Pan Wołodyjowski

 

 

 

INTRODUCERE.

  Unirea lui Andrzej Kmicic cu jupâniţa Aleksandra Billewicz avu loc la sfârşitul războiului cu ungurii. Tot atunci trebuia să se lege prin căsătorie cu jupâniţa Anna Borzobohata un cavaler la fel de vestit şi cu merite tot atât de mari în slujba Republicii – Jerzy Michał Wołodyjowski, polcovnicul{6} steagului din Lauda.

  Se iviră însă pricini însemnate, care împiedicară şi tărăgănară încheierea acestui legământ. Jupâniţa Borzobohata crescuse sub oblăduirea prinţesei Gryzelda Wiśniowiecka, fără îngăduinţa căreia nu voia în ruptul capului să facă nunta, aşa că Michał fu nevoit s-o lase pe jupâniţă la Wodokty, din cauza vremurilor neliniştite, iar el se repezi la Zamość să capete învoirea şi binecuvântarea prinţesei.

  Dar n-avu noroc nici de astă dată, fiindcă la Zamość n-o mai găsi pe prinţesa care plecase tocmai la curtea împăratului de la Viena pentru educaţia feciorului.

  Cavalerul nu se descurajă şi purcese în urma ei şi la Viena, cu tonte că drumul îi lua o groază de timp. Aici, ducându-şi la bun sfârşit treburile, porni înapoi cu nădejdea fericirii în suflet.

  La întoarcere însă găsi vremurile tulburi; oştenii grăbeau spre locurile de adunare, în Ucraina bântuia răzvrătirea – pârjolul nu se potolise la fruntariile răsăritene. Se strângeau oştiri noi care se apere cât de cât hotarul.

  Aşa că, înainte de a ajunge la Varşovia, Michał află scrisorile de chemare trimise pe numele său din partea voievodului rutean. Socotind, prin urmare, că ţara se cuvine să stea întotdeauna înaintea treburilor proprii, renunţă la gândul nunţii apropiate şi porni spre Ucraina. Luptă câţiva ani prin acele părţi, trăind mereu în iureşul focului şi trudă nespusă, abia găsind o clipă potrivită pentru a scrie din când în când jupâniţei pline de dor.

  Apoi fu trimis sol la Crîm, după care se iscă războiul civil, aducător de mari nenorociri, cu pan Lubomirski{7}, în timpul căruia luptă de partea regelui, împotriva acelui nemernic şi trădător; apoi plecă iarăşi cu Sobieski{8} în Ucraina.

  Slava numelui său crescu atât de mult, încât ajunse să fie socotit pretutindeni drept cel mai de seamă oştean al Republicii, dar anii aceştia însemnară pentru el suferinţă, dor şi griji necontenite.

  Până când veni, în sfârşit, anul 1668, în care, trimis să se odihnească din ordinul castelanului, plecă la Wodokty, pe la începutul verii, îşi luă aleasa inimii şi se îndreptă spre Cracovia.

  Pentru că prinţesa Gryzelda, care se întorsese din ţinuturile crăieşti, îl ruga să facă nunta acolo, ea însăşi oferindu-se să-i fie jupâniţei naşă.

  Kmicic şi tânăra-i soţie rămaseră la Wodokty; cum nu se aşteptau prea curând la veşti de la Wołodyjowski, erau prinşi cu totul de noul oaspete care făgăduise să vină la Wodokty. Providenţa nu-i ajutase până acum să aibă copii, dar aşteptarea lor avea să ia sfârşit prin împlinirea acestei dorinţe.

  Era un an neobişnuit de bogat. Grâiele dăduseră atâta rod, că nu mai încăpeau pe arii, şi toată ţara, cât era de largă şi de lungă, se acoperise de stoguri. Prin împrejurimi, pe întinderile pustiite de războaie, lăstărişul crescuse într-o singură noapte atât de mult, cum n-ar fi izbutit altădată să crească nici în doi ani. Era atâta bogăţie de vânat şi ciuperci prin păduri, atâta peşte prin ape, de parcă rodnicia pământului se împărtăşise cu dărnicie tuturor celor care vieţuiau pe el.

  Prietenii lui Wołodyjowski vedeau în asta semne bune şi pentru căsătoria lor, dar iată că soarta hotărâse altfel.

  CAPITOLUL I.

  ÎNTR-O PREAFRUMOASĂ ZI DE TOAMNĂ, jupân Andrzej Kmicic stătea sub acoperişul umbros al foişorului şi, sorbindu-şi miedul de după-amiază, privea prin îngrăditura năpădită de hamei sălbatic la soţia care se preumbla prin faţa foişorului pe poteca largă, bine măturată.

  Era o femeie arătoasă, peste măsură, cu părul bălai şi chip luminos, aproape îngeresc.

  Acum păşea rar şi cu grijă, aflându-se într-o stare de plinătate blagoslovită. Jupân Andrzej Kmicic se uita la ea grozav de înduioşat. Oriîncotro se îndrepta, privirea lui se întorcea după ea cu dragostea cu care un câine îşi urmăreşte cu ochii stăpânul. Din când în când zâmbea mulţumit foarte de vederea ei şi îşi răsucea mustaţa în sus.

  Şi atunci, pe faţă i se întipărea o expresie de voioasă uşurătate. Se vede că oşteanul avea o fire poznaşă şi înainte de căsătorie trebuie să fi făcut nu puţine şotii.

  Liniştea grădinii era întreruptă doar de bufniturile fructelor zemoase care cădeau din pomi şi de bâzâitul insectelor. Vremea bună se aşezase de minune. Era pe la începutul lui septembrie. Soarele nu mai dogorea ca înainte, dar razele aurii erau încă destul de bogate. În lumina lor, merele roşii luceau atât de dese printre frunzele cenuşii, încât copacii abia se mai vedeau. Ramurile pomilor se încovoiau sub greutatea fructelor acoperite cu o pojghiţă de ceară cărunţie. Primele pânze de păianjen, vestitoare ale toamnei, agăţate prin copaci, se legănau la adierile uşoare, atât de uşoare că nu se auzea nici măcar foşnetul frunzelor.

  Poate că şi seninătatea aceasta a firii îl umplea de voie bună pe jupân Kmicic, fiindcă obrazul i se lumina tot mai mult. În cele din urmă, sorbi din mied şi îşi chemă soţia:

  — Oleńka, ia vino încoace! Am să-ţi spun ceva.

  — Numai să nu fie ceva ce nu prea-mi place mie să ascult.

  — Pe viul Dumnezeu, nu! Apropie urechea!

  Apunând acestea, o cuprinse de mijloc, îşi apropie mustaţa de părul cânepiu şi-i şopti:

  — Dacă are să fie băiat, hai să-i punem numele Michał.

  Oleńka îşi întoarse faţa împurpurată de la el şi-i şopti la rândul ei:

  — Păi nu mi-ai făgăduit că n-ai să te împotriveşti să-l cheme Herakliusz?

  — Vezi tu, pentru Wołodyjowski…

  — Nu e mai însemnată oare amintirea bunicului?

  — Şi a binefăcătorului meu… Hm! Aşa e… Dar al doilea nume să fie Michał! Altminteri nu poate fi!

  Oleńka se ridică şi încercă să scape din braţele lui Kmicic, dar acesta o strânse şi mai tare la piept şi începu să-i sărute gura, repetând de mai multe ori:

  — Draga mea dragă, averea mea, viaţa mea!

  Vorbirea le fu întreruptă de copilul din casă, care se ivi la capătul potecii şi se îndreptă în grabă spre foişor.

  — Ce vrei? întrebă Kmicic, dându-i drumul Oleńkăi.

