Stăpânul meu era poreclit Salma-bei. Era un tătar bogat, dar faţă de robi se purta cu o cruzime sălbatică. Săpam fântâni şi lucram la câmp sub loviturile gârbaciului. Am vrut să mă răscumpăr, că doar aveam cu ce. Printr-un armean am trimis scrisori la moşiile mele de lângă Jasfo. Nu ştiu, ori scrisorile mele n-au ajuns până acolo, ori cei care aduceau banii au fost jefuiţi pe drum, destul că n-a venit nici un răspuns… M-au dus la Ţarigrad şi m-au vândut la galere.

  Multe lucruri se pot spune despre oraşul acesta, decât care nu ştiu dacă se află altul mai mare şi mai plin de podoabe pe lume. Şi e atâta omenire, câte fire de iarbă în stepă sau câte pietre în albia Nistrului… Pe Edicule sunt nişte întărituri grozave. Turn lângă turn… Prin grădini oamenii umblă de-a valma cu câinii pe care turcii nu-i bat, fiindcă pesemne că se simt înrudiţi cu ei… La ei nu mai sunt alte stări afară de stăpâni şi robi, iar robia păgânului e cea mai grea dintre toate. Dumnezeu ştie dacă-i adevărat sau nu, dar pe galeră am auzit că apele acelea, cum sunt Bosforul şi Cornul de Aur, care intră până în mijlocul oraşului, au crescut din lacrimile robilor. Nu puţine am vărsat şi eu acolo.

  Înfricoşătoare e puterea turcească; nici un împărat nu are atâţia regi supuşi câţi are sultanul. Turcii spun că dacă n-ar fi fost Lehistanul, aşa numesc ei ţara noastră, ar fi fost de mult stăpânii întregului orbis terrarurum{105}. „în spatele Leahului, spun, tot restul lumii trăieşte în minciună; oamenii zac precum câinii înaintea crucii şi ne muşcă de mâini…” Şi au dreptate, că doar aşa a fost şi aşa este… Noi, aici la Chreptiów, şi celelalte garnizoane la Mohilów, la Jampol şi la Raszków, ce altceva facem? Multe rele sunt în Republica noastră, dar cred că Dumnezeu şi oamenii vor ţine seama şi de această însărcinare.

  Dar să mă întorc la cele ce mi s-au întâmplat mie. Robii care trăiesc pe uscat, prin târguri şi prin sate, cunosc o asuprire mai mică decât cei siliţi să vâslească la galere. Aceştia, odată cetluiţi la vâsle pe marginile corăbiei, nu mai sunt dezlegaţi niciodată, nici ziua nici noaptea, nici în zilele de sărbătoare, şi trebuie să trăiască în lanţuri până la moarte, iar dacă galera se scufundă în pugna navali{106}, se îneacă şi ei odată cu ea. Toţi sunt goi, tremură de frig, sunt udaţi de ploaie, suferă de foame şi n-au altă scăpare decât lacrimile şi truda cumplită, pentru că vâslele sunt tot atât de mari şi de grele, încât e nevoie de câte doi oameni de fiecare…

  Pe mine m-au adus într-o noapte şi m-au înlănţuit înaintea unui tovarăş de suferinţă, pe care nu l-am putut recunoaşte în tenebris{107}. Când am auzit loviturile ciocanului şi zgomotul cătuşelor – o, Doamne! mi s-a părut că îmi bat coşciugul în cuie şi atunci aş fi vrut să fie aşa. M-am rugat, dar degeaba, îmi pierdusem orice nădejde… Supraveghetorul mi-a potolit gemetele cu biciul, aşa că am stat liniştit toată noaptea, până când s-au ivit zorii… Când m-am uitat la cel cu care aveam să vâslesc, Iisuse Hristoase! Ghiciţi, Domniile Voastre, pe cine am văzut în faţa mea? Pe Dydiuk!

  L-am recunoscut dintr-odată, cu toate că era dezbrăcat, slăbise şi barba îi crescuse până la brâu; el fusese vândut mai de mult la galere… Am început să mă uit la el şi el la mine; m-a recunoscut şi el… Nu ne-am spus nimic… Iată unde ne fusese dat să ne întâlnim! înverşunarea era însă puternică în noi şi nu numai că nu ne-am dat bineţe creştinească, dar ura a izbucnit ca vâlvătaia şi fiecare şi-a bucurat inima văzând că duşmanul lui suferă la fel… În aceeaşi zi corabia a pornit la drum. Era de-a dreptul ciudat să mânuieşti aceeaşi vâslă cu vrăjmaşul tău, să înfuleci resturi de carne din aceeaşi strachină, pe care la noi nu le-ar fi înghiţit nici câinii, să înduri aceeaşi prigoană, să tragi în piept acelaşi aer, să suferi şi să plângi împreună cu el… Am plutit atunci prin Helespont, apoi prin Arhipelag… Acolo insulele stau una lângă alta şi toate sunt în puterea turcilor… Tot aşa şi malurile… toată lumea!… Greu mai era, Doamne! Ziua, trudă peste poate. Soarele dogoreşte de ţi se pare că ia apa foc, iar când razele încep să tremure şi să sară peste valuri, gândeşti că plouă cu foc. Sudoarea se scurgea pe noi, iar limba ni se usca în cerul gurii… Noaptea frigul ne muşca aidoma unui câine… De nicăieri nici o mângâiere, mereu numai suferinţă, păreri de rău după fericirea pierdută şi osteneală de moarte. Cuvintele nu sunt în stare să spună totul… În timpul unei opriri, eram în apele greceşti, am văzut de pe corabie acele slăvite ruinae{108} ale templelor pe care le-au ridicat Graeci antici… Coloanele stau una lângă alta, parc-ar fi de aur, dar nu e decât marmură îngălbenită de ani. Se văd bine, că sunt pe o stâncă goală şi cerul e ca turcoaza… Apoi am mers în jurul Peloponezului. Zilele se scurgeau una după alta şi săptămânile la fel, iar eu şi Dydiuk nu ne vorbeam deloc, că tare mai erau mândre şi încrâncenate inimile noastre… Cu încetul, însă, am început să ne plecăm cerbicia sub braţul lui Dumnezeu. Din pricina trudei şi a schimbării vremii ajunseserăm numai piele şi oase, rănile de la venele de bou se vindecau la soare. Noaptea ne rugam să murim. Numai ce aţipeam şi-l auzeam pe Dyudiuk spunând: „Hristoase, îndură-te! Sfântă Precestă, ai milă de mine şi lasă-mă să mor!” Iar el auzea şi vedea cum întindeam şi eu braţele către Născătoarea Domnului şi către Fiul ei… Şi ranchiuna pierea din inimi, spulberată parcă de vânturile mării. Ne uram din ce în ce mai puţin… Până la urmă, când plângeam pentru mine, plângeam şi pentru el. Acum ne uitam altfel unul la celălalt. Când mă treceau năduşelile şi mă simţeam vlăguit de moarte, vâslea numai el; când slăbea el, trăgeam eu. Dacă ne aduceau strachina cu mâncare, fiecare avea grijă ca să-i rămână şi celuilalt. Vedeţi şi Domnia Voastră cum e firea omului? Pe scurt, ţineam unul la altul, dar nici unul nu voia s-o spună cel dintâi… Era îndârjit împieliţatul, suflet tare de ucrainean!… Odată, pe când ne era mai greu ca oricând, ziua, ni s-a spus că a doua zi aveam să ne întâlnim cu flota veneţiană. Hrana era pe terminate şi la toate se zgârceau, afară de bici. Vine noaptea; amândoi gemeam încetişor şi ne rugam fierbinte – el după credinţa lui, eu după a mea; mă uit la el în lumina lunii şi-i văd lacrimile curgând şiroaie pe barbă. Mi s-a umplut inima de jale adâncă şi i-am zis: „Dydiuk, nu suntem noi oare de pe aceleaşi meleaguri? hai să ne iertăm vinile unul la altul”…Cum a auzit – Doamne sfinte! a început să plângă în hohote şi să se frământe de zăngăneau lanţurile deasupra vâslei; am căzut unul în braţele celuilalt, sărutându-ne şi plângând… Nu ştiu să vă spun cât am stat aşa, fiindcă nu mai ştiam ce se petrece în jurul nostru, ne cutremuram mereu de suspine.

  Jupân Muszalski se întrerupse şi începu să se şteargă la ochi cu degetele. Urmă o clipă de tăcere, doar vântul rece de miazănoapte şuiera printre trunchiuri, focul trosnea pe vatră şi cântau greierii. După care, jupân Muszalski oftă şi vorbi mai departe:

  — Cum se vede, Dumnezeu ne-a binecuvântat şi ne-a arătat îndurarea lui, dar atunci am plătit amarnic frăţia noastră. Tot îmbrăţişându-ne, am încurcat lanţurile atât de rău, încât nu le-am mai putut trage la loc. Au venit supraveghetorii şi ne-au desfăcut, dar harapnic ul a plesnit mai mult de un ceas pe spinările noastre. Loveau fără să se uite. Sângele curgea şi din mine, şi din Dydiuk, se amesteca şi cădea în mare. Dar nu-i nimic! asta s-a întâmplat de mult… slavă Domnului…!

  De atunci nu mi-a mai trecut prin minte că eu mă trag din samniţi, iar el e doar ţăran de la Białocerkiew, ridicat şleahtic de curând. Nici la un frate bun n-aş fi ţinut mai mult decât am ţinut la el. Chiar dacă n-ar fi fost şleahtic, mi-ar fi fost totuna, deşi aş fi vrut să fie. Iar el, ca şi mai înainte, îmi plătea dragostea cu aceeaşi măsură. Asta era firea lui.

  A doua zi a avut loc bătălia. Veneţienii au împrăştiat flota noastră în cele patru vânturi. Galera noastră, spartă rău de ghiulele, s-a adăpostit lângă un ostrov pustiu, nişte stânci sâlhui care se înălţau din mare. Era nevoie s-o dreagă, dar pentru că oştenii pieriseră în luptă şi era lipsă de braţe, au fost siliţi să ne scoată lanţurile şi să ne dea securi. Cum am pus piciorul pe uscat, mă uit la Dydiuk şi văd că el se gândea la acelaşi lucru. „Acum?” mă întrebă. „Acum!” îi spun şi, fără să mai şovăi, îl trăsnesc în cap şi pe supraveghetor, iar el face acelaşi lucru cu însuşi conducătorul corăbiei. Ceilalţi ne-au urmat pilda cât ai zice peşte într-un ceas am sfârşit cu turcii, apoi am dres cât de cât galera, am urcat pe ea fără lanţuri şi Dumnezeu cel milostiv le-a poruncit vânturilor să ne mâne până la Veneţia.

  Trăind din cerşit, am ajuns în Republică. Am împărţit cu Dydiuk averea de lângă Jasło şi am intrat amândoi în oştire ca să plătim pentru lacrimile şi sângele nostru. În timpul ciocnirilor de la Podhajce, Dydiuk a plecat la Sici, la Sirko, cu care s-a dus la Crîm. Câtă tulburare au făcut acolo, Domniile Voastre ştiţi.

  La întoarcere, Dydiuk, sătul de răzbunare, a fost răpus de o săgeată. Eu am rămas în viaţă şi acum, de câte ori întind arcul, o fac pentru sufletul lui; că în acest fel l-am bucurat nu o dată, îmi stau martor mulţi din această adunare aleasă.

  Jupân Muszalski tăcu iarăşi şi se auziră din nou bufniturile vântului de miazănoapte şi trosnetul focului pe vatră. Bătrânul luptător îşi aţinti privirea la butucii care ardeau şi după o lungă tăcere sfârşi aşa:

  — Au fost Nalewajko{109} şi Łoboda{110}, a fost răzvrătirea lui Chmielnicki, iar acum e Dorosz; pământul nu se mai usucă de atâta sânge; ne tot sfădim şi ne batem, şi doar Dumnezeu a sădit în inimile noastre semina{111} dragostei de aproape, dar parcă au căzut într-o glie stearpă şi numai atunci când le udă lacrimile şi sângele, numai sub asuprirea gârbaciului păgân ori în robia tătarilor încolţesc pe neaşteptate şi fac fructe.

  — Ţăranul tot ţăran rămâne! rosti deodată Zagłoba trezindu-se din somn.

 

 CAPITOLUL XXIV.

  MELLECHOWICZ SE ÎNSĂNĂTOŞEA văzând cu ochii, dar fiindcă nu pleca în recunoaşteri şi stătea mereu închis în odaia lui, nu-şi bătea nimeni capul cu el; când deodată avu loc întâmplarea, care îndreptă toată luarea-aminte asupra lui.

  Cazacii lui jupân Motowidło prinseră un tătar care se tot învârtea fără rost pe lângă staniţă, şi-l aduseră la Chreptiów.

  La prima cercetare se arătă că era un lipcan dintre cei care îşi părăsiseră nu de mult slujba şi aşezarea din Republică şi trecuseră sub oblăduirea sultanului. Venea din cealaltă parte a Nistrului şi avea asupra lui scrisori de la Kryczński către Mellechowicz.

  Jupân Wołodyjowski se îngrijoră foarte mult din această pricină şi chemă îndată căpeteniile la sfat.

  — Domniile Voastre – le spuse – cunoaşteţi bine că mulţi lipcani, chiar dintre aceia care s-au aşezat de mulţi ani în Lituania şi aici în Rutenia, trec acum de partea urdiei, plătind astfel binefacerile Republicii. Iată de ce, e drept să nu ne încredem prea mult în ei şi să-i supraveghem cu luare-aminte. Avem şi aici un steag de lipcani, care numără o sută cincizeci de cai buni; îl conduce Mellechowicz. Pe acest Mellechowicz eu nu-l cunosc de mult, ştiu numai că hatmanul l-a făcut sutaş pentru fapte însemnate, şi mi l-a trimis aici cu oamenii lui. M-am mirat şi eu că nimeni dintre Domniile Voastre nu l-a cunoscut înainte de a intra în oştire şi n-a auzit nimic de el… Am crezut că lipcanii noştri l-au îndrăgit peste măsură şi-l ascultă orbeşte pentru bărbăţia şi faptele lui de arme, dar nici ei nu ştiu de unde şi ce fel de om este. Până acum nu l-am bănuit niciodată şi nu l-am întrebat nimic, mulţumindu-mă cu povaţa hatmanului, deşi s-a arătat tare ascuns. Oamenii au firi deosebite, pe mine nu mă priveşte decât să-şi îndeplinească slujba cum se cuvine. Iată totuşi că oştenii lui jupân Motowidło au prins un tătar care-i aducea lui Mellechowicz o scrisoare de la Kryczyński şi nu ştiu dacă Domniile Voastre cunoaşteţi cine e acest Kryczyński?

  — D-apoi cum! răspunse jupân Nienaszyniec. Pe Kryczyński l-am cunoscut eu însumi bine, iar acum îl ştim toţi după faima proastă.

  — La şcoală am…, începu jupân Zagłoba, dar se opri deodată, gândindu-se că în acest caz Kryczyński ar trebui să aibă nouăzeci de ani şi, la asemenea vârstă, oamenii încetează de obicei să mai lupte.

  — Pe scurt – spuse micul cavaler – Kryczyński e un tătar polonez. A fost polcovnicul unui steag de lipcani, după care şi-a trădat ţara şi s-a alăturat urdiei dobrogene, unde, cum am auzit, se bucură de mare ascultare, întrucât toţi cred că el va atrage pe toţi lipcanii de partea păgânilor. Mellechowicz a intrat în legătură cu asemenea om, cea mai bună dovadă fiind această scrisoare care cuprinde cele ce urmează.

  Micul polcovnic despături foile scrisorii, le lovi cu dosul palmei şi începu să citească: „Mult iubite frate al sufletului meu! Trimisul tău a ajuns la noi şi mi-a dat scrisoarea…”

  — Scrie în polonă? îl întrerupse Zagłoba.

  — Kryczyński, ca toţi tătarii de la noi, cunoaşte numai polona şi ruteana – iar Mellechowicz mai mult ca sigur că nu pricepe nici el tătăreşte. Ascultaţi, Domniile Voastre, şi nu mă mai întrerupeţi:… „.şi mi-a dat scrisoarea; cu ajutorul Celui de sus, toate vor fi bune şi vei izbândi în tot ce vrei să faci. Aici mă sfătuiesc adesea cu Morawski, Aleksandrowicz, Tarasowski şi Grocholski, cerând prin scrisori şi poveţele celorlalţi în legătură cu felul în care ar putea să se împlinească mai repede ce doreşti tu. Şi pentru că ne-a ajuns vestea că ţi-ai păgubit sănătatea, îţi trimit un om ca să te vadă cu ochii lui, preaiubitule, şi să ne aducă mângâiere. Păstrează taina cu grijă, ferească Dumnezeu să se afle înainte de vreme. Dumnezeu să înmulţească neamul tău ca stelele de pe cer.

  Kryczyński”.

  Jupân Wołodyjowski sfârşi şi începu să-şi plimbe privirea peste cei de faţă, dar când văzu că toţi tăceau, cântărind cele cuprinse în scrisoare, zise:

  — Tarasowski, Morawski, Grocholski şi Aleksandrowicz sunt toţi vechi rotmiştri tătari şi vânzători.

  — Tot aşa Poturzyński, Tworowski şi Adurowicz – adăugă jupân Snitko.

  — Domniile Voastre ce spuneţi de scrisoare?

  — Trădarea e limpede, ce să mai vorbim – îşi dădu cu părerea jupân Muszalski. Se vede cât de colo că se înţeleg cu Mellechowicz ca să treabă şi lipcanii noştri de partea lor, iar el consimte.

  — Pentru Dumnezeu! ce periculum pentru toată garnizoana – strigară câteva glasuri. Păi lipcanii şi-ar vinde şi sufletul pentru Mellechowicz; dacă le va porunci, sunt în stare să năvălească şi noaptea asupra noastră.

  — Cea mai mişelească trădare de sub soare! strigă jupân Deymek.

  — Şi când te gândeşti că însuşi hatmanul l-a făcut sutaş pe Mellechowicz! adăugă jupân Muszalski.

  — Jupân Snitko – zise Zagłoba – ce-am spus eu când l-am văzut pe Mellechowicz. Nu ţi-am spus eu oare Domniei Tale că are ochi de mincinos şi trădător? Ehei, mi-a fost prea destul să-l văd o dată! Pe toţi putea să vă păcălească, dar nu pe mine! Jupâne Snitko, repetă Domnia Ta vorbele mele fără să schimbi o iotă. N-am spus eu că e un vânzător?

  Jupân Snitko îşi trase picioarele sub laviţă şi îşi înclină capul.

  — Se cuvine într-adevăr să lăudăm pătrunderea Domniei Tale, deşi e adevărat că nu te-am auzit numindu-l vânzător. Domnia Ta a spus numai că priveşte ca lupul.

  — Aha! şi Domnia Ta susţii că nu lupul e vânzător, ci câinele, că lupul nu muşcă mâna care-l mângâie şi-i dă să mănânce? Aşadar, câinele e trădător? Te pomeneşti că Domnia Ta ai să-l şi aperi pe Mellechowicz şi-ai să ne faci pe noi trădători…?

  Înfruntat în acest fel, jupân Snitko deschise larg ochii şi gura şi rămase atât de uimit, încât un timp nu mai putu să scoată o vorbă.

  În acest timp, jupân Muszalski, care nu ştia prea multe, rosti:

  — Mai întâi se cade să mulţumim lui Dumnezeu că asemenea ruşinoase lucruri au ieşit la iveală, apoi să trimitem şase dragoni să-l împuşte pe Mellechowicz.

  — Şi după aceea nu mai rămâne decât să numim alt sutaş – adăugă jupân Nienaszyniec.

  — Trădarea e atât de limpede, încât nici umbră de îndoială nu poate fi.

  Dar Wołodyjowski se împotrivi.

  — Întâi trebuie să-l cercetăm pe Mellechowicz, apoi am să dau de ştire hatmanului despre aceste legături, căci, după cum îmi spunea jupân Bogusz de Ziębice, mareşalul coroanei ţine mult la aceşti lipcani.

  — Dar bine, Domnia Ta – sări jupân Motowidło, întorcându-se către micul viteaz – Mellechowicz merită toată asprimea, fiindcă el n-a slujit niciodată steagurile de şleahtici.

  — Drepturile mele le cunosc – răspunse Wołodyjowski. Nu e nevoie să mi le aminteşti Domnia Ta.

  Ceilalţi începură să strige deodată:

  — Să fie adus de faţă acel mişel şi trădător!

  Strigătele puternice îl treziră pe jupân Zagłoba care aţipise puţin, lucru ce i se întâmpla mereu, aşa că îşi aduse aminte repede firul vorbei şi spuse:

  — Nu, jupâne Snitko, luna s-a ascuns într-un giuvaier, dar mintea Domniei Tale s-a ascuns şi mai bine, pentru că n-o găseşte nimeni nici cu lumânarea. Auzi? să zici că un câine, canis fidelis{112}, e un trădător, iar lupul nu e! Domnia Ta, îngăduie-mi să-ţi spun că baţi pasul pe loc!

  Jupân Snitko înălţă ochii spre cer ca să arate cât de nedreptăţit e, dar nu se mai împotrivi, pentru a nu-l stârni şi mai rău pe bătrân. Wołodyjowski îi porunci să-l aducă pe Mellechowicz aşa că ieşi în grabă, prea mulţumit că poate să plece fără să mai răspundă.

  După o clipă se întoarse cu tânărul tătar, care se vede că nu aflase nimic de prinderea lipcanului, fiindcă intră cu îndrăzneală. Faţa-i smeadă şi frumoasă era foarte palidă, dar se însănătoşise şi nu se mai lega cu basmaua; purta doar o tichie tătărească de catifea roşie.

  Ochii tuturor erau aţintiţi spre el, ca spre un curcubeu, dar el se înclină destul de adânc înaintea micului cavaler şi a celorlalţi destul de mândru.

  — Mellechowicz! îl întrebă Wołodyjowski aţintindu-l pe tătar cu privirea-i pătrunzătoare – îl cunoşti pe polcovnicul Kryczyński?

  Pe faţa lui Mellechowicz trecu o umbră iute şi ameninţătoare.

  — Îl cunosc! răspunse.

  — Citeşte! îl îndemnă micul oştean, dându-i scrisoarea găsită asupra lipcanului.

  — Aştept porunca – zise întorcându-i scrisoarea.

  — De când te-ai gândit să ne trădezi şi care-ţi sunt complicii aici la Chreptiów?

  — Sunt învinuit de trădare?

  — Răspunde, nu întreba! îl ameninţă micul viteaz.

  — Atunci iată răspunsul meu; nu m-am gândit să trădez şi n-am complici, iar dacă am avut vreodată, apoi pe aceia nu Domniile Voastre îi veţi judeca.

  Auzind aceste vorbe sfidătoare, oştenii începură să scrâşnească şi câteva glasuri strigară:

  — Mai domol, fiu de căţea, mai domol! Te afli înaintea unora mai vrednici ca tine!

  Mellechowicz începu să-i măsoare cu o privire în care sticlea o ură rece.

  — Ştiu ce-i datorez polcovnicului, căpeteniei mele – răspunse înclinându-se iarăşi înaintea lui Wołodyjowski, ştiu că sunt mai prejos decât Domniile Voastre şi nu vă caut tovărăşia; înălţimea Ta – îi vorbi din nou lui Wołodyjowski – m-ai întrebat de complici; în treaba asta a mea am doi: unul este stolnicul de Nowogrodek, Bogusz, iar al doilea e marele hatman al coroanei.

  La auzul acestor cuvinte, toţi fură cuprinşi de mirare şi un timp domni tăcerea; într-un târziu, jupân Wołodyjowski îşi muşcă mustăcioara şi-l întrebă:

  — Cum aşa?

  — Întocmai – răspunse Mellechowicz. E adevărat că Kryczyński, Morawski, Tworowski, Aleksandrowicz şi toţi ceilalţi au trecut la tătari şi au făcut mult rău Republicii, dar nu şi-au aflat mulţumirea în noua slujbă. Se prea poate ca şi conştiinţa să nu le dea pace, destul că slujba şi numele de trădători nu le mai fac plăcere. Hatmanul cunoaşte bine acest lucru şi i-a însărcinat pe jupân Bogusz şi pe jupân Myśliszewski să-i aducă iarăşi sub flamurile Republicii, iar jupân Bogusz mi-a poruncit mie să mă înţeleg cu Kryczyński. În cvartirul meu am scrisori de la jupân Bogusz, pe care le pot arăta şi cărora înălţimea Ta să le dai crezare mai mult decât vorbelor mele.

  — Du-te cu jupân Snitko după scrisori şi adu-le numaidecât.

  Mellechowicz ieşi.

  — Domniile Voastre – spuse repede micul viteaz – l-am nedreptăţit mult pe acest oştean, bănuindu-l prea repede, fiindcă dacă are scrisorile, dacă spune adevărul, şi încep să cred că aşa este, atunci nu numai că e un cavaler vestit prin faptele sale de arme, dar e şi un om simţitor faţă de binele ţării, iar pentru aceasta se cuvine să aibă parte de răsplată, nu de judecată strâmbă. Pe legea mea, trebuie să îndreptăm cât mai repede răul ce i l-am făcut!

  Ceilalţi erau adânciţi în tăcere, neştiind ce să mai zică, iar jupân Zagłoba închisese ochii şi de data asta se prefăcea că moţăie.

  Mellechowicz se întoarse şi-i înmână lui Wołodyjowski scrisoarea lui Bogusz.

  Micul viteaz începu să citească cele ce urmează: „Aud din toate părţile că nimeni nu e mai potrivit ca tine pentru asemenea treabă şi asta numai din pricina dragostei într-adevăr ciudate pe care ţi-o poartă. Hatmanul e gata să-i ierte şi să dobândească şi iertarea Republicii. Cu Kryczyński ia legătura prin oameni de nădejde şi făgăduieşte-i un praemium. Păstrează taina, pentru că poţi să-i pierzi pe toţi. Numai lui jupân Wołodyjowski poţi să-i destăinuieşti arcana noastre, fiindcă el este mai-marele tău şi ar putea să te ajute foarte mult. Dă-ţi silinţa şi nu te uita la osteneală, gândeşte-te că finis coronat opus{113} şi fii sigur că, pentru truda ta, mama noastră îţi va plăti cu aceeaşi măsură.”

  — Iată-mi răsplata! îngână mohorât tânărul tătar.

  — Pe Dumnezeu din cer! de ce n-ai spus nimic? strigă Wołodyjowski.

  — Am vrut să spun totul înălţimii Tale, dar n-am avut când, fiindcă după căzătură am tot bolit. Iar faţă de Domniile Lor – Mellechowicz arătă spre celelalte căpetenii – aveam poruncă să păstrez taina; rog pe înălţimea Ta să dea această poruncă şi Domniilor Lor, ca să nu-i piardă pe ceilalţi.

  — Dovezile cinstei tale sunt atât de limpezi, încât nici un orb nu le-ar putea tăgădui – spuse micul cavaler. Trebuie să duci mai departe ce-ai început cu Kryczyński. Nu vei întâmpina nici o piedică, dimpotrivă, îţi făgăduiesc să te ajut şi, ca urmare, îţi întind mâna ca unui oştean vrednic. Să vii să cinezi cu noi astă-seară.

  Mellechowicz strânse mâna întinsă şi se înclină pentru a treia oară. Atunci se apropiară şi celelalte căpetenii spunând:

  — Nu te-am priceput, dar acum, cine iubeşte virtutea nu va pregeta să-ţi dea mâna.

  Tânărul lipcan se îndreptă deodată şi îşi dădu capul pe spate, ca o pasăre de pradă gata să lovească.

  — Mă aflu înaintea unora mai vrednici – spuse înfipt.

  Apoi ieşi din încăpere.

  După plecarea lui se iscară murmure… „Nu e de mirare – îşi spuneau căpeteniile – e încă revoltat din cauza bănuielilor noastre, dar o să-i treacă. Ar trebui să ne purtăm altfel cu el. E un oştean adevărat! A ştiut hatmanul ce face! Mai mare minunea, hm, hm…!”

  Jupân Snitko se bucura în sinea lui şi în cele din urmă nu se mai putu stăpâni şi, apropiindu-se de jupân Zagłoba, i se înclină şi zise:

  — Îngăduie-mi, Domnia Ta, să-ţi spun că lupul acesta nu s-a arătat trădător.

  — Nu s-a arătat trădător? răspunse Zagłoba – ba e trădător, dar e un trădător cinstit pentru că nu ne trădează pe noi, ci pe tătari… Hei, jupâne Snitko, să nu-ţi pierzi nădejdea, am să mă rog în fiecare zi pentru mintea Domniei Tale, poate că Sfântul Duh se va milostivi până la urmă.

  Basia se bucură din toată inima când jupân Zagłoba îi povesti cum se petrecuseră lucrurile, căci îi era milă de Mellechowicz.

  — Ar fi bine – propuse – ca la prima campanie mai cu primejdie să mergem şi noi cu el înadins, ca să vadă că avem încredere în el.

  Dar micul oştean începu s-o mângâie pe Basia pe obrăjorii rumeni şi răspunse:

  — A, musculiţă neastâmpărată, te cunosc eu! Puţin îţi pasă ţie de Mellechowicz şi de necazurile lui, ţie-ţi dă ghes inima să te avânţi prin stepă şi să iei parte la vreo încăierare! Dar va trebui să-ţi pui pofta în cui…

  Şi începu s-o sărute o dată şi încă o dată pe gură.

  — Mulier insidiosa est{114}! rosti Zagłoba cu gravitate.

  În acest timp, Mellechowicz stătea cu lipcanul prins în cvartirul lui şi vorbeau în şoaptă. Stăteau atât de aproape unul de celălalt, încât mai că li se atingeau frunţile. Opaiţul din seu de oaie pâlpâia pe masă, aruncând luciri galbene pe faţa lui Mellechowicz, care era înfiorătoare, cu toată frumuseţea ei; se putea citi pe ea înverşunarea, cruzimea şi o bucurie sălbatică:

  — Halim, ascultă-mă! şopti Mellechowicz.

  — Effendi{115} – răspunse trimisul.

