— Ia te uită! parcă eu nu le duc dorul lor! răspunse bătrânul şleahtic. Dacă stau aici, mi se face dor de ei, iar dacă mă duc acolo, o să-i duc dorul nevăstuicii ăsteia… Aşa-i viaţa omului, când e una, nu e alta… Cel mai rău e să rămâi singur cuc pe lume, că dacă aveam şi eu un lăstar ai meu, nu mă legam aşa de nişte străini.

  — Nici copiii Domniei Tale n-ar ţine atâta la Domnia Ta, cât ţinem noi – îl mângâie Basia.

  Jupân Zagłoba se bucură foarte şi, părăsind gândurile negre, îşi recapătă voioşia, aşa că oftă şi răspunse:

  — Ehei, prost am mai fost eu atunci la Ketling că le-am peţit pe Krzysia şi pe Baśka pentru voi, în loc să mă fi gândit la mine! Dar nu e timpul trecut…

  Apoi se adresă jupâneselor:

  — Recunoaşteţi că amândouă v-aţi fi îndrăgostit de mine şi fiecare v-aţi fi căsătorit cu mine în locul lui Michał sau al lui Ketling.

  — Se înţelege – încuviinţă Basia.

  — Halszka Skrzetuska m-ar fi vrut şi ea la vremea ei, dar ce-a fost s-a dus. Asta zic şi eu nevastă aşezată, nu o zvăpăiată care frânge dinţii tătarilor! E sănătoasă?

  — E sănătoasă, dar e puţin supărată că doi dintre băieţii mai mici au fugit de la şcoala din Luków în oştire – răspunse Ketling. Skrzetuski e bucuros că flăcăii se arată curajoşi, dar mama rămâne mamă totdeauna.

  — Au mulţi copii? întrebă Baśka oftând.

  — Numai băieţi au doisprezece, iar acum a început sexul frumos – răspunse Ketling.

  La care jupân Zagłoba:

  — A, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a lăsat asupra casei lor. Pe toţi i-am crescut la pieptul meu ca un pelican… Am să le rup urechile flăcăilor; măcar dacă voiau să fugă, trebuia să fi venit aici la Michał… Staţi puţin, cred că e vorba de Michałek şi de Jasiek. Sunt atât de mulţi, că până şi tatăl lor le încurcă numele. Jumătate de milă în jurul casei n-ai să zăreşti nici picior de cioară, pe toate le-au împuşcat, împieliţaţii. Ce că mai vorbim? O nevastă ca asta nu mai găseşti nici cu lumânarea! Se întâmpla câteodată să-i zic: „Halszka! ţâncii au crescut, mi-ar trebui o nouă bucurie!” Se făcea că mă ceartă şi la termen venea odorul! Ca la carte! Închipuiţi-vă că a ajuns până acolo încât orice fustă din împrejurimi, care n-avea copii, împrumuta veşmintele ei şi pe legea mea! că-i ajuta!

  Rămaseră cu toţii foarte umiliţi, astfel că se aşternu tăcerea. Curând micul viteaz spuse:

  — Auzi, Baśka?

  — Michał, taci din gură! îl dojeni Basia.

  Dar Michał nu voia să tacă; îi umblau tot felul de gânduri prin cap, mai ales că socotea că va prinde doi iepuri dintr-odată, aşa că începu să vorbească chipurile cu nepăsare, ca de unul din lucrurile cele mai obişnuite pe lume.

  — Desigur, ar fi fost foarte bine să-i facem o vizită lui Skrzetuski! Numai că pe el n-o să-l găsim, întrucât o să plece la hatman, dar ea e o femeie cu scaun la cap şi va rămâne acasă.

  Aici se adresă Krzysiei:

  — Se face primăvară şi vremea va fi frumoasă. Acum e prea devreme pentru Baśka, dar puţin mai încolo, pe legea mea că nu m-aş pune împotrivă, e doar o îndatorire de prieten, nu-i aşa? Jupân Zagłoba v-ar conduce pe amândouă până acolo, iar la toamnă, când se vor linişti lucrurile pe aici, aş veni eu după voi.

  — Iată o idee grozavă! strigă jupân Zagłoba. Eu şi aşa tot trebuie să plec, fiindcă m-am arătat nerecunoscător faţă de ei. Aproape că am uitat că mai trăiesc pe lume! Mi-e şi ruşine!

  — Domnia Ta ce zici? întrebă Wołodyjowski, uitându-se cu luare-aminte în ochii Krzysiei.

  Aceasta răspunse cu liniştea de totdeauna, dar într-un chip cu totul neaşteptat:

  — M-aş duce bucuroasă, dar nu pot, am să rămân cu bărbatul meu la Kamieniec, nici vorbă să-l las singur.

  — Pentru Dumnezeu! Ce-mi aud urechile! se cruci Wołodyjowski. Domnia Ta vrei să rămâi într-o cetate care va fi împresurată şi încă de o naţie care nu ştie ce-i aceea sfiiciune. Nu zic, dacă ne-am război cu vreun popor care cunoaşte obiceiurile alese, dar aici e vorba de nişte barbari. Domnia Ta ştii ce înseamnă un oraş cucerit? ce înseamnă robia turcească sau tătărească? Nu-mi vine să-mi cred urechilor!

  — Şi cu toate astea, altminteri nu va fi! răspunse Krzysia.

  — Ketling! strigă micul viteaz cu disperare – în aşa hal ai ajuns sub papuc? Omule, teme-te de Dumnezeu!

  — Ne-am sfătuit îndelung – răspunse şi Ketling – şi aşa am hotărât.

  — Şi copilul nostru e la Kamieniec, în grija unei rude. Nu e neapărată nevoie ca turcii să cucerească fortăreaţa.

  Krzysia îşi înălţă ochii liniştiţi spre cer:

  — Dumnezeu e mai puternic şi decât turcul şi nu ne va înşela în credinţa noastră! Şi pentru că i-am jurat soţului meu că nu-l voi părăsi până la moarte, locul meu e totdeauna lângă el.

  Micul cavaler nu mai ştia ce să spună, fiindcă se aşteptase la cu totul altceva de la Krzysia.

  Iar Basia, care pricepuse de la început încotro bate Wołodyjowski, zâmbi cu viclenie şi privindu-l în ochi, îi zise:

  — Auzi, Michał?

  — Baśka, taci din gură! strigă încurcat de-a binelea micul oştean.

  Şi începu să arunce priviri deznădăjduite spre jupân Zagłoba, aşteptând parcă scăpare de la el, dar vânzătorul acesta se ridică deodată şi spuse:

  — Ar trebui să ne mai gândim şi la mâncare, că omul nu trăieşte numai cu vorbe. Şi ieşi din odaie.

  Jupân Michał alergă repede după el şi-i ţinu calea.

  — Ei, ce mai e? întrebă Zagłoba.

  — Păi, acum ce-i de făcut?

  — Lovi-o-ar ghiulelele pe Ketlingowa asta! Pe legea mea! cum să nu piară Republica, de vreme ce femeile fac ce le taie capul…?

  — Domnia Ta n-ai să născoceşti nimic?

  — Dacă tu te temi de nevastă, ce mai pot să născocesc eu? Porunceşte-i fierarului să-ţi pună potcoave şi joacă cum îţi cântă!

  CAPITOLUL XLIV.

  KETLING ŞI KRZYSIA ZĂBOVIRĂ LA CHREPTIÓW vreo trei săptămâni. După plecarea lor Basia încercă să se scoale din pat, dar se arătă că încă nu poate să se ţină pe picioare. Se însănătoşise, dar n-avea pic de putere şi doctorul îi porunci să stea în pat până când se va întrema bine.

  Între timp se împrimăvăra. Mai întâi începu să bată dinspre Câmpiile Sălbatice şi Marea Neagră un vânt cald care rupse şi împrăştie perdeaua de nori ca pe un veşmânt putrezit de bătrâneţe, apoi începu să urmărească pe bolta cerului zdrenţele fugare, aşa cum un câine ciobănesc aleargă după turma de oi. Ferindu-se dinaintea lui, norii potopeau pământul cu ploi bogate care cădeau în picături mari cât boaba de afină. În stepa largă zăpada şi gheaţa se topeau alcătuind adevărate lacuri; din tufele de lozie începură să se scurgă firişoare de apă; pâraiele se umflară în fundul râpelor, învârtejindu-se toate cu zgomot şi larmă spre Nistru, cum aleargă copiii bucuroşi la mama lor.

  Printre nori se iţea întruna un soare luminos şi întinerit, jilav, scăldat parcă în fleşcăraia de pretutindeni.

  Apoi firele de iarbă care băteau în verde-gălbui începură să răsară din pământul pătruns de umezeală, ramurile subţiri ale copacilor şi tufelor se acoperită de muguri. Soarele pripea din ce în ce mai puternic; pe cer se iviră cârduri de păsări: şiruri de cocoare, de gâşte sălbatice şi de berze, în urma cărora sosiră pe aripile vântului stolurile de rândunele; în apa încropită broaştele începură să orăcăie cu înfocare; păsăretul mărunt se puse pe ciripit şi prin păduri, prin stepe şi prin râpe răsuna acelaşi cânt uriaş, ca şi când tot ce trăia îşi striga bucuria înflăcărată:

  — A venit primăvara! ha! ha! primăvara!

  Pentru ţinuturile mărginaşe însă primăvara aducea doliul şi moartea în locul vieţii. La câteva zile după plecarea lui Ketling, micul viteaz primi de la jupân Myśliszewski vestea următoare: „Pe câmpul de la Adrianopol strânsura oştilor e tot mai mare. Sultanul a trimis sume însemnate la Crîm. Hanul îl va ajuta pe Doroszeńko cu o urdie de cincizeci de mii de tătari. Năvala va porni când se va zbici pământul pe Drumul Negru şi pe cel al Kuczmanului. Dumnezeu să aibă milă de Republică!” Wołodyjowski repezi numaidecât un slujitor al său, Piętka, la hatman. Nu se grăbea să plece de la Chreptiów. Ca oştean, nu putea să părăsească staniţa fără porunca hatmanului, iar pe de altă parte, îi cunoştea de prea mulţi ani pe tătari ca să nu ştie că ceambulurile n-aveau să se urnească prea curând. Apele nu scăzuseră, iarba nu crescuse de ajuns, iar cazacii întârziau şi ei prin locurile de iernat. Cât despre turci, micul viteaz îi aştepta de-abia la vară, fiindcă deşi se adunaseră la Adrianopol, asemenea tabără uriaşă, sumedenie de oşteni, slujitori, cai, cămile şi bivoli, nu se putea mişca prea repede. Cei dintâi aveau să se arate călăreţii tătari, pe la sfârşitul lui aprilie sau la începutul lui mai. Fireşte, înaintea grosului bulucurilor, numărând zeci de mii de luptători, se abăteau întotdeauna ceambuluri şi cete mai mici, cum cad picăturile răzleţe de ploaie înaintea potopului. Micul cavaler însă nu se temea de acestea, ştiind prea bine că nici cea mai bună călărime tătară nu putea să ţină piept la câmp deschis oştenilor călări ai Republicii. Ce să mai vorbim de asemenea adunături care numai la vestea apropierii oştirii se împrăştiau ca pulberea în bătaia vântului.

  În orice caz, era timp destul, iar dacă avea să se afle la strâmtoare, apoi Wołodyjowski nu s-ar fi dat în lături să se izbească de vreun ceambul în aşa chip, încât rănile vrăjmaşului să nu i se vindece prea lesne.

  Era un oştean în toată puterea cuvântului, oştean de meserie, aşa că apropierea războiului îi stârnea setea de sângele duşmanului, liniştindu-l în acelaşi timp.

  Jupân Zagłoba, deşi fusese încercat în viaţa-i lungă de multe şi mari primejdii, era mai puţin liniştit. La ananghie găsea curajul trebuitor, pe care şi-l formase vrând-nevrând de-a lungul unei experienţe bogate; făptuise isprăvi de pomină, dar vestea războiului îl tulbura totdeauna la început. Când însă micul viteaz îi înfăţişă cum vedea el lucrurile, se mai linişti un pic şi începu chiar să sfideze întregul Răsărit şi să-l ameninţe.

  — Când noroadele creştine se războiesc între ele – spuse – Iisus e mâhnit şi toţi sfinţii se scarpină în cap îngrijoraţi, căci aşa se întâmplă de obicei, când stăpânul e supărat, sunt supăraţi şi slujitorii, dar cine-l bate pe turc, altă bucurie mai mare nu poate să facă cerului. Am auzit de la o persoană duhovnicească cum că sfinţii sunt apucaţi de vărsături la vederea acelor câini, din care pricină mâncarea şi băutura din rai nu le mai folosesc la nimic şi până şi fericirea veşnică se duce pe apa sâmbetei.

  — Aşa trebuie să fie! – răspunse micul cavaler. Numai că puterea turcească e nemăsurată, iar oştile noastre le poţi aduna într-un pumn.

  — Doar n-au să cucerească întreaga Republică. Ce, Carolus Gustavus n-a avut putere mare? În vremea aceea ne-am luptat şi cu septentrionii, şi cu cazacii, şi cu Râkoczi, şi cu electorul, şi unde sunt acum toţi aceştia? Le-am dus focul şi sabia până-n propriul aşternut.

  — Adevărat. Personaliter nu m-aş teme de acest război, mai ales că, aşa cum spuneam, trebuie să făptuiesc vreo ispravă mai acătării, ca să-i mulţumesc lui Iisus şi Sfintei Fecioare pentru îndurarea pe care i-au arătat-o Basiei. Numai să am prilejul şi las-pe mine!… Dar mi-e de pământurile astea care pot să cadă fie şi pentru o vreme în stăpânirea vrăjmaşului odată cu cetatea de la Kamieniec. Închipuie-ţi Domnia Ta cum vor fi ruşinate sfintele lăcaşuri şi cât de asuprit va fi norodul creştin.

  — De cazaci să nu-mi vorbeşti! Netrebnicii! Dacă au cutezat să ridice braţul împotriva propriei mame, atunci n-au decât să aibă ce-au vrut. Lucrul cel mai însemnat e ca fortăreaţa de la Kamieniec să poată rezista. Tu ce zici, Michał, va fi în stare?

  — Socotesc că ghinărarul de Podolia n-a înzestrat-o cum se cuvine cu cele trebuitoare, iar orăşenii, aflaţi la adăpost, nu şi-au îndeplinit nici ei datoria. Ketling mi-a spus că au sosit acolo polcurile preotului episcop Trzebicki, foarte arătoase. Pe legea mea! la Zbaraż am înfruntat o putere la fel de mare protejaţi doar de un val de apărare şi acela ca vai de el, aşa că ar trebui să rezistăm şi acum, mai ales că cetatea de la Kamieniec e un cuib de vulturi…

  — Aha! cuib de vulturi, dar nu se ştie dacă se va găsi un vultur acolo, cum a fost Wiśniowiecki, sau vor croncăni numai ciorile! Îl cunoşti pe ghinărarul de Podolia?

  — E un magnat puternic şi un bun oştean, dar cam nepăsător.

  — Îl ştiu prea bine. Nu o dată i-am spus-o în faţă. Jupanii Potocki voiau odinioară să plec cu el la învăţătură în alte ţări, ca să deprindă obiceiurile alese de la mine. Dar am spus: „Nu mă duc tocmai din pricina delăsării lui; n-are la nici o gheată două urechi şi pe la curţile simandicoase s-ar înfăţişa într-ale mele, iar safianul e destul de scump. După aceea a umblat îmbrăcat franţuzeşte pe lângă Maria Ludovica, dar cum îi tot cădeau ciorapii, era mereu cu pulpele goale. Nu se va putea măsura niciodată cu Wiśniowiecki.

  — Târgoveţii de la Kamieniec se tem şi ei de împresurate, fiindcă nu mai pot să-şi facă negustoriile. S-ar da în stăpânirea turcului, numai să nu-şi închidă tarabele.

  — Nemernicii! făcu Zagłoba.

  Şi amândoi erau tare îngrijoraţi de soarta cetăţii; se gândeau şi la Basia care, în caz că fortăreaţa avea să se predea, ar fi trebuit să împărtăşească soarta tuturor locuitorilor.

  În curând însă, jupân Zagłoba se lovi cu palma peste frunte.

  — Pentru Dumnezeu! strigă – de ce ne batem capul atâta? De ce e nevoie adică să ne ducem la parşivul ăsta de Kamieniec şi să ne închidem acolo? Nu ţi-ar părea mai bine să rămâi lângă hatman şi să lupţi la câmp deschis împotriva duşmanului? În asemenea împrejurare Baśka nu va putea să meargă cu tine, aşa că va fi silită să plece undeva, oricât de departe, fie şi la Skrzetuski, numai nu la Kamieniec. Michał! Dumnezeu îmi cunoaşte inima şi ştie că ard de nerăbdare să mă arunc asupra păgânilor, dar pentru tine şi pentru Baśka mă voi lipsi de această plăcere şi o voi duce eu.

  — Mulţumesc, Domnia Ta – răspunse micul viteaz. Dacă nu m-aş duce nici eu la Kamieniec, Baśka n-ar mai stărui să rămână acolo, dar ce mă fac dacă voi primi poruncă de la hatman?

  — Ce să faci dacă vei primi poruncă?… Lua-le-ar dracu' de porunci!… Ce să faci… Stai puţin să mă gândesc. Da! trebuie s-o iei înaintea poruncii!

  — Scrie-i degrabă lui jupân Sobieski, vestindu-i chipurile vreo noutate, iar la sfârşit spune-i că în războiul apropiat, din dragoste pentru el, vrei să-i rămâi alături şi să lupţi la câmp deschis. Pe rănile Mântuitorului! e o idee grozavă! Mai întâi că e cu neputinţă să închidă un hărţaş ca tine în spatele unor ziduri, în loc să te folosească în încleştările deschise, iar în al doilea rând, hatmanul te va îndrăgi şi mai mult pentru asemenea scrisoare şi va dori să te aibă lângă el. Va avea şi el nevoie de oşteni credincioşi… Socoteşte şi tu: dacă cetatea se va apăra, slava va fi a ghinărarului de Podolia, pe când izbânzile de care vei avea parte în lupta deschisă vor creşte faima hatmanului. Nu te teme! Hatmanul nu te va da ghinărarului!… Scrie-i o scrisoare şi adu-i aminte de tine! Ptiu! Mintea nu m-a lăsat şi merită mai mult decât s-o râcâie găinile prin gunoaie! Michał, hai să bem pentru un prilej ca ăsta – sau mai bine apucă-te şi scrie!

  Wołodyjowski era foarte bucuros; îl îmbrăţişa pe jupân Zagłoba şi, gândindu-se un timp, spuse:

  — Aşa nu-l voi păcăli nici pe Dumnezeu, nici ţara şi nici pe hatman, fiindcă nu încape îndoială că şi pe câmpul de bătaie voi putea să arăt ce pot. Domnia Ta, îţi mulţumesc din toată inima. Tot aşa cred şi eu că hatmanul va dori să mă aibă la îndemână, mai ales după ce va citi scrisoarea. Cât priveşte fortăreaţa de la Kamieniec, ştii ce am să fac? Am să adun o mână de pedestraşi cu banii mei şi am să-i trimit să ajute la apărarea cetăţii. Îi scriu îndată hatmanului.

  — Cu atât mai bine! Dar, Michał, de unde vei lua oamenii?

  — Am vreo patruzeci de tâlhari închişi în beciurile de la Chreptiów. De câte ori am vrut să spânzur pe câte unul, Baśka m-a convins să-l las în viaţă; nu o dată m-a sfătuit să fac oşteni din ei. N-am încuviinţat numai pentru că voiam să-i sperii pe ceilalţi. Dar acum războiul e pe noi şi totul e cu putinţă. Sunt nişte flăcăi grozavi care au apucat să miroasă praful de puşcă. În afară de asta, voi da sfoară în ţară că toţi lotrii din râpe sau de aiurea care se vor înfăţişa de bunăvoie şi vor intra sub steagul meu, vor fi iertaţi de toate nelegiuirile dinainte. Vreau să strâng ca la o sută de oameni. Baśka va fi şi ea mulţumită. Domnia Ta, mi-ai luat o mare povară de pe inimă…!

  În aceeaşi zi micul viteaz trimise un olăcar la hatman, iar tâlharii fură vestiţi că vor fi lăsaţi în viaţă şi li se vor ierta toate păcatele, dacă vor intra în steagul de pedestraşi. Aceştia primiră cu bucurie şi făgăduiră că vor atrage şi pe alţii. Basia era şi ea foarte bucuroasă. Fură aduşi meşteri croitori de la Uszyca şi din alte părţi pentru cusutul mundirelor. Lotrii de ieri erau muştruluiţi în fiecare zi în bătătura de la Chreptiów şi Wołodyjowski era prea mulţumit în sinea lui că el va lupta împotriva vrăjmaşului la câmp deschis, soţia nu-i va fi ameninţată de primejdiile împresurării, iar cetăţii de la Kamieniec şi ţării le va da un ajutor însemnat.

  Treburile de acest fel durară câteva săptămâni, până când, într-o seară, se întoarse olăcarul cu scrisoare din partea hatmanului Sobieski.

  Hatmanul scria cele ce urmează: „Dragul şi mult iubitul meu Wołodyjowski! Îţi sunt recunoscător că-mi trimiţi la vreme toate noutăţile şi aceeaşi recunoştinţă se cuvine să ţi-o arate şi Republica. Războiul e sigur. Am veşti şi din alte părţi că la Kuczunkaury s-a adunat putere năprasnică; împreună cu urdiile sunt la vreo trei sute de mii. Tătarii trebuie să pornească de la o zi la alta. Sultanul e interesat îndeosebi de Kamieniec. Lipcanii trădători le vor arăta drumul turcilor şi le vor dezvălui alcătuirea cetăţii. Trag nădejde că pe şarpele acela de Azja Dumnezeu îl va aduce în mâinile tale sau ale lui Nowowiejski, a cărui durere o împărtăşesc. Quod attinet slujba ta alături de mine, Dumnezeu mă vede cât m-aş bucura, dar nu se poate. După alegerea regelui, ghinărarul Podoliei mi-a arătat bunăvoinţă în fel şi chip, aşa că doresc să-i trimit pe cel mai bun oştean, fiindcă ţin la Kamieniec ca la ochii din cap. Vor fi acolo mulţi oşteni care au cunoscut războiul o dată sau de două ori, cum ar gusta cineva niscaiva bucate mai acătării, pe care nu le uită toată viaţa. Va lipsi însă omul pentru care luptele să fie pâinea de fiecare zi, care la nevoie să se arate de folos cu sfatul potrivit, iar dacă asemenea oameni se vor găsi, nu au încă faima statornicită. Iată de ce te trimit pe tine acolo; Ketling e un oştean vrednic, dar e prea puţin cunoscut, aşa că ochii şleahticilor se vor îndrepta spre tine şi, deşi gândesc că altul va avea conducerea, vor asculta cu toţii ce le vei spune. Slujba la Kamieniec poate fi primejdioasă, dar noi ne-am învăţat să stăm în ploaia de care alţii se feresc. Nouă ne ajung ca răsplată slava şi amintirea plină de recunoştinţă; lucrul de căpetenie este Republica, pentru apărarea căreia nu mai e nevoie să te îndemn.”

  Scrisoarea, citită faţă de toate căpeteniile, produse multă tulburare, deoarece toţi ar fi preferat să lupte în afara cetăţii, decât înăuntrul zidurilor. Wołodyjowski îşi înclină capul pe piept.

  — La ce te gândeşti, Michał? întrebă Zagłoba.

  Micul cavaler îşi înălţă faţa liniştită şi răspunse cu glasul de totdeauna, ca şi când n-ar fi încercat nici o dezamăgire în planurile sale:

  — Mergem la Kamieniec… La ce altceva pot să mă gândesc?

  Parcă nici prin minte nu i-ar fi trecut vreodată să se gândească la altceva.

  După o vreme, mişcă din mustăţi şi spuse:

  — Ei, dragii mei tovarăşi, mergem la Kamieniec, dar nu vom da cetatea decât morţi!

  — Vom muri! întăriră căpeteniile. O dată i-e dat omului să moară.

  Jupân Zagłoba tăcu un răstimp plimbându-şi privirile peste cei de faţă şi, văzând că toţi aşteptau să audă ce spune el, oftă adânc şi rosti:

  — Să mă ia dracu' dacă nu merg şi eu cu voi!

  CAPITOLUL XLV.

  CÂND PĂMÂNTUL SE ZBICI ŞI IERBURILE crescură, hanul porni în fruntea urdiilor de la Crîm şi Astrahan să-i stea într-ajutor lui Dorosz şi cazacilor răzvrătiţi. Hanul însuşi şi rudele sale, toţi mârzacii şi beii mai de vază purtau caftane trimise în dar de padişah şi nu mai veneau ca altădată asupra Republicii doar ca să ia pradă şi robi; acum porniseră războiul sfânt pentru pieirea Lehistanului şi a creştinătăţii.

  O furtună şi mai ameninţătoare se pregătea la Adrianopol, iar împotriva acestor puhoaie se înălţa numai fortăreaţa de la Kamieniec, astfel că Republica zăcea ca o stepă deschisă tuturor vânturilor sau ca un om bolnav care nu numai că nu se poate apăra, dar nu era în stare nici măcar să se ridice în picioare. Deşi învingătoare în cele din urmă, ţara era vlăguită de războaiele purtate înainte împotriva suedezilor şi a prusienilor, a cazacilor şi a maghiarilor, a septentrionilor; confederaţiile ostăşeşti ale magnaţilor şi răscoala de blestemată amintire a lui Lubomirski o storseseră de putere, iar acum o istoveau şi mai mult zavistiile dinăuntru, nătângia regelui, certurile magnaţilor, orbirea şleahtei şi groaza războiului civil. În zadar îi prevenea pe toţi marele Sobieski de primejdia care se apropia, nimeni nu voia să creadă într-un război; mijloacele de apărare fuseseră lăsate baltă, aşa că vistieria era goală şi hatmanii n-aveau oşteni, împotriva unei puteri pe care întreaga armie a tuturor noroadelor creştine abia dacă ar fi putut s-o înfrunte, hatmanul nu era în stare să ridice mai mult de câteva mii de oameni.

  În acest timp, în răsărit, unde domnea atotputernică voinţa padişahului, iar naţiile alcătuiau un singur paloş în mâna unui om, lucrurile stăteau cu totul altfel. Din clipa în care se înălţase marele prapur al prorocului şi se atârnaseră tuiurile la poarta seraiului şi pe turnurile seraschieratului{141}, iar ulemalele{142} începuseră să vestească războiul sfânt, se urnise jumătate din Asia şi toată partea de miazănoapte a Africii. Însuşi padişahul veni în primăvară pe câmpul de la Kuczunkaury şi începu să strângă în jurul lui o putere cum nu se mai văzuse de multă vreme în lume. O sută de mii de spahii şi ieniceri, oşteni de elită la turci, străjuiau sfânta-i persoană. Apoi începură să curgă armii din toate ţările şi paşalâcurile îndepărtate. La început se înfăţişară neamurile care trăiau în Europa. Sosiră astfel pâlcurile călare ale beilor din Bosnia, îmbrăcate în mundire roşietice; furia le era asemenea fulgerului. Veniră luptătorii sălbatici din Albania, care se băteau pe jos cu hangerul, cete de sârbi turciţi, veniră noroadele care locuiau pe amândouă malurile Dunării şi mai jos, de cealaltă parte a Balcanilor, până hăt! la munţii Greciei. Fiecare paşă aducea o armie întreagă care ar fi fost în stare şi singură să se reverse peste fruntariile lăsate de izbelişte ale Republicii. Veniră muntenii şi moldovenii, apoi tătarii din Dobrogea şi de la Białogród. Sosiră câteva mii de lipcani şi ceremişi, conduşi de înfricoşătorul Azja, fiul lui Tuhai-bei, care aveau să slujească drept călăuze prin ţara pe care o cunoşteau de minune.

  După aceea începură să se strângă mulţimile din Asia. Paşalele de la Siwas, Brussa, Alep, Damasc şi de la Bagdad aduseră, afară de oştirea regulată, cete înarmate începând cu locuitorii sălbatici din munţii acoperiţi de păduri de cedri din Asia Mică şi sfârşind cu cei cu pielea negricioasă de pe malurile Tigrului şi ale Eufratului. La chemarea califului răspunseră şi arabii, ale căror burnuzuri albe acoperiră ca fulgii de zăpadă câmpul de la Kuczunkaury; printre ei se aflau şi seminţii nomade din pustiurile nisipoase şi locuitori din Mecca şi Medina. Nu se lăsară mai prejos nici egiptenii. Cei care trăiau la Cairo şi cei care priveau seara în zarea aprinsă a piramidelor, cei care rătăceau printre ruinele Tebei şi cei care locuiau prin ţinuturile întunecoase, de unde Nilul binecuvântat îşi trăgea izvoarele, sau cei cărora soarele le scrădise pielea ca funinginea – se aflau cu toţii la Adrianopol, rugându-se în fiecare seară pentru izbânda islamului şi pentru nimicirea acelei Republici lehistane care apăra de veacuri restul lumii de închinătorii prorocului.