  — A venit jupân Charłamp şi aşteaptă în casă – răspunse slujitorul.

  — Aha, iată-l şi pe el! strigă Kmicic la vederea bărbatului care se apropia. Pentru Dumnezeu, cum i-au mai albit mustăţile! Fii bine-venit, prietene drag, vechi tovarăş de arme!

  Spunând acestea, ieşi repede şi alergă, cu braţele desfăcute, în întâmpinarea lui jupân Charłamp.

  Dar jupân Charłamp făcu mai întâi o plecăciune adâncă înaintea Oleńkăi, pe care o văzuse nu o dată, mai de mult, la curtea din Kiejdany la prinţul de Wilno, apoi îi duse mâna spre mustăţile-i uriaşe şi abia după aceea, aruncându-se în braţele lui Kmicic, izbucni în suspine pe umărul acestuia.

  — Doamne, Dumnezeule, ce ai, Domnia Ta? strigă uluit stăpânul casei.

  — Unora cel de sus le sporeşte fericirea – răspunse jupân Charłamp – iar pe alţii îi lasă în părăsire. Pricina tristeţii mele o pot spune numai Domniei Tale.

  Aici se uită la jupâneasa lui Kmicic, care, înţelegând că nu vrea să vorbească faţă de ea, îi spuse soţului:

  — Acum vă las singuri, mă duc să trimit Domniilor Voastre nişte mied…

  Kmicic îl trase pe jupân Charłamp în foişor şi, aşezându-l pe o laviţă, îl întrebă:

  — Ce este? Ai nevoie de ajutor? Dacă-i aşa, să ai încredere în mine ca în Zawisza{9}!

  — Eu n-am nimic – dădu răspuns bătrânul oştean. Câtă vreme mai pot să mânuiesc sabia cu braţul acesta, nu-mi trebuie ajutorul nimănui; dar prietenul nostru, cel mai destoinic cavaler din toată Republică, se află la grea cumpănă; nu ştiu dacă nu s-o fi prăpădit până acum.

  — Pe rănile Mântuitorului! I s-a întâmplat ceva lui Wołodyjowski?

  — Întocmai! Răspunse Charłamp, slobozind alte şiroaie de lacrimi. Află Domnia Ta că jupâniţa Anna Borzobohata a părăsit această lume.

  — A murit! Strigă Kmicic, apucându-se cu amândouă mâinile de păr.

  — Ca o pasăre nimerită de săgeată.

  Urmă o clipă de tăcere. Doar merele, care cădeau ici şi colo, bufneau surd de pământ. Jupân Charłamp răsufla din ce în ce mai tare, înfrânându-şi plânsul, iar Kmicic îşi frângea mâinile şi repetă, clătinând din cap:

  — Doamne atotputernice! Doamne atotputernice!

  — Domnia Ta să nu te miri de lacrimile mele – rosti într-un târziu Charłamp. Dacă Domnia Ta îţi simţi inima strânsă de o nespusă dolor{10} numai la auzul nenorocirii, apoi ce să mai zic eu care am fost de faţă la moartea ei şi la durerea prietenului, care întrecea orice măsură omenească.

  Tocmai atunci intră un slujitor aducând pe o tavă un clondir pântecos şi pahare pe alta; în urma lui veni în foişor şi jupâneasa lui Kmicic, care, fireşte, nu-şi mai putea stăpâni dorinţa de a şti ce vorbeau.

  Uitându-se la bărbat şi văzând suferinţa adâncă de pe faţa lui, întrebă îndată:

  — Ce veşti ai adus, Domnia Ta? Nu mă goniţi. O să vă alin şi eu durerea atâta cât se cuvine, o să plâng laolaltă cu voi sau am să vă fiu de folos cu vreun sfat…

  — Acum, nici tu, cu toată mintea ta, nu mai poţi să îndrepţi nimic – răspunse jupân Andrzej. Mă tem însă că durerea să nu-ţi zdruncine sănătatea.

  — Pot să îndur eu destule – stărui Oleńka. E mai rău să trăieşti fără să ştii nimic…

  — A murit Anusia! Îi spuse Kmicic.

  Oleńka păli puţin şi se lăsă greu pe laviţă; Kmicic crezu că leşină, dar părerea de rău învinse asprimea veştii şi începu să plângă, urmată numaidecât şi de cei doi cavaleri.

  — Oleńka – o întrebă Kmicic, dorind să-i îndrepte gândurile în altă parte – tu nu crezi că ea s-a dus în rai?

  — Nu pe ea, ci pentru ea plâng şi pentru sărmanul Michał, fiindcă dacă-i vorba de fericirea ei veşnică, îmi doresc să am şi eu aceeaşi nădejde în izbăvire, aşa cum o am pentru ea. Nici o jupâniţă n-o întrecea în virtuţi, nici una nu era atât de bună la suflet, atât de cinstită! Oh! Anulka mea! Anulka dragă…!

  — Am fost acolo când s-a stins din viaţă – spuse Charłamp – să dea Dumnezeu ca toţi să murim la fel întru credinţă.

  Se înstăpâni tăcerea; după ce jalea se mai ostoi, scurgându-se odată cu lacrimile, Kmicic rosti:

  — Domnia Ta povesteşte cum s-a întâmplat; în clipele mai grele o să ne mai întremăm cu câte o înghiţitură de mied.

  — Mulţumesc Domniei Tale – răspunse Charłamp. Din când în când am să beau, dacă Domnia Ta ai să mă îndemni, fiindcă durerea nu-ţi cuprinde numai inima, ci te-nhaţă şi de gât, ca lupul, şi atunci, fără ajutorul altuia, e-n stare să te sugrume. Iată cum a fost. Plecasem de la Częstochowa spre locurile de baştină, unde aveam de gând să mă statornicesc la vreo moşioară luată în arendă şi să-mi odihnesc bătrâneţile. Eram sătul de război, pentru că de copil de când tot lupt, iar acum mi-au încărunţit şi mustăţile. Gândeam că dacă n-am să pot sta locului, am să mă înscriu în vreun steag, dar polcurile înfiinţate spre paguba ţării şi spre mulţumirea vrăjmaşilor şi războaiele civile mi-au scos de la inimă pe Bellona… Ei, dragă Doamne! Pelicanul îşi hrăneşte puii cu sângele său, da, da, întocmai aşa! Dar Republica nu mai are sânge în pieptul ei. Swiderski a fost un mare oştean… Dumnezeu să-l judece…!

  — Anula mea dragă! îl întrerupse hohotind jupâneasa lui Kmicic. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu erai tu?… Liman mi-ai fost şi apărare! Anulă mea dragă!

  Charłamp izbucni iarăşi în plâns, dar se stăpâni repede, fiindcă Kmicic îl întrebă:

  — Şi pe Wołodyjowski unde l-ai întâlnit, Domnia Ta?

  — Cu Wołodyjowski m-am întâlnit tot la Częstochowa, unde plănuiseră să se odihnească amândoi, după ce se vor ruga Sfintei Fecioare. Mi-a mărturisit de la început să se duce cu logodnică la Cracovia, la prinţesa Gryzelda Wiśniowiecka, fără încuviinţarea şi binecuvântarea căreia jupâniţa nici nu voia să audă de căsătorie. Atunci fata era sănătoasă tun, iar el vesel ca pasărea cântătoare. „Dumnezeu – îmi spunea – m-a răsplătit pentru osteneala mea!” Ce se mai grozăvea Wołodyjowski, alină-l, Doamne, ce-şi mai bătea joc de mine, pentru că, vedeţi Domniile Voastre, pentru jupâniţa asta noi ne sfădiserăm mai de mult şi aveam să ne hăcuim cu săbiile. Unde-i ea acum, sărmana?