  — Spune-i lui Kryczyński că e înţelept; în scrisoare nu era nimic care să mă poată pierde. Spune-i că e înţelept. Să nu scrie prea limpede… Acum vor avea şi mai multă încredere în mine… toţi: hatmanul, Bogusz, Myśliszewski, garnizoana de aici – toţi! Lovi-i-ar ciuma!

  — Aud, effendi.

  — Trebuie să mă duc întâi la Raszków, apoi să mă întorc aici.

  — Effendi, tânărul Nowowiejski o să te recunoască.

  — N-o să mă recunoască. M-a văzut la Kalnik, la Bracław, şi nu m-a recunoscut. Se uită la mine, încruntă din sprâncene, dar nu mă recunoaşte. El avea cincisprezece ani când am fugit eu de la ei. De atunci, iarna a acoperit de opt ori stepele. M-am schimbat. Bătrânul m-ar recunoaşte, dar tânărul nu… Am să-ţi dau de veste de la Raszków. Kryczyński să fie pregătit şi să se aţină pe aproape. Trebuie să vă înţelegeţi cu pârcălabii. Şi la Jampol e un steag de-al nostru. Am să-l conving pe Bogusz să-mi scoată poruncă de la hatman să plec h Raszków, chipurile pentru că de acolo pot să ţin legătura mai bine cu Kryczyński. Aici însă trebuie să mă întorc. Trebuie!… Nu ştiu ce se va întâmpla, cum se vor aşeza lucrurile… Mă arde un foc, somnul fuge noaptea de mine… Dacă nu era ea, puteam să mor…

  — Blagoslovite să-ţi fie mâinile.

  Buzele lui Mellechowicz începură să tremure şi, aplecându-se şi mai aproape de lipcan, începu să şoptească parcă năpădit de fierbinţeală:

  — Halim! Binecuvântate să-i fie mâinile, binecuvântat chipul, binecuvântat să fie pământul pe care calcă, auzi, Halim! Spune-le acolo că ea m-a făcut sănătos…

  CAPITOLUL XXV.

  PREOTUL KAMIŃSKI, ÎN ANII TINEREŢII oştean şi cavaler de mare faimă, se aşezase la bătrâneţe la Uszyca şi refăcuse parohia. Cum însă biserica era dărâmată, iar credincioşii lipseau, păstorul fără oiţe venea la Chreptiów, unde zăbovea cu săptămânile, întărind sufletele oştenilor cu învăţături cucernice.

  După ce ascultase cu luare-aminte povestirea lui jupân Muszalski, la numai câteva seri mai târziu, se adresă astfel celor adunaţi:

  — Mi-a plăcut totdeauna să ascult asemenea istorisiri în care încercările grele îşi află un sfârşit fericit, fiindcă din ele se vede dacă braţul dumnezeirii veghează asupra cuiva, apoi acela va izbuti să scape de fiecare dată din capcana întinsă de hăitaşi, şi se va întoarce acasă fie şi de la Crîm.

  De aceea, fiecare din Domniile Voastre să ţină minte că pentru Dumnezeu nu este nimic cu neputinţă şi în cele mai trudnice împrejuri să nu-şi piardă nădejdea în îndurarea lui.

  Iată cum este!

  Laudă lui jupân Muszalski că a iubit cu dragoste de frate un om simplu. Asemenea pildă ne-a dat însuşi Mântuitorul care, trăgându-se din sânge regesc, i-a îndrăgit totuşi pe cei de rând, pe mulţi dintre ei i-a făcut apostoli şi i-a ajutat să ajungă în sfatul ceresc.

  Dar, una înseamnă dragostea unui om faţă de un semen de-al lui şi alta aceea a unei naţii întregi faţă de celelalte, pe care Mântuitorul nostru ne-a poruncit s-o avem de asemenea în mare grijă. Dar unde se află ea? Omule, când ai să priveşti prin lume, ai să vezi pretutindeni atâta înverşunare în inimi, ca şi când oamenii ar asculta de poruncile diavoleşti şi nu de credinţa creştinească.

  — Domnia Ta – răspunse Zagłoba – cu greu ai să ne convingi să-i iubim pe turci, pe tătari sau pe alţi barbari, de care trebuie să se lepede şi Dumnezeu.

  — Nici eu nu vă îndemn la una ca asta, susţin numai că fiii eiusdem matris{116} trebuie să se iubească unii pe alţii, dar iată că de când cu răzvrătirile lui Chmielnicki, adică de treizeci de ani, pământurile acestea nu se mai usucă de atâta sânge.

  — Păi din vina cui?

  — Cel dintâi care se va recunoaşte vinovat, va fi cel dintâi iertat.

  — Domnia Ta acum porţi veşminte duhovniceşti, dar am auzit că la tinereţe i-ai tăiat pe răzvrătiţi cu multă vrednicie…

  — I-am tăiat, fiindcă aşa a trebuit, ca oştean ce eram, dar nu acesta este păcatul meu, ci acela că mi-a fost urât de ei ca de ciumă. Am avut şi eu pricinile mele despre care n-am să mai amintesc, pentru că totul s-a petrecut demult şi rănile s-au închis. Îmi pare rău nu am făcut mai mult decât aveam datoria să fac. Am avut sub ordinele mele o sută de oameni, din steagul lui jupân Niewodowski şi de multe ori, mărşăluind în voie, am ars, am tăiat şi am spânzurat… Domniile Voastre cunoaşteţi ce timpuri erau pe atunci. Ardeau şi tătarii chemaţi de Chmiel în ajutor, ardeam şi tăiam şi noi. Iar cazacii făceau şi ei la fel, lăsând pretutindeni numai apa şi pământul în urma lor; ei se dădeau la cruzimi şi mai înfricoşătoare decât noi şi decât tătarii. Nu e nimic mai rău ca războiul civil… Nimeni nu va putea spune vreodată ce vremuri au fost acelea, destul că şi noi şi ei semănăm mai degrabă cu nişte câini turbaţi decât cu nişte oameni. Odată ni s-a dat de ştire că răzvrătiţii l-au împresurat pe jupân Rusiecki în casele lui. Am fost trimis eu şi oamenii mei să-i dăm ajutor, dar am ajuns prea târziu. Întăritura era una cu pământul. Cu toate acestea, m-am năpustit asupra gloatei ameţite de băutură, spârcuind-o pe săturate; o parte s-au ascuns în grâu şi am dat poruncă să-i prindă vii, ca să-i spânzurăm, spre a fi o pildă şi altora. Dar unde? Era mai greu să îndeplineşti decât să vrei; în tot satul nu rămăsese nici un copac în picioare, fuseseră retezaţi până şi perii sălbatici care creşteau pe mejdine. N-aveam vreme să ridic spânzurători, iar păduri, cum se întâmplă în ţinuturile de stepă, nu se găseau nicăieri prin împrejurimi. Ce era să fac? îmi iau prinşii şi plec cu ei. Mă gândeam că o să aflu pe undeva vreun stejar mai rămuros. Merg eu aşa o milă, merg două – peste tot stepă cât vedeai cu ochii. În sfârşit, dăm peste dărâmăturile unui sat, era spre seară; mă uit cu luare-aminte împrejur, dar nu văd decât mormane de cărbuni şi cenuşă, altceva nimic. Iată însă că pe o ridicătură mică rămăsese o cruce mare, de stejar, cioplită se vede nu de mult, pentru că lemnul nu se înnegrise deloc şi lucea în lumina amurgului de parcă era de foc. Pe cruce era răstignit Hristos tăiat din tablă, dar vopsit atât de bine, încât numai dacă priveai dintr-o parte şi vedeai tinicheaua subţire, îţi dădeau seama că nu era un trup adevărat, ci unul de tablă. Faţa parcă era vie, trasă puţin din pricina durerii, cu coroana de spini şi ochii înălţaţi spre cer cu mare mâhnire. Când am văzut crucea aceea, mi-am zis în gândul meu: „Iată copacul, altul n-ai să mai găseşti”, dar m-am înfricoşat numaidecât. În numele Tatălui şi al Fiului! n-o să-i spânzur de cruce! Dar am crezut că am să bucur ochii lui Hristos, dacă am să poruncesc să le taie capul înaintea lui acelora care vărsaseră atâta sânge nevinovat, şi am rostit: „Doamne, să ţi se pară că sunt evreii care te-au ţintuit pe cruce, fiindcă nici aceştia nu sunt mai buni ca ei.” Aşa că am poruncit să-i înşface pe rând, să-i urce pe movilă şi să le reteze capul lângă cruce. Printre ei erau bătrâni, ţărani cărunţi şi flăcăiandri! Primul pe care-l aduc zicea: „Pentru chinurile Mântuitorului, pentru numele lui Hristos, fie-ţi milă, boierule!” Iar eu: „Retezaţi-i grumazul!” Dragonul izbea şi-i tăia capul… Îl aduc pe al doilea, la fel: „Pentru numele lui Hristos, milostivul, îndură-te!” Şi eu iar: „Retezaţi-i grumazul!” Tot aşa cu al treilea, al patrulea, al cincilea; erau paisprezece inşi şi fiecare mă ruga în numele lui Hristos… Amurgul se stinsese când am sfârşit cu ei. An poruncit să-i aşeze în cerc la picioarele crucii… Prostul de mine! Credeam că vederea lor are să-l bucure pe Fiul lui Dumnezeu, iar ei au mai mişcat o vreme care din mâini, care din picioare, ba câte unul se mai zbătea ca peştele pe uscat, dar n-a mai durat mult; în curând puterea li s-a scurs din trupuri şi zăceau fără suflare ca o cunună în jurul crucii.

  Întrucât se făcuse întuneric de-a binelea, am hotărât să rămânem acolo peste noapte, cu toate că n-aveam nici cu ce să aprindem focul. Noaptea era caldă însă, aşa că oamenii mei s-au întins bucuroşi pe pături, iar eu m-am apropiat de cruce să rostesc rugăciunea la picioarele lui Hristos, şi să mă încredinţez îndurării sale. Credeam că rugăciunea mea va fi primită cu atât mai bine, cu cât îmi petrecusem ziua ostenind şi făptuind lucruri pe care le socoteam drept merite.

  Se întâmplă adesea ca oşteanul trudit să adoarmă în timp ce-şi spune rugăciunea de seară. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Dragonii, văzând că am îngenuncheat şi mi-am sprijinit capul de cruce, au crezut că m-am cufundat în gânduri cucernice şi nici unul n-a cutezat să mă întrerupă; ochii mei însă s-au închis numaidecât şi un vis ciudată a coborât asupra mea. Nu zic c-am avut o vedenie, căci n-am fost şi nu sunt vrednic de aşa ceva, dar, cuprins de somn adânc, am văzut parcă aievea chinurile Mântuitorului… La vederea suferinţelor Mielului nevinovat, mi s-a înduioşat inima, m-au podidit lacrimile şi m-a cuprins o jale fără margini: „Doamne – îi spun – am aici o mână de flăcăi unul şi unul; vrei să vezi de ce e în stare călărimea noastră, fă un semn din cap şi pe feciorii aceştia de lele, pe călăii tăi, ţi-i spintec cu săbiile!” Abia am apucat să sfârşesc şi mi-a pierit totul din faţa ochilor a rămas doar crucea, iar pe ea Hristos răstignit plângând cu lacrimi de sânge… Atunci, zguduit de suspine, am îmbrăţişat lemnul sfânt. Cât am stat aşa, nu ştiu, dar, după ce m-am liniştit puţin, zic iarăşi: „Doamne, Doamne! cum de s-a întâmplat să-ţi răspândeşti învăţătura ta printre evreii sălbatici? Dacă ai fi venit din Palestina în Republica noastră, nu te-am fi ţintuit pe cruce, ci te-am fi primit cu bucurie, te-am fi dăruit cu toate bunurile, dându-ţi şi dreptul de a te socoti de-al nostru întru mărirea slavei tale dumnezeieşti. De ce n-ai venit la noi, o, Doamne?”

  Spunând acestea, mi-am înălţat privirile spre cer – Domniile Voastre ţineţi minte că totul se petrecea în vis – şi ce văd? Stăpânul nostru se uită la mine cu asprime, încruntându-şi sprâncenele şi răspunse cu glas mare: „Starea de şleahtic şi-a pierdut preţul de pe vremea războiului cu suedezii, când orice târgoveţ putea s-o cumpere, dar asta e altă treabă! Şi voi şi răzvrătiţii sunteţi vrednici unii de ceilalţi, şi unii şi alţii sunteţi mai răi decât evreii, fiindcă mă răstigniţi pe cruce în fiecare zi. Nu v-am poruncit oare să aveţi milă chiar pentru vrăjmaşii voştri şi să le iertaţi greşelile, iar voi vă smulgeţi măruntaiele unii la alţii ca nişte fiare turbate? Ceea ce, văzând, îndur chinuri cumplite. Tu însuţi, care ai vrut să mă desprinzi de pe cruce şi m-ai poftit să vin în Republica voastră, ce-ai făcut? Iată trupurile care zac fără viaţă în jurul crucii mele; sângele lor a stropit sângele sfânt, iar printre ei se găseau şi nevinovaţi, copilandri sau oameni orbiţi de întuneric, care, neavând nici o ştiinţă, s-au luat după ceilalţi, asemenea oilor proaste. Ai fost îndurător cu ei, i-ai judecat înainte de moarte? Nu! Ai dat poruncă să-i taie pe toţi, gândindu-se că aşa ai să-mi aduci mângâiere. Adevărat îţi zic, una e să cerţi şi să pedepseşti, aşa cum tatăl pedepseşte pe fiu, aşa cum fratele mai mare îl ceartă pe cel mic, dar alta e să te răzbuni, să nu faci judecată, necunoscând nici o măsura în pedeapsă şi cruzime. S-a ajuns până acolo că pe pământul acesta lupii arată mai multă milă decât oamenii, iarba năduşeşte rouă însângerată, vânturile nu bat, ci urlă, râurile curg pline de lacrimi, iar oamenii îşi întind braţele spre moarte rostind: „Izbăvitoarea noastră…!”

  — Doamne! am strigat – sunt ei mai buni decât noi oare? Cine a făptuit cele mai mari cruzimi? Cine i-a adus pe păgâni asupra noastră…?

  — Iubiţi-i chiar dacă-i pedepsiţi – mi-a răspunse Mântuitorul – şi atunci albeaţa va cădea de pe ochii lor, inimile se vor muia şi mila mea va coborî asupra voastră. Altminteri, vor năvăli tătarii şi vă vor pune laţul de gât şi vouă şi lor, şi atunci va trebui să slujeşti vrăjmaşului, în suferinţă, dispreţ şi lacrimi până în ziua în care vă veţi îndrăgi unii pe alţii. Iar dacă vă veţi arăta peste măsură de înverşunaţi, nici unii şi nici ceilalţi nu veţi cunoaşte îndurarea mea şi păgânii vor stăpâni aceste locuri în vecii vecilor!

  Am încremenit ascultând această prevestire şi multă vreme n-am putut să scot un cuvânt; abia după ce m-am aruncat cu faţa la pământ, am întrebat:

  — Doamne, ce trebuie să fac ca să-mi spăl păcatele mele?

  Şi Mântuitorul mi-a răspuns:

  — Mergi şi repetă vorbele mele, propovăduieşte dragostea!

  Apoi visul a pierit. Cum în timpul verii noaptea e scurtă, m-am trezit la răsăritul soarelui acoperit tot de rouă. Mă uit: capetele stau cunună în jurul crucii, numai că învineţiseră. Şi, lucru ciudat, ieri vederea lor mă bucura, azi însă m-a cuprins groaza, mai ales când am văzut capul unui flăcăiandru de vreo şaptesprezece ani, nespus de frumos. Am poruncit oştenilor să îngroape trupurile creştineşte la picioarele crucii şi de atunci n-am mai fost eu cel dinainte.

  La început îmi spuneam mereu că n-a fost decât un vis, dar mi se întipărise în amintire şi-mi cuprindea, treptat, toată fiinţa. Nu cutezam să presupun că însuşi Dumnezeu vorbise cu mie căci, cum v-am mai spus, nu mă simţeam destul de vrednic, dar se prea poate ca glasul conştiinţei, care se ascunsese în mine în timpul războiului, ca un tătar în iarbă, se făcea auzit deodată, vestindu-mi voia Domnului. M-am dus să mă spovedesc şi duhovnicul mi-a întărit părerea: „Voinţa şi înştiinţarea lui Dumnezeu sunt limpezi – mi-a spus – ascultă-le, că va fi rău de tine”.

  De atunci am început să propovăduiesc dragostea.

  Dar oştenii şi căpeteniile mi-au râs în faţă? „Ce, tu eşti preot de vrei să ne ţii predici? ziceau. Câinii ăia n-au făcut destulă silă lui Dumnezeu, n-au dat foc la destule biserici, n-au ruşinat destule cruci? Şi pentru asta noi trebuie să-i şi îndrăgim?” într-un cuvânt, nu mă asculta nimeni.

  Dac-am văzut aşa, după bătălia de la Beresteczko, am îmbrăcat veşmântul duhovnicesc, ca să răspândesc mai bine cuvântul şi voinţa Domnului.

  De peste douăzeci de ani fac asta fără preget. Părul mi-a albit… Dumnezeu e milostiv şi nu mă va pedepsi că glasul meu a răsunat până acum în pustiu.

  Domniile Voastre, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, pedepsiţi-i cum pedepseşte un părinte, dojeniţi-i ca pe un frate mai mare, căci altfel, vai vouă, vai lor, vai de toată Republica.

  Priviţi în jurul vostru şi vedeţi urmările acelui război încrâncenat de frate împotriva fratelui. Locurile au devenit pustii, la Uszyca, în loc de credincioşi, am morminte, bisericile, târgurile şi satele sunt numai dărâmături, iar puterea păgânilor creşte deasupra noastră ca o mare gata să te înghită şi pe tine, temeliile de granit de la Kaminiec…

  Jupân Nienaszyniec îl asculta cu atâta înduioşare pe preotul Kamiński, încât fruntea i se îmbrobonase de sudoare. În mijlocul tăcerii care se înstăpâni după ce duhovnicul sfârşi, vorbi astfel:

  — Că şi printre cazaci se găsesc cavaleri destoinici, stă pildă jupân Motowidło, aci de faţă pe care îl iubim şi îl respectăm. Dar în ce priveşte dragostea pentru toţi ceilalţi, despre care preotul Kamiński ne-a vorbit atât de frumos, recunosc că în mare păcat am trăit până acum, fiindcă n-am simţit-o în mine şi nici nu mi-am dat silinţa s-o simt. Acum mi s-au mai deschis ochii. Dar fără o îngăduinţă deosebită din partea lui Dumnezeu, mă tem că n-am să aflu această dragoste în inima mea plină de amintirea unei nedreptăţi cumplite, pe care am să v-o povestesc pe scurt.

  — Hai să bem ceva cald – îl întrerupse Zagłoba.

  — Mai puneţi câţiva butuci pe foc – porunci Basia slujitorilor.

  În curând, odaia încăpătoare se lumină din nou şi copiii de casă aşezară înaintea fiecărui oştean câte o oca de bere fiartă. Cu toţii îşi muiară cu plăcere mustăţile în stacane şi după ce sorbiră o dată, de două ori, jupân Nienaszyniec luă iarăşi cuvântul; vorbirea lui semăna cu huruitul unei căruţe.

  — Când a murit mama, mi-a lăsat în grijă o soră; o chema Halszka. Cum n-aveam nevastă şi copii, fineam la fată ca la ochii din cap. Era cu douăzeci de ani mai mică decât mine, aşa că am purtat-o în braţe. Ce mai tura-vura, o socoteam ca pe copilul meu. Apoi eu am plecat într-o campanie, iar pe ea au luat-o tătarii. Când m-am întors, m-am dat cu capul de toţi pereţii. Averea mi-o pierdusem în timpul năvălirii, dar am vândut tot ce-am avut, până şi şaua calului, şi am plecat cu nişte negustori armeni s-o răscumpăr. Am găsit-o în Bahcisarai. Era printre slujitoarele unui harem, nu în harem, fiindcă abia avea doisprezece ani. O, Halszko, n-am să uit niciodată clipa în care te-am regăsit, când m-ai luat de gât şi mi-ai sărutat ochii! Dar s-a arătat că adusesem prea puţin. Fata era frumoasă. Jehu-aga, care o răpise, pretindea de trei ori pe atât! Am vrut să mă vând şi pe mine, dar în zadar. Tuhai-bei, vrăjmaşul nostru prea cunoscut, a cumpărat-o sub ochii mei la un iarmaroc; voia s-o mai ţină vreo trei ani lângă harem, apoi să şi-o facă soţie. M-am întors în ţară smulgându-mi părul din cap. Pe drum am aflat că una dintre nevestele lui Tuhai-bei trăieşte într-un aul{117} de la marginea mării cu fiul lui cel mai drag, Azja. Tuhai-bei îşi ţinea câte o soţie în toate târgurile şi prin unele sate, ca să aibă pretutindeni un adăpost al lui. Când am aflat de acel pui de tătar, m-am gândit că Dumnezeu îmi arată singurul mijloc în care puteam s-o scap pe Halszka şi am hotărât îndată să-l răpesc pe Azja şi să-l schimb cu surioara mea. Dar numai eu nu puteam să fac aşa ceva. Trebuia să-mi adun o ceată de oşteni în Ucraina sau prin Câmpiile Sălbatice, ceea ce nu era prea lesne, întrucât pe de o parte numele lui Tuhai-bei făcea să tremure toată Rutenia, pe de alta, el ne ajuta pe noi împotriva cazacilor. Cu toate acestea, nu puţini sunt flăcăii care rătăcesc prin stepă gata să meargă oriunde după pradă. Am strâns o ceată destul de numeroasă. Limba omenească nu e-n stare să spună câte am pătimit până când am ajuns cu şeicile pe mare, fiindcă a trebuit să ne ascundem până şi de căpeteniile cazace. Dar ne-a ajutat Dumnezeu şi l-am răpit pe Azja, luând prăzi bogate. Urmăritorii nu ne-au prins, aşa că am ajuns cu bine în Câmpiile Sălbatice, de unde voiam să mă duc la Kaminiec şi să încep negocierile prin negustorii de acolo.

  Ani împărţit toată prada între cazaci, oprindu-l numai pe fiul lui Tuhai-bei. Cum mă purtasem cu multă dărnicie cu aceşti oameni, cum răbdasem de foame laolaltă şi îmi pusesem adesea capul în primejdie pentru ei, credeam că le-am câştigat dragostea pentru totdeauna, că fiecare ar sări şi-n foc pentru mine.

  În curând aveam să ispăşesc amarnic această greşeală!

  Nu mi-a trecut prin minte că ei îşi sfâşie în bucăţi propriii atamani ca să-şi împartă prada; am uitat că oamenii aceştia n-au credinţă, nu ştiu ce e cinstea, recunoştinţa şi nici conştiinţa… Nu departe de Kamieniec s-au lăsat ispitiţi de nădejdea că vor căpăta un preţ mare pentru răscumpărarea lui Azja. Noaptea s-au repezit asupra mea ca lupii, m-au sugrumat cu arcanul, mi-au sfârtecat trupul cu cuţitele şi, crezându-mă mort, m-au părăsit în pustie şi au plecat cu copilul.

  Dumnezeu m-a scăpat şi m-am înzdrăvenit iarăşi, dar pe Halszka mea am pierdut-o pentru totdeauna. Poate că mai trăieşte pe cine ştie unde, poate că după moartea lui Tuhai-bei a luat-o altul de soţie, poate că ea s-a dat în legea lui Mahomed, poate că şi-a uitat fratele, poate că fiul ei îmi va vărsa sângele cândva… Eh, asta-i povestea mea!

  Jupân Nienaszyniec tăcu şi îşi pironi mohorât ochii în pământ.

  — Cât sânge şi câte lacrimi am vărsat noi pentru pământurile astea! rosti jupân Muszalski.

  — Iubeşte-ţi vrăjmaşii tăi – se amestecă preotul Kamiński.

  — Şi după ce te-ai însănătoşit, Domnia Ta n-ai încercat să-l găseşti pe Azja? întrebă Zagłoba.

  — Mai pe urmă am aflat – răspunse jupân Nienaszyniec – că tâlharii meu au fost atacaţi de altă ceată care i-a tăiat pe toţi. Gândesc că aceştia au luat şi prăzile, şi copilul. L-am căutat peste tot, dar n-am mai dat de el.

  — Poate că Domnia Ta l-ai şi întâlnit pe undeva, dar nu l-ai mai recunoscut – spuse Basia.

  — Era un copil, nici nu ştiu dacă împlinise trei ani. Abia înţelegea că-l cheamă Azja. Dar l-aş fi recunoscut, fiindcă pe piept avea desemnaţi doi peşti vineţii.

  Mellechowicz, care până atunci stătuse liniştit, spuse deodată, cu un glas ciudat din colţul încăperii:

  — După peşte, Domnia Ta nu l-ai fi recunoscut, pentru că mulţi tătari poartă asemenea semn, mai ales printre cei care trăiesc pe malul mării.

  — Nu-i adevărat – se împotrivi vârstnicul jupân Hromyka – după bătălia de la Beresteczko ne-am uitat la stârvul lui Tuhai-bei, rămas pe câmp, şi îmi aduc aminte că avea doi peşti pe piept, iar toţi ceilalţi morţi purtau alte semne.

  — Ba eu îţi spun Domniei Tale că mulţi au semnul acesta.

  — Aşa-i, dar toţi sunt din sămânţa vrăjmaşă a lui Tuhai-bei.

  Vorbirea fii întreruptă de intrarea lui jupân Lelczyc care fusese trimis de Wołodyjowski încă de dimineaţă în recunoaştere şi acum se întorsese.

  — Jupâne polcovnic – spuse din uşă – pe partea moldavă a Nistrului, la Vadul Orfanului, a tăbărât un podghiaz care cred că vrea să treacă apa.

  — Ce fel de oameni sunt? întrebă Michał.

  — Lotri. Vreo două sute de oameni, afară de câţiva moldavi şi unguri, toţi ceilalţi sunt tătari fără căpătâi.1

  — Sunt tot cei despre care am avut veste că jefuiesc de cealaltă parte a râului – zise Wołodyjowski. Se vede că pârcălabul i-a cam îmbulzit şi acum fug de noi; numai tătari sunt ca la două sute. O să treacă prin vad la noapte, iar mâine în zori le aţinem calea. Jupân Motowidło şi Mellechowicz o să stea pregătiţi dinspre miazănoapte. Goniţi spre ei o cireadă de boi, drept momeală, iar acum fiecare la cvartirul lui.

  Oştenii începură să se împrăştie, dar nu apucaseră toţi să părăsească încăperea când Basia, apropiindu-se de Wołodyjowski, îi încolăci gâtul cu braţele şi începu să-i şoptească ceva la ureche. El zâmbea şi tot scutura din cap în semn că se împotriveşte, dar se vede că ea stăruia, strângându-l tot mai tare.

  Văzând aceasta, jupân Zagłoba spuse:

  — Ei, acum fă-i şi ei hatârul ăsta, că am să-mi car şi eu bătrâneţe cu voi.

  CAPITOLUL XXVI.

  CETELE CARE SE ÎNDELETNICEAU cu jaful pe amândouă părţile Nistrului erau alcătuite din tot felul de oameni care trăiau prin ţinuturile din împrejurimi. Deşi mai totdeauna cei mai mulţi erau tătari fugiţi din urdiile dobrogene şi de la Białogród, mai sălbatici şi mai curajoşi decât fârtaţii lor din Crimeea, nu lipseau nici cazacii şi ungurii sau moldavii şi slujitorii leşi veniţi de prin staniţele de pe malul Nistrului. Îşi făceau de cap când pe partea polonă, când pe cea moldavă, trecând mereu graniţa în măsura în care îi înghesuiau pârcălabii ori oştenii Republicii. Îşi aveau sălaşele prin râpe şi peşteri, prin păduri neumblate.

  De cele mai multe ori urmăreau să pună mâna pe avutul staniţelor: cirezile de boi şi hergheliile de cai care rămâneau în stepă şi pe timpul iernii, căutându-şi singure hrana sub zăpadă. Năvăleau însă şi prin sate, târguri şi aşezări; atacau garnizoanele mai mari şi nu cruţau nici pe negustorii polonezi, turci sau pe cei care mijloceau răscumpărarea robilor la Crîm. Fiecare ceată îşi avea şartul şi căpetenia ei, unindu-se numai arareori. Adesea cele mai mari le nimiceau pe cele mai puţin numeroase. Se înmulţiseră pretutindeni ca ciupercile în ţinuturile rutene, mai ales după ciocnirile polone-cazace, când prin acele locuri omul era pândit la fiecare pas de tot felul de primejdii. Cele mai ameninţătoare se arătau pâlcurile de pe malul Nistrului, asmuţite de tătarii fugiţi. Unele numărau până la cinci sute de oameni. Mai-marii lor îşi ziceau bei. Pustiau ţinutul la fel ca tătarii, astfel că nu o dată căpeteniile garnizoanelor nu ştiau dacă au de-a face cu tătari obişnuiţi sau cu ceambulurile trimise înaintea grosului urdiei. Fireşte, asemenea jefuitori la câmp deschis nu erau în stare să ţină piept oştirii regulate a Republicii, mai ales călărimii, dar odată împresuraţi, se băteau cu turbare, ştiind prea bine că prinşii aveau să fie spânzuraţi. Armele lor erau felurite. N-aveau arcuri şi flinte care le-ar fi folosit prea puţin în atacurile de noapte. Cei mai mulţi erau înarmaţi cu hangere şi iatagane turceşti, bice de luptă, săbii tătăreşti şi fălci de cal înfipte în stejari tineri şi întărite cu legături. Mânuită de un braţ puternic, asemenea ghioagă făcea un adevărat prăpăd, întrucât putea frânge orice sabie. Unii aveau ţăpoaie foarte lungi, cu fier în vârf, alţii suliţe căzăceşti pe care le foloseau la nevoie împotriva călărimii.

  Ceata care se oprise la Vadul Orfanului trebuia să fie foarte numeroasă ori se afla la mare strâmtoare de cealaltă parte, de vreme ce se încumeta să se apropie de garnizoana de la Chreptiów, cu toată spaima pe care o stârnea numele lui Wołodyjowski printre tâlharii de pe amândouă malurile. Alţi oşteni veniţi în recunoaştere aduseră vestea că se compunea din peste patru sute de inşi, sub conducerea lui Azba-bei, tâlhar prea cunoscut, care de câţiva ani umplea de groază amândouă părţile râului.

