ajung să văd aşa ceva.

  — Cred c-o să se îmbunăţească situaţia. Dă-mi şi o cutie mare de pastrama de vită, din aia condimentată.

  — N-am crezut c-o s-ajung să văd aşa ceva. După mine, Nixon ar trebui să arunce o bombă peste arabi, în loc să meargă acolo şi să stea de vorbă cu ei. De parcă n-ar avea destule necazuri aici, acasă.

  Jeff trecu în revistă afişele şi anunţurile fixate pe partea din spate a casei de marcat, sperând ca bărbatul să-şi dea seama repede că nu vrea să fie târât într-o conversaţie despre politică. Şeriful, citi Jeff, scotea la licitaţie o proprietate din Burney, pe care proprietarul nu mai avea dreptul s-o folosească; hipioţii locali organizau o petrecere mare cu dans la Iron Canyon; multe maşini şi camionete de vânzare… Şi un anunţ ciudat, un afiş alb cu albastru pe care se vedea cerul nopţii şi un val fosforescent care se spărgea în spaţiu, deasupra unei semiluni. Literele mici, aurii, din partea de jos alcătuiau cuvântul Starsea.

  — Ce-i asta? Întrebă Jeff, arătând spre afiş. Vânzătorul se întoarse să-l vadă, apoi îl privi pe Jeff încruntat şi bănuitor.

  — Băiete, în ce fund de codru trăieşti? N-ai văzut Starsea?

  — Cee?

  — Un film, la naiba! Cred că ultimul film pe care l-am văzut înaintea lui a fost Sunetul muzicii, dar pe ăsta n-aveam voie să-l ratez. Ne-au târât copiii şi pe mine şi pe nevastă-mea la Sacramento acum trei luni, ca să-l vedem. De atunci l-am mai văzut de două ori şi cred c-o să-l mai vedem o dată, acum că rulează şi la Redding. N-ai mai văzut aşa ceva, crede-mă.

  — Popular, nu-i aşa?

  — Popular? Râse bărbatul. Cel mai bun film din toate timpurile, se zice. Am auzit c-a făcut deja o sută de milioane de dolari şi încasările tot cresc. N-am crezut c-o s-apuc ziua asta.

  Era imposibil. Nici un film nu avea să aducă atâtea încasări până la Fălci, abia peste un an şi ceva. Jeff nu auzise de nici un film numit Starsea, în nici un caz în 1974. Din câte îşi amintea, producţiile anului erau Chinatown şi urmarea la Naşul.

  — Despre ce-i vorba în el?

  — Dacă nu ştii, nu vreau să-ţi stric surpriza. Rulează la Cascade; ar trebui să-l vezi înainte de a te întoarce. Merită să-ntârzii pentru el, crede-mă.

  Pe Jeff îl împinse curiozitatea, senzaţie pe care n-o mai avusese de ani de zile.

  Vânzătorul răsfoi un număr din Redding Re-cord-Searchligbt. Pe prima pagină, Kissinger se îmbrăţişa cu Yitzhak Rabin.

  — Aici e… Următoarea reprezentaţie e la cinci şi douăzeci. Se uită la ceasul mare de pe peretele magazinului. Poţi să laşi aici cumpărăturile, dacă vrei. Poţi să vezi filmul şi să ajungi acasă înainte de a se întuneca.

  — Te plăteşte bine cinematograful? Glumi Jeff.

  — Crede-mă pe cuvânt, eu nu prea mă uit la filme; dar ăsta chiar e deosebit. Du-te, îţi pun eu lucrurile în cutii, ca să le încarci direct când te întorci.

  Marţi după-amiază, în Redding, coada la bilete trecea de colţul străzii. Jeff scutură uimit din cap, cumpără un bilet şi se alătură mulţimii care aştepta. Erau oameni de toate vârstele, de la copii de şase ani, cu ochi mari, la cupluri de şaptezeci de ani, tăcute, îmbrăcate în salopete uzate. Se purtau de parcă veniseră toţi să ia parte la o experienţă religioasă comună, adoratori tăcuţi, dar veseli, care se apropie de un altar mult iubit.

  Filmul era pe măsura reclamei făcute, dacă nu şi mai bun. Chiar şi Jeff îl consideră înaintea timpului său ca temă, imagine şi efecte speciale, o versiune submarină a filmului regizat de Kubrick, 2001: Odiseea spaţiala, dar mai cald şi mai uman, o capodoperă a lui Truffaut.

  Filmul începu cu elogierea legăturii antice dintre oameni şi delfini, apoi extinse conexiunea mitică pentru a include o rasă de extratereştri filosofi, care stabiliseră un contact cu mamiferele inteligente din oceanele Pământului cu multă vreme în urmă. Conform filmului, respectiva rasă desemnase cetaceele pentru a fi îngrijitori mărinimoşi ai umanităţii, până când va veni timpul ca omenirea să fie primită în familia galactică. Însă la sfârşitul secolului XX, delfinii află că mentorii de pe Cygnus IV, a căror întoarcere o aşteptau de milenii, fuseseră distruşi de o catastrofă interstelară. Atunci, delfinii dezvăluie oamenilor adevărata lor natură şi istorie, într-un moment de exultare şi întristare simultane. Pentru prima oară planeta era un întreg, o comunitate unită a creierelor de pe uscat şi din apă… mai singură ca niciodată în cosmosul sumbru, căci binefăcătorii necunoscuţi ai Pământului dispăruseră pe veci.

  Filmul reda, la modul profesionist, complex şi de o rară profunzime cinematografică, ironia cu care se pot pierde ultimele speranţele chiar în clipa când s-ar putea împlini. Jeff se trezi mişcat până la lacrimi de emoţie, la fel ca restul publicului, exilul autoimpus şi detaşarea de ani de zile fiindu-i destrămate în numai două ore.

  Şi filmul era nou, absolut nou. Ar fi fost imposibil să nu-şi amintească de o producţie artistică de o asemenea intensitate, cu un asemenea succes, dacă ar fi fost realizată într-una dintre vieţile lui anterioare.

  Citi lista realizatorilor cu aceeaşi uimire pe care i-o provocase filmul. Regia: Steven Spielberg; scenarist şi producător: Pamela Phillips, consultanţă şi efecte speciale: George Lucas.

  Cum era posibil aşa ceva? Filmările la prima producţie mare a lui Spielberg, Fălci, nici nu începuseră, iar Lucas avea să apară în industria cinematografică abia peste doi ani, cu Războiul Stelelor. Însă aspectul cel mai interesant dintre toate era altul: cine naiba să fie Pamela Phillips?

  — Nu mă interesează ce presupune, Alex, câtă vreme nu ia timp. Vreau să-mi stabileşti întâlnirea săptămâna viitoare.

  — Domnule Winston, nu-i chiar aşa uşor. Oamenii au şi ei ierarhia lor şi femeia asta e chiar în fruntea ei. Jumătate dintre scenariştii şi producătorii de la Hollywood încearcă să ajungă la…

  — Nu vreau să-i vând nimic, Alan. Sunt om de afaceri, nu fac filme.

  Urmă o linişte lungă la celălalt capăt al firului. Jeff ştia la ce se gândeşte agentul. Nu mai vorbise direct cu clientul lui de nouă ani. Ce fel de om de afaceri era, în cazul ăsta? Jeff Winston era un pustnic, un singuratic care venise la sediul brokerilor din San Francisco doar o dată, în 1965, ca să depună o sumă de bani gheaţă. Trăia în pădure şi le trimitea din când în când câte un mesaj criptic, ca să cumpere în numele lui, prost sfătuit, un număr mare de acţiuni obscure. Şi totuşi…

  — Cât valorează acţiunile mele la ora asta, Alan?

  — Domnule, nu am această informaţie la dispoziţie pe loc. Contul dumneavoastră este foarte complex şi divers; am nevoie de câteva zile…

  — Cifra aproximativă.

  — Păi, dacă ţinem de cont de fluctuaţiile…

  — Am spus că vreau o estimare aproximativă, făcută de tine. Acum.

  Agentul scoase un oftat de resemnare.

  — Aproximativ şaizeci şi cinci de milioane, plus sau minus cinci milioane. Înţelegeţi, nu ţin…

  — Da, înţeleg. Dar vreau să te fac pe tine să înţelegi despre ce e vorba. E vorba despre cineva cu un purcoi de bani pentru investiţii şi despre altcineva, care lucrează într-un domeniu absolut dependent de capital proaspăt. Pricepi?

  — Desigur, domnule. Dar nu uitaţi că firma domnişoarei Phillips se scaldă acum în capital din sumele încasate de filmul ei. S-ar putea să aibă alte priorităţi în momentul de faţă.

  — Sunt convins c-o să-şi dea seama de valoarea pe termen lung a interesului meu. Dacă nu, schimbă metoda de abordare. N-ai pe cineva cu contacte în industria cinematografică?

  — Păi… Cred că Harvey Greenspan, de la biroul nostru din Los Angeles, are câţiva clienţi care au legătură cu studiourile.

  — Atunci roagă-l să apeleze la favorurile lor, să-şi folosească toate relaţiile.

  Se auzi un ciocănit discret la uşa camerei de hotel.

  — Sunt portarul, domnule. Reprezentantul firmei Brooks Brothers a venit pentru probă.

  — Trebuie să închid, Alan. Când ai aranjat totul, caută-mă la hotelul Fairmont.

  — Voi face tot ce-mi stă în putinţă, domnule Winston.

  — Fă-o repede. N-aş vrea să-mi mut contul în altă parte, după atâţia ani.

  Birourile Starsea Productions, Inc. Se aflau într-o clădire albă, ornamentată cu stuc, la sud de Pico, într-o zonă comercială insipidă dintre MGM şi Twentieth Century Fox. Camera de primire era zugrăvită în albastru şi alb. în spatele biroului trona un afiş cât peretele. Zidurile erau decorate cu fotografii submarine şi artă abstractă, iar pe măsuţa de cafea din ceramică spaniolă stăteau câteva cărţi despre temele tratate în film: Forme de viaţă inteligente în Univers, Cum gândesc delfinii. Programare şi metaprogramare în biocomputerul uman… Jeff răsfoi o colecţie de imagini color de pe Jupiter, din prima misiune Pioneer, şi aşteptă.

  — Domnul Winston? Bruneţica jovială de la recepţie îi oferi un zâmbet profesionist. Domnişoara Phillips vă poate primi acum.

  O urmă pe un coridor lung, pe lângă mai multe birouri cu uşile deschise. În spatele lor, toţi vorbeau la telefon. Biroul spaţios al Pamelei Phillips avea acelaşi tipar de culoare alb-albastru din camera de primire, dar pe pereţi nu erau fotografii cu scene memorabile din filme, nici litografii de Pollock sau imagini cu delfini. Nu exista decât un singur motiv vizual reluat în moduri diferite: mandale, roţi, cercuri.

  — Bună dimineaţa, domnule Winston. Doriţi cafea sau o răcoritoare?

  — Nu, mulţumesc.

  — Poţi pleca, Nathalie. Mulţumesc.

  Jeff o studie pe femeia pe care aşteptase o lună de zile s-o vadă. Înaltă, cam un metru optzeci, gura largă, faţa rotundă, puţin machiaj; păr blond, drept, aranjat într-o coafură băieţească. Jeff era bucuros că se îmbrăcase de la Brooks Brothers. Pamela Phillips avea o ţinută de afaceri, un costum gri bine croit, o bluză maro cu guler înalt şi pantofi cu toc jos, asortaţi. Nu purta bijuterii, decât o broşa de aur la reverul hainei, în formă de cercuri concentrice.

  — Luaţi loc, domnule Winston. Am înţeles că doriţi să discutaţi despre Starsea Productions ca oportunitate de investiţie.

  Direct la subiect, fără timp irosit în conversaţii amabile, de încălzire. Exact ca o femeie de afaceri de la mijlocul anilor optzeci, dar în 1974.

  — Da, aşa este. Am descoperit că am un exces de capital pentru…

  — Haideţi să punem lucrurile la punct de la început, domnule…

  — Spuneţi-mi Jeff, vă rog.

  Femeia ignoră intenţia lui de a se tutui şi reveni la ceea ce începuse:

  — Firma mea are finanţare privată şi se autosusţine. V-am acordat această întâlnire din politeţe faţă de un prieten, dar dacă doriţi să investiţi în industria de film, mă tem că nu aţi venit la locul potrivit. Dacă doriţi, avocatul meu vă poate face o listă cu alte case de filme care ar putea…

  — Pe mine mă interesează Starsea, nu industria în general.

  — Dacă firma îşi va lansa vreodată acţiunile spre vânzare pe piaţă, voi avea grijă să trimit o ofertă agentului dumneavoastră. Până atunci…

  — Nu v-a făcut deloc curioasă interesul meu?

  — Nu în mod special, domnule Winston. Filmul a stârnit mult interes de la lansarea lui, în decembrie. Îmi dedic energia altor proiecte în acest moment. Îi întinse mâna. Iar acum, dacă nu vă supăraţi, am un program încărcat…

  Femeia îngreuna situaţia mai mult decât se aşteptase el; nu avea de ales decât să se arunce la atac.

  — Dar Star Wars? Întrebă el. Va fi implicată firma dumneavoastră în acest proiect?

  Ochii ei verzi se îngustară.

  — Oraşul e plin de zvonuri despre filmele care vor apărea, domnule Winston. În locul dumneavoastră, n-aş crede tot ce aud pe marginea piscinei de la hotelul Bel-Air.

  Ar putea la fel de bine să meargă până la capăt, îşi zise Jeff.

  — Şi Întâlnire de gradul trei? Nu sunt sigur dacă Steven Spielberg vrea să-l facă acum, ce credeţi? Ar părea o urmare searbădă a Starsea.

  Supărarea nu dispăruse din ochii verzi ai femeii, dar acum era completată de altceva. Se aşeză şi-l privi cu prudenţă.

  — De unde aţi reuşit să aflaţi titlul ăsta? Jeff îi întoarse privirea fixă:

  — E. T., continuă el conversaţia, e cu totul altceva. Nu văd nici un conflict între cele două. Acelaşi lucru e valabil pentru Cavalerii arcei pierdute, desigur. Nu are absolut nici o legătură. Însă prima urmare a fost o nereuşită. Poate vorbiţi cu el despre asta.

  Pamela Phillips îl asculta acum cu toată atenţia. Îşi frecă agitată gâtul cu degetele, iar pe faţă nu i se mai citea altceva decât uimire totală.

  — Cine eşti? Îl întrebă cu voce slabă. Cine naiba eşti?

  — Ciudat, zâmbi Jeff. Tot asta m-am întrebat şi eu despre tine.

  Casa Pamelei din Topanga Canyon era la fel de izolată şi greu de găsit ca orice locuinţă aflată atât de aproape de un oraş important. Se înălţa în centrul unui teren de cinci acri, asaltat de vegetaţie: jacaranda, lămâi, viţă de vie, tufe de coacăze negre – o învălmăşeală de liane crescute necontrolat.

  — Ar trebui să mai tai din ele, îi spuse Jeff în Land Roverul ei, în timp ce se îndreptau spre casă pe drumul şerpuit.

  Conducea vehiculul cu tracţiune integrală cu siguranţă, neştiind sau nepăsându-i că nu se potrivea cu el din cauza fustei gri elegante şi a unghiilor lăcuite. Îşi pusese jacheta pe bancheta din spate şi-şi aruncase pantofii ca să poată apăsa pe ambreiaj mai bine, dar cu toate astea se potrivea mai degrabă cu sala de consiliu a unei firme de asigurări, nu la volan, conducând pe un drum prăfuit, în apropierea unui canion sălbatic.

  — Aşa cresc ele. Scutură din umeri. Dacă aş vrea o grădină aranjată, aş locui în Beverly Hills.

  — O să pierzi foarte multe fructe, să ştii.

  — Găsesc la piaţă toate fructele de care am nevoie.

  Jeff lăsă baltă subiectul. Făcea ce voia cu pământul ei, deşi îl amăra să vadă atâta vegetaţie sălbăticită. Tot nu ştia prea multe despre ea. După ce-şi verifică rapid bănuiala că şi ea, asemenea lui, ar trăi în reluare, Pamela insistase să-i audă povestea de la început, întrerupându-l des, ca să-i ceară mai multe detalii. Bineînţeles, lăsase multe lucruri nespuse, mai ales câteva episoade cu Sharla, căci voia să asculte experienţele ei. Pamela era, evident, o persoană plină de contradicţii. Ceea ce era logic, şi el era la fel.

  Casa era simplă, dar mobilată confortabil, cu tavan de stejar şi o fereastră mare care se deschidea spre oceanul ascuns de vegetaţia neîngrijită, ca o junglă. La fel ca în birou, pe pereţi atârnau mandale de mai multe feluri: Navajo, Maya, din estul Indiei. Lângă fereastră se afla un birou pe care stăteau grămezi de cărţi şi caiete, iar în mijlocul lor trona un dispozitiv mătăhălos, gri-verzui, care includea un ecran video, o tastatură şi o imprimantă. Jeff îl privi încruntat, întrebător. Ce căuta la ea un computer aşa de devreme? Nu avea cum…

  — Nu-i un computer, îi explică Pamela. E un procesor Wang 1200, unul dintre primele. Fără unitate de disc, numai cu casete, dar tot e mai bun decât o maşină de scris. Vrei o bere?

  — Sigur.

  Era încă uimit de cât de repede îi ghicise gândul când se uitase la dispozitiv. O să-i ia ceva timp să se obişnuiască cu ideea că, după câte decenii au trecut, se afla în prezenţa cuiva care împărţea cu el acelaşi cadru de referinţă ieşit din comun.

  — Frigiderul e acolo, îi arătă ea direcţia cu degetul. Adu-mi şi mie una până când mă schimb de hainele astea.

  Plecă spre partea din spate a casei cu pantofii în mână. Jeff găsi bucătăria şi deschise două sticle de Beck's.

  Cercetă rafturile cu cărţi şi discuri cât o aşteptă să se schimbe. Nu citea prea multă literatură, nici nu asculta multă muzică obişnuită. Cărţile erau majoritatea biografii, ştiinţă şi afaceri din industria filmului, iar discurile era muzică de Bach, Handel şi Vivaldi.

  Pamela se întoarse în camera de zi îmbrăcată într-o pereche de blugi decoloraţi şi un pulover USC larg, cu mâneci lungi. Îşi luă berea şi se trânti pe un fotoliu tapiţat.

  — Chestia aia cu avionul care era gata să se prăbuşească… e o prostie, ştii.

  — Ce vrei să spui?

  — La sfârşitul celui de-al doilea ciclu existenţial, când mi-am dat seama că o să mai trec încă o dată prin toate, am memorat o listă cu fiecare accident de avion din 1963 încoace. Am făcut la fel cu incendiile izbucnite în hoteluri şi accidentele pe calea ferată, cutremure… toate dezastrele majore.

  — M-am gândit şi eu la asta.

  — Ar fi trebuit s-o fi făcut deja. Oricum, ce s-a întâmplat mai departe? Ce-ai făcut de atunci?

  — Nu eşti puţin cam subiectivă? Şi eu sunt la fel de curios, să ştii.

  — Termină-ţi povestea, pe urmă trecem la a mea. Jeff se aşeză pe canapeaua de vizavi de ea şi încercă să-i explice exilul voluntar din ultimii nouă ani: senzaţia de ascet unit cu roadele pământului, fascinaţia creată de simetria lor eternă în timp – entităţii vii, care se ofilesc doar ca să înflorească din nou, flori şi fructe verzi care învie ritmic, din viţa anului anterior.

  Pamela încuviinţă din cap gânditoare, concentrată pe una dintre mandalele ei sofisticate.

  — Ai citit cărţile indienilor? Rig-Veda, Upanişadele?

  — Numai Bhagavad-Gita. Cu foarte mult timp în urmă.

  — Tu şi eu, Arjuna„, cită ea cu uşurinţă, „am trăit multe vieţi. Eu le ţin minte pe toate; tu, nu.” Ochii începură să-i lucească intens. Uneori cred că experienţa noastră e tocmai lucrul despre care vorbesc ei, de fapt: nu reîncarnare pe o scară temporală lineară, ci bucăţi mici din întreaga istorie a lumii, repetate ocazional, la nesfârşit… până când conştientizăm ce se întâmplă şi suntem capabili să refacem fluxul normal.

  — Dar am fost conştienţi de el şi totuşi se repetă.

  — Poate că se continuă până când află toată lumea, zise Pamela, calmă.

  — Nu cred. Amândoi am ştiu imediat ce se petrece cu noi. Ceilalţi respectă aceleaşi tipare.

  — În afară de cei în ale căror vieţi intervenim noi. Le putem schimba.

  Un surâs cinic se ivi pe faţa lui Jeff.

  — Deci tu şi cu mine suntem profeţii, mântuitorii?

  — Poate că da, răspunse Paula, cu ochii la ocean.

  — Stai puţin. Jeff o privi fix, îndreptându-şi spatele. Nu despre asta e vorba în filmul tău, nu-i aşa, să-i pregăteşti pe oameni pentru…? Doar nu plănuieşti să…

  — Nu ştiu sigur ce plănuiesc, nu încă. Acum, c-ai apărut tu, totul s-a schimbat. Nu mă aşteptam la asta.

  — Ce vrei să faci, să iniţiezi vreun cult? Nu ştii ce dezastru…

  — Nu ştiu nimic! Se răsti Pamela. Sunt la fel de confuză ca tine şi vreau să dau un sens vieţii mele. Vrei să renunţi, nu ţii să înţelegi ce înseamnă? Dă-i drumul! Întoarce-te la ferma ta afurisită şi vegetează în continuare, dar nu-mi spune mie ce să fac, bine?

  — N-am făcut decât să-ţi dau un sfat. Crezi că e cineva mai bun ca mine la dat sfaturi, ţinând cont de situaţie?

  Îi aruncă o privire încruntată, semn că era tot supărată.

  — Putem vorbi mai târziu despre asta. Vrei sau nu s-auzi povestea mea?

  Jeff se lăLă pe pernele moi, privind-o cu precauţie.

  — Bineînţeles că vreau, rosti pe un ton uniform. Nu înţelegea ce o iritase. Adevărat, trecuse prin multe şi putea fi îngăduitor cu ea. Pamela dădu din cap scurt.

  — Mă duc să mai aduc o bere.

  Pamela Phillips, află Jeff, se născuse la Westport, Connecticut, în 1949, fiica unui agent imobiliar de succes. Avusese o copilărie obişnuită, cu bolile comune, şi trecuse prin bucuriile şi necazurile cunoscute ale adolescenţei. Studiase arta la Bard, la sfârşitul anilor şaizeci, se drogase mult, apoi plecase la Washington, se culcase cu oricine, ca toate femeile din generaţia ei. Conform tiparului, o luase „pe drumul cel drept” nu mult după demisia lui Nixon; se căsătorise cu un avocat, se mutase la New Rochelle, avusese doi copii, un băiat şi o fată. Îi plăcea să citească romane de dragoste, picta din pasiune, când avea timp, şi făcea muncă de caritate din când în când. Era nemulţumită că nu avea o carieră, mai trăgea câte o ţigară cu marijuana când dormeau copiii, mergea la aerobic ca să se menţină în formă.

  Murise de atac de cord la treizeci şi nouă de ani. În octombrie 1988.

  — În ce zi? O întrebă Jeff.

  — Pe 18. La fel ca tine, dar la unu şi un sfert.

  — Cu nouă minute mai târziu. Zâmbi. Ai văzut viitorul. Mai mult decât am văzut eu.

  Aproape c-o făcu să zâmbească.

  — Au fost nouă minute plicticoase. În afară de moartea în sine.

  — Unde erai când te-ai trezit?

  — În camera de odinhă din casa părinţilor mei. Mergea televizorul, se relua My Little Margie. Aveam paisprezece ani.

  — Dumnezeule, şi ce ai… Ai tăi erau acasă?

  — Mama era la cumpărături, tata la serviciu. Am petrecut o oră plimbându-mă prin casă buimacă, uitându-mă la hainele din dulapul meu, răsfoind jurnalul pierdut când am plecat la facultate… privindu-mă în oglindă. Nu mă puteam opri din plâns. Credeam că sunt moartă şi că Dumnezeu îmi oferea, în felul lui, şansa de a petrece ultimele clipe pe Pământ. Mă îngrozea uşa. Eram convinsă că, dacă o deschid, o să ajung în rai, în iad sau în purgatoriu, sau cine ştie unde.

  — Erai catolică?

  — Nu, aveam capul plin de imagini şi teamă. Uitare, ăsta e cuvântul. Asta mă aşteptam să găsesc afară. Negură, neant… moarte. Pe urmă a venit mama, a intrat pe uşa de care mi-era atât de frică. Am crezut că era un spirit mascat, venit să mă târască afară din cameră, şi am început să ţip. I-a luat ceva timp să mă calmeze. A chemat medicul de familie, care mi-a făcut o injecţie – probabil demerol – şi am leşinat. Când m-am trezit, l-am văzut pe tata pe marginea patului. Nu mi-a dat voie să cobor din pat, dar eu am fugit la parter şi am deschis uşa, am ieşit în curte în cămaşa de noapte şi… bineînţeles, toate erau la locul lor. Împrejurimile erau exact la fel cum mi le aminteam. Câinele vecinilor a sărit pe mine şi m-a lins pe mână, iar eu am început să plâng fără să ştiu de ce.

  Nu m-am dus la şcoală toată săptămâna, am zăcut în camera mea prefăcându-mă bolnavă, nefăcând altceva decât să mă gândesc. La început am încercat să înţeleg ce se întâmplase, dar mi-am dat seama curând că era imposibil. Apoi, cum zilele se scurgeau fără să se petreacă nici o schimbare, am început să mă gândesc la ce am de făcut.