  Şi iarăşi pe jupân Charłamp îl podidiră lacrimile, dar pentru scurtă vreme, fiindcă Kmicic îl întrerupse din nou:

  — Domnia Ta spui că era sănătoasă? Atunci cum de s-a stins aşa deodată?

  — Prea adevărat. A luat-o pe neaşteptate. Trăsese la jupâneasa Marcinowa Zamojski, care în vremea aceea se afla cu bărbatul la Częstochowa. Wołodyjowski îşi petrecea toată ziua la ea, văitându-se de întârziere şi spunând că o să ajungă la Cracovia abia peste un an, pentru că toţi îl opresc din drum. Şi nu e de mirare! Oricine e bucuros să găzduiască un asemenea oştean, cum e jupân Wołodyjowski, aşa că cine izbuteşte să-l prindă, apoi îl ţine bine. M-a dus şi pe mine la jupâniţă şi m-a ameninţat râzând că mă face bucăţi dacă o fac să se îndrăgostească de mine… Dar ea nu mai avea ochi pentru nimeni în afară de el. Câteodată mă năpădea şi pe mine părerea de rău că am rămas singur cuc la bătrâneţe. Dar nu-i nimic. Până când, într-o noapte mă pomenesc cu Wołodyjowski grozav de speriat: „Pe viul Dumnezeu! Nu ştii pe undeva vreun doctor?” „Ce s-a întâmplat?” „E bolnavă, nu mai cunoaşte pe nimeni!” Îl întreb când s-a îmbolnăvit, şi-mi spune că abia a fost vestit şi el de jupâneasa Zamojska. Şi asta la miezul nopţii! Unde să cauţi un doctor, când acolo numai mănăstirea a rămas întreagă, iar în târg sunt mai multe ruine decât oameni. Am aflat în cele din urmă un felcer, dar nici ăsta nu voia să vină, aşa că am fost nevoit să-l îndemn cu baltagul ca să-l aduc la bolnavă. Aici însă era mai mare nevoie de duhovnic decât de felcer. Am găsit un călugăr cumsecade din ordinul paulinilor, care, rugându-se, a readus-o în simţiri, astfel că a putut să se împărtăşească şi să se despartă cu duioşie de jupân Michał. A doua zi pe la prânz nu mai era! Felcerul zicea că cineva i-a făcut farmece, dar cred că nu-i adevărat, fiindcă se ştie că la Częstochowa farmecele nu au nici o putere. Dar ce s-a mai petrecut cu jupân Wołodyjowski, ce i-a mai ieşit din gură; gândesc că Domnul n-o să-l pedepsească pentru asta, căci omul nu mai ia seamă la vorbe când îl sfâşie durerea… Vă spun Domniilor Voastre (jupân Charłamp îşi coborî glasul) că hulea ca un ieşit din minţi.

  — Pentru Dumnezeu! A hulit? repetă încet Kmicic.

  — A fugit de lângă ea în tindă, din tindă în curte, clătinându-se ca un om beat. Acolo şi-a înălţat pumnii spre cer şi a început să strige cu glas cumplit: „Asta mi-e răsplata pentru rănile şi ostenelile mele, pentru sângele meu, pentru dragostea de ţară…?! Un mieluşel am avut – spunea – şi tu, Doamne, mi l-ai luat şi pe ăsta. Să prăbuşeşti un bărbat înarmat, iată o ispravă vrednică de braţul lui Dumnezeu. Şi o pisică sau un erete poate să sugrume un porumbel nevinovat…!”.

  — Pe rănile lui Hristos! se sperie jupâneasa – Domnia Ta, nu mai repeta asemenea ocări că atragi nenorocirea asupra casei noastre!

  Charłamp îşi făcu semnul crucii şi vorbi mai departe:

  — Viteazul gândea că şi-a îndeplinit datoria şi iată cum era răsplătit! Ehei! Dumnezeu ştie mai bine ce face, cu toate că faptele lui nu pot fi măsurate cu mintea şi dreptatea omenească! Îndată după ce a rostit măscările acelea, i s-au muiat picioarele şi a căzut la pământ, iar preotul l-a afurisit ca să nu sălăşluiască în el duhurile cele scârbavnice, care puteau să fie atrase de vorbele de ocară.

  — Şi-a venit în fire repede?

  — A zăcut ca mort vreun ceas, apoi s-a trezit şi, întorcându-se la cvartirul său, n-a vrut să mai vadă pe nimeni. În timpul înmormântării l-am întrebat de vorbă: „Jupâne Michał – i-am zis – teme-te de Dumnezeu!” El nimic! Am mai stat trei zile la Częstochowa, pentru că îmi părea rău de el să plec, dar în zadar am bătut la uşa lui. Nu mi-a deschis! Mă bătea gândul ce să fac, să mai încerc să-l văd, să plec?… Cum să las omul fără nici un ajutor? Cu toate acestea, dacă am văzut că nu izbutesc nimic, m-am hotărât să mă duc la Skrzetuski. El e doar cel mai bun prieten al lui, iar jupân Zagłoba e al doilea; poate că ei o să nimerească mai lesne drumul spre inima lui, mai ales jupân Zagłoba, care-i un om atât de isteţ şi ştie cum să-l ia pe fiecare.

  — Şi Domnia Ta ai fost la Skrzetuski?

  — Am fost, dar nici cu ei nu mi-a dat Dumnezeu noroc, fiindcă plecaseră amândoi împreună cu jupân Zagłoba în ţinutul Kalisz, la jupân Stanislaw, rotmistrul{11}. Nu ştia nimeni să-mi spună când aveau să se întoarcă. Atunci mi-am zis: şi aşa drumul duce prin Samogiţia, ia să trec eu pe la Domniile Voastre să vă povestesc ce s-a întâmplat.

  — De mult ştiam că Domnia Ta eşti un cavaler de treabă – spuse Kmicic.

  — Nu e vorba de mine, ci de Wołodyjowski – răspunse Charłamp – şi recunosc în faţa Domniilor Voastre că tare mă tem să nu i întunece mintea…

  — Dumnezeu o să-l păzească – rosti jupâneasa.

  — Dacă nu i se va întâmpla nimic, mai mult ca sigur că va îmbrăca rantia, pentru că vă spun Domniilor Voastre că n-am mai văzut asemenea suferinţă, pe legea mea, n-am mai văzut… Păcat de aşa oştean! Mare păcat!

  — Cum să fie păcat! Doar aşa o să crească slava Domnului Dumnezeu! se împotrivi Oleńka.

  Charłamp începu să-şi mişte mustăţile şi să-şi şteargă fruntea.

  — Vezi, Domnia Ta jupâneasă… poate o să crească sau poate că nu. Socotiţi şi Domniile Voastre, câţi păgâni şi eretici a trimis pe ceea lume în timpul vieţii, fapte cu care l-a mulţumit pe Mântuitorul nostru şi pe Preasfânta lui mamă mai abitir ca un preot cu toate predicile lui. Hm! E un lucru vrednic să ne gândim la el! Fiecare e dator să-i slujească slavei lui Dumnezeu, cum se pricepe mai bine… Că vedeţi, Domniile Voastre, printre iezuiţi se vor găsi întotdeauna destui inşi mai deştepţi ca el, dar o sabie pe măsura lui nu se mai află în toată Republica…

  — Aşa e, pe viul Dumnezeu! interveni Kmicic. Domnia Ta n-ai idee dacă el a rămas la Częstochowa sau a plecat?