  Se adunaseră sute de mii de oameni, sute de mii de cai nechezau pe pajişti, sute de mii de bivoli, oi şi cămile păşteau alături de hergheliile de cai. Se putea crede că, din porunca lui Dumnezeu, un înger izgonise popoarele din Asia, cum îl alungase şi pe Adam din rai, şi le poruncise să pornească spre alte locuri în care soarele era mai palid, iar stepa se acoperea iarna de zăpadă. Aşa că luptătorii albi, bruni şi negri se urniseră odată cu turmele – mulţi ca nisipul mării. Se auzeau sumedenie de graiuri şi straie felurite străluceau în lumina soarelui de primăvară. Noroadele se minunau unele de altele, nu-şi cunoşteau obiceiurile, armele, felul de a lupta şi numai credinţa unea aceste seminţii rătăcitoare; când muezinii începeau să-i cheme la rugăciune, se întorceau cu toţii spre răsărit, rostind într-un glas numele lui Allah.

  Numai slujitorii din jurul sultanului erau mai numeroşi decât toţi oştenii Republicii. În urma oştilor şi a gloatelor înarmate sosiră o droaie de negustori care vindeau tot felul de mărfuri; căruţele lor şi ale oştirii semănau cu nişte râuri uriaşe.

  Cele două paşale cu câte trei tuiuri, care conduceau două pâlcuri de oaste, n-aveau altă treabă decât să facă rost de hrană pentru această mulţime de oameni şi toate erau din belşug. Sângeacul{143} sangritean veghea asupra unei tabere aparte în care se afla pulberea. Armia avea două sute de tunuri, din care zece balimezuri{144} atât de mari, cum nu mai avea nici un rege creştin. Beglerbeii{145} din Asia alcătuiau aripa dreaptă, iar cei din Europa pe cea stângă. Corturile ocupau o întindere uriaşă, astfel că Adrianopolul părea un târguşor mai răsărit alături de tabără. Numai corturile sultanului, strălucind de purpură, şnururi de mătase, atlaz şi broderii de aur, erau cât un oraş. Printre ele mişunau străjile înarmate şi casapii tuciurii din Abisinia în caftane galbene şi albastre, hamali vânjoşi din seminţiile curde năimiţi pentru purtatul poverilor, copii de casă din ţinuturile uzbecilor, cu chipul peste măsură de frumos şi cu ciucuri de mătase pe frunte, şi mulţimea celorlalţi slujitori, pestriţă şi colorată ca florile stepei, rândaşii de la grajduri, cei de la cămări, făclieri şi alţii aflaţi în slujba curtenilor de vază.

  Pe medeanul ce se întindea în jurul curţii sultanului, care prin bogăţia şi strălucirea ei amintea raiul făgăduit credincioşilor, se înălţau mai puţin arătoase, dar asemenea cu ale unor regi, curţile vizirului, ale ulemalelor şi ale paşei de Anatolia, tânărul caimacam Cara Mustafa, asupra căruia erau îndreptate privirile sultanului şi ale întregii oştiri, el fiind socotit viitorul „soare” al războiului.

  Înaintea corturilor padişahului se vedeau străjile chipeşe din pedestrimea „leşească”, ce purtau cuşme atât de înalte, încât păreau nişte uriaşi. Ca arme aveau geriduri{146} înfipte în vârful unor prăjini lungi şi iatagane. Adăposturile lor de pânză ajungeau până la cele ale meşteşugarilor sultanului. Mai încolo se afla tabăra spăimoşilor ieniceri, înarmaţi cu muschete şi suliţe, care alcătuiau miezul puterii turceşti. Nici împăratul neamţ, nici regele frâncilor nu se puteau lăuda cu o pedestrime atât de numeroasă şi atât de pricepută în luptă.

  În războaiele cu Republica, luptătorii sultanului, mai slabi, nu se puteau măsura de la egal la egal cu oştirea regulată şi arareori se întâmpla să-i copleşească prin număr şi să-i învingă. Ienicerii însă cutezau să ţină piept chiar steagurilor regulate. Băgaseră groaza în toată creştinătatea şi erau temuţi şi la Ţarigrad. De multe ori sultanul însuşi tremura înaintea acestor pretorieni, iar marele agă al „mieluşeilor” era unul dintre dregătorii de frunte ai divanului.

  Dincolo de ieniceri se găseau spahii, dincolo de ei oştile regulate ale paşalelor, iar mai departe oştenii obişnuiţi, Toată tabăra aceasta stătea de câteva luni aproape de Constantinopol, aşteptând ca armata să se rotunjească prin sosirea pâlcurilor din ţinuturile cele mai depărtate ale împărăţiei turceşti, iar soarele primăverii să usuce pământul jilăvit şi să le uşureze drumul spre Lehistan.

  Şi soarele, asemenea unui supus al sultanului, pripea cu hărnicie. De la începutul lui aprilie până în mai ploile calde udară doar de câteva ori câmpul de la Kuczunkaury, aşa că deasupra cortului sultanului se întindea tăria albastră fără pic de nor. Strălucirile zilei se răsfrângeau în pânza albă, în chipiurile înalte, în vârfurile coifurilor, ale flamurilor şi ale geridurilor, înecând totul – tabără, corturi, oamenii şi animalele – într-o mare de lumină. Seara pe cerul senin se înălţa secera lunii, luând sub oblăduirea-i tăcută miile de războinici care, sub semnul ei, porneau să cucerească noi pământuri; apoi se ridica tot mai mult pe bolta întunecată şi pălea în jariştea focurilor. Când flăcările bobotăilor se iveau pe toată întinderea aceasta uriaşă, când arabii desculţi din Alep şi Damasc, numiţi masalagii, aprindeau lămpile verzi, roşii, galbene şi albastre înaintea corturilor sultanului şi ale vizirului, părea că o bucată de cer căzuse pe pământ şi stelele licăreau pe câmpul de la Kuczunkaury.

  Rânduiala deplină şi ascultarea domneau în toată oştirea. Paşalele se încovoiau sub voinţa sultanului, cum se îndoaie trestia în bătaia vântului, iar oştenii tremurau de frica lor. Oamenii şi animalele aveau hrană de ajuns. Toate erau din belşug şi la timpul potrivit. După o rânduială deplină se desfăşurau, de asemenea, ceasurile de muştru, de masă şi de rugăciune. În clipa când muezinii începeau să cheme credincioşii la rugăciune din minaretele de lemn înjghebate la repezeală, toată armia se întorcea cu faţa spre răsărit, fiecare îşi aşternea dinainte o blană sau un covoraş şi toată oştirea cădea în genunchi ca un singur om. Rânduiala şi asprimea dădeau curaj mulţimilor şi sufletele se umpleau de nădejdea sigură a izbânzii.

  Sultanul veni în tabără pe la sfârşitul lui aprilie, dar oastea nu se urni. Aşteptă mai mult de o lună să sece apele; între timp muştruluia oştenii, îi obişnuia cu viaţa de tabără, domnea şi primea solii sub baldachinul de purpură.

  Frumoasă ca un vis, prima soţie, Kasseka{147}, îl însoţise până aici, aducându-şi o curte aidoma raiului.

  Stăpâna veni în cortul de tafta purpurie într-o caleaşcă aurită, urmată de altele asemenea şi de cămile albe din Siria, acoperite şi ele cu purpură şi încărcate cu poveri. Huriile şi baiaderele îi cântau pe drum. Litaniile dulci răsunau molcom îndată, când, obosită, îşi închidea pleoapele mătăsoase, şi o ajutau să aţipească. În timpul zilei, când era foarte cald, legănau deasupra ei evantaie din pene de struţ şi de păun; mirodenii nepreţuite din Orient fumegau în cupe indiene înaintea cortului ei. Era înconjurată de toate comorile, minunăţiile şi avuţiile pe care puteau să i le ofere Răsăritul întreg şi puterea sultanului. Hurii, baiadere, casapi negri, slujitoare, copii de casă aidoma îngerilor, cămile siriene, cai din pustiurile Arabiei, într-un cuvânt, tot alaiul strălucea de ţesături scumpe, laméuri, brocarturi, făcea ape-ape, asemeni curcubeului încărcat de diamante, rubine, smaralde şi safire. Înaintea ei se prosternau în pulbere noroadele, neîngăduind să-şi ridice ochii spre chipul la care numai padişahul avea dreptul să privească. Întreg alaiul părea o nălucire de pe alt tărâm, o nălucire alcătuită de însuşi Allah din vedenii amăgitoare şi coborâtă pe pământ.

  Soarele încălzea din ce în ce mai puternic şi în cele din urmă veniră şi zilele de arşiţă. Aşa că într-o seară flamura fu înălţată în vârful unei prăjini înaintea cortului sultanului şi o lovitură de tun vesti oştirii şi noroadelor că puhoiul se urnea spre Lehistan. Uriaşa tobă sfântă începu să bubuie, urmată îndată de toate celelalte, fluierele răsunară, ascuţit, dervişii pioşi, pe jumătate goi, începură să urle şi râul porni înainte de căderea nopţii, ca să se ferească de dogoreala soarelui. Oştirea avea însă să se mişte abia după câteva ceasuri de la primul semn. Întâi plecă tabăra, plecară paşalele care se îngrijeau de hrana oştirii, plecară pâlcuri întregi de meşteşugari care aveau să întindă corturile, plecară caii şi cămilele de povară şi ciopoarele menite tăierii. În această noapte şi în cele următoare marşul avea să dureze numai şase ceasuri şi în asemenea rânduială ca fiecare oştean, odată sosit la locul de popas, să aibă asigurată hrana şi odihna.

  Când în cele din urmă veni timpul să pornească şi oştirea, sultanul urcă pe o înălţime ca să-şi bucure ochii cu vederea armiei întregi. Îl însoţeau vizirul, ulemalele, tânărul caimacam Cara Mustafa, „viitorul soare al războiului”, şi străjile din pedestrimea „leşească”…Noaptea era senină şi luminoasă; luna strălucea puternic şi sultanul ar fi vrut să-şi îmbrăţişeze cu privirea toate pâlcurile, dar nici un ochi omenesc nu era în stare să le cuprindă, fiindcă, deşi mergeau destul de strâns, se înşiraseră pe câteva mile.

  Se bucură totuşi în inima lui şi, prefirând boabele aromitoare ale mătăniilor din lemn de santal, îşi înălţă ochii spre cer în semn de mulţumire că Allah îl făcuse stăpân peste atâtea noroade şi oşteni.

  Deodată, când capul coloanei aproape că pieri în depărtare, îşi întrerupse rugăciunea şi, întorcându-se către Cara Mustafa, rosti:

  — Am uitat, cine merge în frunte?

  — Lumină a raiului! răspunse Cara Mustafa – în frunte sunt lipcanii şi ceremişii conduşi de câinele tău Azja, feciorul lui Tuhai-bei…

  CAPITOLUL XLVI.

  DUPĂ CE ÎNTÂRZIASE MULTA VREME pe câmpul de la Kuczunkaury, fiul lui Tuhai-bei plecase într-adevăr în fruntea întregului puhoi turcesc spre hotarul Republicii.

  După înfrângerea grea pe care o suferiseră planurile lui şi el însuşi din pricina curajoasei Basia, se părea că steaua norocului îi zâmbeşte iarăşi.

  Rana i se vindecase. E adevărat că frumuseţea chipului îi pierise pentru totdeauna; un ochi i se scursese, nasul era zdrobit, iar faţa lui, care semăna altădată cu un cap de şoim se sluţise înfiorător. Dar tocmai spaima pe care o stârnea printre oameni îi câştigară şi mai mult respectul tătarilor sălbatici din Dobrogea. Vestea venirii lui la Adrianopol se răspândise în toată tabăra, iar isprăvile îi crescuseră în povestirea oamenilor, devenind vrednice de un uriaş. Se spunea că adusese pe toţi lipcanii şi ceremişii în slujba sultanului, că-i lovise pe leşii nepregătiţi ca nimeni altul, că arsese toate oraşele de pe şleaul Nistrului, nimicise garnizoanele şi luase prăzi însemnate. Cei care mergeau întâia dată asupra Lehistanului, cei care, venind din colţurile îndepărtate ale Răsăritului, nu cunoscuseră până acum armele leşeşti, cei cărora le bătea inima de spaimă la gândul că în curând vor fi nevoiţi să dea ochii cu acea înfricoşătoare călărime a necredincioşilor – vedeau în tânărul Azja pe luptătorul care ţinuse piept leşilor, care nu se temuse de ei, învingându-i chiar şi făcând astfel începutul fericit al războiului. Vederea „viteazului” le insufla curaj; iar pentru că Azja era fiul îngrozitorului Tuhai-bei, al cărui nume era cunoscut în tot Răsăritul, toţi ochii se îndreptau cu atât mai mult asupra lui.

  — L-au crescut leşii – se vorbea – dar el e fiul unui leu; i-a muşcat şi s-a întors în slujba padişahului.

  Până şi vizirul dorise să-l vadă, iar „viitorul soare al războiului”, tânărul caimacam Cara Mustafa, plăcându-i faima ostăşească şi luptătorii sălbatici, îl îndrăgise. Amândoi îl întrebaseră în amănunt despre Republică şi hatman, despre oştirea polonă şi despre Kamieniec şi se bucuraseră foarte de răspunsurile lui din care înţelegeau că războiul nu va fi prea greu, aducându-i sultanului o izbândă uşoară asupra leşilor, iar lui numele de „ghazi”, adică învingătorul. Aşa că, după aceea, Azja avusese de multe ori prilejul să cadă cu faţa la pământ înaintea vizirului, să stea lângă cortul caimacamului şi să primească daruri bogate de la amândoi: cămile, cai şi arme.

  Marele vizir îi dăruise un caftan de lamé argintiu care îl înălţase în ochii tuturor lipcanilor şi ai ceremişilor. Kryczyński, Adurowicz, Morawski, Grocholski, Tworkowski, Aleksandrowicz, pe scurt, toţi rotmiştrii care trăiseră mai de mult în Republică şi o slujiseră, iar acum se întorseseră sub ascultarea sultanului, încuviinţaseră fără crâcnire conducerea vlăstarului lui Tuhai-bei, cinstind în el în aceeaşi măsură obârşia de cneaz şi pe luptătorul care primise un caftan. Ajunse astfel un mârzac însemnat şi peste două mii de oşteni, cu mult mai îndemânatici decât tătarii obişnuiţi, îi ascultau poruncile. Războiul care se apropia putea să-i dea prilejul mai mult decât altora să iasă în evidenţă; putea să-l ridice sus de tot, aducându-i dregătorii, faimă şi putere.

  Cu toate acestea, Azja purta otravă în suflet. Mai întâi se simţea umilit în mândria lui că tătarii nu preţuiau în ochii turcilor, mai ales în ai ienicerilor şi spahiilor, mai mult decât preţuiau câinii de hăituiala pentru vânători.

  El mai însemna ceva, dar tătarii erau socotiţi călăreţi slabi. Turcul avea nevoie de ei, uneori se temea, dar în tabără îi dispreţuia. Văzând aceasta, Azja îşi despărţi lipcanii de grosul tătarilor, ca pe nişte oşteni mai buni, supărând astfel pe mârzacii din Dobrogea şi de la Bialogród şi neizbutind să convingă pe căpeteniile turcilor că lipcanii sunt într-adevăr mai acătării decât ceambulurile obişnuite. Pe de altă parte, crescut într-o ţară creştină, printre şleahtici şi cavaleri, nu se putea obişnui cu obiceiurile orientale, în Republică era doar un porucinic ca toţi ceilalţi, dar când se înfăţişa căpeteniilor mai mari şi chiar înaintea hatmanului, nu era nevoit să se umilească atâta, cum făcea acum de când era mârzac şi căpetenie peste toate pâlcurile de lipcani. Aici trebuia să se prosterne până la pământ în faţa vizirului, să bată temenele adânci în cortul caimacamului prieten, înaintea paşalelor, a ulemalelor şi a marelui agă al ienicerilor. Azja nu se putea obişnui cu toate acestea; nu uita că era vlăstarul unui viteaz, avea sufletul sălbatic şi mândru care ţintea să se înalţe în tării ca vulturii, de aceea era tare mâhnit.

  Cel mai mult suferea însă din pricina Basiei. Nu mai vorbim că un braţ slab de femeie îl doborâse de pe cal pe el, care la Bracław, la Kalnik şi în alte o sută de locuri îi chemase la luptă şi-i învinsese pe cei mai cutezători războinici zaporojeni, nu mai vorbim de ruşinea pe care o îndurase. El o îndrăgise însă peste măsură pe polcovniceasă, vrând s-o aibă în cortul său, să se uite la ea, s-o bată şi s-o sărute. Dacă l-ar fi rugat cineva să aleagă între a fi padişah cu jumătate de lume la picioare şi a o lua în braţe, a-i simţi lângă inimă căldura sângelui, răsuflarea pe faţă şi gura pe buzele lui – ar fi preferat-o pe ea în locul Ţarigradului, al Bosforului şi al numelui de calif. O dorea, pentru că o iubea; o dorea, pentru că o ura; o dorea cu atât mai mult, cu cât aparţinea altuia, cu atât mai mult, cu cât o ştia mai fără vină şi mai credincioasă, mai neîntinată. Adesea, când îşi amintea în cort că îi sărutase ochii o dată într-o râpă, după bătălia cu Azba-bei, iar lângă Raszków o strânsese la pieptul lui, îl năpădeau pofte nebune. N-avea nici cea mai mică idee ce se întâmplase cu ea, dacă se întorsese la Chreptiów sau pierise pe drum. Câteodată se simţea uşurat la gândul că se prăpădise, alteori era copleşit de o jale adâncă. Erau clipe când se gândea că ar fi fost mai bine dacă nu încerca s-o răpească; era mai bine dacă nu ardea Raszków şi nu venea aici; ar fi rămas lipcan la Chreptiów şi ar fi putut măcar să privească la ea.

  O avea, în schimb, pe nefericita Zosia Boska în cortul lui. Viaţa ei se scurgea într-o ascultare de roabă, în ruşine şi spaimă necontenită, fiindcă în sufletul lui Azja nu se afla pic de milă pentru ea. O chinuia numai pentru că nu era Basia. Avea într-adevăr dulceaţa şi farmecul unei flori de câmpie, era tânără şi frumoasă, aşa că se înfrupta din frumuseţea ei, dar din orice pricină o lovea cu piciorul ori îi biciuia cu gârbaciul trupul alb. Nici în iad n-ar fi trăit mai rău, fiindcă aici pierduse orice nădejde. Viaţa ei înflorise ca o primăvară la Raszków, încălzită de dragostea pentru tânărul Nowowiejski. Îl iubise din tot sufletul, iubise din toate puterile această fire vitează, nobilă şi cinstită, iar acum ajunsese jucăria şi roaba acestui chior înspăimântător; tremurând ca un câine bătut, era silită să se târască la picioarele lui, să-l privească în ochi, să vadă dacă mâna nu se întinde după biciul din vână de bou şi să-şi înăbuşe oftatul şi lacrimile.

  Ştia prea bine că nu are şi nu poate să aibă milă de ea; chiar dacă ar fi scăpat prin cine ştie ce minune din puterea lui, nu mai era Zosia de altădată, curată ca prima zăpadă, în stare să răsplătească iubirea cu inima-i feciorelnică. Totul trecuse fără putinţă de întoarcere. Deoarece nu-şi găsea nici o vină pentru umilinţa ruşinoasă în care trăia acum, dimpotrivă, fusese întotdeauna o jupâniţă fără pată, nevinovată ca un mieluşel, bună ca un porumbel, încrezătoare ca un copil, neprefăcută şi iubitoare – nu pricepea de ce i se întâmplă asemenea nedreptate care nu mai poate fi răsplătită în nici un fel, de ce s-a abătut asupră-i mânia năprasnică a lui Dumnezeu – şi zbuciumul acesta îi adâncea suferinţa şi deznădejdea.

  Aşa i se scurgeau zilele, săptămânile şi lunile. Azja sosise de cu iarnă pe câmpul de la Kuczunkaury, iar marşul către fruntariile Republicii începuse abia în iunie. Zosia petrecuse tot timpul acesta în ruşine, chinuri şi trudă. Fiindcă Azja, cu toată frumuseţea şi delicateţea ei, cu toate că o ţinea în cortul lui, nu numai că n-o iubea, dar mai degrabă o ura, pentru că nu era Basia, şi o socotea o roabă de rând, aşa că trebuia să muncească într-adevăr ca o roabă. Ea îi adăpa caii şi cămilele la râu, ea îi căra apă să se spele şi lemne de foc, ea îi aşternea blănurile pentru noapte şi-i făcea mâncare. În alte pâlcuri de oaste turcească, femeile nu îndrăzneau să iasă din corturi de frica ienicerilor sau din obişnuinţă, dar tabăra lipcanilor era ceva mai departe, iar obiceiul de a-şi ascunde femeile nu se înstăpânise printre ei, întrucât trăiseră în Republică, unde se învăţaseră cu alte deprinderi. Roabele oştenilor de rând, dacă avea vreunul, nu-şi ascundeau nici măcar faţa cu văluri. E adevărat că femeilor nu le era îngăduit să se depărteze de medeanul taberei lipcane, căci ar fi fost răpite, dar pe medean umblau încoace şi încolo fără primejdie, ocupându-se cu treburile gospodăreşti.

  Cu toată cazna, pentru Zosia era o adevărată fericire să se ducă după lemne sau la râu, să adape caii şi cămilele, întrucât, temându-se să plângă în cort, îşi dădea drumul lacrimilor pe drum. Odată, în timp ce aducea o legătură de vreascuri, se întâlnise cu mama ei, pe care Azja o dăruise lui Halim. Îşi căzuseră în braţe şi le despărţiseră cu forţa; chiar dacă pe urmă Azja o biciuise pe Zosia, lovind-o cu gârbaciul pe unde nimerea, întâlnirea îi mai ogoise rănile pe care le purta în suflet. Altă dată, în timp ce spăla batistele şi obielele lui Azja la vad, Zosia o văzu de departe pe Ewka gemând sub greutatea găleţilor cu apă. Se schimbase mult şi devenise greoaie, dar trăsăturile ei, deşi acoperite de văluri, îi aduseră aminte de Adam şi o durere atât de crâncenă îi sfâşie inima, încât o clipă i se făcu negru înaintea ochilor. Nu-şi spuseră nimic de frică.

  Spaima înăbuşi şi învinse curând toate celelalte simţăminte ale Zosiei, înlocuindu-i orice dorinţă, nădejde sau aducere aminte. Singurul ei gând era să nu fie biciuită. În locul ei, Basia l-ar fi ucis din prima zi pe Azja cu propriu-i jungher, fără să ţină seama de urmări, dar temătoarea Zosia, un copil încă, nu avea curajul Basiei.

  În cele din urmă, ajunse să socotească mană cerească rarele clipe când Azja, sub înrâurirea poftelor, îşi apropia faţa sluţită de gura ei. Când se afla în cort, nu-şi lua ochii de la stăpânul ei, străduindu-se să ghicească dacă era mânios sau nu, urmărindu-i mişcările şi dorind să-i preîntâmpine toate voile.

  Uneori se întâmpla să greşească şi când vedea colţii lucind de sub mustaţă, ca bătrânului Tuhai-bei, se târa moartă de frică la picioarele lui, lipindu-şi buzele palide de încălţările lui, îmbrăţişându-i genunchii şi ţipând ca un copil îngrozit:

  — Azja, nu mă bate! iartă-mă, Azja, nu mă bate!

  Dar n-o ierta aproape niciodată, chinuind-o nu numai pentru că nu era Basia. Fusese cândva logodnica lui Nowowiejski. Azja avea un suflet neînfricat, dar între el şi Nowowiejski erau atâtea datorii neplătite, încât ori de câte ori se gândea la uriaşul acela cu inima încrâncenată de răzbunare, tânărul lipcan era cuprins de nelinişte. Avea să fie război şi era cu putinţă să se întâlnească. Azja nu putea să nu-şi închipuie o împrejurare de acest fel şi, pentru că asemenea gânduri îi treceau prin minte numai la vederea Zosiei, se răzbuna asupra ei, ca şi când ar fi vrut să scape de teamă cu ajutorul loviturilor de bici.

  În sfârşit, sosi clipa când sultanul dădu porunca de plecare. Fireşte, lipcanii şi după ei toţi tătarii din Dobrogea şi de la Białogrod aveau să pornească în fruntea oştirii. Aşa hotărâseră sultanul, vizirul şi caimacamul. La început însă, până în Balcani, se ţinură laolaltă. Înaintarea era prea grea, fiindcă din pricina arşiţei mergeau numai noaptea, oprindu-se din popas în popas tot la şase ceasuri. Butoaie cu smoală ardeau pe marginea drumului, iar masalagiii îi luminau calea sultanului cu opaiţe colorate. Furnicarul omenesc se scurgea ca un val peste întinderile nemărginite şi umplea văile ca un nor de lăcuste, acoperind munţi întregi. În urma oştenilor veneau carele de povară şi haremurile, urmate de nenumărate cirezi de vite.

  În mlaştinile dinaintea Balcanilor, caleaşca aurită şi purpurie a favoritei Kasseka se împotmoli atât de rău, încât nici cu douăzeci de bivoli nu fură în stare s-o scoată din noroi. „Stăpâne, e un semn rău pentru tine şi pentru toată oştirea!” îi spuse marele muftiu{148} sultanului. „Semn rău!” repetară dervişii pe jumătate nebuni. Astfel că sultanul se înspăimântă şi hotărî să trimită înapoi toate femeile din tabără împreună cu frumoasa Kasseka.

  Porunca fu vestită întregii oştiri. Oştenii care n-aveau unde să-şi trimită roabele şi, iubindu-le, nu voiau să le vândă spre desfătarea altora, le uciseră. Altele fură cumpărate cu miile de negustorii din Caravanserai, pentru a fi vândute mai târziu în pieţele de la Stambul şi din celelalte oraşe din Asia Mică.

  Trei zile la rând tabăra se prefăcu într-un iarmaroc uriaş. Azja nu şovăi s-o pună în vânzare pe Zosia, care fu cumpărată îndată cu bani buni de un negustor de bacalii din Stambul pentru fiul său.

  Era un om cu inimă bună, fiindcă rugat cu lacrimi în ochi de Zosia, o cumpără şi pe mama ei de la Halim; adevărat, cu un preţ de nimic. A doua zi plecară amândouă la Stambul odată cu celelalte femei. Soarta Zosiei se îmbunătăţi aici simţitor. Noul stăpân o îndrăgi şi după câteva luni o ridică la rangul de soţie. Nu se mai despărţi niciodată de mama ei.

  Mulţi oameni, printre ei destul de multe femei, se întorceau în ţară adesea după o robie îndelungată. Mai mult ca sigur că se găsise cineva s-o caute şi pe Zosia cu ajutorul oamenilor şi al negustorilor greci sau prin slujitorii solilor Republicii, dar toate strădaniile rămăseseră zadarnice. Apoi căutările se întrerupseră deodată şi Zosia nu mai văzu niciodată meleagurile natale şi chipurile celor dragi. Trăi în harem până la moarte.

  CAPITOLUL XLVII.

  ÎNAINTE DE PLECAREA TURCILOR de la Adrianopol, în toate staniţele de pe malul Nistrului se iscă mare forfotă. Mai ales la Chreptiów, care se afla mai aproape de Kamieniec, veneau întruna gonacii hatmanului aducând felurite porunci pe care micul viteaz le îndeplinea singur, iar dacă nu-l priveau, le trimitea mai departe prin oameni siguri. Ca urmare a acestor porunci, garnizoana de la Chreptiów se micşoră simţitor. Jupân Motowidło plecase cu seimenii hăt! aproape de Humań, ca să-l întărească pe Hanenko care, cu o mână de cazaci rămaşi credincioşi Republicii, se hărţuia cum putea cu Dorosz şi cu urdia de la Crîm venită în ajutorul lui. Jupân Muszalski, arcaşul neîntrecut, jupân Snitko cu blazonul Luna tăinuită, jupân Nienaszyniec şi jupân Hromyka conduseseră steagul de elită şi dragonii lui Linkhauz la aşezarea de tristă amintire de la Batoh, unde se afla jupân Lużecki, care trebuia să supravegheze împreună cu Hanenka mişcările lui Doroszeńko. Jupân Bogusz primise poruncă să rămână la Mohilów până când va vedea ceambulurile cu ochiul liber. Îndrumările hatmanului îl căutaseră şi pe faimosul jupân Ruszczyc, pe care-l întrecea doar pan Wołodyjowski, dar jupân Ruszczyc plecase cu câteva zeci de oşteni în stepă şi i se pierduse urma. Abia mai târziu auziră de el, când se răspândiră zvonuri ciudate cum că în jurul taberei lui Doroszeńko şi al bulucurilor urdiei ar da târcoale un duh rău care răpeşte oştenii răzleţi şi cetele mai mici. Ghiciră îndată cu toţii că vrăjmaşul era hărţuit de jupân Ruszczyc, fiindcă afară de micul viteaz nu era nimeni în stare să-l zădărască în acest chip.

  Wołodyjowski, cum se ştie, avea să meargă la Kamieniec, deoarece acolo avea hatmanul nevoie de el, socotindu-l un oştean care va insufla curaj locuitorilor şi garnizoanei. Hatmanul era convins că cetatea va cădea, însă voia să reziste cât mai mult, până când Republica avea să-şi adune destule forţe ca să se apere. De aceea, îl trimitea aproape la moarte sigură pe cel mai destoinic şi mai iubit cavaler al Republicii.