  Nu uita că eu nu aveam şansele tale. Aveam numai paisprezece ani, locuiam cu părinţii şi eram elevă în primii ani de liceu. Nu puteam paria la cursele de cai, nici nu puteam merge la Paris. Eram blocată.

  — Trebuie să fi fost oribil, o compătimi Jeff.

  — Da, dar m-am descurcat. N-aveam de ales. Am devenit… M-am forţat să fiu iar domnişoară, să uit prima mea viaţă: anii de facultate, căsătoria… copiii.

  Se opri, privind la podea. Jeff se gândi la Gretchen şi întinse mâna, vrând să atingă umărul Pamelei. Ea se trase la o parte, aşa că renunţă.

  — După câteva săptămâni, cam două luni, prima mea existenţă începuse să mi se şteargă din minte ca un vis lung. M-am întors la şcoală şi am învăţat totul din nou, ca şi cum aş fi făcut-o prima oară. Am devenit foarte timidă, citeam ziua-ntreagă. Nu ieşeam cu băieţii, nici cu gaşca de copii pe care-i cunoşteam. Nu-mi puteam suporta amintirile, imaginea de adulţi în care aveau să se transforme prietenii mei peste câţiva ani. Voiam să le elimin, să pretind că nu ştiam nimic din ce se va întâmpla.

  — Ai spus vreodată cuiva?

  Pamela luă o înghiţitură de bere şi încuviinţă din cap.

  — După episodul cu ţipetele, părinţii m-au dus la psihiatru. Era o femeie. Am crezut că pot avea încredere în ea după primele şedinţe şi am început să-i explic prin ce trecusem. Îmi zâmbea şi scotea sunete încurajatoare, se purta cu condescendenţă, însă eu ştiam că se preface. Asta voiam să cred, şi asta s-a întâmplat. Până când i-am povestit de asasinarea lui Kennedy, cu o săptămână înainte de a se întâmpla.

  Am scos-o din minţi. S-a enervat şi a refuzat să mă mai vadă. Nu putea suporta faptul că-i descrisesem asasinatul atât de amănunţit, că „închipuirea” mea devenise realitate devastatoare în felul cel mai greu de imaginat. Şi pe mine m-a speriat, continuă Pamela, după un scurt moment de linişte. Nu faptul că ştiam că va fi împuşcat, ci că ştiam sigur cine era asasinul, Lee Harvey Oswald. Nu auzisem niciodată de Nelson Bennett – normal, habar n-aveam că fusesei tu la Dallas ca să schimbi situaţia. După aceea, mi s-a schimbat complet felul în care percepeam realitatea. Un minut ştiam totul despre viitor, în următorul nu mai ştiam nimic. Trăiam într-o lume diferită, cu alte reguli. Se putea întâmpla orice. Să rămân fără părinţi, să înceapă un război nuclear sau, cel mai simplu, să devin cu totul altă persoană decât cea care fusesem sau care îmi imaginasem că fusesem. M-am dus la Columbia, nu la Bard, am absolvit biologia şi am făcut medicina. Mi-a fost greu. Nu mă prea interesase ştiinţa prima oară, primisem doar o educaţie artistică, dar o găseam extrem de interesantă, tocmai pentru că nu repetam ce învăţasem înainte. Mă ocupam de un domeniu complet nou, potrivit noii mele existenţe. Nu prea aveam timp de ieşit cu prietenii, dar cât am fost la Columbia Presbyterian, am cunoscut un ortoped tânăr care… Nu-mi amintea el de primul meu soţ, dar trăia la fel de intens, îl stimulau aceleaşi lucruri. De data asta aveam ceva în comun, interesul pentru medicină. Înainte habar n-aveam ce făcea soţul meu în fiecare zi, iar el se gândea că nici nu-mi pasă, aşa că nu discuta cu mine chestiuni de avocatură. Dar cu David – aşa-l chema pe ortoped – lucrurile stăteau exact invers. Puteam vorbi despre orice.

  Jeff o privi întrebător:

  — Vrei să spui că…

  — Nu, nu i-am povestit niciodată ce mi s-a întâmplat. M-ar fi considerat nebună. Eu tot mai încercam să uit. Voiam să-mi îngrop amintirile, să pretind că nici nu le am.

  Ne-am căsătorit imediat după rezidenţiat. David era din Chicago, aşa că ne-am mutat acolo; şi-a deschis un cabinet particular, iar eu lucram la secţia de terapie intensivă, la spitalul de copii. Îmi pierdusem deja propriii mei copii – ştii bine cum e – şi amânam mereu să mai fac altul; în schimb, aveam un spital întreg de fii şi fiice, pentru care eram foarte necesară, aşa că… Aveam o carieră compensatorie. Făceam exact ceea ce visasem când eram o casnică frustrată în New Rochelle: îmi foloseam mintea, făceam ceva bun pentru omenire, salvam vieţi…

  Pamela se opri. Închise ochii şi tuşi.

  — Şi pe urmă ai murit, o ajută Jeff.

  — Da. Încă o dată. Şi aveam iarăşi paisprezece ani, fără nici o putere să schimb ceva.

  Jeff ar fi vrut să-i spună cât de bine o înţelegea, cât de bine ştia că durerea cea mai mare era că bieţii copii bolnavi sau muribunzi de care se îngrijise o să treacă din nou prin aceeaşi suferinţă, căci eforturile ei de a-i ajuta fuseseră anulate. Cuvintele ar fi fost însă de prisos, îi citea durerea pe chip, el, singura persoană din lume care înţelegea cât de grea era pierderea ei.

  — Hai să facem o pauză, propuse el. Vrei să mergem să mâncăm undeva? Poţi să-mi povesteşti restul după masă.

  — Bine, acceptă ea, bucuroasă de întrerupere. Pot să pregătesc ceva aici.

  — Nu trebuie. Hai să mergem la unul dintre restaurantele cu preparate marine pe lângă care am trecut pe Pacific Coast Highway.

  — Nu mă deranjează să gătesc…

  — Insist. Fac cinste.

  — Păi… Trebuie să mă schimb din nou.

  — Blugii sunt perfecţi. Numai ia-ţi nişte pantofi, dacă vrei să mergi îmbrăcată la ţinută.

  Pamela îi oferi primul surâs de când o cunoscuse.

  Mâncară la o masă retrasă afară, pe punte. La sfârşit, când îşi beau cafeaua cu Grand Marnier, luna strălucea deasupra Pacificului. Reflecţia ei din ferestrele înalte de sticlă din spatele restaurantului părea că se îmbină cu astrul alb de pe suprafaţa oceanului întunecat.

  — Priveşte, zise Jeff, arătându-i iluzia. Parcă e…

  —… afişul Starsea. Ştiu. De unde crezi că m-am inspirat?

  — Minţile strălucite…, zâmbi Jeff, ridicând paharul. Pamela ezită, apoi îl ridică şi ea pe al ei şi ciocniră.

  — Chiar ţi-a plăcut filmul? Sau n-a fost decât o şmecherie ca să afli cine sunt?

  — Nu-i nevoie să-mi pui întrebarea asta, răspunse el cu sinceritate. Ştii că e un film foarte bun. Am fost la fel de impresionat ca toată lumea, deşi sunt sigur că nimeni n-a fost mai şocat decât mine când am auzit c-a fost lansat.

  — Acum înţelegi ce-am simţit când am auzit că preşedintele Kennedy a fost ucis de cineva complet necunoscut. Ce crezi că s-a întâmplat, de fapt? De ce-a fost totuşi omorât, după tot ce ai făcut ca să împiedici dezastrul?

  Jeff ridică din umeri.

  — Sunt două posibilităţi. Prima: poate că exista o conspiraţie pentru a-l ucide, iar Oswald nu era decât o figură minoră, neesenţială. Cei aflaţi în spatele conspiraţiei îl ţineau pe Bennett în culise, în caz că ceva nu mergea conform planului, şi poate că aveau şi planuri de rezervă. Lucrurile fuseseră puse la punct dinainte, Jack Ruby era gata să ucidă pe oricine pica măgăreaţa. Eliminarea lui Oswald din peisaj n-a fost decât un inconvenient minor pentru conspiratori. Kennedy ar fi murit indiferent cine ar fi tras în el, pentru că erau mult prea bine organizaţi ca să mai poată fi opriţi. Asta-i o posibilitate. Cealaltă nu-i aşa de evidentă, dar are implicaţii mult mai adânci pentru noi doi, şi de asta sunt tentat s-o cred.

  — Şi care-i cealaltă posibilitate?

  — Aceea că ne e imposibil să ne folosim cunoştinţele despre viitor ca să determinăm modificări majore în istorie. Suntem limitaţi în ceea ce putem face; nu ştiu exact care sunt limitele, nici cine le impune, dar cred că există.

  — Dar ai creat un concern internaţional. Ai fost proprietarul unor firme importante care nu mai avuseseră legătură între ele…

  — Asta n-a schimbat cu nimic cursul general al evenimentelor. Firmele au existat ca întotdeauna, au obţinut aceleaşi produse, au angajat aceiaşi oameni. N-am făcut decât să reorientez puţin fluxul profiturilor în direcţia mea. Viaţa mea a suferit modificări majore, dar în ansamblu n-am făcut nimic semnificativ. În afara comunităţii financiare, majoritatea oamenilor – printre care şi tu – nici nu ştiau că exist.

  Pamela răsuci şerveţelul, gânditoare.

  — Dar cum rămâne cu Starsea? Îl întrebă. Jumătate din populaţia globului l-a văzut. Am introdus un concept nou, un mod nou în care omenirea să se perceapă pe sine în relaţie cu Universul.

  — Arthur Knight în Variety, nu?

  Pamela încercă să-şi ascundă roşeaţa din obraji cu mâna.

  — Am citit toate cronicile înainte să vin la tine. E un film excelent, te asigur de asta, dar tot distracţie rămâne, nimic mai mult.

  Razele lunii se reflectară în privirea ei furioasă, în care se ghicea mândria rănită.

  — Ar putea fi mult mai mult. Ar putea fi începutul… Se opri ca să-şi adune gândurile. Nu contează. Nu sunt la fel de pesimistă ca tine în ceea ce priveşte capacitatea noastră. Hai să rămână aşa. Şi acum… Vrei să-ţi povestesc a doua mea existenţă… în reluare? Aşa numeşti tu ciclurile, nu?

  — Aşa am ajuns să le privesc. E o denumire la fel de bună ca oricare alta. Ai chef să continui?

  — Tu mi-ai povestit toate experienţele tale. Ar trebui să te pun şi eu la curent cu ale mele.

  — Şi pe urmă?

  — Nu ştiu. Avem păreri diferite.

  — Dar nu avem cu cine altcineva să le discutăm, nu-i aşa?

  — Lasă-mă să-mi termin povestea, bine?

  Rupse şerveţelul de hârtie pe care-l transformase în evantai şi aruncă bucăţile în scrumieră.

  — Dă-i drumul. Mai vrei ceva de băut? Sau alt şerveţel? Pamela îi aruncă o privire scurtă, căutând sarcasm în ochii lui. Nu-l găsi, aşa că dădu iar din cap a acceptare. Jeff făcu semn chelneriţei să le mai aducă un rând de Grand Marnier.

  — Când am murit a doua oară, ceea ce-am simţit a fost mai degrabă furie decât orice altceva. Imediat ce m-am trezit în casa părinţilor mei, tot la paisprezece ani, am ştiut precis ce anume mi se întâmpla, dar nu şi de ce. Şi îmi venea să sparg ceva. Să urlu plină de mânie, nu de teamă. Cum ai spus şi tu că ai simţit la a treia… reluare. Totul se pierduse: facultatea de medicină, spitalul, copiii pe care-i tratasem. Totul era inutil…

  Am devenit o răzvrătită, eram aşa chiar şi cu familia mea. Petrecusem mai mulţi ani ca adult decât mama şi tata la un loc, fusesem căsătorită de două ori, avusesem o carieră ca medic. Şi iată-mă din nou copil în toată legea, fără drepturi sau opţiuni. Am furat bani de la părinţi şi am fugit de acasă. Dar a fost înfiorător, nimeni nu voia să-mi închirieze un apartament, nu găseam de lucru. Nu poţi face nimic ca fată la vârsta respectivă, decât să ieşi pe stradă, iar eu n-aveam de gând să mă pun în asemenea posturi infernale. Aşa că m-am târât înapoi în Westport, devastată, incredibil de singură. M-am întors la şcoală, dar o uram din tot sufletul şi chiuleam de la jumătate dintre ore, pentru că nu mai suportam să memorez formulele algebrice a treia oară.

  M-au trimis la aceeaşi psihiatră, cea care s-a enervat cumplit când i-am povestit de asasinarea lui Kennedy. De data asta nu i-am spus nimic despre mine, cea adevărată. Studiasem literatura de specialitate obligatorie în domeniul evoluţiei şi psihologiei copilului, aşa că i-am turnat nişte răspunsuri cu care au ajutat-o să mă diagnosticheze drept o adolescentă uşor ţicnită, care „trece printr-o criză” de dezvoltare normală.

  Se opri când veni chelneriţa cu băuturile, aşteptă până fata se îndepărtă şi-şi reluă povestirea.

  — Ca să n-o iau razna de tot, m-am întors la prima mea dragoste, pictura. Părinţii mi-au cumpărat materialele pe care le-am cerut, şi am cerut totul. Dar erau mândri de arta mea; pentru ei, era singurul lucru constructiv pe care-l făceam. Nu conta că le furam ginul din bar, că stăteam trează nopţile cu băieţi de douăzeci de ani, că eram corigentă în fiecare trimestru. Renunţaseră să mă mai controleze. Au înţeles că în spatele comportamentului meu se ascundea ceva mult mai puternic, cu care nu puteau lupta. Dar aveam talentul meu, era adevărat şi munceam mult, la fel de mult ca pentru cariera de medic. Nu-l puteau ignora, nici ei, nici altcineva.

  Am renunţat la liceu la şaptesprezece ani. Ai mei au găsit o şcoală de artă în Boston, care m-a primit pe baza lucrărilor mele, în ciuda notelor proaste. Acolo am înflorit; în sfârşit, puteam începe să trăiesc ca adult din nou. Locuiam într-o mansardă cu o colegă mai mare, am început să ies cu profesorul de compoziţie, pictam zi şi noapte. Lucrările mele redau imagini bizare, uneori brutale: copii diformi alunecând dintr-un vârtej negru, prim-planuri fotorealiste cu furnici care se târau prin tăieturi de bisturiu… chestii tari, total nepotrivite pentru o fată de şcoală. Nimeni nu ştia cum să mă înţeleagă.

  Am avut prima expoziţie la New York, la douăzeci de ani. Acolo l-am cunoscut pe Dustin. Mi-a cumpărat două tablouri şi, când galeria s-a închis, am mers să bem ceva. Mi-a spus că…

  — Dustin? O întrerupse Jeff.

  — Dustin Hoffman.

  — Actorul?

  — Da. Îi plăceau picturile mele, iar eu fusesem întotdeauna impresionată de el. Tocmai apăruse Midnight Cowboy în anul acela. Trebuia să-mi reamintesc tot timpul să nu-i spun nimic de Kramer vs. Kramer sau Tootsie. A fost dragoste la prima vedere. Am început să ne vedem de câte ori venea la New York. Ne-am căsătorit peste un an.

  Jeff nu-şi putu ascunde surpriza.

  — Te-ai măritat cu Dustin Hoffman?

  — Într-una dintre vieţi, da, îi confirmă ea cu o undă de iritare. E un bărbat foarte plăcut, foarte inteligent. Acum mă cunoaşte doar ca scenarist şi producător; habar n-are c-am petrecut împreună şapte ani. Am dat peste el la o petrecere luna trecută. E ciudat să nu te mai recunoască cineva cu care ai fost atât de intim, cu care ai împărţit atâtea.

  A fost, în mare, o căsătorie reuşită. Ne respectam, ne susţineam idealurile. Eu continuam să pictez, am avut un oarecare succes. Cea mai cunoscută lucrare a mea a fost un triptic numit Ecouri ale sinelui din trecut şi din viitor. A fost…

  — Da, Dumnezeule! Am văzut-o la Whitney, când am fost la New York cu a treia mea soţie, Judy. I-a plăcut şi ei, dar n-a înţeles de ce eram atât de atras de ea. La naiba, am cumpărat o litografie cu ea, am înrămat-o şi-am pus-o deasupra biroului din camera mea de lucru! De acolo-ţi ştiu numele!

  — Asta a fost înainte de ultima mea lucrare importantă. După aceea, parcă mi-a secat inspiraţia. Aveam atât de multe de exprimat, dar fie nu îndrăzneam, fie nu le mai puteam reda pe pânză. Nu ştiu dacă m-am ratat ca artist sau dacă m-a ratat arta pe mine, dar n-am mai pictat din 1975. În acelaşi an, eu şi Dustin ne-am despărţit. Fără scandal; pur şi simplu se terminase, ştiam amândoi. La fel ca pictura mea.

  Cred că avea legătură cu faptul că eram la jumătatea respectivei existenţe şi-mi dădeam seama că tot ceea ce realizam avea să se ducă de râpă în câţiva ani. Aşa că am devenit un soi de fluture, hoinăream prin lume şi ieşeam cu oameni ca Roman Polanski, Lauren Hutton şi Sam Shepard. Cu ei stabilisem un fel de comunitate trecătoare, o reţea de prietenii interesante, niciodată prea apropiate, care puteau fi oricând oprite şi reluate, în funcţie de dispoziţie şi de ţara în care te aflai. Nu avea importanţă.

  — Nimic nu are, spuse Jeff. Am simţit şi eu asta, nu o dată.

  — E deprimant să trăieşti aşa. Ai iluzia libertăţii şi deschiderii, dar după un timp totul se pierde în ceaţă. Oameni, oraşe, idei, chipuri… toate fac parte dintr-o realitate schimbătoare pe care n-o cuprinzi niciodată şi nu te duce nicăieri.

  — Ştiu cum e, spuse Jeff, gândindu-se la anii de sex făcut la întâmplare, petrecuţi cu Sharla. Se potriveşte cu situaţia noastră, dar numai teoretic. În realitate, nu se sfârşesc toate prea bine.

  — Nu. Aşadar, am hoinărit aşa câţiva ani şi când a sosit clipa am închiriat o căsuţă izolată în Majorca. Am stat acolo singură o lună, aşteptând să mor. Şi mi-am promis… am decis că în luna aceea, data viitoare, adică de data asta, lucrurile vor sta altfel. Trebuie să influenţez lumea, s-o schimb.

  Jeff o privi cu scepticism.

  — Ai procedat aşa când ai fost medic. Şi la reluarea următoare copiii trataţi de tine au fost condamnaţi să treacă prin aceeaşi suferinţă. Nimic nu s-a schimbat.

  Pamela scutură din cap nerăbdătoare.

  — Asta-i o analogie falsă. La spital, „reparam” oameni. Muncă fizică, atât, cu rază limitată. Era bine intenţionată, dar fără sens.

  — Iar acum vrei să salvezi sufletul colectiv al omenirii, nu-i aşa?

  — Vreau să atrag atenţia omenirii asupra a ceea ce se petrece. Vreau să le spun oamenilor despre existenţa ciclurilor, să fie conştienţi de ele, ca mine şi ca tine. Numai aşa putem – oricare dintre noi, toţi – să spargem tiparele, nu-nţelegi?

  — Nu, oftă Jeff. Nu înţeleg. Ce te face să crezi că oamenii pot fi învăţaţi să fie conştienţi că trec dintr-o existenţă în alta? Noi doi am trecut prin asta de trei ori deja şi am ştiut de la bun început ce ni se întâmplă. N-a trebuit să ne spună nimeni.

  — Cred că suntem meniţi să-i conducem pe ceilalţi. Cel puţin asta cred despre mine. Nu m-am aşteptat să apari tu. Nu înţelegi ce sarcină importantă ni s-a încredinţat?

  — De cine sau de ce? De Dumnezeu? Toată experienţa asta m-a făcut să fiu de acord cu Camus: „Dacă există Dumnezeu, atunci îl dispreţuiesc.”

  — Spune-i Dumnezeu sau Atman, sau cum vrei. Ştii ce spune Gita:

  Mintea amintită veghează în cunoaşterea lui Atman care pentru neştiutor e noaptea neagră:

  Neştiutorii veghează în viaţa lor, Despre care cred că e lumina zilei:

  Pentru cel ce vede, ea e întunericul.

  — Putem să aducem lumină în întuneric, rosti ea cu fervoare neaşteptată. Putem…

  — Hai să lăsăm chestia spirituală puţin. Termină-ţi povestea. Ce-ai făcut în viaţa asta? Cum ai reuşit să faci filmul?

  Pamela ridică din umeri.

  — N-a fost greu, pentru că am pus toţi banii de la mine. Am aşteptat ocazia încă din timpul şcolii, făcând planuri. Filmele erau, evident, cea mai bună metodă prin care să-mi comunic ideile publicului şi eram deja familiarizată cu industria cinematografică datorită lui Dustin şi a cunoscuţilor din viaţa anterioară. Aşa că la optsprezece ani am făcut aceleaşi investiţii ca tine: IBM, fondurile mutuale, Polaroid… Ştii cum era piaţa în anii şaizeci. Nu puteai pierde bani nici dacă cumpărai cu ochii închişi, iar pentru cineva cu atâtea cunoştinţe despre viitor era floare la ureche să te foloseşti de câteva mii de dolari ca să câştigi câteva milioane peste trei-patru ani.

  — Iar acum…

  — Acum e timpul să fac pasul următor. E timpul să modific conştiinţa lumii, şi pot s-o fac. Pamela se aplecă în faţă, privindu-l fix. Amândoi putem s-o facem… dacă vii cu mine.

  „… aparenţă de crimă-sinucidere. Rapoartele iniţiale descriu scena unui carnagiu în masă, trupuri împrăştiate peste tot, cadavre de copii în braţele mamelor. Câteva victime au murit împuşcate, dar majoritatea s-au sinucis într-un ritual macabru, nemaiauzit…”

  Jeff întinse mâna spre butonul radioului şi mută de pe BBC până ce dădu peste un post de jazz.

  Lichidul începu să fiarbă în cafetieră. Îşi turnă o cană mare şi adăugă un strop de rom Myers, ca să-l încălzească mai bine. Ninsese din nou noaptea trecută, stratul de zăpadă era de cincisprezece centimetri. Rafalele de vânt ridicară zăpada până la jumătatea geamului de la bucătărie. Ar trebui s-o îndepărteze cu lopata după-amiază. Şi era timpul să meargă în şopron să mai taie o mână de surcele de cedru şi să aducă lemn de stejar pentru foc, pe terasa din spate. Dar nu avea chef, cel puţin nu acum.

  Poate că era încă sub impresia indispoziţiei generale care cuprinsese lumea în săptămâna ororilor petrecute la Jonestown, deşi auzise povestea plină de ură de trei ori deja. Orice ar fi fost, astăzi nu voia decât să stea lângă soba în care trosneau lemnele şi să citească. Ajunsese deja la jumătatea volumului al doilea al cărţii lui Hannah Arendt, Viaţa minţii, şi voia să mai citească o dată O oglinda îndepărtată: secolul al XIV-lea, secolul calamităţilor. Amândouă fuseseră publicate în acest an, dar cartea Barbarei Tuchman o citise cu douăzeci de ani în urmă, în vara când o dusese pe Judy împreună cu copiii în Asia Sovietică, cu expresul transsiberian. Doar privind coperta volumului văzu în faţa ochilor stepa vastă, nenumăraţii mesteceni argintii de lângă Novosibirsk şi fascinaţia micuţei April în faţa samovarului galben de pe coridorul vagonului. Conductoarea ţinuse focul de sub samovar aprins cu bucăţi de turbă care ardea încet, servise nenumărate pahare de ceai fierbinte pe parcursul călătoriei de zece mii de kilometri de la Moscova la Habarovsk, la nord de Manciuria. Suporturile de metal pentru pahare erau gravate cu chipuri de cosmonauţi şi imagini ale sateliţilor Sputnik. La sfârşitul călătoriei, conductoarea îi dăduse lui April o pereche de suporturi, ca să le ducă acasă. Jeff şi-o aminti pe fiica lui ghemuită în faţa şemineului, în casa lor de pe West Paces Ferry Road din Atlanta, sorbind dintr-un pahar cu lapte aşezat pe unul dintre suporturi, cu o săptămână înainte de moartea lui.

  Tuşi şi clipi ca să-şi alunge amintirea. Poate că cel mai bine ar fi să facă nişte treburi de rutină, să-şi găsească de lucru, în loc să zacă şi să se gândească. O să vină multe zile asemănătoare, oricum, cu iarna asta…

  Ciuli urechea, crezând c-a auzit zgomot de motor. N-avea cum. Nimeni nu era atât de tâmpit să se aventureze pe drumul lui până la primăvară, numai dacă ar fi lansat el un apel de urgenţă prin radio. Dar îl auzi din nou, un muget şi un horcăit, mai tare, chiar pe drumul lui.

  Îşi luă hanoracul şi o căciulă de lână şi ieşi. Să fie probleme la familia Mazzini? Cineva rănit sau vreun incendiu, poate?

  Recunoscu Land Roverul stropit cu noroi când automobilul făcu brusc la stânga prin poarta deschisă; apoi zări părul blond al celei de la volan.

  — M'neaţa, îi spuse Pamela Phillips, clătinându-şi piciorul încălţat în cizmă pe scara vehiculului cu tracţiune integrală. Afurisit drum mai ai!