  Jupân Wołodyjowski se bucură foarte mult când află cu cine are de-a face şi dădu de îndată poruncile trebuitoare. Afară de Mellechowicz şi de jupân Motowidło, mai plecară şi steagurile ghinărarului de Podolia şi al stolnicului de Przemyśl. Părăsiră staniţa încă pe întuneric, fiecare îndreptându-se chipurile, în altă parte. Aşa cum pescarii aruncă năvodul pe departe, ca să-l strângă apoi la o copcă, cele două steaguri aveau să facă un ocol mai mare şi să se întâlnească la răsăritul soarelui aproape de Vadul Orfanului.

  Basia văzu oştenii plecând şi, pentru că era prima ei ispravă mai însemnată, îi creştea inima la vederea îndemânării acestor bătrâni lupi de stepă. Mergeau într-o linişte deplină, nu se auzea nici un zgomot, nici măcar înăuntrul întăriturii. Nu se auzea clinchet de zăbală, scările nu se loveau între ele, săbiile nu zăngăneau, caii nu nechezau. Noaptea era frumoasă şi neobişnuit de luminoasă, cu lună plină. Talgerul argintiu îşi trimitea razele peste colinele staniţei şi peste stepa care cobora puţin în toate părţile, cu toate acestea, îndată ce un steag trecea de palisadă şi nu se mai vedeau decât răsfrângerile razelor în luciul săbiilor, pierea din ochi, ca un cârd de potârnichi, care se pierdea prin ierburi. Era ceva tainic în această plecare.

  Basiei i se părea că pornise la o vânătoare care avea să înceapă în zori şi de aceea mergeau tăcuţi şi cu atâta grijă, ca să nu sperie vânatul prea devreme… Simţea o mare dorinţă de a lua parte şi ea la această vânătoare.

  Wołodyjowski nu se mai împotrivea, întrucât îl convinsese jupân Zagłoba s-o ia cu el. Înţelegea şi el că odată tot trebuie să-i facă Basiei această plăcere, aşa că prefera să-l însoţească acum, mai ales că tâlharii nu aveau obiceiul să se folosească de arcuri şi sâneţe.

  După vreo trei ceasuri de la plecarea primului steag, porniră şi ei, fiindcă aşa plănuise jupân Michał. Mai veneau jupân Zagłoba, jupân Muszalski şi douăzeci dintre dragonii lui Linkaus cu vagmistrul{118}, numai mazurieni unul şi unul, după săbiile cărora frumoasa polcovniceasă era în tot atâta siguranţă ca în propriul iatac.

  Fiind nevoită să călărească pe o şa bărbătească, Basia era îmbrăcată, după trebuinţă, în nişte şalvari de catifea de culoarea perlei, foarte largi, ca o fustă, băgaţi în cizmuliţe galbene de safian, şi într-un surtucel cenuşiu, căptuşit cu blana de miel de Crîm şi împodobit pe la cusături. Mai avea o leduncă de argint frumos meşterită, o săbioară turcească uşoară, atârnând de o eşarfă de mătase, şi două pistoale în coburi. Pe cap purta un calpac din blană de râs, cu fundul de catifea veneţiană, împodobit cu o pană de stârc, iar de sub calpac se iţeau o feţişoară zâmbitoare, bujorie, aproape copilărească, şi doi ochi curioşi care străluceau ca doi tăciuni aprinşi.

  Îmbrăcată astfel şi călărind un bahmet murg sprinten şi blând ca o căprioară, semăna cu feciorul unui hatman care mergea să lupte pentru prima oară sub supravegherea oştenilor mai vârstnici. Se mirau cu toţii de înfăţişarea ei. Jupân Zagłoba se înghiontea cu jupân Muszalski, sărutându-şi fiecare pumnul din când în când, în semn de admiraţie neobişnuită faţă de frumuseţea Basiei, şi amândoi împreună cu Wołodyjowski o linişteau, asigurând-o că vor ajunge la vreme.

  — Tu nu te pricepi la război – îi spunea micul viteaz – şi de aceea ne bănuieşti că vrem să te ducem acolo după ce totul s-a terminat. Unele steaguri urmează o cale ocolită, ca secera, altele trebuie să se grăbească să taie drumurile de fugă şi abia după aceea se vor strânge la un loc, prinzând duşmanul ca într-un cleşte. Nu te teme, vom fi acolo la timpul potrivit; nu începe nimic fără noi, căci fiecare ceas e pus la socoteală.

  — Şi dacă duşmanul bagă de seamă şi se strecoară printre steagurile noastre?

  — E, o fi şi el destul de viclean şi cu ochii în patru, dar nici noi nu suntem nişte ageamii.

  — Trebuie să ai încredere în Michał – o sfătui Zagłoba. Altul mai priceput ca el în asemenea treburi nu se află. Ceasul tău i-a mânat încoace pe nemernicii ăştia.

  — La Lubnie nu era decât un tinerel – adăugă jupân Michał – când îmi încredinţau astfel de isprăvi. Acum însă, deoarece ai să iei şi tu parte la încăierare, am plănuit totul cu şi mai mare grijă. Toate steagurile se vor arăta deodată vrăjmaşului, toate îşi vor da de ştire şi vor năvăli în acelaşi timp, ca la un plesnet de bici.

  — Şi eu! ciripi Basia de bucurie şi, ridicându-se în scări, îl luă de gât pe micul cavaler. Şi-mi îngădui şi mie să atac cu voi, nu-i aşa, Michał? întrebă cu ochii strălucitori.

  — N-am să-ţi îngădui să te arunci în învălmăşeală, fiindcă atunci poate foarte uşor să ţi se întâmple ceva, nu mai vorbesc că şi calul ar putea să se poticnească; am dat însă poruncă să gonească spre noi câţiva după ce-i răzbim şi atunci slobozim caii şi ai să poţi şi tu să tai vreo doi-trei, dar să izbeşti totdeauna din stânga, fiindcă în acest fel celui urmărit nu-i e la îndemână să te ajungă, din pricina calului, pe când tu îl ai drept în faţă.

  — Ho! ho! nu mi-e frică! se mândri Basia. Chiar tu mi-ai spus că mânuiesc sabia mult mai bine decât unchiul Makowiecki; n-o să-mi facă faţă nici unul!

  — Ai grijă să ţii dârlogii strâns – o învaţă şi jupân Zagłoba. Au şi ei şiretlicurile lor şi poate să se întâmple ca tu să goneşti în urma lui, iar el să întoarcă deodată calul şi să-l ridice în două picioare; din cauza avântului, poţi să treci pe lângă el, dar până să treci, te şi loveşte. Un luptător cu experienţă nu mână niciodată calul prea tare, ci după nevoie.

  — Şi sabia să n-o ridici niciodată prea sus, ca să poţi să şi împungi repede – îi spuse jupân Muszalski.

  — O să stau şi eu lângă ea – răspunse micul cavaler. Vezi tu, în luptă toată greutatea e că trebuie să te gândeşti la toate; la calul tău şi al potrivnicului, la dârlogi, la sabie, la tăietură şi la împunsătură, la toate deodată! După ce te-ai deprins, totul vine de la sine, dar la început se întâmplă ca mânuitori de sabie foarte buni să fie doborâţi din şa de cine ştie ce neisprăvit cu mai multă îndemânare… De aceea, o să fim mereu lângă tine.

  — Numai să nu loveşti în locul meu fără să fie nevoie, şi porunceşte-le şi oamenilor să facă la fel.

  — Ehe, să vedem dacă o să fie tot atât de vitează cât va fi vorba la adică! răspunse zâmbind micul cavaler.

  — Te pomeneşti că o să te prinzi de pulpana vreunuia dintre noi! isprăvi Zagłoba.

  — O să vedem! se împotrivi Basia supărată.

  Tot vorbind aşa, intrară într-un ţinut presărat pe alocuri cu tufişuri. Nu mai era mult până la răsăritul soarelui, dar se făcuse mai întuneric, fiindcă scăpătase luna. Din pământ se înălţau aburi străvezii care acopereau depărtările. În pâcla aceea uşoară şi în întuneric, tufele care se iţeau prin apropiere împrumutau în închipuirea aţâţată a Basiei înfăţişarea unor fiinţe vii. Deseori i se părea că vede aievea oameni şi cai.

  — Michał, ce-i asta? întreba în şoaptă, arătând nălucirea cu mâna.

  — Nimic, nişte tufişuri.

  — Credeam că sunt niscaiva călăreţi, Mai e mult?

  — După vreun ceas şi jumătate va începe.

  — Aha!

  — Ţi-e frică?

  — Nu, dar îmi bate inima de nerăbdare! Are şi de ce să-mi fie frică! Nu mă tem deloc! Ia uite ce brumă… Se vede, deşi e întuneric.

  Înaintau într-adevăr prin stepă şi tulpinile lungi şi uscate ale buruienilor erau acoperite de brumă. Jupân Wołodyjowski privi şi zise:

  — Pe aici a trecut Motowidło. Trebuie să se fi ascuns la vreo jumătate de milă de aici. Se luminează!

  Se revărsau zorile. Beznele se răreau. Cerul şi pământul deveneau cenuşii, văzduhul pălea, vârfurile copacilor şi ale tufelor parcă se tiveau cu argint. Începură să se vadă şi crângurile mai îndepărtate, ca şi când cineva ar fi ridicat treptat zăbranicul nopţii.

  Deodată, dintr-un tufiş apropiat se ivi un călăreţ.

  — Eşti al lui jupân Motowidło? întrebă Wołodyjowski când seimenul opri calul în două picioare lângă el.

  — Întocmai, înălţimea Voastră!

  — Ce mai e?

  — Au trecut Vadul Orfanului, apoi, luându-se după mugetul boilor; s-au îndreptat spre Kalusik. Au prins boii şi acum s-au oprit pe câmpul lui Jurek.

  — Unde-i jupân Motowidło?

  — S-a ascuns lângă colină, iar jupân Mellechowicz se aţine pe drumul spre Kalusik. Celelalte steaguri nu ştiu unde sunt.

  — Bine – îi spuse Wołodyjowski – eu ştiu; aleargă la jupân Motowidło şi porunceşte-i să închidă laţul. Apoi să-şi împrăştie oamenii la jumătatea drumului spre Mellechowicz.

  Seimenul se aplecă în şa şi porni în galop întins, de se auzea splina fugarului zbătându-se; în curând dispăru. Îşi urmară drumul cu şi mai multă grijă, ferindu-se să facă cel mai mic zgomot… Se crăpa de ziuă. Pâcla care se înălţa din pământ în zori coborâse cu totul, iar la marginea de răsărit a cerului se ivi o panglică lungă, luminoasă şi trandafirie, care începu să coloreze văzduhul, înălţimile, adânciturile văilor îndepărtate şi culmile.

  Deodată, la urechile călăreţilor ajunseră dinspre Nistru croncănituri învălmăşite şi înaintea lor, sus de tot, apăru un stol uriaş de corbi zburând spre răsărit. Păsări singuratice se desprindeau mereu de cârd şi, în loc să zboare drept înainte, începeau să se rotească deasupra stepei, cum fac ulii şi ereţii când şi-au pus ochii pe pradă.

  Jupân Zagłoba ridică sabia, arătă cu tăişul spre corbi şi-i spuse Basiei:

  — Mai mare mirarea ce isteţe sunt păsările astea. Oriunde e vorba de vreo bătălie, se adună numaidecât din toate părţile, de parcă cineva le-ar da drumul din sac. Când văd oştirea sau când trebuie să se întâlnească pâlcuri prietene, nu fac tot aşa, atât de bine se pricep să ghicească vrerile oamenilor, cu toate că nu le spune nimeni nimic. Însăşi sagacitas narium{119} nu este în stare să lămurească acest lucru, iată de ce poţi să te minunezi pe drept cuvânt.

  În acest timp corbii, croncănind tot mai tare, se apropiaseră, aşa că jupân Muszalski se întoarse către micul viteaz şi-l întrebă, lovindu-şi arcul cu palma:

  — Jupâne polcovnic, îmi îngădui să dobor unul pentru bucuria jupânesei? Că doar nu fac nici un zgomot!

  — Doboară, Domnia Ta, şi doi…, încuviinţă Wołodyjowski, cunoscând slăbiciunea bătrânului oştean de a se lăuda cu precizia săgeţilor sale.

  Arcaşul neîntrecut întinse mâna la spate, scoase o săgeată penată pe care o aşeză pe coardă şi, ridicând arcul şi capul, aşteptă.

  Stolul se apropia tot mai mult. Toţi îşi opriră caii şi se uitau curioşi spre cer. Deodată răsună zbârnâitul jalnic al corzii, ca un ciripit de rândunică, şi săgeata pieri în zbor sub stol.

  O clipă puteai să gândeşti că jupân Muszalski greşise ţinta, dar iată că o pasăre se dădu de-a berbeleacul şi începu să coboare drept deasupra capetelor spre pământ, dându-se mereu peste cap, până când se lăsă să cadă cu aripile desfăcute, ca o frunză care se opune aerului.

  În curând se prăbuşi la câţiva paşi de calul Basiei. Săgeata o străpunse dintr-o parte în alta şi vârful de fier lucea mai sus de locul în care gâtul se împreună cu trupul.

  — Semn bun! spuse jupân Muszalski înclinându-se spre Basia. Voi veghea de departe asupra jupânesei polcovnicese şi la nevoie mai dau drumul la câte o săgeată. Chiar dacă o să zbârnâie pe aproape, n-o să-ţi facă nici un rău Domniei Tale.

  — N-aş vrea să fiu în pielea tătarului pe care Domnia Ta ţi-l alegi drept ţintă! răspunse Basia.

  Dar vorbirea le fu întreruptă de Wołodyjowski care, arătând spre o înălţime destul de mare ce se afla la câţiva zeci de paşi, zise:

  — Acolo o să ne oprim…

  După aceste cuvinte, porniră în trap uşor. La jumătatea colinei, Wołodyjowski porunci să lase caii mai încet, apoi se opriră nu prea departe de vârf.

  — Nu urcăm călare până sus – zise – pentru că pe lumina asta pot să ne zărească de departe, aşa că descălecăm aici şi ne apropiem de vârf în aşa fel încât capetele noastre să nu se înalţe prea mult.

  Sări de pe cal, urmat îndată de Basia, de jupân Muszalski şi de alţi oşteni. Dragonii rămaseră pe loc cu caii de dârlogi, iar ei urcară până la locul în care colina se întrerupea dintr-odată, coborând ca un perete drept în jos.

  La poalele acestui perete, înalt de câţiva zeci de coţi, creşteau în cerc tufişuri destul de dese, iar mai încolo se întindea stepa joasă, netedă, uriaşă cât vedeai cu ochii.

  Întinderea aceasta, străbătută de un pârâiaş nu prea mare care curgea spre Kalusik, era şi ea, ca şi locul de lângă stâncă, presărată cu tufărişuri. În locul în care tufele erau mai bogate se vedeau firişoare de fum înălţându-se spre cer.

  — Vezi – îi spuse Wołodyjowski Basiei – acolo s-au ascuns tâlharii.

  — Văd fumurile, dar nu văd caii şi oamenii – răspunse Basia, bătându-i inima.

  — Sunt ascunşi de tufe, dar un ochi deprins poate să-i zărească. Uite acolo, se văd doi, trei, patru… mai mulţi cai la un loc, unul e bălţat, altul alb cu totul, dar de aici se vede albăstrui.

  — Coborâm repede la ei?

  — O să-i gonească spre noi, dar noi avem timp destul, fiindcă până la tufele de acolo e cam un sfert de milă.

  — Ai noştri unde sunt?

  — Acolo, hăt! departe, vezi marginea pădurii? Steagul cămăraşului trebuie să ajungă chiar acum acolo. Mellechowicz o să se arate şi el în curând din partea cealaltă. Al doilea steag va înainta dinspre stânca aceea. Când vor vedea oştenii, lotrii vor porni spre noi, fiindcă pe aici pot să treacă spre râu printre pâlcurile de lozie, iar pe partea aceea este o viroagă priporoasă prin care nu poate să răzbească nimeni.

  — Atunci au căzut în capcană?

  — Precum vezi.

  — Of, Doamne! abia mai pot să stau locului! strigă Basia.

  Dar după o clipă:

  — Michałek, dac-ar fi înţelepţi, ce-ar trebui să facă?'

  — Ar trebui să dea năvală peste steagul cămăraşului şi să treacă peste el. Atunci ar fi liberi, dar n-au să facă una ca asta, pentru că mai întâi nu prea le place să se măsoare cu călărimea, apoi se vor teme că în pădure îi aşteaptă şi mai multă oaste, aşa că vor goni spre noi.

  — Bine, dar noi n-o să-i putem opri, n-avem decât douăzeci de oameni.

  — Şi Motowidło?

  — Adevărat! Unde-i el?

  În loc de răspuns, Wołodyjowski ţipă deodată ascuţit, ca eretele sau şoimul.

  Îi răspunseră o mulţime de ţipete de la picioarele stâncii. Erau seimenii lui Motowidło, care se pitiseră atât de bine prin tufărişuri, încât Basia, care sta aproape deasupra lor, nu-i zărea deloc.

  Un răstimp privi mirată când în jos, când la micul viteaz, obrăjorii i se împurpurară deodată ca focul şi îşi luă soţul de gât.

  — Michałek! Tu eşti cea mai mare căpetenie din lume.

  — E, n-am decât puţină îndemânare – răspunse Wołodyjowski zâmbind. Dar tu să nu începi să dai din aripi de bucurie şi să ţii minte că un oştean vrednic trebuie să fie liniştit.

  Dar dojana nu ajută la nimic. Basia parcă era cuprinsă de fierbinţeală. Voia să încalece numaidecât şi să coboare de pe înălţime pentru a se uni cu seimenii lui Motowidło. Dar Wołodyjowski o mai opri un timp, vrând să vadă bine începutul.

  Între timp soarele se înălţase deasupra stepei, acoperind cu o lumină răcoroasă, aurie, deşi palidă, toată întinderea. Tufele din apropiere căpătară culori vesele, cele mai îndepărtate începură să se vadă mai bine; bruma care se aşezase prin adâncituri începu să scânteieze, văzduhul deveni străveziu şi privirea putea să alerge fără stavilă până hăt! departe.

  — Steagul cămăraşului iese din pădurice – zise jupân Wołodyjowski – văd oamenii şi caii!

  Într-adevăr, călăreţii începură să se desprindă de marginea pădurii, formând o linie neagră pe pajiştea argintată de brumă, întinderea albă dintre ei şi pădure începu să crească. Se vede că nu prea se grăbeau, vrând să lasă timp destul celorlalte steaguri.

  Wołodyjowski se întoarse acum spre stânga.

  — Uite-l şi pe Mellechowicz! spuse.

  Şi după un răstimp scurt:

  — Vin şi oamenii starostelui de Przemyśl. Toţi au ajuns la vremea hotărâtă.

  Apoi începu să mişte repede din mustaţă.

  — Nu trebuie să scape nici unul! Acum pe cai!

  Se întoarseră într-o clipită la dragoni şi, sărind în şa, coborâră pe o latură de pe înălţime printre tufele de jos, unde se ascundeau seimenii lui jupân Motowidło. După aceea se apropiară cu toţii de marginea tufărişului şi se opriră privind înaintea lor.

  Vrăjmaşul zărise pesemne steagul cămăraşului, care se apropia, fiindcă în aceeaşi clipă din desişul care creştea la mijlocul câmpiei se iviră grupuri de călăreţi ca nişte căprioare speriate. Cu fiecare clipă care trecea, ieşeau tot mai mulţi. Rânduindu-se în lanţ o luară la început prin stepă pe marginea tufelor; călăreţii se culcaseră pe grumazurile cailor, aşa că de departe se putea crede că nu era decât un tabun care alerga de-a lungul hăţişului. Se vede că nu erau siguri dacă steagul îi zărise şi venea asupra lor sau cerceta doar împrejurimile. În cazul din urmă se puteau aştepta că tufişurile îi vor ascunde o vreme.

  Din locul în care sta Wołodyjowski în fruntea seimenilor lui Motowidło se vedeau foarte bine mişcările nesigure, şovăielnice ale ceambulului, aidoma mişcărilor unui animal sălbatic care a adulmecat primejdia. Când ajunseră pe la jumătatea desişului, începură să înainteze mai repede în galop uşor. Deodată, când primele rânduri ieşiră în stepa deschisă, îşi struniră caii şi odată cu ei tot podghiazul.

  Văzuseră lipcanii lui Mellechowicz, care se apropiau din această parte.

  Atunci cotiră într-o latură, depărtându-se de tufăriş, şi înaintea ochilor li se înfăţişă tot steagul starostelui, care pornise la trap.

  Acum era limpede că toate steagurile ştiau de ei şi veneau asupra lor. Răsunară strigăte sălbatice şi se iscă învălmăşeală. Steagurile răspunseră şi ele prin strigăte şi porniră în galop, de bubuia stepa de tropote. Văzând acestea, ceambulul se desfăşură într-o clipită într-un şirag lung, gonind din răsputeri spre înălţimea la poalele căreia se aflau micul viteaz cu jupân Motowidło şi oamenii lui.

  Întinderea care-i despărţea pe unii de alţii începu să se micşoreze cu o iuţeală înfricoşătoare.

  La început, Basia păli puţin din pricina tulburării, inima i se zbătea să-i spargă pieptul, văzând însă că toţi se uitau la ea foarte liniştiţi, se stăpâni repede. Năvala care se apropia ca vijelia îi atrase întreaga luare-aminte. Trase de dârlogi, strânse cu putere săbioara în mână şi sângele îi urcă iarăşi de la inimă în obraji.

  — Bine! rosti micul viteaz.

  Ea nu se uita decât la el şi nările i se zbăteau; întrebă în şoaptă:

  — Pornim curând?

  — Mai e vreme! răspunse jupân Michał.

  Iar tâlharii goneau de mâncau pământul, ca iepurele care simte câinii în urma lui. Nu-i mai despart decât câteva zeci de paşi de hăţiş, acum se văd gâturile alungite ale cailor şi urechile ciulite, iar deasupra lor feţele tătarilor lipite parcă de coamă. Sunt tot mai aproape, tot mai aproape… Se aude sforăitul bahmeţilor, dinţii beliţi şi ochii bulbucaţi arată că aleargă cu asemenea avânt încât li se taie răsuflarea… Wołodyjowski face un semn şi sâneţele seimenilor se îndreaptă asupra năvălitorilor.

  — Foc!

  Pocnete, fum şi parcă o pală de vânt ar fi nimerit într-un morman de pleavă.

  Cât ai bate din palme, bulucul se împrăştie în toate părţile, urlând şi răcnind.

  Atunci micul viteaz iese din desiş iar steagurile cămăraşului şi cel al lipcanului închid cercul şi alungă spre mijloc lotrii răspândiţi. În zadar tătarii îşi caută scăparea ba la dreapta, ba la stânga, înainte şi înapoi, laţul e strâns şi ceambulul se îngrămădeşte vrând-nevrând tot mai mult; acum îi ajung şi steagurile şi începe o vânzoleală cumplită.

  Tâlharii înţeleg că numai acela va ieşi întreg din această vâltoare care va izbuti să străpungă inelul vrăjmaşului, aşa că, deşi fără nici o rânduială şi de unul singur, încep să se apere cu turbare. De la primul iureş, câmpul se acoperi de trupuri dese, atât de mare era îndârjirea potrivnicilor.

  Oştenii, îmbulzindu-i şi, cu toată înghesuiala, îndemnându-şi caii înainte, tăiau şi împungeau cu acea îndemânare înfricoşătoare pe care pumai luptătorul de meserie poate s-o aibă. Zgomotele încleştării răsunau deasupra acestui vălmăşag omenesc asemenea loviturilor îmblăcielor bătând des şi toate deodată grâul pe arie.

  Loviturile de sabie se abăteau asupra tătarilor unde se nimerea, peste cuşme, peste grumazuri, în spate, peste mâinile cu care îşi acopereau capetele; erau izbiţi din toate părţile, fără încetare, fără iertare, fără măsură şi îndurare. Se apărau şi ei care cu ce putea: unii cu ghioage din fălci de cal, sau cu bice de luptă, alţii cu săbii sau hangere. Caii lor, înghesuiţi la mijloc, se ridicau în două picioare sau se răsturnau cu copitele în sus. Alţii, muşcându-se şi nechezând, dădeau din picioare mărind şi mai mult neorânduiala. După o luptă scurtă în tăcere, urletul izbucni din toate piepturile tătarilor; numărul mai mare al duşmanului, armele mai bune şi îndemânarea mai mare îi răzbiră. Înţeleseră că nu mai au nici o scăpare, că odată cu prada aveau să-şi piardă şi viaţa. Înfierbântaţi tot mai mult, oştenii loveau tot mai năprasnic. Unii dintre tâlhari săriră din şa, vrând să se strecoare printre picioarele cailor. Aceştia erau striviţi de copite sau de oştenii care se răsuceau şi străpungeau pe fugari cu sabia de sus în jos. Alţii se lungeau la pământ, nădăjduind că după ce steagurile vor trece peste ei spre mijloc, vor rămâne în afara cercului şi vor putea să scape cu fuga.

  Ceata se micşora văzând cu ochii, fiindcă în fiecare clipă pierdeau oameni şi cai. Văzând acestea, Azba-bei îşi rândui cum putu oamenii într-un clin ascuţit şi se năpusti cu toată puterea asupra seimenilor lui Motowidło, vrând neapărat să spargă împresurarea.

  Dar aceştia îl opriră în loc şi atunci începu un măcel îngrozitor, în acelaşi timp Mellechowicz, zbătându-se ca o flacără, rupse bulucul în două şi, lăsând o jumătate în seama celor două steaguri de şleahtici, încălecă pe grumazul celor care luptau cu seimenii.

  O parte din jefuitori izbutiră să iasă la câmp deschis şi se răspândiră prin stepă ca o mână de frunze uscate, dar oştenii din rândurile din spate, care nu luau parte la încăierare din pricina îmbulzelii, porniră numaidecât în urma lor, câte doi, câte trei sau câte unul singur. În schimb, cei care nu apucaseră să ţâşnească afară din laţ, cădeau sub lovituri de sabie cu toată apărarea înverşunată şi aşterneau pământul asemenea unui lan de grâu pe care secerătorii îl încep din două părţi deodată.

  Basia se urni şi ea odată cu seimenii, piuind cu glas subţire ca să-şi dea curaj, pentru că în primele clipe i se cam făcu negru înaintea ochilor din cauza avântului şi a tulburării. Ajungând vrăjmaşul, la început văzu înainte doar o mulţime întunecată, frământată. Simţi o dorinţă puternică să închidă ochii. Se împotrivea din răsputeri, dar mânuia săbioara fără să vadă bine unde lovea. Dar totul nu dură decât o clipită. În curând curajul îi învinse tulburarea şi putu să vadă mai limpede. Mai întâi zări capetele cailor, apoi nişte chipuri înfierbântate şi sălbatice; unul se afla chiar înaintea ei şi Basia lovi cu putere, iar faţa pieri deodată, ca o vedenie.

  Atunci, la urechile Basiei ajunse glasul liniştit al soţului:

  — Bine!

  Glasul acesta îi dădu un avânt neobişnuit, piui şi mai subţire şi începu să răspândească nimicirea cu mintea foarte limpede. Din nou vede înainte un cap înspăimântător cu nasul lat şi obrajii ieşiţi în afară; loveşte, şi capul dispare!… Acolo, un braţ ridică biciul de luptă – loveşte, şi braţul dispare; vede un grumaz acoperit de un cojoc miţos şi împunge, după care izbeşte la dreapta, la stânga, înainte şi la fiecare şuier al săbiei se prăbuşeşte un om, trăgând calul de dârlogi. Basia e uimită că totul e atât de uşor. Dar este uşor pentru că de o parte călăreşte scară lângă scară micul cavaler, iar de cealaltă parte jupân Motowidło. Cel dintâi îşi păzeşte soţia cu mare grijă şi aci stinge viaţa unui vrăjmaş ca pe o lumânare, aci doboară un braţ înarmat cu o împunsătură ori îşi bagă tăişul între Basia şi duşman, a cărui sabie zboară prin văzduh ca o pasăre înaripată.

  Jupân Motowidło, oştean cu sânge rece, păzea de cealaltă parte a voinicoasei jupânese. Ca un grădinar sârguincios care merge printre copaci şi taie întruna sau frânge ramurile uscate, doboară oamenii pe pământul însângerat, luptând cu atâta nepăsare şi linişte de parcă s-ar fi gândit la altceva. Amândoi ştiau când să-i îngăduie Basiei să lovească şi când s-o prevină ori să izbească în locul ei.

  De departe veghea asupra ei un luptător, arcaşul neîntrecut, care stând într-adins mai la o parte, potrivea din clipă în clipă câte o săgeată pe coardă şi slobozea solul morţii în cea mai mare îmbulzeală.

  Dar înghesuiala deveni curând atât de cumplită, încât Wołodyjowski îi porunci Basiei să se retragă cu câţiva oameni din vânzoleală, mai ales că fugarii pe jumătate sălbatici ai tătarilor începuseră să muşte şi să dea din picioare. Basia îl ascultă îndată, pentru că, deşi se înfierbântase şi inima-i bărbată o îndemna să lupte mai departe, firea de femeie învinse înflăcărarea şi începu să se înfioare în mijlocul acestui măcel nemaipomenit, la vederea sângelui, printre urlete, gemete şi horcăiturile muribunzilor, în văzduhul înţesat de mirosul de sânge proaspăt şi de sudoare.

  Retrăgându-şi calul încet, se găsi în curând în afara cercului de luptători, iar jupân Michał şi jupân Motowidło, scăpaţi de grija ei, putură în sfârşit să dea frâu liber avântului ostăşesc.

  În acest timp, jupân Muszalski, care până atunci se ţinuse mai departe, se apropie de Basia.