  Îl trimitea la moarte pe cel mai vrednic oştean şi nu-i părea rău de el. Hatmanul gândise întotdeauna, cum avea să spună mai apoi lângă Viena, că jupâneasa lui Marte poate să nască oamenii, dar numai Marte îi pierde. El însuşi era gata să-şi dea viaţa şi socotea că asta este prima datorie a oşteanului, iar când prin moartea lui putea să aducă ţării servicii însemnate, atunci jertfa lui era cea mai mare răsplată. Hatmanul ştia că micul viteaz e de aceeaşi părere cu el.

  Şi pe urmă, nu era timpul să cruţe câte un oştean, când pieirea ameninţa bisericile, ţinuturile, Republica întreagă, când Răsăritul se ridicase cu putere nemaipomenită asupra Europei, vrând să cucerească toată creştinătatea care, apărată de pieptul Republicii, nu se gândea să-i vină în ajutor. Hatmanul voia deci ca cetatea de la Kamieniec să apere mai întâi Republica, iar aceasta, mai târziu, să apere restul lumii creştine.

  Câte nu s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi avut forţe destule, dacă n-ar fi slăbit-o samavolniciile de tot felul. Hatmanul însă n-avea nici măcar atâta oaste cât să-i ajungă pentru o luptă de hărţuială, ce să mai vorbim de un război adevărat. Dacă trimitea într-un loc câteva zeci de oşteni, se făcea îndată o spărtură prin care valul năvălitorilor putea să se reverse în voie. Străjile pe care sultanul le rânduia noaptea în tabăra lui erau mai numeroase decât steagurile hatmanului. Puhoiul se apropia din două părţi, de la Nipru şi dinspre Dunăre. Deoarece Dorosz, ajutat de urdia de la Crîm, era mai aproape şi începuse să treacă totul prin foc şi sabie, cele mai multe pâlcuri de oaste se îndreptaseră asupra lui, aşa că în cealaltă parte oştenii nu ajungeau nici pentru cercetare.

  În asemenea împrejurări grele, hatmanul îi scrise lui Wołodyjowski cuvintele scurte care urmează: „Mă gândeam să te trimit la Raszków înaintea vrăjmaşului, dar mi-a fost teamă că, după ce urdia va trece prin cele şapte vaduri ale Nistrului şi va lua ţinutul în stăpânire, n-ai să izbuteşti să te mai întorci până la Kamieniec, unde e neapărată nevoie de tine. Abia ieri mi-am adus minte de Nowowiejski care e un oştean încercat şi hotărât şi pentru că omul la disperare e gata de orice, gândesc că mă va sluji cum nu se poate mai bine. Dacă poţi să-i trimiţi ceva călărime uşoară, trimite-i, iar el să plece cât mai departe şi să se arate pretutindeni, vestind numărul mare al oştilor noastre, iar când va vedea vrăjmaşul, să-l momească ici şi colo fără să se lase prins. Se cunoaşte pe unde va veni, dar dacă va băga de seamă ceva nou, să-ţi dea numaidecât de ştire, iar tu să repezi călăreţi la mine şi la Kamieniec. Nowowiejski să plece cât poate de repede, iar tu să fii gata să porneşti spre Kamieniec, dar să aştepţi până când vor sosi veşti din olatul moldav şi de la Nowowiejski.”

  Întrucât Nowowiejski se afla deocamdată la Mohilów şi se spunea că avea să vină la Chreptiów, micul viteaz îl înştiinţă să se grăbească, fiindcă la Chreptiów îl aşteaptă porunca hatmanului.

  Nowowiejski sosi a treia zi. Prietenii aproape nu-l mai recunoscură şi se gândiră că jupân Białogłowski îl asemănase pe bună dreptate cu un schelet. Nu mai era zdrahonul dintr-o bucată, zgomotos, vesel, care odinioară se năpustea asupra duşmanului cu hohote de râs aidoma unui nechezat, rotindu-şi sabia cu avântul cu care se învârtesc aripile unei mori de vânt. Slăbise, îngălbenise şi se ogârjise, părând şi mai mare. Privea la oameni clipind din ochi, ca şi când nu şi-ar fi recunoscut nici pe cei mai buni prieteni; uneori era nevoie să-i repete de două ori acelaşi lucru, fiindcă nu înţelegea dintr-odată. Pesemne că prin vene îi curgea suferinţa în lac de sânge; se vedea cât de colo că erau câteva lucruri la care se străduia să nu se gândească, preferând să se arate nepăsător, ca să nu înnebunească. La drept vorbind, prin aceste locuri nu exista om, familie sau căpetenie care să nu fi fost loviţi de nefericire prin braţul păgânului, care să nu plângă vreun cunoscut, prieten sau rudă apropiată. Asupra lui Nowowiejski se abătuse însă o grindină de nenorociri. Într-o singură zi îşi pierduse tatăl, sora şi logodnica pe care o îndrăgise cu toate puterile sufletului său viforos. Ar fi preferat ca sora şi jupâniţa aceea dulce şi iubită să fi murit, să fi pierit de jungher şi foc. Dar amândouă aveau o soartă la gândul căreia cele mai mari chinuri ale lui Nowowiejski nu mai însemnau nimic. Se silea să nu-şi aducă aminte de ele, simţind că asemenea gânduri sunt vecine cu nebunia, dar n-avea încotro, nu se putea stăpâni.

  De aceea, liniştea lui era doar aparentă. În sufletul lui nu sălăşluia resemnarea şi oricine ar fi înţeles de la prima vedere că sub această amorţeală se ascunde ceva ameninţător şi năprasnic care va răbufni odată şi atunci acest uriaş va făptui lucruri înfricoşătoare. Asemenea stihiei dezlănţuite. Toate acestea se citeau atât de limpede pe fruntea lui, încât până şi prietenii se apropiau de el cu anume teamă, ferindu-se să aducă vorba despre cele întâmplate.

  La Chreptiów vederea Basiei îi răscoli vechea durere; în timp ce-i săruta mâinile, începu să geamă ca un zimbru înjunghiat, sângele îi năvăli în ochi şi venele de la gât se umflară ca nişte frânghii. Iar când Basia izbucni în lacrimi şi-i luă capul în mâini ca o mamă, îi căzu la picioare şi stătu aşa multă vreme. În schimb, când află porunca hatmanului, se învioră dintr-odată; o flacără de bucurie ameninţătoare îi strălumina chipul şi zise:

  — Am să fac chiar mai mult decât atât!

  — Dacă te întâlneşti cu câinele ăla turbat, trage-i o chelfăneală să te pomenească! se amestecă Zagłoba.

  La început, Nowowiejski nu răspunse nimic, se uită doar încurcat la jupân Zagłoba; deodată nebunia îi sticli în ochi, se ridică şi începu să se apropie de bătrânul şleahtic, ca şi când ar fi vrut să se arunce asupra lui.

  — Domnia Ta – spuse – poţi oare să mă crezi că eu nu i-am făcut nici un rău acestui om şi am fost totdeauna binevoitor cu el?

  — Cred, cred! răspunse în grabă jupân Zagłoba, retrăgându-se prevăzător în spatele micului cavaler. Aş merge şi eu cu tine, dar podagra mă muşcă de picioare.

  — Nowowiejski! întrebă micul viteaz – când vrei să porneşti?

  — La noapte.

  — Am să-ţi dau o sută de dragoni. Eu am să rămân aici cu o sută de pedestraşi. Hai pe medean.

  Şi ieşiră să dea poruncile de trebuinţă.

  În prag îi aştepta încordat ca o strună Zydor Luśnia. Vestea campaniei se răspândise pe medean, aşa că vagmistrul începu să-l roage pe polcovnic, în numele lui şi al tovarăşilor lui, să-i îngăduie să plece cu Nowowiejski.

  — Chiar aşa? vrei să mă părăseşti? se arătă mirat Wołodyjowski.

  — Jupâne polcovnic, noi am jurat să ne răzbunăm şi poate că va cădea în mâinile noastre!

  — Adevărat! Mi-a spus şi jupân Zagłoba – răspunse micul oştean. Luśnia se întoarse către Nowowiejski:

  — Jupâne porucinic!

  — Ce vrei?

  — Dacă punem laba pe el, vreau să-i plătesc eu cu vârf şi îndesat…

  Pe faţa mazurianului se întipări o înverşunare de-a dreptul animalică, încât Nowowiejski se înclină îndată înaintea lui Wołodyjowski şi-l rugă:

  — Înălţimea Ta, dă-mi-l pe omul acesta!

  Wołodyjowski nici nu se gândea să se împotrivească şi în aceeaşi seară, înainte de lăsarea întunericului, o sută de cai porniră la drum cu Nowowiejski în frunte.

  Merseră pe şleaul cunoscut până la Mohilów şi Jampol. La Jampol se întâlniră cu vechea garnizoană de la Raszków, din care două sute de oameni se alăturară lui Nowowiejski din porunca hatmanului, iar restul sub conducerea lui jupân Białogłowski aveau să se ducă la Mohilów, unde se afla jupân Bogusz.

  Nowowiejski se îndreptă în jos, spre Raszków.

  Împrejurimile erau cu totul pustii; târguşorul se prefăcuse într-o grămadă de cenuşă pe care vânturile o împrăştiaseră în cele patru colţuri ale lumii, iar puţinii locuitori care scăpaseră cu viaţă fugiseră şi ei dinaintea furtunii ce se apropia. Era începutul lui mai şi urdia dobrogeană putea să se ivească în fiecare clipă prin acele locuri, aşa că era primejdios să mai întârzie.

  Urdiile stăteau încă alături de turci pe câmpul de la Kuczunkaury, dar locuitorii de prin aşezările de la Raszków n-aveau de unde să ştie, aşa că toţi câţi mai rămăseseră după măcelul din urmă plecaseră mai devreme încotro văzuseră cu ochii.

  Pe drum, Luśnia se gândea la tot felul de planuri şi de şiretlicuri pe care, după credinţa lui, trebuia să le urmeze Nowowiejski, dacă voia să-l surprindă pe vrăjmaş. Asemenea gânduri le împărtăşea bucuros celorlalţi oşteni.

  — Voi aveţi capete de cai – le spunea – voi nu vă pricepeţi la astfel de lucruri, dar eu sunt vulpe bătrână. Mergem la Raszków, ne pitim prin ascunzătorile de acolo şi aşteptăm. Când o să ajungă urdia la vad, o să treacă mai întâi cete mai mici, cum au ei obiceiul să facă, iar bulucurile o să stea să aştepte până când primesc veste că drumul e slobod. Abia atunci o să ne arătăm noi şi o să-i gonim până hăt! la Kamieniec.

  — Păi aşa nu mai punem noi mâna pe câinele ăla! băgă de seamă un oştean.

  — Tacă-ţi fleanca! răspunse Luśnia. Cine-o să meargă înainte, dacă nu lipcanii…?

  Într-adevăr, prevederile vagmistrului păreau să se împlinească. Când ajunse la Raszków, Nowowiejski lăsă oştenii să se odihnească. Toţi erau siguri că după aceea se vor îndrepta spre peşterile care împânzeau împrejurimile, unde se vor ascunde până la sosirea primelor cete duşmane.

  A doua zi însă, căpetenia conduse steagul dincolo de Raszków.

  „Ne ducem oare până la Jahorlik?” se întrebă vagmistrul.

  Dincolo de Raszków se apropiară de râu, iar după câtva timp se opriră la un loc de trecere căruia i se spunea „Vadul sângeros”…Fără o vorbă, Nowowiejski îmboldi calul să intre în apă şi porni spre malul celălalt.

  Ostenii începură să privească uimiţi unii la alţii.

  — Cum aşa? ne ducem în ţara turcului? se întrebau. Dar aceştia nu erau şleahtici înfumuraţi, gata oricând să se tot sfătuiască şi să se împotrivească, ci oşteni de rând învăţaţi în staniţă să asculte fără crâcnire, aşa că după Nowowiejski intră în apă primul rând, apoi al doilea şi al treilea… Nici urmă de şovăială. Se mirau că numai cu trei sute de cai intrau în împărăţia sultanului pe care nu-l putea învinge toată lumea, dar mergeau înainte.

  În curând apa trecu de şoldurile cailor, astfel că încetară să se mai mire, având grijă să nu se ude desagii cu hrana lor şi a cailor.

  Abia când ajunseră pe malul celălalt începură iarăşi să se uite unii la alţii.

  — O, Doamne! suntem pe tărâmul moldav! spuseră în şoaptă.

  Şi câte unul se uita înapoi, la Nistrul care strălucea în lumina amurgului ca o panglică aurie tivită cu purpură. Stâncile de pe mal, pline de grote adânci, erau şi ele scăldate în potopul de raze. Se înălţau ca un zid care despărţea această mână de oameni de ţara-mamă. Pentru mulţi dintre ei avea să fie despărţirea din urmă.

  Luśnia se gândi că poate căpetenia înnebunise, dar treaba căpeteniei era să poruncească, iar a lui să asculte.

  În acest timp, caii care ieşiseră din apă începură să sforăie cumplit.

  — Sănătate! sănătate! răsunară glasurile oştenilor.

  Era un semn bun şi le mai veni inima la loc.

  — Înainte! porunci Nowowiejski.

  Steagul porni spre soare-apune, spre furnicarul de mii de oameni, spre noroadele care tăbărâseră la Kuczunkaury.

  CAPITOLUL XLVIII.

  TRECEREA NISTRULUI DE CĂTRE NOWOWIEJSKI şi marşul lui cu trei sute de săbii împotriva puterii sultanului, care număra sute de mii de luptători, erau fapte pe care un nepriceput în ale războiului putea să le socotească nebunie curată. Nu era însă decât o campanie îndrăzneaţă care avea toţi sorţii de izbândă.

  Oştenii din acele vremuri porneau nu o dată împotriva unor ceambuluri de o sută de ori mai numeroase; înaintau până sub nasul lor, apoi se lăsau urmăriţi, aşteptând clipa potrivită să atace la rândul lor. Făceau şi ei cum face lupul gonit de haita de câini, care se întoarce şi hărtăneşte pe dulăul ce se încumetă să-l încolţească de-aproape. Vânatul se prefăcea într-o clipă în vânător; fugea, se ascundea, se făcea una cu pământul, dar gonit, gonea şi el, lovind pe neaşteptate şi muşcând de moarte. Acesta era felul de luptă al tătarilor, în care potrivnicii se întreceau în viclenie, capcane şi hărţuială. Cel mai priceput în astfel de încăierări se dovedise pan Wołodyjowski, după care venea jupân Ruszczyc, apoi jupân Piwo şi jupân Motowidło, dar şi Nowowiejski, luptând de copil prin stepă, se număra printre cei mai buni, de aceea era lesne de presupus că, apărând în preajma urdiei, nu se va lăsa prins.

  Cutezanţa lui putea să izbutească şi pentru că dincolo de Nistru se întindeau ţinuturi pustii, în care nu era prea greu să se ascundă. Din loc în loc, pe malul apelor se înălţau aşezări omeneşti, dar locuitorii erau prea puţini. Aproape de mal ţinutul era deluros şi stâncos, iar mai încolo se întindeau stepa şi pădurile, în care rătăceau ciopoare mari de animale, de la bivolii sălbăticiţi până la elani, căprioare şi porci mistreţi. Deoarece sultanul dorise ca înainte de a porni la drum să-şi simtă puterea şi să-şi socotească forţele, urdiile de la Białogród, care trăiau pe malul de jos al Nistrului, şi cele din Dobrogea plecaseră din porunca padişahului hăt! dincolo de Balcani, urmate de călăraşii moldavi, aşa că locurile deveniseră şi mai pustii şi puteai să mergi săptămâni întregi fără să te vadă nimeni.

  În schimb, jupân Nowowiejski cunoştea prea bine deprinderile tătarilor, ca să nu ştie că, după ce ceambulurile aveau să treacă hotarul Republicii, vor înainta cu multă prevedere, adulmecând cu luare-aminte în toate părţile; aici însă, în ţara lor, se vor revărsa ca apa, fără să ţină seamă de nimic. Aşa şi era, tătarii s-ar fi aşteptat să se întâlnească mai degrabă cu moartea, decât să nimerească aici, în locurile lor de baştină, peste oştenii acelei Republici care nu era în stare să-şi apere propriile fruntarii.

  Jupân Nowowiejski îşi făcuse socoteala că duşmanul va rămâne de-a dreptul uluit la vederea steagului său şi în acest fel foloasele erau mai mari decât şi le închipuise hatmanul; pe de altă parte, s-ar fi putut să-i nimicească pe lipcani şi pe Azja. Tânărul porucinic ghicise lesne că lipcanii şi ceremişii, ca unii care cunoşteau ţara, vor porni în fruntea oştirii şi pe această împrejurare se întemeia toată nădejdea lui. Să lovească pe neaşteptate şi să-l prindă pe Azja, să-şi scape poate sora şi pe Zosia, să le smulgă din robie, să se răzbune, apoi el însuşi să piară în luptă – iată tot ce dorea sufletul sfâşiat al lui Nowowiejski.

  Sub înrâurirea acestor gânduri şi nădejdi, Nowowiejski se scutură din amorţeală şi se învioră. Înaintarea pe drumuri necunoscute, greutăţile mari, şuierul vântului de stepă şi primejdiile acestei întreprinderi curajoase îi redară sănătatea şi puterea de altădată. Luptătorul învinse în el pe îndrăgostitul nefericit. Dacă mai înainte n-avea timp decât pentru amintiri şi chinuri, acum trebuia să se gândească toată ziua cum să se apropie de vrăjmaş şi să-l sfârtece.

  După ce trecură Nistrul, apucară pieziş spre Prut în jos, afundându-se adesea în timpul zilei prin păduri şi stufărişuri; noaptea făceau marşuri repezi şi furişate. Ţinutul, locuit în acele vremuri mai mult de nomazi, era pustiu în cea mai mare parte, întâlneau foarte rar lanuri de porumb în jurul locuinţelor.

  Mergând pe ascuns, se străduiau să ocolească aşezările, ogrăzile mai mari, dar se apropiau cu îndrăzneală de cele mici, alcătuite din una, două, trei sau mai multe colibe, ştiind că nici unuia dintre locuitori nu i-ar trece prin cap să fugă spre Bugeac şi să-i prevină pe tătarii de acolo. Luśnia avea grijă să nu se întâmple una ca asta, dar curând lăsă baltă şi această măsură de prevedere, întrucât se convinse că puţinii locuitori, deşi supuşi ai sultanului, aşteptau şi ei îngroziţi sosirea oştilor padişahului. În al doilea rând, n-aveau nici cea mai mică idee cine erau, luându-i drept un steag de călăraşi care grăbeau în urma celorlalţi la porunca sultanului. De aceea, nu se împotriveau să le dea turte de mălai şi carne de bivol afumată. Fiecare îşi avea turma lui de oi, cireada de bivoli şi tabunul de cai ascunşi pe malul apelor. Unde şi unde întâlneau cârduri mari de bivoli pe jumătate sălbăticiţi, păziţi de zece-cincisprezece văcari. Aceştia trăiau în stepă, în corturi, rămânând într-un loc până când vitele păşteau toată iarba. Adesea văcarii se arătau a fi tătari bătrâni şi Nowowiejski îi înconjura cu atâta grijă, de parcă era vorba de un ceambul întreg; nu lăsa nici unul în viaţă, ca să nu repeadă veste spre Bugeac de venirea lui. După ce-i întreba de drumuri, poruncea să-i taie fără milă, ca să nu rămână nici picior viu. Apoi lua atâţia bivoli câţi îi trebuiau şi pleca mai departe.

  Pe măsură ce înaintau spre miazăzi, turmele se îndeseau, fiind păzite aproape numai de tătari în grupuri destul de mari. În două săptămâni Nowowiejski înconjură şi nimici trei cete de ciobani alcătuite fiecare din câteva zeci de oameni. Dragonii le luară cojoacele pline de păduchi şi, curăţându-le la foc, se îmbrăcară în ele, ca să semene cu văcarii şi ciobanii „sălbatici”…În săptămâna a doua toţi erau îmbrăcaţi tătăreşte şi arătau ca un ceambul sadea. Le rămăseseră numai armele călărimii regulate, pieptarele păstrându-le în desagi, ca să se schimbe la întoarcere. De aproape puteau fi recunoscuţi după mustăţile cânepii mazuriene şi după ochii albaştri, dar de departe cea mai ageră privire se putea înşela, mai ales că mânau înaintea lor şi vitele trebuitoare pentru hrană.

  Se apropiată de Prut şi o luară în jos pe malul stâng, Deoarece drumul Kuczmanului era prea pustiit, era uşor de presupus că oştile sultanului şi înaintea lor urdiile vor veni pe la Fălciu{149}, Huşi, Cotu Morii{150} şi abia după aceea pe drumul moldav, cotind spre Nistru, sau mergând drept în sus prin toată Basarabia, ca să treacă hotarele Republicii pe la Uszyca. Nowowiejski era atât de sigur că aşa avea să se întâmple, încât înainta tot mai încet, fără să cruţe timpul, dar tot mai prevăzător, ca să nu se izbească pe neaşteptate de ceambuluri. După ce pătrunse în furca alcătuită de râuleţele Sărata şi Tecuci{151}, zăbovi aici mai multă vreme ca să lase caii şi oamenii să se odihnească şi să aştepte în acest loc ferit cetele din fruntea urdiei.

  Locul era într-adevăr ferit şi bine ales, fiindcă amândouă, malurile râuleţului şi partea cuprinsă între ele erau acoperite cu lăstăriş de corn şi de sânger. Păduricea se întindea cât cuprindeai cu ochii, formând pe alocuri hăţişuri de nepătruns sau pâlcuri de tufe între care înnegreau poieni tocmai potrivite pentru un medean de tabără. La această vreme copacii şi tufişurile îşi scuturaseră floarea, dar la începutul primăverii trebuie să fi alcătuit o adevărată mare de flori galbene şi albe. În pădurice nici urmă de aşezare omenească, în schimb, peste tot mişunau animalele sălbatice: elani, căprioare, iepuri şi păsăret. Ici şi colo, pe malurile pâraielor, oştenii descoperiră şi urme de urşi. La vreo două zile după venirea steagului, unul dintre ei ucise câteva oi, drept care Luśnia îşi făgădui să-l vâneze. Deoarece Nowowiejski, vrând să rămână ascuns, nu le îngăduia să se folosească de muschete, oştenii porniră asupra hoţului cu suliţe şi topoare.

  Mai târziu, pe malul apei, găsiră şi urme vechi de foc, pesemne de anul trecut. Se vede că din când în când treceau pe aici nomazii cu turmele sau tătarii veneau să taie lăstarii de corn pentru codiriştile bicelor de luptă. Cu toată strădania lor, nu descoperiră picior de om prin împrejurimi.

  Nowowiejski hotărî să nu meargă mai departe şi să aştepte aici până când aveau să sosească oştile turceşti.

  Prin urmare, curăţiră locul pentru medean, ridicară colibe şi aşteptarea începu. La marginile pădurii puseră oameni de strajă: unii priveau ziua şi noaptea spre Bugeac, alţii pe Prut, către Fălciu. Nowowiejski ştia că va afla de apropierea oştirii după anumite semne, dar trimitea şi podghiazuri mici în cercetare, în fruntea cărora mergea chiar el de cele mai multe ori. Vremea frumoasă era cum nu se poate mai potrivită pentru popasul în acest ţinut uscat. Zilele erau fierbinţi, dar oamenii puteau să scape lesne de arşiţă în umbra desişurilor, nopţile – senine, liniştite, cu lună, în timpul cărora tufişurile răsunau de trilurile privighetorilor. Nowowiejski suferea cel mai mult în timpul acestor nopţi, pentru că, neputând să doarmă, îşi aducea aminte de fericirea trecută şi de nenorocirea de acum.

  Trăia numai cu gândul că atunci când îşi va sătura inima de răzbunare va fi fericit şi se va linişti. Între timp, se apropia vremea când avea să se răzbune sau să piară.

  Săptămânile se scurgeau una după alta; oamenii se gospodăreau cum puteau în aceste pustietăţi şi vegheau. În acest răstimp, cunoscură toate şleaurile, râpele, pajiştile, râurile şi pâraiele, mai prinseră câteva cirezi, tăiară câteva cete mici de nomazi, pândind întruna în aceste hăţişuri, cum îşi pândeşte fiara prada. În cele din urmă, clipa mult aşteptată sosi.

  Într-o dimineaţă zăriră cârduri mari de păsări înaintând pe cer şi pe pământ. Dropii, potârnichi albe şi prepeliţe cu picioare albăstrui se apropiau prin iarbă de lăstăriş, iar pe sus zburau corbi, ciori şi chiar păsări de baltă, speriate pesemne de pe malurile Dunării sau din mocirlele dobrogene. La vederea lor, dragonii se uitară unii la alţii şi cuvintele: „Vin! vin!” zburară din gură în gură. Chipurile se înviorară numaidecât, mustăţile începură să se mişte, ochii să strălucească; în această înviorare nu era nici urmă de teamă, toţi erau oameni care-şi petrecuseră viaţa în astfel de împrejurări. Simţeau numai ce simt câinii, de vânătoare când adulmecă fiara. Focurile fură stinse cu apă, pentru ca fumul să nu trădeze prezenţa oamenilor în desişuri, caii înşeuaţi şi tot steagul aşteptă gata de drum.

  Trebuia să chibzuiască astfel timpul, încât să năvălească asupra vrăjmaşului în clipa când acesta avea să se oprească pentru odihnă. Nowowiejski înţelegea prea bine că oştile sultanului nu mărşăluiau prea înghesuite, cu atât mai mult cu cât se aflau încă în ţara lor, unde nu se aşteptau la nici o primejdie. Mai ştia că străjile merg întotdeauna cu vreo milă-două înaintea grosului armiei, aşa că socotea pe drept cuvânt că lipcanii vor sosi cei dintâi.

  O vreme stătu în cumpănă dacă să le iasă în întâmpinare pe drumurile tăinuite pe care acum le cunoştea atât de bine, sau să-i aştepte în hăţişurile de corn. Alese calea din urmă, fiindcă aici putea oricând să-i lovească pe neaşteptate. Se scurse încă o zi, apoi noaptea în timpul căreia nu numai păsările, ci şi fiarele se apropiară în cârduri mari de tufărişuri. În dimineaţa următoare putură să vadă duşmanul cu ochiul liber.

  Spre miazăzi, dincolo de marginea păduricii de corn se întindea un câmp oblu, pe alocuri deluros, care se pierdea hăt! în zare. Vrăjmaşul se ivi mai întâi pe acest câmp înaintând destul de repede spre Tecuci. Dragonii priveau din desiş la masa aceea negricioasă care aci pierea din ochi, acoperită de cocoaşele colinelor, aci se arăta în toată lărgimea ei.

  Luśnia, care avea o privire neobişnuit de ageră, cercetă o vreme cu luare-aminte pâlcurile care se apropiau, apoi veni la Nowowiejski.

  — Jupâne porucinic! spuse. Oameni sunt puţini, mână caii la păşune.

  Nowowiejski se convinse curând că Luśnia avea dreptate şi faţa i se lumină de bucurie.

  — Asta înseamnă că au poposit la vreo milă, o milă şi jumătate de pădure! zise.

  — Întocmai – răspunse Luśnia. Se vede că merg numai noaptea, ca să nu sufere din pricina căldurii, iar ziua se odihnesc, trimiţându-şi caii la păscut până seara.

  — Sunt mulţi oameni de pază la cai?

  Luśnia ieşi iarăşi la marginea lăstărişului şi de astă dată întârzie mai mult. În sfârşit, se întoarse şi spuse:

  — Să tot fie vreo mie cinci sute de cai, pe care-i păzesc ca la douăzeci şi cinci de oameni. Sunt la ei acasă şi nu se tem de nimic, aşa că şi străjile sunt puţine.

  — Ai putut să recunoşti oamenii?

  — Sunt încă prea departe, dar sunt lipcani, înălţimea Ta! sunt ca şi ai noştri…!

  — Adevărat! întări Nowowiejski.

  Era sigur că nu-i va scăpa nici unul. Pentru un hărţaş ca el şi pentru nişte oşteni ca cei pe care-i conducea nu era o treabă prea grea.

  În acest timp, herghelegiii mânau caii tot mai aproape de pădurea de corn. Luśnia ieşi încă o dată la margine şi, când reveni, faţa îi strălucea de bucurie şi cruzime.

  — Înălţimea Ta, sunt lipcani, e sigur! şopti.

  Nowowiejski ţipă ca un erete şi steagul de dragoni se retrase în adâncul lăstărişului. Aici se despărţiră în două cete, din care una dispăru îndată în trecătoare, ca să apară din nou în spatele hergheliei şi al lipcanilor, iar cealaltă se rândui într-o jumătate de cerc şi aşteptă.

  Totul se petrecu într-o linişte deplină, urechea cea mai ageră n-ar fi prins nici cel mai mic zgomot; săbiile şi pintenii nu zăngăniră, nici un cal nu necheză; iarba deasă care creştea în pădurice înăbuşea tropotul copitelor. Parcă până şi caii pricepeau că izbânda năvalei atârna de tăcere; nu era prima dată când îndeplineau asemenea slujbă. Din trecătoare şi din hăţişuri se auzeau doar ţipetele de erete, tot mai încet şi tot mai rar.