  — Când am plecat eu, era acolo, dar ce a făcut pe urmă, nu mai ştiu. Ştiu doar atâta că, Doamne fereşte de nebunie sau de vreo boală care adesea se prinde de om la mare supărare, el se află singur, fără nici un ajutor, fără o rudă, fără prieteni, fără mângâiere.

  — Fie ca Sfânta Fecioară de la Częstochowa să te scape de la ananghie, prietene drag! strigă deodată Kmicic. Tu mi-ai făcut atâta bine, că nici un frate bun nu putea să facă mai mult!

  Jupâneasa căzu adânc pe gânduri şi multă vreme domni tăcerea; într-un târziu, îşi înălţă capul bălai şi spuse:

  — Jędrek, tu ţii minte cât îi suntem noi de îndatoraţi?

  — Să-mi sară ochii dac-am să uit vreodată! N-aş mai îndrăzni niciodată să privesc în faţă un om cinstit!

  — Jędrek, tu nu poţi să-l laşi aşa.

  — Cum asta?

  — Du-te la el.

  — Ia te uită ce inimă de femeie simţitoare, ce jupâneasă vrednică! strigă Charłamp, apucând mâinile Oleńkăi şi acoperindu-le de sărutări.

  Dar lui Kmicic nu-i era pe plac asemenea sfat, aşa că începu să dea din cap şi zise:

  — Pentru el aş fi în stare să mă duc şi la capătul lumii, dar… ştii şi tu… dacă erai sănătoasă, nu zic… dar aşa, ştii doar şi tu! Doamne fereşte de vreo spaimă, de vreo întâmplare rea… M-aş usca de grijă!… Soţia stă înaintea celui mai bun prieten… Îmi pare rău de jupân Michał… dar vezi şi tu…!

  — Eu rămân sub oblăduiala părinţilor din Lauda. Acum e linişte aici şi, pe urmă, nu mă sperii eu din orişice. Fără voia Domnului nu mi se va clinti nici un fir de păr… Iar acolo poate că Michał are mare nevoie de ajutor…

  — Of, are nevoie, are! Se amestecă Charłamp.

  — Ascultă, Jędrek. Eu sunt sănătoasă şi n-am a mă teme de nedreptatea nimănui… Eu ştiu că nu pleci cu inima uşoară…

  — Mai degrabă m-aş arunca asupra tunurilor numai cu vătraiul în mână! O întrerupse Kmicic.

  — Şi crezi că dacă stai aici, n-o să te cuprindă amărăciunea ori de câte ori ai să te gândeşti că ţi-ai lăsat prietenul în părăsire? Şi, pe urmă, chiar Dumnezeu, mâniat pe bună dreptate, poate foarte lesne să-şi retragă binecuvântarea.

  — Tu îmi înfigi un cuţit în inimă. Zici că poate să-şi retragă binecuvântarea? De asta mi-e frică!

  — A scăpa un prieten, cum e jupân Michał, e o datorie sfântă.

  — Eu ţin la Michał din toată inima. Ce să fac!… Dacă e nevoie, am să plec repede, fiindcă fiecare ceas poate să însemne foarte mult. Mă duc îndată la grajduri. Pe viul Dumnezeu, alt mijloc nu se mai află? Dracu l-a pus pe Skrzetuski să plece tocmai în ţinutul Kalisz! Mie nu mi-e de mine, viaţa mea, ci de tine. Mai bine îmi pierd toată averea decât să petrec fără tine. Dacă-mi spunea cineva că am să te las singură pentru o treabă care nu priveşte binele ţării, îi băgăm mânerul sabiei în gât până la gardă. Vorbeşti de datorie? Fie şi aşa! Nerod să fie cine-o mai sta la îndoială! Dacă era vorba de altcineva, nu de Michał, n-aş fi făcut nicicând una ca asta!

  Aici se întoarse către Charłamp:

  — Domnia Ta, hai cu mine la grajduri să alegem caii. Iar tu, Oleńko, dă poruncă să-mi strângă lucrurile. De bătutul grâului să aibă grijă cineva din Lauda… Jupâne Charłamp, trebuie să zăboveşti la noi cel puţin vreo două săptămâni, ca să-mi supraveghezi nevasta. Poate că se găseşte prin împrejurimi vreo sfoară de moşie de arendat. Ce zici de Lubicz, ai? Hai la grajduri, Domnia Ta. Peste un ceas musai să plec! Dacă trebuie, trebuie şi basta…!

  CAPITOLUL II.

  ZIS ŞI FĂCUT. CAVALERUL PORNI la drum cu mult înainte de scăpătatul soarelui, petrecut de soţie cu lacrimi în ochi şi cu crucea în care se aflau bătute meşteşugit în aur aşchii din lemnul sfânt. Şi pentru că jupân Kmicic era învăţat din alte vremuri cu drumurile repezi, gonea de parcă era vorba de urmărirea tătarilor încărcaţi de pradă.

  Ajungând la Wilno, plecă la Grodno şi Białystok, iar de acolo se îndreptă spre Siedlce. Trecând prin Luków, află că familia Skrzetuski cu copiii şi cu jupân Zagłoba tocmai se întorseseră acasă cu o zi înainte, aşa că se hotărî să treacă pe la ei; cu cine putea să se sfătuiască mai bine cum să-l scape pe Wołodyjowski?

  Îl primiră cu uimire şi bucurie, care se schimbară numaidecât într-un plâns amar, când le înfăţişă scopul pentru care venise.

  Jupân Zagłoba nu putu să se liniştească toată ziua; plânse pe marginea iazului cu şiroaie de lacrimi, încât, cum povestea mai târziu, heleşteul se umflă şi fu nevoit să se deschidă stăvilarul.

  Dar, după ce se sătura de plâns, îşi cercetă mintea şi iată ce spuse când se adunară la sfat:

  — Jan nu poate să plece pentru că a fost ales într-o deputăţie; o să aibă o sumedenie de treburi de judecat, căci după atâtea războaie sunt mulţi care nu-şi pot afla liniştea. Din cele spuse de jupân Kmicic se vede că berzele vor rămâne la iarnă la Wodokty, unde au şi fost primite printre argaţi, aşa că trebuie să-şi facă datoria. Nu e de mirare că, având o astfel de gospodărie, Domnia Ta nu prea vrei să călătoreşti, mai ales că nu se ştie cât o să dureze. Ai arătat un suflet mare când ai plecat, dar dacă e să-ţi vorbesc deschis, atunci îţi zic: Întoarce-te, Domnia Ta, acasă; aici e nevoie de un prieten mai apropiat decât Domnia Ta, care să nu pună la inimă chiar dacă e repezit şi alungat. Aici e nevoie de patientia{12} şi de mare experienţă, iar Domnia Ta n-ai decât prietenia pentru Michał, care într-o asemenea împrejurare non sufficit{13}. Domnia Ta să nu te superi, dar trebuie să recunoşti că noi doi, eu şi Jan, îi suntem prieteni mai vechi şi am trecut prin mai multe împreună. Ei, dragă Doamne! de câte ori nu l-am scăpat eu de la necaz, eu pe el şi el pe mine!

  — Ce-ar fi dacă m-aş lepăda de îndatoririle deputăţiei? îl întrerupse Skrzetuski.

  — Jane, asta e slujbă publică! îl dojeni Zagłoba cu asprime.

  — Dumnezeu mi-e martor – spuse Skrzetuski descumpănit – că de vărul Stanislaw mă leagă o dragoste frăţească, dar Michał mi-e mai apropiat decât un frate.