  — Domnia Ta ai făcut faţă ca un adevărat oştean – îi spuse. Cineva care nu ştia nimic, ar fi putut să creadă că Arhanghelul Mihail a coborât din ceruri printre seimeni şi-i nimiceşte pe câinii ăştia… Ce cinste pentru ei să moară de mânuţa asta pe care să-mi fie îngăduit s-o sărut cu acest prilej.

  Jupân Muszalski luă mâna Basiei şi îşi apăsă mustăţile pe ea.

  — M-ai văzut şi Domnia Ta? Am luptat într-adevăr bine? întrebă Basia trăgând aerul pe nas şi pe gură.

  — Nici o pisică nu s-ar fi bătut atât de bine cu şobolanii! Dar Domnia Ta n-ai făcut rău că te-ai retras din bătălie, deoarece către sfârşit e întotdeauna mai cu primejdie.

  — Aşa mi-a poruncit soţul şi i-am făgăduit la plecare că am să-i dau ascultare.

  — Să las Domniei Tale arcul meu? Nu! Acum nu-mi mai e de nici un folos fiindcă am să lupt şi cu sabia. Văd că vin trei călăreţi spre noi, cred că polcovnicul i-a trimis să aibă grijă de Domnia Ta. Altminteri i-aş fi trimis eu dar acum mă închin Domniei Tale, nu peste multă vreme se va sfârşi totul, aşa că trebuie să mă grăbesc.

  Cei trei dragoni veneau într-adevăr s-o păzească pe Basia, iar jupân Muszalski slobozi frâul şi repezi calul înainte. Un timp Basia şovăi dacă să rămână pe loc sau să înconjoare peretele prăpăstios şi să urce pe înălţimea de pe care priviseră câmpia înainte de luptă. Simţindu-se istovită, hotărî să rămână în acelaşi loc.

  Firea plăpândă de femeie ieşea tot mai mult la iveală. La două sute de paşi, tâlharii erau spârcuiţi fără milă şi vârtejul negru al luptătorilor se frământa tot mai aprig pe câmpul însângerat. Strigăte deznădăjduite cutremurau văzduhul şi Basiei, care nu de mult arătase atâta înflăcărare, i se făcu greaţă şi fu apucată de slăbiciune. O cuprinse spaima să nu leşine tocmai acum şi numai ruşinea faţă de dragoni o ţinu în şa; îşi ascundea faţa de ei, ca să nu-i vadă paloarea. Aerul proaspăt o făcu să-şi recapete cu încetul puterile şi vioiciunea, dar nu într-atâta încât să mai aibă poftă să se arunce în luptă. Ar fi făcut-o poate numai ca să ceară îndurare pentru tâlharii care mai rămăseseră în viaţă. Ştiind însă că nu va ajuta la nimic, aşteptă cu nerăbdare sfârşitul încăierării.

  Dar acolo bătălia continua. Zgomotele măcelului şi strigătele nu încetau nici o clipă. Trecuse o jumătate de ceas şi mai bine; steagurile se buluceau tot mai mult. Pe neaşteptate, un grup de vreo douăzeci de lotri se smulse din cercul morţii şi se îndreptă ca vijelia spre înălţime.

  Alergând de-a lungul priporului, puteau să ajungă la locul unde colina cobora blând spre câmpie şi să-şi afle scăparea în stepă. În calea lor stătea Basia şi cu cei trei dragoni. Vederea primejdiei îi insuflă curaj şi-i limpezi mintea. Înţelese că era pierdută dacă rămânea acolo, fiindcă tâlharii aveau să-i răstoarne în iureşul lor şi să-i calce în picioare, după ce mai întâi îi vor hăcui cu săbiile.

  Se vede că bătrânul vagmistru al dragonilor era de aceeaşi părere, fiindcă apucă frâul şoimanului Basiei, îl întoarse şi strigă cu glasul aproape disperat:

  — În galop, Luminăţia Voastră!

  Basia porni ca vântul, dar singură; cei trei oşteni credincioşi făcând zid în faţa duşmanului, ca să-l întârzie cât de cât şi să-i lase timp jupânesei să se depărteze.

  Oştenii se repeziră îndată în urmărirea tâlharilor, dar inelul care-i închidea strâns pe jefuitori se rupse şi lotrii începură să fugă câte doi, câte trei, apoi din ce în ce mai mulţi. Cea mai mare parte zăceau ucişi, dar câteva zeci, împreună cu Azba-bei, izbutiră să scape, gonind cu toţii din toate puterile spre înălţime.

  Cei trei dragoni nu putură să-i oprească pe toţi fugarii; după o împotrivire scurtă, căzură din şa, aşa că tătarii, alergând pe urmele Basiei, cotiră spre povârnişul colinei şi ieşiră în stepă. Steagurile polone, în frunte cu cel al lipcanilor, grăbeau cât puteau la câteva zeci de paşi în urma lor.

  În stepa întretăiată adesea de adâncituri înşelătoare şi de râpe, călăreţii alcătuiau parcă un şarpe uriaş; Basia era capul, tâlharii gâtul, trupul fiind format din Mellechowicz cu lipcanii săi şi din dragoni, înaintea cărora gonea Wołodyjowski cu pintenii înfipţi în burta calului şi cu groaza în suflet.

  În clipa când mâna de hoţi se smulsese din capcană, el era ocupat în cealaltă parte, de aceea Mellechowicz se afla acum înaintea lui. I se făcea părul măciucă în vârful capului la gândul că Basia putea să fie prinsă de tâlhari, că era cu putinţă să-şi piardă cumpătul şi s-o apuce drept spre Nistru, în sfârşit, că vreunul dintre fugari, trecând pe lângă ea, o va lovi cu sabia sau cu biciul de luptă. Şi inima i se făcea cât un purice de teamă pentru făptura iubită. Culcat aproape pe grumazul calului, palid, cu dinţii strânşi şi cu vifor de gânduri cumplite în minte, îşi îmboldea armăsarul cu pintenii ascuţiţi., îl lovea cu latul săbiei şi alerga ca dropia înainte de a-şi lua zborul. Înainte vedea cuşmele de oaie ale lipcanilor.

  — Dă Doamne să ajungă Mellechowicz. El are un cal bun, dă Doamne! repeta cu deznădejde în suflet.

  Spaima lui era însă de prisos, iar primejdia nu chiar atât de mare, cum i se părea viteazului îndrăgostit. Tătarii se gândeau în primul rând la propria piele şi-i simţeau prea aproape în urma lor pe lipcani, ca să mai urmărească un călăreţ singuratic, chiar dacă acesta s-ar fi dovedit cea mai îmbietoare hurie din raiul lui Mahomed şi ar fi fugit acoperită de o mantie presărată cu pietre scumpe. Ca să scape de ei, Basia nu trebuie să facă decât un ocol spre Chreptiów, fiindcă tătarii mai mult ca sigur că n-aveau să intre în gura leului, având înaintea lor râul cu cotloanele lui, în care puteau să se ascundă. Şi aşa, lipcanii care aveau cai mai buni, se apropiau treptat de ei. Basia călărea pe un sirep cu mult mai iute decât bahmeţii obişnuiţi, păroşi, ai urdiei, foarte rezistenţi la fugă, dar nu atât de repezi cum sunt caii de rasă aleasă. Şi pe urmă, nu numai că nu-şi pierduse stăpânirea de sine, dar firea-i voinicească se arăta iarăşi cu toată puterea şi sângele începu să-i clocotească din nou în vene.

  Fugarul se lungea ca o căprioară, vântul îi şuiera în urechi şi, în loc de frică, o cuprinse un soi de ameţeală.

  „Pot să mă gonească şi un an, că tot nu mă ajung – îşi spuse în gând – am să mai alerg un timp, apoi am să mă întorc şi am să-i las să treacă pe lângă mine sau îi voi duce iarăşi spre săbiile oştenilor, dacă nu vor înceta să mă urmărească.”

  Îi trecu prin minte că, dacă tâlharii care veneau în urma ei se împrăştiaseră prea mult prin stepă, la întoarcere se va putea întâlni cu vreunul cu care să lupte.

  „Ba bine că nu! se bucură în sufletul ei de viteaz. Michał m-a învăţat atât de temeinic, încât pot să mă încumet fără teamă, altfel vor crede că fug de frică şi altă dată nu mă mai iau cu ei, iar jupân Zagłoba mă va lua în zeflemea”.

  Se uită înapoi după tâlhari, dar aceştia fugeau în grup. Nici vorbă nu putea fi să se bată cu vreunul dintre ei, dar Basia voia să dovedească în faţa tuturor oştenilor că nu fugea îngrozită, orbeşte.

  În acest scop, aducându-şi aminte că are în coburi două pistoale pe cinste, încărcate cu grijă de Michał înainte de plecare, începu să strunească şoimanul, mai degrabă să-l întoarcă spre Chreptiów, încetinindu-i goana.

  Dar, minune a minunilor, când văzură aceasta, tâlharii îşi abătură fuga mai către stânga, spre poalele colinei. Lăsându-i să treacă la câteva zeci de paşi, Basia slobozi amândouă pistoalele în caii cei mai apropiaţi, apoi făcu un ocol şi mână cât putu spre Chreptiów.

  Dar abia apucase fugarul să străbată câteva zeci de paşi cu iuţeala rândunicii, când deodată înaintea lui înnegri o ruptură adâncă a stepei. Fără să stea mult pe gânduri, Basia îl îmboldi cu pintenii şi nobilul animal nu întârzie să sară. Dar numai copitele dinainte prinseră puţin din malul celălalt, aşa că o clipă îşi căută sprijin cu cele dinapoi pe peretele drept, după care pământul nu prea îngheţat îi alunecă de sub picioare şi se prăbuşi în crăpătură odată cu Basia.

  Din fericire, nu o strivi sub el, fiindcă izbuti să scoată înainte picioarele din scări şi să se aplece într-o parte. Se nimeri să cadă pe un strat gros de muşchi care aşternea ca o blană fundul crăpăturii, dar zdruncinătura fu atât de puternică, încât leşină.

  Wołodyjowski nu văzu nimic din pricina lipcanilor care-i acopereau zarea, în schimb Mellechowicz răcni cu glas mare la însoţitori să nu se oprească şi să urmărească mai departe pe lotri, iar el se apropie de buza râpei şi îşi dădu drumul în jos cu cal cu tot.

  Cât ai clipi din ochi sări din şa şi o luă pe Basia în braţe. Ochii lui de şoim cercetară repede tot trupul, căutând vreo urmă de sânge, apoi se opriră fulgerător asupra muşchiului. Înţelese că acest aşternut o scăpase de la moarte şi pe ea, şi calul.

  Un strigăt înăbuşit de bucurie se smulse de pe buzele tânărului tătar.

  Cu toate acestea, Basia îi atârna greu în braţe, aşa că o strânse cu toată puterea la piept, apoi cu buzele albe începu să-i sărute ochii, după care îşi lipi gura de gura ei, de parcă voia să-i soarbă sufletul, şi lumea începu să se învârtească nebuneşte în jurul lui; patima tăinuită în adâncul pieptului, ca un balaur într-o peşteră, se răscoli ca o furtună.

  În aceeaşi clipă, stepa răsună de tropotul cailor care se apropiau tot mai mult. Glasuri numeroase începură să strige: „Aici! în râpa asta! Aici!”

  Mellechowicz o aşeză pe Basia pe stratul de muşchi şi răcni la cei care soseau:

  — Hei! Veniţi încoace!

  Într-o clipă, Wołodyjowski se repezi în fundul râpei, urmat de jupân Zagłoba, Muszalski, Nienaszyniec şi alte câteva căpetenii.

  — N-are nimic! strigă tătarul. A scăpat-o muşchiul.

  Wołodyjowski îşi luă soţia leşinată în braţe, ceilalţi dădură fuga după apă, care nu se găsea prin apropiere. Zagłoba luă în mâini capul haiducelului său şi începu să-l cheme:

  — Basia! Draga mea! Basia!

  — N-are nimic! repetă Mellechowicz alb ca varul.

  Zagłoba îşi duse mâna la şold, luă bidonaşul, turnă horilcă în palme şi începu să-i frece tâmplele, după care îi puse bidonul la gură; mijlocul se dovedi bun, fiindcă înainte ca ceilalţi să vină cu apa, Basia deschise ochii şi începu să tragă aerul pe gură tuşind, căci horilca îi arsese cerul gurii şi gâtul. În curând îşi veni cu totul în fire.

  Wołodyjowski, fără să mai ţină seama de căpeteniile şi oştenii de faţă, o strânse la piept şi-i acoperea mâinile de sărutări, spunându-i:

  — Dragostea mea! mai că mi-a ieşit sufletul din mine. N-ai nimic? Nu te doare nimic?

  — Nimic! răspunse Basia. Aha! acum înţeleg că mi-am pierdut cunoştinţa, deoarece calul a căzut odată cu mine… Lupta s-a sfârşit?

  — S-a sfârşit. Azba-bei e nimicit. Să ne întoarcem repede, că mă tem să nu te îmbolnăveşti de atâta trudă.

  — Nu mă simt trudită deloc! se împotrivi Basia.

  Apoi privi încruntată la cei din jur şi nările îi fremătară.

  — Domniile Voastre să nu credeţi că am fugit de frică. Oho! nici nu mi-a trecut prin cap. Aşa cum îl iubesc pe Michał, am gonit mai mult de plăcere înaintea lor, apoi am slobozit amândouă pistoalele în ei.

  — Domnia Ta ai împuşcat un cal şi tâlharul a fost prins viu – adăugă Mellechowicz.

  — Ei, vezi? răspunse Basia. Oricui poate să i se întâmple să cadă în timpul săriturii, nu-i aşa? Nici o experienţă nu foloseşte la nimic când ţi se poticneşte calul. Hei, bine că m-aţi văzut Domniile Voastre, că puteam să zac mult şi bine aici.

  — Cel dintâi te-a zărit Mellechowicz, şi el a fost cel dintâi care te-a ajutat, pentru că noi goneam în urma lui – dădu răspuns Wołodyjowski.

  Auzind acestea, Basia se întoarse spre tânărul lipcan şi-i întinse mâna.

  — Domnia Ta, îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă.

  Tătarul nu zise nimic, îşi apăsă doar buzele pe mâna ei, apoi se aplecă şi-i îmbrăţişă picioarele ca un om de rând.

  În acest timp, tot mai mulţi oşteni se adunau la marginea râpei; lupta se sfârşise, aşa că jupân Wołodyjowski îi porunci lui Mellechowicz să-i urmărească pe tătarii care izbutiseră să scape, după care porniră cu toţii spre Chreptiów. La întoarcere, Basia mai privi o dată de pe înălţime câmpul de luptă.

  Trupuri de oameni şi de cai zăceau de-a valma câte unul sau mai mulţi la un loc. Pe cerul albastru se strângeau croncănind tot mai multe stoluri de corbi, care se lăsau prin apropiere, aşteptând plecarea slujitorilor, ce întârziau pe câmp.

  — Iată groparii oştenilor! zise Zagłoba arătând păsările cu vârful săbiei. Numai să ne depărtăm noi şi vor sosi şi lupii să clănţăne răposaţilor din colţi. E o izbândă însemnată, chiar dacă am dobândit-o asupra unui vrăjmaş atât de nemernic, fiindcă acest Azba bântuie de câţiva ani prin tot ţinutul, când ici, când colo. Căpeteniile celorlalte garnizoane l-au vânat ca pe lup în zadar, până când a dat peste Michał şi i-a bătut ceasul rău.

  — Azba-bei a fost ucis?

  — Mellechowicz l-a ajuns cel dintâi şi când mi l-a izbit deasupra urechii, mai să-i ajungă sabia la dinţi.

  — Mellechowicz e un oştean de nădejde! zise Basia.

  Apoi se întoarse către jupân Zagłoba:

  — Şi Domnia Ta ce isprăvi ai făcut?

  — N-am ţârâit ca un greiere, n-am sărit ca un purice sau ca un titirez, fiindcă asemenea îndeletnicire o las pe seama gângăniilor. În schimb, nu m-au căutat nici prin muşchi ca pe ciuperci, nu m-a tras nimeni de nas şi nici nu mi-a suflat în gură…

  — Pe Domnia Ta nu te iubesc! îi răspunse Basia, ţuguindu-şi buzele şi ducându-şi fără voie mâna la nas.

  Iar el se uita la ea, zâmbea şi mormăia, continuând s-o ia în tărbacă:

  — Te-ai bătut cu vrednicie – zise – ai fugit ca o vedenie, te-ai dat de-a berbeleacul cu vrednicie, iar acum ai să-ţi pui cataplasme cu caşa din pricina durerilor de oase cu tot atâta vrednicie; o să fie nevoie să avem grijă de tine, ca să nu te ciugulească vrăbiile cu vrednicie cu tot, pentru că sunt tare lacome de caşă.

  — Văd eu că Domnia Ta vrei ca Michał să nu mă mai ia altă dată. Ştiu foarte bine!

  — Ba dimpotrivă, o să-l rog să te ia întotdeauna la cules de nuci, că eşti cât pumnul şi nu se frâng ramurile sub tine. Doamne, Dumnezeule, asta-mi e mulţumirea? Păi cine l-a îndemnat pe Michał să mergi şi tu cu noi? Eu! A, acum îmi pare foarte rău, mai ales când văd că-mi plăteşti astfel pentru bunăvoinţa mea. Aşteaptă! De-acum încolo o să retezi cu o săbioară de lemn tulpinele buruienilor de la Chreptiów! Asta o să-ţi fie lupta! Alta în locul tău s-ar fi grăbit să îmbrăţişeze un bătrân ca mine, dar viespea asta, după ce mă bagă în răcori, se mai şi dă la mine să mă înţepe!

  Fără să stea mult pe gânduri, Basia îl îmbrăţişă pe jupân Zagłoba care se bucură foarte din această pricină şi zise:

  — Bine, bine! trebuie să recunosc că ai contribuit şi tu cu ceva la izbânda de astăzi, fiindcă oştenii, vrând să arate fiecare ce poate, s-au bătut cu o îndârjire grozavă.

  — Aşa-i! strigă jupân Muszalski. Omul e în stare să şi moară, când asemenea ochi se uită la el!

  — Vivat, stăpâna noastră! strigă jupân Nienaszyniec.

  — Vivat! repetară o sută de glasuri.

  — Să-i dea Dumnezeu sănătate!

  Iar jupân Zagłoba se plecă spre Basia şi murmură:

  — După lehuzie!

  Şi merseră voioşi mai departe, strigând la răstimpuri, siguri că seara vor avea parte de ospăţ. Vremea se făcuse frumoasă. Trâmbiţele răsunară, toboşarii loviră darabanele şi steagurile intrară cu mare larmă la Chreptiów.

  CAPITOLUL XXVII.

  ÎMPOTRIVA TUTUROR AŞTEPTĂRILOR, la Chreptiów găsiră câţiva musafiri. Venise jupân Bogusz şi hotărâse să zăbovească aici câteva luni pentru negocierile pe care le ducea prin Mellechowicz cu rotmiştrii tătari Aleksandrowicz, Morawski, Tworkowski, Kryczriski şi ceilalţi sau cu lipcanii şi ceremişii trecuţi în slujba sultanului. Cu jupân Bogusz sosiseră şi bătrânul Nowowiejski cu fiica lui, Ewa, şi jupâneasa Boska, o matroană aşezată, şi ea cu fiica ei, jupâniţa Zosia, o copilă aproape, dar frumuşică foc.

  Vederea femeilor în pustietăţile şi sălbăticia de la Chreptiów îi bucură pe oşteni, dar rămaseră foarte uimiţi. La rândul lor, fură şi ele mirate când dădură cu ochii de Wołodyjowski şi de jupâneasa lui. Pe cel dintâi, judecând după faima-i înfricoşătoare, şi-l închipuiseră ca pe un uriaş care înspăimânta pe toţi numai cu privirea, iar pe Basia ca pe o namilă de femeie cu sprânceana veşnic încruntată şi cu glasul gros. Când colo vedeau înaintea lor un oştean prizărit, cu faţa plăcută, binevoitoare, şi o soţie la fel de plăpândă, rumeioară ca o păpuşă, care în şalvarii largi şi cu sabia la şold semăna mai degrabă cu un flăcăiandru peste măsură de frumos, decât cu o nevastă aşezată de ani. Amândoi îşi primiră oaspeţii cu braţele deschise! Basia le sărută de bucurie pe toate trei femeile înainte de a le cunoaşte, apoi, când îi spuseră cine sunt şi de unde vin, spuse:

  — Jupâneasă şi dragele mele jupâniţe, de-aş putea, v-aş aduce şi raiul pe pământ! Mă bucur grozav că aţi venit! Bine că nu vi s-a întâmplat nimic pe drum, pentru că prin părţile noastre asemenea lucruri sunt prea obişnuite, dar tocmai astăzi am nimicit un buluc de tâlhari.

  Văzând că jupâneasa Boska o priveşte cu o uimire crescândă, se lovi peste săbioară şi adăugă cu multă mândrie:

  — Am fost şi eu în luptă! Păi cum altfel! Pe la noi aşa e! Pentru Dumnezeu! îngăduie-mi să plec să îmbrac veşminte mai potrivite, fiindcă ne întoarcem dintr-o bătălie cumplită. Ehe, dacă Azba nu era distrus, poate că Domnia Ta nu ajungeai cu bine la Chreptiów. Mă-ntorc într-o clipă, iar Michał va avea grijă de Domnia Ta în acest timp.

  Acestea zicând, dispăru după uşă, iar micul viteaz, care-i întâmpinase pe jupân Bogusz şi pe jupân Nowowiejski, se apropie de jupâneasa Boska:

  — Dumnezeu m-a fericit cu asemenea soţie – îi spuse – care nu numai acasă ştie să-mi fie o tovarăşă plăcută, ci şi pe câmpul de bătălie poate să-mi fie un ajutor de nădejde. Acum însă mi-a poruncit să-mi încredinţez slujba Domniei Tale şi iată-mă-s.

  Jupâneasa Boska spuse:

  — Dumnezeu s-o binecuvânteze în toate, cum a binecuvântat-o în frumuseţe. Sunt Antoniowa Boska, eu n-am venit aici să pretind să mă slujeşti Domnia Ta, ci să te rog în genunchi de ajutor şi scăpare în nenorocirea mea. Zośka, îngenunchează şi tu înaintea acestui cavaler, căci dacă nici el nu va izbuti, apoi nimeni nu mai poate face nimic!

  Şi jupâneasa Boska se aruncă într-adevăr la picioarele lui Wołodyjowski, iar frumoasa Zosia îi urmă pilda şi amândouă, plângând cu lacrimi amare, începură să strige:

  — Ajută-ne, viteazule, îndură-te de nişte orfane!

  Văzând femeile îngenuncheate, celelalte căpetenii se apropiară să vadă ce se întâmplă, atrase mai ales de vederea fermecătoarei Zosia, iar micul cavaler, foarte tulburat, o ridică pe jupâneasa Boska şi o aşeză pe laviţă.

  — Pentru Dumnezeu – o dojeni cu blândeţe – ce faci, Domnia Ta? Mai degrabă s-ar cuveni să îngenunchez eu înaintea unei jupânese aşezate. Domnia Ta spune cu ce pot să-ţi fiu de folos şi, pe legea mea! n-am să şovăi nici o clipă.

  — Aşa va face! şi am să-l ajut şi eu! Zagłoba sum! E destul să ştii asta! strigă bătrânul luptător înduioşat de lacrimile femeilor.

  Atunci jupâneasa Boska îi făcu Zosiei un semn din cap şi aceasta scoase repede din sân o scrisoare pe care i-o înmână micului oştean.

  Acesta se uită la peceţi şi spuse:

  — E de la hatman!

  După care rupse sigiliul şi începu să citească: „Dragă şi mult iubite Wołodyjowski! Din drum îţi trimit prin jupân Bogusz dragostea mea întreagă şi poruncile pe care jupân Bogusz ţi le va înfăţişa personaliter{120}. Abia am apucat să mă opresc la Jaworów, să mă odihnesc după atâta trudă, că mi s-a înfăţişat altă treabă, foarte însemnată pentru mine şi din pricina bunăvoinţei pe care o am faţă de oşteni, de care dacă voi uita vreodată, să mă uite Dumnezeu şi pe mine. Cu câţiva ani în urmă, urdia l-a prins lângă Kamieniec pe jupân Baski, cavaler de mare virtute şi tovarăş al meu tare drag. Pe soţia şi fiica lui le-am adăpostit la Jaworów, dar inimile lor plâng îndurerate, una după bărbat, cealaltă după tată. I-am scris prin Piotrowicz, lui jupân Zlotnicki, solul nostru la Crîm, ca să-l caute pe Boski peste tot. Se prea poate să-l fi găsit, dar l-au ascuns, aşa că n-a putut fi vândut odată cu alţi robi şi, mai mult ca sigur, vâsleşte şi acum la galere. Cuprinse de disperare şi pierzându-şi orice nădejde, femeile au încetat să mă mai roage, dar întorcându-mă acum şi văzându-le jalea neogoită, n-am putut răbda să nu întreprind nimic. Tu acolo eşti mai aproape de ei şi, după câte am auzit, ai legat frăţie cu mai mulţi mârzaci. Îţi trimit dară femeile şi te rog să le dai ajutor. Piotrowicz va pleca în curând. Dă-i scrisori către fraţi tăi mârzaci. Eu nu pot să le scriu vizirului şi hatmanului, că nu mă văd cu ochi buni, şi în afară de asta mă tem că, văzând scrisorile mele, să nu-l socotească prea însemnat pe Boski şi să nu crească peste măsură preţul de răscumpărare. Încredinţează-i degrabă lui Piotrowicz scrisorile şi porunceşte-i să nu se întoarcă fără Boski; pune-ţi în mişcare toţi prietenii tătari. Chiar dacă sunt păgâni, îşi ţin întotdeauna jurământul făcut, mai ales că pe tine trebuie să te şi respecte foarte mult. În sfârşit, fă cum crezi de cuviinţă; du-te până la Raszków, făgăduieşte în schimb trei robi mai acătării, numai Boski să se întoarcă fără întârziere dacă mai trăieşte. Aud că nimeni nu cunoaşte mai bine ca tine toate mijloacele de a face asemenea schimb; ţi-ai răscumpărat şi tu unele rude. Dumnezeu o să te binecuvânteze, iar eu am să te îndrăgesc şi mai mult, fiindcă va înceta să mă doară sufletul. Am auzit că la Chreptiów e linişte acum. Era de aşteptat. Ai grijă mare de Azba. Jupân Bogusz o să-ţi spună totul de publicis. Pentru Dumnezeu, fiţi cu mare luare-aminte spre părţile moldave, fiindcă nu ne vom putea feri de năvala cea mare. Încredinţând inimii şi strădaniei tale pe jupâneasa Boska, mă iscălesc etc.”

  Jupâneasa Boska lăcrimă întruna cât dură cititul scrisorii, iar Zosia îi urma pilda, înălţându-şi ochii albaştri către cer.

  Dar înainte ca jupân Michał să sfârşească, intră Basia îmbrăcată în veşminte femeieşti şi, văzând ochii umezi ai femeilor, începu să le întrebe despre ce este vorba. Astfel că jupân Michał îi citi şi ei scrisoarea hatmanului; după ce ascultă cu luare-aminte, sprijini cu înflăcărare rugăminţile hatmanului şi ale jupânesei Boska.

  — Hatmanul are o inimă de aur! strigă îmbrăţişându-şi bărbatul – dar nici noi n-o să ne arătăm mai rău, nu-i aşa, Michałek! Jupâneasa Boska o să stea la noi, până când i se întoarce soţul pe care ai să-l aduci de la Crîm în câteva luni; în două sau trei luni, nu-i aşa?

  — Sau mâine, sau peste un ceas! îi răspunse Michał hârjonindu-se.

  Apoi se adresă jupânesei Boska:

  — După cum vezi şi Domnia Ta, soţioara mea nu întârzie prea mult până să ia o hotărâre.

  — Dumnezeu s-o binecuvânteze! repetă jupâneasa Boska. Zosia, sărută-i mâna jupânesei polcovnicese.

  Dar jupâneasa polcovnicească nici nu se gândea să-şi lase mâna sărutată şi o îmbrăţişă încă o dată pe Zosia, fiindcă se îndrăgiseră amândouă cum se văzuseră.

  — Domniile Voastre, poftiţi la sfat! strigă. La sfat, repede la sfat!

  — Repede că-i arde capul! mormăi Zagłoba.

  Iar Basia, scuturându-şi ciuful cânepiu:

  — Nu e vorba de capul meu, dar acestor jupânese li se sfâşie inima de durere!

  — Nimeni nu e împotriva voinţei tale – răspunse Wołodyjowski – numai că mai întâi e nevoie să ascultăm în amănunt istorisirea jupânesei Boska.

  — Zosia, spune totul cum a fost, că eu nu pot din pricina lacrimilor – zise matroana!

  Zosia îşi coborî ochii în pământ, acoperindu-i cu pleoapele, după care roşi ca vişina, neştiind cu ce să înceapă, foarte ruşinată că trebuie să vorbească într-o adunare atât de mare. Dar jupâneasa Wołodyjowski îi veni în ajutor:

  — Zośka, spune când l-au luat în robie pe jupân Baski?

  — Acum cinci ani, în şaizeci şi şapte – răspunse Zosia cu glăscioru-i subţire, fără să-şi ridice pleoapele de pe ochi.

  Apoi începu să povestească dintr-o răsuflare:

  — Atunci nu se auzea nimic despre ceambuluri, iar tata sta cu steagul lui lângă Paniowce. Tata şi jupân Bulajowski aveau în grijă slujitorii care păzeau vitele în luncă; au venit tătarii de pe drumul moldav şi i-au prins pe tata şi pe jupân Bulajowski, dar jupân Bulajowski s-a întors acum doi ani, iar tata nu s-a mai întors.

  Două lacrimi mici se scurseră pe obrajii Zosiei, la vederea cărora jupân Zagłoba se înduioşă şi zise:

  — Bietul iepuraş… Nu te teme, copilă, tata o să se întoarcă şi o să joace la nunta ta.

  — Şi hatmanul i-a scris lui Zlotnicki prin Piotrowicz? întrebă Wołodyjowski.

  — Hatmanul i-a scris spătarului de Poznari de tata prin jupân Piotrowicz – povesti Zosia mai departe – şi spătarul, împreună cu jupân Piotrowicz, l-au găsit pe tata la aga Murza-bei!