  — Nu trec multe maşini pe aici.

  — Nici nu mă miră, zise ea, sărind din maşină. Arată de parcă un amărât a lovit cu maşina o mină de uscat cu multă vreme în urmă.

  — Mi-au zis că-l chema Hector, George Hector. Avea un dispozitiv portabil montat pe un Ford Model T în timpul prohibiţiei şi se deplasa dintr-un loc într-al-tul ca să nu fie prins. Într-o noapte a explodat.

  — Şi Hector? A murit şi el?

  — Se pare că nici n-a fost rănit. A fost nevoit să-şi construiască altul, dar a renunţat la ideea de portabil. Cel puţin aşa zic oamenii.

  — Halal gândire inovatoare, hm?

  Pamela trase adânc în piept aerul rece şi curat de munte şi expiră uşor, privindu-l.

  — Ce mai faci?

  — Binişor. Tu?

  — Am fost destul de ocupată de când ne-am văzut ultima oară. Asta a fost, Isuse, acum trei ani şi jumătate, îşi frecă mâinile una de alta. E pe aici vreun loc în care se poate încălzi o doamnă?

  — Iartă-mă, hai înăuntru, am cafea pregătită. M-ai luat prin surprindere, atâta tot.

  Intră după el în cabană, îşi scoase jacheta şi se aşeză pe un scaun lângă sobă în timp ce el turnă cafeaua. Jeff ridică sticla de Myer's cu priviri întrebătoare, iar ea dădu din cap. Turnă o picătură din lichidul auriu dens în cană şi i-o dădu Pamelei. Ea sorbi din combinaţie şi mimă aprobarea din gură şi din sprâncene.

  — Cum m-ai găsit? O întrebă Jeff, aşezându-se vizavi de ea.

  — Păi, mi-ai spus că locuieşti lângă Redding; avocatul meu a vorbit cu agentul tău din San Francisco, care a fost foarte amabil şi i-a dat mai multe amănunte. Când am ajuns aici, am întrebat de tine prin oraş. Mi-a luat ceva până să găsesc o persoană dornică să-mi dea indicaţii.

  — Intimitatea e foarte respectată aici.

  — Mi-am dat seama.

  — Multora nu le place să li se calce pământul fără să fie avertizaţi. Mai ales dacă e vorba despre un străin.

  — Eu nu sunt o străină pentru tine.

  — Dar nici foarte apropiată, replică Jeff. Cam aşa am simţit când am discutat ultima dată, în Los Angeles.

  Pamela oftă, mângâind inconştient gulerul din oaie al jachetei decolorate pe care şi-o împăturise în poală.

  — Aveam multe în comun, dar veneam din direcţii diferite. Ne-am enervat destul de tare unul pe altul la sfârşit.

  — Da, se poate spune şi aşa. Sau că eram prea încăpăţânaţi să vedem dincolo de obsesiile noastre trecute ca să…

  — Hei! Se răsti Pamela, aşezând cana de cafea foarte aproape de radio. De ce faci să-mi fie şi mai greu? Am condus nouă sute de kilometri ca să te văd. Acum taci şi ascultă-mă.

  — În regulă. Dă-i drumul.

  — Ştiu că eşti uimit că mă vezi astăzi. Dar încearcă să-ţi imaginezi ce surprinsă am fost eu când ai apărut tu. Văzuseşi Starsea. Avuseseşi timp să te interesezi de mine şi ai ajuns la nişte concluzii evidente. Ştiai că, probabil, trăiam şi eu în reluare, dar eu habar n-aveam că mai există cineva ca mine. Credeam c-am găsit singura explicaţie posibilă pentru ceea ce se întâmpla cu mine – cu lumea întreagă. Credeam că fac ce trebuie. Nici acum nu sunt sigură. Poate că da, poate că nu, e discutabil.

  — De ce?

  — Mai pot primi un strop de rom? Şi puţină cafea?

  — Sigur.

  Jeff umplu ambele căni şi se aşeză din nou, s-o asculte.

  — Începusem să lucrez deja la scenariul pentru următorul meu film când ai venit în L. A.; îl aveam gata pentru filmări în octombrie. Evident, bugetul nu era o problemă. L-am pus pe Peter Weir regizor; nu făcuse încă Ultimul Val, deci toţi m-au crezut nebună că-l folosesc pe el.

  Pamela se strâmbă, încercând să zâmbească. Se aplecă înainte, degetele ei lungi cuprinzând cana aburindă.

  — Echipa de efecte speciale pe care am format-o a fost interesantă. Mai întâi l-am angajat pe John Whitney. Făcuse deja toată treaba principală cu imaginile generate pe computer şi multe dintre filmele lui scurte se bazaseră pe mandale. Ele voiam să fie imaginea centrală din filmul meu. I-am dat toată libertatea şi l-am dotat cu unul dintre primele prototipuri de supercomputere Cray. Pe urmă l-am angajat pe Douglas Trumbull, care se ocupase de efectele speciale pentru 2001. L-am ajutat să inventeze Showscan cu câţiva ani mai devreme decât ar fi făcut-o. Am filmat totul cu el, deşi…

  — Stai puţin, o întrerupse Jeff, ce e Showscan? Pamela îl privi surprinsă, dar şi cu o undă de mândrie rănită.

  — N-ai văzut Continuum?

  Jeff ridică din umeri în semn de scuză.

  — N-a rulat niciodată în Redding.

  — Nu, s-a difuzat numai în San Francisco şi Sacramento. A trebuit să readaptăm sălile.

  — De ce?

  — Showscan produce imagini incredibil de realiste pe un ecran de cinema, dar pentru a obţine efectul scontat e nevoie de echipament de proiecţie special. Cunoşti principiile de bază ale cinematografiei, nu? Douăzeci şi patru de cadre, douăzeci şi patru de imagini nemişcate pe secundă… Când o imagine începe să dispară de pe retină, apare următoarea, dând impresia de mişcare continuă, neîntreruptă. Se numeşte persistenţa imaginilor. De fapt, sunt patruzeci şi opt de cadre într-o secundă, pentru că fiecare imagine se repetă o dată, ca să păcălească ochiul. Dar normal că nu ochiul e cel păcălit, ci creierul. Deşi credem că vedem pe ecran mişcări neîntrerupte, la nivel mai profund, inconştient, ştim că există întreruperi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care banda video are un aspect mai clar, mar real decât filmul; e înregistrată la treizeci de cadre pe secundă, deci sunt mai puţine spaţii. Ei bine, Showscan presupune o procedură mai complicată. Se filmează şaizeci de cadre pe secundă, fără cadre redundante. Trumbull folosea electroencefalografe ca să monitorizeze undele cerebrale ale oamenilor care urmăreau cadrele filmate şi proiectate cu viteză diferită, căci atunci reacţiile erau maxime. Se pare că cortexul vizual este programat să perceapă realitatea la viteza aceea anume, de şaizeci de semnale vizuale primite pe secundă. Deci Showscan e ca un canal direct către creier. Nu e tridimensional; efectul e mai subtil. Imaginile ating coardele sensibile ale capacităţii de recunoaştere; rezonează cumva cu autenticitatea. Aşa că am filmat totul cu Showscan, inclusiv mandalele generate pe computer, seturile Mandelbrot şi celelalte efecte ale lui Whitney. Filmările s-au făcut în cea mai mare parte la studiourile Pinewood din Londra. Actorii erau nişte talente necunoscute, de la Academia Regală de Artă Dramatică. N-am vrut ca eul sau prezenţa vreunui star să pună în umbră tema filmului… mesajul lui.

  Pamela îşi termină cafeaua şi se uită fix la fundul cănii maro, grele.

  — Continuum s-a lansat pe 11 iunie în toată lumea. Şi a fost un eşec total.

  Jeff încruntă din sprâncene.

  — Ce vrei să spui?

  — Exact ce ai auzit. A fost un rateu. A mers bine cam o lună, pe urmă s-a pierdut. Criticii îl urau. La fel şi publicul. Bârfele erau mai rele decât cronicile, care nici ele nu erau blânde. „Rămăşiţele misticismului din anii şaizeci”, cam asta a fost reacţia generală. „Confuz”, „incoerent”, „pretenţios”. Singurul motiv pentru care lumea mergea să-l vadă era valoarea procedurii Showscan şi grafica pe computer. Astea au fost apreciate, fiind singurele aspecte care au plăcut din film.

  Urmă o tăcere prelungă.

  — Îmi pare rău, o întrerupse Jeff, în cele din urmă.

  Pamela râse amar.

  — Caraghios, nu? Ai refuzat să mai ai de-a face cu mine fiindcă te îngrijora impactul potenţial periculos al filmului, schimbările globale pe care le-ar putea determina… şi lumea îl ignoră, tratându-l ca pe o poantă răsuflată.

  — Ce n-a mers? Întrebă el cu delicateţe.

  — Momentul, în parte. „Generaţia Eu”, discotecile, cocaina. Nimeni nu mai voia lecţii despre unicitatea Universului şi lanţul existenţial etern. Se săturase de ele în anii şaizeci; acum nu voiau decât distracţie. Dar a fost vina mea, în principal. Criticii au avut dreptate. A fost un film prost. Prea abstract, prea ezoteric; nu avea acţiune, personaje reale, cu care să se identifice publicul. Un exerciţiu filosofic, un film cu mesaj autoindulgent, fără fond. Masele de oameni s-au ţinut la o parte şi nu le pot condamna.

  — Eşti cam dură cu tine, nu crezi?

  Pamela răsuci cana în mâini, cu privirea în pământ.

  — Nu fac decât să mă confrunt cu realitatea. A fost o lecţie amară, dar am ajuns s-o înghit. Amândoi a trebuit să înghiţim multe. Să pierdem mult.

  — Ştiu ce mult a însemnat pentru tine, cât de mult ai crezut în ceea ce faci. Te respect pentru asta, deşi nu am fost de acord cu metodele tale.

  Îl privi cu nişte ochi verzi mai blânzi decât oricând.

  — Mulţumesc. Înseamnă foarte mult pentru mine.

  Jeff se ridică şi-şi îmbrăcă hanoracul aflat pe cuierul de lângă uşă.

  — Pune-ţi haina pe tine. Vreau să-ţi arăt ceva.

  Stăteau pe zăpada proaspătă, pe culmea dealului, unde curăţase sistemul de irigare cu o săptămână înainte de a vedea Starsea prima oară. Râul Pit era acum plin de bucăţi de gheaţă, nu de somon, iar copacii de pe Buck Mountain se aplecau sub povara albă. La orizont, muntele Shasta ridica spre cerul senin, de noiembrie, simetria lui impunătoare.

  — Am visat muntele ăsta, îi spuse Jeff. Am visat că avea să-mi transmită ceva important, o explicaţie pentru toate cele trăite de mine.

  — Pare… rupt de realitate, murmură Pamela. De-a dreptul sacru. Înţeleg de ce o asemenea viziune îţi domină visurile.

  — Indienii de aici îl consideră sfânt. Nu numai pentru că e un vulcan; alte vârfuri din lanţul Cascade sunt mai active, cu impact imediat asupra mediului înconjurător. Dar niciunul n-a fost vreodată mai fascinant decât Shasta.

  — Şi nici nu este, şopti Pamela, privind muntele liniştit. E un fel de forţă acolo. O simt.

  Jeff înclină din cap, fixând cu privirea, ca şi Pamela, pantele grandioase din depărtare.

  — Există un cult – de albi, nu de indieni – care încă se mai închină la muntele ăsta. Cred că are legătură cu Isus şi cu învierea. Alţii cred că în tunelele cu magmă de sub el sunt extratereştri sau o rasă străveche de umanoizi. Ciudăţenii, nebunii. Muntele Shasta îţi poate inspira şi aşa ceva uneori.

  Vântul bătea mai rece. Pamela tremura. Din reflex, Jeff o cuprinse de umeri şi o trase spre el.

  — Au fost momente, îi spuse el, când mi-au trecut prin minte toate explicaţiile posibile, oricât de ciudate, pentru ceea ce mi se întâmplă mie… nouă. Discontinuităţi temporale, găuri negre, Dumnezeu cu mintea dusă… I-am pomenit pe cei care cred că Muntele Shasta e populat de extratereştri; ei bine, o dată m-am convins singur că eram un fel de experiment realizat de o rasă extraterestră. Aceeaşi idee probabil că ţi-a trecut şi ţie prin minte o dată sau de două ori; am regăsit-o în Starsea. Şi poate că ăsta e adevărul, poate că suntem cobaii receptivi care trebuie să găsească drumul afară din labirint. Sau poate că la sfârşitul lui 1988 are loc un holocaust, iar voinţa psihică colectivă a tuturor bărbaţilor şi femeilor care au trăit vreodată a ales calea asta pentru ca omenirea să nu moară niciodată. Nu ştiu… Tocmai asta e: nu am cum să ştiu şi am ajuns să-mi accept incapacitatea de a înţelege sau de a schimba ceva.

  — Asta nu înseamnă că nu trebuie să-ţi mai pui întrebări, îi spuse Pamela, cu faţa aproape de a lui.

  — Bineînţeles că nu, chiar o fac. Mă întreb constant. Dar nu mă mai consumă căutarea răspunsurilor de multă vreme. Dilema noastră, aşa nemaipomenită cum e, nu e diferită de cea cu care se confruntă orice om de pe Pământ: suntem aici şi nu ştim de ce. Putem să filosofăm cât vrem, să căutăm cheia acestui mister într-o mie de feluri, dar nu-l vom lămuri niciodată. Suntem înzestraţi cu un dar unic, darul vieţii, al conştientizării, o capacitate mai mare decât a oricui. De ce nu-l putem accepta aşa cum e?

  — Cineva… cred că Platon, a spus odată: „Viaţa nestudiată nu merită trăită.”

  — Adevărat. Dar o viaţă examinată prea îndeaproape duce la nebunie, dacă nu la sinucidere.

  Pamela privi zăpada imaculată, profanată doar de paşii lor.

  — Sau la eşec, adăugă ea încet.

  — Tu n-ai avut un eşec. Ai încercat să uneşti lumea şi, făcând aşa, ai creat nişte opere de artă minunate. Efortul, creaţia – faptele rămân valabile.

  — Până voi muri din nou, probabil. Până la următoarea reluare. Apoi dispar toate.

  Jeff scutură din cap, cu braţul strângându-i umerii.

  — Numai rezultatele muncii tale vor dispărea. Lupta, devotamentul tău, strădaniile tale… în ele stă valoarea, şi ele vor rămâne în tine.

  Ochii ei erau plin de lacrimi.

  — Atâta pierdere, atâta durere… Copiii…

  — Viaţa înseamnă şi pierdere. Mi-a luat mulţi ani, foarte mulţi, să accept asta şi nu cred c-o voi accepta vreodată total. Dar nu înseamnă că trebuie să întoarcem spatele lumii sau să nu dăm tot ce e mai bun din noi. Ne datorăm măcar atât şi merităm binele pe care-l primim, fie el cât de mic.

  O sărută pe obrajii brăzdaţi de lacrimi, apoi pe buze, uşor. Undeva spre vest, o pereche de şoimi se învârtea lent pe cer, deasupra Canionului Diavolului.

  — Ai plutit vreodată? O întrebă.

  — Cu planorul? Nu, niciodată.

  O cuprinse de talie şi o îmbrăţişa strâns.

  — O să plutim, îi şopti prin părul ei arămiu, moale. O să plutim împreună.

  După ce trecu de Revelstoke, trenul alergă cu mare viteză pe lângă gheţari uriaşi, sumbri, apoi începu să urce Munţii Stâncoşi. Păduri dese de cedri şi brazi acopereau versanţii înconjurători, iar la o cotitură se zări dintr-odată un câmp de iarbă-neagră, încercuit de doi gheţari. Florile roz şi violete tremurau în briza primăverii, frumuseţea lor efemeră fiind parcă un reproş tăcut la adresa pereţilor muţi de gheaţă care le înconjurau.

  Florile aveau însuşiri erotice, îşi spuse Jeff: delicateţea lor, felul în care mângâiau gheţarul neînduplecat, culorile lor vibrante, ca buzele unei femei, sau…

  Îi surâse Pamelei, care stătea pe locul de lângă el, îi puse mâna pe genunchiul gol şi-şi strecură degetele pe sub tivul fustei. Ea se roşi în obraji în timp ce el îi mângâia încet coapsa şi cercetă cu privirea compartimentul cu tavan boltit, de sticlă, să vadă dacă nu se uită cineva la ei, dar ceilalţi pasageri erau fermecaţi de spectacolul pe lângă care treceau.

  Mâna lui Jeff se mişcă mai sus, până ce atinse mătasea umedă. Pamela scoase un geamăt uşor când o apăsă şi se arcui pe scaunul de piele. Jeff îşi retrase mâna încet, cu vârfurile degetelor alunecându-i pe coapsă.

  — Vrei să facem o plimbare? O întrebă, iar răspunsul ei afirmativ veni odată cu înclinarea capului.

  O luă de mână, ieşiră amândoi din vagonul cu ferestre mari, îndreptându-se către capătul trenului. Se opriră între vagonul-club şi cel restaurant, încercând să-şi menţină echilibrul când se sărutară pe platforma de metal în continuă mişcare. Vântul care bătea prin geamul deschis răcea aerul cu cel puţin cincisprezece grade, căci era mult mai frig decât fusese dimineaţa la Vancouver, iar Pamela tremura în braţele lui. Vagonul lor de dormit era gol. Probabil că plecaseră toţi să vadă priveliştea din vagonul boltit sau din cel restaurant. Odată intraţi în cuşeta dublă, Jeff coborî unul dintre paturile pliante, iar Pamela se întinse să tragă perdeaua. Jeff o opri.

  — Hai să lăsăm decorul să ne inspire, o rugă. Ea se opuse, tachinându-l:

  — Dacă n-o tragem, o să facem noi parte din peisaj.

  — Nu ne vede nimeni, poate păsările şi căprioarele. Vreau să te văd în lumina soarelui.

  Pamela făcu un pas înapoi. Pe fundalul schimbător al râurilor îngheţate şi al stâncilor de gheaţă abrupte, îşi desfăcu nasturii bluzei şi o lăsă să-i alunece. Pe urmă îşi desfăcu cureaua şi fusta căzu şi ea uşor pe podea.

  — De ce nu te uiţi la peisaj? Îl întrebă cu un surâs.

  — Chiar asta fac…

  Pamela se dezbrăcă complet şi rămase goală pe fondul decorului sălbatic de afară. Jeff o studie plin de dorinţă în timp ce se dezbrăca şi el, apoi o cuprinse în braţe, o culcă pe scaunul moale de lângă geamul neacoperit, soarele le lumină feţele, iar trupurile lor tremurară în ritmul constant al roţilor de tren.

  Trenul ajunse la Montréal după patru zile şi patru nopţi. Peste o săptămână, îl luară înapoi spre vest.

  — Ce zici de Evul Mediu? Îl întrebă Pamela. Imaginează-ţi cum ar fi fost, o reluare lugubră.

  — Evul Mediu n-a fost numai lugubru, cum cred cei mai mulţi. Eu zic că un război lung şi anii dinaintea lui sunt mult mai grei; închipuie-ţi cum ar fi să te întorci în Germania anului 1939.

  — Măcar ştiai că poţi pleca de acolo în State, unde erai în siguranţă.

  — Nu şi dacă erai evreu. Dacă ai fi fost deja închis la Auschwitz?

  Era subiectul lor preferat de discuţie în luna respectivă: cum ar fi fost să trăieşti în reluare în altă perioadă istorică, cum ar fi fost cel mai bine să procedezi dacă ai fi avut de-a face cu altă serie nesfârşită de evenimente şi circumstanţe decât cele pe care le cunoşti atât de bine.

  Odată gheaţa spartă, găsiră nenumărate lucruri despre care să vorbească: speculaţii, planuri, amintiri… îşi istorisiră propriile vieţi cu lux de amănunte, lungindu-şi povestea spusă pe scurt la prima lor întâlnire, plină de reţineri, în 1974. Jeff îi povesti despre clipele irosite, nebuneşti, petrecute cu Sharla, despre anii de purificare binecuvântată în singurătatea din Montgomery Creek. La rândul ei, Pamela îi vorbi despre cât de dedicată fusese profesiunii medicale, despre frustrarea de a nu putea fructifica la maximum tot ceea ce ştia ca medic, urmată de bucuria creativităţii, când realizase Starsea. Un negru tânăr, bărbos, alunecă pe role pe lângă ei, croindu-şi drum cu agilitate pe trotuarul aglomerat de pe East Fifty-Ninth Street, spre intrarea în Central Park. Din radioul pe care-l căra pe umeri răcnea piesa lui Blondie, Call Me, în aranjamentul lui Giorgio Moroder, aşa că Jeff nu auzi răspunsul Pamelei la întrebarea lui legată de Auschwitz.

  Se aflau la New York de şase săptămâni, după ce tot anul merseseră când la casa lui Jeff din nordul Californiei, când la a Pamelei, în Topanga Canyon. Acum, că erau împreună, izolarea celor două refugii ale lor le convenea şi mai mult. Aveau atâtea de recuperat, atâtea gânduri şi sentimente de împărţit. Dar nu se retrăseseră din lume, nu complet. Jeff începuse să se joace cu capitalul său, sprijinind firme mici sau produse care, în existenţele lui anterioare, aparent nu reuşiseră să obţină fonduri suficiente şi al căror succes sau eşec nu avea cum să-l anticipeze. O jucărie de birou, un cub Lucite cu magneţi mici care se mişca încet într-un lichid vâscos, avea deja mare succes, egalând performanţele pietricelelor de jucărie de la Crăciunul din 1979. Nu avusese prea mult noroc cu un sistem video holografic propus de doi prieteni de-ai Pamelei din industria cinematografică. Apăreau întruna probleme tehnice cu camera, poate că asta era cauza eşecului. Însă nu conta, tocmai nesiguranţa şi caracterul imprevizibil al proiectelor îl atrăgea pe el.

  Pamela se apucase din nou de făcut filme, stimulată de senzaţii noi, de distracţie şi libertate. Eliberată de misiunea autoimpusă de a ridica nivelul de conştientizare şi existenţă al omenirii, scrisese o comedie romantică emoţionantă despre idile între parteneri nepotriviţi, din timpuri diferite. O actriţă tânără necunoscută, Darryl Hannah, fusese distribuită în rolul feminin principal, iar Pamela insistase ca regia s-o facă Rob Reiner, actor de comedie TV. Ca întotdeauna, asociaţii ei se arătaseră şocaţi că alesese talente netestate, dar, în calitate de producător şi finanţator unic al proiectului, ea avea ultimul cuvânt în chestiunile respective. Venise la New York cu Jeff, ca să supravegheze preproducţia şi să caute locul potrivit pentru noul film. Filmările începeau peste câteva zile, în a doua săptămână din iunie.

  Făcură dreapta şi o luară spre nord, pe Fifth Avenue, revenind la fanteziile istorice.

  — Gândeşte-te câte ar fi realizat Da Vinci dacă ar fi avut ocazia, zise Pamela, gânditoare. Statuile, picturile pe care le-ar fi făcut în alte vieţi.

  — Presupunând că ar fi fost aşa, poate că lumea ar fi evoluat pe alte dimensiuni temporale în fiecare viaţă a lui, cum s-a întâmplat cu noi. Într-o anumită versiune a secolului XX, poate c-ar fi fost ţinut minte pentru invenţiile lui, mai degrabă decât pentru artă, dacă ar fi avut timp să le prelucreze şi să le finiseze. Tot aşa, poate că într-un anumit viitor tu vei fi cunoscută pentru Starsea, iar în altul, Future, Inc. Continuă să fie o corporaţie importantă.

  — Continuă„? Se încruntă Pamela. Vrei să spui „va continua”?

  — Nu. Dacă fluxul temporal e continuu – neîntrerupt pentru restul lumii – ignorând bucla pe care noi o retrăim şi ramificându-se pentru fiecare versiune a buclei în alte realităţi, în funcţie de schimbările pe care le determinăm de fiecare dată – atunci istoria a progresat cu douăzeci şi cinci de ani cu fiecare viaţă pe care noi am trăit-o. Pamela îşi ţuguie buzele, luându-şi o clipă de gândire.

  — Dacă aşa stau lucrurile, dimensiunile temporale individuale ar fi destabilizate. Fiecare ramificaţie ar fi continuat până în 1988, când am murit, dar cea anterioară ar fi cu douăzeci şi cinci de ani înaintea ei.

  — Corect. Aşa că în lumea vieţii noastre anterioare, cea în care tu te-ai măritat cu Dustin Hoffman şi eu am locuit în Atlanta, sunt numai şaptesprezece ani de când am murit. Suntem în 2005. Majoritatea cunoscuţilor noştri ar fi încă în viaţă. Dar de la prima noastră viaţă reluată, cea în care tu ai fost medic la Chicago, iar eu mi-am construit corporaţia, au trecut patruzeci şi doi de ani. Ar trebui să fie 2009; fiica mea Gretchen ar avea peste cincizeci de ani şi propriii ei copii mari.

  Jeff se opri, întristat de ideea că singurul lui copil natural ar putea fi în viaţă, dar cu zece ani mai bătrân decât a fost el vreodată. Pamela continuă presupunerile în locul lui:

  — Iar în prima noastră viaţă ar fi trecut şaizeci şi şapte de ani. Lumea în care am crescut ar fi ajuns în a doua jumătate a secolului XXI. Propriii mei copii are avea… şaptezeci de ani. Dumnezeule!