  — Mie-mi este mai apropiat ca propriul fiu, cu atât mai mult cu cât n-am avut nici unul. Nu e vremea să ne lăudăm cu dragostea noastră! Vezi tu, dacă nenorocirea s-ar fi abătut asupra lui Michał mai de curând, poate că ţi-aş fi spus să laşi baltă deputăţia şi să te duci la el. Dar să socotim cât timp i-a trebuit lui Charłamp să ajungă în Samogiţia şi lui Andrzej să vină la noi. Acum nu numai că e nevoie să plece cineva la Michał, dar acela trebuie să rămână lângă el, să plângă cu el şi să-l îmbărbăteze, să-i arate drept pildă chinurile Mântuitorului şi să-i veselească gândul şi inima cu glume poznaşe. Aşa că, ştiţi voi cine trebuie să se ducă la el? Ei bine, eu! şi, am să mă duc! aşa să-mi ajute Dumnezeu! dacă-l aflu la Częstochowa, îl aduc aici, iar dacă n-am să-l găsesc acolo, am să mă târăsc după el fie şi în Moldova; am să-l caut fără preget atâta vreme cât voi fi în stare să ridic mâna cu tabac la nas.

  Auzind acestea, cei doi cavaleri începură să-l îmbrăţişeze pe jupân Zagłoba care se înduioşă şi din pricina nenorocirii lui Michał, dar şi la gândul trudei care-l aştepta. Începură să-i curgă lacrimile, iar când se sătură de îmbrăţişări, spuse:

  — Să nu-mi mulţumiţi pentru Michał, că voi nu-i sunteţi atât de apropiaţi ca mine!

  La care Kmicic se împotrivi:

  — Domnia Ta, nu pentru Wołodyjowski îţi mulţumim noi, dar o inimă de piatră sau de-a dreptul neomenească trebuie să aibă acela care nu se lasă înduioşat de graba Domniei Tale de a veni în ajutorul prietenului, care grabă nu se îngrijeşte de osteneli şi nici de numărul anilor seamă nu ţine. La vârsta asta, alţii nu se gândesc decât la locul cald de pe cuptor, iar Domnia Ta vorbeşte de această lungă călătorie ca şi când ai avea anii mei sau ai jupânului Skrzetuski.

  La o adică, jupân Zagłoba nu-şi ascundea vârsta, dar nu-i plăcea să se vorbească în faţa lui despre bătrâneţe ca despre un tovarăş al neputinţei; aşa că, deşi mai avea ochii roşii, se uită repede şi cu oarecare supărare la Kmicic şi răspunse:

  — Domnia Ta! Când am început al şaptezeci şi şaptelea an, m-am simţit nu ştiu cum, pentru că două securi îmi atârnau deasupra grumazului, dar când am împlinit optzeci, m-a apucat asemenea poftă de viaţă, încât mă trăgea aţa să mă însor. Am fi văzut atunci, care dintre noi ar fi avut cu ce să se laude mai întâi!

  — Eu nu mă laud, dar pentru Domnia Ta nu m-aş zgârci cu laudele.

  — Mai mult ca sigur că te-aş fi lăsat de ruşine şi pe Domnia Ta, cum s-a întâmplat de faţă cu regele şi cu hatmanul Potocki care, dacă am văzut că îmi pomenea de vârstă, l-am chemat să ne întrecem, care se dă de-a berbeleacul de mai multe ori. Şi ce s-a arătat? Uite că jupân Rewera abia s-a dat de trei ori peste cap şi a fost nevoie să-l ridice slujitorii de jos, pentru că el nu mai putea să se scoale, pe când eu am făcut un ocol, răsturnându-mă aproape de treizeci şi cinci de ori. Întreabă-l Domnia Ta pe Skrzetuski, care a văzut asta cu ochii lui.

  Skrzetuski ştia că de la o vreme jupân Zagłoba îşi luase obiceiul să-l înfăţişeze pe el drept: martor la faţa locului în tot ce spunea, aşa că nici nu clipi din ochi şi aduse iarăşi vorba despre Wołodyjowski.

  Zagłoba, stăruind în tăcere, căzu adânc pe gânduri; mai apoi, după cină, îşi recăpătă voia bună şi le vorbi astfel prietenilor săi:

  — Domniile Voastre, am să vă spun ceva ce nu oricare minte e-n stare să vadă. Eu trag nădejde că Michał al nostru îşi va ogoi această rană mai repede decât ni se părea nouă la început.

  — Să dea Dumnezeu, dar cum de ţi-a trecut Domniei Tale prin minte aşa ceva? întrebă Kmicic.

  — Hm! Pentru asta e nevoie de o mare isteţime, care-i dată din născare, de o experienţă îndelungată, pe care nu puteţi s-o aveţi la anii voştri, şi de cunoaşterea lui Michał. Fiecare om are altă fire. În câte unii nenorocirea loveşte, figuraliter{14} vorbind, cum loveşte piatra aruncată în râu. Pe deasupra se pare că apa curge tacite{15}, dar piatra s-a dus la fund, unde împiedică desfăşurarea firească, se zbate, rupe şi va sta acolo şi va rupe până când se va scurge toată apa în Styx! Tu, Jane, poţi fi socotit printre aceştia; viaţa lor e mai grea, fiindcă în ei durerea şi amintirea nu se petrec niciodată. Alţii, în schimb, primesc Izbitura comodo, ca pe un pumn în grumaz. La început li se face întuneric înaintea ochilor, apoi îşi vin în fire, iar când vânătaia trece, uită şi ei. Of, asemenea fire este cea mai bună în această lume de necazuri.

  Cavalerii ascultau cu luare-aminte vorbele înţelepte ale lui Jupân Zagłoba, care se bucura când îi vedea numai ochi şi urechi.

  — Eu l-am pătruns bine pe Michał – urmă – şi Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să-l vorbesc de rău aici, dar eu cred că lui îi pare mai rău de căsnicie decât de fată. Nu e de mirare că l-a cuprins deznădejdea, mai ales pentru el asta înseamnă cea mai mare nenorocire. Nici nu vă puteţi închipui Domniile Voastre cât de mult voia acest oştean să se însoare. Nu e lacom, n-are nici o ambiţie, nu urmăreşte nimic; nu s-a îngrijit niciodată de ale lui şi nici atunci când şi-a pierdut averea nu s-a dus să-şi ceară leafa ce i se cuvine. Pentru toată truda, pentru toate meritele lui nu şi-a dorit de la Dumnezeu şi de la Republică decât o soţie. Aşa socotise el în inima lui că această răsplată i se cuvine. Şi tocmai când era foarte aproape să se bucure de ea, cineva i-a suflat-o de sub mustaţă. Poftim de te bucură acum! Ce să te mai miri că e atât de deznădăjduit? Nu zic că nu i-a părut rău şi de fată, dar, pe viul Dumnezeu! îi pare mai rău de căsătorie; chiar dacă el s-ar jura că nu e aşa.

  — Să dea Dumnezeu! repetă Skrzetuski.

  — Aveţi răbdare să i se închidă rănile sufletului, să nu se mai vadă semnele, şi o să vedem atunci dacă nu i se va întoarce şi pofta de viaţă. Periculum e ca acum, când se află sub onere{16} deznădejdii, să nu facă sau să hotărască ceva de care pe urmă să-i pară şi lui rău. Socotesc însă că dacă trebuia să se întâmple ceva, apoi s-a şi întâmplat, pentru că la nenorocire nu stai prea mult pe gânduri. Slujitorul meu s-a şi apucat să scoată veşmintele şi să le chitească de drum, aşa că nu spun asta ca să nu mai plec, voiam doar să aduc Domniilor Voastre puţină mângâiere.

  — Tată, iarăşi ai să fii cel mai bun leac pentru Michał! spuse Skrzetuski.