  — Pentru Dumnezeu! eu îl cunosc pe acest Murza-bei! Am legat frăţie cu fratele lui – strigă Wołodyjowski. Şi n-a vrut să-l dea înapoi pe jupân Boski?

  — Hanul a poruncit să-l dea, dar Murza-bei, un om aspru şi cumplit, l-a ascuns pe tata, iar pe jupân Piotrowicz l-a minţit că l-a vândut de mult în Asia. Dar alţi robi i-au spus lui jupân Piotrowicz că nu-i adevărat şi că Murza zice înadins aşa, ca să poată să-l chinuie mai multă vreme pe tata, fiindcă dintre toţi tătarii aga se arată cel mai crud faţă de robi. Poate că tata nu era atunci la Crîm, că Murza îşi are galerele lui şi are nevoie de oameni la vâsle, dar tata n-a fost vândut, toată lumea vorbeşte că Murza mai degrabă ţi-ar ucide un prins decât să-l vândă.

  — Aşa e – întări jupân Muszalski. Acest Murza aga-bei este cunoscut în tot Crîmul. E un tătar foarte avut, dar e grozav de pornit împotriva poporului nostru, fiindcă în campaniile împotriva noastră i-au pierit patru fraţi.

  — Nu cumva e şi el frate cu vreunul de-ai noştri? întrebă Wołodyjowski.

  — E un lucru îndoielnic! răspunseră din toate părţile.

  — Lămuriţi-mă şi pe mine o dată, ce înseamnă frăţia aceea? se rugă Basia.

  — Uite cum e – dădu răspuns Zagłoba – când după vreun război încep negocierile, oştile intră în legătură şi se vizitează una pe alta. Se întâmplă câteodată ca unui oştean să-i cadă drag vreun mârzac şi el mârzacului, atunci îşi juruiesc o prietenie până la moarte, care se cheamă frăţie. Cu cât faima cuiva e mai mare, de pildă Michał, eu sau jupân Ruszczyc care stă acum la Raszków, cu atât e mai dorită frăţia lui. Se înţelege că asemenea viteaz n-o să se încurce cu toţi neisprăviţii, ci o să caute şi el pe cei mai cunoscuţi dintre mârzaci. E obiceiul ca atunci să toarne apă peste săbii şi să-şi jure prietenie veşnică, pricepi?

  — Şi dacă după aceea se face război?

  — Pot să ia parte la orice bătălie, dar dacă se întâlnesc numai ei sau se nimereşte să fie potrivnici în ciocnirile de harţ, atunci îşi dau bineţe şi se despart în pace. Iar dacă unul cade în robie, celălalt e dator să-i îndulcească suferinţa şi în cel mai rău caz să-i plătească răscumpărarea; hei, au fost şi din aceia care şi-au împărţit averea. Când e vorba de prieteni, de cunoscuţi, sau de căutarea cuiva, fraţii se adresează unul altuia şi dreptatea ne îndeamnă să recunoaştem că nici o seminţie nu-şi ţine jurămintele mai bine ca tătarii. Cuvântul dat e sfânt pentru ei, aşa că poţi să te încrezi într-un astfel de prieten.

  — Şi Michał are mulţi fraţi din ăştia?

  — Am trei mârzaci puternici – spuse Wołodyjowski – unul încă de pe vremea când mă aflam la Lubnie. L-am scăpat odată de la prinţul Jeremi. Aga-bei îi zic, şi la nevoie ar fi în stare să-şi dea şi viaţa pentru mine. Ceilalţi doi sunt la fel de siguri.

  — Aha! sări Basia – aş vrea să închei frăţie cu hanul însuşi, ca să-i sloboadă pe toţi robii.

  — Nici el nu s-ar da în lături – se amestecă jupân Zagłoba – numai că nu se ştie ce praemium îţi va cere în loc.

  — Domniile Voastre – spuse Wołodyjowski – hai să ne sfătuim ce se cuvine să facem. Am veste de la Kamieniec că peste două săptămâni cel mult Piotrowicz va trece pe aici cu însoţitori numeroşi. Se duce la Crîm să răscumpere câţiva negustori armeni de la Kamieniec, care au fost prinşi cu prilejul schimbării hanului şi luaţi în robie. Asta i s-a întâmplat şi lui Seferowicz, fratele preotului. Toţi sunt oameni avuţi, care nu se zgârcesc la bani, aşa că Piotrowicz va veni încărcat de parale. Nu-l ameninţă nici o primejdie, fiindcă mai întâi e iarnă şi nu e vremea ceambulurilor, apoi îi are cu el pe Nawiragh, trimisul patriarhului, şi pe doi anardraţi din Caffa, care au scrisori de liberă trecere de la han. Aşa că am să-i dau lui Piotrowicz şi răvaşele către solii Republicii şi către fraţii mei. Afară de asta, Domniile Voastre cunoaşteţi că jupân Ruszczyc, căpetenia garnizoanei de la Raszków, are rude în urdie, care, prinşi de mici, au crescut în legea tătărească şi au ajuns la cinuri însemnate. Toţi aceştia o să răstoarne cerul şi pământul, vor încerca să negocieze, iar la caz de împotrivire pot să-l asmuţă şi pe han contra lui sau să-i răsucească grumazul pe tăcute. Trag nădejde că dacă jupân Boski trăieşte, peste câteva luni musai să-l scap, aşa cum îmi poruncesc hatmanul şi mai-marele meu de aici – Wołodyjowski se înclină către soţie.

  „Mai-marele de aici” se repezi şi-l îmbrăţişă din nou pe micul viteaz; jupâneasa Boska şi Zosia îşi împreunară mâinile, aducând mulţumiri Domnului că le-a îngăduit să afle nişte oameni atât de săritori.

  — Dacă mai trăia hanul cel bătrân – spuse jupân Nienaszyniec – totul ar fi fost mai uşor, fiindcă acest stăpânitor avea multă bunăvoinţă pentru noi; despre cel tânăr se vorbeşte dimpotrivă. Până şi negustorii armeni, după care se duce jupân Zachariasz Piotrowicz, au fost prinşi şi legaţi în timpul domniei tânărului, lucru care s-a făcut pesemne din porunca lui.

  — Se va schimba şi tânărul, cum s-a schimbat cel bătrân, care înainte de a se convinge de cinstea noastră, era cel mai încrâncenat vrăjmaş al polonilor – rosti Zagłoba… Asta o ştiu foarte bine, pentru că am stat şapte ani în robie.

  Spunând acestea, se aşeză lângă jupâneasa Boska.

  — Jupâneasă, fie ca vederea mea să-ţi dea curaj, şapte ani! nu-i de glumă şi uite că m-am întors şi am căsăpit atâţia câini, încât pentru fiecare zi de robie am trimis în iad cel puţin doi păgâni, iar pentru duminici şi alte zile de sărbătoare, cine ştie dacă n-au muşcat pământul câte trei sau câte patru.

  — Şapte ani! repetă jupâneasa Boska oftând.

  — Să mor dacă am adăugat măcar o zi. Şapte ani numai în palatul hanului – întări Zagłoba clipind tainic din ochi – şi află, Domnia Ta, că hanul cel tânăr e…

  Şopti ceva la urechea jupânesei Boska, izbucni deodată în hohote de râs şi începu să se bată cu palmele pe genunchi; dus de înflăcărare, lovi de câteva ori şi genunchii jupânesei Boska, zicând:

  — Ei, ce timpuri bune au fost! În tinereţe, oricine-mi ieşea în cale era un vrăjmaş; în fiecare zi făceam câte o şotie.

  Matroana, aşezată, se simţi foarte încurcată şi se depărtă puţin de prea veselul oştean, iar femeile mai tinere îşi plecară ochii, ghicind lesne că şotiile de care vorbea jupân Zagłoba trebuie să fi fost împotriva gingăşiei lor înnăscute, mai ales că oştenii izbucniră în râs.

  — Trebuie să trimitem cât mai repede la jupân Ruszczyc – spuse Basia – pentru că jupân Piotrowicz să găsească scrisorile gata la Raszków.

  La acestea, jupân Bogusz:

  — Domniile Voastre, grăbiţi treaba cât mai e iarnă, pentru că mai întâi nici un ceambul nu va porni, aşa că drumurile vor fi sigure, iar în al doilea rând, în al doilea rând numai Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla la primăvară.

  — Hatmanul a avut niscaiva ştiri de la Ţarigrad? întrebă Wołodyjowski.

  — A avut şi despre acestea va să vorbim aparte. Un lucru e sigur, cu rotmiştrii aceia trebuie să sfârşim repede. Când se întoarce Mellechowicz? Multe atârnă de el.

  — Trebuie numai să-i nimicească şi pe tâlharii care au mai rămas, şi după aceea să îngroape morţii. Gândesc că se va întoarce astăzi sau mâine-dimineaţă. Am dat poruncă să-i îngroape numai pe ai noştri, nu e nevoie să facă acelaşi lucru şi cu ai lui Azba, pentru că vine iarna şi nu e primejdie de ciumă. Şi pe urmă, o să-i mănânce lupii.

  — Hatmanul – spuse jupân Bogusz – roagă să nu i se pună nici o piedică lui Mellechowicz; să plece la Raszków ori de câte ori vrea. Hatmanul roagă, de asemenea, să se aibă încredere deplină în el, căci e sigur de dragostea lui pentru noi. E un oştean destoinic şi poate să facă mult bine.

  — N-are decât să se ducă la Raszków oriunde vrea – răspunse micul viteaz. Acum că l-am nimicit pe Azba, nu prea mai am nevoie de el. Alte cete mai însemnate n-au să mai apară până va da colţul ierbii.

  — Aşa de bine l-aţi zdrobit pe Azba? întrebă jupân Nowowiejski.

  — Nu ştiu dacă au scăpat vreo douăzeci şi cinci de oameni, dar şi aceştia vor fi vânaţi unul câte unul, dacă Mellechowicz nu i-o fi prins până acum.

  — Mă bucur nespus – răspunse jupân Nowowiejski – pentru că voi putea ajunge la Raszków fără nici o primejdie.

  Aici se întoarse către Basia:

  — Putem să-i ducem noi lui jupân Ruszczyc scrisorile de care ai amintit Domnia Ta.

  — Mulţumesc Domniei Tale – răspunse Basia – avem prilejuri destule, se trimit mereu olăcari.

  — Toate garnizoanele trebuie să ţină legătura între ele – lămuri jupân Michał. Dar Domnia Ta te duci la Raszków cu această frumoasă jupâniţă?

  — Ce frumoasă, Domnia Ta, că e încă un copil – răspunse jupân Nowowiejski. Ne ducem la Raszków, fiindcă acolo se află nepricopsitul de fiu-meu, care slujeşte în steagul lui jupân Ruszczyc. Sunt zece ani de zile de când a fugit de acasă şi mi-a trimis o scrisoare în care mă ruga să-l iert.

  Wołodyjowski mai că bătu din palme:

  — Am bănuit numaidecât că Domnia Ta eşti părintele lui Nowowiejski şi tocmai voiam să te întreb, dar am fost atât de tulburaţi cu toţii de durerea jupânesei Boska. Am ghicit îndată, fiindcă aveţi aceleaşi trăsături! Ia te uită, el e fiul Domniei Tale!

  — Aşa m-a asigurat răposata maică-sa şi, pentru că a fost o femeie plină de virtuţi, n-am nici o pricină să mă îndoiesc.

  — Mă bucur de două ori pentru asemenea oaspete! Pe legea mea! Dar, Domnia Ta, nu-ţi mai numi fiul nepricopsit, fiindcă e un oştean vrednic şi un cavaler de seamă, care-ţi face cinste. După jupân Ruszsyc e cel mai bun luptător din tot steagul; te pomeneşti că Domnia Ta nu ştii că hatmanul ţine la el ca la ochii din cap! I s-au dat în seamă felurite însărcinări şi pe toate le-a îndeplinit cu mare faimă.

  Jupân Nowowiejski se lumină de bucurie.

  — Jupâne polcovnic – răspunse – nu o dată părintele îşi vorbeşte fiul de rău numai pentru ca ceilalţi să nu-i dea ascultare; gândesc că nu poţi să bucuri mai mult inima unui părinte decât tăgăduindu-i cuvintele rele despre urmaşul lui. Am auzit şi eu de faptele vitejeşti ale lui Adas, dar abia acum mă bucur cu adevărat, când le aflu întărirea de la Domnia Ta. Se zice că n-ar fi numai un oştean curajos, ci şi aşezat, lucru care mă miră, fiindcă totdeauna a fost ca o vijelie. Împieliţatul! De mic îi plăceau luptele; cea mai bună dovadă stă fuga lui de acasă. Recunosc că dacă puneam mâna pe el atunci, nu m-aş fi arătat deloc zgârcit pro memoria{121}, dar acum, după cum văd, va trebui s-o las mai moale, că iar dispare pentru încă zece ani şi la bătrâneţe mă apucă urâtul singur.

  — Şi n-a venit pe acasă atâta amar de ani…?

  — Nici nu i-am îngăduit să vină. Dar îmi ajunge şi acum vin eu cel dintâi, întrucât el nu poate din pricina slujbei. Voiam să vă rog pe Domniile Voastre s-o găzduiţi pe fată până când mă întorc eu de la Raszków, dar de vreme ce spuneţi că nu ne paşte nici o primejdie nicăieri, am s-o iau şi pe ea cu mine. Tare vrea şi ea, coţofana, să vadă lumea, aşa că n-are decât să privească în jurul ei.

  — Şi lumea s-o vadă pe ea! se amestecă jupân Zagłoba.

  — N-ar avea ce! răspunse jupâniţa, ai cărei ochi negri îndrăzneţi şi buzele ţuguiate ca pentru a fi sărutate spuneau cu totul altceva.

  — E o mânzoaică, nimic mai mult decât o mânzoaică! spuse jupân Nowowiejski. Cum zăreşte un oştean mai arătos, aproape că începe să dea din picioare. Din această pricină am preferat s-o iau cu mine, decât s-o las acasă, unde ar fi fost primejdios să stea singură. Dacă va fi să plec la Raszków fără ea, te rog, jupâneasă, să porunceşti s-o priponească, altminteri e-n stare s-o şteargă.

  — Nici eu nu eram mai bună – răspunse Basia.

  — Îi dădeam furca să toarcă – zise Zagłoba – şi ea se apuca să dănţuie cu ea dacă n-avea ceva mai bun la îndemână. Dar, Domnia Ta, jupâne Nowowiejski, ai o fire veselă. Baśka! aş vrea să ciocnesc cu jupân Nowowiejski, că şi mie-mi plac glumele…

  În acest timp, înainte de a se aduce cina, se deschise uşa şi intră Mellechowicz. Jupân Nowowiejski nu-l văzu de la început, căci vorbea cu jupân Zagłoba, în schimb îl zări Ewka şi sângele îi năvăli în obraji, apoi păli deodată.

  — Jupâne polcovnic! se adresă Mellechowicz lui Wołodyjowski. I-am prins şi pe ceilalţi tâlhari cum ai poruncit.

  — Bine! Unde sunt?

  — Am dat poruncă să fie spânzuraţi.

  — Bine. Oamenii tăi s-au întors?

  — O parte au venit cu mine, iar ceilalţi au rămas să îngroape morţii.

  În clipa aceea, jupân Nowowiejski îşi înălţă capul şi pe faţă i se aşternu o uimire fără margini.

  — Pe legea mea! Ce-mi văd ochii! rosti.

  După care se ridică, se duse drept la Mellechowicz şi răcni:

  — Azja! Ce-nvârteşti pe-aici, nemernicule?!

  Şi ridică mâna, vrând să-l înhaţe pe lipcan de guler, dar acesta se proţăpi, deodată furios, ca şi când cineva ar fi aruncat în foc un pumn de pulbere, păli ca un mort, apucând cu braţe de fier mâna lui Nowowiejski, îi zise:

  — Pe Domnia Ta nu te cunosc! Cine eşti?

  Şi-l îmbrânci atât de tare, încât jupân Nowowiejski se opri la mijlocul încăperii.

  O vreme nu putu să rostească nici un cuvânt din cauza turbării, dar după ce îşi recăpătă răsuflarea, începu să strige:

  — Jupâne polcovnic! ăsta e omul meu şi pe deasupra şi fugar! A crescut în casa mea, de mic!… Nemernicul! tăgăduieşte! E omul meu! Ewka, spune tu cine e!

  — Azja! rosti jupâniţa Ewka tremurând toată.

  Mellechowicz nici nu se uita la ea. Îşi înfipse privirile în jupân Nowowiejski, şi, zbătându-şi nările, îl aţinti pe bătrânul şleahtic cu o ură neţărmurită, încleştându-şi mâna pe mânerul jungherului. Din pricina mişcării nărilor, mustăţile începură să-i tremure, iar printre buze îi sticliră dinţii albi, ca la un animal înfuriat.

  Căpeteniile făcură cerc în jurul lor. Basia se repezi între Mellechowicz şi Nowowiejski.

  — Ce înseamnă asta? întrebă încruntându-şi sprâncenele.

  Vederea ei îi linişti întru câtva pe cei doi potrivnici.

  — Jupâne polcovnic – spuse Nowowiejski – înseamnă că ăsta e omul meu, pe nume Azja! A fugit de la mine. Pe când slujeam în tinereţe ca oştean în Ucraina, l-am găsit în stepă mai mult mort decât viu şi l-am luat cu mine. E tătar. A trăit timp de douăzeci de ani în casa mea şi a învăţat carte odată cu fiul meu. După ce-a fugit Adaś, acesta mi-a ţinut locul în gospodărie, până când a poftit să facă dragoste cu Ewucha. Când am văzut aşa, am poruncit să-l biciuiască şi pe urmă a fugit şi el. Cum îi ziceţi aici?

  — Mellechowicz!

  — Şi-a luat un nume de împrumut. El se numeşte Azja şi atât! Băsneşte că nu mă cunoaşte, dar eu şi Ewucha îl cunoaştem.

  — Pentru Dumnezeu! se miră Basia. Fiul Domniei Tale l-a văzut de atâtea ori. Cum se face că nu l-a recunoscut?

  — Fiul meu putea într-adevăr să nu-l recunoască, deoarece, când a fugit de acasă, amândoi aveau cincisprezece ani, iar Azja a mai stat încă şase ani, timp în care s-a schimbat mult, s-a făcut voinic şi i-au crescut mustăţile. Ewucha însă l-a recunoscut numaidecât. Domniile Voastre, daţi crezare unui şleahtic şi nu acestui neisprăvit de la Crîm!

  — Jupân Mellechowicz este sub ordinele hatmanului – spuse Basia – noi n-avem nimic cu el!

  — Domnia Ta, îngăduie-mi să-l întreb şi pe el. Audiatur et altera pars{122}! răspunse micul viteaz.

  Dar jupân Nowowiejski fii cuprins de mânie.

  — Jupân Mellechowicz! Ce şleahtic mai e şi ăsta, de-i ziceţi jupân! E slujitorul meu, care s-a ascuns sub un nume străin. Mâine am să-l fac îngrijitor de câini, poimâine am să poruncesc să-i dea câteva bice, şi n-o să mă poată opri nici hatmanul, fiindcă sunt şleahtic şi-mi cunosc drepturile!

  Jupân Michał îşi muşcă mustăcioara şi rosti mai apăsat:

  — Iar eu nu sunt numai şleahtic, ci şi polcovnic, şi îmi cunosc şi eu drepturile mele. Domnia Ta poţi să-ţi dovedeşti dreptatea prin lege, ducându-te la hatman, dar aici poruncesc numai eu!

  Jupân Nowowiejski îşi luă seama, amintindu-şi că nu-i vorbea numai căpeteniei unei garnizoane, ci şi mai-marelui fiului său, cel mai vestit viteaz al Republicii.

  — Jupâne polcovnic – spuse mai îmblânzit. Împotriva voinţei Domniei Tale n-am să-l iau, doresc numai să-mi înfăţişez drepturile mele, cărora vă rog pe toţi să le daţi crezământ.

  — Mellechowicz, tu ce spui? întrebă Wołodyjowski.

  Tătarul îşi pironi ochii în pământ şi tăcu.

  — Toţi ştiu că te cheamă Azja! adăugă Wołodyjowski.

  — Ce să mai căutăm alte dovezi! se amestecă iarăşi Nowowiejski. Dacă acesta e omul meu, trebuie să aibă desenaţi pe piept doi peşti vineţii.

  Jupân Nienaszyniec deschise gura şi îşi holbă ochii de mirare, apoi îşi prinse capul în mâini şi strigă:

  — E Azja, fiul lui Tuhai-bei!

  Toate privirile se îndreptară spre el, dar oşteanul tremură tot, de parcă i s-ar fi deschis toate rănile din nou, şi repeta întruna:

  — E robul meu! E fiul lui Tuhai-bei! Pentru Dumnezeu! el e!

  Dar tânărul lipcan îşi înălţă capul cu mândrie, îşi plimbă privirea de pisică sălbatică peste cei de faţă şi, rupându-şi cămaşa la piept, recunoscu:

  — Iată peştii vineţii!… Eu sunt fiul lui Tuhai-bei!

  CAPITOLUL XXVIII.

  TĂCURĂ CU TOŢII, ATÂT DE MARE ERA tulburarea pricinuită de numele înfricoşătorului războinic. Doar el fusese acela care, împreună cu groaznicul Chmielnicki, clătinase Republica din temelii; el vărsase o mare de sânge polonez; el strivise sub copitele cailor Ucraina, Wolynia, Podolia şi ţinuturile Haliciului, dărâmase castele şi târguri întărite, pârjolise satele şi luase în robie zece mii de oameni. Şi iată că acum fiul acestui om se afla înaintea căpeteniilor din staniţa de la Chreptiów şi le arunca în faţă: „Eu am peştii vineţii pe piept, eu sunt Azja, os din osul lui Tuhai-bei”…Dar oamenii de atunci nutreau atâta respect pentru sângele ales, încât, cu toată încrâncenarea pe care o stârnea numele vestitului mârzac în sufletul fiecărui oştean, Mellechowicz crescuse în ochii lor, moştenind parcă întreaga măreţie a părintelui său.

  Se uitau cu toţii uluiţi la el, îndeosebi femeile pentru care orice taină este foarte atrăgătoare; iar el, ca şi când s-ar fi înălţat în propria judecată, de când îşi dezvăluise stirpea, stătea drept, cu capul sus; într-un târziu zise:

  — Acest şleahtic – aici arătă spre Nowowiejski – pretinde că eu sunt omul lui, iar eu îi spun că părintele meu a urcat în şa, călcând pe grumazul unora mai sus ca el… E adevărat că am crescut în casa lui, pentru că am crescut, şi mi-a însângerat spinarea cu gârbaciul, faptă pe care n-am s-o uit niciodată, aşa să-mi ajute Dumnezeu!… Mi-am luat numele de Mellechowicz ca să scap de urmărirea lui. Dar acum, deşi puteam să fug la Crîm, slujesc acestei ţări cu sângele şi viaţa mea, aşa că nu sunt decât al hatmanului. Tatăl meu a fost înrudit cu hanii şi la Crîm mă aşteptau bogăţii şi petreceri; eu însă am rămas aici în batjocura tuturor, fiindcă mi-e dragă ţara asta, fiindcă mi-s dragi hatmanul şi toţi aceia care nu mi-au arătat niciodată că mă dispreţuiesc.

  Făcu o plecăciune înaintea lui Wołodyjowski, se înclină în faţa Basiei atât de adânc, încât aproape că-i atinse genunchii cu capul, apoi îşi luă sabia la subţioară şi ieşi fără să se mai uite la nimeni.

  Un răstimp nu zise nimeni nimic; primul începu vorba jupân Zagłoba:

  — Hei, unde-i jupân Snitko? N-am spus eu că Azja ăsta se uită ca lupul? Uite că e într-adevăr sămânţă de lup!

  — Sămânţă de leu! răspunse Wołodyjowski. Cine poate şti dacă nu-i va semăna tatălui!

  — Domniile Voastre, aţi băgat de seamă cum îi luceau dinţii, la fel ca bătrânului Tuhai-bei când era mânios! spuse jupân Muszalski. Numai după asta şi l-aş fi recunoscut, fiindcă l-am văzut adesea pe Tuhai-bei.

  — Nu atât de des ca mine! răspunse jupân Zagłoba.

  — Acum înţeleg de ce se bucură de atâta ascultare printre lipcani şi ceremişi – se amestecă jupân Bogusz. Ei pomenesc numele lui Tuhai-bei ca pe al unui sfânt. Doamne Dumnezeule, păi dacă omul ăsta voia, i-ar fi trecut într-o clipă în slujba sultanului şi ar fi putut să ne facă mult rău.

  — Aşa ceva nu se face – răspunse Wołodyjowski – fiindcă e adevărat că ţine la ţara noastră şi la hatman, altminteri n-ar fi slujit printre noi, când putea să se ducă la Crîm şi acolo să se scalde în toate bunurile. Că la noi bucurie prea mare n-a aflat!

  — Nu va face – repetă jupân Bogusz – fiindcă dacă voia s-o facă, ar fi făcut-o până acum. Nu l-a împiedicat nimeni.

  — Dimpotrivă – adăugă Nienaszyniec – acum cred că-i va câştiga din nou de partea Republicii pe rotmiştrii aceia.

  — Jupâne Nowowiejski – spuse Zagłoba – dacă Domnia Ta ştiai că e fiul lui Tuhai-bei, poate că… poate că nu… aşa-i?

  — Aş fi poruncit ca în loc de trei sute de bice să-i dea o mie trei sute. Să mă trăsnească, dacă n-aş fi făcut aşa! Domniile Voastre, tare mă mir că, fiind din sămânţa lui Tuhai-bei, n-a fugit la Crîm. Gândesc că şi el a aflat asta nu prea demult, pentru că la mine nu ştia nimic. Mă mir, cum zic, dar eu n-aş avea încredere în el! Eu îl cunosc mai de mult decât Domniile Voastre şi vă spun numai atât: diavolul nu este atât de înşelător, câinele turbat nu e atât de înverşunat şi lupul e mai puţin îndârjit şi crud decât acest om. O să vă-ntindă pielea la toţi!

  — Ce vorbeşti, Domnia Ta! zise Muszalski. Noi l-am văzut la treabă la Kalnik, la Humari, la Bracław şi încă în o sută de locuri.

  — El nu iartă niciodată! Se va răzbuna!

  — Şi astăzi, cum i-a mai scuturat pe tâlharii lui Azba! A, ce vorbeşti, Domnia Ta!

  În acest timp, Basia era cuprinsă de neastâmpăr, atât de mult o tulburase povestea lui Mellechowicz. Ea voia însă ca sfârşitul să fie vrednic de acest început, aşa că înghiontind-o pe Ewka Nowowiejska, îi şopti la ureche:

  — Ewka, tu l-ai iubit? Hai, recunoaşte, nu mai tăgădui! L-ai iubit şi-l mai iubeşti şi acum, nu-i aşa? Sunt sigură! Hai, spune-mi deschis. Cui o să-ţi încredinţezi taina, dacă nu mie care sunt femeie? În venele lui curge sânge aproape regesc! Hatmanul o să-l ajute să capete dreptul de a se socoti polonez, iar jupân Nowowiejski nu se va mai împotrivi. Nu încape îndoială că şi Azja te mai iubeşte! Ştiu eu prea bine, nu te teme! El are încredere în mine. Am să-l iau numaidecât la întrebări. O să-mi spună totul fără ca să-l strâng cu uşa. L-ai iubit grozav, nu-i aşa? Şi îl mai iubeşti şi acum!

  Ewka era de-a dreptul ameţită. Când Azja îi arătase întâia dată că ţine la ea, era aproape un copil, apoi nu-l mai văzuse mulţi ani şi încetase să se mai gândească la el. Îi rămăsese doar amintirea unui flăcăiandru viforos, pe jumătate tovarăşul fratelui ei, pe jumătate slujitor. Dar acum, când îl vedea iarăşi, avea înainte un tânăr frumos şi ameninţător ca un şoim, luptător şi căpetenie plină de faimă, pe lângă toate acestea şi vlăstarul unui neam de prinţ, chiar dacă era străin. Acum îl vedea şi ea cu alţi ochi, aşa că se simţea tulburată, uluită şi ameţită. Amintirile îi reveneau din trecut. Inima ei nu putea să-l îndrăgească într-o clipă, dar înţelese într-o clipă că e gata să-l iubească.

  Neputând să afle ce voia, Basia o luă pe ea şi pe Zosia în iatacul ei şi începu să stăruie din nou:

  — Ewka! Hai, spune repede, repede, auzi! Mai ţii la el?

  Jupâniţa Ewka se făcuse stacojie. Avea părul şi ochii negri, sângele cald care ori de câte ori se pomenea de iubire îi năvălea în obraji.

  — Ewka! repetă Basia pentru a zecea oară – îl iubeşti?

  — Nu ştiu – răspunse jupâniţa Nowowiejska după o clipă de şovăială.

  — Dar nu tăgăduieşti? Aha, ştiu totul! Numai să nu te ruşinezi! Şi eu i-am spus cea dintâi lui Michał că-l iubesc şi uite că e bine. Trebuie să vă fi avut tare dragi! Aha, acum pricep! Umbla mereu posomorât ca lupul numai de dorul tău. Cât pe-aici să se usuce de jale, bietul oştean! Hai, spune odată ce-a fost între voi!

  — Mi-a mărturisit în magazie că mă are dragă – şopti jupâniţa Nowowiejska.

  — În magazie!… asta-i bună!… Şi pe urmă?

  — Pe urmă m-a luat în braţe şi a început să mă sărute – continuă şi mai încet jupâniţa.

  — Ia te uită, bată-l să-l bată! Şi tu ce-ai făcut?

  — Mie mi-a fost frică să strig după ajutor.

  — I-a fost frică să strige! Zośka, auzi?… Când s-a descoperit dragostea voastră?

  — Ne-a prins tata şi l-a lovit cu baltagul, apoi m-a bătut şi pe mine, iar pe el a poruncit să-l biciuiască atât de rău, că a zăcut două săptămâni!