  Speculaţiile lor luaseră o turnură serioasă, mai complicată decât se gândiseră. Absorbiţi fiecare de gândurile lui, aproape că nici n-o observară pe femeia blondă, elegantă, spre patruzeci de ani, şi pe adolescentul care stătea lângă ea în faţa hotelului Sherry-Netherland, aşteptând ca portarul să le găsească un taxi.

  Femeia clipi cu o uşoară curiozitate când Jeff şi Pamela trecură pe lângă ea. În mintea lui îngândurată se făcu un declic când îi zări expresia feţei.

  — Judy? Încercă el, oprindu-se sub prelata hotelului. Femeia făcu un pas înapoi.

  — Mă tem că nu-mi aduc aminte… Nu, stai. Ai fost la Emory, nu-i aşa? Universitatea Emory din Atlanta?

  — Da, spuse Jeff calm, am fost amândoi acolo.

  — Mi s-a părut că te cunosc. Aş fi putut să jur… Roşi, aşa cum făcuse întotdeauna. Poate că-şi amintise brusc de o noapte pe bancheta din spate a vechiului Chevrolet sau pe o bancă în faţa căminului Harris Hali, înainte de a se da stingerea; dar Jeff văzu că nu-şi aminteşte cum îl cheamă şi vorbi repede, ca să-i alunge stânjeneala.

  — Jeff Winston. Am mers împreună la film de câteva ori şi la bere, la Moe's and Joe's.

  — Sigur că te ţin minte, Jeff. Cum o duci?

  — Bine. Foarte bine. Pamela, ea e… o colegă de facultate. Judy Gordon. Judy, ea e prietena mea, Pamela Phillips.

  Judy căscă ochii şi, o clipă, lui Jeff i se păru că are optsprezece ani.

  — Regizoarea de film.

  — Producătoarea, o ajută Pamela, surâzându-i.

  Ştia cine e şi ce mult însemnase pentru Jeff în altă viaţă.

  — Nu se poate! Ce grozav! Sean, ce zici? Se adresă Judy băiatului slăbuţ de lângă ea. El e un vechi coleg de şcoală al meu, Jeff Winston, iar prietena lui e Pamela Phillips, producătoarea de filme. El e fiul meu, Sean.

  — Sunt foarte bucuros să vă cunosc, domnişoară, spuse băiatul cu entuziasm neprefăcut. Vreau să vă spun că… mi-a plăcut imens Starsea. Filmul acela mi-a schimbat viaţa.

  — Să ştiţi că nu glumeşte, interveni Judy, plină de mândrie. Avea doisprezece ani când l-a văzut prima oară şi cred că l-a mai văzut de vreo zece ori de atunci. Pe urmă n-a mai vorbit decât despre delfini şi cum să comunicăm cu ei. N-a fost doar ceva trecător. Sean merge la Universitatea California din San Diego la toamnă, şi vrea să studieze… Spune-le tu, dragul meu.

  — Biologia marină. Plus lingvistica şi informatica. Sper să lucrez cu profesorul Lilly într-o zi în domeniul comunicării dintre specii. Şi dac-o să reuşesc, dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc, domnişoară Phillips. Nici nu ştiţi ce mult înseamnă asta pentru mine. Ori poate ştiţi… Sper din tot sufletul.

  Un bărbat înalt, cu tâmplele grizonante, ieşi din hotel urmat de un băiat care împingea un cărucior cu bagaje. Judy îşi prezentă soţul lui Jeff şi Pamelei şi le spuse că tocmai îşi încheiau vacanţa la New York. Jeff şi Pamela or să treacă vreodată prin Atlanta? Trebuie neapărat să vină pe la ei, se numeau Christiansen, uite aici adresa şi numărul de telefon. Cum se va numi noul film? O să-l vadă sigur şi o să povestească tuturor prietenilor despre el.

  Taxiul plecă. Jeff şi Pamela se luară de braţ, lipiţi unul de altul. Mergeau cu zâmbetul pe faţă pe Fifth Avenue, spre hotelul Pierre, dar în ochi li se citea durerea, nostalgia după realitatea trăită, de care nu se vor mai bucura niciodată.

  Jeff îşi mai turnă un pahar de Montecillo. La apus, soarele cobora pe panta stâncoasă şi abruptă. La poale, unde se afla vila, şi după încă un deal verde cu pădurice de migdali şi măslini, se zăreau bărcile pescarilor întorcându-se la casele cu acoperişuri roşii din satul Puerto de Andraitx. Vântul îşi schimbă direcţia şi aduse mirosul Mediteranei prin fereastra deschisă, combinat cu aroma de paella23 care venea din bucătărie, din spatele lui.

  — Mai vrei vin? Strigă Jeff.

  Pamela se aplecă din pragul bucătăriei, cu o lingură de lemn în mână.

  — Bucătarii nu beau, măcar până când pun mâncarea pe masă.

  — Sigur nu vrei să te ajut?

  — Păi, ai putea să tai nişte ardei roşu, dacă vrei. Restul e aproape gata.

  Jeff merse în bucătărie şi începu să taie ardeii dulci în felii subţiri. Pamela vârî lingura în tigaia metalică şi-i dădu să guste. Jeff sorbi zeama densă, roşie, şi mestecă o bucăţică de calamari.

  — Prea mult şofran în orez? Întrebă ea.

  — E numai bun.

  Pamela zâmbi mulţumită şi-i făcu semn spre farfurii.

  El reuşi să le aducă, deşi era cam greu să se mişte amândoi în bucătăria înghesuită. Căsuţa de pe deal era o vilă numai în vocabularul agenţilor imobiliari, fiind de fapt mult mai mică şi mai simplă decât o vilă. Dar Pamela o închiriase cu un singur scop în minte. Jeff încerca să se gândească la el cât mai puţin posibil, dar era greu să-l ignore.

  Îi văzu privirea şi-l mângâie uşor cu degetele pe obraz.

  — Hai să mâncăm, e gata masa.

  Jeff ţinu farfuriile în care ea puse mâncarea aburindă şi o presără cu mazăre verde şi felii de ardei. Mutară farfuriile pe masa din camera din faţă, lângă geam. Pamela aprinse lumânări şi puse muzică, Concierto de Aranjuez, în interpretarea lui Laurindo Almeida, iar Jeff turnă vinul în pahare. Mâncară în linişte, în timp ce în satul de pescari din depărtare se aprindeau lumini.

  La sfârşit, Jeff spălă vasele şi Pamela pregăti un platou cu brânză manchego şi felii de pepene. El gustă din desert şi sorbi coniac Soberano din paharul cu picior scurt, fără prea multă tragere de inimă. Încercă din nou, zadarnic, să nu se mai gândească la motivul pentru care se aflau în Majorca.

  — O să plec dimineaţă, spuse el în cele din urmă. Nu-i nevoie să mă duci cu maşina; iau o barcă până la Palma şi de acolo un taxi până la aeroport.

  Pamela se întinse peste masă şi-i luă mâna într-a ei.

  — Ştii c-aş vrea să rămâi.

  — Da. Dar nu vreau… nu vreau să te fac să treci prin aşa ceva.

  Pamela îi strânse mâna.

  — M-aş descurca. Aş putea fi alături de tine, cu tine… Şi totuşi, dacă ar fi să mă duc eu prima, n-aş vrea să mă vezi. Aşa că înţeleg şi respect ce simţi.

  Jeff tuşi şi se uită prin camera de culoarea pământului, în lumina slabă a lumânării, nu se putu abţine să nu observe, în gând, că exact asta şi era: un loc în care să mori. Chiar locul în care murise ea cu un sfert de secol în urmă, şi în care va muri din nou peste două săptămâni, imediat după ce pe el îl va lăsa inima.

  — Unde o să te duci? Întrebă ea încet.

  — Montgomery Creek, cred. Ai dreptate, îţi trebuie un loc izolat când se întâmplă. Unul special.

  Pamela îi oferi un surâs cald, plin de tandreţea şi seninătatea unei amintiri:

  — Mai ţii minte prima zi când am venit la tine la cabană? Doamne, ce frică mi-a fost.

  — Frică? De ce? Îi întoarse Jeff zâmbetul.

  — De tine, cred. De ce mi-ai fi putut spune, de reacţia ta. Fuseseşi aşa de furios pe mine în Los Angeles, mă gândeam că încă mai erai.

  Îi luă ambele mâini într-ale lui.

  — Nu eram neapărat furios, ci îngrijorat de consecinţele lucrurilor pe care le făceai.

  — Ştiu asta acum. Dar atunci… Când ai intrat în biroul meu la Starsea, ca picat din cer, n-am ştiu cum naiba să reacţionez. Nici măcar nu cred că realizam cât eram de singură, de disperată. Presupuneam că n-o să mai întâlnesc pe cineva ca mine, sau măcar pe cineva care să înţeleagă prin ce am trecut, cu atât mai mult pe cineva cu aceeaşi experienţă. Te retrăseseşi în munţii tăi, printre culturile tale, în vreme ce eu ridicam tot felul de bariere spirituale împotriva lumii, ca o formă de a fi singur printre oameni. Încercarea de a salva lumea era modul meu de a mă ascunde de propriile mele nevoi. Mi-a fost greu să recunosc şi faţă de tine, şi faţă de mine.

  — Mă bucur c-ai avut curajul s-o faci. Mi-ai arătat cel puţin că nu trebuie să mă ascund de sentimentele sau de temerile mele.

  Pamela îl privi lung şi adânc, plină de tandreţe.

  — Am plutit frumos, nu-i aşa? Am plutit cu adevărat.

  — Da, şopti Jeff, privind-o la rându-i. Şi-o să plutim iarăşi, curând. Poţi să te bazezi pe asta. Nu uita.

  Jeff stătea la pupa, privind cum se depărtează de el satul şi dealurile. Rămase cu privirea aţintită în aceeaşi direcţie până când silueta Pamelei dispăru de pe docul de lemn. Apoi ridică ochii spre punctul alb cu roşu care era căsuţa ei şi se uită cum dispare şi ea.

  Îl usturau ochii de la vânt, aşa că se mută în refugiul pentru pasageri, îşi cumpără o bere şi se aşeză la distanţă de turiştii germani şi francezi veniţi în vizită în afara sezonului.

  Nu era chiar sfârşitul, se obligă el să-şi amintească, aşa cum îi spusese şi Pamelei să facă. Numai viaţa asta se termina, atât; vor fi din nou împreună foarte curând şi vor putea lua totul de la început. Dar, Doamne, ce groaznic era să părăsească realitatea asta, viaţa în care ei doi s-au cunoscut şi s-au iubit. Ajunseseră atât de departe, făcuseră atâtea lucruri; era mândru de realizările Pamelei în lumea filmului, de parcă ar fi fost ale lui. Ce dureros va fi să intre într-o lume în care Starsea şi seria de comedii şi drame emoţionante atât de umane, pline de succes, pe care le scrisese ea, n-au existat şi nici nu vor exista.

  Se agăţă disperat de conceptul ramificaţiilor temporale pe care îl discutaseră în New York, cu ani de zile înainte. Cu siguranţă exista undeva o ramificaţie a realităţii în care zestrea ei artistică va impresiona şi ilumina publicul generaţii la rând. Poate că fiul lui Judy, Sean, va găsi o cale prin care speciile inteligente din oceanele Pământului şi de pe uscat să comunice între ele; dacă va reuşi, atunci darul suprem al înţelepciunii planetare împărtăşite de toate vieţuitoarele va izvorî tocmai din viziunea Pamelei.

  Era o speranţă pe care merita s-o preţuiască, un vis care merita îndrăgit; dar acum ei vor trebui să se concentreze pe speranţe şi visuri noi, pe altă viaţă, încă netrăită.

  Jeff duse mâna în buzunarul jachetei şi scoase pacheţelul plat primit de la Pamela înainte de a se îmbarca. Dădu la o parte şerveţelul care-l învelea şi se simţi copleşit de emoţie la vederea cadoului primit.

  Era un tablou, o miniatură reuşită a Muntelui Shasta, aşa cum se vedea de pe dealul casei sale; iar pe cerul senin de deasupra lui alunecau în picaj două siluete cu aripi minunate: Jeff şi Pamela, două creaturi mitologice reînviate, împreună într-un zbor triumfător etern, spre un destin niciodată inclus în realitate sau mit.

  Privi câteva clipe mica operă de artă şi dragoste, apoi o înveli la loc şi o puse în buzunar. Închise ochii să asculte vuietul feribotului care spărgea valurile din Bahia de Palma şi aşteptă în linişte, în prima etapă a călătoriei lui acasă, spre moarte.

  Era dimineaţă. Lumina cenuşie se strecura prin deschizătura geamului şi prin draperiile verzi. Când deschise ochii, văzu o siameză lucioasă, cu pete maronii, dormind liniştită la picioarele patului imens. Când Jeff se mişcă, animalul înălţă capul. Căscă o dată, apoi scoase un miorlăit iritat şi întrebător.

  Jeff se ridică în capul oaselor, aprinse veioza şi cercetă camera din priviri: radioul şi televizorul pe consola de pe peretele de vizavi, flancată de rafturi cu aeromodele şi rachete; biblioteca pe dreapta; masa de toaletă ordonată, sub fereastra din stânga. Totul curat, în absolută ordine, bine întreţinut.

  Oh, la dracu', se afla în camera lui de copil, în casa părinţilor lui din Orlando. Ceva rău se petrecuse, ceva foarte rău. De ce nu era în camera de cămin de la Emory? Doamne, Dumnezeule, dacă s-a trezit copil de data asta? Dădu la o parte aşternuturile şi se privi. Nu, avea păr pubian, chiar o erecţie de dimineaţă; îşi frecă bărbia şi o simţi aspră. Măcar nu era la prepubertate.

  Sări din pat şi se repezi în baia alăturată. Pisica îl urmă, sperând la un dejun matinal, dacă tot se treziseră aşa devreme. Jeff aprinse lumina şi se privi în oglindă. Arăta cum arătase întotdeauna la optsprezece ani. Atunci, ce naiba căuta acasă?

  Îşi puse o pereche de blugi decoloraţi şi un tricou, apoi îşi vârî picioarele goale în nişte tenişi vechi. Ceasul de lângă pat arăta şapte fără un sfert. Poate că mama lui era trează; îi plăcea să bea o ceaşcă de cafea în linişte înainte de a începe ziua.

  Mângâie pisica pe spate. Era Sha, pisica pe care o călcase maşina când el fusese în anul întâi la liceu. Va trebui să le spună alor lui s-o ţină în casă. Animalul de rasă îl urmă ţanţoş pe coridor, pe terasa pardosită cu gresie, apoi în bucătărie. O găsi pe mama lui citind Orlando Sentinel şi bându-şi cafeaua.

  — Măi, să fie! Se miră ea, ridicând din sprâncene. Ce caută bufniţa trează odată cu măcăleandrul?

  — N-am mai putut să dorm, mamă. Am multe pe cap astăzi. Vru s-o întrebe ce zi era, ce an, dar nu îndrăzni.

  — Ce-i aşa de important ca să trezeşti în zori? Ani de zile am tot încercat şi n-am reuşit. Trebuie să fie o fată, nu-i aşa?

  — Cam aşa. Îmi şi dai mie nişte pagini din ziar? Prima, dac-ai terminat cu ea.

  — Poţi să-l iei pe tot, dragule. Trebuie să pregătesc masa, oricum. Vrei nişte pâine prăjită? Sau ouă cu cârnaţi?

  Vru s-o refuze, dar simţi că-i e foarte foame.

  — Ouă cu cârnaţi sună foarte bine, mamă. Şi nişte cereale, dacă ai.

  Mama îl privi încruntată.

  — Când ţi-am dat eu ţie mic dejun fără cereale? Îţi ţin coastele la un loc, ştii bine.

  Jeff râse la gluma veche a mamei sale, iar ea începu să pregătească mâncarea.

  Articolele principale tratau ciocnirile pe tema drepturilor civile din Savannah şi eclipsa totală de soare din nord-estul Statelor Unite. Era la mijlocul lui iulie în 1963, în vacanţa de vară. De asta era în Orlando. Dar era cu trei luni mai târziu decât ar fi trebuit! Pamela probabil e înnebunită de grijă că n-a căutat-o încă.

  Mancă în grabă, ignorând poveţele mamei de a înghiţi mai încet. Ceasul din bucătărie arăta puţin după şapte. Sora şi tatăl lui aveau să se trezească imediat. Nu voia să fie prins într-o discuţie de familie despre ceea ce ştia el că avea de făcut.

  — Mamă…

  — Hmm? Făcu ea distrată, pregătind alte ouă pentru cei care aveau să se scoale mai târziu.

  — Va trebui să plec din oraş câteva zile.

  — Poftim? Unde? Te duci la Miami, să-l vezi pe Martin?

  — Nu, trebuie să merg undeva în nord.

  Maică-sa îl privi suspicios.

  — Ce-nseamnă asta, „undeva în nord”? Te întorci deja în Atlanta?

  — Trebuie să merg la Connecticut. Dar nu vreau să-i spun tatei şi-mi trebuie nişte bani pentru drum. Ţi-i dau înapoi foarte repede.

  — Dar ce naiba e la Connecticut? Ori, mai degrabă, cine? Vreo colegă de facultate?

  — Da, minţi Jeff. O colegă de la Emory. Familia ei locuieşte la Westport. M-au invitat să petrec cu ei o săptămână.

  — Cine-i fata asta? Nu-mi amintesc să ne fi spus de cineva de acolo. Credeam că te vezi cu fetiţa aia drăguţă din Tennessee, Judy.

  — S-a terminat. Ne-am despărţit după ultimele examene.

  — Nu mi-ai spus nimic. De asta n-ai mâncat de când ai venit acasă? Se arătă mama îngrijorată.

  — Nu, mamă, sunt bine. Nu-i mare lucru, pur şi simplu ne-am despărţit. Asta-i tot. Îmi place foarte mult de fata asta din Westport şi trebuie s-o văd. Poţi să m-ajuţi?

  — Dar nu se întoarce la şcoală în septembrie? Nu poţi aştepta până atunci?

  — Aş vrea s-o văd acum. Şi n-am mai fost în New England. Mi-a spus c-am putea merge cu maşina la Boston. Cu părinţii ei, adăugă el repede, amintindu-şi moravurile din vremea respectivă.

  — Păi, nu ştiu ce să zic…

  — Te rog, mamă. Ar însemna foarte mult pentru mine. E foarte important.

  Mama dădu din cap exasperată.

  — La vârsta ta, totul e important, totul trebuie să se întâmple imediat. Tatăl tău voia să meargă cu tine la pescuit săptămâna viitoare. Ştii cât de mult…

  — O să mergem la pescuit când mă întorc. Uite, trebuie să ajung la Connecticut, orice ar fi. Am vrut doar să ştii unde sunt şi m-ai ajuta mult dacă mi-ai da nişte bani în plus. Dacă nu vrei, atunci…

  — Păi, dacă eşti destul de mare să mergi la facultate, înseamnă că eşti destul de mare să mergi unde vrei. Dar îmi fac griji, să ştii. La asta sunt bune mamele… în afară de împrumutat bani.

  Îi făcu cu ochiul şi-şi deschise poşeta.

  Jeff aruncă nişte haine într-o valiză şi ascunse cele două sute de dolari de la mama sa într-o pereche de şosete. Ieşi din casă înainte ca tatăl şi sora lui să se trezească.

  Vechiul lui Chevrolet era parcat pe drumul în curbă, în spatele Buickului mare al tatălui şi lângă Pontiacul mamei. Maşina tuşi familiar când o porni, apoi se trezi la viaţă.

  Părăsi cartierul mărginaş în care locuia familia lui, înconjură Little Lake Conway şi se opri o clipă cu motorul pornit când ajunse la intersecţia dintre Hoffner Road şi Orange Avenue. Fusese oare construită autostrada rapidă Beeline, spre Cape? Nu-şi mai amintea. Dacă fusese, atunci ar fi o scurtătură spre l-95, către nord. Nu scria nimic în ziar despre vreo lansare, deci traficul pe lângă Cocoa şi Titusville n-ar trebui să fie aglomerat; dar dacă nu fusese construită, atunci era obligat să meargă pe un drum vechi cu două benzi, plin de gropi. Se hotărî să aleagă varianta sigură, să meargă în oraş, apoi s-o ia pe l-4 la Daytona.

  Jeff traversă orăşelul adormit, încă neatins de nebunia Disney, abia simţind dezvoltarea neaşteptată a NASA, la numai şaizeci de kilometri. O luă pe l-95 mai devreme decât se aşteptase şi deschise radioul pe postul WAPE în Jacksonville. „Micul” Stevie Wonder inter-preză Fingertipsy partea a Il-a, iar Marvin Gaye cântă tare şi cu forţă Pride and Joy.

  Trei luni. Cum naiba a pierdut trei luni de data asta? Ce însemna oare? Păi, n-avea rost să se îngrijoreze, nu mai avea ce face. Pamela va fi supărată, pe bună dreptate, dar măcar o s-o vadă în curând. Concentrează-te la asta, îşi spuse, conducând cu viteză spre nord, pe lângă pădurile întinse de pini.

  Ajunse la Savannah pe la prânz; acolo traficul avansa mai lent, căci străzile vechiului oraş erau presărate cu poliţişti ameninţători, cu căşti. Jeff trecu prudent pe lângă baricade, conştient de demonstraţiile şi de violenţele rasiale care aveau să izbucnească aici în săptămâna respectivă. Era trist să le revezi, dar nu avea ce face altceva decât să evite confruntările sângeroase.

  Se opri scurt să-şi cumpere un sandviş puţin după ora trei, la un magazin Howard Johnson's de după Florence, în Carolina de Sud. Lăsă în urmă câmpiile Floridei şi coastele Georgiei şi conduse prin zona rurală deluroasă, menţinând acul vitezometrului puţin peste o sută de kilometri pe oră, cât era limita de viteză.

  Era întuneric când trecu pe lângă ramificaţia spre internatul din Virginia, unde făcuse excursia aceea neplanificată cu mulţi ani în urmă, ca să vadă podeţul care devenise întruchiparea pierderilor şi zădărniciei lui. Văzu luminile casei familiei Rendell de pe autostradă; drăguţa lui profesoară şi fostul obiect al adulaţiei lui de demult pregătea probabil cina pentru soţul ei şi pentru copilul a cărui naştere provocase gelozia nestăvilită a adolescentului Jeff. Iubeşte-ţi familia, îi ură în gând, când trecu pe lângă căsuţa paşnică pe colina încântătoare; e şi aşa destulă durere pe lume.

  Luă o cină târzie, pui prăjit şi cartofi dulci, la un local ieftin la nord de Richmond, cumpără un termos şi o rugă pe chelneriţa să i-l umple cu cafea simplă. Ocoli Washingtonul pe centură şi ajunse la Baltimore imediat după miezul nopţii. La Wilmington, în Delaware, părăsi l-95 spre Jersey Turnpike, evitând traficul premati-nal, aglomerat sau nu, din Philadelphia şi Trenton. Pe măsură ce treceau orele nopţii, se minună, ca de fiecare dată când îşi relua viaţa, de forţa lui tinerească; la treizeci şi patru de ani i-ar fi trebuit cel puţin două zile ca să facă drumul ăsta, şi tot ar fi fost extenuat la sfârşit.

  Podul George Washington era pustiu la patru dimineaţa, iar Jeff dădu volumul radioului la maximum când Cousin Brucie alternă strigătele de bucurie cu suspinele împreună cu trupa Essex, interpretând Easier Said than Done. Conducând prin New Rochelle, şi-o imagină pe Pamela în ipostaze necunoscute: aici îşi trăise ea prima viaţă, avusese o familie şi murise, crezând că era sfârşitul, neştiind că şirul vieţilor ei abia începuse.

  Oare cum murise ea ultima oară, la Majorca? Mai liniştită, spera Jeff, mai tolerantă, aşa cum fusese în cabana de lângă Montgomery Creek, ştiind că de data asta avea la cine să se întoarcă. Dar nu dorea să se gândească prea mult la agonia ei, oricât de scurtă ar fi fost. Partea aceea se încheiase, pentru moment, iar viitorul lor împreună nu avea limite.

  La răsărit, cerul începu să se lumineze când Jeff ajunse la Westport. Găsi adresa familiei Pamelei într-o carte de telefon de la o staţie de benzină. Era mult prea devreme să apară la uşa ei. Găsi un restaurant deschis non-stop şi se forţă să citească New York Times de la prima la ultima pagină, numai ca să-şi omoare timpul, în Savannah situaţia era tot tensionată; Ralph Ginzburg făcea apel împotriva acuzaţiilor de obscenitate aduse lui pentru publicarea revistei Eros, iar votul Curţii Supreme împotriva rugăciunii obligatorii în şcoală era subiect de controversă.

  Jeff se uită la ceas. Oare opt dimineaţa e prea devreme? Familia ar trebui să fie deja în picioare, poate la micul dejun.

  Oare să-i întrerupă de la masă? Ce mai conta? Pamela îl va prezenta drept un prieten şi îl vor invita să ia loc la masă. Mai trase de timp agitat până la opt fără douăzeci, apoi o rugă pe casieră să-l îndrume spre adresa scrisă pe o bucăţică de hârtie.

  Familia Philips locuia într-o casă în stil neocolonial, cu două etaje, pe o stradă umbroasă, locuită de înalta societate. Nu se deosebea prin nimic de miile de case din alte oraşe din ţară; numai Jeff era conştient de miracolul care se petrecuse în ea.

  Apăsă pe sonerie, îndesându-şi tricoul în blugi. Îi trecu prin cap brusc că ar fi trebuit să se schimbe; ar fi putut cel puţin să meargă la o toaletă să se bărbierească…

  — Da?