  — Aşa cum am fost şi pentru tine. Îţi mai aduci aminte? Numai să-l găsesc repede, fiindcă mă tem să nu se ascundă în vreo pustietate, sau să se piardă pe undeva prin stepa îndepărtată, cu care s-a obişnuit din tinereţe.

  — Jupâne Kmicic, Domnia Ta mi-a vorbit de vârstă, dar eu îţi spun că dacă vreodată un şleahtic olăcar a gonit cu o scrisoare cum am să gonesc eu, apoi să-mi porunciţi la întoarcere să caut acul în carul cu fân, să curăţ boabe de mazăre sau să-mi daţi furca să torc. Greutăţile drumului nu mă vor întârzia, ospeţia străinilor nu mă va atrage şi nici mâncarea sau băutura nu-mi vor opri avântul. Asemenea grabă nu v-a fost dat să vedeţi! Abia pot să mai stau locului, ca şi când m-ar înţepa cineva cu andreaua de sub laviţă; am şi dat poruncă să-mi ungă cămaşa de drum cu său de capră, ca să alunge gângăniile.

  CAPITOLUL III.

  CU TOATE ACESTEA, JUPÂN ZAGŁOBA nu călători atât de repede cum îşi făgăduise sieşi şi prietenilor săi. Cu cât se apropia mai mult de Varşovia, cu atât mergea mai încet. Era pe vremea când regele Jan Kazimierz{17}, cârmuitor priceput şi mare căpetenie, stinsese zavistiile din jur şi scoţând la liman Republica parcă din revărsările potopului, se lepădase de domnie. Indurase toate suferinţele, răbdase totul, primise în piept toate loviturile duşmanului din afară, dar când după aceea a vrut să facă schimbări în ţară şi în loc de ajutorul pe care-l aştepta din partea norodului a întâmpinat doar împotrivire şi nerecunoştinţa, şi-a scos de bunăvoie de pe tâmplele-i sfinţite coroana care-i devenise o povară prea grea.

  Adunările ţinuturilor şi seimul Republicii avuseseră loc, iar cardinalul Prażmowski hotărâse noile alegeri pentru data de cinci noiembrie.

  Strădaniile diferiţilor pretendenţi erau mari şi la fel erau şi întrecerile între tabere, dar cu toate că lucrurile aveau să fie lămurite abia la alegeri, fiecare înţelegea însemnătatea neobişnuită a adunărilor premergătoare. Aşa că grăbeau spre Varşovia delegaţii în căleşti sau călare, senatori cu slujitori şi copii de casă, căci fiecare era însoţit de o curte strălucită. Drumurile erau înţesate, hanurile pline, iar aflarea popasului de noapte presupunea multă bătaie de cap. Lui Jupân Zagłoba i se dădea întâietate, dată fiind vârsta lui, dar faima lui uriaşă îl făcea adesea să-şi piardă timpul.

  Se întâmpla câteodată să ajungă la vreun han unde era atâta îmbulzeală, că nici vorbă să mai găsească vreun loc. Mărimea care-l ocupase cu slujitorii ieşea afară, dorind să afle cine a venit, şi dacă vedea un bătrân atât de falnic, cu barba şi mustăţile albe ca laptele, îi vorbea astfel:

  — Domnia Ta, te rog să pofteşti cu mine înăuntru la o gustărică.

  Jupân Zagłoba nu era un necioplit şi consimţea, ştiind prea bine că oricine se va bucura să-l cunoască. Aşadar, când gazda, lăsându-l să treacă pragul, îl întreba: „Cu cine am cinstea?” el îşi punea mâinile-n şolduri şi, sigur de rezultat, dădea răspuns în două cuvinte:

  — Zagłoba sum!

  Şi nu se întâmpla niciodată ca după aceste două vorbe să nu urmeze deschiderea braţelor, strigătul: „Asta-i cea mai norocoasă zi din viaţa mea!” şi chemarea tovarăşilor sau a curtenilor: „Priviţi-l! acesta este modelul, gloria et decus{18} cavalerimii din toată Republica!” Şi atunci dădeau fuga cu toţii să se minuneze de jupân Zagłoba, iar cei mai nevârstnici veneau să-i sărute poala caftanului. După care, aduceau de prin căruţe butoiaşe şi burdufuri şi urma gaudium{19} care se întindea uneori câteva zile.

  Cu toţii gândeau că vine la Varşovia ca delegat la adunare, dar când le spunea că nu-i adevărat, rămâneau uimiţi. Îi desluşea apoi, că el a lăsat această însărcinare lui jupân Domaszewski, ca şi cei mai tineri să ia parte la hotărârea treburilor publice. Unora le destăinuia pricina adevărată pentru care pornise la drum, de alţii se descotorosea când îl întrebau, zicându-le:

  — M-am învăţat de mic cu războiul, aşa că mi-a venit pofta la bătrâneţe să mă hârjonesc puţin cu Doroszeńko{20}.

  După care vorbe se minunau şi mai mult. Faptul că nu venea ca delegat nu avea nici o însemnătate pentru ei, fiindcă se ştie că şi printre alegătorii de rând se găsesc oameni mai puternici chiar decât delegaţii. La urma urmei, fiecare senator, fie el şi cel mai de seamă, se gândea că alegerile vor avea loc după câteva luni şi atunci fiecare cuvânt al unui bărbat atât de cunoscut printre cavaleri poate să aibă o greutate nebănuită.

  Aşa că, pe jupân Zagłoba îl luau în braţe şi i se căciuleau până şi dregătorii cei mari. Stăpânul Polesiei îi dădu să bea trei zile la rând, iar magnaţii Pac, pe care-i întâlni la Kałuszyn, îl ospătară împărăteşte.

  Nu puţini erau cei care porunceau să-i ducă pe furiş în brişcă daruri însemnate, de la rachiu la vinuri până la sipete frumos încrustate, săbii şi pistoale.

  Dărnicia aceasta se răsfrângea şi asupra slujitorilor lui jupân Zagłoba care, în ciuda hotărârii şi a făgăduielii date, înainta atât de încet, încât ajunse la Mińsk abia după trei săptămâni.

  Aici însă nu zăbovi mult. Tocmai ieşise în piaţă, când văzu o curte atât de strălucită şi de impunătoare, cum nu mai întâlnise până atunci în drumul său: curteni în culori bogate, o jumătate de polc, chipurile de pedestrime, pentru că la adunare nu se ducea nimeni cu călăreţi înarmaţi, dar atât de împodobită, că nici regele Suediei n-avea o gardă mai falnică, mulţime de carete aurite, de care cu chilimuri şi covoare pentru acoperirea pereţilor din hanurile de pe drum, căruţe că văsărie, tacâmuri şi de-ale gurii şi pe deasupra slujitori care păreau mai degrabă străini, fiindcă puţini vorbeau o limbă înţeleasă.

  Jupân Zagłoba văzu în sfârşit un curtean în veşminte polone, uşa că porunci surugiului să oprească şi, sigur de un popas bun, scoase un picior din brişcă, întrebând totodată:

  — Al cui e alaiul aceste atât de strălucit, de nici al regelui nu poate să-l întreacă?

  — Al cui să fie – răspunse curteanul – dacă nu al stăpânului nostru, prinţul comis de Lituania{21}?

  — Al cui? se miră Zagłoba.

  — Domnia Ta eşti surd? Al prinţului Bogusław Radziwiłł{22}, care merge ca delegat la adunare, dar cu ajutorul lui Dumnezeu s-ar putea să fie şi ales.

  Zagłoba îşi trase iute piciorul înapoi în brişcă.

  — Mână! se răsti la surugiu. N-avem ce căuta aici!

  Şi plecă, tremurând de mânie.