  Şi jupâniţa Nowowiejska izbucni în plâns, în parte de mila lui, în parte din cauza tulburării. Atunci se umplură de lacrimii şi ochişorii azurii ai simţitoarei Zosia Boska, aşa că Basia începu s-o mângâie pe Ewka:

  — Totul se va sfârşi cu bine, las pe mine! Am să-i înham la treabă şi pe Michał şi pe jupân Zagłoba. Am să-l conving eu, nu te teme! Jupân Zagłoba o să pună totul la cale cu mintea lui. Tu nu-l cunoşti! Ewka, nu mai plânge că e vremea să aducă cina…

  Mellechowicz nu veni la cină. Sta în odăiţa lui şi-şi fierbea la foc horilca amestecată cu mied, pe care o turna după aceea într-o cană mai mică şi o sorbea, muşcând din pesmet.

  Jupân Bogusz veni la el noaptea târziu, ca să afle ce mai e nou.

  Tătarul îl pofti îndată pe un scăunel acoperit cu piele de oaie şi, aşezându-i înainte un pocal plin cu băutură fierbinte, îl întrebă:

  — Ei, jupân Nowowiejski tot mai vrea să mă facă slujitorul lui?

  — Nici vorbă nu mai poate fi de aşa ceva – răspunse stolnicul de Nowogrodek. Mai degrabă jupân Nienaszyniec ar putea avea pretenţii, dar lui nu-i mai pasă de tine, fiindcă sora lui ori a murit ori nu mai vrea să-şi schimbe viaţa. Jupân Nowowiejski nu ştia cine eşti când te-a pedepsit din cauza apropierii de fiica lui. Iar acum el nu mai ştie ce să facă, deoarece, cu toate că tatăl tău a făcut mult rău Republicii, a fost un războinic de seamă, şi sângele apă nu se face niciodată. Pe legea mea! Nimeni n-o să ridice nici un deget asupra ta, atâta vreme cât slujeşti ţara cu credinţă, mai ales că ai pretutindeni prieteni de nădejde.

  — De ce n-aş sluji-o? răspunse Azja. Părintele meu a luptat împotriva voastră, dar el era un păgân, pe când eu am primit legea lui Hristos.

  — Ei vezi, tocmai asta e! Tu nu mai poţi să te întorci la Crîm fără să-ţi pierzi credinţa, ceea ce ar însemna şi pierderea izbăvirii, aşa că nici o avuţie pământească şi nici un rang nu te va putea despăgubi îndestul. La drept vorbind, tu ar trebui să le fii recunoscător lui jupân Nienaszyniec şi lui jupân Nowowiejski, fiindcă cel dintâi te-a smuls dintre păgâni, iar al doilea te-a crescut în credinţa cea adevărată.

  Azja răspunse:

  — Ştiu că le datorez recunoştinţă şi am să mă străduiesc să-i răsplătesc. Domnia Ta ai vorbit cu dreptate, spunând că am găsit aici o groază de prieteni!

  — Vorbeşti de parcă ţi-ar fi amar în cerul gurii, dar numără şi tu câţi binevoitori ai.

  — Înălţimea Sa hatmanul şi Domnia Ta în primul rând, asta voi repeta până la moarte. Pe ceilalţi nu-i cunosc…

  — Dar căpetenia garnizoanei de aici? Crezi că te-ar fi dat pe mâna cuiva, chiar dacă nu erai fiul lui Tuhai-bei? Dar jupâneasa Wołodyjowska? Am auzit doar cu urechile mele ce-a spus despre tine la cină… Ba chiar mai înainte, când te-a recunoscut Nowowiejski, ţi-a luat apărarea numaidecât. Jupân Wołodyjowski ar face totul pentru ea, fiindcă nu mai are ochi pentru nimeni în afară de ea; nici o soră n-ar ţine mai mult la fratele ei, decât ţine ea la tine. Tot timpul cinei n-a vorbit decât de tine…

  Tânărul tătar îşi lăsă capul în jos şi începu să sufle în sângeapa cu băutură fierbinte; când îşi alungi buzele puţin vinete ca să sufle, faţa îi semăna atât de mult cu a tatălui, încât jupân Bogusz zise:

  — Pe legea mea! acum semeni leit cu bătrânul Tuhai-bei. L-am cunoscut prea bine şi la curtea hanului şi pe câmpul de bătălie. Am fost la urdia lui de cel puţin douăzeci de ori.

  — Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei drepţi, iar pe asupritori să-i ia ciuma! răspunse Azja. În sănătatea hatmanului!

  Jupân Bogusz bău şi zise:

  — Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! E prea adevărat că cei care stăm în jurul lui suntem o mână de oameni, dar aceştia sunt oşteni de nădejde. La adică nu ne dăm pe limbuţii care ştiu numai să trăncănească pe la adunări şi să-l trădeze pe hatman împotriva regelui. Nemernicii! Noi stăm aici ziua şi noaptea ţinem piept vrăjmaşului în stepă, iar ei se îndoapă cu oale pline cu varză cu carne şi cu mei, după care bat cu lingurile în ele ca-n tobă! Asta e treaba lor! Hatmanul repede sol după sol şi cere ajutor pentru Kamieniec, prevestind asemenea Casandrei căderea Troiei şi a seminţiei lui Priam, iar ei nu se gândesc decât să iscodească întruna cine s-a făcut vinovat faţă de rege.

  — Despre ce vorbeşti, Domnia Ta?

  — E, zic şi eu aşa! Am făcut comparationem{123} între Kamieniec şi Troia, dar pesemne că tu n-ai auzit de Troia. Să se mai liniştească timpurile şi îmi pun capul că hatmanul îţi va scoate dreptul de împământenire. O să vină în curând asemenea vremuri, că n-o să-ţi lipsească prilejul, dacă vrei cu adevărat să te acoperi de faimă.

  — Ori eu mă voi acoperi de faimă, ori pământul mă va acoperi pe mine. Pe viul Dumnezeu! Domnia Ta ai să mai auzi de mine.

  — Ce se aude cu ceilalţi? Kryczyński ce zice? Se întorc? nu se întorc? Ce fac acum?

  — Stau pe la bulucuri; unii în stepa urdită, alţii mai departe. Le vine greu să se înţeleagă între ei, pentru că sunt departe unul de altul. Au poruncă să pornească toţi la primăvară spre Adrianopol şi să ia cât mai multă hrană cu ei.

  — Pentru Dumnezeu! ăsta e un lucru însemnat, fiindcă dacă la Adrianopol va fi un mare congressus{124} al oştilor, războiul împotriva noastră e mai mult decât sigur. Trebuie să-i dăm de veste hatmanului. Şi el crede că va fi război, dar ăsta ar fi un semn de netăgăduit.

  — Halim mi-a spus că însuşi sultanul are să vină la Adrianopol; aşa se zvoneşte.

  — Lăudat fie numele Domnului! Şi noi n-avem aici decât o mână de oşteni. Toată nădejdea e în cetatea de la Kamieniec. Kryczyński mai pune şi alte condiţii?

  — Ei mai mult se plâng, decât pun condiţii. Cer să li se ierte toate vinile, să li se întoarcă drepturile şi privilegiile de şleahtici pe care le-au avut odinioară şi să li se îngăduie să rămână rotmiştri, asta vor ei. Dar fiindcă sultanul le-a făgăduit mai mult, stau la îndoială.

  — Ce vorbeşti! Cum poate sultanul să le făgăduiască mai mult decât Republica? În Turcia este absolutum dominium şi toate drepturile atârnă numai de bunul-plac al sultanului. Chiar dacă cel care trăieşte şi domneşte astăzi şi-ar ţine făgăduiala, urmaşul său poate să rupă înţelegerea şi s-o calce în picioare oricând vrea. Pe când la noi privilegiul e lucru sfânt şi cine ajunge şleahtic, nici regele nu poate să-i mai ia nimic.

  — Ei zic că au fost şleahtici şi cu toate acestea au fost socotiţi la fel cu dragonii, iar starostii le-au poruncit să facă tot felul de corvezi, de care nu numai şleahta e slobodă, ci chiar boiernaşii care au drumurile în seamă.

  — De vreme ce hatmanul le făgăduieşte.

  — Nici unul nu se îndoieşte de bunele gânduri ale hatmanului pe care îl au drag în inima lor, dar se socotesc aşa: şleahticii îl numesc trădător, la curtea regelui este urât şi ameninţat cu judecata, aşa că-i va fi greu să se descurce.

  Jupân Bogusz începu să-şi scuture moţul.

  — Şi-atunci?

  — Atunci nici ei nu mai ştiu ce să facă.

  — Vor rămâne de partea sultanului?

  — Nu.

  — Şi cine le va porunci să se întoarcă la Republică?

  — Eu!

  — Cum aşa?

  — Sunt fiul lui Tuhai-bei!

  — Dragă Azja – rosti după o clipă jupân Bogusz – nu tăgăduiesc că ei pot să ţină la tine, având în vedere sângele şi faima lui Tuhai-bei, dar ei sunt tătari de-ai noştri, iar Tuhai-bei era vrăjmaşul nostru. Înţeleg prea bine asemenea lucruri, întrucât şi la noi sunt şleahtici care povestesc cu anume mândrie că Chmielnicki nu se trăgea dintr-un neam de cazaci, ci din mazurienii de la noi… Ei şi, a fost atât de nemernic, încât unul mai rău ca el nici în iad nu se află, dar fiindcă a fost un războinic priceput, îl recunosc bucuroşi ca fiind de-al nostru. Aşa e firea omenească! Gândesc însă că sângele lui Tuhai-bei, care curge în venele tale, nu-ţi dă dreptul de a porunci celorlalţi tătari.

  Azja tăcu un răstimp, apoi îşi aşeză mâinile pe genunchi şi răspunse:

  — Jupâne stolnic, am să-ţi spun eu de ce mă ascultă Kryczyński şi de ce mă vor asculta şi ceilalţi. În afară de faptul că ei sunt nişte tătari de rând, iar eu sunt viţă de cneaz, în mine stau nădejdea şi puterea. Dar Domnia Ta nu ştii, şi nici hatmanul…!

  — Ce fel de nădejde şi ce putere?

  — Asta nu sunt în stare să spun – răspunse Azja în graiul rutean. De ce mă încumet eu la fapte la care alţii nu s-ar încumeta? De ce m-am gândit la lucruri străine altora?

  — Ce vorbeşti? La ce te-ai gândit?

  — M-am gândit că dacă hatmanul mi-ar da mână liberă, aş întoarce la sânul Republicii nu numai pe rotmiştri, ci jumătate din urdie aş aduce-o în slujba hatmanului. Puţine sunt pământurile pustii în Ucraina şi în Câmpiile Sălbatice? Numai să vestească hatmanul că toţi tătarii care se alătură Republicii vor deveni şleahtici fără a cunoaşte vreo asuprire în credinţa lor, că vor sluji în steagurile lor şi vor avea propriul hatman, cum au cazacii, şi eu îmi pun capul că toată Ucraina se va umple de oameni. Vor veni lipcanii şi ceremişii, vor veni din Dobrogea şi Białogród, de la Crîm, mânându-şi tamazlâcurile încoace şi aducându-şi nevestele şi copiii în arabale. Domnia Ta nu scutura din cap: vor veni! Cum au venit şi alţii mai demult şi au slujit Republica veacuri întregi cu credinţă. La Crîm şi peste tot, hanul şi mârzacii îi asupresc, pe când aici vor ajunge şleahtici, vor purta săbii şi vor merge la luptă sub conducerea unui hatman de-al lor. Domnia Ta, îţi jur că vor veni, pentru că acolo se întâmplă adesea să moară de foame. Când se va zvoni printre auluri că eu îi chem din porunca hatmanului, eu, fiul lui Tuhai-bei, vor veni cu miile.

  Jupân Bogusz se luă cu mâinile de păr.

  — Pe rănile Mântuitorului, Azja! de unde-ţi vin ţie asemenea gânduri? Ce-ar fi dacă?!

  — În Ucraina ar fi şi tătari, pe lângă cazaci! Cazacilor le-aţi recunoscut privilegiul de a avea hatman, de ce nu ni l-aţi recunoaşte şi nouă! Domnia Ta întrebi ce-ar putea însemna asta? atunci n-ar mai fi un al doilea Chmielnicki, fiindcă noi am sări îndată în gâtul cazacilor, n-ar mai fi răscoale ţărăneşti, măceluri şi pustiiri, n-ar mai fi Doroszeńko, căci dacă ar îndrăzni să ridice capul, eu însumi l-aş duce de juvăţ la picioarele hatmanului. Iar dacă puterea turcească s-ar năpusti asupră-ne, l-am bate şi pe sultan. Şi la fel am face cu urdiile hanului. N-a trecut prea multă vreme de când lipcanii şi ceremişii au făcut aşa, chiar dacă şi-au păstrat credinţa în Mahomed. De ce-am face altminteri noi, tătarii Republicii! noi, şleahticii!… Acum socoteşte şi Domnia Ta: Ucraina liniştită, cazacii ţinuţi în frâu, stavila împotriva turcilor, câteva zeci de mii de oşteni mai mult, iată la ce m-am gândit, iată ce mi-a trecut prin minte, iată de ce mă ascultă Kryczyński, Adurowicz, Morawski şi Tworkowski, iată de ce când voi slobozi chemarea, jumătate din urdiile Crîmului vor tălăzui spre stepele acestea!

  Jupân Bogusz era atât de mirat şi copleşit de vorbele lui Azja, de parcă pereţii odăii în care se aflau se dăduseră în lături şi înaintea ochilor lui se arătaseră ţinuturi necunoscute.

  Vreme îndelungată nu putu să rostească un cuvânt, se uită la tânărul tătar care începu să se plimbe cu paşi mari prin încăpere şi, într-un târziu, spuse:

  — Fără mine nu s-ar putea face nimic, fiindcă eu sunt fiul lui Tuhai-bei şi de la Dunăre până la Nipru nu se află alt nume pe măsura acestuia.

  Iar după o clipă adăugă:

  — Ce înseamnă pentru mine Kryczyński, Tworkowski şi ceilalţi! Nu e vorba de ei, nici de cele câteva mii de lipcani şi de ceremişi, ci de întreaga Republică. Se vorbeşte că la primăvară se va porni războiul cu puterea sultanului, dar îngăduiţi-mi numai şi voi isca printre tătari asemenea fierbere, încât până şi sultanul îşi va frige mâinile.

  — Pentru Dumnezeu! Cine eşti tu, Azja? strigă jupân Bogusz.

  Mellechowicz înălţă capul:

  — Viitorul hatman al tătarilor!

  Strălucirea flăcării căzu în clipa aceea pe faţa lui Azja, luminându-i trăsăturile crunte şi frumoase în acelaşi timp, iar lui jupân Bogusz i se păru că înaintea lui stă un alt om, atâta măreţie şi mândrie se desprindeau din înfăţişarea tânărului tătar. Jupân Bogusz simţi că Azja spunea adevărul. Dacă s-ar fi vestit asemenea chemare a hatmanului, toţi lipcanii şi ceremişii s-ar fi întors fără să mai stea pe gânduri şi odată cu ei ar fi venit şi destui tătari sălbatici. Bătrânul şleahtic cunoştea prea bine Crîmul, unde fusese rob de două ori şi unde, după ce fusese răscumpărat de hatman, avusese şi însărcinarea de sol; cunoştea curtea din Bahcisarai şi urdiile aşezate de la Don până la Dobrogea; ştia că multe auluri sufereau iama de foame; ştia că mârzacii cârteau împotriva lăcomiei şi asprimii oamenilor hanului, că şi la Crîm se răsculau adesea, aşa că pricepu dintr-odată că pământul mănos şi privilegiile i-ar fi atras pe toţi cei care nu se simţeau în largul lor şi în siguranţă în vechile aşezări.

  I-ar fi atras şi mai mult, dacă i-ar fi chemat fiul lui Tuhai-bei. Numai el ar fi putut să înfăptuiască asemenea treabă, nimeni altcineva. Numai el, sprijinit de slava părintelui său, ar fi putut să ridice aulurile, să răzvrătească o jumătate a Crîmului împotriva celeilalte, să urnească hoardele sălbatice de la Białogród şi să clatine întreaga putere a hanului, ba chiar şi pe a sultanului!

  Dacă hatmanul consimţea să folosească asemenea prilej, trebuia să-l socotească pe fiul lui Tuhai-bei ca pe un om căzut din cer.

  Aşadar, jupân Bogusz începu să se uite cu alţi ochi la Azja şi să se minuneze tot mai mult, cum de se născuseră astfel de gânduri în capul lui. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare, atât i se păreau de măreţe. Cu toate acestea, mai avea încă multe îndoieli în sufletul lui, aşa că după un timp îl întrebă:

  — Ştii însă că pentru aşa ceva s-ar putea să avem război cu turcii?

  — N-are a face! război tot o să fie! De ce au primit urdiile poruncă să pornească spre Adrianopol? Poate să nu fie război numai dacă se vor isca frecuşuri în împărăţia sultanului; iar dacă va fi nevoie să plecăm la luptă, apoi jumătate din urdie va fi de partea noastră.

  „Împieliţatul, găseşte răspuns la orice argumentuml” gândi jupân Bogusz.

  — Mi se învârte capul! spuse după o vreme. Vezi tu, Azja, oricum lucrul nu e prea uşor. Ce vor zice regele, cancelarul şi stările? Ce vor zice şleahticii, dintre care cei mai mulţi nu-l au la inimă pe hatman?

  — Eu n-am trebuinţă decât de încuviinţarea hatmanului în scris, şi după ce ne-om aşeza aici, n-au decât să încerce să ne alunge! Cum vor putea să ne alunge şi cu ce? I-aţi goni bucuroşi şi pe zaporojenii de la Sici, dar n-aveţi cum.

  — Hatmanul nu-şi va lua asemenea răspundere.

  — Va avea de partea Luminăţiei Sale cincizeci de mii de săbii tătăreşti, în afară de oştenii pe care-i are acum.

  — Şi cazacii? Pe cazaci i-ai uitat? Se vor împotrivi numaidecât.

  — Tocmai de aceea e nevoie de noi aici, ca să stăm ca o sabie gata să cadă asupra grumazului cazacilor. Pe cine se bizuie Dorosz? Pe tătari! Dacă-i iau tătarii din mână, Dorosz va fi silit să-şi plece fruntea înaintea hatmanului.

  Azja îşi întinse palmele, răsfirându-şi degetele ca nişte gheare de vultur, apoi apucă mânerul săbiei.

  — O să le arătăm noi drepturi cazacilor! Îi facem ţărani şi punem stăpânire pe toată Ucraina, jupâne Bogusz. Aţi crezut că eu sunt un om mărunt, dar nu sunt chiar atât de mărunt cum i s-a părut lui Nowowiejski, căpeteniilor de aici şi Domniei Tale! Uite că eu m-am gândit ziua şi noaptea la treaba asta, de-am slăbit şi faţa mi s-a scofâlcit, priveşte şi Domnia Ta! şi a înnegrit. Ce-am plănuit însă e bine plănuit, de aceea ţi-am spus Domniei Tale că numai în mine sunt nădejdea şi puterea. Vezi şi Domnia Ta ce lucruri măreţe; du-te degrabă la hatman, convinge-l să-mi dea înscrisul şi eu n-o să port de grija stărilor. Hatmanul are suflet mare, hatmanul va înţelege că asta înseamnă nădejde şi tărie. Spune-i şi hatmanului că eu sunt fiul lui Tuhai-bei, că numai eu pot să înfăptuiesc acest plan; spune-i tot şi convinge-l. Dar, pentru Dumnezeu! să facem totul cât mai e vreme, acum când stepa e acoperită de zăpadă, fiindcă la primăvară va începe războiul. Domnia Ta du-te şi întoarce-te repede, ca să ştiu cât mai curând ce trebuie să fac.

  Jupân Bogusz nu băga de seamă că Azja vorbea poruncitor, ca şi când ar fi ajuns hatman şi i-ar fi dat îndrumări unui om aflat sub ordinele lui.

  — Mâine mă odihnesc – răspunse – dar poimâine pornesc la drum. Să dea Dumnezeu să-l mai găsesc pe hatman la Jaworów! El hotărăşte repede şi vei avea răspunsul pe dată.

  — Domnia Ta cum gândeşti? hatmanul va încuviinţa?

  — Se prea poate să-ţi poruncească să te duci la el, de aceea să nu pleci la Raszków; de aici ajungi mai iute la Jaworów. Nu ştiu dacă-ţi va da dreptate, dar va cumpăni înainte cu multă luare-aminte, pentru că argumenta pe care le aduci sunt puternice. Pe legea mea nu mă aşteptam la una ca asta de la tine, dar văd că nu eşti un om obişnuit şi Dumnezeu te-a făcut pentru lucruri mari. Ei, Azja, Azja! nu eşti mai mult decât ajutorul căpeteniei într-un steag de lipcani şi cloceşti în capul tău asemenea gânduri înfricoşătoare. De-acum n-am să mai mir dacă am să văd pana de stârc la calpac şi tuiul fluturând deasupra ta… Cred că ţi-a fugit şi somnul din această pricină… Poimâine o iau din loc; să mă odihnesc numai puţin, iar acum mă duc, că-i târziu şi-mi uruie capul ca o moară. Rămâi cu Dumnezeu, Azja… Îmi vâjâie tâmplele, ca şi când m-aş fi îmbătat… Rămâi cu Dumnezeu, Azja, fiu al lui Tuhai-bei!

  Jupân Bogusz strânse mâna slăbită a tătarului, se îndreptă spre uşă şi spuse:

  — Păi cum?… Oşteni noi pentru Republică… sabie deasupra grumazului căzăcesc… Dorosz pus cu botul pe labe… frecuşuri la Crîm… puterea turcească zdruncinată… sfârşitul jafurilor în Rutenia… Doamne sfinte!

  Ieşi minunându-se, iar Azja privi o clipă în urma lui şi şopti: „Iar pentru mine tuiul, buzduganul de hatman şi… cu voie sau fără voie – ea! Altminteri, vai vouă!”

  Dădu peste cap horilca ce mai rămăsese în ulcica de tablă şi se trânti pe patul acoperit cu piei, care se afla într-un colţ al odăii. Focul se stinse pe vatră, dar pe fereastră pătrunseră razele lunii care se înălţase sus pe cerul rece de iarnă.

  O vreme Azja stătu liniştit, dar se vede că nu putea să doarmă. În cele din urmă se sculă, se apropie de fereastră şi îşi aţinti ochii la luna care călătorea ca o corabie singuratică prin pustietăţile nemăsurate ale cerului.

  Tânărul tătar privi mult timp la ea, apoi îşi duse pumnii la piept, ridică degetele mari şi, dintre buzele lui care înainte cu un ceas îl recunoşteau pe Hristos, se smulse o litanie, jumătate cântec, jumătate vorbire, plină de alean: „Allah! Allah! Allah! Allah! Mahomed Rasulallah!”

  CAPITOLUL XXIX.

  CHIAR A DOUA ZI DE DIMINEA ŢĂ, Basia se sfătui cu soţul şi cu jupân Zagłoba, cum să unească cele două inimi îndurerate care se iubeau. Amândoi râseră de înflăcărarea ei şi nu încetară s-o ia în zeflemea, dar făcându-i toate voile întotdeauna ca unui copil răsfăţat, îi făgăduiră până la urmă s-o ajute.

  — Cel mai bine ar fi – zise Zagłoba – să-l convingem pe bătrânul Nowowiejski să nu ia fetele cu el la” Raszków, mai ales că s-a lăsat frigul şi nici drumul nu e cu totul fără primejdii; tinerii o să se vadă şi o să se îndrăgostească iarăşi la toartă.

  — Aşa e cum nu se poate mai bine! consimţi Basia.

  — Bine, rău – răspunse Zagłoba – tu nu trebuie să-i pierzi din ochi. Tu eşti femeie şi gândesc că ai să-i fi alături, pentru că femeile totdeauna îşi ating scopurile; ai grijă însă ca să nu-şi bage diavolul codiţa şi să-şi facă mendrele. Atunci ţi-ar fi ruşine că s-a întâmplat cu sprijinul tău.

  Basia începu să se stropşească la jupân Zagłoba, ca o pisicuţă, după care se împotrivi:

  — Domnia Ta te lauzi că în tinereţe ai fost turc şi crezi că oricine e la fel!… Dar Azja nu-i aşa!

  — Nu e turc, e doar tătar. Bine-ţi mai stă să răspunzi de dragostea tătarului!

  — Amândoi se gândesc mai mult la suferinţa lor, la durerea lor grozavă… Iar Ewka e o fată cinstită.

  — Numai că are o faţă, de parcă i-ar fi scris cineva pe frunte: „Uite-mi gura!” A! e ca o stăncuţă. Ieri am băgat de seamă că dacă se întâmplă să stea la masă înaintea unui flăcău chipeş, răsuflă cu atâta foc, încât împinge mereu talerul la o parte, fiind nevoită să-l tragă iar spre ea. Îţi spun eu că e tare rea de muscă!

  — Domnia Ta vrei să plec de-aici?

  — Nu pleci tu când e vorba de peţit. Te cunosc eu şi ştiu că n-ai să pleci! E însă cam devreme să te apuci de peţit, fiindcă asta e îndeletnicirea femeilor în vârstă. Jupâneasa Boska îmi spunea ieri că atunci când te-a văzut întorcându-te de la încăierare în nădragi te-a luat drept feciorul jupânesei Wołodyjowska, care învaţă să lupte pe lângă gard. Ţie nu-ţi place să fii aşezată, dar pesemne că nici aşezarea nu vrea să se lipsească de tine, lucru care se vede numaidecât din făptura-ţi plăpândă. Parcă eşti un ştrengar, pe legea mea! Ehe, femeile de-acum nu mai seamănă cu cele de altădată. Pe vremea mea, când se aşeza o femeie, apoi scârţâia laviţa sub ea, ca şi când ar fi călcat cineva pe coada unui câine, pe când tu poţi să călăreşti fără şa pe o pisică, fără ca animalul să te simtă ca pe o povară… Se mai spune că nevestele care se apucă să peţească nu mai au copii.

  — Se spune într-adevăr aşa? întrebă micul viteaz neliniştit.

  Dar jupân Zagłoba începu să râdă, iar Basia îşi lipi obrăjorul trandafiriu de faţa soţului şi-i spuse cu jumătate de glas:

  — Michałek! O să mergem odată la Częstochowa să ne rugăm Sfintei Fecioare şi toate vor fi bine!

  — E cel mai bun mijloc – zâmbi Zagłoba.

  Cei doi soţi se îmbrăţişară îndată, apoi Basia zise:

  — Acum hai să vorbim de Azja şi Ewunia. Cum să-i ajutăm? Noi suntem fericiţi, de ce să nu fie şi ei?

  — După ce va pleca Nowowiejski, o să le fie şi lor mai bine – spuse micul cavaler. Cu el le-ar fi cu neputinţă să se vadă, mai ales că Azja îl urăşte pe bătrân. Dacă şleahticul i-ar da-o pe Ewka, poate că ar uita vechea ranchiună şi ar începe să ţină unul la altul, ca socru şi ginere ce s-ar afla. După cum mă duce mintea pe mine, greutatea nu e să-i apropiem pe cei doi tineri, că ei se iubesc şi aşa, ci să-l câştigăm pe bătrân.

  — E un om tare aspru! spuse jupâneasa Wołodyjowska.

  La care Zagłoba:

  — Baśka, închipuie-ţi că ai o fiică şi trebuie s-o dai după un tătar!

  — Azja e cneaz! răspunse Basia.

  — Nu tăgăduiesc că Tuhai-bei se trăgea dintr-un sânge ales, dar uite că şi Hassling era şleahtic, dar Krzysia Drohojowska nu l-ar fi luat, dacă nu devenea polonez.

  — Atunci străduiţi-vă să-l faceţi şi pe el polonez!

  — Nu e chiar atât de uşor! Chiar dacă i-ar da cineva blazonul lui, e nevoie să fie întărit în seim, iar pentru asta trebuie timp şi protecţie.

  — Protecţia s-ar găsi ea, dar e mai rău că nu prea avem timp. Hatmanul l-ar ajuta pe Azja, că el ţine foarte mult la oşteni. Michał, scrie-i hatmanului! Vrei să-ţi aduc cerneală, pene, hârtie? Scrie-i numaidecât! Iţi aduc repede tot ce-ţi trebuie, şi lumânare, şi pecetea, dar tu apucă-te şi scrie fără întârziere.

  Wołodyjowski începu să râdă:

  — Dumnezeule atotputernic! spuse – te-am rugat să-mi dai o soţie aşezată, cu mintea limpede, şi tu mi-ai dat o vijelie.

  — Vorbeşte tu aşa, vorbeşte; că dacă am să mor eu…!

  — A, fire-ai să fii tu! strigă repede micul viteaz. Fire-ai să fii! Ptiu! bate-n lemn.

  Apoi se întoarse către jupân Zagłoba:

  — Domnia Ta nu ştii niscaiva cuvinte împotriva farmecelor?

  — Ba ştiu şi le-am şi rostit! răspunse Zagłoba.

  — Scrie! strigă Basia, că nu mai am răbdare!

  — Aş scrie şi douăzeci de scrisori, numai să-ţi fac plăcere, deşi nu prea ştiu la ce-ar folosi, pentru că nici hatmanul nu poate face nimic, iar protecţia e bună numai la vremea potrivită. Dragă Basia, jupâniţa Nowowiejska ţi-a destăinuit, foarte bine, dar cu Azja n-ai vorbit nimic şi nici până acum nu ştii dacă-i poartă dragoste Ewuniei.

  — Na-ţi-o bună! Cum să nu-i poarte, dată a sărutat-o în magazie!

  — Suflet de aur! rosti Zagłoba râzând. Parcă ai fi un copil nou-născut, numai că dai din gură mai bine. Scumpa mea, dacă eu şi Michał am vrea să ne căsătorim cu toate câte s-a întâmplat să le sărutăm, ar trebui să primim numaidecât credinţa lui Mahomed şi eu să fiu padişah, iar el hanul Crimeii, nu-i aşa Michał?

  — Pe Michał l-am mai bănuit o dată când încă nu eram soţia lui! spuse Basia.

  Şi, apropiindu-i degeţelul de ochi, începu să se hârjonească:

  — Aha, mişcă din mustăcioară, mişcă! Nu tăgăduieşti! Ştiu eu ce ştiu! şi tu ştii!… la Ketling…!