  Femeia semăna uimitor cu Pamela, numai că avea părul coafat diferit, mai afânat decât tunsoarea Dutch-boy, atât de dragă lui. Avea vârsta Pamelei când o văzuse ultima oară, iar asemănarea era tulburătoare.

  — Pamela e-acasă, doamnă, vă rog?

  Femeia se încruntă, îşi ţuguie uşor buzele şi avu aceeaşi expresie de uimire pe care Jeff o zărise pe faţa Pamelei de atâtea ori.

  — Nu s-a trezit încă. Eşti un coleg de şcoală?

  — Nu chiar de la şcoală, dar şi eu…

  — Cine e, Beth? Auzi strigând un bărbat din casă. A venit omul pentru instalaţia de aer condiţionat?

  — Nu, dragă, e un prieten de-al Pamelei.

  Jeff se mută de pe un picior pe altul, stânjenit.

  — Vă rog să mă iertaţi că deranjez aşa de dimineaţă, dar e foarte important să vorbesc cu Pamela.

  — Nici nu ştiu dacă s-a trezit.

  — Aş putea s-o aştept înăuntru…? Nu vreau să vă deranjez, dar…

  — Păi… intră şi ia loc, măcar o clipă.

  Jeff străbătu un hol mic şi o urmă în camera de zi, cu mobilă confortabilă, unde un bărbat în costum gri, cu dungi foarte subţiri, îţi aranja cravata la oglindă.

  — Dacă individul ăla apare cumva în dimineaţa asta, zise el, spune-i că termostatul e… Se opri când zări reflecţia lui Jeff în oglindă. Eşti prieten cu Pamela?

  — Da… cred.

  — Cum adică, crezi? Nu-i cam devreme să apari aşa într-o casă, neanunţat?

  — David, hai…, îl calmă soţia.

  — Mă aşteaptă, spuse Jeff.

  — Ei bine, acum aud prima oară. Beth, a spus Pam aseară c-o s-o caute cineva de dimineaţă?

  — Nu-mi aduc aminte, dragă. Dar sunt sigură…

  — Cum te cheamă, tinere?

  — Jeff Winston, domnule.

  — Nu ţin minte s-o fi auzit pe Pam rostind numele ăsta. Tu ai auzit-o?

  — David, nu fi nepoliticos cu băiatul. Vrei puţină pâine prăjită, Jeff? Tocmai am pregătit-o. Nu vrei şi o ceaşcă de cafea proaspătă?

  — Nu, doamnă, mulţumesc foarte mult, am luat micul dejun.

  — De unde o cunoşti pe fiica noastră? Îl întrebă tatăl Pamelei.

  Din Los Angeles, îşi zise Jeff, ameţit de nesomn şi de prea multă cafea băută pe parcursul a mii de kilometri la volan. O cunosc de la Montgomery Creek, New York şi Majorca, ar fi vrut să spună.

  — Te-am întrebat de unde o cunoşti pe fata noastră? Pari mai mare decât colegii ei de clasă.

  — Ne-am cunoscut… printr-un prieten comun. La clubul de tenis.

  Asta trebuia să sune plauzibil. Pamela îi spusese că juca tenis de la doisprezece ani.

  — Şi oare cine-o fi acela? Cred că-i cunoaştem pe toţi prietenii Pamelei şi…

  — Tăticule! Nu mi-am lăsat cumva clasorul Green Stamp în maşina ta? Era aproape completat şi nu-l mai găsesc…

  Se opri în capul scărilor, cu mâini şi picioare lungi, adolescentine, în bermude albe şi un pulover sport tricotat, cu două codiţe blonde după urechi.

  — Vrei să cobori puţin, Pamela? O chemă tatăl ei. A venit cineva să te vadă.

  Pamela coborî scările încet, cu ochii la Jeff. Voia să fugă la ea, s-o ia în braţe şi să-i alunge cu sărutări tot chinul prin care ştia că trecuse; dar aveau destul timp pentru asta. Aşa că zâmbi, iar ea îi surâse la rândul ei.

  — Îl cunoşti pe tânărul acesta, Pam?

  Ochii ei străluceau de tinereţe şi promisiuni când se uită în cei plini de dragoste ai lui Jeff.

  — Nu, nu cred.

  — Spune că v-aţi întâlnit la clubul de tenis. Fata scutură din cap.

  — Cred c-aş fi ţinut minte dacă l-aş fi cunoscut. Îl ştii pe Dennis Whitmire?

  — Majorca, spuse Jeff cu voce încordată. Tabloul, munţii…

  — Poftim?

  — Cred c-ar fi mai bine să-ţi vezi de ale tale, oricine ai fi, interveni scurt tatăl ei.

  — Pamela. O, Doamne, Pamela…

  Bărbatul îl prinse ferm de braţ şi-l împinse spre uşă.

  — Ascultă, băiete, îi vorbi el pe un ton de comandă. Nu ştiu ce urmăreşti, dar nu vreau să te mai văd pe aici. Nu vreau s-o deranjezi pe fiica mea nici acasă, nici la şcoală, nici la clubul de tenis. Nicăieri. Ai înţeles?

  — Domnule, e o neînţelegere şi îmi cer scuze pentru deranj. Dar Pamela mă cunoaşte; a…

  — Toţi cunoscuţii ei îi spun Pam, nu Pamela. Îţi amintesc că are paisprezece ani, e clar? Înţelegi ce vreau să spun? Nu vreau să pretinzi că există „neînţelegeri” legate de faptul că hărţuieşti o minoră.

  — Nu vreau să deranjez pe nimeni. Vreau doar…

  — Atunci cară-te dracului din casa mea înainte să chem poliţia.

  — Domnule, Pamela îşi va aminti curând cine sunt. N-aş putea să las un număr de telefon la care să mă sune?…

  — Nu laşi altceva nimic decât casa asta în urma ta. Acum.

  — Îmi pare rău că ne-am cunoscut aşa, domnule Phillips. Aş vrea să ne putem înţelege în viitor şi sper…

  Tatăl Pamelei îl împinse pe scările din faţa casei şi-i trânti uşa în nas. Jeff auzi strigăte prin geamul camerei de zi. Pamela plângea, nedumerită, mama voia s-o liniştească, tatăl ei era când acuzator, când protector.

  Jeff se întoarse la maşină, se aşeză la volan şi-şi lăsă pe el capul obosit, asaltat de gânduri. După o vreme porni motorul şi plecă spre sud.

  Dragă Pamela, Îmi pare rău că te-am nedumerit pe tine sau că i-am supărat pe părinţii tăi ieri. Într-o zi, sper că nu peste multă vreme, vei înţelege. Atunci mă poţi găsi prin părinţii mei, care locuiesc în Orlando, Florida. Numărul lor de telefon e 555-9561. Ei îţi vor spune cum să dai de mine.

  Te rog să nu pierzi scrisoarea asta; ascunde-o într-un loc sigur. Când o să ai nevoie de ea, o să ştii.

  Cu cele mai frumoase gânduri, Jeff Winston.

  Iulie şi august se scurseră într-o inerţie totală, arşiţa umedă din zilele caniculare ale Floridei fiind întreruptă de furtuni violente aproape în fiecare după-amiază. Jeff merse cu tatăl său la pescuit şi o învăţă pe sora lui să conducă maşina. Dar majoritatea timpului şi-l petrecea la el în cameră, uitându-se la reluări cu The Defenders şi The Dick Van Dyke Show. Aşteptând să sune telefonul.

  Mama lui era foarte îngrijorată de lipsa lui de activitate, de pierderea bruscă a interesului pentru prieteni şi fete şi de excursiile în miez de noapte la drive-in-urile locale. Jeff voia să plece, să scape de grija apăsătoare a părinţilor şi de plictiseala ridicolă din Orlando, dar nu avea unde să se ducă. Libertatea de mişcare cu care se obişnuise atât de mult era acum limitată de lipsa de bani. Derby-ul Kentucky şi cursa de la Belmont trecuseră şi nu avea o sursă de venit imediat.

  Vara se sfârşi fără să primească nici un semn de la Pamela. Se întoarse în Atlanta, pretinzând că începe anul al doilea ca student la Emory. Se înscrise la o serie întreagă de cursuri ca să primească loc în cămin, dar nu se sinchisi să meargă la niciunul. Ignoră scrisorile ameninţătoare de la biroul decanului şi aşteptă luna octombrie.

  Frank Maddock absolvise facultatea anul trecut în iunie şi acum era la Columbia, studiind dreptul, fără să-şi fi cunoscut vreodată partenerul de odinioară. Jeff găsi alt jucător tupeist mai mare ca el, care fu de acord să-i plaseze pariul la campionatul de baseball. Dar pentru o sumă fixă; nimeni nu accepta procente, indiferent cât de mari, de la un prostănac patentat. Jeff parie sub două mii de dolari şi câştigă o sută optzeci şi cinci de mii. Cel puţin nu mai avea grija banilor o vreme.

  Se mută la Boston şi-şi luă un apartament în Beacon Hill. Istoria îşi urma cursul obişnuit: Diem fu răsturnat de la putere în Saigon; John Kennedy fu asasinat din nou. Conciliul de la Vatican delatiniză slujba catolică, iar formaţia Beatles sosi în America, să lumineze inimile cetăţenilor ei.

  Jeff sună la familia Phillips în martie, în săptămâna în care Jack Ruby fu condamnat la moarte pentru uciderea lui Lee Harvey Oswald; nimeni nu auzise vreodată de Nelson Bennett. La telefon răspunse mama Pamelei.

  — Alo, pot să vorbesc cu… Pam, vă rog?

  — Cine să-i spun c-o caută?

  — Alan Cochran, un coleg de şcoală.

  — O clipă, să văd dacă nu e ocupată.

  Jeff răsuci nervos cablul telefonului aşteptând să audă vocea Pamelei la celălalt capăt al firului. Scoase numele fals din amintiri; ea îi spusese că ieşise cu un băiat cu numele ăsta la liceu; dar oare îl cunoscuse deja? N-avea de unde să ştie.

  — Alan? Salut, ce faci?

  — Pam, te rog să nu închizi. Nu sunt Alan, dar trebuie să vorbesc cu tine.

  — Cine eşti, atunci?

  În vocea ei pisicoasă se simţea mai mult curiozitate decât iritare.

  — Jeff Winston. Am fost la tine acasă vara trecută şi…

  — Da, mi-aduc aminte. Tata mi-a spus că n-am voie să vorbesc cu tine.

  — Înţeleg de ce a considerat aşa. Nu trebuie să-i spui c-am sunat. Mă întrebam dacă… dacă ai început să-ţi aminteşti.

  — Ce vrei să spui? Ce să-mi amintesc?

  — Păi, poate Los Angeles.

  — Da.

  — Îţi aminteşti?

  — Cum să nu, am fost acolo cu părinţii la Disneyland când aveam doisprezece ani. Cum să uit aşa ceva?

  — Eu la altceva mă refeream. Un film, poate, unul numit Starsea? Ţi se pare cunoscut?

  — Nu cred că l-am văzut. Eşti cam ciudat, ştii? De ce vrei să stai de vorbă cu mine?

  — Îmi place de tine şi atât, Pamela. Te deranjează dacă-ţi spun aşa?

  — Toată lumea îmi spune Pam. Şi, pe lângă asta, nici n-ar trebui să stau de vorbă cu tine. Mai bine închid.

  — Pamela…

  — Ce-i?

  — Mai ai scrisoarea de la mine?

  — Am aruncat-o. Dac-o găsea tata, făcea o criză.

  — Nu-i nimic. Am plecat din Florida. Acum locuiesc la Boston. Ştiu că nu vrei să-ţi notezi numărul meu de telefon, dar sunt trecut la abonaţi. Dacă vreodată ai chef să iei legătura cu mine…

  — Ce te face să crezi c-aş vrea să fac asta? Măi, chiar eşti ciudat.

  — Probabil. Nu uita, poţi să mă suni oricând, fie zi, fie noapte.

  — Acum o să-nchid. Nu cred c-ar trebui să mă mai suni.

  — N-o s-o mai fac. Dar sper să-mi dai un semn în curând.

  — Pa.

  Vocea ei sunase melancolic, curiozitatea ei tinerească fiind aţâţată de tânărul insistent şi întrebările lui dubioase. Dar curiozitatea nu însemna nimic, îşi zise Jeff trist, când îşi luă rămas bun de la ea. Pentru ea era tot un străin.

  Funcţionarul de Harvard Coop înregistra vânzarea în casă, îi dădu lui Jeff restul şi exemplarul din Candy pe care-l cumpărase. Afară, piaţa gemea de studenţi gata să înceapă noul an. O mulţime dezordonată de tineri cu scop bine determinat, remarcă Jeff; lângă Amfiteatrul Universităţii, unde rula A Hard Day's Night, zări un tânăr cu barbă care plasa discret cutii de chibrituri cu marijuana la cinci dolari bucata. Trecuse deja un an de când Leary şi Alpert fuseseră exmatriculaţi de la Harvard şi înfiinţaseră Federaţia Internaţională pentru Libertate Internă pe malul opus la râului, la Emerson Place. La Cambridge, anii şaizeci, aşa cum şi-i amintea el, veneau mai repede decât veniseră la Emory. Chiar şi aşa, transformarea epocilor nu era încheiată; în Piaţa Harvard nu se afla decât un singur protestatar singuratic, distribuind paşnic fluturaşii care condamnau prezenţa americană extinsă în Vietnam. La o masă de lângă chioşcul de ziare, o pereche de studenţi oferea insigne pe care scria „Opriţi-l pe Goldwater” şi „LBJ 64”. Nu mai era mult până ce aveau să fie deziluzionaţi.

  Jeff coborî scările staţiei MTA şi intră într-unui dintre vagoanele vechi, ca nişte troleibuze. După ce trecu de Piaţa Kenmore, trenul coti şi ieşi la suprafaţă, traversând Podul Longfellow peste râul Charles. La dreapta, Jeff văzu cum muncitorii de pe schele finisau noul Prudential Center; Turnul John Hancock, cu ferestrele lui ghinioniste ieşite în afară, mai avea mult până să fie construit.

  Ce-o să facă acum cu viitorul, cu anii de singurătate lungi şi pustii? Îşi reluase viaţa a patra oară, iar optimismul cu care anticipase că-şi va petrece acest ciclu cu cineva pe care-l iubea necondiţionat, cu care împărtăşea aceeaşi experienţă şi înţelegere, îi dispăruse. Pamela era un copil distant, care habar nu avea ceea cine şi ce fusese ea – ce fuseseră ei – înainte.

  Poate că unele dintre ideile ei despre religia orientală erau corecte, într-un mod pe care niciunul nu-l înţelegea. Poate că ea atinsese culmea iluminării în existenţa precedentă, iar sufletul ori substanţa ei continua să trăiască într-un fel de Nirvana. Atunci cum rămânea cu fetiţa inocentă care trăia acum în Westport? Nu era decât învelişul, trupul fără spirit, un simulacru al adevăratei Pamela Phillips, care trecea prin viaţa asta fără scop? Poate că scopul ei, sau al învelişului ei, putea fi asemănat cu un obiect animat din recuzita unei piese de teatru sau al unui film, un robot fără inimă. Forţa exterioară incomprehensibilă care generase reluările existenţiale se folosea probabil numai de falsa Pamela pentru a menţine iluzia că lumea îşi urma tiparele cunoscute, originale, cu miliardele de actori neschimbaţi.

  Dar cine ar avea de câştigat? Cine era publicul care trebuia păcălit? Jeff? Până s-o întâlnească pe Pamela, se crezuse prima şi singura persoană cu astfel de experienţe. Poate că era ultimul, sau cel puţin printre ultimii meniţi să conştientizeze repetarea existenţială continuă. Pamela avusese o teorie conform căreia anii retrăiţi se vor repeta până când toţi oamenii de pe Pământ îşi vor da seama ce se întâmplă. Oare conştientizarea era menită să aibă loc individual, şi nu la nivel universal, în mod spontan. Şi dacă fiecare om ar vedea adevărul, atunci fiecare bărbat şi femeie ar începe urcuşul pe cărarea care să-i elibereze de repetarea infinită a ceea ce numiseră înainte realitate?

  Asta însemna că istoria omenirii, prezentul şi viitorul ei, nu era decât un simulacru: amintiri fals implantate, speranţe înşelătoare pentru lumea care va veni. Crearea speciei umane, a culturii şi tehnologiei ei şi analele prealese şi puse la loc de o forţă nevăzută, ar fi putut avea loc în 1963… iar durata de viaţă a omenirii pe Pământ poate că nu depăşeşte, ca timp subiectiv, anul 1988, decât cu foarte puţin. Bucla aceasta ritmică ar putea cuprinde totalitatea experienţelor umane, recunoaşterea faptului că ea este marca individului care a atins apogeul conştientizării.

  Şi asta ar însemna că Jeff, ca restul lumii, îşi retrăia viaţa de la începutul timpului, de o veşnicie; iar acesta poate că e ciclul lui final, aşa cum cel anterior fusese al Pamelei. Restul oamenilor existau deci fie în stare de preconştientizare, fie ca figuri mecanice ale căror suflete şi minţi ieşiră din trup, cum se întâmplase cu Pamela. Şi nu avea de unde să ştie care dintre oamenii întâlniţi „dormeau” şi care trecuseră deja în alt nivel existenţial, părăsindu-şi viaţa, respirând asemănarea pe o scenă uriaşă – Pământul.

  Era prea mult dintr-odată. Şi dacă ar fi fost adevărat, tot mai avea douăzeci şi cinci de ani din viaţa asta, timp suficient pentru speculaţii. Trebuia să se hotărască ce să facă zi de zi, acum, că-şi pierduse singura tovarăşă pe care o avusese vreodată.

  Jeff coborî la staţia următoare, merse pe jos pe Charles Street, pe lângă florării şi restaurante. Scâncetul nazalizat al unui cântăreţ de muzică folk se auzea prin uşa deschisă de la Turk's Head. Anunţul de la Loft promitea muzică improvizată la instrumente neconvenţionale în fiecare weekend. Pe Chestnut Street, casele vechi, posace, multe dintre ele devenite apartamente, creau o senzaţie de pace sufletească.

  Ce să facă? Să meargă înapoi la Montgomery Creek şi să-şi petreacă restul vieţii – ultima, probabil – meditând la misterele de nepătruns ale Universului? Poate că ar trebui să facă o ultimă încercare, chiar dacă zadarnică, de a îmbunătăţi şansele omenirii: să reînfiinţeze Future, Inc. ca fundaţie filantropică şi să verse sutele de milioane în Etiopia sau India.

  Urcă scările spre apartamentul lui de la etajul al doilea, cu mintea înotând într-un curent invers de gânduri şi opţiuni improbabile. Dacă ar renunţa, dacă s-ar sinucide pur şi simplu, ce s-ar întâmpla? Ar…

  Zări colţul plicului galben ieşind de sub uşa pe sub care fusese strecurat. Luă plicul, îl rupse şi citi telegrama:

  TE-AM SUNAT TOATĂ ZIUA. UNDE EŞTI? M-AM ÎNTORS. M-AM ÎNTORS. VINO AICI IMEDIAT. TE IUBESC.

  PAMELA.

  Trecuse de unsprezece seara când opri maşina în faţa casei din Westport. Încercase să ia avionul de la Logan la Bridgeport, dar nu era nici un zbor imediat. Era mai rapid cu maşina, hotărî el şi parcurse drumul în timp record.

  Îi deschise tatăl Pamelei. Jeff observă imediat că nu-i va fi uşor.

  — Vreau să ştii că am permis această întâlnire numai pentru că a insistat soţia mea, îi spuse de la bun început. Şi nici ea nu s-a lăsat convinsă decât când Pam ne-a ameninţat că pleacă de acasă dacă nu o lăsăm să vorbească cu tine.

  — Îmi pare rău că lucrurile au luat amploare, domnule Phillips, rosti Jeff, cu toată sinceritatea de care era capabil. Aşa cum v-am spus şi anul trecut, nu am intenţionat niciodată să fac probleme familiei dumneavoastră. A fost vorba despre o neînţelegere nefericită.

  — Orice ar fi, nu se va mai repeta. Am stat de vorbă cu avocatul meu şi mi-a spus că putem obţine un ordin de restricţie până la sfârşitul săptămânii. Asta înseamnă că vei fi arestat dacă te mai apropii de fiica mea înainte să împlinească optsprezece ani. Aşa că, dacă ai să-i spui ceva, fă-o în seara asta. Ai înţeles?

  Jeff oftă şi încercă să întrezărească ceva prin uşa întredeschisă.

  — Aş putea s-o văd pe Pamela acum, domnule? N-o să vă fac necazuri, dar am aşteptat foarte mult să stau de vorbă cu ea.

  — Hai înăuntru. E în camera de zi. Ai la dispoziţie o oră.

  Mama Pamelei plânsese, căci avea ochii roşii şi i se citea înfrângerea în priviri. Fiica ei de cincisprezece ani, aşezată pe canapea lângă ea, era însă foarte calmă, deşi surâsul larg pe care se străduia să-l reţină îi arătă lui Jeff că jubila şi se simţea, în sfârşit, uşurată. Nu mai avea codiţe; îşi aranjase părul ca să semene cu pieptănătura pe care o avusese înainte. Purta un pulover de caşmir şi o fustă de lână bej, ciorapi lungi, pantofi cu toc şi era foarte puţin, dar profesionist, machiată. Schimbarea pe care o observă la ea faţă de ultima oară nu era însă doar fizică; Jeff sesiză imediat în ochii ei alerţi, cunoscători, că aceasta era femeia pe care o iubise şi cu care trăise zece ani.

  — Bună, îi spuse el, întorcându-i zâmbetul larg. Vrei să pluteşti?

  Pamela râse cu poftă, un râs matur, subtil şi complex.

  — Mamă, tată, el e bunul meu prieten Jeff Winston. Cred că l-aţi cunoscut.

  — Cum se face că te-ai hotărât dintr-odată că-l cunoşti pe omul ăsta?

  Lui Jeff nu-i scăpă faptul că şi tatăl Pamelei sesizase schimbarea radicală din vocea şi atitudinea ei şi era extrem de nemulţumit de maturizarea ei neaşteptată.

  — Cred că m-a lăsat memoria anul trecut. Mi-aţi promis c-o să ne lăsaţi singuri o oră. Putem să începem, vă rog?

  — Nu încercaţi să ieşiţi din casă, îi ameninţă tatăl pe amândoi, cu sprânceana ridicată. Nici măcar din camera asta să nu ieşiţi.

  Doamna Phillips se ridică plină de ezitare de lângă fiica ei.

  — Tata şi cu mine suntem în camera de studiu, dacă ai nevoie de noi, Pam.

  — Mulţumesc, mamă. Totul o să fie bine, îţi promit. Părinţii ieşiră din cameră. Jeff o luă în braţe, strângând-o cât de tare putea fără s-o lase fără respiraţie.

  — Unde ai fost, Doamne, unde-ai fost? O întrebă şoptit la ureche, cu voce răguşită. Ce s-a întâmplat?

  — Nu ştiu. Pam se trase din îmbrăţişarea lui, ca să-l poată vedea. Am murit în casa din Majorca, aşa cum m-am aşteptat, pe optsprezece. M-am trezit din nou în dimineaţa asta. Am fost şocată când am văzut ce an era.

  — Şi eu am apărut mai târziu, dar numai cu trei luni. Te aştept de mai bine de un an.

  Îl mângâie pe faţă, privindu-l compătimitor.

  — Am aflat. Mama şi tata mi-au spus ce s-a întâmplat vara trecută.

  — Nu mai ţii minte? Nu, n-ai cum.

  Pamela scutură din cap cu tristeţe.

  — Singurele mele amintiri sunt din prima mea viaţă şi din reluările celelalte. Ultima oară te-am văzut acum douăsprezece zile, pe docul din Puerto de Andraitx.

  — Miniatura, rosti Jeff zâmbind. A fost minunată. Aş vrea s-o fi putut păstra.

  — Sunt convinsă. La momentul potrivit.

  Jeff o îmbrăţişa din nou.

  — Cum m-ai găsit la Boston?

  — Am dat telefon la părinţii tăi. Ştiau cine sunt, chiar dacă destul de vag.

  — Le-am spus că am o colegă din Connecticut, când am venit la tine, aici, prima oară.

  — Doamne, Jeff, trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine când nu te-am recunoscut.

  — Da. Dar acum că te-ai întors, mă bucur că am apucat să văd cum arătai la paisprezece ani.

  Pamela zâmbi.

  — Pun pariu că mi s-a părut că eşti simpatic, oricine ai fi fost. Chiar mă mir că n-am minţit, zicându-le alor mei că nu te cunosc.

  — Te-am sunat în martie. Mi-ai spus că sunt „ciudat”… dar am simţit că te interesez.

  — Sigur mă interesai.

  — Pam? Se auzi vocea tatălui ei din hol. E totul în regulă?

  — Nici o problemă, tată.

  — Mai aveţi patruzeci şi cinci de minute, le aminti el.

  — Asta chiar va fi o problemă, spuse Jeff încruntat de îngrijorare. Din punct de vedere legal, eşti minoră; tatăl tău mi-a spus c-o să facă rost de un ordin de restricţie, ca să nu te mai văd.

  — Ştiu, spuse Pamela cu regret. E şi vina mea. Am provocat o scenă azi după-amiază, când le-am spus că aştept să vii sau să mă suni. Habar n-aveam că ştiau despre tine; tata a sărit ca ars când le-am pomenit numele tău şi nici eu n-am avut o reacţie prea normală. Nu m-ai auzit niciodată vorbind aşa la vârsta asta, decât în a doua mea existenţă, când am devenit o rebelă. Dar ei n-au cum să-şi amintească.