  — Dumnezeule mare! se minună – necercetate sunt hotărârile tale şi dacă nu abaţi trăsnetul peste grumazul acestui trădător înseamnă că astea-ţi sunt vrerile ascunse şi minţii noastre nu-i e dat să le desluşească, cu toate că, omeneşte judecând, asemenea nemernic se cade să fie biciuit. Dar se vede că lucrurile stau rău în această preastrălucită Republică de vreme ce astfel de vânzători, fără cinste şi conştiinţă, nu numai că nu sunt pedepsiţi, dar se lăfăiesc în libertate şi putere; ba mai sunt învestiţi şi cu însărcinări obşteşti. Te pomeneşti că suntem sortiţi pieirii, pentru că unde, în care ţinut, în care altă ţară se mai poate întâmpla asemenea nedreptate? Johannes Casimirus a fost un domnitor vrednic, dar prea i-a iertat şi i-a învăţat pe cei răi să nu se teamă de pedeapsă şi de primejdie. Deşi nu e numai vina lui. Se vede că şi în norod conştiinţa publică şi grija faţă de virtute au pierit cu totul. Ptiu! ptiu! unul ca el delegat! În mâinile lui pângărite lasă obştea treburile şi apărarea Republicii, în aceleaşi mâini care au sfâşiat-o, cetluind-o în cătuşele suedeze! O să pierim, altfel nu poate fi! Uite că-l împing şi spre coroană… Ehei, pasămite, toate sunt cu putinţă la noi. El delegat! Doamne sfinte! Păi legea glăsuieşte limpede că nu poate fi delegat acela care îndeplineşte îndatoriri obşteşti în alte ţări, iar el a fost făcut de parşivul de unchiu-său stăpânitor al ţinuturilor prusiene. Aha, aşteaptă numai! Eşti în mâna mea. Păi de ce să mai cercetează alegerea deputaţilor? Să dea Dumnezeu să mă prefac în clipa asta în berbec, iar surugiul meu în măcelar, dacă n-o să mă duc să înfăţişez adunării această pricină, deşi nu pot să fiu de faţă decât ca martor. Trag nădejde că se vor găsi şi printre delegaţi unii care mă vor sprijini. A, trădătorule, nu ştiu dacă am să-i viu de hac unui preaputernic ca tine, dacă voi izbuti să ţi se retragă însărcinarea, dar e sigur că asta nu-ţi va sluji ca să capeţi coroana. Michał, săracul, trebuie să mai aştepte, pentru că asemenea faptă ţine de publico bono{23}.

  Aşa se gândea jupân Zagłoba, făgăduindu-şi să stăruie în această hotărâre şi să-i câştige pe delegaţi de partea lui. Din această cauză, merse mai iute de la Mińsk la Varşovia, temându-se să nu întârzie la deschiderea adunării.

  Sosi, aşadar, destul de devreme. Veniseră atâţia delegaţi şi atâţia susţinători, încât în Varşovia, în Praga{24} ori chiar în faţa oraşului era cu neputinţă să mai afli un locşor la vreun han. Nici vorbă să fii poftit de cineva, pentru că locuiau laolaltă câte trei şi câte patru inşi într-o încăpere. Jupân Zagłoba îşi petrecu destul de uşor prima noapte în bazarul lui Fukier, dar a doua zi, urcându-se în brişcă, nu mai ştia nici el încotro s-o apuce.

  — Doamne! Doamne! se văita, pierzându-şi voia bună şi privind pe Krakowskie Przedmieście, pe care tocmai trecea, – aici e mănăstirea bernardinilor, iar astea sunt dărâmăturile palatului Kazanowski! Ce oraş nerecunoscător! Cu truda şi sângele meu a trebuit să-l smulg din mâinile vrăjmaşului şi acum se zgârceşte la un colţişor pentru capu-mi cărunt.

  La drept vorbind, oraşul nu se zgârcea deloc la un colţişor pentru un om bătrân, însă nu-l avea într-adevăr.

  Dar jupân Zagłoba era vegheat de o stea norocoasă, fiindcă nici nu ajunsese bine la palatul Koniecpolski, când dintr-o parte un glas strigă la surugiu:

  — Stai!

  Slujitorul opri caii. Deodată, un şleahtic cu obrazul numai zâmbet se apropie de brişcă şi strigă:

  — Jupâne Zagłoba! Nu mă recunoşti, Domnia Ta?

  Zagłoba văzu apărându-i înainte un bărbat care să tot fi avut în jur de treizeci de ani, cu un calpac{25} de râs împodobit cu o pană, semn neîndoielnic al slujbei de oştean, caftan de culoarea macului şi surtuc roşu-închis încins cu un brâu aurit. Chipul necunoscutului era de o frumuseţe ieşită din comun. Avea pielea obrazului smeadă, pârlită puţin spre galben de vânturile stepei, ochii albaştri, plini parcă de tristeţe şi îngândurare, trăsăturile feţei foarte regulate, aproape prea frumoase pentru un-bărbat. Cu toate că era îmbrăcat în veşminte polone, purta plete lungi şi barba tăiată după moda străină. Oprindu-se lângă brişcă, deschise larg braţele, iar jupân Zagłoba, deşi deocamdată nu putea să-şi aducă aminte cine este, se aplecă şi-l luă de gât.

  Se îmbrăţişară deci din toată inima, îndepărtându-se din când unul pe celălalt ca să se vadă mai bine; în cele din urmă, Zagłoba, spuse:

  — Iată-mă, Domnia Ta, dar nici acum nu-mi aduc aminte…

  — Hassling-Ketling!

  — Pe viul Dumnezeu! Faţa mi se părea cunoscută, dar hainele te-au schimbat cu totul. Mai demult te-am văzut purtând pieptar de raitier{26}, iar acum umbli îmbrăcat ca noi?

  — Pentru că această Republică m-a strâns de mic la pieptul ei şi m-a hrănit cu îndestulare; de aceea, am recunoscut-o drept mamă bună şi alta nu-mi trebuie. Domnia Ta nu ştii că am primit împământenirea după război?

  — Îmi spui o noutate prea plăcută! Aşadar, ţi-a surâs norocul?

  — Şi în pricina asta şi în alta, fiindcă în Kurlandia, aproape de hotarul cu Samogiţia, am dat peste un om care purta numele meu şi care m-a înfiat şi mi-a dăruit blazon şi avere. El trăieşte la Swięta, în Kurlandia, dar are şi prin părţile acestea o moşie, Szkudy, pe care mi-a lăsat-o mie.

  — Să-ţi ajute Dumnezeu! Atunci, te-ai lăsat de război?

  — Numai să se întâmple vreunul şi mă înfăţişez numaidecât. Tocmai de aceea am dat satul în arendă şi aştept aici prilejul potrivit.

  — Asta zic şi eu fantezie de viteaz! La fel ca mine când eram tânăr, cu toate că şi acum mai am destulă putere. Şi ce faci la Varşovia?

  — Sunt delegat la adunare.

  — Pe rănile Mântuitorului! Eşti un polonez sadea!

  Tânărul cavaler zâmbi.

  — Cu trup şi suflet, iar asta înseamnă destul!

  — Eşti însurat?

  Ketling oftă.

  — Nu.

  — Numai asta îţi mai lipseşte. Dar, ia stai! N-ai uitat nici până acum vechea dragoste pentru Billewiczówna?

  — De vreme ce Domnia Ta ai cunoscut această taină, pe care eu o credeam numai a mea, atunci află că alta nu m-a încercat…

  — Las-o baltă! În curând o să aducă pe lume un Kmicic mititel. Linişteşte-te! Ce folos ai să oftezi întruna, când altul trăieşte alături de ea. Adevăr îţi zic, e un lucru de-a dreptul caraghios.