  Herghelia lipcanilor se opri la marginea lăstarului şi se împrăştie pe câmp în cârduri mai mici sau mai mari. Nowowiejski se afla acum aici şi urmărea toate mişcările herghelegiilor. Era înainte de amiază, soarele urcase sus pe bolta senină şi dogorea pământul. Caii începură să se tăvălească, apoi se apropiară de tufe. Herghelegiii veniră şi ei la marginea pădurii, descălecară de pe cai şi-i priponiră, apoi căutând umbra şi răcoarea, intrară în desiş şi se opriră sub o tufă mai mare să se odihnească.

  Curând răbufni flacăra focului, iar când vreascurile uscate se prefăcură în tăciuni şi cenuşă, herghelegiii puseră pe jar o jumătate de mânz şi se aşezară mai la o parte din cauza căldurii.

  Câţiva se întinseră pe iarbă, alţii sporovăiau şezând turceşte; unul începu să cânte din fluier. În hăţiş domnea o linişte deplină, doar din când în când ţipa câte un erete.

  Mirosul de carne arsă vesti, în sfârşit, că friptura era gata şi doi dintre ei o scoaseră din foc şi o aduseră sub tufa umbroasă. Aici se aşezară cu toţii împrejur şi, tăind cu cuţitele bucăţi mari, înfulecau cu lăcomie sălbatică hălci pe jumătate crude, din care sângele li se scurgea printre degete şi pe bărbi.

  După aceea sorbiră îndelung lapte acru de iapă din burdufuri şi îşi simţiră burţile sătule. Mai tăifăsuiră un răstimp, apoi capetele şi mădularele li se îngreuiară.

  Se făcuse amiază. Din cer se revărsă peste pământ o arşiţă grozavă. În pădurice iarba se împestriţa de pete de lumină tremurătoare, formate de razele soarelui care răzbăteau prin desiş. Totul tăcu, încetară până şi ţipetele ereţilor.

  Câţiva lipcani se sculară şi se duseră la marginea tufelor ca să se uite la cai, iar ceilalţi se întinseră pe jos şi în curând îi cuprinse somnul.

  Se vede însă că după atâta mâncare şi băutură somnul nu le era prea uşor; în răstimpuri câte unul gemea adânc, altul îşi deschidea o clipă pleoapele şi repeta:

  — Allah, Bismilallah!

  Deodată, dinspre marginea lăstarului se auzi un zgomot înăbuşit, dar înfiorător, aducând cu hârâitul scurt al unui om sugrumat, care nu mai are timp să urle. Fie că urechile herghelegiilor erau foarte agere, fie că instinctul îi preveni de primejdie, fie în sfârşit, că simţiră atingerea de gheaţă a morţii, destul că se treziră cu toţii şi zvâcniră în picioare.

  — Ce-a fost asta? Unde sunt cei de la cai? începură să se întrebe unii pe alţii.

  Atunci din tufişul de corn răsună un glas polonez:

  — Cei de la cai nu se mai întorc!

  În aceeaşi clipă o sută cincizeci de cai făcură cerc în jurul herghelegiilor înfricoşaţi atât de tare, încât strigătul le muri pe buze. Puţini apucară să pună mâna pe hangere. Cercul atacatorilor se revărsă peste ei şi-i acoperi cu totul. Tufişul se cutremura de năvala trupurilor omeneşti care se vânzoleau în neorânduială. Se auziră şuierături ascuţite, gâfâieturi, câte un geamăt sau o hârâitură, dar totul nu dură decât o clipită. Apoi se aşternu liniştea.

  — Câţi sunt vii? întrebă un glas dintre atacatori.

  — Cinci, jupâne porucinic.

  — Cercetaţi trupurile, să nu se prefacă vreunul, iar pentru mai multă siguranţă tăiaţi-le beregata şi aduceţi prinşii la foc.

  Porunca fu îndeplinită numaidecât. Trupurile fură ţintuite de pământ cu propriile junghere, iar prinşii, după ce li se legară picioarele de ciomege, fură aşezaţi în jurul focului pe care Luśnia îl scormoni până când scoase deasupra cărbunii acoperiţi de cenuşă.

  Prinşii se uitau cu ochii rătăciţi la aceste pregătiri şi la Luśnia. Printre ei se găseau trei lipcani de la Chreptiów, care-l cunoşteau prea bine pe vagmistru. Acesta îi recunoscu şi el şi le spuse:

  — Ei, frăţiorilor! acuma va trebui să cântaţi, că altfel vă duceţi pe lumea cealaltă cu tălpile prăjite. N-o să mă zgârcesc eu la cărbuni când e vorba de nişte cunoştinţe vechi!

  Spunând acestea, mai aruncă pe foc câteva vreascuri uscate, care se aprinseră îndată cu vâlvătaia mare.

  Veni însă Nowowiejski şi începu să-i cerceteze. Din mărturisirile prinşilor se arătă ceea ce ghicise în parte şi tânărul porucinic.

  Lipcanii şi ceremişii mergeau în frunte, înaintea urdiei şi oştilor sultanului. Îi conducea Azja, fiul lui Tuhai-bei care avea în subordine toate pâlcurile. Din cauza arşiţei, întreaga oştire înainta numai noaptea, ca şi ei, iar ziua îşi trimiteau caii la păscut. Nu se fereau, pentru că nici prin gând nu le trecea că i-ar putea ataca cineva chiar în apropierea Nistrului, necum aici lângă Prut, nu departe de meleagurile urdiei. Aşa că mergeau în largul lor cu hergheliile de cai şi cămilele care duceau corturile căpeteniilor. Cortul mârzacului Azja era uşor de recunoscut, fiindcă avea în vârf un tui, iar pâlcurile îşi înfigeau flamurile alături în timpul popasului. Pâlcul lipcan se afla la depărtare de aproape o milă; era alcătuit din vreo două mii de oameni, dar o parte dintre ei rămăseseră cu urdia de la Białogród, care venea la o milă în urma ceambulului lipcan.

  Nowowiejski îi mai întrebă de drumurile pe care se putea ajunge mai bine la locul de popas, care era aşezarea corturilor şi, în cele din urmă, de ceea ce îl interesa îndeosebi.

  — Sunt şi niscaiva femei în cort?

  Lipcanii începură să tremure pentru viaţa lor. Cei care slujiseră mai demult la Chreptiów ştiau prea bine că Nowowiejski era fratele uneia din acele femei şi logodnicul alteia, aşa că înţeleseră pe dată că va fi cuprins de turbare când va afla întregul adevăr.

  Furia lui putea să se abată în primul rând asupra lor, de aceea şovăiră, dar Luśnia spuse numaidecât:

  — Înălţimea Ta, să le încălzim tălpile câinilor şi or să vorbească.

  — Pune-le picioarele pe cărbuni! porunci Nowowiejski.

  — Îndurare! strigă Eliaszewicz, un lipcan bătrân de la Chreptiów – am să spun tot ce mi-au văzut ochii.

  Luśnia privi spre porucinic să vadă dacă nu trebuie să îndeplinească porunca, cu toată făgăduiala lipcanului, dar acesta dădu din mână şi-i zise lui Eliaszewicz:

  — Spune, ce-ai văzut?

  — Stăpâne, noi n-avem nici o vină – răspunse Eliaszewicz – noi am făcut ce ni s-a poruncit. Mârzacul nostru a dăruit-o pe sora Luminăţiei Voastre lui Adurowicz, care a ţinut-o în cortul lui. Am văzut-o la Kuczunkaury cum căra apă cu găleţile şi i-am ajutat de multe ori, că era gravidă…

  — Vai mie! şopti Nowowiejski.

  — Iar pe a doua jupâniţă, mârzacul nostru a oprit-o în cortul lui. Pe ea n-am văzut-o de prea multe ori, dar o dată am auzit cum ţipa, pentru că deşi se desfăta cu ea, o biciuia în fiecare zi cu gârbaciul şi o îmbrâncea cu piciorul…

  Buzele lui Nowowiejski păliră şi începură să tremure. Eliaszewicz abia auzi întrebarea:

  — Şi unde sunt acum?

  — Au fost vândute şi au plecat la Stambul.

  — Cui?

  — Mai mult ca sigur că nici mârzacul nu ştie. A ieşit poruncă de la padişah să plece toate nevestele din tabără. Le-au vândut toţi, aşa că şi mârzacul a făcut la fel.

  Cercetarea luă sfârşit şi în jurul focului se înstăpâni liniştea. De la un timp se ridicase un vânt cald dinspre miazăzi şi cutremura lăstarul de corn, care foşnea tot mai tare. Văzduhul devenise înăbuşitor, la marginea zării se arătau câţiva nori întunecaţi la mijloc şi tiviţi cu o lumină arămie.

  Nowowiejski plecă de lângă foc, mergând ca un om cu mintea rătăcită, care nu-şi dă seama încotro se duce. În cele din urmă, se prăvăli cu faţa la pământ şi începu să-l zgârie cu unghiile, apoi să-şi muşte mâinile şi să hârâie, ca şi când ar fi fost pe moarte. Spasmele îi cutremurau trupul uriaş; zăcu aşa ceasuri în şir. Dragonii priveau la el de departe, dar nici Luśnia nu cuteza să se apropie.

  În schimb, socotind că porucinicul nu se va mânia că nu-i cruţă pe lipcani, sângerosul vagmistru, dintr-o cruzime înnăscută, le astupă gurile cu iarbă, ca să nu ţipe, şi-i înjunghie ca pe nişte vite.

  Îl iertă doar pe Eliaszewicz, presupunând că va avea nevoie de el să-i călăuzească. După ce sfârşi, trase trupurile care se mai zbăteau de la foc şi le aşeză la rând, apoi se duse să vadă ce face porucinicul.

  — Chiar dac-ar înnebuni – mormăi în sinea lui – tot trebuie să punem mâna pe câinele ăla!

  Miezul zilei trecu, şi ceasurile după-amiezii de asemenea; soarele începu să coboare spre asfinţit. Norii care abia se zăreau la început acoperiseră aproape tot cerul, devenind tot mai deşi şi mai întunecaţi, păstrându-şi marginile arămii. Rotocoale uriaşe se rostogoleau greoaie, ca nişte pietre de moară în jurul propriei osii, apoi se năpusteau unul spre celălalt, se împingeau şi coborau din înălţimi, îndesându-se din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropiau de pământ.

  La răstimpuri, câte o pală de vânt lovea cum loveşte pasărea de pradă cu aripa, îndoia tufele de corn şi de sânger până la pământ, rupea o groază de frunze şi le împrăştia cu turbare; din când în când înceta cu totul, parc-ar fi intrat în pământ. În aceste clipe de linişte, în norii care se învălătuceau pe cer se auzeau hârâituri ameninţătoare, sâsâituri, zgomote. Parcă se adunau acolo cohortele trăsnetelor care se pregăteau de luptă şi, mârâind surd, îşi aţâţau mânia încrâncenată, înainte de a răbufni şi a lovi în neştire pământul încremenit de spaimă.

  — Vine furtuna! îşi spuseră dragonii în şoaptă.

  Şi furtuna veni într-adevăr. Văzduhul se întuneca tot mai mult.

  Deodată trăsnetul bubui la răsărit, dinspre Nistru, şi începu să se rostogolească pe cer cu duruituri înfricoşătoare spre Prut; acolo tăcu o clipă, apoi se ridică iarăşi prăpăstuindu-se peste stepele Bugeacului, cuprinzând întreaga zare.

  Primele picături mari de ploaie se abătură peste pământul însetat.

  În clipa aceea Nowowiejski se ivi înaintea dragonilor.

  — Pe cai! strigă cu glas tunător.

  Şi după, un răstimp scurt, cam cât ţi-ar trebui să spui o rugăciune nu prea lungă, porni în fruntea celor o sută cincizeci de călăreţi.

  Ieşi din pădurice şi se uni lângă herghelie cu cealaltă jumătate din oştenii care vegheaseră spre câmpie ca să nu scape vreun herghelegiu şi să se ducă spre tabără. Dragonii înconjurară herghelia cât ai bate din palme şi, rostind strigăte sălbatice, asemenea tătarilor, goniră înaintea lor tabunul dezlănţuit.

  Vagmistrul îl legase cu arcanul pe Eliaszewiez şi-i striga la ureche vrând să acopere bubuitul tunetelor:

  — Să ne duci drept, scârnăvie, că-ţi bag cuţitul în beregată! În acest timp, norii coborâseră atât de jos, încât aproape că atingeau pământul. Deodată uraganul turbat răbufni ca jarul din cuptor; curând o lumină orbitoare sfâşie întunericul: bubui un trăsnet, apoi al doilea, în văzduh se răspândi mirosul de pucioasă şi iarăşi se făcu întuneric. Tabunul fu cuprins de groază. Caii, mânaţi din spate de chiotele sălbatice ale dragonilor, goneau cu nările lărgite şi coamele în vânt, abia atingând pământul, tunetul nu contenea o clipă, vântoasa vuia, iar ei, oameni şi cai, alergau înnebuniţi în această vijelie, prin beznă şi bubuituri care păreau că despică pământul, alungaţi de furtună şi răzbunare, semănând în stepa aceasta pustie cu un alai de strigoi sau de duhuri rele.

  Întinderea fugea dinaintea lor. Nu mai aveau nevoie de călăuză, deoarece herghelia se îndrepta drept spre tabăra lipcanilor, care era tot mai aproape. Înainte de a ajunge, stihia se dezlănţui cu atâta putere, de parcă cerul şi pământul îşi pierduseră judecata. Un foc viu aprinse toată zarea, la lumina căruia văzură de departe corturile ridicate în stepă; lumea se cutremura de bubuiturile trăsnetelor; se părea că vălătucii norilor aveau să se năpustească din clipă în clipă asupra pământului. Stăvilarele cerului se deschiseră şi puhoaie de apă începură să se reverse peste câmpuri. Rafalele ploii adânciră şi mai mult întunericul; nu se vedea nimic la doi paşi, iar din pământul încins de arşiţa soarelui se înălţau aburi deşi.

  Încă o clipă şi herghelia, odată cu ea şi dragonii, vor fi în tabără.

  Dar când ajunse lângă corturi, tabunul se sparse în două părţi într-o învălmăşeală sălbatică; atunci trei sute de piepturi scoaseră un strigăt înfricoşător, trei sute de săbii luciră în strălucirea fulgerelor şi dragonii năvăliră în corturi.

  Înainte de începerea ploii, lipcanii văzuseră în lumina fulgerelor herghelia care se apropia, dar nici unul n-avea cum să bănuiască ce herghelegii spăimoşi o mânau din urmă. De aceea, se întrebară cu mirare de ce goneau tabunul drept asupra corturilor şi începură să ţipe ca să sperie caii. Însuşi Azja, feciorul lui Tuhai-bei, dădu în lături pânza cortului şi, cu toată ploaia, ieşi afară cu mânia întipărită pe chipu-i pocit.

  Tocmai atunci herghelia se despărţi în două, iar printre şuvoaiele ploii şi aburi înnegriră nişte făpturi năprasnice, cu mult mai numeroase decât herghelegiii, şi răsună strigătul înspăimântător:

  — Loveşte, ucide!

  Nu mai era vreme de nimic, nici măcar să se gândească ce se întâmplase; nici măcar să se sperie. Uraganul de oameni, mai groaznic şi mai înverşunat ca vijelia, năvăli asupra taberei.

  Odrasla lui Tuhai-bei nu mai apucă să facă nici un pas spre cort, că o forţă supraomenească îl ridică de la pământ; simţi deodată strânsoarea unor braţe vânjoase, oasele îi trosniră, coastele i se frânseră, zări o clipă ca prin ceaţă un chip care ar fi preferat să fie al diavolului şi leşină.

  Între timp începuse bătălia, mai bine-zis măcelul. Furtuna, întunericul, numărul necunoscut al năvălitorilor, iuţeala atacului şi caii împrăştiaţi în cele patru vânturi făcură ca lipcanii să nu se mai apere aproape deloc. Fură năpădiţi de o spaimă nebună. Nu mai ştia nimeni încotro să fugă, unde să se adăpostească; mulţi n-aveau armele la ei, pe alţii năvala îi sculase din somn aşa că toropiţi, înnebuniţi de groază, se strângeau în grupuri dese, împingându-se, căzând unii peste alţii şi călcându-se în picioare. Piepturile cailor îi înghesuiau, răsturnându-i, săbiile îi tăiau, copitele îi striveau. Nici viforul nu rupe, nu distruge şi nu pustieşte aşa codrul tânăr, nici lupii nu hărtănesc turma orbită de spaimă, cum îi spârcuiau şi-i călcau în picioarele cailor dragonii.

  De o parte nebunia, de cealaltă înverşunarea şi răzbunarea împlineau măsura distrugerii. Pâraiele de sânge se amestecau cu apa ploii. Lipcanilor li se părea că cerul se prăbuşeşte asupra lor, iar pământul le alunecă de sub picioare. Duruitul tunetelor, bubuitul trăsnetelor, răpăitul ploii, întunericul, furia vijeliei însoţeau măcelul cu zgomote de groază. Caii dragonilor, cuprinşi şi ei de spaimă, se aruncau înnebuniţi în vălmăşagul omenesc, împrăştiindu-l şi culcându-l la pământ.

  În cele din urmă, grupuri mai mici începură s-o ia la sănătoasa, dar îşi pierduseră într-atâta simţul locului, încât fugeau în cerc prin tabără, în loc să fugă drept înainte şi, izbindu-se adesea unele de altele, ca două valuri potrivnice, se luptau între ele, se răsturnau şi cădeau sub loviturile de sabie.

  Atacatorii îi împrăştiată şi-i goniră pe cei din urmă lipcani, urmărindu-i fără milă şi spârcuindu-i din fugă până când trâmbiţele sunară încetarea; nu luară nici un prins viu.

  Nicicând o năvală nu fusese mai neaşteptată, nicicând o izbândă mai deplină. Trei sute de oameni împrăştiaseră în cele patru părţi ale lumii aproape două mii de călăreţi aleşi, care întreceau cu mult în îndemânare ceambulurile obişnuite. Cei mai mulţi zăceau prin băltoacele roşii formate din apa ploii şi sânge omenesc. Ceilalţi, îngroziţi, scăpaseră cu viaţă numai datorită întunericului şi fugeau orbeşte pe jos, neştiind dacă nu vor nimeri iarăşi sub paloşe. Furtuna şi beznele îi ajutaseră pe învingători, de parcă mânia lui Dumnezeu luptase de partea lor împotriva trădătorilor.

  Noaptea se lăsase de-a binelea când Nowowiejski porni în fruntea dragonilor pe drumul de întoarcere spre hotarul Republicii. Între tânărul porucinic şi vagmistrul Luśnia mergea un cal din herghelie, pe spinarea căruia era legată cu frânghii căpetenia tuturor lipcanilor, Azja, feciorul lui Tuhai-bei, leşinat şi cu coastele frânte, dar viu.

  Amândoi se uitau întruna la el cu luare-aminte şi grijulii, de parcă duceau cine ştie ce comoară pe care se temeau să n-o piardă.

  Furtuna se potolea, pe cer galopau încă grămezi de nori, dar printre ele începuseră să licărească stelele care se priveau în oglinda băltoacelor rămase prin stepă după ploaie.

  În depărtare, spre fruntariile Republicii, mai răsuna din când în când bubuitul tunetului.

  CAPITOLUL XLIX.

  FUGARII LIPCANI DĂDURĂ DE ŞTIRE despre nenorocirea urdiei de la Białogród, ai cărei gonaci duseră vestea la tabăra sultanului, unde produse multă tulburare.

  La drept vorbind, jupân Nowowiejski n-avea nevoie să fugă prea repede cu prada sa înăuntrul Republicii, pentru că nu porni nimeni în urmărirea lui nici în prima clipă şi nici în cele două zile care urmară. Sultanul rămase atât de uluit, încât nu mai ştia ce să facă. Deocamdată repezi ceambulurile de la Białogród şi din Dobrogea să afle câtă oştire se găsea prin împrejurimi. Tătarii plecară însă fără prea multă tragere de inimă, întrucât se temeau pentru pielea lor. Între timp, vestea, umblând din gură în gură, crescu până la o mare înfrângere. Luptătorii care veniseră din mijlocul Asiei şi al Africii şi până atunci nu se războiseră niciodată cu Lehistanul, auzind doar din povestirile altora de înfricoşătoarea călărime a necredincioşilor, fură cuprinşi de frică la gândul că se află în faţa acelui neprieten care nu-i aştepta între graniţele sale, căutându-i în însăşi împărăţia padişahului. Marele vizir şi „viteazul soare al războiului”, caimacamul Cara Mustafa, nu ştiau nici ei ce să creadă despre această năvală. Nici o minte turcească nu putea să priceapă cum de fusese în stare Republica, despre slăbiciunea căreia aveau veşti dintre cele mai amănunţite, să se ridice dintr-odată şi să atace. Iată dar că marşul nu mai era atât de sigur şi nu mai semăna cu o izbândă uşoară. În sfatul de război, sultanul îi primi pe vizir şi pe caimacam cu chipul ameninţător.

  — M-aţi înşelat – îi certă. Leşii nu pot fi chiar atât de slabi, de vreme ce ne caută până aici. Mi-aţi spus că nu Sobieski va apăra cetatea de la Kamieniec şi nu mai încape îndoială că el însuşi se află cu oastea înaintea noastră…

  Vizirul şi caimacamul încercară să lămurească stăpânului că poate fusese vreo ceată mai mare de tâlhari, dar puşi în faţa muschetelor şi a legăturilor care se găsiseră în pieptarele dragonilor, nu mai credeau nici ei în asemenea presupunere. Campania lui Sobieski asupra Ucrainei, peste măsură de îndrăzneaţă şi totuşi încununată de izbândă, le îngăduia să-şi închipuie că şi acum temuta căpetenie prefera să-şi surprindă potrivnicul.

  — N-are oştire – îi spuse marele vizir caimacamului după ce ieşiră de la sfat – dar în el sălăşluieşte un leu care nu ştie ce-i teama; dacă a izbutit să adune zece-cincisprezece mii de oameni şi a venit aici, înseamnă că vom ajunge destul de greu până la Hotin.

  — Aş vrea să mă măsor cu el – zise tânărul Cara Mustafa.

  — Fie ca Domnul să întoarne atunci nenorocirea de la tine! răspunse marele vizir.

  Ceambulurile din Dobrogea şi de la Białogród se convinseseră totuşi că prin apropiere nu se afla picior de luptător, necum o oştire mai mare. Descoperiră, în schimb, urmele unui steag de vreo trei sute de cai, care se îndrepta în mare grabă spre Nistru. Aducându-şi aminte de păţania lipcanilor, tătarii nu porniră în urmărirea lor, temându-se să nu cadă în vreo capcană. Năvala asupra lipcanilor rămase un lucru de mirare şi tare încurcat, dar liniştea se întoarse cu încetul în tabăra sultanului şi oştile îşi începură iarăşi marşul asemenea unei revărsări de ape.

  În acest timp, Nowowiejski se întorcea la Raszków cu prada sa fără nici o piedică. Înaintau repede, dar, războinici încercaţi, înţeleseră de a doua zi că nu-i urmărea nimeni, aşa că, deşi se grăbeau, nu-şi oboseau caii prea mult. Azja se afla tot între Nowowiejski şi Luśnia, legat cu frânghii pe spinarea bahmetului. Deoarece avea două coaste frânte şi slăbise mult, fiindcă în timpul încleştării cu Nowowiejski i se deschisese şi rana făcută de Basia, apoi mersese mereu cu capul în jos, cumplitul vagmistru avea grijă de el să nu dea ortul popii înainte de a ajunge la Rasków, zădărnicindu-le astfel răzbunarea. Tânărul tătar ar fi preferat să-şi dea duhul, ştiind prea bine ce-l aştepta. La început, se decise să moară de foame şi nu voia să mănânce, dar Luśnia îi descleşta dinţii cu cuţitul şi-i turna cu forţa în gură vodcă şi vin de Moldova amestecat cu pesmeţi tăvăliţi în praf de puşcă. La popasuri îi spăla faţa cu apă; nu voia să i se obrintească rănile năpădite de muşte în timpul drumului, din cauza cărora nenorocitul putea să moară prea devreme.

  Nowowiejski nu vorbea cu el doar o dată, la începutul călătoriei, când Azja, ca preţ al libertăţii şi vieţii lui, făgădui să i le dea înapoi pe Zosia şi pe Ewka, porucinicul îi răspunse;

  — Minţi, câine! Le-ai vândut pe amândouă unui negustor de la Stambul, care o să le vândă şi el la iarmaroc.

  Şi-l aduseră îndată pe Eliaszewicz, care repetă faţa de toată lumea:

  — Aşa-i, effendi! nici tu nu ştii cui ai vândut-o, iar Adurowicz a dat-o şi el pe sora viteazului, cu toate că rămăsese grea cu el…

  După aceste cuvinte, Azja crezu că Nowowiejski îl va zdrobi numaidecât în braţele-i vânjoase, dar pe urmă, când pierdu orice nădejde, se hotărî să-l aducă pe uriaş în stare să-l ucidă la mânie, cruţându-l astfel de chinurile viitoare. Şi pentru că Nowowiejski, nevrând să-l scape din ochi, călătorea mereu alături de el, tătarul începu să se sumeţească fără ruşine cu tot ce făptuise. Îi povesti dar cum îl înjunghiase pe bătrânul Nowowiejski, cum o luase apoi pe Zosia în cortul lui şi se desfătase cu nevinovăţia ei, în sfârşit, cum îi vărga trupul cu gârbaciul şi o lovea cu picioarele. Sudoarea se scurgea în picături dese pe faţa porucinicului; asculta, n-avea putere şi nici nu voia să se depărteze; asculta lacom, mâinile îi tremurau, trupul i se cutremura de spasme, dar îşi ţinea firea şi nu-l ucidea.

  Vrând să-şi chinuiască vrăjmaşul, Azja se chinuia pe el însuşi fiindcă, povestind trecutul îşi aducea aminte de nenorocirea de acum. Nu era prea departe vremea când poruncea şi trăia în desfătare, era mârzacul favorit al caimacamului, iar acum călătorea legat pe spinarea calului spre o moarte năprasnică şi-l mâncau muştele de viu. Cel mai bine era când leşina din pricina rănilor şi a sfârşelii; se întâmpla tot mai des, aşa că Luśnia începu să se teamă că va muri pe drum. Călăreau însă ziua şi noaptea, îngăduind cailor să se odihnească doar atâta cât era nevoie ca să nu cadă; Raszkówul era tot mai aproape. Sufletul tătarului nu voia să părăsească totuşi cu una cu două trupul zdrobit. Cu toate că în ultimele zile avea mereu fierbinţeală şi adesea se cufunda într-un somn greu. Nu o dată aiura sau visa că se afla încă la Chreptiów, de unde trebuia să pornească la războiul cel mare împreună cu Wołodyjowski; apoi iarăşi i se părea că o conduce de Basia la Raszków, că o răpise şi se găsea în cortul lui; adesea vedea în delir bătălii şi măceluri în care, ca hatman al tătarilor polonezi, împărţea porunci de sub tuiuri. Îşi venea însă în fire şi mintea i se limpezea; atunci, deschizând ochii, vedea feţele lui Nowowiejski şi a vagmistrului, coifurile dragonilor care lepădaseră cuşmele miţoase ale herghelegiilor, şi toată această realitate era atât de hidoasă, încât i se părea o nălucă de vis. La fiecare mişcare a calului, durerea îi străpungea trupul ca un cuţit, rănile îi ardeau tot mai mult şi leşina des, dar trezit, îşi revenea ca să-l apuce din nou fierbinţeala, apoi somnul şi să se trezească iarăşi.

  Erau clipe când i se părea cu neputinţă ca el, nevoiaşul de acum, să fie Azja, feciorul lui Tuhai-bei, iar viaţa lui, plină de întâmplări nemaipomenite, care vestea o predestinare măreaţă, să se sfârşească atât de repede şi atât de groaznic.

  Uneori îi trecea prin minte că odată ce va muri în chinuri, va merge în rai, dar fiindcă el însuşi primise odinioară credinţa creştină şi trăise vreme îndelungată printre creştini, îl apuca spaima când se gândea la Hristos. Acesta n-avea să aibă milă de el; dacă prorocul ar fi fost mai tare decât Hristos, nu l-ar fi dat pe mâna lui Nowowiejski. Poate că totuşi prorocul se va îndura de el şi-i va lua sufletul înainte de a-l răpune în suferinţe.

  Raszkówul era la doi paşi. Intrară într-un ţinut stâncos care vestea apropierea Nistrului. Spre seară, Azja fu cuprins de fierbinţeală şi căzu iarăşi într-o stare de toropeală în care nălucirile se amestecau cu lucrurile adevărate. Aşadar, iată că ajungeau, se apropiau; auzea în jur repetându-se: „Raszków!” Apoi i se păru că răsună zgomotul loviturilor de secure care tăia un copac.

  Deodată simţi că-i stropesc capul cu apă rece şi-i toarnă horilcă pe gât. Atunci se trezi de-a binelea. Deasupra lui se întindea cerul spuzit de stele, iar pe lângă el se mişcau încoace şi încolo zece-cincisprezece făclii. La urechi îi ajunseră cuvintele:

  — E treaz?