  — Crezi că vorbeşte serios când spune că vrea să ne ţină la distanţă? Ne-ar putea îngreuna situaţia foarte mult.

  — Din păcate, vorbeşte serios. S-ar putea să ne fie cam greu o vreme.

  — Am putea să… fugim împreună.

  Pamela râse sec.

  — Nu. Am încercat o dată, mai ţii minte? N-a mers atunci, n-o să meargă nici acum.

  — Numai că acum am bani şi acces la tot ceea ce ne trebuie. Nu e ca şi cum am fi pe stradă.

  — Dar tot minoră sunt, nu uita. Ai da de necaz dacă ne-ar prinde.

  — Corupător de minore. Îmi place cum sună ideea.

  — Sunt convinsă, îl tachina ea. Dar nu-i de glumă, mai ales în epoca asta. Mai sunt trei ani până la „Vara dragostei”; în 1964 lucrurile erau luate foarte în serios.

  — Ai dreptate, fu Jeff de acord, cam deprimat. Şi atunci, ce naiba o să facem?

  — O să aşteptăm puţin. Peste câteva luni împlinesc şaisprezece ani; poate că atunci o să ne lase să ieşim împreună, dacă le intru iar în graţii şi sunt fetiţă cuminte.

  — Isuse! Am aşteptat deja un an şi jumătate.

  — Nu ştiu ce altceva am putea face, spuse Pamela cu părere de rău. Nici mie nu-mi place cum sună, dar pe moment nu avem altă posibilitate.

  — Nu, recunoscu Jeff. N-avem.

  — Tu ce-o să faci între timp?

  — Cred c-o să mă întorc la Boston; e un oraş frumos, nu departe de aici, şi oarecum m-am stabilit acolo. Poate c-o să construiesc deja cuibuşorul nostru. Măcar pot să te sun? Să-ţi scriu?

  — Nu pe adresa asta, cel puţin nu încă. O să-mi iau o căsuţă poştală ca să ne scriem şi o să te sun cât de des voi putea. Când termin orele, dar nu de acasă.

  — Oh, Doamne! Chiar mergi iar la liceu?

  — Trebuie. Pamela ridică din umeri. Mă descurc. Am mai făcut-o de atâtea ori, cred că ştiu răspunsurile la fiecare lucrare de control.

  — O să-mi fie dor de tine, ştii asta.

  Fata îl sărută lung şi plină de pasiune.

  — Şi mie, dragostea mea, şi mie. Dar merită să aşteptăm, o să vezi.

  Pamela îşi aranja ciucurul tocii pătrate şi scrută sala aglomerată. Îl zări pe Jeff aşezat lângă părinţii ei. Mama ei strălucea de mândrie. Când îi surprinse privirea, îi făcu cu ochiul şi primi un zâmbet caraghios în schimb. Erau amândoi conştienţi de comicul situaţiei ceremonioase. Ea, o femeie care fusese medic, pictoriţă de mare succes şi producătoare de film apreciată, primea în sfârşit diploma de absolvire a liceului. A treia oară.

  Avusese nevoie de multă tenacitate şi se bucura că Jeff înţelegea cât de plictisitori fuseseră pentru ea ultimii trei ani. Trecuse şi el din nou prin experienţa vieţii intelectuale, la nivel de facultate, în a doua viaţă, dar să mergi din nou la liceu, de atâtea ori, era ca şi cum ai trece prin focurile iadului.

  Însă perseverenţa ei avusese rezultate, după cum anticipase chiar ea. Familia ei devenise puţin mai îngăduitoare când împlinise şaisprezece ani, pentru că era o elevă cuminte, de nota zece, care nu ieşea cu băieţii de vârsta ei, aşa că avea voie să se întâlnească cu Jeff de două ori pe săptămână. Jeff luă un apartament în Bridgeport, în care să meargă în weekend, şi o aducea cu punctualitate de ceasornic acasă la părinţi, la miezul nopţii, în fiecare vineri şi sâmbătă. Lor le spuneau că merg să vadă două filme, iar dacă erau întrebaţi, le povesteau imediat subiectul unor filme ca Morgan! Georgy Girl sau A Man for All Seasons, pentru că le văzuseră cel puţin de două ori în trecut.

  Aranjamentul era distractiv, dar bizar în acelaşi timp, odată ce tatăl ei mai slăbi din presiune. Pamela şi Jeff transformaseră timpul limitat pe care-l aveau la dispoziţie şi dragostea lor secretă în momente de suspans amoros dulceag. Se iubeau cu trupurile lor tinere de parcă n-ar mai fi făcut-o până atunci, de parcă nu s-ar mai fi bucurat niciodată nici de dragostea celuilalt, nici de a altcuiva.

  Dacă părinţii ei bănuiau că ea şi Jeff făceau dragoste – iar până acum trebuie să fi bănuit deja – se purtaseră admirabil, nu scoseseră o vorbă. Toleranţa iniţială faţă de Jeff se transformase curând în acceptare, apoi în aprobare şi, în cele din urmă, în afecţiune făţişă. Diferenţa de patru ani dintre ei, care li se păruse abominabilă la început, când el avea optsprezece, iar ea paisprezece ani, devenise o discrepanţă absolut convenţională când cei doi împliniseră douăzeci şi doi şi optsprezece ani. Pe lângă asta, în vremurile acelea în care se consuma LSD, marcate de promiscuitate şi non-conformism, părinţii Pamelei erau de-a dreptul uşuraţi că fata avea o relaţie serioasă cu un tânăr atât de îngrijit, manierat şi prosper.

  După ce se înmâna şi ultima diplomă, proaspeţii şi neexperimentaţii absolvenţi care o înconjurau pe Pamela părăsiră scena cu strigăte de bucurie. Ea se îndreptă calmă spre locul unde o aşteptau Jeff şi părinţii ei.

  — O, Pam, îi spuse mama, ai arătat minunat pe scenă! I-ai lăsat în urmă pe toţi ceilalţi.

  — Felicitări, draga mea, o îmbrăţişa tatăl.

  — Trebuie să dau înapoi toca şi roba, îi spuse Pamela lui Jeff. Pe urmă putem pleca.

  — Chiar trebuie să plecaţi aşa de repede? O întrebă mama, întristată. Aţi putea rămâne la cină şi pleca mâine dis-de-dimineaţă.

  — Familia lui Jeff ne aşteaptă joi seara, mamă; trebuie să ajungem la Washington în seara asta. Ţine asta puţin. Îi dădu lui Jeff diploma. Vin imediat.

  În vestiarul fetelor, Pamela îşi scoase roba neagră de bumbac şi se schimbă într-o fustă albastră şi o bluză albă. Câteva colege o felicitară timid, iar ea le întoarse felicitările, dar fu exclusă discret din grupul general, din discuţia agitată despre prieteni, planuri de vară şi universităţile la care vor merge de la toamnă. Fetele astea fuseseră prietenele ei în prima ei viaţă; împărţise cu ele toate extravaganţele şi tachinările şi primii paşi în a deveni femeie. Dar acum, ca şi atunci când repetase anii de liceu la începutul celei de-a doua reluări, între ea şi restul colegelor se întindea o prăpastie de care ele erau oarecum conştiente, deşi incapabile să înţeleagă despre ce era vorba. Pamela se ţinuse departe de ele, ignorase aspectele sociale ale adolescenţei şi făcuse totul ca să-şi respecte promisiunea faţă de părinţi, că va termina liceul înainte de a pleca de acasă şi de a locui cu Jeff. Acum venise ziua aceea, iar ea spera ca stânjeneala plecării să fie cât mai insesizabilă.

  Cu hainele noi pe ea, se întoarse în sala care se golea treptat, la părinţii ei şi la bărbatul cu care avea să-şi împartă restul vieţii.

  — Deci, îl întrebă tatăl ei pe Jeff, chiar crezi c-ar trebui să păstrez monedele alea de douăzeci şi cinci de cenţi?

  — Da, domnule. Ca investiţie pe termen lung, evident. Aş zice că peste zece-doisprezece ani o să obţineţi un profit frumuşel de pe urma lor.

  Tatăl său pusese întrebarea ca să detensioneze atmosfera, sesiză Pamela, şi îi era recunoscătoare. Dialogul reconfirma faptul că ajunsese să-l respecte pe Jeff ca pe un investitor perspicace şi creator, care va avea grijă mare de fiica lui. Jeff cumpărase câteva monede de zece şi douăzeci şi cinci de cenţi din argint, ieşite din uz, în valoare de câteva mii de dolari, şi-i recomandase şi lui să facă la fel. Era o mişcare financiară logică şi calculată, care nu-l va lua pe neaşteptate ca fiind prea rapidă sau prea riscantă. O să aducă bani frumoşi când va veni vremea, adică în ianuarie 1980, când manevrele secrete ilegale ale fraţilor Hunt pe piaţa argintului vor mări preţul acestui metal la aproape doi dolari gramul. Jeff îi spuse Pamelei că-l va căuta în luna respectivă şi se va asigura că le va preda înainte de colapsul precipitat care avea să urmeze.

  — O să staţi la Orlando, dragă? Întrebă mama fetei.

  — Numai câteva zile. Apoi o să mergem până la Keys, poate închiriem o barcă pentru două săptămâni.

  — V-aţi hotărât unde o să vă duceţi când… la sfârşitul verii?

  Tot mai exista un punct sensibil între ei. Deşi ştiau că ea şi Jeff nu vor avea lipsuri materiale, tot se mai necăjeau că Pam refuza să meargă la facultate.

  — Nu, mamă. S-ar putea să ne stabilim la New York, dar nu suntem siguri.

  — Nu-i prea târziu să te înscrii la universitatea de acolo. Ştii că te-ar accepta automat, cu notele tale mari.

  — Mă mai gândesc. Ai dus toate bagajele în maşină, Jeff?

  — Totul e împachetat, am făcut plinul, putem pleca. Când îşi îmbrăţişa părinţii, Pamela nu-şi putu reţine lacrimile. Nu voiau decât să-i fie bine, nu ştiau că sfaturile şi disciplina lor, care izvorau din dragoste, nu mai erau de mult necesare; nu-i putea învinovăţi pentru asta. Dar acum, în sfârşit, ea şi Jeff erau cu adevărat liberi; liberi să fie ei înşişi, să pornească în lume ca adulţi independenţi şi, mai mult, ca adulţii care erau dintot-deauna, în ciuda înfăţişării lor exterioare de tineri. Era o zi fericită, după toate prin câte trecuseră.

  Pamela ieşi din apă cu o mişcare graţioasă, urcă scara de la pupa şi prinse prosopul aruncat de Jeff în timp ce se urca în barcă.

  — Bere? O întrebă el, deschizând frigiderul.

  — Sigur, îi răspunse ea, înfăşurându-şi prosopul albastru în jurul corpului gol şi scuturându-şi părul.

  Jeff deschise două sticle de Dos Yequis, îi dădu una ei şi se tolăni pe un şezlong de pânză.

  — Ţi-a prins bine baia, zâmbi el.

  — Mmm, confirmă ea, lipindu-şi sticla rece de obraz. Apa e ca un jacuzzi.

  — Curentul Golfului. E caldă de la Atlantic până aici. Stăm chiar deasupra răsuflătoarei care ţine Europa departe de încă o eră glaciară.

  Cu ochii închişi, Pamela privi spre soare şi inhala aerul sărat, curat. O trezi din reverie un zgomot brusc. Era un stârc alb, mare, în picaj graţios deasupra bărcii lor, cu picioarele lungi şi ciocul conic în simetrie aerodinamică, în zbor spre ţărm.

  — Nu vreau să mai plec de aici, oftă ea.

  Jeff zâmbi şi ridică sticla într-un toast tăcut de aprobare.

  Pamela merse la marginea bărcii, se aplecă peste balustradă şi privi lung marea cu sclipiri verzi-albăstrui, din care tocmai ieşise. La orizont, spre vest, printre valurile liniştite, făceau tumbe nişte delfini. Îi privi câteva clipe, apoi se întoarse spre Jeff.

  — Am tot evitat să discutăm ceva, îi spuse. Ceva despre care ar fi trebuit să vorbim, dar n-am făcut-o.

  — Ce anume?

  — De ce am pierdut eu un an şi jumătate. Am neglijat subiectul mult prea mult.

  Era adevărat. Nu discutaseră niciodată despre devierea nefericită de la tiparul ciclic cu care erau obişnuiţi. Jeff era atât de recunoscător c-o avea iar lângă el, iar ea îşi uitase grijile într-un ungher îndepărtat al minţii, concentrându-se să termine liceul şi să-i convingă pe părinţii ei să accepte faptul că avea nevoie de Jeff.

  — De ce să vorbim chiar acum despre asta? Întrebă Jeff cu fruntea bronzată încruntată.

  — Tot va trebui, odată şi-odată, îi răspunse ea, ridicând din umeri.

  Jeff îi aruncă o privire rugătoare:

  — Dar nu trebuie să ne preocupe în următorii douăzeci de ani. Nu putem să ne bucurăm unul de altul până atunci? Să savurăm clipa prezentă?

  — N-o să putem ignora subiectul, îi aminti ea cu delicateţe, nu total. Ştii asta.

  — Ce te face să crezi că o să înţelegem de ce s-a întâmplat aşa, dacă nici reluările noastre existenţiale nu le putem descifra? Credeam c-am stabilit lucrul ăsta.

  — Nu mă refer la motivul pentru care s-a întâmplat aşa, nici la felul în care s-a întâmplat; dar m-am tot gândit şi cred că e vorba despre ceva dintr-un tipar general, nu doar despre o aberaţie temporală unică.

  — De unde până unde? Ştiu că m-am trezit cu trei luni mai târziu de data asta, dar n-am mai păţit aşa, nici tu, nici eu.

  — Nu sunt convinsă. Întârzierea n-a mai fost atât de lungă, dar a existat o întârziere în reluări, de la bun început. Acum pur şi simplu a început să se accelereze.

  — O întârziere? Pamela încuviinţă din cap.

  — Gândeşte-te. La începutul celei de-a doua vieţi, nu erai în camera de cămin, ci la film, cu Judy.

  — Dar era în aceeaşi zi.

  — Da, dar cu cât mai târziu? Opt, nouă ore? Şi eu, prima dată când m-am trezit era după-amiază, dar a doua oară era miezul nopţii. Cu aproximativ douăsprezece ore mai târziu.

  Jeff căzu pe gânduri.

  — A treia oară, adică penultima, când eram cu Judy în maşina lui Martin…

  — Da? Îl încuraja ea.

  — Am presupus că era aceeaşi seară, că ne întorceam de la Păsările. Eram aşa de supărat că-mi pierdusem fiica, pe Gretchen, încât nu m-am uitat în jur prea atent. M-am îmbătat şi am rămas în aceeaşi stare vreo două zile. Dar derby-ul Kentucky a venit mult mai repede. Am pariat cu ajutorul lui Frank Maddock numai cu o zi înainte de a se desfăşura. Aşa tulburat cum eram, ţin minte că tot am fost uşurat că nu ratasem ocazia. Credeam c-am pierdut şirul zilelor din cauza beţiei, dar s-ar putea să-mi fi reluat viaţa cu două-trei zile mai târziu. Poate că ne întorceam de la cu totul alt film.

  Pamela înclină iar din cap.

  — Nici eu n-am stat cu ochii pe calendar atunci. Dar ştiu că ambii mei părinţi erau acasă când m-am trezit în dimineaţa respectivă, deci trebuie să fi fost la sfârşit de săptămână. Iar înainte mă trezisem într-o marţi, în ultima zi a lunii aprilie. Aşa că am sărit peste patru, poate cinci zile.

  — Dar cum s-a ajuns de la câteva zile la câteva luni? Peste un an, în cazul tău?

  — S-ar putea să fie vorba de progresie geometrică. Dacă am şti exact diferenţele temporale dintre reluări, cred că am înţelege, chiar am anticipa întârzierea viitoare.

  O linişte grea se lăsă peste ei la gândul morţii şi al altei despărţiri, posibil mai lungi. Stârcii de pe plaja îndepărtată, în spatele valurilor înspumate care loveau ţărmul, călcau ţanţoşi cu picioarele lor lungi, singuri şi retraşi. Grupul de delfini din vest se depărtase, lăsând marea calmă în urma lor.

  — E cam târziu pentru asta, nu-i aşa? Rosti Jeff. Sunase mai degrabă ca o afirmaţie decât ca o întrebare. N-o să fim în stare să identificăm decalajele. N-am fost atenţi la ele.

  — Nu aveam nici un motiv. Totul era nou, iar întârzierea nesemnificativă. Ne gândeam la altceva.

  — Atunci n-are rost să ne lansăm în speculaţii. Dacă la mijloc e o progresie geometrică, iar întârzierea se prelungeşte de la ore la zile şi la luni, atunci estimarea noastră ar fi greşită cu ani de zile.

  Pamela îl privi lung, fix.

  — Poate că altcineva a studiat întârzierea cu mai multă atenţie.

  — Ce vrei să spui, altcineva?

  — Noi doi ne-am găsit printr-un accident, pentru că ai reacţionat la Starsea ca la o noutate şi ai avut cum să aranjezi o întâlnire cu mine. Dar ar putea exista şi alţii ca noi, mulţi; nu ne-am străduit niciodată să-i descoperim.

  — De ce crezi c-ar exista?

  — Nu ştiu dacă există sau nu, dar nici pe tine nu mă aşteptam să te întâlnesc. Dacă suntem doi, înseamnă că putem fi mai mulţi.

  — Nu crezi c-am fi auzit de ei până acum?

  — Nu neapărat. Filmele mele au beneficiat de foarte multă publicitate, iar încercarea ta de a opri asasinarea lui Kennedy a iscat vâlvă. Dar în afară de asta, cu ce altceva am influenţat societatea? Nici firma ta, Future, Inc., nu era atât de cunoscută în afara comunităţii financiare. Eu n-am auzit de ea când învăţam medicina şi lucram la spitalul de copii din Chicago. Poate c-au existat şi alte schimbări localizate – provocate de alte persoane care trăiesc în reluare – pe care pur şi simplu nu le-am observat.

  Jeff medita un minut la spusele ei, apoi rosti:

  — Sigur că m-am gândit şi eu la asta, de mai multe ori. Dar am fost întotdeauna prea prins de experienţele mele ca să fac ceva – până când am văzut Starsea şi te-am găsit pe tine.

  — Poate c-a venit vremea să acţionăm cumva. Mai simplu, mai clar decât ce voiam eu când ne-am cunoscut. Dacă mai există alţii ca noi, am învăţa foarte multe unii de la alţii. Am avea atâtea de împărţit cu ei.

  — Ai dreptate, zâmbi Jeff. Dar acum, singura persoană cu care vreau să împart ceva eşti tu. Am aşteptat mult timp să fim din nou împreună.

  — Mult prea mult, spuse Pamela, lăsând prosopul moale şi albastru să cadă pe puntea arsă de soare.

  Publicară anunţul în New York Times, Post şi Daily News; Los Angeles Times şi Herald-Examiner; Le Monde, L'Express şi Paris-Match; Asahi Shimbun şi Yomiyuri Shimbun; London Times, Evening Standard şi Sun; O Estado de Sâo Paulo şi Jornal do Brasil. Ţinând cont că, în reluările lor, se specializaseră în domenii diferite, anunţul apăru regulat şi în Journal of the American Medical Association, Lancet şi Le Concours Médical, Wall Street Journal, Financial Times şi Le Nouvel Economiste, Daily Variety şi Cahiers du Cinéma; Play boy, Penthouse, Mayfair şi Lui.

  Făcând socoteala, peste două sute de ziare şi reviste publicau anunţul aparent nevinovat, care n-avea nici o noimă pentru ignoranţi, dar era limpede pentru cunoscătorii cărora le era adresat, mulţi, puţini sau inexistenţi.

  Vă amintiţi de Watergate? De Lady Di? De dezastrul suferit de naveta spaţială? De Ayatolah? Rocky? Flashdance?

  Dacă da, nu sunteţi singuri. Scrieţi-ne la Căsuţa poştală 1988, New York, N. Y. 10001

  — Încă unul cu o bancnotă de un dolar, zise Jeff, punând plicul la o parte. De ce naiba cred oamenii că vindem ceva?

  — Asta cred aproape toţi, îi răspunde Pamela, ridicând din umeri.

  — Mai rău e că unii cred că organizăm un concurs. Asta ar putea fi o problemă, să ştii.

  — De ce?

  — Din cauza autorităţilor poştale, dacă nu suntem atenţi. Va trebui să scriem o scrisoare în care să anunţăm că nu e vorba despre vreo reclamă şi s-o trimitem tuturor celor care ne-au scris. Mai ales celor care au trimis bani. Trebuie să le dăm banii înapoi. N-avem nevoie de plângeri.

  — Dar n-am oferit nimănui nimic, protestă Pamela.

  — Ştiu, dar vreau să te văd explicând unui inspector poştal din 1967 ce înseamnă Watergate.

  — Cred că ai dreptate.

  Pamela deschise plicul următor, citi rapid scrisoarea şi izbucni în râs.

  — Ascultă. „Vă rog să-mi trimiteţi mai multe informaţii despre cursul de exersare a memoriei. Nu-mi aduc aminte de nimic din anunţul dumneavoastră.”

  Jeff râse şi el cu ea, bucuros că-şi păstrase simţul umorului. Ştia ce mult însemna căutarea pentru ea. Întârzierea din reluările ei existenţiale era evident mai mare decât cea din cazul lui. Dacă se mărise de la patru-cinci zile la optsprezece luni dintr-odată, durata următoarei vieţi repetate va fi mult redusă. Nu vorbiseră despre asta, dar erau amândoi conştienţi de posibilitatea ca ea să nu se mai întoarcă deloc.

  În ultimele patru luni, primiseră sute de răspunsuri la anunţul dat. Majoritatea expeditorilor credeau că e vorba de un concurs sau că erau îndemnaţi să cumpere ceva. Câteva erau tentant de ambigue, dar când au făcut cercetări, n-au descoperit nimic. Însă cel mai promiţător şi, în acelaşi timp, cel mai înnebunitor răspuns era un mesaj de un rând trimis din Sydney, Australia, fără adresă sau semnătură: „De data asta nu. Aşteaptă.”

  Pe Jeff îl apucase disperarea. Meritase să încerce, considera că procedaseră cum nu se putea mai bine, dar nu ajunseseră la nici un rezultat. Poate că nu mai existau şi alţii care trăiau în reluare. Dacă totuşi existau, atunci preferau să nu răspundă. Mai mult decât înainte, Jeff credea că el şi Pamela erau singuri şi că aşa vor rămâne.

  Deschise alt plic din teancul zilei respective, pregătit să-l arunce odată cu restul răspunsurilor inutile şi confuze. Dar îi atrase atenţia primul rând şi le citi pe celelalte în stare de şoc.

  Stimate necunoscut, Ai uitat să menţionezi incidentul de la Chappaquiddick. O să vină foarte curând. Şi cum rămâne cu fobia Tylenol sau cu avionul coreean Boeing 747, doborât de sovietici? Toată lumea îşi aminteşte de ele.

  Când vrei să stăm de vorbă, vino la adresa de mai jos. O să ne amintiri) de zilele frumoase care vor veni.

  Stuart McCowan

  382 Strathmore Drive Crossfield, Wisconsin.

  Jeff se holbă la semnătură şi verifică adresa cu ştampila poştei. Se potriveau.

  — Pamela…, rosti el pierdut.

  — Hmm? Ea ridică ochii de la plicul pe care se pregătea să-l deschidă. Încă unul caraghios?

  Jeff se uită la chipul frumos, zâmbitor, pe care-l cunoscuse şi-l iubise într-o ordine nefirească: mai întâi matur, apoi tânăr. Avu un presentiment vag că intimitatea lor era pe cale să fie invadată, unicitatea lor destrămată de un străin. Găsiseră ceea ce căutau, dar acum nu era deloc convins că ar fi trebuit să-nceapă să caute.

  — Citeşte asta, îi spuse, dându-i scrisoarea.

  Zăpada cădea uşor din cerul plumburiu când ajunseră la Crossfield, la cincizeci de kilometri sud de Madison. Aşezată lângă el în automobilul Plymouth Fury, Pamela rupea încordată fâşii dintr-un şerveţel, le rula şi le arunca pe rând în scrumiera de la bord. Jeff n-o mai văzuse rupând şerveţele de la restaurantul din Malibu, când se cunoscuseră, cu nouăsprezece ani în urmă şi cinci ani de acum înainte.

  — Crezi că el e cel pe care-l căutăm? Îl întrebă ea, privind la crengile desfrunzite ale mestecenilor aliniaţi pe străzile oraşului.

  — Probabil, răspunse Jeff, străduindu-se să distingă prin zăpadă indicatoarele alb-gri din oraş. Nu cred că referirea la „toată lumea”, despre care pomenea în legătură cu fobia Tylenol şi avionul coreean, însemna ceva anume. Sigur se referea la oameni în general, după incidentele respective, nu la un grup de persoane care trăiesc în reluare şi pe care le-a adunat el la un loc.

  Pamela termină de rupt un şerveţel şi trecu la altul.

  — Nu ştiu dacă sper să fie adevăr sau minciună, spuse ea nedumerită. Într-un fel, m-aş simţi foarte uşurată dacă aş afla că există o reţea de oameni care înţeleg prin ce am trecut. Şi cu toate astea, nu sunt sigură dacă pot să fac faţă… atâtor suferinţe acumulate şi bine cunoscute. Sau să aud toate lucrurile pe care le-au învăţat ei despre viaţa în reluare.