  Micul viteaz mişca într-adevăr din mustăţi ca să arate că nu-i pasă şi în acelaşi timp să-şi ascundă tulburarea, în sfârşit, vrând să-i îndrepte luarea-aminte spre altceva, spuse:

  — Aşa că nu ştii dacă Azja e îndrăgostit de Nowowiejska.

  — Aşteptaţi puţin, am să-l iau la întrebări între patru ochi. Dar e îndrăgostit! Trebuie să fie îndrăgostit! Altfel nu mai vreau să ştiu de el!

  — Pe legea mea! E gata să-l forţeze s-o iubească! se minună Zagłoba.

  — Am să-l şi forţez, să ştiu că trebuie să vorbesc numai cu el în fiecare zi!

  — Mai întâi cercetează-l – o îndemnă micul viteaz. E cu putinţă să nu recunoască dintr-odată, că e cam sălbatic. Dar nu-i nimic! încetul cu încetul ai să te împrieteneşti tot mai mult cu el, ai să-l cunoşti mai bine, ai să-l înţelegi şi abia atunci vei şti ce să faci.

  Micul cavaler se întoarse iarăşi către jupân Zagłoba:

  — Ea pare uşuratică, dar are mintea pătrunzătoare!

  — Caprele sunt iuţi de obicei! zise jupân Zagłoba cu gravitate.

  Vorbirea le fu întreruptă de jupân Bogusz care dădu buzna ca o furtună şi abia apucă să sărute mâna Basiei, că şi începu să strige:

  — A, nimeri-l-ar ghiulelele pe Azja ăsta! Toată noaptea n-am putut să închid ochii, potopi-l-ar pădurea!

  — Cu ce s-a făcut vinovat Azja faţă de Domnia Ta? întrebă Basia.

  — Domniile Voastre, ştiţi ce-am făcut noi ieri?

  Şi jupân Bogusz îşi holbă ochii şi începu să se uite la cei de faţă:

  — Ei, ce?

  — Istoria! Pe legea mea! că nu mint deloc.

  — Ce istorie?

  — Istoria Republicii. E pur şi simplu un om mare. Jupân Sobieski va rămâne şi el mirat când am să-i înfăţişez gândurile lui Azja. Domniile Voastre, vă repet, e un om mare şi îmi pare tare rău că nu mi-e îngăduit să spun mai mult; sunt sigur că v-aţi mira şi Domniile Voastre, cum m-am mirat şi eu. Vă spun doar că dacă va izbuti în ceea ce vrea să întreprindă, atunci numai Dumnezeu ştie până unde va ajunge!

  — De pildă? întrebă Zagłoba. Va ajunge hatman?

  Jupân Bogusz îşi puse mâinile în şold:

  — Întocmai! va ajunge hatman! îmi pare rău că nu pot să vă spun mai mult… are să ajungă hatman şi basta!

  — Poate peste câini? sau va umbla în urma boilor? Văcarii îşi au şi ei hatmanii lor! Ptiu! Ce vorbe-ţi ies din straja gurii, jupâne stolnic? Că e fiul lui Tuhai-bei, foarte bine, dar dacă el o să ajungă hatman, apoi eu ce-o să ajung? Dar Michał, dar Domnia Ta? Te pomeneşti că după Crăciun o să luăm locul celor trei crai, aşteptând ca Gaspar, Melchior şi Baltazar să se lepede de coroane. Pe mine cel puţin m-a uns şleahta mare cârmuitor de oşti şi numai din prietenie i-am lăsat această cinste lui jupân Pawel{125}, însă, pe legea mea! prevestirile Domniei Tale nu le înţeleg deloc!

  — Iar eu îţi spun Domniei Tale că Azja e un om mare!

  — N-am spus eu? se bucură Basia, întorcându-se spre uşa prin care intrau ceilalţi oaspeţi din staniţă.

  Întâi intrară jupâneasa Boska cu Zosia cea cu ochii azurii şi jupân Nowowiejski cu Ewunia care, după o noapte aproape nedormită, arăta mai proaspătă şi mai atrăgătoare decât de obicei. Dormise prost pentru că o neliniştiseră visuri ciudate; îl visase pe Azja, numai că mai frumos şi mai stăruitor ca altădată. Ewka roşea ca racul când îşi aducea aminte de el, părându-i-se că toţi îi vor ghici visul când îi vor vedea ochii.

  Dar nu se uita nimeni la ea, deoarece începură să-i dea bineţe polcovnicesei, după care jupân Bogusz se porni iarăşi să laude însuşirile şi măreţia predestinării lui Azja, iar Basia era bucuroasă că Ewka şi jupân Nowowiejski trebuiau să asculte şi ei.

  Bătrânul şleahtic se mai potolise de când se întâlnise prima dată cu tătarul; acum era mult mai liniştit. Nu mai pretindea că e omul lui. La drept vorbind, descoperirea că Azja e un cneaz tătar, fiul lui Tuhai-bei, îl tulburase şi pe el destul de mult. De asemenea, ascultase cu admiraţie când se vorbise despre vitejia lui neobişnuită şi despre faptul că hatmanul îi încredinţase o însărcinare atât de însemnată, cum era atragerea în slujba Republicii a tuturor lipcanilor şi ceremişilor. Lui jupân Nowowiejski i se părea uneori că e vorba de cu totul altceva, atât de mult crescuse Azja şi în ochii lui.

  Iar jupân Bogusz repeta întruna, luându-şi o înfăţişare de mare taină:

  — Asta nu înseamnă nimic faţă de câte-l aşteptă, dar nu mi-e îngăduit să spun mai multe.

  Când văzu însă că ceilalţi clătinau din cap cu îndoială, strigă:

  — Cei mai mari oameni din Republică sunt acum hatmanul Sobieski şi acest fiu al lui Tuhai-bei!

  — Pentru Dumnezeu! întrebă jupân Nowowiejski, pierzându-şi răbdarea – o fi cneaz sau n-o fi, dar ce poate să ajungă el în această Republică, de vreme ce nu este nici măcar şleahtic şi n-are nici dreptul de împământenire?

  — Hatmanul o să-i întărească zece asemenea drepturi! strigă Basia.

  Jupâniţa Ewka asculta aceste laude cu ochii aproape închişi şi cu inima bătând să-i spargă pieptul. E greu de ştiut dacă ar fi bătut tot aşa de tare şi pentru bietul şi sărmanul Azja, cum bătea pentru Azja marele oştean şi om de viitor. Noua strălucire o copleşea, iar amintirea sărutărilor de odinioară şi visele de acum făceau să-i treacă fiori de plăcere prin trupul feciorelnic.

  „E atât de mare şi se bucură de atâta faimă! se gândea Ewka. Ce să te mai miri că e iute ca focul”.

  CAPITOLUL XXX.

  ÎN ACEEAŞI ZI BASIA ÎL LUĂ pe tătar la întrebări. Prevenită în legătură cu sălbăticia lui Azja şi ascultând de sfatul soţului, se hotărî să nu se arate prea stăruitoare de la început.

  Cu toate acestea, abia se ivi înaintea ei, că-l şi întrebă de-a dreptul:

  — Jupân Bogusz zice că Domnia Ta eşti un om însemnat, dar eu gândesc că nimeni, oricât de însemnat ar fi, nu se poate feri de dragoste.

  Azja îşi lăsă pleoapele peste ochi şi îşi înclină fruntea.

  — Domnia Ta ai dreptate! încuviinţă.

  — Vezi, Domnia Ta, în asemenea împrejurări inima începe deodată să bată, şi gata!

  Spunând acestea, Basia începu să-şi scuture ciuful cânepiu şi să clipească din ochi, vrând să arate că şi ea se pricepe foarte bine la treburi din astea şi că socoteşte că-i vorbeşte unui ageamiu. Azja îşi înălţă capul şi învălui cu privirea această făptură minunată. Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă ca acum, când ochişorii îi străluceau de curiozitate şi vioiciune, iar faţa îmbujorată, de copilă, se ridica spre el plină de zâmbete.

  Cu cât citea mai multă nevinovăţie pe chipul ei, cu atât îl atrăgea mai puternic, cu atât mai mult creşteau poftele în el, dragostea îl stăpânea mai cu putere şi-l îmbăta ca vinul, îndepărtându-i orice altă dorinţe. Nu mai voia decât s-o smulgă de lângă soţul ei, s-o răpească doar pentru el, s-o strângă la piept o veşnicie, să-şi lipească buzele de gura ei, să-i simtă braţele încolăcindu-i gâtul şi s-o iubească, s-o iubească asemenea unui nebun, de-ar fi să piară şi el, şi ea.

  La acest gând, lumea începu să se învârtească în jurul lui; pofte tot mai cutezătoare se târau din peşterile sufletului său, cum ies şerpii din crăpăturile stâncilor; era însă un om cu o mare stăpânire de sine,.aşa că-şi spuse: „Nu e încă timpul!” şi îşi ţinu inima în puterea voinţei, ca pe un armăsar focos în strânsoarea arcanului.

  Stătea înaintea ei, chipurile rece, cu toate că gura şi ochii erau cuprinse de vâlvătaie, iar pupilele-i prăpăstioase spuneau tot ce nu putea să-i mărturisească buzele strânse.

  Baśka însă, având sufletul curat ca apa de izvor şi mintea preocupată de cu totul altceva, nu înţelesese graiul acesta mut; în clipa aceea tocmai se gândea ce să-i mai spună tătarului, aşa că, ridicându-şi un deget, îi zise:

  — Nu sunt puţini cei care poartă în inima lor o dragoste ascunsă, despre care nu îndrăznesc să vorbească nimănui, dar dacă şi-ar descărca sufletul poate că ar afla lucruri care să-i bucure.

  Faţa lui Azja se întunecă; un timp o nădejde nebunească îi trecu prin cap ca un fulger, dar îşi ţinu firea şi întrebă:

  — Domnia Ta despre ce doreşti să vorbim?

  — Alta în locul meu – răspunse Basia – ţi-ar spune de-a dreptul că femeile sunt tare nerăbdătoare şi nesăbuite, dar eu nu sunt aşa. De ajutat, te-aş ajuta din toată inima, dar nu pretind să mărturiseşti numaidecât; eu îţi spun Domniei Tale numai atâta: nu te ascunde şi vino la mine când vrei, fiindcă am vorbit şi cu bărbatul meu; încet-încet Domnia Ta ai să te obişnuieşti, ai să vezi că-ţi vreau binele şi ai să ştii că nu te întreb doar aşa, fără nici o noimă, ci dintr-o compătimire adâncă, iar dacă vreau să vă ajut, apoi trebuie să fiu sigură şi de simţămintele Domniei Tale. Domnia Ta se cuvine să le arăţi cel dintâi; dacă Domnia Ta ai să mi te destănuieşti mie, poate că şi eu am să-ţi spun câte ceva.

  Fiul lui Tuhai-bei înţelese pe dată cât de deşartă-i fusese nădejdea care-i fulgerase prin minte şi ghici numaidecât că e vorba de Ewka Nowowiejska; toate blestemele care se îngrămădiseră în sufletul lui împotriva familiei întregi i se îmbulziră pe buze. Ura izbucni în el ca o flacără, cu atât mai mare cu cât înainte se lăsase legănat de alte visuri. Dar se înfrână. Avea nu numai o mare stăpânire de sine, ci şi viclenia oamenilor din Răsărit. Îşi dădu seama că dacă-l va împroşca cu noroi pe Nowowiejski nu se va mai bucura de bunăvoinţa Basiei şi nu va putea s-o vadă în fiecare zi, dar pe de altă parte simţea că cel puţin acum nu este în stare s-o mintă pe fiinţa dragă împotriva inimii şi să-i spună că iubeşte pe alta.

  Zbuciumul lăuntric, chinurile care-i sfâşiau sufletul îl făcură să se arunce deodată la picioarele Basiei şi să înceapă a i le săruta spunând:

  — În mâinile Domniei Tale îmi încredinţez inima, în mâinile Domniei Tale îmi pun soarta mea. Nu-mi doresc să fac decât ce-mi porunceşti Domnia Ta, altă voinţă nu vreau să cunosc. Domnia Ta fă cu mine ce vrei! Viaţa mea se scurge în veşnică suferinţă, nefericitul de mine! Îndură-te de mine, Domnia Ta! Să ştiu că mi se va pierde urma, că voi pieri!

  Începu să geamă, fiindcă simţea o durere nemărginită şi poftele nemărturisite îl ardeau ca o flacără vie. Basia socoti că în vorbele lui răbufnea patima îndelung tăinuită, dragostea lui pentru Ewka, aşa că fu cuprinsă de milă şi două boabe de lacrimi îi străluciră în ochi.

  — Ridică-te, Azja! îi spuse tătarului îngenuncheat. Eu ţi-am arătat întotdeauna bunăvoinţă şi vreau să te ajut şi acum; Domnia Ta te tragi dintr-un sânge ales şi mai mult ca sigur că pentru meritele Domniei Tale vei căpăta dreptul de împământenire, iar jupân Nowowiejski se va lăsa convins, fiindcă şi el te priveşte cu alţi ochi. Cât despre Ewka…

  Basia se sculă de pe laviţă, îşi înălţă feţişoara îmbujorată, zâmbitoare şi, ridicându-se în vârful degetelor, şopti la urechea lui Azja:

  — Ewka te iubeşte!

  Faţa tătarului se încreţi ca de turbare; îşi apucă moţul cu amândouă mâinile şi, uitând de mirarea pe care putea s-o stârnească asemenea strigăte, repetă de câteva ori cu glas răguşit:

  — Allah! Allah! Allah!

  Apoi se năpusti afară.

  Basia privi o clipă în urma lui; strigătul n-o uimi prea mult, întrucât îl auzise şi la oştenii polonezi, dar văzând răbufnirea tânărului lipcan, îşi spuse în gând: „E o adevărată vâlvătaie! E nebun după ea!”

  După care alergă ca o vijelie să dea seamă soţului, lui jupân Zagłoba şi Ewei. Pe Wołodyjowski îl găsi în cancelarie, ocupat cu condicele steagurilor din întăritura de la Chreptiów. Stătea şi scria, dar ea dădu buzna peste ei şi strigă:

  — Ştii că am vorbit cu el? Mi-a îngenuncheat la picioare! E nebun după ea!

  Micul oştean lăsă pana din mână şi începu să se uite la Basia. Era atât de vioaie şi de frumoasă, încât ochii începură să-i strălucească şi să-i râdă la ea, apoi braţele i se întinseră spre ea. Basia însă se apără în glumă şi repetă încă o dată:

  — Azja e nebun după Ewka!

  — Cum sunt şi eu după tine! răspunse micul viteaz, îmbrăţişând-o cu putere.

  În aceeaşi zi jupân Zagłoba şi Ewka Nowowiejska aflară cum se desfăşurase în amănunt discuţia cu Azja. Inima jupâniţei se lăsă în seama acestui simţământ dulce, bătând ca un ciocan la gândul primei întâlniri; era şi mai tulburată când îşi închipuia ce se va întâmpla când vor rămâne singuri. Vedea de pe acum chipul smead al lui Azja îngenuncheat la picioarele ei şi-i simţea sărutările pe mâini şi acea moleşeală în timpul căreia capul fecioarei se pleacă pe umărul drag, iar buzele şoptesc:

  — Şi eu te iubesc!

  Deocamdată, tulburată şi neliniştită, sărută mâinile Basiei, privind mereu spre uşă să vadă dacă nu apare făptura întunecată, dar frumoasă, a fiului lui Tuhai-bei.

  Azja nu se arătă în întăritură, fiindcă venise la el Halim, bătrâna slugă a tatălui său, acum mârzac de seamă printre tătarii dobrogeni.

  Halim nu se mai ferea de nimeni, fiindcă la Chreptiów se ştia că e mijlocitor între Azja şi rotmiştrii lipcanilor şi ceremişilor care trecuseră în slujba sultanului. Amândoi se închiseră numaidecât în cvartirul lui Azja, unde Halim, făcând plecăciunile cuvenite feciorului lui Tuhai-bei, îşi încrucişă braţele şi aşteptă întrebările cu capul plecat.

  — Scrisori ai? îl cercetă Azja.

  — N-am nici o scrisoare, effendi. Am poruncă să spun totul prin viu grai!

  — Atunci vorbeşte!

  — Războiul e hotărât! La primăvară trebuie să ne ducem cu toţii lângă Adrianopol. Bulgarii au şi primit poruncă să care fânul şi orzul acolo.

  — Şi hanul unde se va afla?

  — Hanul va porni drept asupra Ucrainei, prin Câmpiile Sălbatice la Dorosz.

  — Ce se aude prin locurile de iernat?

  — Se bucură toţi că va fi război şi abia aşteaptă să vină primăvara, fiindcă, deşi iama abia a început, sunt lipsuri mari în tabere.

  — Adevărat, sunt lipsuri mari?

  — S-au prăpădit o groază de cai. La Białogród unii au ajuns să se vândă robi, ca să dureze până la primăvară. S-au prăpădit o mulţime de cai, effendi, astă-toamnă a fost iarbă puţină în stepă. A uscat-o soarele.

  — Au auzit de fiul lui Tuhai-bei?

  — Am spus atâta cât mi-ai îngăduit să spun. Lipcanii şi ceremişii au împrăştiat vestea, dar nimeni nu ştie care-i adevărul. Se mai vorbeşte şi că Republica vrea să le dea slobozenie şi pământ şi să-i cheme să slujească sub flamura feciorului lui Tuhai-bei. Toate aulurile sărace au început să fiarbă când au auzit. Vror, effendi, vror! Numai că alţii le spun că nu-i nimic adevărat, că Republica îşi va trimite oştile asupra lor, iar fiul lui Tuhai-bei nici nu se află. Au fost pe la noi şi nişte negustori de la Crîm, care ne-au spus că şi acolo se zvoneşte că vlăstarul lui Tuhai-bei ar exista, şi lumea se frământă. Dar alţii tăgăduiesc şi-i ţin în frâu pe ceilalţi. Dacă s-ar auzi că Luminăţia Ta îi chemi să le dai slobozenie, pământ şi slujbă, s-ar aduna ca furnicile… Numai să-mi fie îngăduit să vorbesc…

  Faţa lui Azja se lumină de mulţumire şi începu să umble cu paşi mari prin încăpere, apoi zise:

  — Halim, fii bine-venit sub acoperişul meu! Stai şi mănâncă!

  — Sunt câinele şi sluga ta, effendi – răspunse bătrânul tătar.

  Fiul lui Tuhai-bei bătu din palme şi intră un lipcan slujitor care, după ce ascultă porunca, aduse mâncarea: horilcă, pâine, came afumată, ceva bacalii şi câţiva pumni de seminţe de dovleac – delicatesă îndrăgită de toţi tătarii, alături de seminţele de floarea-soarelui.

  — Prieten îmi eşti, nu slugă – spuse Azja după ieşirea lipcanului – fii bine-venit, pentru că îmi aduci veşti bune; stai şi mănâncă.

  Halim începu să mănânce şi nu mai vorbiră nimic până nu sfârşi; înfulecă însă la repezeală şi se uită la Azja, aşteptând ca acesta să-l întrebe.

  — Aici s-a aflat cine sunt – spuse în cele din urmă fiul lui Tuhai-bei.

  — Şi ce s-a întâmplat, effendi.

  — Nimic. Acum mă respectă şi mai mult. Tot trebuia să le spun când mă apucam de treabă. Am mai amânat, fiindcă aşteptam veşti de la urdii şi voiam ca hatmanul să afle cel dintâi, dar a venit Nowowiejski şi m-a recunoscut.

  — Tânărul? întrebă Halim speriat.

  — Bătrânul, nu tânărul. Alah mi i-a trimis pe toţi aici, că e şi fata cu el. Lovi-i-ar damblaua. Să ajung eu hatman şi am să-mi fac eu de joacă cu ei. Acum mi-o peţesc pe fată, bine? în harem e nevoie şi de roabe!

  — Bătrânul te îmbie?

  — Nu!… Ea!… Crede că nu ea mi-e dragă, ci cealaltă.

  — Effendi! rosti Halim ploconindu-se – eu sunt robul casei tale şi n-am dreptul să vorbesc în faţa ta; dar eu te-am recunoscut printre lipcani, eu ţi-am destăinuit la Bracław cine eşti şi de atunci te slujesc cu credinţă; eu le-am spus şi celorlalţi să te socotească drept stăpânul lor, dar cu toate că ţin şi ei la tine, nimeni nu te are drag ca mine, îmi este îngăduit să vorbesc?

  — Vorbeşte!

  — Tu trebuie să te fereşti de micul viteaz. E aprig la mânie şi e cunoscut până la Crîm şi în Dobrogea.

  — Halim, tu ai auzit de Chmielnicki?

  — Am auzit şi asta s-a întâmplat la Tuhai-bei, care a mers la război cu Chmielnicki împotriva leşilor, a distrus cetăţi, a luat avuţii şi…

  — Ştii însă că Chmielnicki i-a luat-o pe Czaplińska lui Czapliński, el singur i-a luat-o şi a avut copii cu ea? Ei şi? S-a iscat războiul şi toate oştile hatmanului, ale regelui, ale Republicii nu i-au smuls-o înapoi. El i-a bătut şi pe hatmani, şi pe rege, şi pe Republică, pentru că l-a ajutat părintele meu şi afară de asta el era hatmanul cazacilor. Eu cine voi fi? Hatmanul tătarilor. Trebuie să-mi dea pământuri bogate şi vreau oraş pentru reşedinţă, iar în jurul oraşului se vor aşeza aulurile în locuri mănoase, iar în auluri vor sta tătarii cu săbiile, multe arcuri şi multe săbii! Atunci am s-o răpesc pe această frumoasă şi am să mi-o fac soţie şi jupâneasă de hatman în oraşul meu; cine va fi mai tare? Eu! Cine va ridica pretenţii asupra ei? Micul viteaz!… Dacă va mai trăi!… Şi apoi, chiar dacă va trăi şi va urla ca lupul, chiar dacă-şi va înfăţişa plângerea regelui însuşi, tu gândeşti că ei vor începe un război cu mine pentru o cosiţă bălaie? Au avut un asemenea război şi jumătate din Republică a fost pârjolită. Cine-mi va ţine piept? Hatmanul? Atunci am să mă unesc cu cazacii, am să leg frăţie cu Dorosz şi am să închin ţara sultanului. Eu sunt al doilea Chmielnicki, mai bun decât el, în mine îşi are sălaşul un leu! Dacă mă vor lăsa s-o iau, am să-i slujesc, am să-i bat pe cazaci, am să-i bat pe han şi pe sultan, iar dacă nu, am să calc tot Lehistanul în picioarele cailor, am să-i iau în sabie pe hatmani, am să te împrăştii oştile, am să le ard târgurile şi am să le pierd oamenii, eu, fiul lui Tuhai-bei, eu, leul…!

  Ochii lui Azja se umplură de o lumină roşie, colţii albi începură să-i lucească asemenea lui Tuhai-bei; îşi ridicase un braţ şi scutura pumnul ameninţător către miazănoapte; era măreţ, înfricoşător şi frumos, aşa că Halim începu să-i facă plecăciuni şi să repete încet:

  — Allah kerim! Allah kerim!{126}

  Mult timp domni tăcerea. Fiul lui Tuhai-bei se linişti treptat, apoi spuse:

  — Bogusz a venit aici. Lui i-am destăinuit puterea şi planul meu ca în Ucraina, alături de cazaci, să se statornicească şi tătarii care să-şi aibă hatmanul lor, ca şi zaporojenii.

  — Şi el a încuviinţat?

  — Şi-a luat capul în mâini şi mai că s-a înclinat înaintea mea, iar a doua zi a şi plecat repede la hatman să-i împărtăşească vestea fericită.

  — Effendi! întrebă Halim sfios – şi dacă Marele Leu nu va încuviinţa?

  — Sobieski?

  — Întocmai.

  Lumina aceea roşie începu să lucească iarăşi în ochii lui Azja, dar totul nu dură decât o clipită.

  Faţa i se potoli pe dată, apoi se aşeză pe laviţă şi, sprijinindu-şi capul în mâini, căzu adânc pe gânduri.

  — În mintea mea am cântărit – răspunse în sfârşit – ce poate să spună marele hatman când va afla vestea bună de la Bogusz. Hatmanul e prea inteligent ca să nu încuviinţeze. Hatmanul ştie că la primăvară va avea loc războiul cu turcul, pentru care Republica n-are nici bani, nici oameni, iar când şi Doroszeńko va trece cu cazacii de partea sultanului, o nimicire cumplită se poate abate asupra întregului Lehistan, cu atât mai mult cu cât nici regele şi nici stările nu cred totul cu luare-aminte, ştiu totul şi Bogusz nu va tăinui faţă de mine ce se vorbeşte la curtea hatmanului. Jupân Sobieski este un mare bărbat, el va încuviinţa, căci ştie că atunci când tătarii vor veni aici în slobozenie şi li se va da pământ, la Crîm şi în stepele dobrogene poate să înceapă războiul între fraţi, care va slăbi puterea urdiilor, iar sultanul va trebui să se gândească mai întâi cum să liniştească acea răzmeriţă… Între timp, hatmanul va avea vreme să se pregătească mai temeinic, iar cazacii şi Dorosz vor şovăi în credinţa lor faţă de sultan. E singura scăpare pentru Republica atât de slăbită, încât până şi întoarcerea câtorva mii de lipcani înseamnă foarte mult. Hatmanul ştie asta, hatmanul e înţelept şi va încuviinţa…

  — Effendi, mă închin înaintea înţelepciuni tale – răspunse Halim – dar ce se va întâmpla dacă Allah îi va întuneca mintea Marelui Leu sau dacă satana va face să-i orbească îngâmfarea şi să respingă planul tău?

  Azja îşi apropie chipul sălbatic de urechea lui Halim şi începu să-i şoptească:

  — Tu ai să rămâi aici până când va veni răspunsul de la hatman; nici eu n-am să plec mai înainte la Raszków. Dacă va respinge planurile mele, te voi trimite la Kryczyński şi la ceilalţi. Tu ai să le duci porunca de a se strecura de cealaltă parte a râului până aproape de Chreptiów şi de a se ţine gata, iar eu cu lipcanii am să lovesc garnizoana într-una din nopţi şi am să le trag un perdaf de…

  Aici îşi trecu un deget peste beregată şi adăugă:

  — Kęsim! kęsim! kęsim!

  Halim îşi ascunse capul între umeri şi pe faţa lui animalică flutură un zâmbet prevestitor de rele.

  — Allah! Şi Micul Şoim… aşa-i?

  — Lui, în primul rând!

  — Şi după aceea trecem în pământurile sultanului?

  — Da… dar cu ea!

  CAPITOLUL XXXI.

  IARNA GEROASA ACOPERI PĂDURILE cu o chiciură groasă şi umplu râpele până sus cu nămeţii spulberaţi, astfel că tot ţinutul semăna cu o întindere albă. Se abătură pe neaşteptate viscole puternice, în timpul cărora oameni şi turme pieiră sub linţoliul de zăpadă, drumurile deveniră înşelătoare şi primejdioase, dar jupân Bogusz se forţa din răsputeri să ajungă la Jaworów spre a-i împărtăşi hatmanului cât mai curând gândurile măreţe ale lui Azja. Şleahtic din ţinuturile mărginaşe de răsărit, crescut în groaza continuă de cazaci şi tătari, preocupat de gândul primejdiilor care ameninţau Republica din partea răzvrătiţilor, a ceambulurilor jefuitoare şi a puterii otomane, vedea în aceste planuri izbăvirea ţării şi credea că hatmanul divinizat de toată lumea de aici nu va şovăi o clipă când va fi vorba de sporirea forţelor Republicii, aşa că înainta cu bucuria în suflet fără să ţină seama de viscol, de drumurile acoperite cu nămeţi.

  Ajunse la Jaworów într-o duminică, odată cu zăpada, şi aflându-l pe hatman, dădu poruncă să fie vestit numaidecât de venirea lui, cu toate că fu prevenit să hatmanul e ocupat ziua şi noaptea cu scrierea şi trimiterea scrisorilor, neavând vreme aproape nici să mănânce. În pofida tuturor aşteptărilor, hatmanul ceru să fie chemat îndată. Aşa că după ce aşteptă puţin printre curteni, bătrânul oştean făcu o plecăciune adâncă înaintea căpeteniei sale.

  Îl găsi pe jupân Sobieski foarte schimbat, cu obrazul supt de griji; aceştia erau anii cei mai grei din viaţa lui. Numele lui nu răsunase încă până la toate marginile lumii creştine, deşi în Republică îl înconjura faima unui mare conducător de oşti şi înverşunat al osmanlâilor.

  Datorită acestei faime i se încredinţase mai de mult buzduganul de mare hatman şi apărarea hotarului de răsărit, dar rangul de hatman nu fusese însoţit nici de oşti şi nici de bani. Cu toate acestea, izbânzile se ţinuseră până acum pe urmele lui, cum se ţine umbra după om. Cu o mână de oşteni bătuse la Podhajce, cu o mână de oşteni trecuse ca o flacără de-a lungul şi de-a latul Ucrainei, prefăcând în pulbere ceambuluri de mii de tătari, cucerind târgurile apărate ale răzvrătiţilor, răspândind pretutindeni spaima la auzul numelui de polonez. Acum însă, nefericita Republică era ameninţată cu război de una dintre cele mai înfricoşătoare puteri din acea vreme – întreaga lume musulmană. Pentru Sobieski nu mai era o taină că atunci când Doroszeńko îi oferise sultanului Ucraina şi pe cazaci, acesta făgăduise să ridice Turcia, Asia Mică, Arabia, Egiptul până hăt! la mijlocul Africii, să vestească războiul sfânt şi el însuşi să ceară Republicii un nou paşalâc. Nimicirea se înălţa ca o pasăre de pradă deasupra Ruteniei întregi, iar în acest timp, în Republică stăpânea neorânduiala, şleahta se ridica în apărarea regelui nătâng pe care-l alesese şi, adunată în tabere potrivnice, era gata să pornească războiul civil.