  — Este. Are privirea limpede…

  În aceeaşi clipă văzu deasupră-i faţa lui Luśnia.

  — Ei, frăţioare – rosti vagmistrul cu glasul liniştit – ţi-a venit vremea!

  Azja zăcea pe spate şi răsufla uşor; avea braţele întinse pe lângă cap, din care pricină pieptul i se mişca mai lesne şi primea mai mult aer decât atunci când era legat pe spinarea bahmetului. Totuşi nu-şi putea mişca mâinile, deoarece erau legate deasupra capului de un trunchi subţire de stejar, care înainta de-a lungul spinării, şi înfăşurate cu paie muiate în smoală.

  Fiul lui Tuhai-bei ghici numaidecât ce însemnau toate acestea, dar în acelaşi timp văzu şi alte pregătiri care arătau că suferinţele aveau să fie lungi şi cumplite. De la brâu în jos era dezbrăcat şi, înălţându-şi puţin capul, văzu între genunchii goi vârful ţepii proaspăt ascuţite cu securea. Celălalt capăt, mai gros, era proptit în trunchiul unui copac. Fiecare picior îi era legat cu o frânghie prinsă de o cruce, la care era înhămat un cal. La lumina făcliilor Azja vedea doar crupele cailor şi pe cei doi oameni care stăteau puţin mai încolo şi ţineau caii de frâu. Nefericitul tânăr cuprinse dintr-o aruncătură de ochi toate aceste pregătiri, apoi uitându-se nu se ştie de ce spre cer, văzu în tăriile întunecate stelele şi secera strălucitoare a lunii.

  „Mă vor trage în ţeapă” – se gândi.

  Şi îşi încleştă dinţii cu atâta putere, încât falca-i înţepeni prinsă de un cârcel. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare, în acelaşi timp însă faţa îi îngheţă golită de sânge. Apoi i se păru că pământul se despică sub el şi trupul i se prăbuşeşte într-un hău fără fund. O clipă pierdu simţul timpului; nu mai ştia unde se află şi ce se petrece cu el. Vagmistrul îi descleştă dinţii cu jungherul şi începu să-i toarne horilcă în gură.

  Azja se înecă şi scuipă lichidul care-l ardea, dar fu nevoit să şi înghită o parte din el. Se cufundă într-o stare ciudată: nu era beat, dimpotrivă, niciodată mintea nu-i fusese mai limpede şi mai ageră ca acum. Vedea ce se întâmplă, înţelegea tot şi, înviorat de o aţâţate neobişnuită, era parcă nerăbdător că tărăgănează atâta şi nu încep odată.

  Dar iată că în apropiere se auziră paşi grei şi Nowowiejski se opri lângă el. La vederea lui tătarul se cutremură. Pe Luśnia îl dispreţuia prea mult ca să se teamă de el, dar pe Nowowiejski nu-l dispreţuia, nici n-avea pentru ce; în schimb, fiecare privire pironită pe faţa lui Azja îi umplea sufletul de o spaimă superstiţioasă, de scârbă şi obidă. În asemenea clipe îşi spunea: „Sunt în puterea lui şi mă tem de el!” Era un simţământ atât de cumplit, încât i se înfoia părul măciucă în vârful capului.

  Nowowiejski îi zise:

  — Pentru tot ce-ai făcut, ai să mori în chinuri!

  Lipcanul nu răspunse nimic, începu doar să răsufle adânc.

  Nowowiejski îl întoarse pe o parte; se aşternu tăcerea pe care o întrerupse Luśnia.

  — Ai cutezat să ridici mâna şi asupra jupânesei – îi spuse cu glasul răguşit – dar jupâneasa se află acum în iatacul polcovnicului, pe când tu eşti în mâinile noastre. Ţi-a bătut ceasul din urmă!

  Şi chinurile lui Azja începură de la aceste vorbe. Omul acesta înfricoşător afla înainte de moarte că trădarea şi toate cruzimile lui nu folosiseră la nimic. Dacă măcar Basia ar fi murit pe drum, s-ar fi mângâiat cu gândul că, nefiind a lui, nu mai era a nimănui. Dar şi această mângâiere îi fusese luată tocmai acum, când ascuţişul ţepii se afla numai la un cot de trupul lui. Totul fusese în zadar! Atâtea trădări, atâta sânge şi atâtea pedepse – degeaba! degeaba!… Luśnia habar n-avea cât de groaznice erau aceste cuvinte pentru Azja; dacă ar fi ştiut, le-ar fi repetat tot drumul.

  Dar acum nu mai era vreme pentru suferinţele sufletului, fiindcă începea împlinirea osândei. Luśnia se aplecă şi cuprinzând în mâini şoldurile lui Azja, astfel încât să le poată mişca în voie, strigă la oamenii care ţineau caii.

  — Daţi-i drumul, încet şi amândoi odată!

  Caii porniră: frânghiile întinse traseră de picioarele lui Azja. Trupul i se târî o clipă pe pământ şi nimeri în vârful ţepii. Atunci ascuţişul intră în el şi începu să se întâmple ceva înfiorător, împotriva firii şi a simţămintelor omeneşti! Oasele nenorocitului se dezgărdinară, trupul se răşchiră în două; o durere cumplită, atât de mare, încât aproape că o simţi ca pe o plăcere monstruoasă, îi străpunse toată fiinţa. Ţeapa se adâncea din ce în ce mai mult în el.

  Fiul lui Tuhai-bei îşi încleştă fălcile, dar în cele din urmă nu mai putu să rabde, îşi rânji dinţii groaznic, iar din gâtlej i se smulse răcnetul: A! a! a! care semăna cu croncănitul corbilor.

  — Încet! porunci vagmistrul.

  Răcnetul lui Azja se repeta tot mai des.

  — Croncăneşti, ai? întrebă vagmistrul.

  După care strigă la oameni:

  — Opriţi! E gata! adăugă întorcându-se spre Azja care tăcuse deodată şi numai hârâia surd.

  Deshămară caii la iuţeală, apoi ridicară ţeapa, o băgară cu capătul gros într-o groapă săpată dinainte şi începură s-o astupe. Acum fiul lui Tuhai-bei privea de sus la ei. Nu leşinase. Asemenea pedeapsă era cu atât mai cumplită, cu cât victimele trase în ţeapă trăiau aşa trei zile încheiate. Azja îşi lăsă capul în piept, buzele i se mişcară, ca şi când ar fi mestecat ceva care-i plăcea; acum simţea o sfârşeală uriaşă şi vedea înaintea lui o pâclă alburie care nu se ştie din ce pricină i se părea înspăimântătoare, în ea recunoştea feţele vagmistrului şi ale dragonilor; ştia că se află în vârful ţepii care intra tot mai adânc în el. Trupul începu să-i amorţească de la picioare, aşa că simţea durerea din ce în ce mai puţin.

  În răstimpuri, o perdea de întuneric îi acoperea ceaţa albicioasă şi atunci clipea din ochiul sănătos, vrând să se uite, să vadă totul până la moarte. Privirea îi trecea cu anume încăpăţânare de la o făclie la alta, părându-i-se că în jurul fiecărei flăcări se formează un cerc de curcubeie.

  Dar chinurile lui nu se sfârşiseră; vagmistrul se apropie curând de ţeapă cu sfredelul în mână şi strigă la dragonii care stăteau alături:

  — Ridicaţi-mă!

  Doi flăcăi zdraveni îl urcară. Azja se uita la el de aproape clipind întruna, ca şi când ar fi vrut să-şi dea seama cine era omul acesta care se căţăra până la înălţimea lui. Vagmistrul îi spuse:

  — Jupâneasa ţi-a scos un ochi, iar eu m-am jurat să ţi-l scot pe celălalt.

  Zicând acestea, potrivi vârful sfredelului în găvan, răsuci o dată, de două ori, iar când pleoapa şi pielea subţire din jurul ochiului se înfăşurată pe ghinturile sfredelului, trase cu putere.

  Din amândouă orbitele ochilor îi ţâşniră două pâraie de sânge, care i se scurseră pe obraji ca două pâraie de lacrimi.

  Faţa îi pălea, devenind tot mai albă. Dragonii începură să stingă făcliile în tăcere, parcă ruşinându-se că luminau o faptă atât de groaznică; doar secera lunii îşi trimitea razele argintii, slabe, pe fruntea lui Azja.

  Capul îi căzuse în piept; mâinile legate de reteveiul de stejar şi înfăşurate cu paie smolite se înălţau spre cer, de parcă acest fiu al Răsăritului chema răzbunarea semilunii turceşti asupra călăilor săi.

  — Pe cai! răsună glasul lui Nowowiejski.

  Înainte de a încăleca, vagmistrul aprinse cu ultima făclie mâinile ridicate ale tătarului, apoi steagul pomi spre Jampol; printre ruinele de la Raszków, în bezna nopţii şi pustiul dimprejur, rămase în ţeapa înaltă doar Azja, feciorul lui Tuhai-bei, şi lumină multă vreme.

  CAPITOLUL L.

  DUPĂ TREI SĂPTĂMÂNI, NOWOWIEJSKI ajunse la Chreptiów pe la amiază. Drumul de la Raszków durase atât de mult, fiindcă trecuse adesea pe malul celălalt al Nistrului, muşcând ceambulurile şi apropiindu-se de oamenii pârcălabilor, care stăteau în staniţele aşezate de-a lungul râului. Aceştia aveau să spună după aceea oştilor sultanului că văzuseră pretutindeni pâlcuri polone şi auziseră vorbindu-se de o mare oştire care nu-i va lăsa pe turci să ajungă la Kamieniec, ci le va aţine calea şi se vor măsura cu ei într-o bătălie crâncenă.

  Padişahul, care fusese asigurat că Republica e istovită, rămase de-a dreptul uluit şi, trimiţând înainte pe lipcani, cetele moldave şi urdiile de lângă Dunăre, se mişca cu mare încetineală; cu toată puterea-i nemăsurată, se temea de o ciocnire cu oştile regulate ale Republicii.

  Jupân Nowowiejski nu-l găsi la Chreptiów pe Wołodyjowski, pentru că micul viteaz plecase după jupân Motowidło împotriva urdiei de la Crîm şi a lui Doroszeńko. Acolo, pe lângă faima de odinioară, făptui isprăvi de pomină: îl nimici pe groaznicul Korpan şi-i lăsă trupul în seama sălbăticiunilor stepei; îl nimici de asemenea pe fiorosul Drozd, pe vârtosul Małyszka, pe cei doi fraţi Siny, luptători cunoscuţi printre cazaci, şi alte cete mai mici şi ceambuluri.

  La venirea lui Nowowiejski, jupâneasa Wołodyjowska tocmai se pregătea să plece la Kamieniec cu restul oamenilor şi carele de povară, deoarece, faţă de năvala care se apropia, trebuia să părăsească staniţa. Basia nu se îndura să plece din această întăritură de lemn, în care fusese încercată de atâtea întâmplări şi în care îşi trăise cei mai fericiţi ani din viaţă alături de bărbatul ei şi înconjurată de oşteni vestiţi şi de inimi iubitoare. Acum, la propria rugăminte, avea să plece la Kamieniec, unde cine ştie ce soartă şi ce primejdii o aşteptau în timpul asediului.

  Având însă o inimă vitează, nu se lăsa stăpânită de jale şi supraveghea cu luare-aminte pregătirile oştenilor şi ale căruţelor.

  O ajutau jupân Zagłoba, care-i depăşea de fiecare dată pe toţi cu agerimea minţii lui, şi jupân Muszalski, arcaş neîntrecut şi oştean cu braţ puternic şi cu multă experienţă.

  Se bucurară cu toţii nespus de sosirea lui jupân Nowowiejski, cu toate că îşi dădură seama îndată după chipul lui că nu izbutise să le scoată din robia păgânilor nici pe Ewka şi nici pe plăpânda Zosia. Basia plânse cu lacrimi amare soarta celor două jupâniţe care erau ca şi pierdute pentru totdeauna. Vândute nu se ştie cui, din piaţa de la Stambul puteau să fie duse în Asia Mică, pe insulele aflate în stăpânirea turcilor sau în Egipt şi închise în haremurile de acolo. Fireşte că în astfel de împrejurări nici vorbă să mai afle cineva unde sunt şi să le răscumpere.

  Plânse Basia, plânse chibzuitul jupân Zagłoba, plânse şi jupân Muszalski, arcaşul neîntrecut, doar jupân Nowowiejski rămase cu ochii uscaţi, fiindcă lui îi secase izvorul lacrimilor. Dar când începu să le spună cum ajunsese până aproape de Dunăre, lângă Tecuci, şi-i nimicise acolo pe lipcani sub nasul urdiei, prinzându-l pe Azja, odrasla lui Tuhai-bei, cei doi oşteni mai vârstnici începură să-şi lovească săbiile şi să strige:

  — Aduceţi-l aici! Aici la Chreptiów se cuvine să moară!

  Dar jupân Nowowiejski le răspunse:

  — Nu la Chreptiów, ci la Raszków a pierit, căci acolo trebuia să moară, iar vagmistrul de aici i-a născocit nişte chinuri care n-au fost deloc uşoare.

  Aici povesti cum murise Azja, fiul lui Tuhai-bei, iar ei îl ascultară îngroziţi, dar fără milă.

  — Că Dumnezeu pedepseşte nelegiuirea, e lucru prea bine cunoscut – rosti în sfârşit jupân Zagłoba – dar mai mare mirarea că diavolul îşi lasă slujitorii fără apărare.

  Basia oftă pioasă, îşi înălţă ochii spre cer şi, după o clipă de chibzuială, spuse:

  — Pentru că diavolul n-are atâta putere, încât să-i ţină piept lui Dumnezeu!

  — Aşa-i, jupâneasă, aici ai nimerit-o! încuviinţă jupân Muszalski – fiindcă dacă, Doamne fereşte, necuratul ar fi mai tare ca Dumnezeu, n-ar mai fi nici o dreptate pe pământ şi Republica ar trebui să piară.

  — Uite de ce nu mă tem eu de turci; primo: sunt nişte câini, iar secundo: sunt fiii lui Belial! răspunse Zagłoba.

  O vreme tăcură cu toţii. Nowowiejski şedea pe laviţă cu palmele pe genunchi, cu ochii sticloşi pironiţi în pământ, aşa că jupân Muszalski se întoarse spre el:

  — Cred că acum te simţi mai uşurat, fiindcă răzbunarea înseamnă o mare mângâiere.

  — Spune, Domnia Ta, nu-i aşa că-ţi este mai bine acum? îl întrebă Basia cu glasul plin de milă.

  Uriaşul tăcu un timp, ca şi când s-ar fi luptat cu propriile-i gânduri, apoi răspunse aproape în şoaptă, mirându-se singur parcă:

  — Închipuiţi-vă, Domniile Voastre, pe Dumnezeu din cer, aşa am crezut şi eu că mă voi uşura, după ce-l voi strivi… Dar l-am văzut în ţeapă, am văzut cum i-a scos ochiul cu sfredelul, am căutat să mă conving că mi-e mai bine, însă văd că nu-i adevărat! nu-i adevărat…!

  Nowowiejski îşi luă capul în mâini şi rosti printre dinţii încleştaţi:

  — Mai bine-i era lui tras în ţeapă, mai bine-i era cu sfredelul în ochi şi cu mâinile aprinse, decât mi-e mie cu chinul dinăuntru, cu gândurile şi amintirile mele. Numai moartea mă mai poate mângâia, moartea, moartea, asta-i…!

  Basia, care era o fire curajoasă, se ridică deodată şi, punându-i mâna pe capul nenorocitului, îi spuse:

  — Să dea Dumnezeu să ai parte de această ultimă mângâiere la Kamieniec!

  Iar el închise ochii şi începu să repete:

  — Aşa-i! aşa-i! Să te răsplătească Cel de sus…!

  Şi în aceeaşi seară porniră cu toţii spre Kamieniec.

  După ce ieşi pe poartă, Basia se uită îndelung înapoi la întăritură care strălucea în lumina amurgului, apoi făcu asupra ei semnul sfintei cruci şi zise:

  — Să dea Domnul să mă mai întorc aici cu Michał, în locurile acestea dragi de la Chreptiów! Să dea Domnul să nu ni se întâmple nimic rău…!

  Două boabe de lacrimi se rostogoliră pe obrajii ca purpura. O mâhnire neînţeleasă le strânse inima şi plecară cu toţii mai departe în tăcere.

  Se lăsă întunericul.

  Până la Kamieniec merseră încet, deoarece convoiul de căruţe abia se mişca. Caravana era formată din carele cu poveri, boi, tamazlâcurile de cai, boi, bivoli şi cămile pe care le păzeau slujitori înarmaţi. Unii dintre slujitori şi oşteni se căsătoriseră la Chreptiów, aşa că erau şi destule femei. Cât priveşte oştenii, în afară de cei aduşi de Nowowiejski, mai erau două sute de pedestraşi maghiari, pe care-i pregătise micul cavaler cu banii lui. Toţi se aflau sub ocrotirea Basiei şi-i conducea o căpetenie pricepută, Kałuszewski. Printre ei nu era nici un maghiar adevărat, dar se numeau aşa, fiindcă erau înţoliţi şi muştruluiţi după tipicul maghiar. Ajutoarele căpeteniei erau luptători care slujiseră la dragoni iar oştenii de rând erau tâlharii de altădată, prinşi în cete prădalnice şi condamnaţi la spânzurătoare. Li se dăruise viaţa, întrucât se înrolaseră în steagul de pedestraşi, făgăduind că îşi vor răscumpăra păcatele prin credinţă şi vitejie. Nu lipseau nici voluntarii care, părăsind râpele, cotloanele şi alte asemenea cuiburi de lotri, preferau să intre în slujba „Micului Şoim” de la Chreptiów, decât să-i simtă paloşul deasupra capului. Nu erau prea arătoşi şi nici prea bine dedaţi cu meşteşugul armelor, dar aveau curaj, erau obişnuiţi cu greutăţile, primejdiile şi cu vărsarea de sânge. Basia ţinea nespus de mult la aceşti pedestraşi, ca la un copil al lui Michał, fiind răsplătită de respectul şi dragostea care se născuseră repede în aceste inimi sălbatice pentru frumoasa şi buna lor stăpână. Aşa că acum mergeau pe lângă caleaşca ei cu muschetele pe umeri şi cu săbiile la şold, mândri că li se încredinţase paza ei şi gata s-o apere cu înverşunare dacă vreun ceambul i-ar fi ţinut calea.

  Drumul era însă slobod, pentru că jupân Wołodyjowski era mai prevăzător decât ceilalţi şi pe deasupra îşi iubea prea mult soţia ca s-o supună la tot felul de încercări cu primejdie din cauza întârzierii prea mari. În timpul călătoriei nu întâmpinară nici o piedică.

  Plecând de la Chreptiów spre seară, merseră toată noaptea şi a doua zi după-amiază zăriră stâncile înalte de la Kamieniec.

  La vederea lor şi, de asemenea, la vederea turnurilor şi a meterezelor cetăţii, care împodobeau vârful stâncilor, inimile li se umplură de curaj. Tuturor li se părea cu neputinţă ca un alt braţ, în afară de cel al lui Dumnezeu, să fie în stare să distrugă acest cuib de vulturi înconjurat la poale de panglica râului cu malurile năpădite de răchită. Era o zi de vară frumoasă, turnurile catedralelor şi cupolele bisericilor care se înălţau de după perdeaua de răchite străluceau ca nişte făclii uriaşe; liniştea, cerul senin şi voia bună stăruiau deasupra acestui ţinut luminos.

  — Baśka! spuse jupân Zagłoba – păgânii au muşcat nu o dată, din zidurile astea şi totdeauna şi-au rupt dinţii! Oho! de câte ori nu i-am văzut fugind cât îi ţineau picioarele cu mâna la gura care-i durea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fie şi acum la fel.

  — Nu încape îndoială! răspunse Basia străluminată.

  — Păi aici a mai fost unul din împăraţii lor, Osman. Îmi aduc aminte ca astăzi, era în anul 1621. A venit, împieliţatul, tocmai de pe celălalt mal al Smotryczului, de la Hotin; şi-a holbat ochii, a deschis gura, se uită, se uită şi, în sfârşit întreabă: „Cine-a ridicat această cetate?” „Dumnezeu!” îi răspunse vizirul. „Dacă-i aşa, s-o cucerească El, că eu nu sunt prost!” Şi a făcut cale întoarsă.

  — Ba s-a întors chiar repede de tot! se amestecă jupân Muszalski.

  — Au fugit repede, fiindcă-i împungeam noi cu suliţa în părţile slabe; pe mine m-au dus oştenii pe braţe înaintea lui Lubomirski.

  — Domnia Ta ai fost şi la Hotin? întrebă arcaşul neîntrecut. Nu-mi vine să cred; când mă gândesc pe unde n-ai fost şi ce n-ai făcut!

  Jupân Zagłoba se supără puţin şi răspunse:

  — Nu numai că am fost acolo, dar am căpătat şi o rană pe care, dacă Domnia Ta eşti curios, pot să ţi-o arăt numaidecât ad oculos{152}, dar mai la o parte, pentru că nu se cade să mă laud cu ea înaintea jupânesei Wołodyjowska.

  Vestitul arcaş înţelese că era luat în zeflemea şi, fiindcă nu se simţea în putere să-şi măsoare iscusinţa vorbei cu jupân Zagłoba, nu mai întrebă nimic şi aduse vorba de altceva.

  — Tot ce spui Domnia Ta e prea adevărat – spuse. Când oamenii de prin alte părţi aud vorbindu-se întruna: „Cetatea n-are de nici unele, cetatea o să cadă” sunt cuprinşi de spaimă, dar când o văd, pe legea mea că li se umple inima de curaj.

  — Şi la Kamieniec o să mai fie şi Michał! strigă Basia.

  — Şi jupân Sobieski poate să ne trimită ajutor!

  — Slavă Domnului! nu e dracul chiar atât de negru! nu-i chiar atât de rău! Ehe, s-a întâmplat să ne fie şi mai rău altă dată şi tot nu ne-am lăsat.

  — Chiar dacă va fi mai rău, lucrul de căpetenie este să nu ne pierdem curajul! Nu ne-au mâncat niciodată şi n-o să ne mănânce nici acum, cât timp nu ne vom pierde cumpătul! sfârşi jupân Zagłoba.

  Sub înrâurirea acestor gânduri luminoase, tăcură cu toţii, dar tăcerea le fu întreruptă în chip dureros de jupân Nowowiejski care se apropie călare de caleaşca Basiei. Faţa lui, de obicei atât de înfricoşătoare şi mohorâtă, era acum zâmbitoare şi senină. Îşi pironise ochii la cetatea scăldată în razele soarelui şi zâmbea mereu.

  Cei doi cavaleri se uitau la el cu mirare, pentru că nu puteau să priceapă în ce fel vederea fortăreţei îi luase deodată povara care-i copleşea sufletul, dar el le spuse:

  — Lăudat fie numele Domnului! Mult am mai suferit, dar iată că vine vremea să mă bucur şi eu!

  Aici se întoarse către Basia:

  — Amândouă sunt la judele leah Tomaszewicz şi bine că s-au adăpostit la el, căci în asemenea cetate tâlharul acela nu mai poate să le facă nimic!

  — De cine vorbeşti, Domnia Ta? îl întrebă Basia cu frică.

  — De Zosia şi de Ewka.

  — Doamne, ajută-l! se cruci Zagłoba. Nu te lăsa în seama diavolului!

  Dar Nowowiejski vorbi mai departe.

  — Se spune că Azja l-ar fi înjunghiat pe tata, dar nu-i adevărat!

  — Şi-a pierdut minţile! şopti jupân Muszalski.

  — Jupâneasă, îngăduie-mi să merg înainte! se rugă Nowowiejski. Nu i-am văzut de atâta vreme şi mi s-a făcut dor de ei! Oh! departe de cei dragi, te apucă urâtul!

  Începu să-şi clatine capul uriaş în amândouă părţile, apoi îmboldi calul cu pintenii şi plecă.

  Jupân Muszalski făcu un semn către dragoni şi porni în urma lui, să nu-l scape din ochi.

  Basia îşi ascunse faţa îmbujorată în palme şi în curând lacrimi fierbinţi începură să i se scurgă printre degete, iar Zagłoba zise:

  — Era un flăcău de aur, dar asemenea nenorociri nu sunt pe măsura omului… Sufletul nu poate trăi doar din răzbunare…

  La Kamieniec, pregătirile de apărare erau în toi. Pe zidurile de la castelul vechi şi la porţi, mai ales la poarta ruteană, trebăluiau de zor „naţiile” care locuiau în oraş, având fiecare în frunte pe judele ei; printre aceştia cel leah, Tomaszewicz, se afla la loc de cinste din pricina curajului său şi a priceperii în tragerea cu tunul. Se lucra cu lopeţile şi roabele, aşa că leşii, rutenii, armenii, evreii şi ţiganii se întreceau unii pe alţii. Căpeteniile polcurilor supravegheau munca, iar vagmiştrii şi oştenii îi ajutau pe orăşeni; trudeau până şi şleahticii, uitând că Dumnezeu i-a făcut numai pentru săbii, toate muncile celelalte lăsându-le în seama oamenilor „de jos”…O pildă înălţătoare dădea însuşi jupân Wojciech Humiecki, stegarul podolian, a cărui vedere stârnea lacrimi, deoarece căra pietre cu roaba. Se trudea de zor şi în oraş şi, tot aşa, la castel. Prin forfota de oameni umblau încoace şi încolo călugării dominicani, iezuiţi, franciscani şi carmeliţi, blagoslovind sforţările oamenilor. Femeile aduceau mâncare şi băutură celor ce munceau; armencele frumoase, nevestele şi fiicele negustorilor bogaţi şi încă şi mai frumoasele evreice din Karwasery, Żwaniec, Żinkowce şi Dunaigród atrăgeau asupra lor ochii oştenilor.

  Mulţimile priveau însă cu cea mai mare luare-aminte la intrarea Basiei. La Kamieniec se aflau, desigur, şi alte neveste mai arătoase, dar nu era nici una care să aibă un bărbat cu mai mare faimă ostăşească decât al ei. La Kamieniec se auzise, de asemenea, şi de jupâneasa Wołodyjowska; se zvonea că este o soţie vitează care nu se teme să trăiască într-un loc pustiu printre oameni sălbatici; îşi urmase soţul în campanii şi, răpită odată de un tătar, izbutise să-l doboare şi să scape teafără din mâinile lui. Aşa că şi faima ei era destul de mare. Dar cei care n-o cunoscuseră şi n-o văzuseră niciodată îşi închipuiau că trebuie să fie un zdrahon de femeie care-ţi rupea uşor potcoava şi platoşa în mâini. Nu mică le fu mirarea când văzură o feţişoară cât pumnul, trandafirie, ca de copil.

  — Asta e jupâneasa Wołodyjowska? sau e fiica ei – se întrebau.

  — Ea este – răspundeau cei care o cunoşteau.

  Şi cu toţii, orăşeni, femei, preoţi şi oşteni, se minunau de înfăţişarea ei. Se uitau, de asemenea, cu admiraţie la garnizoana „neînfrântă” de la Chreptiów, la dragonii în mijlocul cărora mergea liniştit, zâmbitor, cu privirile rătăcite, Nowowiejski, la feţele fioroase ale lotrilor prefăcuţi nu de mult în pedestrime maghiară. Basia venise însoţită de câteva sute de flăcăi zdraveni, luptători de meserie, astfel că inimile orăşenilor se umplură de voioşie.

  — Ăştia nu sunt oşteni de duzină, ăştia vor cuteza să-i privească în ochi pe turci! se striga din mulţime.

  Unii dintre orăşeni şi chiar dintre oşteni, îndeosebi cei din polcul preotului episcop Trzebicki, care sosise de curând la Kamieniec, crezând că în convoi se afla şi Wołodyjowski, începură să strige:

  — Trăiască pan Wołodyjowski!

  — Să trăiască apărătorul nostru! Cel mai de seamă cavaler!

  — Vivat Wołodyjowski! vivat!

  Basia asculta şi-i creştea inima, fiindcă nimic nu poate fi mai plăcut pentru o femeie ca faima soţului ei, mai ales când o întăresc glasurile oamenilor dintr-un mare oraş.

  „Sunt atâţia oşteni aici – se gândea Basia – dar nu-l întâmpină pe nici unul cu asemenea strigăte ca pe Michał al meu!”

  Şi vru să înceapă să strige şi ea în cor: „Vivat Wołodyjowski!”, dar jupân Zagłoba o dojeni, spunându-i că trebuie să se poarte cum se cuvine unei jupânese aşezate, să se încline în amândouă părţile, aşa cum fac reginele când intră în oraşul de scaun.

  El însuşi se pleca, fie scoţându-şi chipiul, fie făcând semn cu mâna, iar când cunoscuţii începură să strige şi în cinstea lui, se adresă mulţimii:

  — Domniile Voastre! Cine-a rezistat la Zbaraż, o să reziste şi la Kamieniec.