  — Am crezut că asta vrei.

  — Mi-e puţin frică, acum că suntem atât de aproape. Aş vrea ca Stuart McCowan ăsta să fi fost trecut în cartea de telefon. M-aş fi simţit mult mai bine dacă l-am fi putut suna, ca să ne dăm seama mai bine decât din scrisoarea lui ce hram poartă. Nu-mi place să apar în faţa lui pe nepusă masă.

  — Sunt convins că ne aşteaptă. Era clar că n-o să-i refuzăm invitaţia, după cât am muncit ca să dăm peste el.

  — Uite, acolo-i Strathmore, îi arătă Pamela o stradă care şerpuia pe un deal în partea stângă.

  Jeff trecuse deja de intersecţie, întoarse maşina şi o luă pe strada largă şi pustie.

  La numărul 382, de cealaltă parte a dealului, se înălţa o casă în stil victorian cu trei etaje. Un conac mai degrabă, cu un parc mare, bine întreţinut, în spatele zidurilor din piatră. Pamela începu să rupă al treilea şerveţel când intrară pe poarta impunătoare, dar Jeff o prinse de mână şi îi zâmbi încurajator.

  Parcară maşina sub porticul larg, recunoscători că o puteau adăposti de ninsoarea care se înteţea. De poarta casei atârna un inel de alamă, dar Jeff găsi soneria şi apăsă pe ea.

  Le deschise o femeie într-o rochie maro sobră, cu guler alb, stil bavetă.

  — Pot să vă ajut cu ceva?

  — Domnul McCowan este acasă? Femeia încruntă din sprâncene.

  — Domnul…?

  — McCowan. Stuart McCowan. Nu locuieşte aici?

  — O, vai de mine, Stuart! Aţi stabilit o întâlnire?

  — Nu, dar cred că ne aşteaptă. Dacă i-aţi putea spune că au venit prietenii lui din New York, sunt sigur că…

  — Prieteni? Sprâncenele se încruntară şi mai tare. Sunteţi prieteni cu Stuart?

  — Da, din New York.

  — Mă tem că… De ce nu intraţi, să vă aşezaţi şi să vă încălziţi puţin? Mă întorc imediat.

  Jeff şi Pamela se aşezară pe o canapea tapiţată, cu spătar înalt, din holul umed de la intrare, iar femeia dispăru pe coridor.

  — Sunt mai mulţi, şopti Pamela. Nici măcar nu e proprietarul casei, se pare. Servitoarea îi ştie doar numele mic. E un fel de comunitate, o…

  Un bărbat înalt şi cărunt, într-un costum de tweed, apăru pe coridor, urmat de femeia bine făcută, cu ochelari.

  — Spuneţi că sunteţi prieteni cu Stuart? Îi întrebă el.

  — Păi… corespondăm cu el, spuse Jeff, ridicându-se.

  — Şi cine a început corespondenţa?

  — Uitaţi ce e, suntem aici la invitaţia expresă a domnului McCowan. Am venit să-l vedem tocmai de la New York. Nu l-aţi putea anunţa că…

  — Pe ce teme aţi corespondat cu Stuart?

  — Nu văd de ce v-ar interesa pe dumneavoastră. De ce nu-l întrebaţi pe el?

  — Tot ceea ce-l priveşte pe Stuart mă priveşte şi pe mine. E în grija mea.

  Jeff şi Pamela schimbară o privire scurtă.

  — Cum adică e în grija dumneavoastră? Sunteţi medic? E bolnav?

  — Destul de grav. De ce vă interesaţi de el? Sunteţi ziarişti? Nu voi permite să deranjaţi intimitatea prietenului meu, iar dacă sunteţi de la vreun ziar sau vreo revistă, vă invit să plecaţi imediat.

  — Niciunul dintre noi nu e reporter.

  Jeff îi dădu cartea lui de vizită, care îl recomanda drept consultant pe probleme de investiţii, şi o prezentă pe Pamela ca fiind asociata lui. Faţa încordată a bărbatului se relaxa şi le zâmbi în semn de scuză.

  — Îmi cer iertare, domnule Winston. Dacă ştiam că e o chestiune de afaceri… Eu sunt doctorul Joel Pfeiffer. Vă rog să mă înţelegeţi, n-am făcut decât să protejez interesele lui Stuart. Aceasta este o instituţie exclusivistă, foarte discretă, şi orice…

  — Atunci, nu e locuinţa domnului McCowan? E un spital?

  — Un centru de tratament, da.

  — Suferă cu inima? Sunteţi cardiolog? Doctorul se încruntă.

  — Deci nu ştiţi care e situaţia lui?

  — Nu. Legăturile noastre sunt strict… de afaceri. Probleme de investiţii.

  Pfeiffer dădu din cap a înţelegere.

  — Indiferent de problemele sale, Stuart are un excelent simţ al pieţei. Îl încurajez să se implice permanent în afaceri financiare. Desigur, toate câştigurile lui revin unui trust acum, dar într-o zi, dacă va face progrese…

  — Domnule doctor, vreţi să spuneţi că acesta este un spital de boli nervoase?

  — Nu e un spital. E un sanatoriu psihiatric particular, da.

  Dumnezeule, îşi zise Jeff. Asta era, deci. McCowan vorbise prea mult cu cine nu trebuia la un moment dat şi fusese internat. Se uită la Pamela şi văzu că şi ea înţelesese imediat. Ştiau amândoi că, dacă vorbeau deschis despre experienţele lor, riscau să fie consideraţi nebuni. Aveau în faţă dovada clară a pericolului care-i păştea.

  Doctorul le judecă greşit schimbul de priviri.

  — Sper să nu credeţi că problemele de sănătate ale lui Stuart l-au afectat prea tare, le spuse el îngrijorat. Vă asigur că şi-a păstrat neatinsă judecata în problemele financiare.

  — Nu asta e problema. Înţelegem ce greu trebuie să-i fi fost, dar suntem convinşi că şi-a administrat foarte bine portofoliul.

  Minciuna alungă îngrijorarea doctorului. Jeff bănui că trustul McCowan acoperea o mare parte din costurile de întreţinere a instituţiei, probabil fusese investiţia iniţială.

  — L-am putea vedea? Întrebă Pamela. Dacă am fi cunoscut circumstanţele dinainte, am fi stabilit o întâlnire prin dumneavoastră, dar ţinând cont că am bătut atâta drum…

  — Desigur, o linişti doctorul Pfeiffer. Aici nu avem ore de vizită fixe. Îl puteţi vedea chiar acum. Marie, se adresă el femeii cărunte din spatele lui, ocupă-te, te rog, ca Stuart să fie adus în salon.

  O tânără drăguţă, cu o rochie galbenă de dantelă, stătea cocoţată pe fereastra camerei în care îi duse doctorul Pfeiffer. Se uita cum ninge, dar se răsuci brusc la apariţia lor.

  — Bună, îi salută ea. Aţi venit la mine?

  — Nu, Melinda, au venit la Stuart, o lămuri doctorul cu blândeţe.

  — Nu-i nimic, zâmbi ea veselă. La mine o să vină cineva miercuri, nu-i aşa?

  — Da, o să vină sora ta.

  — Pot să le ofer musafirilor lui Stuart ceai cu chec, aşa-i?

  — Dacă doresc, desigur. Melinda coborî de pe pervaz.

  — Doriţi ceai cu chec? Îi întrebă ea politicos.

  — Da, mulţumim, îi răspunse Pamela. Foarte drăguţ din partea ta.

  — Atunci mă duc să aduc. Ceaiul e în bucătărie, iar checul în camera mea. E făcut de mama. Mă aşteptaţi?

  — Sigur că da, Melinda. Ne găseşti aici.

  Fata dispăru într-o cameră laterală şi o auziră fugind pe scări. Jeff şi Pamela cercetară locul: scaune de piele confortabile aranjate în semicerc în jurul şemineului din cărămidă, în care ardeau doi butuci; tapet albastru şters, cu model discret cu crini, o lampă de mătase atârnând în colţul opus, deasupra unei mese de mahon la care cineva completase pe jumătate un puzzle uriaş cu un fluture. Draperiile din pluş de culoare albastru-închis erau trase într-o parte, dezvăluind vederii priveliştea albă de pe deal.

  — E foarte frumos aici, remarcă Jeff. Nu arată deloc a…

  — A ce? Doctorul zâmbi. Nu, încercăm să întreţinem un mediu cât mai obişnuit şi mai plăcut posibil. Fără gratii la ferestre, după cum vedeţi; personalul nu poartă uniformă. Cred că atmosfera accelerează vindecarea şi face trecerea la viaţa de zi cu zi mult mai uşoară pentru pacienţii pregătiţi să se întoarcă acasă.

  — Dar Stuart? Nu credeţi că va putea pleca de aici curând?

  Pfeiffer îşi ţuguie buzele şi privi zăpada albă, nemişcată.

  — A făcut progrese excelente de când a fost transferat aici. Îmi pun mari speranţe în el. Fireşte, există complicaţii, o serie de obstacole legate de…

  Un bărbat slab, palid, de vreo treizeci de ani pătrunse în cameră, urmat de un tânăr musculos în blugi şi pulover de lână gri. Bărbatul purta pantaloni largi albaştri, mocasini italieni bine lustruiţi şi o cămaşă albă elegantă, cu guler larg. Părul începuse să-i cadă şi să se rărească în creştet.

  — Stuart, spuse doctorul expansiv. Ai o vizită neaşteptată. Asociaţi de afaceri, cred, de la New York. Jeff Winston, Pamela Phillips; Stuart McCowan.

  Bărbatul cu chelie prematură zâmbi mulţumit şi întinse mâna.

  — În sfârşit, spuse el, strângând mai întâi mâna lui Jeff, apoi pe a Pamelei. Aştept de mult clipa asta.

  — Ştiu ce simţi, îl asigură Jeff cu voce joasă.

  — Eu vă las să discutaţi. Mă tem că Mike va trebui să rămână. Aşa a stabilit tribunalul, n-am avut de ales. Dar n-o să vă deranjeze. Puteţi vorbi în linişte.

  Îngrijitorul mătăhălos înclină din cap, se aşeză lângă lampa de mătase şi începu să completeze jocul de puzzle când doctorul părăsi încăperea.

  — Luaţi loc, le arătă Stuart scaunele de lângă foc.

  — Doamne, Dumnezeule, rosti Jeff cu compătimire, prin ce trebuie să fi trecut!

  Stuart încruntă din sprâncene.

  — Nu-i chiar atât de rău. E mult, mult mai bine decât în celelalte locuri.

  — Nu vorbesc de loc în sine, ci de ceea ce ţi s-a întâmplat. O să facem tot ce se poate ca să te scoatem de aici cât mai curând. Am un avocat excelent la New York. O să am grijă să vină cu avionul aici mâine dimineaţă. O să pună el lucrurile la punct, sunt sigur.

  — Îţi mulţumesc pentru grija ta. O să dureze un timp, totuşi.

  — Cum ai…

  — Ceai şi chec, anunţă Melinda triumfătoare, intrând pe uşă cu o tavă de argint.

  — Mulţumesc, Melinda, eşti foarte amabilă. Ţi-i prezint pe prietenii mei, Jeff şi Pamela. Vin din vremea mea, din anii 1980.

  — O, exclamă fata încântată. Stuart mi-a povestit totul despre viitor. Despre Patty Hearst şi SLA, despre ce s-a întâmplat în Columbia şi…

  — Hai să lăsăm asta acum, o întrerupse Jeff, privind peste umăr la îngrijitorul care era absorbit de puzzle. Mulţumim pentru trataţie. Uite, îţi dau eu tava.

  — Dacă mai vreţi, mă găsiţi în camera din faţă. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Putem vorbi despre viitor mai târziu?

  — Poate, rosti Jeff scurt.

  Fata zâmbi şi ieşi din cameră.

  — Vai, Stuart, se plânse Jeff după plecarea ei. N-ar fi trebuit să faci asta. N-ar fi trebuit să i te confesezi, cu atât mai mult să-i spui despre noi. Cum o să arate asta dacă începe să povestească şi altora?

  — Aici nimeni nu ascultă ce vorbim. Mike, strigă el. Asistentul înălţă privirea. Ştii cine o să câştige campionatul de baseball trei ani la rând, începând din 1972? Oakland.

  Îngrijitorul dădu pasiv din cap şi se întoarse la jocul lui.

  — Vezi? Rânji Stuart. Nici măcar nu te ascultă. Când cei din liga A o să înceapă să câştige, nici n-o să mai ştie că i-am spus-o eu.

  — Tot nu cred că e o idee bună. Ne-ar putea îngreuna mult eforturile de a te scoate de aici.

  Bărbatul palid ridică din umeri.

  — N-are nici o legătură. Apoi către Pamela: Tu ai făcut Starsea, nu-i aşa?

  — Da, zâmbi ea. Mă bucur când văd că-şi aminteşte cineva.

  — Îmi amintesc foarte bine. Eram gata să-ţi scriu după ce l-am văzut, am ştiut imediat că trăieşti şi tu cu repetiţie, căci filmul valida multe lucruri pe care le-am învăţat singur. Mi-a reînnoit simţul idealurilor.

  — Mulţumesc. Ai pomenit de lucruri pe care le-ai învăţat. Mă întrebam… Ai remarcat şi tu întârzierea? Datele avansate ale reluărilor – ale repetiţiilor, cum le numeşti tu?

  — Da. Ultima a fost de aproape un an.

  — A mea de un an şi jumătate, a lui Jeff de numai trei luni. Ne-am gândit că, dacă am putea trasa curba exactă între datele diferite ale reluărilor, am reuşi să prevedem… cât timp vom pierde în ciclul următor. Dar ar trebui să fie precisă. Ai ţinut evidenţa…?

  — Nu, n-am putut.

  — Dacă am compara ce ştim toţi trei, poate ţi-ar stimula memoria; cel puţin am reduce…

  — Nu merge. Primele trei daţi când m-am trezit, eram inconştient. În comă.

  — Poftim?

  — Am avut un accident de maşină în 1963. Atunci v-aţi trezit, nu? Îi întrebă Stuart, privindu-i pe rând.

  — Da, confirmă Jeff. La începutul lui mai.

  — Exact. În luna anterioară, aprilie, am avut un accident şi mi-am făcut praf maşina. Am stat în comă opt săptămâni şi de câte ori mă trezeam din ea, accidentul se relua. Am crezut că e din cauza comei, până acum. Aşa că nu ştiu dacă… Cum i-ai spus diferenţei dintre datele reluărilor?

  — Întârziere.

  — Nu ştiu dacă în primele trei daţi am întârziat ore sau zile sau săptămâni. Sau dacă am întârziat. Dezamăgirea Pamelei era evidentă, chiar şi pentru McCowan. Îmi pare rău. Aş vrea să te pot ajuta mai mult.

  — Nu e vina ta, îi spuse ea. Sunt sigură că ai trăit clipe de teroare când te-ai trezit aşa la spital, iar acum…

  — Face parte din spectacol. M-am resemnat.

  — Spectacol? Nu înţeleg.

  Stuart o privi nedumerit.

  — Ai luat legătura cu nava, nu-i aşa?

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti. Care navă?

  — Cea antareană. Hai, doar ai făcut Starsea. Şi eu trăiesc în reluare, nu trebuie să faci pe neştiutoarea cu mine.

  — Chiar nu ştim despre ce vorbeşti, îi spuse Jeff. Vrei să spui că ai intrat în legătură cu oamenii sau fiinţele responsabile de ceea ce ni se întâmplă? Că sunt extratereştri?

  — Bineînţeles. Doamne, am presupus… înseamnă că n-aţi încercat să-i îmbunaţi.

  Faţa lui palidă se albi şi mai tare.

  Jeff şi Pamela se uitară unul la altul, apoi amândoi la Stuart, nedumeriţi. Se gândiseră că reluările erau provocate de o inteligenţă extraterestră, dar nu primiseră nici o indicaţie că aşa ar sta lucrurile.

  — Mă tem că va trebui să ne explici totul de la început, îi spuse Jeff lui Stuart.

  McCowan se uită din nou la îngrijitorul neatent, cocoşat deasupra jocului, în colţul îndepărtat al încăperii, îşi trase scaunul mai aproape de Jeff şi Pamela şi vorbi cu glas scăzut.

  — Lor nu de repetări, sau reluări, le pasă, spuse el, arătând cu capul spre îngrijitor. Îmbunarea îi enervează. Oftă, privind întrebător în ochii lui Jeff. Chiar vreţi să auziţi toată povestea? De la bun început?

  — Am crescut în Cincinnati, începu Stuart McCowan. Tata era muncitor în construcţii, dar era alcoolic, aşa că nu prea găsea de lucru. Când aveam cincisprezece ani, s-a îmbătat la slujbă şi a scăpat un cablu. Şi-a pierdut un picior. Mama a rămas singura care câştiga. Lucra pentru o firmă care confecţiona uniforme de poliţie. Mai câştigam şi eu ceva din bacşişuri ca hamal la Kroger's.

  Tata se lua tot timpul de mine, fiindcă eram slab şi nu aveam forţă fizică; el era un om bine făcut, puternic, cu braţe groase ca ale lui Mike. După ce şi-a pierdut piciorul, relaţia noastră s-a înrăutăţit şi mai tare. Nu putea suporta că eram întreg la trup, chiar dacă slăbănog. Trebuia să car în locul lui uneori, când nu se descurca şi cu cârjele şi cu un braţ de pachete. Nu putea suporta lucrul ăsta. A ajuns să mă dispreţuiască după o vreme şi bea tot mai mult…

  Am plecat de acasă la optsprezece ani, în 1954. Am plecat spre vest, spre Seattle. Nu eram foarte puternic, dar aveam ochi buni şi degete abile. Am găsit de lucru la Boeing, am învăţat să prelucrez piese uşoare de avion, şaibe de siguranţă, de-astea. Am cunoscut o fată, ne-am căsătorit şi am avut doi copii. N-a fost rău.

  Apoi, în primăvara anului 1963 am avut accidentul de care v-am spus. Îmi plăcea şi mie să beau, dar nu ca tatei, câteva beri în drum spre casă de la lucru şi încă una sau două acasă, ştiţi cum e… Eram beat când am lovit copacul. N-am ieşit din comă opt săptămâni şi pe urmă nimic n-a mai fost la fel. Contuzia îmi afectase coordonarea dintre mâini şi ochi, aşa că nu mă mai descurcam la lucru. Se părea că mi se întâmplă exact ce i se întâmplase tatălui meu. Am început să beau mai mult, strigam la soţie şi la copii… în cele din urmă, nevastă-mea n-a mai rezistat. Şi-a făcut bagajele şi s-a mutat, cu tot cu copii.

  La scurtă vreme am pierdut casa; banca nu m-a mai lăsat să locuiesc în ea. Eram din nou pe drumuri, vagabondam şi beam. Am pierdut aşa aproape douăzeci şi cinci de ani. Eram un „defavorizat”, cum se spunea în anii optzeci. Dar eu am ştiut întotdeauna ce eram – un pierde-vară şi un beţiv ordinar. Am murit pe o alee din Detroit. Nici nu ştiam câţi ani am. Mi-am dat seama doar mai târziu; aveam cincizeci şi doi.

  Şi pe urmă m-am trezit în acelaşi pat de spital, ieşind din comă. Ca şi cum visasem toţi anii ăia urâţi. Foarte multă vreme am crezut aşa, oricum nu-mi aminteam prea multe. Dar suficient ca să-mi dau seama că mi se întâmpla ceva ciudat.

  McCowan se uită la Jeff cu o sclipire spontană în ochii obosiţi de povestea vieţii.

  — Îţi place baseballul? Îl întrebă. Ai pariat la campionatul din anul respectiv?

  — Bineînţeles, îi zâmbi Jeff.

  — Cât?

  — Mult. Am pariat pe Chateaugay la derby-ul din Kentucky şi la Belmont, aşa că m-am ales cu bani mulţi.

  — Cât ai pariat? Insistă Stuart.

  — Am avut un partener care nu trăia în reluare, era doar un coleg de facultate. Amândoi am pariat aproape o sută douăzeci şi cinci.

  — De mii?

  Jeff dădu din cap şi McCowan scoase un fluierat lung.

  — Ai dat lovitura de la început. Eu n-am avut decât câteva sute de dolari şi nevastă-mea aproape a plecat de acasă când a auzit, dar s-a întors când am adus înapoi douăzeci de mii. De atunci n-a mai plecat nicăieri. Am continuat să pariez – numai pe chestii mari, evidente: campionate de box de categorie grea şi de fotbal, alegeri prezidenţiale, toate evenimentele ale căror consecinţe nici măcar un beţivan notoriu nu le poate uita. M-am lăsat de băut pentru totdeauna. N-am mai băut nici măcar o bere, în niciuna dintre vieţile mele repetate. M-am mutat cu familia într-o casă mare din Alderwood Manor, în Snohomish County, la nord de Seattle. Am cumpărat o barcă, o ţineam la Shilshole Bay Marina. Făceam croaziere în sus şi în jos pe Puget Sound în fiecare vară, uneori până la Victoria, B. C. Life of Riley, ştii cum e. Apoi… apoi au luat legătura cu mine.

  — Cine a…? Jeff lăsă întrebarea neterminată.

  McCowan se lăsă pe spate în scaun şi vorbi mai încet.

  — Antareenii, care fac asta.

  — Cum… cum au intrat în legătură cu tine? Încercă Pamela să afle.

  — Prin intermediul televizorului, la început. La ştiri, de obicei. Aşa am aflat că totul era doar un spectacol.

  Jeff devenea tot mai iritat.

  — Ce anume era un spectacol?

  — Tot ce se prezenta la ştiri. Antareenilor le plăcea atât de mult, că le repetau întruna.

  — Ce anume le plăcea? Interveni Pamela, încruntându-se.

  — Evenimentele sângeroase, împuşcăturile, omorurile. Vietnam; Richard Speck, care le-a ucis pe asistentele din Chicago; Manşon; Jonestown… şi teroriştii. Isuse, chiar erau obsedaţi de terorism: Aeroportul Lod, bombardamentele IRA, bomba din camion de la sediul Marinei din Beirut şi aşa mai departe. Nu se mai saturau.

  Jeff şi Paula schimbară o privire scurtă şi înclinară din cap.

  — De ce? Îl întrebă Jeff pe McCowan. De ce le place extratereştrilor violenţa de pe Pământ atât de mult?

  — Pentru că ei înşişi sunt slabi. Sunt primii care o recunosc, în ciuda puterii lor de a controla timpul şi spaţiul, sunt slabi!

  Lovi masa cu pumnul firav, clătinând farfurioarele şi ceştile. Mike, îngrijitorul zdravăn, îi privi cu sprâncenele ridicate o clipă, dar Jeff îi făcu semn că totul e în ordine, aşa că reveni la distracţia lui.

  — Niciunul dintre ei nu mai moare, continuă Stuart cu patimă. Şi-au pierdut gena uciderii, nu mai au loc războaie sau crime pe planeta lor. Dar partea animalică din creierul lor încă mai are nevoie de ele, cel puţin prin substituire. Aşa se face c-au apărut printre noi. Noi suntem distracţia lor, ca televizorul sau filmele pentru noi. Anii aceştia din secolul douăzeci sunt partea cea mai bună, cea mai sângeroasă, aşa că o reiau întruna. Dar singurii care o ştiu sunt actorii, cei de pe scenă: cei care trăiesc în reluare. Manşon e unul dintre noi, ştiu asta; o citesc în ochii lui, mi-au spus-o şi antareenii. La fel Lee Harvey Oswald şi Nelson Bennett, când a ajuns primul la Kennedy. Suntem foarte mulţi acum.

  — Dar cum rămâne cu tine şi cu noi doi? Îl întrebă Jeff cu voce calmă, cât se poate de blândă, sperând să trezească o urmă de raţiune în Stuart. Noi n-am făcut atrocităţi; de ce trăim în reluare, de ce ne repetăm existenţa?

  — Eu mi-am făcut datoria de a-i îmbuna, le răspunse el mândru. Nu pot fi acuzat c-am lăsat-o moale.

  Lui Jeff i se făcu rău dintr-odată şi nu-i veni să pună întrebarea următoare, care trebuia pusă.

  — Ai mai folosit cuvântul ăsta, îmbunare. Ce înţelegi prin el?

  — E datoria noastră, a tuturor care trăim în reluare, să nu-i lăsăm pe antareeni să se plictisească. Altfel se supără şi gata, se termină totul, se sfârşeşte lumea. Noi trebuie să-i îmbunăm, să-i distrăm, ca să stea cu ochii pe noi.

  — Şi tu cum ai făcut asta? Cum i-ai îmbunat?

  — Încep întotdeauna cu fetiţa din Tacoma. O omor cu un cuţit. Asta-i uşor, nu sunt prins niciodată. Pe urmă le fac felul la două târfe din Portland ori din Vancouver… niciodată prea aproape de casă, călătoresc foarte mult. Uneori traversez oceanul, dar cele mai multe crime… le fac în State: autostopişti din Texas, copii ai străzii din L. A. şi San Francisco… Nu cred c-o să mai merg în Wisconsin; m-au prins destul de repede acolo de data asta. Dar ies în patru-cinci ani. Întotdeauna mă prefac nebun şi ajung într-un loc ca ăsta, dar am devenit destul de bun ca să-i păcălesc pe doctori şi comisiile de eliberare condiţionată. Întotdeauna îmi dau drumul şi apoi mă apuc iar să-i îmbunez pe antareeni.

  Pamela se rezemă de portieră, suspinând, în timp ce rulau prin zăpada răscolită.