  Ţara, vlăguită de luptele încheiate nu prea de mult şi de cetele şleahticilor înarmaţi, sărăcise; peste tot domnea zavistia şi lipsa de încredere rodea inimile. Nu voia nimeni să creadă într-un război cu puterea mahomedană şi marele conducător era bănuit că răspândeşte înadins asemenea zvonuri, ca să abată luarea-aminte de la treburile dinăuntru. Ba mergeau până acolo încât îl bănuiau că el însuşi e gata să-i cheme pe turci pentru a-şi asigura izbânda susţinătorilor săi; îl socoteau de-a dreptul trădător şi, dacă n-ar fi fost oştirea, nu s-ar fi dat în lături să-l tragă în judecată.

  — Iar el, în faţa năvalei care avea să urnească dinspre răsărit mii de neamuri sălbatice, sta fără oştire, cu un pumn de oameni, mai puţini decât slujitorii de la curtea sultanului; fără bani, fără mijloace de luptă cu care să înzestreze cetăţile ruinate, fără nădejdea că va învinge, fără putinţa de a se apăra, fără convingerea că moartea lui, precum odinioară aceea a lui Żółkiewski{127}, va scutura ţara din amorţeală şi-l va trezi pe răzbunător. De aceea, grija se statornicise pe fruntea lui, iar chipul impunător, asemenea romanilor cu fruntea încununată de lauri, purta urmele durerii ascunse şi ale nopţilor nedormite.

  Totuşi, la vederea lui jupân Bogusz, un zâmbet blajin lumină obrazul hatmanului; îşi puse mâinile pe umerii celui care se înclina înaintea lui şi-i zise:

  — Bun venit, oştene, bun venit! Nu mă aşteptam să te văd atât de curând, dar mă bucur cu atât mai mult de asemenea oaspete la Jaworów. De unde vii? De la Kamieniec?

  — Nu, preamărite hatman. Nici n-am trecut pe la Kamieniec, vin drept de la Chreptiów.

  — Ce face acolo micul meu viteaz? E sănătos? A izbutit să cureţe cât de cât codrii de la Uszyca?

  — Codrii sunt atât de paşnici acum, că şi un copil poate să treacă prin ei fără nici o primejdie. Lotrii au fost spânzuraţi, iar în ultimele zile din toată ceata lui Azba-bei n-a rămas picior de om în viaţă. Am sosit acolo chiar în ziua când îl nimiciseră.

  — Îl recunosc pe Wołodyjowski. Numai Rusczyc de la Raszków se poate măsura cu el. Şi ce spun stepele? Sunt veşti proaspete dinspre Dunăre?

  — Sunt, dar nu prea bune. La sfârşitul iernii se va ţine la Adrianopol un mare congressus al oştilor.

  — Asta o ştiu. Acum nu mai pot să fie decât veşti proaste; din ţară, de la Crîm sau de la Stambul, sunt la fel.

  — Nu întru totul, luminate hatman; eu însumi aduc o ştire atât de bună, încât dacă aş fi turc sau tătar, aş cere o răsplată pe măsură.

  — Apoi atunci ai picat din cer! Haide, spune repede şi spulberă-mi supărarea.

  — Luminăţia Ta, am îngheţat atât de rău, că mi-a înţepenit limba în gură.

  Hatmanul bătu din palme şi-i porunci slujitorului să aducă mied. După o clipă fu adus un urcior colbuit şi odată cu el sfeşnice cu lumânări aprinse, căci, deşi era încă devreme, ziua era atât de mohorâtă din pricina norilor încărcaţi de zăpadă, încât în încăperi şi afară parcă se lăsase amurgul.

  Hatmanul turnă şi ciocni cu oaspetele care, înclinându-se adânc, îşi dădu paharul peste cap şi rosti:

  — Cea dintâi noutate e că acel Azja care avea să întoarcă rotmiştrii lipcanilor şi ai ceremişilor în slujba noastră nu se numeşte Mellechowicz, ci e fiul lui Tuhai-bei!

  — Al lui Tuhai-bei? întrebă mirat jupân Sobieski.

  — Întocmai, Luminăţia Ta. S-a descoperit că jupân Nienaszyniec l-a răpit de copil de la Crîm, dar l-a pierdut pe drumul de întoarcere, iar Azja a nimerit la jupân Nowowiejski, unde a crescut fără să ştie că se trage din asemenea părinte.

  — Mi se părea şi mie de mirare că fiind atât de tânăr se bucură totuşi de atâta respect printre tătari. Abia acum înţeleg totul; doar şi cazacii, chiar aceia care ne-au păstrat credinţă, îl socotesc pe Chmielnicki un sfânt şi se mândresc cu el.

  — Întocmai, întocmai! Aşa i-am spus şi eu lui Azja! adăugă jupân Bogusz.

  — Neînţelese sunt căile Domnului – răspunse hatmanul după o vreme. Bătrânul Tuhai-bei a vărsat râuri de sânge în ţara noastră, iar fiul lui ne slujeşte pe noi, cel puţin până acum, cu destulă credinţă, pentru că n-am ştire că i-ar fi venit pofta să guste măririle de la Crîm.

  — Acum? Acum e şi mai credincios, şi aici începe a doua veste în care poate că se află şi puterea şi scăparea ţării noastre zbuciumate. Dumnezeu mi-e martor că din pricina acestei noutăţi n-am ţinut seama de oboseală şi de primejdii, grăbindu-mă s-o împărtăşesc Luminăţiei Tale şi să-ţi mângâi inima.

  — Ascult cu luare-aminte – îl îndemnă jupân Sobieski.

  Bogusz începu să înfăţişeze planurile feciorului lui Tuhai-bei şi le înfăţişă cu atâta înflăcărare, încât deveni cu adevărat convingător. Din când în când, cu mâna-i tremurând de tulburare, îşi turna mied în pocal vărsând peste margini aleasa băutură, şi vorbea, vorbea…

  Pe dinaintea ochilor uimiţi ai marelui hatman se perindau parcă imaginile limpezi ale viitorului: mii, zeci de mii de tătari grăbeau cu neveste, cu copii şi cu turme să ia în stăpânire pământul şi să se bucure de slobozenie; cazacii, înfricoşaţi de această nouă forţă a Republicii, se ploconeau cu umilinţă până la pământ înaintea ei, a regelui şi a hatmanului; în Ucraina nu mai erau răscoale, pe vechile şleauri nu mai năvăleau în Rutenia bulucurile, în schimb, alături de oastea polonă şi cazacă băteau drumurile stepei în sunet de trâmbiţă şi bubuituri de tobe ceambulurile şleahticilor tătari din Ucraina.

  Şi ani după ani veneau arabale încărcate, în ciuda poruncilor hanului şi ale sultanului, cu potop de lume care părăsea asuprirea şi aulurile înfometate pentru drepturile slobozeniei şi pământul bogat în pâine al Ucrainei… Şi forţa, altădată vrăjmaşă, venea în slujba Republicii, Crîmul se golea, hanul şi sultanul scăpau din mâini vechea putere şi-i cuprindea spaima, fiindcă dinspre stepele Ucrainei îi privea ameninţător în ochi noul hatman al şleahtei tătare, străjer şi apărător credincios al Republicii, fiul slăvit al unui tată înfricoşător, tânărul Azja – vlăstarul lui Tuhai-bei.

  Obrajii lui jupân Bogusz deveniră rumeni, se părea că se îmbată de propriile cuvinte, astfel că în cele din urmă îşi ridică amândouă braţele şi strigă:

  — Acestea sunt veştile pe care le aduc! Iată ce a născocit puiul acela de balaur în pustietăţile de la Chreptiów. Acum n-are nevoie decât de încuviinţarea scrisă a Luminăţiei Tale pentru a trimite chemarea la Crîm şi la Dunăre. Luminăţia Ta, chiar dacă fiul lui Tuhai-bei n-ar face altceva decât să işte fierbere printre tătarii de la Crîm şi de la Dunăre, să întărâte hidra războiului civil, să ridice aulurile unele împotriva altora, chiar şi aşa, în ajunul războiului, repet, în ajunul războiului va aduce Republicii un serviciu măreţ şi nemuritor!

  Dar jupân Sobieski umbla cu paşi mari prin încăpere şi tăcea. Chipu-i impunător se întunecase, devenind aproape ameninţător; se plimba întruna şi discuta în sinea lui, nu se ştie cu cine, cu el însuşi sau cu Dumnezeu.

  În cele din urmă, hatmanul păru că se hotărăşte şi se adresă vorbitorului cu astfel de cuvinte:

  — Bogusz, asemenea încuviinţare, asemenea îngăduinţă în scris, dacă aş avea dreptul s-o dau, eu n-am s-o dau cât oi trăi!

  Vorbele căzură atât de grele, de parcă ar fi fost turnate din fier sau plumb, şi-l turtiră pe Bogusz care amuţi, îşi înclină capul şi abia după un timp îngăimă:

  — De ce Luminăţia Ta, de ce…?

  — Am să-ţi răspund mai întâi ca unul dintre cârmuitorii ţării: numele fiului lui Tuhai-bei ar putea într-adevăr certum quantum să-i aducă aici pe tătari, mai ales dacă li se vor făgădui pământ, slobozenie şi privilegii de şleahtici. N-ar veni însă chiar atâţia câţi i s-a năzărit lui. În afară de asta, ar fi o faptă de adevărat nebun: să chemi tătarii în Ucraina, să aşezi aici alt popor, când noi nu suntem în stare să ne descurcăm nici cu cazacii. Zici că între ei se vor isca îndată neînţelegeri şi încăierări, că tătarii vor fi paloş gata pregătit pentru grumazul cazacilor, dar cine poate să ne asigure că acel paloş nu va slobozi şi sânge polonez? Eu pe Azja ăsta nu l-am cunoscut prea bine, dar acum văd că în pieptul lui se ascunde un balaur plin de îngâmfare şi ambiţii, aşa că te întreb iarăşi: cine-ţi garantează că în el nu stă un al doilea Chmielnicki? îi va bate pe cazaci, dar când Republica îi va nemulţumi cu ceva sau va vrea să-l pedepsească pentru nu ştiu care faptă nelegiuită, atunci se vor uni cu cazacii şi va aduce alt furnicar dinspre Răsărit, cum l-a adus Chmielnicki pe Tuhai-bei; e-n stare să se închine chiar sultanului cum i s-a închinat şi Doroszeńko, şi în loc să sporească puterea noastră, va produce o nouă vărsare de sânge, abătând alte nenorociri asupra noastră.

  — Luminăţia Ta, când tătarii vor deveni şleahtici, vor păstra credinţă Republicii.

  — Nu ţi-au ajuns oare lipcanii şi ceremişii? Au fost făcuţi şleahtici de multă vreme şi totuşi au trecut de partea sultanului.

  — Privilegiile lipcanilor n-au fost respectate.

  — Şi ce se va întâmpla dacă şleahta se va împotrivi acestei lărgiri a privilegiilor ei? Cum te lasă mintea şi inima să dai unor gloate sălbatice şi hrăpăreţe, care până acum n-au făcut altceva decât să hărţuiască ţara în fel şi chip, puterea şi dreptul de a-i hotărî soarta, de a alege pe regi şi de a-şi trimite solii în seim? Pentru ce să le dăm asemenea răsplată? Ce nebunie i-a mai trecut prin cap acestui lipcan şi ce duh rău ţi-a întunecat mintea, bătrâne oştean, de te-ai lăsat îmbrobodit şi te-ai încrezut în asemenea înşelătoare năstruşnicie?

  Bogusz îşi plecă ochii şi răspunse cu glasul tremurător:

  — Luminăţia Ta! Am ştiut dinainte că stările se vor împotrivi, dar Azja zice că, după ce se vor aşeza, tătarii n-au să se mai lase alungaţi.

  — Omule! Aşadar el a şi cutezat să ameninţe, ridicând sabia asupra Republicii, şi tu nu ţi-ai dat seama?

  — Luminăţia Ta – răspunse Bogusz deznădăjduit – am putea să nu-i facem şleahtici pe toţi tătarii, îi ridicăm doar pe cei mai de frunte, iar celorlalţi le dăruim numai libertatea; şi aşa vor veni la chemarea fiului lui Tuhai-bei.

  — Atunci nu-i mai bine oare să le dăm libertatea la toţi cazacii? Bătrâne oştean, recunoaşte şi tu că duhul rău ţi-a întunecat mintea.

  — Luminăţia Ta…

  — Să-ţi mai spun una – pan Sobieski îşi încreţi fruntea de leu şi ochii îi străluciră. Chiar dacă totul ar fi aşa cum gândeşti tu, chiar dacă şleahta mi-ar cere să fac asta, câtă vreme mai pot să ţin sabia asta în mână şi pot să fac semnul crucii, n-am să îngădui niciodată! n-am să încuviinţez una ca asta! Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

  — Din care pricină, Luminăţia Ta? repetă Bogusz, frângându-şi mâinile.

  — Pentru că eu nu sunt numai un hatman al Republicii, ci şi al creştinătăţii; pentru că stau de strajă crucii! Chiar dacă zaporojenii ar sfâşia şi mai avan măruntaiele ţării, eu n-am să retez grumazul unui norod creştin, dar aflat în întuneric, cu paloşul păgânului. Făcând aceasta, le-aş spune părinţilor şi strămoşilor noştri, străbunilor mei, cenuşii lor, sângelui şi lacrimilor Republicii de altădată: „Vai, vouă!” Pentru Dumnezeu! dacă ne aşteaptă pieirea, dacă numele noastre s-a hotărât să fie numele unor morţi, măcar să rămână în urma noastră slava şi amintirea slujbei pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o; fie ca urmaşii, văzând crucile şi mormintele noastre să spună: „Aici au apărat creştinătatea şi crucea împotriva credinţei scârbavnice a lui Mahomed până la ultima suflare, până la ultima picătură de sânge, dându-şi viaţa pentru alte neamuri”…Asta-i slujba noastră, Bogusz! Iată fortăreaţa noastră, în care Hristos a înălţat pe ziduri flamura chinurilor sale, şi tu mă îndemni ca eu, oşteanul lui Dumnezeu, căpetenia, să fiu cel dintâi care să deschidă porţile şi să dea drumul lupilor printre oi să le sfârtece?! Pentru noi e mai bine să răbdăm jafurile ceambulurilor, să îndurăm răzvrătirile, e mai bine să purtăm războiul cel cumplit, e mai bine să murim amândoi, să piară întreaga Republică, decât să ne facem numele de ocară, să ne lepădăm de slavă şi să înşelăm paza Domnului!

  Pan Sobieski se îndreptă în toată măreţia sa şi pe chip avea lumina aceea pe care o avusese şi Godefroy de Bouillon când atacase zidurile Ierusalimului cu strigătul: „Aşa vrea Dumnezeu!” Lui jupân Bogusz i se părea că faţa de vorbele înălţătoare ale hatmanului, el şi Azja nu erau decât pulbere, iar planurile înflăcărate ale tânărului tătar se închirciră deodată, înnegrindu-se, şi de veniră în ochii lui Bogusz de-a dreptul neruşinate.

  Ce mai putea să spună după ce hatmanul declarase că e mai bine să moară decât să trădeze slujba lui Dumnezeu? Ce îndreptăţiri să mai aducă? Bietul şleahtic nu mai ştia nici el ce se cuvenea să facă; să se arunce la picioarele hatmanului sau să se bată cu pumnii în piept şi să spună: „Mea culpa, mea maxima culpa!”

  Deodată, dinspre biserica dominicanilor, aflată în apropiere, răsună dangătul clopotelor.

  Când îl auzi, jupân Sobieski zise:

  — Bat pentru vecernie! Bogusz, hai să ne rugăm lui Dumnezeu.

  CAPITOLUL XXXII.

  PE CÂT SE GRĂBISE JUPÂN BOGUSZ venind de la Chreptiów la hatman, pe atât mergea mai încet acum pe drumul de întoarcere. Poposea câte o săptămână-două în fiecare târguşor mai acătării, aşa că petrecu sărbătorile Crăciunului la Lwów şi tot acolo îl găsi şi Anul Nou.

  Ducea într-adevăr cu sine ordinele hatmanului către fiul lui Tuhai-bei, dar pentru că acestea nu se refereau decât la încheierea grabnică a negocierilor cu rotmiştrii lipcani şi porunca uscată, ameninţătoare chiar, de a-şi lăsa planurile baltă, n-avea nici o pricină să se ostenească prea tare, fiindcă şi aşa Azja nu putea să întreprindă nimic printre tătari, neavând la mână întărirea în scris a hatmanului.

  Aşadar, jupân Bogusz întârzie cât putu pe drum, vizitând des bisericile şi căindu-se pentru uşurinţa cu care sprijinise gândurile primejdioase ale lui Azja. În acest timp, îndată după Anul Nou, staniţa de la Chreptiów se umplu de oaspeţi. De la Kamieniec veni Nawiragh, trimisul patriarhului Armeniei, aducând cu el doi anardraţi, teologi pricepuţi din Caffa, şi o mulţime de slujitori. Oştenii se mirară foarte văzând veşmintele lor ciudate: tichii violete şi roşii, şaluri lungi de catifea şi de atlaz, obrazurile negricioase şi încetineala cu care păşeau ca nişte dropii sau ca nişte cocori prin staniţa de la Chreptiów. Veni, de asemenea, jupân Zachariasz Piotrowicz, vestit pentru desele lui călătorii la Crîm sau chiar la Ţarigrad şi cu atât mai mult pentru sârguinţa cu care găsea şi răscumpăra robii prin pieţele din Răsărit; acum îi călăuzea pe Nawiragh şi pe cei doi anardraţi. Wołodyjowski îi înmână îndată suma trebuitoare pentru răscumpărarea lui Boski; pentru că văduva nu avea bani de ajuns, adăugă de la el, iar Basia îşi dădu cerceii cu perle, ca să le ajute pe văduva îndurerată şi pe fermecătoarea Zosia. Mai sosi şi jupân Seferowicz, pretor la Kamieniec, un armean bogat, al cărui frate suferea în robia tătărească, şi două femei, tinere încă şi destul de frumoase, deşi cam negricioase: Neresowiczowa şi Kieremowiczowa. Amândouă îşi căutau soţii luaţi prinşi.

  Cei mai mulţi dintre oaspeţi aveau sufletul mâhnit, erau însă şi unii mai veseli, întrucât preotul Kamiński îşi trimisese la Chreptiów pentru câşlegi, sub supravegherea Basiei, pe nepoata sa, jupâniţa Kamińska, fiica starostelui de vânătoare de la Zwinigrod.

  Într-o bună zi căzu ca un trăsnet din senin şi tânărul Nowowiejski, care, aflând de venirea tatălui său la Chreptiów, îşi luase numaidecât învoire de la jupân Ruszczyc şi se grăbise să-l vadă.

  Tânărul Nowowiejski se schimbase mult în anii din urmă; mai întâi buza de sus i se umbrise cu o mustăcioară scurtă şi deasă care nu-i acoperea dinţii albi, ca de lup, dar era frumoasă şi răsucită. În al doilea rând, fusese întotdeauna destul de voinic, dar acum ajunsese un adevărat uriaş. Se părea că o claie de păr atât de des şi de încâlcit poate să crească numai pe asemenea cap uriaş, iar un cap atât de mare îşi poate afla sprijin doar pe nişte umeri ca-n basme. Avea şi acum faţa smeadă, asprită de vânturi, şi ochii strălucitori ca doi tăciuni aprinşi; chipul îi arăta îndrăzneală. Când lua în mână un măr mai mare, îl ascundea atât de bine în palma-i puternică, încât ar fi putut să se joace de-a „ghici ghicitoarea mea”, iar când aşeza pe pulpa piciorului un pumn de nuci şi le apăsa cu mâna, nu mai rămânea nimic din ele.

  Totul la el se prefăcea în putere, fiindcă altminteri era slab şi avea burta suptă, în schimb cuşca pieptului era cât o peşteră. Rupea potcoava cu uşurinţă, fără să se forţeze prea tare, şi îndoia bara de fier pe gâtul oştenilor, părând şi mai mare decât era cu adevărat; când mergea, trosneau podelele sub paşii lui, iar dacă se întâmpla să se împiedice de vreo laviţă, rupea aşchia din ea.

  Într-un cuvânt, era un flăcău zdravăn în care viaţa, sănătatea, curajul şi forţa clocoteau cum clocoteşte apa fierbinte într-un vas, neputând parcă să încapă în trupul uriaş. Părea că-i arde o flacără în piept şi în cap şi fără să vrei te uitai să vezi dacă nu cumva îi curgea fum din claia de păr. Şi curgea într-adevăr destul de des, fiindcă se pricepea şi la băutură. Mergea la bătălie cu un zâmbet care amintea nechezatul cailor şi izbea atât de năprasnic, încât oştenii se duceau înadins după fiecare încleştare să vadă trupurile ciopârţite de el.

  La urma urmelor, trăind de copil în stepă, învăţat cu straja şi luptele, pe cât părea de nestăpânit, pe atât era de şiret şi cu luare-aminte; cunoştea toate vicleniile tătarilor şi, după Wołodyjowski şi Ruszczyc, trecea drept cel mai bun luptător.

  În ciuda ameninţărilor, bătrânul Nowowiejski nu-şi primi feciorul cu prea multă asprime, temându-se ca acesta, jignit, să nu dea iarăşi bir cu fugiţii şi să nu-l vadă alţi unsprezece ani.

  De altminteri, şleahticul plin de sine era prea mulţumit de acest fiu care nu primea bani de acasă, care se descurcase de minune singur prin lume şi se umpluse de faimă printre tovarăşii de arme, câştigându-şi bunăvoinţa hatmanului şi rangul de căpetenie, la care alţii nu ajungeau niciodată, cu toată protecţia de care se bucurau. Tatăl îşi mai făcuse socoteala şi că s-ar putea ca tânărul, sălbăticit prin stepă şi lupte, să nu-şi plece cerbicia înaintea părintelui său şi, în asemenea împrejurare, nu mai avea nici un rost să-l pună la încercare.

  Cu toate că fiul îi căzu la picioare, cum se cuvenea, îl privea în ochi cu îndrăzneală şi la prima dojană îi răspunse fără ocolişuri:

  — Lasă, tată, ştiu eu că mă cerţi numai din gură şi te bucuri de mine, şi ai dreptate, fiindcă nu te-am făcut de ruşine, iar dacă am fugit în oştire, de-aia sunt şleahtic.

  — Te pomeneşti că eşti şi turc – răspunse bătrânul – de vreme ce n-ai dat pe acasă timp de unsprezece ani.

  — N-am venit de teamă că ai să mă pedepseşti, lucru neîngăduit de rangul şi trecerea mea. Am tot aşteptat o scrisoare de iertare, aşa că dacă n-a venit scrisoarea, n-am venit nici eu.

  — Şi acum nu te mai temi?

  Tânărul zâmbi, arătându-şi dinţii.

  — Aici stăpâneşte porunca ostăşească, înaintea căreia trebuie să se încovoaie până şi dreptul de părinte. Ştii ce, tată, mai bine ascultă-ţi îndemnul inimii şi îmbrăţişează-mă odată.

  Spunând acestea, îşi desfăcu braţele, iar bătrânul Nowowiejski nu mai ştia ce să facă. Se simţea tulburat înaintea acestui fiu care plecase de acasă copilandru şi acum se întorcea bărbat în toată legea şi căpetenie plină de faimă. Şi una şi alta îi mulţumeau mândria părintească, şi l-ar fi strâns cu bucurie la piept, dar mai şovăia, gândindu-se că nu se cade să facă el primul pas.

  Dar fiul îl luă în braţe. Oasele şleahticului trosniră în această strânsoare de urs şi înduioşarea îi topi orice urmă de supărare.

  — Ce să-i mai fac? strigă răsuflând greu – simte, împieliţatul, că e mai tare şi nici nu-i pasă. Poftim! Dacă era acasă la mine, nu mă lăsam eu cu una cu două, dar aici, ce să fac? Haide, încă o dată!

  Şi se îmbrăţişară a doua oară, după care tânărul se grăbi să întrebe de sora lui.

  — I-am poruncit să stea la o parte până când o s-o chem eu – răspunse bătrânul. Abia aşteaptă să te vadă.

  — Pentru Dumnezeu! unde e? strigă tânărul.

  Şi deschizând uşa, începu să strige atât de tare, de răsună încăperea:

  — Ewka! Ewka!

  Ewunia, care sta în odaia alăturată, veni numaidecât, dar abia apucă să rostească: „Adam!”, că se simţi cuprinsă de două braţe puternice şi ridicată în sus. Fratele o iubise întotdeauna foarte mult; în copilărie, ca s-o apere de asprimea tatălui, lua asupra lui vina şi, fireşte, şi pedeapsa cuvenită.

  Bătrânul Nowowiejski se purta în familie ca un adevărat despot, era aproape crud, aşa că Ewka întâmpina acum nu numai un frate puternic, ci şi pe viitorul apărător. Iar el o săruta pe cap, pe ochi şi pe mâini, îndepărtând-o din când în când ca să se uite şi să se mire:

  — Pe legea mea, mândră fată!

  Apoi iarăşi:

  — Ce-a mai crescut! E un zdrahon de fată!

  Ochii Ewei râdeau la el. Apoi începură să vorbească foarte repede despre despărţirea îndelungată, despre casă şi despre lupte. Bătrânul jupân Nowowiejski umbla în jurul lor şi mormăia. Fiul îi impunea foarte mult, dar la răstimpuri îl cuprindea neliniştea, gândindu-se că ascultarea care i se datora avea să fie ştirbită. Pe vremea aceea puterea părintească însemna foarte mult, iar bătrânul Nowowiejski ar fi vrut să crească fără nici o limită, dar fiul acesta era un războinic, oştean din stepa sălbatică şi pustie, care, cum văzuse prea bine, se ţinea bine înfipt pe propriile picioare. Jupân Nowowiejski era deci îngrijorat pentru tirania lui. Nu se îndoia că fiul avea să-l respecte întotdeauna, că are să se poarte cuviincios, dar are să se mai îndoaie oare ca ceara, va mai îndura totul ca atunci când era copil?

  „Mai mult – se întreba bătrânul şleahtic – am să mai cutez eu să mă mai port cu el cum m-aş purta cu un copil? Pe legea mea! e porucinic{128} şi-mi impune respect!”

  Pe lângă toate cele, jupân Nowowiejski simţea că dragostea de părinte îi creşte cu fiecare clipă tot mai mult şi înţelegea că va avea o adevărată slăbiciune pentru găliganul ăsta uriaş.

  Între timp Ewka ciripea ca o păsărică, copleşindu-şi fratele cu întrebări: când se vor întoarce acasă, se gândeşte să se statornicească undeva, să se însoare? E adevărat că ea nu ştie prea bine şi nu e sigură, dar a auzit că oştenii sunt tare iubăreţi. Acum îşi aduce aminte că i-a spus jupâneasa Wołodyjowska. Ce frumoasă şi ce bună e jupâneasa Wołodyjowska! Să cauţi cu lumânarea prin toată Polonia şi tot n-ai să afli una mai frumoasă şi mai bună ca ea! Numai Zosia Boska i-ar putea sta alături.

  — Care Zosia Boska? întrebă Adam.

  — Aceea care a venit aici cu mama ei; tatăl ei e rob la tătari. Ai s-o vezi şi ai s-o îndrăgeşti şi tu.

  — Aduceţi-o aici pe Zosia Boska! începu să strige tânărul oştean.

  Tatăl şi Ewka începură să râdă de graba lui, dar fiul le spuse:

  — Păi cum altfel! dragostea, ca şi moartea, nu iartă pe nimeni. Abia eram un copilandru cu caş la gură, iar jupâneasa Wołodyjowska era jupâniţă, când m-am îndrăgostit grozav de ea. Ei, dragă Doamne, cât am mai iubit-o eu pe Baśka asta! Dar ce era să fac? Când i-am spus, parcă mi-a dat cineva peste nas: Cotoiule, zât! de la oala cu lapte! S-a arătat mai apoi că-l avea drag pe jupân Wołodyjowski şi, ce să mai lungim vorba, a avut dreptate!

  — Şi de ce, mă rog? întrebă bătrânul Nowowiejski.

  — De ce? Pentru că eu, fără să mă laud, aş putea să mă lupt cu oricine cu sabia, dar lui nu i-aş ţine piept nici cât ai zice de două ori rugăciunea. E un luptător incomparabilis, înaintea căruia îşi scoate pălăria până şi jupân Ruszczyc. Ce vorbesc eu de jupân Ruszczyc! Până şi tătarii ţin la el. E cel mai mare oştean al Republicii!

  — Şi cât se mai iubesc, Doamne! Te dor ochii tot uitându-te la ei! se amestecă Ewa.

  — Iţi lasă gura apă! Aha! nu-i aşa că-ţi lasă gura apă? Ţi-a venit şi ţie vremea, strigă Adam.

  Şi punându-şi mâinile în şolduri, începu să-şi scuture capul deasupra fetei ca un cal şi să râdă, iar ea răspunse sfioasă:

  — Eu nici nu mă gândesc la dragoste.

  — Că doar nu duci lipsă aici de şleahtici chipeşi!

  — Da de unde! zise Ewa – nu ştiu dacă tata ţi-a amintit că Azja e aici.

  — Azja Mellechowicz, lipcanul? Îl cunosc, e un oştean destoinic!

  — Numai că nu ştii – spuse bătrânul Nowowiejski – că nu e Mellechowicz, ci Azja al nostru, care a crescut împreună cu tine.

  — Pentru Dumnezeu! ce-mi aud urechile! Ia te uită! Şi eu m-am gândit uneori, dar mi-au spus că ăsta se numeşte Mellechowicz, aşa că mi-am zis: nu poate să fie acela, iar Azja e un nume care se întâlneşte foarte des printre ei. Nu l-am văzut atâţia ani şi nu mă mir că nu l-am recunoscut. Al nostru era destul de urât şi îndesat, iar ăsta e un băiat foarte chipeş.

  — Al nostru e, al nostru! spuse bătrânul Nowowiejski – sau mai degrabă, nu mai e al nostru, fiindcă ştii ce s-a arătat? al cui fiu este?

  — De unde pot să ştiu?

  — Al marelui Tuhai-bei!

  Tânărul se lovi cu palmele peste genunchi de răsună încăperea.

  — Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Al marelui Tuhai-bei? Păi atunci e cneaz şi rudă cu hanul! Un sânge mai ales decât al lui Tuhai-bei nu se află în tot Crîmul!

  — E sângele unui vrăjmaş!