  Convoiul se opri, aşa cum hotărâse Wołodyjowski, în faţa mănăstirii abia ridicate a călugăriţelor dominicane. Micul viteaz îşi avea conacul lui la Kamieniec, dar pentru că mănăstirea se găsea într-un loc liniştit, până unde ghiulele tunurilor ajungeau cu greu, preferase s-o aducă aici pe Baśka iubită, cu atât mai mult cu cât, ca unul dintre binefăcătorii mănăstirii, se aştepta să fie bine primită. Într-adevăr prioara, maica Wiktoria, fiica lui Ştefan Potocki, voievodul de Bracław, o primi pe Basia cu braţele deschise. Din îmbrăţişarea ei trecu îndată în aceea prea plăcută a mătuşii Makowiecka, cu care nu se văzuse de atâţia ani. Plânseră amândouă şi plânse şi stolnicul de la Latyczów, a cărui favorită fusese întotdeauna Basia. Abia apucară să-şi şteargă cu toţii lacrimile de înduioşare, că veni în grabă Krzysia Ketlingowa şi iarăşi începură îmbrăţişările, după care Basia fu înconjurată de călugăriţele şi fiicele ori nevestele de şleahtici cunoscute şi necunoscute: jupâneasa Marcinowa Boguszowa, jupâneasa Stanislawska, jupâneasa Kalinowska, jupâneasa Chocimierska, jupâneasa Wojciechowa Humiecka, soţia stegarului de Podolia, cavaler însemnat ş.a. Unele, ca jupâneasa Boguszowa, o întrebau de bărbaţii lor, altele ce credea despre năvala turcească şi dacă, după părerea ei, cetatea va putea să se apere.

  Basia văzu cu bucurie că o socoteau foarte pricepută în treburile războiului, aşteptând de la ea cuvinte de îmbărbătare. Aşa că nu se scumpi la vorbă.

  — Nici vorbă să nu ne putem apăra împotriva turcului. Michał o să vină şi el aici azi-mâine, cel mult peste câteva zile, iar când va începe să se îngrijească de apărare, apoi Domniile Voastre puteţi dormi liniştite, mai ales că şi fortăreaţa, cum se ştie, e grozavă, lucru la care, slavă Domnului, mă pricep şi eu cât de cât.

  Siguranţa Basiei îmbărbătă inimile jupâneselor care se liniştiră îndeosebi la vestea venirii lui Wołodyjowski. Numele lui era atât de respectat, încât, deşi se lăsa seara, căpeteniile polcurilor din oraş se înfăţişară îndată să-i dea bineţe Basiei, întrebând-o cu toţii după ce-i urară bun venit, cum se cuvenea, când va veni micul viteaz şi dacă avea de gând să se închidă la Kamieniec. Basia îi primi doar pe Kwasibrocki, care conducea pedestrimea preotului episcop de Cracovia, pe pisarul Rzewuski, care se afla în fruntea polcului în locul lui jupân Lączyński, şi pe Ketling. Celorlalţi nu li se deschise poarta, întrucât jupâneasa era ostenită de drum şi în afară de asta trebuia să se ocupe şi de Nowowiejski. Nefericitul tânăr căzuse de pe cal în faţa mănăstirii şi-l duseră fără cunoştinţă într-o chilie.

  Trimiseră numaidecât după doctorul care o vindecase pe Basia la Chreptiów. Acesta îi găsi creierul vătămat; slabă nădejde să mai scape cu viaţă. Basia, jupân Muszalski şi jupân Zagłoba discutară până seara târziu despre această întâmplare, gândindu-se la soarta tristă a viteazului.

  — Doctorul mi-a spus – zise Zagłoba – că dacă va trăi, o să-i sloboadă sânge, ca să nu înnebunească, şi aşa va putea îndura mai uşor nenorocirea.

  — Pentru el nu mai există nici o mângâiere! răspunse Basia.

  — Adesea e mai bine ca omul să nu-şi mai aducă aminte de nimic – observă jupân Muszalski – dar până şi animalia au ţinere de minte.

  Bătrânul Zagłoba îl dojeni pe vestitul arcaş pentru asemenea gânduri.

  — Dacă Domnia Ta n-ai avea ţinere de minte, nu te-ai mai duce niciodată la spovedanie şi ai fi totuna cu luteranii, adică vrednic de focul iadului. Şi preotul Kamiński te-a prevenit pe Domnia Ta că huleşti, dar spune-i lupului rugăciunea şi el va prefera tot pe mama iezilor!

  — Ce fel de lup mai sunt şi eu! se împotrivi arcaşul vestit. Azja era lup, nu eu!

  — Păi n-am spus eu? întrebă Zagłoba. Cine-a spus întâi că e lup?

  — Nowowiejski mi-a destăinuit – zise Basia – că aude cum îl strigă ziua şi noaptea Ewka şi Zosia: „Scapă-ne!”, dar cum să le mai scape? Ar trebui să se sfârşească cu această boală; nimeni n-ar fi îndurat atâta durere. Pentru el era mai bine dacă mureau; ruşinea în care trăiesc l-a dat gata.

  — Acum zace ca un buştean, nu-şi mai dă seama ce se petrece în jurul lui – adăugă Muszalski. Păcat, era un hărţaş de mâna întâi.

  Vorba le fu întreruptă de un copil de casă care aduse vestea că în oraş s-a iscat din nou larmă mare; oamenii se adună să-l vadă pe ghinărarul de Podolia care abia a intrat pe poartă cu un alai impunător şi câteva sute de pedestraşi.

  — Lui i se cuvine rangul de căpetenie – spuse Zagłoba. Foarte frumos din partea lui Mikolai Potocki că vine aici în loc să se ducă în altă parte, dar cred ca şi mai înainte că era mai bine dacă nu venea. A fost şi el împotriva hatmanului! N-a crezut că va fi război şi cine ştie dacă nu va fi silit să-şi jertfească viaţa!

  — Poate că după el vor veni şi ceilalţi Potocki – se amestecă jupân Muszalski.

  — Se vede că turcii nu sunt prea departe! răspunse jupân Zagłoba. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Să dea Dumnezeu ca ghinărarul să fie al doilea Jeremi, iar Kamieniec al doilea Zbaraż.

  — Aşa trebuie să fie sau vom muri! rosti un glas din prag.

  Basia zvâcni în picioare la auzul acestui glas şi, strigând: „Michał”, se aruncă în braţele micului viteaz.

  Jupân Wołodyjowski aduse din stepă multe noutăţi; înainte de a le împărtăşi sfatului de război, le spuse soţiei sale în liniştea chiliei. El însuşi făcuse una cu pământul câteva ceambuluri mai mici şi hărţuise cu mari foloase urdia de la Crîm şi pe Doroszeńko. Adusese şi câteva zeci de prinşi, de la care puteau să afle veşti în legătură cu forţele hanului şi ale lui Doroszenko.

  Alţii avuseseră mai puţin noroc. Stăpânul Polesiei, care conducea oşteni mai mulţi, fusese înfrânt într-o luptă crâncenă; pe jupân Motowidło, care se îndrepta spre şleaul moldav, îl împrăştiase Kryczyński cu ajutorul urdiei dobrogene şi cu lipcanii care mai rămăseseră după măcelul de la Tecuci. Înainte de a veni la Kamieniec, Wołodyjowski se abătuse pe la Chreptiów, fiindcă – spunea – voia să mai vadă o dată acel loc al fericirii lor.

  — Am ajuns acolo după plecarea voastră; locul nu se răcise încă în urma voastră şi puteam să vă ajung uşor, dar la Uszyca am trecut pe malul moldav, ca să trag cu urechea spre stepe. Trecuseră câteva ceambuluri şi tare mă tem că, intrând în Pokucja, vor năvăli asupra locuitorilor nepregătiţi. Celelalte urdii vin înaintea oştilor sultanului şi în curând vor fi aici. Vom fi împresuraţi, porumbiţa mea dragă, n-avem ce face, dar nu ne vom lăsa, fiindcă fiecare îşi apără nu numai ţara, ci şi propriul avut.

  Spunând acestea, mişcă de câteva ori din mustăţi, apoi o luă pe Basia de umeri şi începu să-i sărute obrajii; nu mai vorbiră. A doua zi jupân Wołodyjowski repetă veştile la preotul episcop Lanckoroński înaintea sfatului de război, din care, în afară de episcop, mai făceau parte: ghinărarul de Podolia, cămăraşul Podoliei, Lanckoroński, pisarul Podoliei, Rzewuski, stegarul Humiecki, Ketling, jupân Makowiecki, Kwasibrocki şi alţi câţiva oşteni. La început, lui Wołodyjowski nu-i plăcu când ghinărarul de Podolia declară că nu vrea să-şi asume conducerea pe care o încredinţează sfatului.

  — În împrejurările de mare primejdie, precum acestea, trebuie să fie un singur cap şi o singură voinţă! spuse micul cavaler. La Zbaraż erau trei căpetenii cărora li se cuvenea de jure{153} puterea, dar i-au dat-o prinţului Jeremi Wiśniowiecki, gândind cu drept cuvânt că în astfel de cumpene e mai bine să asculte cu toţii de unul singur.

  Cuvintele lui nu ajutară la nimic. În zadar învăţatul Ketling îi dădu drept pildă pe romani care, fiind cei mai mari războinici din lume, scorniseră dictatura. Preotul episcop Lanckoroński, căruia nu-i plăcea Ketling, pentru că nu se ştie din ce pricină îi intrase în cap că acesta, scoţian de baştină, trebuia să fie neapărat eretic în fundul sufletului, răspunse fudul că polonezii n-au nevoie să înveţe istoria de la nişte venetici şi că, avându-şi mintea lor, nu trebuie să se ia după romani, decât care aproape că nu sunt mai prejos în vitejie şi vorbe meşteşugite. „Aşa cum dintr-un braţ de lemne flacăra iese mai mare decât dintr-un retevei, tot aşa mai multe capete pot să chibzuiască mai bine decât unul singur.” Şi cu acest prilej lăudă modestia ghinărarului de Podolia, deşi ceilalţi înţeleseră că asta înseamnă mai degrabă frica de răspundere, el fiind, în fapt, pentru negocieri. Când se rosti cuvântul din urmă, toţi oştenii: Wołodyjowski, Ketling, Makowiecki, Kwasibrocki, Humiecki, Rzewuski săriră în picioare ca opăriţi şi începură să scrâşnească din dinţi şi să-şi zăngănească săbiile. „Şi credinţa?” se auziră glasuri. „N-am venit aici pentru negocieri!” „Mijlocitorul e apărat de sutana bisericii!” Kwasibrocki strigă: „La altar, nu la sfat!” Şi se iscă zarvă. Episcopul se ridică şi începu cu glas mare:

  — Sunt gata să-mi dau cel dintâi capul pentru biserici şi pentru oile mele, iar dacă amintesc de negocieri şi aş dori să tărăgănăm lucrurile, Dumnezeu mă vede şi ştie că n-o fac pentru a preda cetatea, ci numai pentru a-i lăsa timp hatmanului să strângă ajutoare. Numele lui pan Sobieski îi înfricoşează pe păgâni, de aceea, chiar dacă n-are oştire destulă, când se va zvoni că vine la Kamieniec, vrăjmaşul va lăsa baltă asediul.

  Când îl auziră vorbind atât de convingător, tăcură cu toţii, unii dintre ei bucurându-se că preotul episcop nu se gândise la predarea oraşului.

  Deodată Wołodyjowski spuse:

  — Înainte de a împresura Kamieniec, vrăjmaşul trebuie să distrugă Żwaniec, fiindcă nu-i e prea la îndemână să lase în urma lui un castel întărit. Cu îngăduinţa cămăraşului de Podolia, eu făgăduiesc să mă închid la Żwaniec şi să câştig atâta timp cât vrea să câştige preotul episcop cu negocierile. Am să iau oameni de nădejde şi, cât voi trăi eu, castelul va rezista!

  Dar se împotriviră cu toţii:

  — Nici vorbă de aşa ceva! Aici e nevoie de tine! Fără tine orăşenii îşi vor pierde curajul şi oştenii se vor delăsa şi ei. Nu, nu, nici vorbă! Cine are mai multă experienţă? Cine a fost şi la Zbaraż? Şi dacă va fi nevoie să ieşim şi să luptăm în afara zidurilor, cine ne va conduce? Tu ai să te pierzi la Żwaniec, iar noi o să pierim aici fără tine.

  — Sunt la ordinele sfatului – răspunse Wołodyjowski.

  — La Żwaniec să trimitem un tânăr hotărât care să-mi fie de ajutor – zise cămăraşul de Podolia.

  — Să se ducă Nowowiejski! propuseră câteva glasuri.

  — Nowowiejski nu se poate duce, i s-au întunecat minţile – se împotrivi Wołodyjowski – zace în pat şi aiurează.

  — Atunci să chibzuim unde să stea fiecare şi ce poartă să apere – spuse preotul episcop.

  Toate privirile se îndreptară spre ghinărarul de Podolia, dar acesta zise:

  — Înainte de a porunci, aş asculta bucuros părerea oştenilor încercaţi şi, pentru că pan Wołodyjowski ne întrece pe toţi în această privinţă, îl rog să vorbească cel dintâi.

  Wołodyjowski fu de părere să se întărească bine în primul rând castelele care se aflau în faţa oraşului, fiindcă socotea că năvala vrăjmaşului se va abate mai întâi asupra lor. Toţi ceilalţi îi primiră sfatul. Cei o mie şaizeci de pedestraşi fură împărţiţi astfel încât jupân Myśliszewski ocupă aripa dreaptă a castelului, iar în cea stângă se aşeză jupân Humiecki, cunoscut în urma isprăvilor făptuite la Cudnow. La poarta dinspre Hotin, unde primejdia era mai mare, se duse însuşi Wołodyjowski, mai în jos se înşiră pâlcul lui Serdiuk; partea dinspre Zinkowice o acoperea Kwasibrocki, la miazăzi se afla jupân Wąsowicz, iar latura dinspre curte avea s-o apere hotnogul{154} Bukar cu oamenii lui jupân Krasiński. Erau cu toţii oşteni de meserie, aleşi pe sprânceană, şi atât de îndârjiţi în luptă, încât îndurau focul tunurilor cum îndură alţii arşiţa soarelui. Pe de altă parte, slujind în oştile Republicii, totdeauna neîndestulătoare, se învăţaseră de tineri să se bată cu vrăjmaşi de zece ori mai puternici, socotind aceasta ca un lucru obişnuit. Tunurile castelului erau în grija frumosului Ketling, care-i întrecea pe toţi în mânuirea lor. La castel toţi aveau să asculte de micul viteaz, căruia ghinărarul de Podolia îi lăsă mâna liberă în privinţa ieşirilor la luptă în faţa zidurilor; era liber să se bată afară ori de câte ori era nevoie şi găsea prilejul potrivit.

  Când aflară de locurile ce le reveneau, se bucurară cu toţii şi începură să strige şi să-şi lovească săbiile, arătându-şi astfel curajul şi înflăcărarea. Auzind aceasta, ghinărarul Podoliei îşi spuse în sinea lui: „Nu mai credeam că ne vom putea apăra; am venit aici fără convingere, ascultând numai de îndemnul conştiinţei, dar cine poate şti dacă, având asemenea oşteni, nu-l vom răzbi pe vrăjmaş? Faima va fi de partea mea şi mă vor socoti al doilea Jeremi; de va fi aşa, înseamnă că steaua mea norocoasă m-a adus aici!”

  Dacă mai înainte avea îndoieli în privinţa apărării, acum se îndoia că cetatea va putea fi cucerită, aşa că sufletul i se umplu de curaj şi începu să se sfătuiască pe unde să aşeze oştenii înăuntrul zidurilor oraşului.

  Hotărâră dar ca în oraş, la poarta ruteană, să stea jupân Makowiecki cu o mână de şleahtici, orăşeni polonezi, mai rezistenţi în luptă decât ceilalţi, şi cu câteva zeci de armeni şi evrei. Poarta dinspre Luck i se dădu în seamă lui jupân Grodecki, alături de care luară conducerea tunurilor Zuk şi Matcyński. Paza pieţei dinaintea primăriei îi reveni lui Łukasz Dziewanowski, iar jupân Chocimiriski fu pus mai mare peste ţiganii gălăgioşi de dincolo de poarta ruteană. Spre pod, până la conacul lui jupân Sinicki, luptătorii erau conduşi de jupân Kazimierz Humiecki, fratele viteazului Wojciech. Mai încolo aveau să fie încartiruiţi jupân Staniszewski, la poarta leşească jupân Marcin Bogusz, iar la Turnul de aramă aveau să stea jupânii Jerzy Skarzyński şi Jackowski, aproape de intrarea dinspre Białobłock. Jupânii Dubrawski şi Pietraszewski luară în grijă Turnul Măcelarului. Marele şanţ al oraşului i se dădu lui Tomaszewicz, judele polonez, iar cel mic lui jupân Jackowski; era poruncă să se sape al treilea, din care un evreu, tunar priceput, avea să căşuneze mai apoi multe pierderi turcilor.

  După ce se aşezară astfel, toţi membrii sfatului veniră seara la cina dată de ghinărarul de Podolia, care îi ospeţi cu multă luare-aminte în primul rând pe Wołodyjowski, aşezându-l la loc de frunte şi cinstindu-i cu băutură, mâncăruri şi vorbe alese, deoarece prevedea că urmaşii, după împresurarea cetăţii, aveau să-l numească, pe lângă „micul viteaz”, şi „Hectorul de la Kamieniec”…Acesta făgădui că-şi va da toată silinţa să apere oraşul, mărturisi că doreşte să facă un jurământ în catedrală şi-l rugă pe preotul episcop să-i îngăduie să facă mâine ce şi-a pus în gând. Înţelegând că treburile obşteşti vor avea de câştigat de pe urma acestui jurământ, preotul episcop încuviinţă de îndată.

  A doua zi fu slujbă mare la catedrală. Toată suflarea, cavaleri, oşteni, şleahtici şi poporeni de rând, ascultau liturghia în tăcere, cu sufletul înălţat spre Dumnezeu. Wołodyjowski şi Ketling erau întinşi în formă de cruce înaintea altarului; Krzysia şi Basia stăteau în genunchi înapoia rândurilor de scaune şi plângeau ştiind că jurământul putea să le pună viaţa în primejdie la amândoi. La sfârşitul liturghiei, preotul episcop se întoarse spre cei adunaţi cu sfintele daruri; atunci micul cavaler se ridică şi, îngenunchind pe treptele altarului, vorbi astfel cu glasul liniştit, deşi era tulburat:

  — Simţindu-mă recunoscător pentru binefacerile şi ocrotirea de care am avut parte de la Dumnezeu şi de la singurul său Fiu, mă leg şi mă jur că aşa cum El şi Fiul său m-au ajutat pe mine, să apăr Sfânta Cruce până la ultima suflare. Încredinţându-mi-se conducerea apărătorilor din vechiul castel, cât voi fi viu şi voi putea să-mi mişc braţele şi picioarele, jur să nu îngădui neprietenului scârbavnic să pătrundă înăuntru; de asemenea, nu voi înălţa flamura albă pe ziduri, chiar dacă va trebui să mă îngrop sub dărâmături… Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Amin!

  O tăcere înălţătoare se aşternu în toată biserica, apoi răsună glasul lui Ketling:

  — Pentru binefacerile pe care le-am cunoscut în această Republică, jur să apăr castelul până la ultima picătură de sânge şi să mă îngrop sub dărâmăturile lui înainte ca picior de vrăjmaş să calce pe ziduri. Fac acest jurământ cu inima deschisă şi recunoscătoare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce! Amin!

  Preotul aplecă sfintele daruri şi le dădu să le sărute mai întâi lui Wołodyjowski, apoi lui Ketling. La această privelişte, cavalerii începură să murmure. Se auziră glasuri:

  — Jurăm cu toţii! Vom face zid cu trupurile noastre! Fortăreaţa nu va cădea! Jurăm! jurăm! Amin! amin! amin!

  Săbiile şi rapierele ieşiră zăngănind din teacă şi biserica se lumină de luciul oţelelor. În strălucirea lor se iviră chipuri ameninţătoare, ochi înflăcăraţi şi o însufleţire nespusă cuprinse şleahta, oştenii, norodul.

  Clopotele începură să bată toate deodată, răsună orga, preotul episcop psalmodie: Sub Tuum praesidium{155}, o sută de glasuri îi răspunseră şi cu toţii se rugară pentru această cetate care era străjerul creştinătăţii şi cheia întregii Republici.

  După slujbă, Ketling şi Wołodyjowski ieşiră din biserică ţinându-se de braţ. Pe drum lumea le da bineţe şi-i binecuvânta, fiindcă nimeni nu se îndoia că vor muri înainte de a preda castelul. Deasupra lor părea că se înalţă nu moartea, ci izbânda şi slava; se prea poate ca dintre toţi numai ei să fi ştiut cât de primejdios era jurământul pe care-l făcuseră. Poate că şi cele două inimi iubitoare ale soţiilor presimţeau nenorocirea care le ameninţă viaţa, fiindcă nici Basia, nici Krzysia nu se puteau linişti, iar când Wołodyjowski ajunse lângă soţie, aceasta, suspinând ca un copil, se ghemui la pieptul lui şi spuse cu glasul întretăiat:

  — Michałek… ţine minte… că dacă, ferească Dumnezeu… te va lovi… eu… eu… nu ştiu… ce… ce… se va întâmpla cu mine…!

  Şi începu să plângă cu sughiţuri; micul cavaler era şi el foarte tulburat. O vreme mustăţile cânepii se mişcară în sus şi în jos, în sfârşit, zise:

  — Baśka… trebuia s-o fac, nu-i aşa…?

  — Aş vrea să mor! se scăpă Baśka.

  Micul viteaz începu să-şi mişte şi mai avan mustaţa şi repetând de câteva ori: „Taci, Baśka… taci!” îi vorbi astfel ca s-o liniştească pe cea mai dragă dintre femei.

  — Îţi aduci aminte ce-am făgăduit când mi te-a redat Dumnezeu? Am spus aşa: „Doamne, îţi făgăduiesc să te mulţumesc pe măsura puterilor mele. Dacă voi rămâne în viaţă, am să-ţi ridic după război un altar, dar în timpul luptelor trebuie să făptuiesc ceva mai acătării, ca să nu mă arăt nerecunoscător faţă de Tine!” Ce înseamnă castelul faţă de asemenea facere de bine! A venit timpul! Se cuvine oare ca Mântuitorul să-şi spună: „vorbe şi iarăşi vorbe?” Mai bine să mă strivească pietrele castelului, decât să-mi calc jurământul faţă de Dumnezeu! Trebuie, Baśka! Asta e!… Baśka, să avem încredere în Cel de sus…!

  CAPITOLUL LI.

  ÎN ACEEAŞI ZI WOŁODYJOWSKI porni cu steagurile în ajutorul tânărului Wasilkowski care se repezise spre Hryńczuk, fiindcă venise veste că tătarii năvăliseră acolo pe un drum lăturalnic, legaseră oamenii şi luaseră vitele, dar nu aprinseseră satul ca să nu li se afle isprava. Jupân Wasilkowski îi împrăştie repede, slobozi robii şi luă prinşi dintre ei. Pe aceştia pan Wołodyjowski îi duse la Żwaniec şi-i lăsă în paza lui jupân Makowiecki ca să-i ia la întrebări şi să le scrie mărturisirile pentru a le trimite hatmanului şi regelui. Tătarii recunoscuseră că trecuseră hotarul din porunca pârcălabului, avându-l într-ajutor pe rotmistrul Styngan cu călăraşii săi. În schimb, deşi le puseră foc la tălpi, nu ştiură să spună cât de departe se afla sultanul turcilor cu grosul oştirii, întrucât, mergând înainte în grupuri fără nici o rânduială, nu mai aveau nici o legătură cu tabăra.

  Recunoscură cu toţii că padişahul pornise cu toată puterea spre Republică şi în curând are să ajungă la Hotin. Pentru viitorii apărători ai cetăţii Kamieniec nu era nimic nou în destăinuirile lor, dar pentru că la Varşovia, la curtea regelui, nu credea nimeni în război, cămăraşul Podoliei hotărî să trimită prinşii la Varşovia odată cu noutăţile pe care le aduceau.

  Steagurile se întoarseră mulţumite din această primă campanie. Seara veni la Wołodyjowski pisarul fratelui său de cruce, Hăbăreskul, mare pârcălab de Hotin. Nu-i aducea nici o scrisoare, deoarece pârcălabul se temea să scrie, dar îl rugase să-i spună prin viu grai fratelui Wołodyjowski, „lumina ochilor” şi „dragostea inimii” lui, să se aibă în pază iar dacă cetatea n-are destui oşteni s-o apere, să găsească un prilej şi să plece din ea, fiindcă sultanul e aşteptat să sosească a doua zi la Hotin cu toată oastea.

  Wołodyjowski porunci să-i mulţumească pârcălabului şi, răsplătindu-l pe pisar, îl trimise înapoi, iar el vesti numaidecât căpeteniile de primejdia care se apropia.

  Deşi se aşteptau cu toţii să sosească din clipă în clipă, ştirea produse multă tulburare. Înflăcărarea muncilor de apărare se îndoi, iar jupân Hieronim Lanckoroński pomi fără zăbavă la castelul său de la Żwaniec, ca să pândească de acolo drumul spre Hotin.

  Un răstimp se scurse în aşteptare; în cele din urmă, la 2 august, în ziua în care după calendarul bisericii cade Sântămăria mică, sultanul tăbărî la Hotin. Polcurile se revărsară ca o mare fără margini şi, la vederea ultimei întărituri care se afla în hotarele padişahului, strigătul: „Allah! Allah!” se smulse din sute de mii de piepturi. De cealaltă parte a Nistrului se întindea Republica fără apărare, pe care oştirea aceasta fără număr avea s-o cuprindă ca un puhoi de ape sau ca o vâlvătaie. Mulţimile de luptători, neîncepând între zidurile cetăţii, poposiră pe câmpurile mărginaşe, pe care cu câteva zeci de ani în urmă o armie la fel de numeroasă a prorocului fusese nimicită de săbiile polone.

  Se părea că acum sosise vremea răzbunării şi nimeni, de la sultan şi până la cel din urmă slujitor, nu presimţea că aceste câmpuri aveau să însemne iarăşi o nenorocire pentru Semilună. Nădejdea, ba chiar siguranţa izbânzii umplea toate inimile. Ienicerii şi spahiii, războinici din Balcani, din munţii Rodopi, din Rumelia, Pelion şi Ossa, din Karmel şi Liban, din pustiurile arabe, de pe malurile Tigrului, de pe Nilul de jos şi din nisipurile fierbinţi ale Africii, scoţând strigăte sălbatice, cereau să fie conduşi pe „malul necredincioşilor”…Dar muezinii începură să cheme la rugăciune din minaretele de la Hotin, aşa că totul se linişti. O mare de capete cu turbane, cuşme, fesuri, bumuzuri, chipie şi coifuri de oţel se plecară spre pământ şi pe câmp se iscă un murmur surd de rugăciune aidoma zumzetului pe care-l face un roi uriaş de albine; luat de adierile vântului, murmurul zbură peste Nistru către Republică.

  După care răsunară tobele, surlele şi fluierele, dând semnalul de odihnă. Cu toate că oştile înaintaseră cu încetineală şi fără greutăţi prea mari, padişahul voia să le lase să se odihnească mai mult după drumul lung de la Adrianopol. El însuşi se spălă pe mâini într-un izvor limpede care curgea nu departe de oraş şi plecă la un conac din Hotin: pe câmp polcurile începură să-şi ridice corturile care acoperiră curând împrejurimile cu un linţoliu alb ca zăpada.

  Ziua era frumoasă şi se sfârşea senină. După ultimele rugăciuni de seară, tabăra se potoli pentru odihnă. Se aprinseră mii şi sute de focuri, la licărul cărora oştenii de la Żwaniec priveau cu teamă, întrucât ocupau o întindere atât de mare, încât podghiazurile care se întoarseră din cercetare spuseră că li se părea că „arde tot malul moldav”…Dar pe măsură ce luna urca pe cerul înstelat, focurile se stinseră unul după altul, afară de cele ale străjilor, tabăra se linişti şi în tăcerea nopţii răsunau doar nechezatul cailor şi mugetele bivolilor care păşteau pe păşunile de la Dărăbani.

  A doua zi în zori, sultanul porunci ienicerilor, tătarilor şi lipcanilor să treacă Nistrul şi să cucerească târgul şi castelul Żwaniec. Curajosul Hieronim Lanckoroński nu-i aşteptă înăuntrul zidurilor, ci cu cei patruzeci de tătari, optzeci de kieni şi cu steagul de şleahtici îi lovi pe ieniceri la vadul de trecere şi, cu tot focul îndrăcit al flintelor, izbuti să învălmăşească această pedestrime neîntrecută care începu să se retragă în neorânduială spre apă. În acest timp însă, un ceambul ajutat de lipcani, trecu Nistrul mai încolo şi pătrunse în târg. Fumul şi strigătele îl vestiră pe viteazul cămăraş că târgul e în mâna vrăjmaşului, aşa că porunci retragerea de la vad, ca să le sară în ajutor târgoveţilor urgisiţi. Ienicerii, ca pedestraşi, nu puteau să-l urmărească, astfel că porni în goană nebună să scape târgul. Aproape ajunsese, când tătarii lui aruncară flamurile şi trecură de partea vrăjmaşului. Urmă o clipă de mare primejdie; ceambulul sprijinit de lipcani, presupunând că trădarea avea să producă învălmăşeală, porni îndată cu avânt asupra cămăraşului. Din fericire, kienii, însufleţiţi de pilda căpeteniei, se împotriviră cu bărbăţie, iar steagul de şleahtici răzbi curând linia vrăjmaşului care nu putea face faţă călărimii regulate a Republicii. Câmpul de la marginea târgului se acoperi îndată de trupurile lipcanilor, îndeosebi, deoarece aceştia se opuneau cu mai multă îndârjire. Mulţi dintre ei fură hăcuiţi şi pe uliţele târgului, după care jupân Lanckoroński, văzând că dinspre apă se apropiau ienicerii, se ascunse înapoia zidurilor trimiţând înainte un olăcar la Kamieniec după ajutor.