  — E vina mea! Strigă, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. A spus că Starsea i-a redat „simţul unui ţel”. Am sperat să realizez ceva prin filmul ăsta şi am ajuns să încurajez un criminal în masă!

  Jeff ţinea strâns volanul automobilului Plymouth închiriat, ca să nu derapeze pe şoseaua îngheţată.

  — N-a fost numai filmul tău. Începuse să ucidă cu mult înainte, de la prima reluare. Era nebun de la început. Nu ştiu dacă din cauza accidentului sau dacă l-a şocat reluarea, sau amândouă. Poate c-au fost mai mulţi factori; n-avem de unde să ştim. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai învinovăţi pentru faptele lui.

  — A omorât o fetiţă! Şi o omoară întruna, o înjunghie de fiecare dată!

  — Ştiu. Dar nu e vina ta, înţelegi?

  — Nu-mi pasă a cui e vina. Trebuie să-l oprim.

  — Cum? O întrebă Jeff, mijindu-şi ochii ca să vadă drumul prin zăpada care acoperea totul.

  — Să ne asigurăm că nu va mai fi eliberat de data asta. Să ajungem la el înainte de a începe să ucidă.

  — Dacă vor hotărî că e „vindecat”, o să-l elibereze, indiferent ce spunem noi. De ce ne-ar asculta doctorii sau tribunalele? O să le spunem că trăim şi noi în reluare, ca McCowan, numai că el e nebun, iar noi nu? Şi unde ne-ar duce asta?

  — Atunci, data viitoare…

  — Ne ducem la poliţia din Seattle sau din Tacoma şi le spunem că acest cetăţean onorabil, care are o casă scumpă la periferie şi un iaht, e pe cale să hoinărească prin ţară şi să omoare oameni la întâmplare. Nu ţine, Pamela. Ştii că nu ţine.

  — Dar trebuie să facem ceva! Insistă ea.

  — Ce? Să-l omoram? N-aş putea, după cum n-ai putea nici tu.

  Pamela plângea încet, cu ochii închişi, orbită de albeaţa infernală a furtunii de zăpadă.

  — Nu putem să stăm cu mâinile în sân şi să lăsăm lucrurile aşa, şopti ea în cele din urmă.

  Jeff coti prudent la stânga pe autostradă, îndreptân-du-se spre Madison.

  — Mă tem că nu avem de ales. Va trebui să acceptăm situaţia.

  — Cum să accepţi aşa ceva? Se răsti ea. Mor oameni nevinovaţi, ucişi de un maniac, deşi noi ştim dinainte c-o să-i ucidă.

  — Dintotdeauna am acceptat, de la bun început: Manşon, Berkowitz, Gacey, Buono şi Bianchi… sălbăticia fără scop face parte din perioada asta. Ne-am obişnuit cu răul. Nici măcar nu ştiu cum îi cheamă pe jumătate dintre criminalii în serie care o să hăcuie în stânga şi-n dreapta în următorii douăzeci de ani. Tu îi ţii minte.

  Pamela tăcea, cu ochii roşii de plâns şi dinţii încleştaţi.

  — N-am încercat să intervenim în celelalte crime, nu-i aşa? Continuă Jeff. Nu ne-a trecut prin cap, decât o dată, mie, când am încercat să opresc asasinarea lui Kennedy, care era de cu totul altă natură. Noi – nu doar tu şi eu, ci întreaga societate – trăim cu brutalitatea, cu moartea întâmplătoare. O ignorăm tot timpul şi ne amintim de ea numai când suntem ameninţaţi direct. Mai rău, unii se amuză pe seama ei, dacă n-au altă distracţie. Asta reprezintă cel puţin optzeci la sută din industria ştirilor: să-i dai Americii porţia zilnică de tragedii, sângele şi chinul altor oameni.

  Noi suntem antareenii din imaginaţia bolnavă a lui Stuart McCowan. El şi ceilalţi măcelari subumani sunt într-adevăr actori, dar publicul însetat de sânge e chiar aici, printre noi, nu în spaţiul cosmic. Şi nici tu, nici eu nu putem schimba nimic, nu putem opri nici măcar o picătură din sângele scurs în şuvoaie. Facem ceea ce am făcut şi vom face întotdeauna: acceptăm, uităm cât putem şi ne vedem de viaţa noastră. Obişnuieşte-te cu asta, cum te obişnuieşti cu celelalte suferinţe inevitabile.

  Anunţul lor continua să atragă răspunsuri, dar nici-unul nu dădea rezultate. În 1970, au redus numărul de publicaţii în care apărea; la mijlocul deceniului îl publicau numai o dată pe lună, în mai puţin de zece ziare şi reviste de circulaţie.

  Apartamentul lor din Bank Street, în West Village, era încărcat de dulapuri pline de dosare. Jeff şi Pamela păstrau chiar şi cele mai puţin promiţătoare răspunsuri, pe lângă tăieturi din teancurile voluminoase de reviste pe care le cercetau atenţi în fiecare zi, căutând nepotriviri care să indice intervenţia unei persoane care trăia în reluare în altă parte a lumii. Îşi aminteau cu destulă dificultate dacă un anumit eveniment minor, un produs sau o operă de artă existase sau nu în vieţile lor anterioare; nu se mai interesaseră vreodată de asemenea detalii mărunte. De multe ori contactau inventatori sau antreprenori ale căror creaţii promovate cu indiferenţă li se păreau neobişnuite. Toate pistele, fără nici o excepţie, se dovediră false.

  În martie 1979, Jeff şi Pamela dădură peste următorul articol din Chicago Tribune:

  ASASINUL DIN WISCONSIN ELIBERAT; „SĂNĂTOS LA MINTE”, SPUN MEDICII Crossfield, Wise. (AP) Criminalul în serie Stuart McCowan, declarat nevinovat din motive de demenţă în cazul uciderii celor patru studente din sediul unei frăţii din Madison, a fost eliberat astăzi din sanatoriul privat de boli nervoase în care fusese închis în ultimii doisprezece ani. Dr. Joel Pfeiffer, directorul de la Crossfield Home, a spus că McCowan „este complet vindecat de iluziile sale şi nu mai prezintă un pericol pentru societate în acest moment.”

  McCowan a fost acuzat de uciderea şi mutilarea celor patru fete de la colegiul mixt după ce un martor l-a văzut plecând cu maşina din parcarea clădirii frăţiei Gamma, în primele ore ale dimineţii de 6 februarie 1966, când au fost descoperite cadavrele. Poliţia statului Wisconsin l-a prins pe McCowan în aceeaşi zi, în afara oraşului Chippewa Falls. Oamenii legii au găsit un piolet cu urme de sânge, un ferăstrău şi alte instrumente de tortură în portbagajul automobilului său.

  McCowan a recunoscut de bună voie că le omorâse pe cele patru femei, pretinzând că aşa i-au cerut extratereştrii. Tot el a susţinut că s-a reîncarnat de mai multe ori şi că a comis alte omoruri în „vieţile lui anterioare”.

  A fost considerat suspect în alte omoruri multiple similare din Minnesota şi Idaho în 1964 şi 1965, dar nu s-a putut stabili o legătură între el şi crimele respective.

  În luna mai 1966, McCowan a fost declarat inapt pentru a fi judecat şi închis la Spitalul de Stat din Wisconsin pentru criminali suferinzi de boli nervoase. A fost transferat, pe cheltuiala lui, la Crossfield Home în martie 1967.

  Pamela strânse mai tare garoul în jurul braţului lui Jeff, arătându-i ce venă să împungă şi cum să introducă acul hipodermic, cu teşitura paralelă cu vena.

  — Cum rămâne cu dependenţa psihologică? Întrebă el. Ştiu că trupurile noastre vor scăpa de ea când ne vom trezi, dar n-o să ne fie dor de senzaţie?

  Pamela scutură din cap şi-l urmări cum învaţă să-şi facă injecţia, soluţia salină inofensivă curgându-i încet prin vena albastră umflată.

  — Nu, dacă o facem numai de câteva ori. Aşteaptă până în dimineaţa zilei de optsprezece; injectează-ţi o cantitate suficientă ca să te menţii sedat. Apoi măreşte doza ca să ajungi la cantitatea despre care ţi-am spus şi injectează-ţi-o cu câteva minute înainte de ora unu. Ar trebui să fi inconştient când… o să faci infarctul.

  Jeff goli conţinutul seringii în braţ şi aşteptă puţin înainte de a scoate acul. Aruncă acul la coşul de gunoi şi tampona împunsătura cu o bucată de vată îmbibată în alcool. Pe măsuţa de cafea se aflau două truse de piele identice, fiecare conţinând o rezervă de ace sterile şi seringi, un garou, o sticluţă de spirt, o cutie cu tampoane de vată şi patru fiole cu heroină de calitate. Nu le fusese greu să obţină drogul şi echipamentul cu care să şi-l injecteze; agentul de la bursă al lui Jeff le recomandase un dealer de cocaină de încredere, care avea şi provizii serioase de heroină pentru consumatorii cu venit mare din clasele sociale superioare.

  Jeff se uită la trusele scumpe aducătoare de moarte, apoi la Pamela. Fruntea îi era marcată de riduri fine. Ultima oară când o văzuse la vârsta asta, liniile delicate se instalaseră la colţul buzelor şi ochilor; fruntea îi rămăsese neatinsă, ca în copilărie. Tenul era reflectarea diferenţei dintre o viaţă de fericire şi una de spaimă aproape continuă.

  — Nu ne-am descurcat prea grozav, nu-i aşa? Zise Jeff, posomorât.

  Pamela încercă să zâmbească, nu reuşi şi renunţă.

  — Nu, se pare că nu.

  — Data viitoare…

  Îl lăsă vocea. Pamela se întinse spre el şi se ţinură de mână, strâns.

  — Data viitoare, continuă ea în locul lui, o să ne ocupăm mai mult de noi, în fiecare zi.

  Jeff înclină din cap.

  — Am lăsat lucrurile să ne scape de sub control.

  — M-a luat valul cu căutarea altor vieţi în reluare. A fost frumos din partea ta să te arăţi aşa îngăduitor, dar…

  — Şi eu mi-am dorit la fel mult să reuşim, o întrerupse el, punându-i mâna pe buze. Trebuia să încercăm. Nu e vina noastră că lucrurile au ieşit aşa cum au ieşit.

  — Cred că nu… Dar, privind înapoi, mi se pare că am bătut pasul pe loc, că am rămas pasivi ani întregi. N-am părăsit New Yorkul decât foarte rar, de teamă să nu ratăm răspunsul pe care-l aşteptam.

  Jeff o trase spre el şi o cuprinse în braţe.

  — Data viitoare luăm frâiele în mână din nou, îi promise. O să fim noi cei care punem lumea pe roate. Pentru noi.

  Se legănară lin pe canapea, fără curajul de a da glas gândului cel mai profund, acela că nu aveau cum să ştie cât va dura până când Pamela se va întoarce la el după moarte… sau dacă în viaţa următoare or să mai fie împreună.

  Somnul indus de heroină se întrerupse brusc. Jeff se trezi înconjurat din toate părţile de flăcări albe fierbinţi, o Niagara albicioasă, arzândă, în mijlocul căreia se afla el, suspendat. În acelaşi timp, urechile îi bubuiau într-un sunet strident de trompete şi trilurile exagerate ale unei formaţii mexicane care interpreta, insuportabil de tare, Feliz Navidad.

  Jeff nu-şi amintea să fi murit de data asta – agonia prin care trecuse întotdeauna de câte ori i se oprea inima. Drogul îşi îndeplinise rolul de anestezic, dar trecerea de la somnul profund la mediul şocant şi străin nu fusese uşoară. Nu avea urme de narcotice în corpul tânăr în care se afla acum. Era obligat să se trezească complet, fără momente de respiro şi ameţeală.

  Cascada de foc care-l împresura şi muzica îi asaltau simţurile tulburate şi-i menţineau dezorientarea. Nu era deloc lumină în locul respectiv, în afară de cataracta din jurul lui, dar în sclipirile ei fosforescente reuşi să discearnă siluetele altor oameni în picioare, aşezaţi sau dansând. El stătea pe scaun la o masă mică şi ţinea în mâna tremurândă o băutură cu gheaţă. Sorbi din ea şi simţi gustul sărat de mărgărita.

  — Nu se poate! Strigă cineva în urechea lui, peste muzica asurzitoare. Ia uite ce privelişte! Mă întreb cum arată de afară.

  Jeff puse băutura pe masă şi se întoarse să vadă cine vorbea. Printre flăcările albe care cădeau de sus întrezări trăsăturile osoase ale lui Martin Bailey, colegul lui de cameră de la Emory. Treptat, după ce scrută peisajul, ochii i se obişnuiră cu lumina incandescentă care venea din toate colţule încăperii largi. Era un bar sau un club de noapte. La celelalte mese stăteau zeci de cupluri care râdeau, mexicanii din formaţia de lângă ringul de dans erau îmbrăcaţi în straie lucioase ţipătoare, iar din tavan atârnau vase colorate, în formă de măgari şi tauri.

  Mexico City. Vacanţa de Crăciun din 1964; venise cu maşina cu Martin, în urma unei hotărâri de moment. Străbătuseră drumul prin deşert, printre vaci cu pielea bolnavă care se plimbau pe şoseaua cu două benzi şi cisterne cu benzină ce treceau pe lângă Chevy-ul lor prin ceaţa groasă. Un bordel în Zona Rosa, urcuşul lung pe treptele de piatră ale Piramidei Soarelui.

  Rotocoalele strălucitoare din spatele geamurilor erau focuri de artificii, îşi dădu el seama, dâre de lichid pirotehnic scurgându-se de pe acoperişul hotelului, unde se afla cocoţat barul de noapte. Martin avea dreptate, trebuie să fi fost un spectacol minunat dacă priveai de afară. Hotelul arăta ca un piron înroşit, cu cele treizeci sau patruzeci de etaje înălţate deasupra oraşului, spre cerul întunecat.

  Ce era, ajunul Crăciunului sau Revelionul? Numai în astfel de nopţi pocneau artificiile în Mexic. Oricum, era la sfârşitul lui '64, începutul lui '65. Mai pierduse paisprezece luni la reluare, cât pierduse Pamela la ultima. Numai Dumnezeu ştia ce avea să însemne asta pentru ea şi pentru ei doi.

  Martin zâmbi şi-l lovi prieteneşte, exuberant, peste umăr. Da. Se distraseră pe cinste în excursia asta, îşi aminti Jeff. Nimic nu le stricase plăcerea; pe atunci nimic nu părea că va merge rău în viaţa niciunuia dintre ei doi. Cel puţin Jeff reuşise să-şi salveze prietenul de la sinucidere în fiecare reluare, indiferent de circumstanţe. Deşi nu-l putuse convinge să renunţe la un mariaj nereuşit şi nu mai avusese corporaţia internaţională în care să-i ofere vechiului coleg de cameră un post pe viaţă, îl ajutase întotdeauna să evite falimentul, punându-i la dispoziţie pachete de acţiuni eficiente, la timp.

  Aşa ajunse la problema banilor, cum să facă rost de ei imediat. Vechea lui şansă, campionatul mondial din '63, era istorie deja şi nu mai erau prea multe posibilităţi de pariu care să-i aducă un profit similar pe termen scurt. Sezonul de fotbal profesionist se terminase, iar campionatul de Super Bowl începea abia peste doi ani. Dacă acum era la Revelion, s-ar putea să nu aibă timp să aranjeze de aici un pariu pe meciul dintre Washington şi Illinois, la campionatul studenţesc de a doua zi. Poate că pe moment trebuia să se mulţumească cu ce putea obţine cu mari eforturi de la campionatul de baschet în desfăşurare, dar nu va reuşi să câştige prea mult cu Boston Celtics, nu în al optulea sezon NBA.

  Ploaia de foc de afară se opri cu zgomot asurzitor, iar luminile din clubul de noapte se aprinseră când orchestra începu să cânte Cielito Lindo. Martin se dădea pe lângă o blondă suplă la câteva mese mai încolo şi i-o indică lui Jeff, cu sprânceana ridicată, pe prietena ei roşcată. Fetele erau turiste din Olanda, îşi aminti Jeff; el şi Martin nu vor reuşi să meargă prea departe, dar vor petrece – adică petrecuseră – o seară plăcută bând şi dansând cu ele. Sigur, ridică el din umeri, de ce nu?

  În ceea ce privea banii, nu însemnau prea mult pentru el oricum, nu în acest moment. Avea nevoie doar de o sumă care să-i ajungă până… până când apărea Pamela. De acum încolo nu era decât un joc al aşteptării.

  Pam era doborâtă, complet ameţită. Peter şi Ellen aduseseră o „iarbă” teribilă, cea mai bună pe care o fumase de când primise buruiana de la tipul de la Electric Circus, luna trecută, care probabil i se păruse mai bună decât era din cauza luminilor stroboscopice şi a mâncătorilor de flăcări de pe ringul de dans. Muzica era excelentă acum, îşi zise ea când auzi fraza muzicală din Sunshine of Your Love şi vocea lui Clapton; ar fi vrut doar ca micul casetofon să cânte mai tare, atât.

  Îşi trase picioarele goale sub ea, se propti de posterul mare, cu Peter Max, care acoperea peretele din spate, şi-şi vârî nasul în coperta albumului Disraeli Gears. Ochiul ăla era grozav, cu florile care creşteau din gene şi numele cântecelor abia vizibile pe albeaţă şi pupilă. Vai, mai era unul. Cu cât te uitai, cu atât ţi se părea că vezi numai ochi. Până şi florile aveau ochi, oblici, ca de pisică sau de oriental…

  — Hei, uită-te puţin! Îi strigă Peter. El şi Ellen se uitau la Lawrence Welk cu sonorul dat la minimum.

  Pam se uită la scena alb-negru în care o pereche dansa polca sau un dans asemănător şi părea că se mişcă în ritmul muzicii de pe disc. Apoi imaginea se mută pe Welk mişcându-şi bagheta în sus şi în jos şi Pamela începu să râdă. Welk bătea ritmul exact, de parcă boşorogul dirija Cream în Dance the Nigbt Away.

  — Hai să ieşim pe stradă, insistă Ellen, plictisită de televizor. Toată lumea o să fie acolo în seara asta.

  De o oră încerca să-i scoată din casă şi să meargă la Adolph's. Avea dreptate: o să fie o seară frumoasă la barul facultăţii, pentru că erau multe de sărbătorit. La începutul săptămânii, Eugene McCarthy aproape că-l bătuse pe Johnson la întâlnirea electorală, iar astăzi Bobby Kennedy anunţase că se răzgândise şi va candida din partea democraţilor.

  Pam îşi puse bocancii, fularul gros de lână şi haina scurtă de postav din cuierul de lângă uşă. Ellen se lălăia pe şirul de trepte care ducea în holul de la parter. Începu să aibă halucinaţii, crezând că dormitorul era conacul vechi de la Tara, din Pe aripile vântului. Când ieşiră din casă, li se alătură şi Peter. Se plimba prin grădină şi începu să recite versuri scrise de alţii sau din imaginaţia lui, despre acelaşi film, cu accent sudic, în bătaie de joc. Dar seara de martie era prea rece ca să se mai pretindă veseli şi ameţiţi, aşa că în curând toţi trei călcau zăpada pe drumul spre clădirea din lemn călduroasă şi îmbietoare, vizavi de oficiul poştal Annandale.

  Adolph's era aglomerat ca în orice seară de sâmbătă. Toţi cei care nu plecaseră la New York în weekend veniseră aici; era singurul bar aproape de şcoală la care puteai ajunge pe jos, dar şi singurul din partea asta a Hudsonului în care studenţii de la Bard, pletoşi şi îmbrăcaţi neconvenţional, se putea relaxa şi simţi bineveniţi, în regiunea conservatoare aflată la nord de Poughkeepsie exista un conflict puternic: localnicii tineri şi bătrâni dispreţuiau aspectul şi comportamentul nonconformist ostentativ al studenţilor de la Bard şi inventau poveşti – unele mai adevărate decât s-ar fi crezut, îşi zise Pam amuzându-se – pe seama consumului excesiv de droguri şi a promiscuităţii din campus.

  Uneori, tinerii din oraş veneau la Adolph's beţi, ca să agate „puicuţe hippie”. În seara asta nu se zărea niciunul, remarcă Pam uşurată, în afară de un tip ciudat care se tot învârtea prin campus de un an de zile, dar părea inofensiv. Era singuratic şi tăcut; nu făcuse necazuri nimănui. Uneori avea senzaţia că o urmăreşte, nu că vine după ea peste tot, ci că se arată intenţionat de câteva ori pe săptămână într-un loc în care era probabil să apară şi ea: la bibliotecă, la galerie şi la secţia de artă, aici… Nu se legase niciodată de ea şi nu-i adresase nici o vorbă. Uneori zâmbea şi înclina din cap, iar ea îi zâmbea înapoi, destul ca să înţeleagă că s-au recunoscut. Da, era de treabă; ar fi chiar drăguţ dac-ar avea părul lung.

  Din automat se auzea trupa Sly and the Family Stone cântând Dance to the Music, iar ringul de dans era plin. Pam, Ellen şi Peter se strecurară cu greu prin mulţime, căutând un loc să stea jos.

  Pam era tot ameţită. Mai fumaseră o ţigară cu marijuana pe drum, aşa că scena haosului din bar îi apăru dintr-odată ca un tablou sau o serie de tablouri. Să scoţi în evidenţă o vestă cu ciucuri răsuciţi într-o parte, o şuviţă neagră şi lungă în alta, feţele şi trupurile şi muzica şi zgomotul… da, ar vrea să surprindă pe pânză sunetul acestui loc familiar şi plăcut, să-l redea vizual, într-o manieră care semăna cu sinestezia din mintea ea când era drogată. Se uită la bar, alegând oameni şi detalii, şi ochii îi căzură pe individul ciudat cu care se tot întâlnea.

  — Hei, îi dădu ea un cot lui Ellen, ştii pe cine-aş vrea să pictez?

  — Pe cine?

  — Pe individul ăla de acolo.

  Ellen se uită în direcţia indicată discret de Pam.

  — Care? Ala curăţel? Localnicul?

  — Da, el. E ceva ciudat cu ochii lui. Sunt… nu ştiu. Îmi dau senzaţia de vechi, că e mai bătrân decât în realitate şi a văzut atâtea…

  — Sigur, vorbi Ellen sarcastică. Un fost soldat la marină care a văzut o mulţime de femei şi copii morţi, pe care i-a împuşcat în Vietnam.

  — Iar vorbiţi de ofensiva Tet? Le întrebă Peter.

  — Nu. Lui Pam i s-a pus pata pe un localnic.

  — Perversa, râse Peter.

  Pam se înroşi, supărată.

  — N-am spus asta. Am zis doar că are ochi interesanţi şi mi-ar plăcea să-l pictez.

  Din automat se auzea acum Dock of the Bay şi majoritatea dansatorilor se îndreptară spre mese. Pam se întrebă cine cântă piesa tristă şi melancolică a lui Otis Redding, epitaful ironic compus chiar de el, mort înainte de lansarea discului. Poate că tipul cu ochi ciudaţi. I se potrivea genul ăsta de muzică.

  — Wastin' tiiime…”, cântă Peter odată cu artistul, apoi rânji cu răutate. Îşi scoase ceasul şi-l cufundă în halba de bere pe jumătate plină, cu un gest teatral.

  — Înecăm timpul! Declară el şi, ridicând halba, ciocni cu ceilalţi.

  — Aud că Bobby e băgat în afaceri cu droguri, spuse Ellen după ce băură toţi, fără ca vorbele ei să aibă vreo legătură cu cele dinainte. Face rost de iarbă de la acelaşi dealer care-i aprovizionează pe Stones când vin aici.

  Discutau subiectul preferat al lui Peter.

  — Se zice că R. J. Reynolds a… care-i cuvântul… patentat? Toate mărcile bune.

  — A înregistrat mărci.

  — Aşa, aşa, le-a înregistrat. Acapulco Gold, Panama Red… ăia din industria tutunului au toate denumirile bune.

  Pam asculta zvonurile obişnuite şi dădea din cap cu interes.

  — Mă întreb cum arată ambalajele şi reclamele.

  — Ca nişte cutii Paisley, zise Ellen zâmbind.

  — Să-l pună pe Hendrix să facă reclame la televizor, comentă Peter.

  Începură să râdă cu poftă, o tură de râsete fără sfârşit, de drogaţi, care lui Pam îi plăceau la nebunie. Râdea atât de tare că avea lacrimi în ochi, ameţea, se sufoca şi…

  Unde naiba era de data asta, se întrebă ea, şi de ce era ameţită în ultimul hal? Clipi să-şi alunge perdeaua de lacrimi şi studie mediul nou în care se afla. Isuse Cristoase, era la Adolph's.

  — Pam? O strigă Ellen, văzând că nu mai râde. Ai păţit ceva?

  — Nu, sunt bine, zise ea trăgând mult aer în piept.

  — Ţi-e rău sau…

  — Nu.

  Închise ochii, încercă să se concentreze, dar mintea i-o lua razna, aluneca întruna. Muzica se auzea foarte tare iar locul, chiar şi hainele ei, duhneau a… Era drogată. De obicei se droga când venea la Adolph's, „una pentru drum”, cum ziceau ei, uşor, uşor…

  — Mai bea o bere, îi zise Peter îngrijorat. Arăţi ciudat. Sigur te simţi bine?

  — Sigur.

  Nu se împrietenise cu Petter şi Ellen decât după perioada de iarnă din anul întâi. Peter absolvise deja, iar Ellen renunţase şi se mutase cu el la Londra când Pamela trecuse în anul al doilea. Asta însemna că era 1968 sau 1969.