  Padişahul nu se gândea să ocupe castelul în ziua aceea, gândind pe bună dreptate că după ce toată oştirea va trece râul, îl va zdrobi cât ai bate din palme. Vroia să cucerească numai târgul şi, presupunând că pâlcurile pe care le repezise erau prea destule, nu mai trimise alţi ieniceri şi tătari. După retragerea cămăraşului înăuntrul zidurilor, cei care trecuseră apa intrară iarăşi în târg şi începură să se gospodărească amarnic cu sabia şi jungherul; nu-i dădură foc, gândindu-se că le va sluji ca viitor adăpost. Ienicerii înhăţară femeile tinere păstrându-le pentru desfătarea oştenilor, iar bărbaţii şi copiii fură ucişi cu securile; tătarii erau ocupaţi cu adunarea prăzilor.

  Deodată, din turnul castelului văzură venind dinspre Kamieniec un pâlc de călărime. Fu vestit jupân Lanckoroński, care urcă în turn însoţit de câţiva şleahtici, scoase luneta printr-o ferestruică de tragere, privi îndelung cu luare-aminte întinderea, apoi spuse:

  — E călărimea uşoară din garnizoana de la Chreptiów, aceea care a fost şi la Hryńczuk sub conducerea lui Wasilkowski. Mai mult ca sigur că l-au trimis şi acum tot pe el.

  După care începu să se uite iarăşi.

  — Văd voluntari; cred că e Wojciech Humiecki!

  Şi după un timp:

  — Slavă Domnului, trebuie să fie şi Wołodyjowski, că-i văd pe dragoni. Domniile Voastre, să ieşim şi noi în afara zidurilor şi cu ajutorul lui Dumnezeu să scoatem vrăjmaşul din târg şi să-l împingem înapoi peste apă.

  Coborî în goană să-şi pregătească kienii şi steagul de şleahtici. În acest timp, tătarii din târg zăriră steagurile care se apropiau şi începură să se adune în ceambulul cu strigăte ascuţite: „Allah! Allah!”…Pe toate uliţele răsunau răpăitul tobelor şi ţiuitul fluierelor; ienicerii se aşezară pentru luptă cu o iuţeală în care nu-i întrecea nici o pedestrime din lume.

  Ceambulul ieşi ca vântul afară din târg şi se năpusti asupra steagului de călărime uşoară. Numai ceambulul, afară de lipcanii pe care-i vătămase mult jupân Lanckoroński, era de trei ori mai numeros decât garnizoana de la Żwaniec şi steagurile venite în ajutor, de aceea nu pregetară să se arunce asupra lui jupân Wasilkowski. Dar jupân Wasilkowski, un tânăr nestăpânit, care se arunca orbeşte şi cu tot atâta lăcomie în orice primejdie, porunci îndată oştenilor să pornească în goană năprasnică şi se repezi ca o vijelie, fără să-i pese de numărul duşmanilor.

  Curajul acesta nebunesc îi sperie pe tătari, cărora nu le prea plăceau astfel de ciocniri. Cu toate strigătele mârzacilor care călăreau în spate, cu tot ţiuitul ascuţit al fluierelor şi uruitul darabanelor care băteau de kęsim – adică retezarea capetelor necredincioşilor – începură să-şi strunească fugarii; spaima punea tot mai mult stăpânire pe ei, aşa că, ajungând la o aruncătură de săgeată de steag, se despărţiră în două slobozind un nor de săgeţi asupra călăreţilor.

  Neştiind nimic de ienicerii care se rânduiseră de cealaltă parte a caselor, spre râu, jupân Wasilkowski alerga cu acelaşi avânt pe urmele tătarilor, mai bine-zis pe urmele unei jumătăţi de ceambul, pe care o ajunse curând şi începu să-i căsăpească pe cei care rămăseseră în urmă având cai mai proşti. Atunci cealaltă jumătate se întoarse vrând să-l înconjoare, dar în clipa aceea săriră asupra lor voluntarii şi cămăraşul cu kienii lui. Tătarii, înghesuiţi din câteva părţi, se risipiră ca nisipul cât ai zice peşte şi începu urmărirea; pâlc alerga după pâlc, bărbat după bărbat şi tătarii cădeau des, mai ales de mâna lui jupân Wasilkowski care se arunca orbeşte, de unul singur, asupra unei cete întregi, cum se aruncă eretele asupra cârdului de vrăbii.

  Pan Wołodyjowski însă, oştean prevăzător şi liniştit, nu lăsă dragonii din mână. Aşa cum cel care ţine o haită de dulăi legaţi în curele puternice, nu le dă drumul asupra oricărui vânat, ci numai atunci când vede orbitele lucitoare şi colţii albi ai mistreţului, tot aşa şi micul viteaz, dispreţuind pe tătarii care dăduseră bir cu fugiţii, se uita după spahii, ieniceri sau alţi oşteni mai de soi care s-ar fi putut afla în spatele urdiei.

  Deodată se apropie în galop jupân Hieronim Lanckoroński cu kienii lui.

  — Domnia Ta! strigă – ienicerii aşteaptă spre râu, hai să-i înghesuim puţin!

  Wołodyjowski scoase sabia din teacă şi porunci:

  — Înainte!

  Dragonii strânseră dârlogii, ca să stăpânească mai bine caii, apoi se deplasară puţin înainte şi porniră deodată ca la muştru. La început merseră în trap, apoi în galop uşor, fără să lase caii să-şi ia avânt. Abia după ce trecură de casele dinspre apă, la răsărit de castel, zăriră cuşmele albe al ienicerilor şi înţeleseră că aveau de-a face cu ieniceri din pâlcurile regulate, nu cu o adunătură oarecare.

  — Loveşte! răcni Wołodyjowski.

  Caii se alungiră în goană aproape atingând pământul cu burta şi împrăştiind de sub copite bulgări întăriţi.

  Neştiind câtă putere venea în ajutorul castelului, ienicerii porniseră într-adevăr spre râu. Unul dintre pâlcuri, de vreo două sute patruzeci de oameni, ajunsese la mal şi primele rânduri începuseră să urce pe podurile plutitoare; al doilea pâlc, la fel de mare, venea în grabă, dar într-o rânduială deplină, când zăriră călărimea care se apropia în goană. Atunci se opriră şi cât ai clipi din ochi se întoarseră cu faţa spre duşman. Flintele se plecară ca scândurile unui gard şi salva detună ca la muştru. Mai mult, socotind că tovarăşii de pe mal îi vor sprijini cu foc, îndârjiţi oştenii nu fugiră după primele împuşcături, ci porniră strigând în urma fumului şi atacară furioşi călărimea cu săbiile. Era o cutezanţă de care numai ienicerii erau în stare, dar pentru care plătiră scump, deoarece călărimea, neputând să mai strunească fugarii, chiar dacă ar fi vrut, căzu asupra lor ca un ciocan şi, rupându-le rândurile, începu să împrăştie groaza şi pierzania.

  Primul rând se prăbuşi sub puterea loviturii ca un lan retezat de pala vijeliei. E adevărat că mulţi căzură doar din pricina avântului, aşa că se ridicară şi alergară de-a valma spre râu, dinspre care al doilea pâlc trăgea mereu, ţintind sus ca să vatăme pe dragoni pe deasupra capetelor ienicerilor. Un răstimp pedestraşii turci care se aflau lângă bacuri şovăită nesiguri dacă să urce pe podurile plutitoare sau, urmând pilda celorlalţi, să se repeadă îndată asupra călărimii. De la acest din urmă pas îi reţinea vederea cetelor de fugari pe care călărimea îi împingea cu piepturile cailor şi-i spârcuia atât de cumplit, că iuţeala loviturilor se putea măsura numai cu propria îndemânare. Adesea, câte o ceată, prea îmbulzită, se întorcea şi începea să muşte cu disperare, cum muşcă fiara încolţită când vede că nu mai are altă scăpare. Dar tocmai atunci cei care stăteau pe mal putură să-şi dea seama că nu era chip să ţină piept acestor călăreţi care-i întreceau cu mult în mânuirea armelor albe. Cei care se apărau erau loviţi în cap, peste faţă şi grumazuri cu asemenea îndemânare şi iuţeală, încât mai că nu se putea urmări mişcarea săbiilor. Aşa cum slujitorii dintr-o gospodărie înstărită, când bat mazărea uscată, lovesc puternic şi des în căpiţa de pe arie, de răsună toată şura de bufniturile îmblăcielor şi boabele sar în toate părţile, tot aşa şi acum, malul răsuna de tocătura săbiilor, iar cetele ienicerilor, izbite fără milă, se împrăştiau în toate părţile.

  Jupân Wasilkowski se vânzolea în fruntea călărimii sale uşoare, fără să-i pese de propria viaţă. Jupân Wołodyjowski îl întrecea pe viteazul tânăr, aşa cum cosaşul îndemânatic îl întrece pe argatul mai puternic, dar mai puţin priceput ca el, în timp ce acesta se zbate prea mult, acoperindu-se de năduşeală, celălalt merge mereu înainte, aşternând egal otcoşii în urma coasei, înainte de ciocnirea cu ienicerii, rămase puţin înapoia dragonilor ca să poată supraveghea tot câmpul de bătaie. Sta astfel mai la o parte şi privea cu luare-aminte, repezindu-se din când în când în învălmăşeală, lovind, îndreptând, apoi iarăşi se oprea şi încleştarea se depărta de el, iarăşi privea şi izbea din nou unde era nevoie. Ca de obicei în bătăliile cu pedestrimea, se întâmpla şi acum ca dragonii să treacă de fugari în avântul lor. Vreo cincisprezece ieniceri, având drumul închis spre râu, apucară spre târg ca să se ascundă în câmpurile de floarea-soarelui care se aflau în apropierea caselor. Pan Wołodyjowski îi văzu, ajunse din urmă pe primii doi, lovi uşor de două ori cu sabia între ei şi amândoi se prăbuşiră scurmând pământul cu picioarele şi dându-şi sufletul odată cu sângele care se scurgea din rănile deschise. Văzând aceasta, al treilea trase cu flinta în micul viteaz, dar nu-l nimeri şi micul cavaler îl trăsni cu sabia între nas şi gură, izbăvindu-l astfel de viaţa pământească. După care se repezi îndată după ceilalţi şi nici un ţângău de la ţară nu adună mai iute ciupercile crescute grămadă la un loc, decât îi ajunse el pe toţi înainte de a se piti în lanul de floarea-soarelui. Doar pe ultimii doi îi prinseră oamenii din Żwaniec, cărora micul viteaz le porunci să-i lase în viaţă.

  Înfierbântându-se puţin în acest fel, când văzu că ienicerii fuseseră îmbulziţi spre râu, se aruncă în încăierare şi începu să trudească alături de dragoni.

  Când împungea înainte, când se întorcea spre stânga sau spre dreapta, dădea o lovitură joasă şi nu se mai uita, dar de fiecare dată o cuşmă albă cădea pe jos. Ienicerii începură să se înghesuie înspăimântaţi înaintea lui, dar el îşi îndoi iuţeala loviturilor şi, deşi rămânea liniştit, nici un ochi omenesc n-ar fi fost în stare să-i urmărească fulgerele săbiei şi să vadă când taie şi când împunge, deoarece ascuţişul lucitor şerpuia necontenit în jurul lui.

  Jupân Lanckoroński, care auzise demult vorbindu-se de el ca despre un meşter între meşteri, dar nu-l văzuse niciodată la treabă până atunci, aproape că încetase să lupte şi privea uimit, neputând să-şi creadă ochilor că un singur om, oricât ar fi el de îndemânatic, oricât ar fi socotit drept cel mai de seamă viteaz al Republicii, poate să făptuiască asemenea minuni. Aşa că îşi luă capul în mâini şi cei din jur îl auziră repetând întruna: „S-au spus prea puţine, pe legea mea!” Iar alţii strigau: „Priviţi, fiindcă aşa ceva n-o să mai vedeţi în toată lumea!” Wołodyjowski trudea mai departe. Tocmai izbutiseră să-i răzbească peste râu pe ieniceri care se buluciră în neorânduială spre bacuri. Şi pentru că se întorceau mult mai puţini decât veniseră, aveau loc destul, aşa că urcară valvârtej cu toţii. Vâslele grele se lăsară numaidecât în apă şi distanţa dintre călărime şi ieniceri începu să crească tot mai mult. De pe podurile plutitoare ienicerii începură să tragă cu flintele, iar dragonii le răspunseră descărcându-şi pistoalele; nori de fum se înălţară deasupra apei, apoi se alungiră ca nişte şleauri albicioase. Bacurile şi odată cu ele ienicerii se depărtau din ce în ce mai mult. Stăpâni pe câmpul de bătaie, dragonii începură să strige, ameninţându-i cu pumnul pe cei care fugeau:

  — Aşa, câinilor, valea…!

  Cu toate că plumbii plescăiau încă în apa de lângă mal, jupân Lanckoroński îl luă în braţe pe Wołodyjowski.

  — Nu-mi venea să-mi cred ochilor! îi spuse – Domnia Ta, astea sunt mirabilia{156} vrednice de o pană de aur!

  Iar Wołodyjowski:

  — Înclinarea înnăscută şi deprinderea, asta-i tot! Prin câte războaie n-am fost!

  Şi, întorcându-i îmbrăţişarea lui Lanckoroński, se uită pe mal şi strigă:

  — Domnia Ta, priveşte într-acolo şi ai să vezi alt lucru nemaipomenit…!

  Cămăraşul se întoarse şi-l zări pe jupân Muszalski întinzându-şi arcul pe malul apei.

  Arcaşul neîntrecut luptase până atunci alături de ceilalţi cu sabia, dar acum când ienicerii se depărtaseră atât de mult, încât pistoalele şi flintele nu mai erau de nici un folos, îşi scoase arcul de sub picior şi, oprindu-se într-un loc unde malul era mai ridicat, încercă mai întâi coarda cu degetul şi, după ce-i auzi zbârnâitul răsunător, potrivi o săgeată şi ţinti.

  Tocmai atunci se uitau la el Wołodyjowski şi Lanckoroński.

  Era o privelişte minunată! Arcaşul era călare, în stânga întinsă strângea arcul ca într-un cleşte, pe când dreapta trăgea coarda cu putere spre piept, de i se îngroşaseră venele pe tâmple, şi ţintea liniştit.

  În depărtare se zăreau sub rotocoalele de fum vreo cincisprezece bacuri care alunecau pe râul umflat din pricina zăpezilor topite pe munţi; apa era atât de străvezie, încât se oglindeau în ea podurile plutitoare şi ienicerii de pe ele. Pistoalele de pe mal tăcură; privirile tuturor se îndreptară spre jupân Muszalski şi în direcţia în care avea să meargă săgeata.

  Deodată coarda zbârnâi ascuţit şi solul morţii zbură din arc. Nici o privire nu putu să-i urmărească zborul, dar văzură cu toţii foarte bine cum un ienicer uriaş care vâslea îşi desfăcu braţele pe neaşteptate şi, răsucindu-se în loc, se prăpăstui în apă. Unda străvezie se despică sub greutatea trupului, iar jupân Muszalski rosti:

  — Dydiuk, e pentru tine!

  Apoi scoase altă săgeată.

  — În cinstea hatmanului! zise către oşteni.

  Aceştia îşi ţinură răsuflarea; după o clipă şuierul se auzi din nou şi al doilea ienicer căzu pe fundul bacului.

  Toate vâslele începură să se mişte mai repede, lovind apa cu putere, dar arcaşul neîntrecut se întoarse zâmbind spre micul cavaler şi zise:

  — În cinstea jupânesei Domniei Tale!

  Întinse arcul a treia oară, pentru a treia oară slobozi săgeata care se înfipse până la jumătate într-un trup omenesc. Un strigăt de izbândă răsună pe mal şi-i răspunse altul de turbare de pe bacuri, apoi jupân Muszalski se retrase urmat de ceilalţi biruitori ai zilei şi se îndreptară cu toţii spre târg.

  Pe drumul de întoarcere priveau cu mulţumire la secerişul de astăzi. Pieriseră mai puţini tătari, fiindcă nu se încleştaseră niciodată ca lumea; speriaţi, trecuseră îndată Nistrul; în schimb, câteva zeci de ieniceri zăceau ca nişte snopi legaţi frumos la mijloc. Unii se mai zbăteau şi acum, dar toţi fuseseră dezbrăcaţi de slujitorii cămăraşului.

  Uitându-se la ei, jupân Wołodyjowski spuse:

  — Sunt pedestraşi viteji şi se aruncă în foc ca mistreţii, dar nu ştiu nici pe jumătate din câte ştiu suedezii.

  — La început au tras totuşi ca şi când ar fi strivit cineva o nucă între dinţi, toţi deodată – observă cămăraşul.

  — S-a întâmplat fără voia lor, nu din pricina îndemânării, fiindcă nu prea fac muştru. Ăştia erau din garda sultanului, care mai trage din când în când, dar sunt şi ieniceri din pâlcurile neregulate, cu mult mai proşti.

  — Le-am dat o papară să ne ţină minte! Bun e Dumnezeu dacă ne îngăduie să începem războiul cu o biruinţă ca asta.

  Dar încercatul Wołodyjowski era de altă părere.

  — Nu e chiar atât de însemnată – răspunse. E bună şi asta pentru a da curaj oamenilor neînvăţaţi cu războiul şi orăşenilor, dar alt folos nu va avea.

  — Cum, Domnia Ta, gândeşti că păgânii nu se vor înfricoşa?

  — Păgânii nu se vor înfricoşa – spuse Wołodyjowski.

  Din vorbă în vorbă ajunseră în târg, unde locuitorii le dădură pe cei doi ieniceri care voiseră să se ascundă în floarea-soarelui de sabia lui Wołodyjowski.

  Unul era străpuns uşor de un plumb, dar celălalt scăpase teafăr şi era plin de curaj. La castel, micul viteaz îi porunci lui jupân Makowiecki să-i cerceteze, deoarece el, deşi înţelegea bine turceşte, nu prea putea să vorbească.

  Jupân Makowiecki îi întrebă deci dacă sultanul e la Hotin şi cât de repede se gândeşte să pornească spre Kamieniec.

  Turcul mărturisi fără înconjur, cu mândrie:

  — Padişahul a venit el însuşi la Hotin – spuse. În tabără se zvonea că paşalele Halii şi Murad au să treacă râul mâine, aducând cu ei pe mehentişii care vor începe să taie şanţuri. Mâine sau poimâine ceasul pierzaniei va bate pentru voi.

  Prinsul îşi puse mâinile în şolduri şi, încrezător în groaza pe care o răspândea numele sultanului, vorbi astfel mai departe:

  — Lehi nesăbuiţi! Cum de-aţi cutezat să atacaţi şi să ucideţi oamenii când stăpânul e atât de aproape? Gândiţi oare că veţi scăpa de aspră pedeapsă? Cetăţuia asta e în stare să vă apere? Ce veţi fi peste câteva zile, dacă nu nişte robi? Şi ce sunteţi astăzi, dacă nu nişte câini care mârâie în obrazul padişahului?

  Jupân Makowiecki scrise totul, dar jupân Wołodyjowski, vrând să pedepsească trufia prinsului, îl izbi peste gură după ultimele cuvinte. Turcul se sperie şi îndată îi crescu respectul pentru micul viteaz, ba începu să vorbească şi mai cuviincios. Cercetarea luă sfârşit, prinsul fu scos afară şi Wołodyjowski zise:

  — Prinşii şi mărturisirile lor trebuie trimise grabnic la Varşovia, fiindcă la curtea regelui tot nu cred în război nici acum.

  — Ce sunt mehentişii ăştia care vor trece apa cu Halii şi Murad? întrebă jupân Lanckoroński.

  — Mehentişii sunt oameni pricepuţi care vor pregăti locurile tunurilor – răspunse Makowiecki.

  — Domniile Voastre ce credeţi, prinsul a spus adevărul sau a bătut câmpii?

  — Dacă doriţi, puteţi să-i puneţi foc la tălpi. Am un vagmistru care l-a aranjat de minune pe Azja, odrasla lui Tuhai-bei, şi care e exquisitissimus în astfel de treburi, dar, după credinţa mea, ienicerul a spus numai adevărul; trecerea râului va începe curând şi noi nu putem s-o împiedicăm, de-am fi de o sută de ori mai mulţi! Aşa că nu ne rămâne altceva de făcut decât să pornim spre Kamieniec să le dăm de ştire.

  — Atât de bine mi-a mers aici la Żwaniec, încât m-aş închide bucuros în castel – spuse cămăraşul – dacă aş fi sigur că Domnia Ta ai să-mi vii în ajutor din când în când. Pe urmă, fie ce-o fi!

  — Au două sute de tunuri – răspunse Wołodyjowski – iar când vor trece şi cele două balimezuri grele, cetăţuia nu va putea rezista nici o zi. Eu însumi voiam să mă închid aici, dar acum, după ce am văzut castelul, cred că n-are nici un rost.

  Ceilalţi se alăturară părerii micului viteaz. Jupân Lanckoroński mai stărui o vreme să rămână la Żwaniec, dar era un oştean cu prea multă experienţă ca să nu recunoască dreptatea lui Wołodyjowski. Fură întrerupţi de jupân Wasilkowski care, întorcându-se de pe mal, se repezise în goană la castel.

  — Domniile Voastre – zise – râul nu se mai vede, pentru că Nistrul e acoperit de plute.

  — Trec apa? întrebară toţi într-un glas.

  — Cum mă vedeţi! Turcii pe plute, iar tătarii înot, ţinându-se de cozile cailor.

  Jupân Lanckoroński nu mai stătu la îndoială şi porunci să se topească pe dată săcăluşurile vechi de la castel, iar lucrurile să fie ascunse sau cărate la Kamieniec. Wołodyjowski încălecă şi plecă în fruntea dragonilor să privească de pe o înălţime la plutele de pe râu.

  Într-adevăr, paşalele Halii şi Murad treceau Nistrul. Cât cuprindeai cu ochii se vedeau numai poduri plutitoare şi plute, ale căror vâsle loveau ritmic apa limpede. Ienicerii şi spahiii erau în număr mare, fiindcă bacurile se pregătiseră din vreme la Hotin. Nu departe de mal aşteptau alte pâlcuri de oaste. Wołodyjowski credea că vor începe să aştearnă pod peste apă, dar grosul oştirii încă nu se urnise. În acest timp veni jupân Lanckoroński cu oamenii săi şi împreună cu micul viteaz porniră spre Kamieniec. În oraş îi aştepta jupân Potocki. În cvartirul său se aflau o mulţime de căpetenii, iar înaintea casei tăbărâse lume multă, bărbaţi şi femei, speriaţi cu toţii, neliniştiţi şi curioşi.

  — Vrăjmaşul trece apa, iar castelul de la Żwaniec a căzut! vesti micul viteaz.

  — Lucrările sunt gata şi-l aşteptăm! răspunse pan Potocki.

  Ştirea ajunse afară şi mulţimea începu să se frământe ca valurile.

  — La porţi! la porţi! se auzeau chemări prin oraş – duşmanul e la Żwaniec.

  Orăşenii şi orăşencele urcară pe zidurile cetăţii, crezând că de acolo vor zări pe vrăjmaşi, dar oştenii nu-i lăsară să năpădească locurile hotărâte pentru apărare.

  — Duceţi-vă acasă! îi îndemnară – o să ne împiedicaţi să luptăm şi femeile voastre vor vedea mai repede pe turci de aproape!

  Dar locuitorilor nu le era frică, fiindcă aflaseră de biruinţa de astăzi şi, ca de obicei, totul crescuse peste măsură. Până şi oştenii povesteau lucruri din cale-afară de grozave.

  — Pan Wołodyjowski i-a zdrobit pe ienicerii din garda sultanului – repetau toate gurile. Ehe, nu sunt păgânii în stare să se măsoare cu pan Wołodyjowski! L-a crestat până şi pe paşa. Nu e dracul chiar atât de negru, cum se spune! N-au putut să înfrunte steagurile noastre! Bine v-au făcut, câinilor! La moarte cu voi şi cu sultanul vostru!

  Femeile se apropiară încă o dată de şanţurile şi de zidurile de apărare, încărcate cu sticle de horilcă, vin şi mied.

  De astă dată fură întâmpinate cu braţele deschise şi voia bună se răspândi printre oşteni. Jupân Potocki nu se puse împotrivă, ba mai mult, vrând să crească încrederea în izbândă şi curajul luptătorilor, deoarece muniţii erau din belşug la castel şi în oraş, îngădui să se tragă cu tunurile, în nădejdea că bubuiturile vor fi auzite de vrăjmaşul care se va speria.

  În acest timp, jupân Wołodyjowski, apucându-l amurgul în cvartirul ghinărarului de Podolia, încălecă şi însoţit de un slujitor se strecură pe furiş spre mănăstire, dorind să se afle cât mai repede alături de Basia. Dar şiretenia nu-i fu de nici un folos. Îl recunoscură pe dată şi mulţimi nenumărate îi înconjurară calul. Răsunară strigăte şi urale. Mamele îşi înălţau copiii spre el.

  — Iată-l! Uitaţi-vă la el şi ţineţi-l minte! repetau glasurile.

  Îl admirau cu toţii peste măsură, dar aceşti oameni nepricepuţi în ale războiului erau de-a dreptul uluiţi de statura mărunţică a polcovnicului. Nu erau în stare să-şi închipuie cum un om atât de firav, cu o faţă atât de veselă şi blajină, putea să fie cel mai destoinic oştean al Republicii, cu care nu se putea măsura nimeni. Wołodyjowski înainta prin mijlocul mulţimii, mişca din când în când din mustaţă şi zâmbea, pentru că era totuşi mulţumit. Ajungând la mănăstire, căzu în braţele deschise ale Basiei.

  Aflase şi ea de isprăvile lui de astăzi, îi cunoştea fiecare dintre loviturile meşteşugite, deoarece cu o clipă înainte fusese la ea cămăraşul Podoliei şi, ca un martor la faţa locului, îi înfăţişase totul în amănunt.

  Baśka le chemase de la început pe toate femeile de vază din mănăstire, pe prioara Potocka, pe jupânesele Makowiecka, Humiecka, Ketlingowa, Chocimirska şi Boguszowa şi, pe măsură ce cămăraşul povestea, se fălea tot mai mult în faţa lor.

  Wołodyjowski sosi la puţin timp după ce femeile se împrăştiaseră pe la chiliile lor.

  După ce îşi dădură bineţe îndeajuns, micul viteaz se aşeză trudit la cină. Basia şezu şi ea alături, îi puse mâncare pe taler şi-i umplu pocalul cu mied. Cavalerul mâncă şi bău zdravăn, fiindcă toată ziua nu pusese aproape nimic în gură. La răstimpuri, mai istorisea ba una, ba alta, iar Baśka, ascultând cu ochii strălucitori, încuviinţa din cap, cum avea obiceiul, întrebându-l:

  — Aha! Ei şi? ei şi?

  — Ce să mai vorbim, turcii sunt flăcăi vârtoşi şi fioroşi, dar cu greu ai să găseşti printre ei un bun mânuitor de sabie – spuse micul viteaz.

  — Eu aş putea să mă măsor cu oricare dintre ei?

  — Cum mă vezi şi cum te văd! Dar n-ai să-i înfrunţi, fiindcă n-am să te iau cu mine!

  — Măcar o dată! Ştii, Michał, când ieşi în afara zidurilor, eu nici măcar nu mai sunt îngrijorată. Ştiu că nici un braţ nu te poate ajunge…

  — Cum aşa, nu mă poate nimeri vreun plumb?

  — Taci din gură, păi ce, Dumnezeu n-are grijă? Lucrul cel mai însemnat e să nu te laşi lovit de sabie.

  — De unul sau de doi nu mi-e frică.

  — Nici de trei, Michał, nici de patru!

  — Nici de patru mii! se amestecă Zagłoba hârjonindu-se. Michał, de-ai şti ce făcea în timp ce povestea cămăraşul! Credeam că plesnesc de râs, nu alta. Pe legea mea! îşi sumeţea nasul ca o căpriţă şi se uita pe rând la fiecare femeie să vadă dacă se desfată cum se cuvine. La urmă, mă temeam că va începe să se dea de-a berbeleacul! privelişte care n-ar fi fost deloc cuviincioasă.

  Micul cavaler îşi îndreptă puţin oasele după ce mâncă, fiindcă era tare ostenit, îşi strânse soţioara la piept şi zise:

  — Cvartirul meu de la castel e gata, dar n-am nici un chef să mă întorc acolo!… Baśka, cred că am să rămân aici, ce zici?

  — Cum vrei tu, Michał! răspunse Basia, plecându-şi ochii.

  — Ia te uită! se miră Zagłoba – se vede că pe mine mă cred o ciupercă şi nu un bărbat, de vreme ce prioara m-a îngăduit să stau la mănăstire. Ehe, o să se căiască amarnic, las-pe mine! Aţi văzut cum îmi făcea cu ochiul jupâneasa Chocimirska?… E văduvioară!… bine… nu mai zic nimic!

  — Rămân, pe legea mea, se hotărî micul cavaler.

  La care Basia:

  — Numai să te odihneşti bine!

  — De ce să nu se odihnească? întrebă Zagłoba.

  — Pentru că o să vorbim despre o groază de lucruri! Jupân Zagłoba începu să-şi caute chipiul ca să plece să se culce şi, găsindu-l, îl îndesă pe cap şi răspunse:

  — N-o să vorbiţi despre o groază de lucruri! Şi ieşi.

  CAPITOLUL LII.

  A DOUA ZI, ÎN ZORI, MICUL VITEAZ plecă la Kniahin, unde se încleştă cu spahiii şi-l luă prins pe Bułuk-Paşa, un războinic de seamă printre turci. Toată ziua şi-o petrecu trudind pe câmpul de luptă, o parte din noapte la sfat la jupân Potocki şi abia la primul cântat al cocoşilor îşi puse capul ostenit pe căpătâi. Cu toate acestea, abia apucase să se cufunde într-un somn dulce şi adânc, când îl trezi bubuitul tunurilor. În acelaşi timp intră în odaie slujitorul Piętka, un samogiţian credincios al lui Wołodyjowski, aproape un prieten.

  — Domnia Ta! strigă – vrăjmaşul e sub ziduri…!

  Micul oştean zvâcni drept în picioare.

  — Ce tunuri se aud?

  — Ai noştri sperie păgânii. A venit un podghiaz mai acătării, care fură vitele de pe câmp.

  — Ieniceri sau călărime?

  — Călărime, stăpâne. Sunt negri ca tăciunele şi-i sperie cu Sfânta cruce, că cine ştie dacă nu sunt niscaiva diavoli.

  — Diavoli-nediavoli, trebuie să ieşim la ei – răspunse micul cavaler. Tu du-te la jupâneasă şi spune-i că am plecat în afara zidurilor. Dacă vrea poate să vină la castel să privească, dar numai însoţită de jupân Zagłoba; am încredere în simţul lui de prevedere.

  Şi după vreo jumătate de ceas, jupân Wołodyjowski ieşi de la castel în fruntea dragonilor şi a şleahticilor voluntari care voiau să iasă în evidenţă la lupta de hărţuire. De pe zidurile castelului vechi se vedea ca-n palmă călărimea vrăjmaşă, ca la vreo două mii de oameni, alcătuită în cea mai mare parte din străjile egiptene ale sultanului şi din câteva sute de spahii. În garda padişahului slujeau mamelucii cu suflet mare de pe malul Nilului. Platoşele lor strălucitoare, chipiele ţesute cu fir de aur, burnuzurile albe şi armele bătute cu pietre scumpe făceau din ei cea mai arătoasă călărime din lume. Erau înarmaţi cu geriduri înfipte în vârful unor beţe noduroase de trestie, iatagane şi junghere. Călărind pe cai iuţi ca vântul, străbăteau câmpul ca un nor în culori de curcubeie, urlând şi învârtindu-şi suliţele ucigaşe. Cei de la castel nu se mai săturau privind. Jupân Wołodyjowski se îndreptă spre ei cu dragonii. Era greu să se încleşteze într-o luptă cu armele albe, deoarece tunurile de la castel i-ar fi împiedicat pe turci; pe de altă parte, aceştia erau prea numeroşi ca micul viteaz să se răfuiască deschis cu ei fără sprijinul tunurilor. Un timp, şi unii şi ceilalţi îşi dădură târcoale pe departe, ameninţându-se cu armele şi cu strigăte tunătoare. În cele din urmă, pesemne că focoşilor fii ai pustiului li se urî să se tot ameninţe zadarnic, fiindcă ici-colo călăreţii începură să se desprindă de grosul podghiazului şi să se apropie, chemându-şi potrivnicii la luptă. Se răspândiră îndată pe câmp, mişcându-se ca nişte flori pe care vântul le poartă în toate părţile. Wołodyjowski se întoarse spre oştenii săi:

  — Domniile Voastre! ne poftesc la harţ! Cine vrea, n-are decât să se ducă. Cel dintâi se repezi viforosul jupân Wasilkowski, urmat numaidecât de jupân Muszalski, arcaş neîntrecut, dar luptător priceput în lupta de harţ, şi de jupân Miazga, având pe blazon un prusian, care nimerea inelul cu suliţa din goana calului; după ei săriră jupânii Topór-Paderewski şi Oziewicz, Szmłud-Płoki şi cneazul Owisany, Markos-Szeluta şi alţi viteji de seamă. Se duseră şi câţiva dragoni atraşi de nădejdea unor prăzi bogate, îndeosebi de caii fără preţ ai arabilor. În fruntea lor călărea cruntul Luśnia care, muşcându-şi mustaţa gălbuie, îşi alese pe cel mai bogat.

  Ziua era frumoasă, aşa că se vedeau foarte bine. Pe ziduri tunurile tăcură treptat, deoarece tunarii se temeau să nu-i lovească pe ai lor şi apoi preferau şi ei să privească la luptă decât să tragă în hărţaşii risipiţi. Aceştia porniră unii spre alţii mai întâi la pas, fără să se grăbească, apoi la trap şi nu toţi într-o linie, ci care cum îi era mai la îndemână. În sfârşit, când fură aproape, îşi struniră caii şi începură să se ocărască unii pe alţii ca să-şi aţâţe mânia şi curajul.

  — N-o să vă îngrăşaţi cu noi, câini de păgâni! strigau hărţaşii polonezi – veniţi încoace! N-o să vă scape nici prorocul vostru neruşinat.

  Ceilalţi strigau în limbile turcă sau arabă. Mulţi dintre hărţaşii polonezi înţelegeau amândouă limbile, pentru că nu puţini, precum vestitul arcaş, fuseseră robi la otomani. Şi cum păgânii se oţărau mai ales împotriva Sfintei Fecioare, părul credincioşilor Măriei se ridică vâlvoi de mânie şi dădură pinteni cailor, vrând să răzbune ocara adusă numelui ei.

  Care pe care îl ajunse mai întâi şi-l izbăvi de viaţă? La început jupân Muszalski nimeri cu săgeata un bei tânăr cu un chipiu purpuriu pe cap şi platoşă de zale argintii ca lumina lunii. Vârful dureros i se înfipse sub ochiul stâng, pătrunzându-i în cap, şi călăreţul îşi dădu pe spate faţa-i frumoasă şi, desfăcându-şi braţele, se prăvăli de pe cal. Arcaşul îşi prinse arcul sub pulpă, se repezi la el şi-l străpunse încă o dată cu sabia, apoi îi luă armele alese şi-i goni calul spre ai săi, strigând în graiul arab:

  — Fiul sultanului de-ar veni şi tot ar putrezi aici înainte de a suna de chindie!

  Auzind acestea, turcii şi egiptenii se îngrijorară foarte şi doi bei se năpustiră numaidecât spre jupân Muszalski, dar Luśnia, crunt ca lupul, le aţinu calea pieptiş şi cât ai clipi din ochi îl muşcă de moarte pe unul dintre ei. Întâi îl scrijeli la o mână, iar când beiul se aplecă după sabia care-i scăpase, aproape că îi reteză capul cu o lovitură puternică în grumaz. Când văzu una ca asta, al doilea bei îşi întoarse sireapul iute ca vântul şi fugi îngrozit, dar jupân Muszalski scoase iarăşi arcul de sub pulpă şi slobozi o săgeată în urma lui, care-l ajunse din goană şi i se împlântă adânc între spete.

  Al treilea îşi învinse potrivnicul jupân Szmłud-Płocki, izbindu-l cu ascuţişul baltagului peste coif. Fierul trecu prin argint şi prin căptuşeala de catifea şi vârful îndoit i se înţepeni atât de tare între oase, încât Szmłud-Płocki abia izbuti să-l scoată. Ceilalţi luptară şi ei cu mai mult sau mai puţin noroc, dar biruinţa înclină cel mai adesea de partea şleahtei, mai îndemânatică în mânuirea săbiei. Cu toate acestea, doi dragoni căzură de mâna puternicului Hamdi-bei, care-l izbi apoi cu iataganul peste gură pe cneazul Owsiany, culcându-l la pământ. Cneazul udă câmpul natal cu sângele lui, iar Hamdi se îndreptă către jupân Szeluta, al cărui cal căzuse cu un picior într-o groapă. Văzându-şi moartea cu ochii, jupân Szeluta descălecă vrând să-l întâmpine pe jos pe groaznicul călăreţ. Hamdi îl răsturnă cu calul şi, în timp ce se prăbuşea, îl lovi cu iataganul în umăr. Braţul lui jupân Szeluta atârnă fără putere, iar beiul se depărtă în căutarea altor potrivnici.

  Mulţi însă nu cutezau să se măsoare cu el; atât de mult părea să-i întreacă pe toţi în putere. Vântul îi ridicase burnuzul alb pe umeri asemenea aripilor unei păsări de pradă, platoşa aurită răsfrângea luciri ameninţătoare pe faţa-i neagră ca bezna, cu ochii sălbatici, strălucitori, iar iataganul îi lumina deasupra capului cum luminează secera lunii într-o noapte senină.

  Vestitul arcaş slobozi două săgeţi asupra lui, dar amândouă scrâşniră ascuţit lovindu-se de platoşă şi alunecară în iarbă; aşa că jupân Muszalski stătu în cumpănă dacă să trimită a treia săgeată în gâtul calului sau să se repeadă cu sabia asupra beiului. În vreme ce chibzuia astfel, Hamdi îl văzu şi îşi îmboldi cârlanul murg asupra lui.

  Se izbiră la mijlocul tăpşanului. Jupân Muszalski vru să-şi arate marea sa putere şi să-l prindă viu pe Hamdi, aşa că, prijonindu-i iataganul cu o tăietură de jos în sus, se încleştă cu el, înşfăcându-l cu o mână de gât şi cu cealaltă de vârful coifului, şi trase spre el din toate puterile. Tocmai atunci însă i se rupse chinga de la şa şi neîntrecutul arcaş se răsturnă, prăvălindu-se la pământ. În timp ce cădea, Hamdi îl izbi cu mânerul iataganului în cap şi-i întunecă pe loc lumina ochilor. Spahiii şi mamelucii care începuseră să se teamă pentru viaţa lui Hamdi, izbucniră în strigăte de bucurie, în vreme ce polonezii se îngrijorară amarnic. Potrivnicii se repeziră în grup, unii ca să pună mâna pe arcaş, ceilalţi ca să-i apere măcar trupul.

  Până atunci micul viteaz nu luase parte la harţ, neîngăduindu-i rangul de polcovnic, dar văzând căderea lui jupân Muszalki şi biruinţa lui Hamdi-bei, se hotărî să-l răzbune pe arcaş şi să dea curaj oştenilor săi. Însufleţit de acest gând, îşi îmboldi calul cu pintenii şi porni pieziş, în goană, cum se repede eretele asupra cârdului de ploieri care se rotesc deasupra miriştii. Basia, care stătea pe palisada de la vechiul castel şi privea cu luneta, îl văzu şi-l vesti numaidecât pe jupân Zagłoba:

  — Uite-l pe Michał cum zboară!

  — Acum ai să vezi de ce e-n stare! strigă bătrânul oştean – uită-te bine unde va lovi întâi! Nu te teme!

  Luneta tremura în mâna Basiei. Deoarece pe câmpul de bătaie nu se mai trăgea cu arcul şi cu flinta, nu se temea pentru viaţa lui Michał, dar fu cuprinsă deodată de înflăcărare, de curiozitate şi de neastâmpăr. Sufletul şi inima irumpseră în afară, alergând în urma soţului. Începu să răsufle repede, rumeneala îi îmbujoră obrajii. Se aplecă atât de mult peste palisadă, încât jupân Zagłoba se văzu nevoit s-o prindă de mijloc, temându-se să nu cadă în şanţul de apărare.

  — Doi inşi vin asupra lui Michał! strigă Basia.

  — Vor fi cu doi mai puţini! răspunse jupân Zagłoba.

  Într-adevăr, doi spahii spătoşi goneau spre micul oştean.

  Judecând după veşminte, îşi dăduseră seama că trebuie să fie cineva de seamă şi, văzând făptura mărunţică a călăreţului, socotiră că se vor umple lesne de faimă. Proştii! veneau la moarte sigură, căci, când se întâlniră nu prea departe de ceilalţi călăreţi, micul cavaler nici măcar nu-şi struni calul, ci împunse uşor din fugă de două ori între ei, ca o mamă care împarte două ghionturi copiilor zburdalnici, spahiii se prăbuşiră şi, zgâriind pământul cu degetele, începură să tremure ca o pereche de râşi ajunşi în acelaşi timp de săgeţile ucigaşe.

  Micul viteaz zbură mai departe spre călăreţii care se vânzoleau pe tăpşan şi începu să împrăştie nenorocirea în juru-i. Aşa cum după sfârşitul liturghiei flăcăiandrul stinge lumânările dinaintea altarului cu căpăcelul de tinichea înfipt în vârful unui băţ lung, iar altarul se cufundă în umbră, tot aşa şi el stingea în dreapta şi în stânga vieţile călăreţilor strălucitori din Turcia şi Egipt, care se adânceau în beznele morţii. Păgânii înţeleseră că au de-a face cu un meşter între meşteri şi li se strânse inima. Când unul, când altul îşi opriră caii ca să nu se întâlnească şi să lupte cu năprasnicul bărbat, dar micul oştean se repezea în urma lor ca o viespe veninoasă şi-i străpungea cu vârful săbiei.

  La această privelişte, tunarii de la castel izbucniră în strigăte de bucurie. Unii alergară la Basia şi, cuprinşi de înflăcărare, îi sărutară poala rochiei, alţii începură să-i ocărască pe turci.

  — Baśka, stai cuminte! o dojenea mereu Zagłoba pe jupâneasa Wołodyjowska, ţinând-o de mijloc, dar jupâneasa Wołodyjowska avea chef să râdă şi să plângă, să bată din palme şi să chiuie, să privească şi să zboare alături de soţul ei pe câmpul de luptă.

  Micul oştean făcea prăpăd printre spahiii şi beii din Egipt, până când tot tăpşanul răsună de strigătele: „Hamdi! Hamdi!” închinătorii prorocului îl chemau cu strigăt mare pe cel mai puternic dintre războinicii lor să se măsoare, în sfârşit, cu acest călăreţ mărunt, dar înfricoşător, care părea să fie moartea însăşi.

  Hamdi îl zărise de mult pe micul viteaz, dar, văzându-i isprăvile, în clipa dintâi îl năpădise spaima. Se temea să-şi pună în joc faima uriaşă şi anii tineri, luptând cu un potrivnic atât de primejdios, astfel că se prefăcu înadins că nu-l vede şi începu să trudească la celălalt capăt al câmpului. Acolo tocmai îi doborâse pe jupânii Jałbrzyk şi Kos, când chemările disperate: „Hamdi! Hamdi!” îi ajunseră la ureche. Pricepu atunci că nu mai era cu putinţă să se ascundă; avea să se acopere de o faimă nepieritoare ori să-şi dea viaţa. Scoase un răcnet cumplit, pe care îl întoarseră tufele de răchită, şi îşi îmboldi calul ca vijelia către micul cavaler.

  Wołodyjowski îl văzu de departe şi, la rândul său, îşi strânse cu pintenii murgul moldav. Toţi ceilalţi conteniră lupta. La castel, Basia, care văzuse toate biruinţele groaznicului Hamdi-bei, cu toată credinţa oarbă pe care o avea în iscusinţa micului viteaz, păli puţin, dar jupân Zagłoba era cu totul liniştit.

  — Mai degrabă aş vrea să fiu moştenitorul păgânului ăsta, decât să mă aflu în pielea lui – rosti Zagłoba fălos.

  Piętka însă, samogiţian domol, era atât de sigur de stăpânul lui, încât nici cea mai mică grijă nu-i adumbrea chipul, ba, văzându-l pe Hamdi care venea în goană, începu să îngâne un cântecel popular:

  Ei, căţea, căţea bătrână, Când vine lupul la stână, De ce fugi să-l prigoneşti, Când tu ştii că nu-l răzbeşti?

  Potrivnicii se încăierară la mijlocul tăpşanului, între cele două şiruri de luptători care priveau de departe. Inimile tuturor încetară să bată. Deodată un fulger şerpuit străluci din senin deasupra războinicilor: iataganul zbură ca o săgeată zvârlită de coarda arcului din mâna lui Hamdi, iar acesta se aplecă pe şa, ca şi când ar fi fost străpuns de ascuţişul săbiei, şi închise ochii. Pan Wołodyjowski îl înşfăcă de grumaz cu mâna stângă şi, lipindu-i vârful rapierei de subsoară, goni spre ai lui. Hamdi nu se opuse, dimpotrivă, îşi îndemnă calul cu pintenii, fiindcă simţea fierul între subsuoară şi platoşă; era de-a dreptul uluit, doar braţele îi atârnau fără putere, iar din ochi îi curgeau lacrimile. Wołodyjowski îl lăsă în seama crâncenului Luśnia şi se întoarse pe tăpşan.

  În rândurile turceşti răsunară însă trâmbiţele şi fluierele; era semn că hărţaşii trebuiau să se întoarcă, aşa că dădură pinteni cailor şi porniră spre ai lor, purtând în inimi ruşinea, supărarea şi amintirea călăreţului înfricoşător.

  — Şeitan a fost, altminteri nu poate fi! vorbeau între ei spahiii şi mamelucii. Cine se bate cu el, aceluia i-a bătut ceasul de pe urmă! Şeitan, nimeni altul!

  Hărţaşii polonezi rămaseră un timp pe tăpşan, ca să arate că erau biruitori, după care strigară de trei ori în semn de izbândă şi se retraseră apăraţi de tunurile care începură să tragă din nou la porunca lui jupân Potocki. Turcii se depărtară şi ei. O vreme se văzură licărind în soare burnuzuri, chipie colorate şi coifuri strălucitoare, apoi pieriră în zarea albăstrie. Pe câmpul de bătălie rămaseră doar turcii şi polonezii răpuşi de paloşe. În curând veniră slujitorii de la castel să-şi ia morţii şi să-i îngroape. După aceea se năpustiră corbii să se îngrijească de înmormântarea păgânilor, dar ospăţul nu le fu de lungă durată, deoarece oştile prorocului îi izgoniră în aceeaşi seară.

  CAPITOLUL LIII.

  ÎN ZIUA URMĂTOARE, VENI LA KAMIENIEC însuşi vizirul în fruntea unei oştiri numeroase de spahii, ieniceri şi alţi luptători din Asia. La început, judecând după numărul mare al pâlcurilor, toată lumea credea că va începe asediul, dar el nu voia decât să cerceteze zidurile cetăţii. Adusese cu el oameni pricepuţi în lucrările de apărare, care priviră cu luare-aminte fortăreaţa şi valurile de pământ.

  De astă dată ieşi împotriva vizirului jupân Myśliszewski cu pedestrimea şi cu un pâlc de voluntari călări. Începu iarăşi harţul care se sfârşi cu folos pentru cei împresuraţi, deşi izbânda nu fu la fel de mare ca în ziua de ieri. În sfârşit, vizirul porunci ienicerilor să încerce să se apropie de ziduri. Bubuitul tunurilor cutremură îndată oraşul şi cele două castele. Ienicerii atacară în dreptul locului apărat de jupân Podczaski şi îşi descărcară flintele deodată cu mare zgomot, dar pentru că şi jupân Podczaski le răspunse numaidecât de sus cu împuşcături foarte izbutite şi, pe de altă parte, se temeau să nu le sară călărimea în coastă, nu mai zăboviră, ci porniră pe drumul către Żwaniec şi se întoarseră alături de grosul oştilor.

  Seara se strecură în oraş un ceh care fusese paie{157} la aga ienicerilor şi fugise după ce fusese bătut cu nuiaua la talpă. De la el aflară că neprietenul se gospodărise la Żwaniec şi tăbărâse pe întinderile dinspre satul Dłuzek. Îl întrebară grijulii care era părerea turcilor în legătură cu cetatea: o vor cuceri sau nu? Fugarul răspunse că oastea e încrezătoare, iar prevestirile s-au arătat prielnice. Cu câteva zile înainte, în faţa cortului sultanului, a ţâşnit parcă din pământ un stâlp de fum, subţire în partea de jos, care se lărgea în sus semănând cu un vârtej. Muftiii au tălmăcit întâmplarea ca pe un semn că slava padişahului se va înălţa până în tăriile cerului şi că el va fi stăpânitorul care va zdrobi cetatea de la Kamieniec neînvinsă până atunci. Curajul oştenilor crescuse. Turcii – spuse mai departe fugarul – se tem de hatmanul Sobieski şi de ajutorul din afară, pentru că n-au uitat primejdia de a se măsura la câmp deschis cu oştile Republicii, aşa că ar fi prea bucuroşi să lupte mai degrabă cu veneţienii, ungurii sau cu oricare altă naţie. Dar fiindcă au ştire că Republica nu are războinici destui, cred cu toţii că vor cuceri şi oraşul, deşi nu le va fi prea lesne. Cara Mustafa, caimacamul, a fost de părere să se repeadă drept asupra zidurilor, dar vizirul, mai prevăzător, preferă să înconjoare oraşul cu şanţuri şi să-l bată cu tunurile. După primele ciocniri, sultanul a înclinat spre părerea vizirului, aşa că Domniile Voastre trebuie să vă aşteptaţi la un asediu în toată regula.

  Astfel vorbi fugarul. Ascultând asemenea veşti, se îngrijorară foarte jupân Potocki şi preotul episcop, cămăraşul de Podolia, pan Wołodyjowski şi toate celelalte căpetenii. Ei contau pe atacuri neîntrerupte şi se aşteptau că, dată fiind poziţia prielnică a cetăţii, vor izbuti să le respingă cu pierderi mari pentru vrăjmaşi. Ştiau şi ei din proprie experienţă că asediatorii pierd mulţi oameni în timpul năvalei şi fiecare atac respins le micşorează cutezanţa, încurajându-i, în schimb, pe cei împresuraţi. Ca şi vitejilor de la Zbaraż, le plăcea să se împotrivească, să lupte şi să iasă asupra duşmanului în afara zidurilor; în acest fel până şi orăşenii de la Kamieniec aveau să îndrăgească bătălia, mai ales dacă fiecare ciocnire s-ar fi încheiat cu înfrângerea turcilor şi cu biruinţa apărătorilor. Pe când aşa, un asediu îndelungat, în care săparea şanţurilor, punerea minelor şi aducerea tunurilor în locurile de tragere însemna totul, putea doar să-i descurajeze pe asediaţi, să le împuţineze forţele şi să-i convingă să apuce calea negocierilor. În asemenea împrejurări era greu să-şi pună toată nădejdea în ieşirile la câmp deschis, fiindcă nu se cuvenea să ia oştenii de pe ziduri, iar slujitorii şi târgoveţii, conduşi în afara cetăţii, i-ar fi înfruntat cu greu pe ieniceri.

  Cântărind toate astea, căpeteniile fură cuprinse de nelinişte; sfârşitul fericit al apărării li se părea acum îndoielnic. Aşa şi era, nu numai din pricina forţelor turceşti, ci şi a apărătorilor. Wołodyjowski era un oştean neîntrecut şi plin de faimă, dar n-avea în el acea măreţie care impune. Acela care poartă soarele în el, poate să-i înfierbânte dintr-odată pe toţi ceilalţi, pe când cine nu-i decât o flacără, oricât de arzătoare ar fi, nu-i încălzeşte decât pe cei foarte apropiaţi. Aşa stăteau lucrurile şi cu micul viteaz. Nu ştia şi nu era în stare să insufle celorlalţi curajul său, tot aşa cum nu putea să le împrumute îndemânarea lui în mânuirea săbiei. Jupân Potocki, cea dintâi dintre căpetenii, nu era un războinic şi pe deasupra îi lipsea şi încrederea în el, în ceilalţi şi în Republică. Preotul episcop se întemeia mai ales pe negocieri; fratele său avea braţul greu, dar nici mintea nu-i era mai uşoară. Ajutorul din afară nu era cu putinţă, deoarece hatmanul, pan Sobieski, cu toate că era un om mare, n-avea nici o putere. Şi fără putere erau regele şi Republica întreagă.

  În ziua de 16 august, sosiră hanul cu urdia şi Doroszeńko cu cazacii lui. Amândoi ocupară o întindere uriaşă pe câmpia dinspre Orynin. Sufankaz-aga îl chemă în aceeaşi zi pe jupân Myśliszewski să stea de vorbă cu el şi-l sfătui să-i convingă şi pe ceilalţi să predea cetatea fără întârziere, fiindcă vor avea parte astfel de condiţii atât de blânde, cum nu se mai pomenise vreodată. Preotul episcop era curios să afle despre ce e vorba, dar îl certară cu toţii şi sfatul de război respinse propunerea.

  La 18 august începură să se apropie turcii şi odată cu ei însuşi sultanul. Tălăzuiau ca o mare fără ţărmuri. Pedestrime leşească, ieniceri, spahii. Fiecare paşă conducea oastea din paşalâcul său, aşa că veniră buluc luptători din Europa, Asia şi Africa. În urma lor se înşira convoiul uriaş al carelor de povară trase de catâri şi de bivoli. Furnicarul acesta multicolor de arme şi veşminte felurite nu se mai sfârşea. Din zori şi până-n noapte veniră fără încetare; se mutau dintr-un loc în altul, aşezau oştile, se învârteau de colo-colo şi îşi ridicau corturile care ocupară un câmp atât de mare, încât de pe tunuri şi din locurile mai înalte de la Kamieniec nu se mai vedea o palmă de pământ slobod. Parcă ninsoarea acoperise împrejurimile cu un strat de zăpadă. Aşezarea taberei era întovărăşită de focul flintelor, deoarece pâlcul de ieniceri care acoperea forfota trăgea fără istov spre ziduri, de unde le răspundeau necontenit bubuiturile tunurilor. Ecoul răsuna printre stânci şi fumul se înălţa acoperind albastrul cerului. Până seara cetatea era atât de strâns înconjurată, încât numai porumbeii ar mai fi putut răzbate afară prin văzduh. Focul încetă abia când primele stele licăriră pe cer.

  În cele câteva zile care urmară, focul nu conteni o clipă pe ziduri şi în tabăra asediatorilor, cei din urmă suferind pierderi însemnate; cum se aduna vreo ceată mai mare de ieniceri în bătaia tunurilor, pe întărituri înfloreau fuioare de fum alb şi ghiulele cădeau printre ienicerii ce se risipeau ca un stol de vrăbii în care cineva trage cu alice. Neştiind pesemne că oraşul şi cele două cetăţi aveau tunuri cu bătaie lungă, turcii îşi întinseră corturile prea aproape. Sfătuiţi de micul viteaz, tunarii îi lăsară în pace; abia când sosi clipa odihnei şi oştenii umplură corturile, adăpostindu-se împotriva arşiţei, tunurile începură să tragă fără oprire. Se iscă panică: ghiulelele sfâşiau pânza, frângeau stâlpii de susţinere şi răneau oştenii, împrăştiind sfărâmături de stâncă. Ienicerii se retraseră în neorânduială, înspăimântaţi, răcnind cât îi ţinea gura; în goană răsturnară alte corturi, răspândind groaza pretutindeni. Jupân Wołodyjowski se repezi cu călărimea în învălmăşeală şi-i hăcui până când le săriră în ajutor pâlcuri mai mari de călărime turcească. Ketling conducea focul tunurilor, iar alături de el judele leah, Cyprian, lărgea cu mare folos pustiirea printre păgâni. El însuşi se apleca deasupra fiecărui tun şi aprindea fitilul; apoi îşi punea mâna streaşină la ochi, privea la rezultatul loviturii şi se bucura din toată inima că trudeşte cu atâta folos.

  La rândul lor, turcii nu se lăsară mai prejos, săpară şanţuri şi aduseră tunurile grele. Înainte de a începe să tragă, un sol turcesc se apropie de valul de apărare şi înfigând în vârful suliţei răvaşul sultanului, îl arătă apărătorilor. Dragonii îl prinseră îndată pe ceauş{158} şi-l duseră la castel. Padişahul cerea oraşului să se predea, ridicându-şi în slăvi puterea şi mărinimia.

  „Oştirea mea – scria – este asemenea frunzelor din copaci şi nisipului mării. Uitaţi-vă la cer şi când veţi vedea mulţimea stelelor fără număr, înfricoşaţi-vă în inima voastră şi spuneţi-vă: iată puterea credincioşilor Iui Allah! Dar pentru că sunt un stăpân mai îndurător decât alţii şi nepotul Dumnezeului adevărat, îmi încep treaba în numele Domnului. Aflaţi că urăsc pe omul fudul, aşa că nu vă împotriviţi vrerii mele şi predaţi oraşul. De vă veţi pune în poară cu mine, veţi pieri cu toţii şi nici un glas omenesc nu va mai cuteza să se ridice împotriva mea.”