  Ketling îşi îndreptă ochii spre cer.

  — Am spus doar că o altă dragoste nu m-a încercat.

  — O să te încerce! te-nsurăm noi! Ştiu din proprie experienţă că statornicia prea mare în amoruri aduce numai suferinţă. Pentru că la vremea mea am fost credincios ca Troilus{27}, câte frumuseţi, câte prilejuri fericite n-am scăpat şi ce necazuri am mai îndurat!

  — Să dea Dumnezeu ca toţi să-şi păstreze voia bună, cum ţi-ai păstrat-o Domnia Ta.

  — Pentru că am trăit întotdeauna în cumpătare, de-aia nu mă înţeapă durerea în oase! Unde locuieşti, ai găsit vreun han?

  — Am o casă bunicică spre Mokotów, pe care am ridicat-o la sfârşitul războiului.

  — Eşti un om cu noroc, eu colind de ieri în zadar prin tot oraşul.

  — Doamne sfinte! Gândesc că Domnia Ta ai să consimţi să stai la mine, e loc destul; în afară de casă mai sunt cuhnia şi grajdurile. Se va găsi un adăpost şi pentru slujitori, şi pentru cai.

  — Din cer ai căzut Domnia Ta, pe viul Dumnezeu!

  Ketling urcă în brişcă şi porniră.

  Pe drum află de la Zagłoba de nenorocirea care se abătuse asupra lui Wołodyjowski şi începu să-şi frângă mâinile, fiindcă nu ştia nimic.

  — E o lovitură grea şi pentru mine – spuse în sfârşit. Poate că Domnia Ta nu ştii de prietenia care a crescut între noi în timpul din urmă. Toate luptele de mai târziu din Prusia, asedierea cetăţilor în care mai erau garnizoane suedeze, le-am petrecut împreună. Am fost amândoi şi în Ucraina, şi asupra lui Lubomirski, apoi iarăşi în Ucraina, după moartea voievodului rusin, sub conducerea lui Sobieski, mareşalul coroanei. Aceeaşi şa ne-a slujit drept căpătâi şi din acelaşi taler am mâncat, de ne numeau Castor şi Pollux{28}. Clipa despărţirii a venit abia când el a plecat în Samogiţia după jupâniţa Borzobohata. Cine s-ar fi aşteptat ca visurile lui cele mai scumpe să se treacă atât de repede, cum trece săgeata prin văzduh?

  — Nu e nimic statornic în această vale a plângerii – răspunse Zagłoba.

  — În afară de prietenie… Trebuie să ne sfătuim şi să întrebăm unde se găseşte acum. Poate că o să aflăm ceva de la mareşalul coroanei, care ţinea la Wołodyjowski ca la ochii din cap. Iar dacă nu, apoi aici s-au adunat delegaţi din toate părţile. Nu e cu putinţă ca cineva să nu fi auzit despre un asemenea viteaz. Voi face tot ce pot ca să te ajut, mai mult decât dac-ar fi vorba de mine.

  Tot vorbind aşa, ajunseră la casa lui Ketling, care se arătă a fi un conac în lege. Înăuntru erau tot felul de rânduieli şi nu puţine lucruri de preţ, parte cumpărate, parte aduse ca pradă de luptă. Mai ales panoplia de arme era grozavă. Jupân Zagłoba se înveseli văzând toate acestea şi spuse:

  — E, apoi Domnia Ta poţi să primeşti aici şi douăzeci de inşi. Mai mare norocul pe mine că te-am întâlnit. Puteam să stau în hanul lui jupân Antoni Chrapowicki, care mi-e cunoscut şi prieten. Ba trăgeau de mine şi boierii Pac, care caută ortaci împotriva lui Radziwiłł, dar tot e mai bine la tine.

  — Printre delegaţii lituanieni – răspunse Ketling – se zvoneşte că acum, fiind rândul Lituaniei, vor neapărat să-l pună mareşal al seimului pe jupân Chrapowicki.

  — Şi au dreptate. E un om plin de virtuţi şi cu picioarele pe pământ, dar puţin cam greoi. Pentru el nu e nimic mai de preţ ca buna înţelegere; pretutindeni n-are altă grijă decât să împace niscaiva potrivnici; iar asta nu-i de ajuns. Ha! ia spune-mi deschis, ce înseamnă pentru tine Bogusław Radziwiłł?

  — De când m-au luat în robie lângă Varşovia tătarii lui jupân Kmicic – nimic. M-am lepădat de slujbă şi nu m-am mai străduit s-o recapăt; deşi e un stăpânitor puternic, ca om e rău şi înşelător. L-am cunoscut destul la Taurogi, când se încrâncenase împotriva cinstei acelei fiinţe îngereşti.

  — Cum îngerească? Ce tot vorbeşti, omule? E plămădită din aceeaşi argilă şi poate să se spargă ca orice taler. Dar să lăsăm asta!

  Aici jupân Zagłoba se înroşi de mâine, de-i ieşiră ochii din cap.

  — Închipuie-ţi că tâlharul e delegat!

  — Cine anume? întrebă uluit Ketling, care se gândea tot la Oleńka.

  — Bogusław Radziwiłł! Dar cercetarea delegaţilor la ce mai e bună?! Ascultă, tu eşti delegat, poţi să înfăţişezi această nedreptate, iar eu am să te susţin de la galerie, nu te teme! Legea e de partea noastră, iar dacă vor s-o calce, apoi putem face atâta zarvă printre cei de faţă, încât să nu se sfârşească fără sânge.

  — Pentru mila lui Dumnezeu, Domnia Ta, să nu faci una ca asta. Am să înfăţişez eu pricina, fiindcă aşa e drept, dar Doamne fereşte! să stârneşti neorânduială în seim.

  — Am să mă duc şi la Chrapowicki, cu toate că ăsta umblă cu duhul blândeţii, lucru păgubitor nouă, pentru că de el atârnă foarte mult ca viitor mareşal. Am să-i asmut şi pe cei doi Pac. Cel puţin să-i amintim vânzătorului toate isprăvile publice{29}. Am auzit pe drum că nemernicul se gândeşte şi la coroană!

  — Dacă asemenea oameni pot să ajungă regi – răspunse Ketling – înseamnă că poporul a decăzut într-atâta că nu mai e vrednic să trăiască. Acum pofteşte Domnia Ta şi te odihneşte, într-una din zilele care vin o să mergem la mareşalul coroanei să-l întrebăm de prietenul nostru.

  CAPITOLUL IV.

  CÂTEVA ZILE MAI TÂRZIU SE DESCHISE adunarea pregătitoare, la conducerea căreia, după cum prevăzuse Ketling, fu ales jupân Chrapowicki, pe atunci cămăraş{30} de Smolensk, iar mai apoi voievod al Witebskului. Întrucât era vorba numai de hotărârea datei alegerilor şi de încuviinţarea unei însărcinări înalte, iar uneltitorii diferitelor grupări nu puteau să-şi găsească de lucru în asemenea împrejurări, adunarea se vestea destul de potolită. Doar legea întăririi delegaţilor pricinui la început oarecare tulburare. Pentru că atunci când Ketling puse la îndoială temeiul alegerii pisarului{31} de Bielsk şi al fârtatului său, prinţul Bogusław Radziwiłł, un glas puternic se auzi dintre martorii de la galerie: „E trădător şi lefegiu străin!”, urmat îndată şi de altele; de partea lor trecură şi câţiva delegaţi, aşa că adunarea se împărţi pe neaşteptate în două, unii cerând alungarea delegaţilor din Bielsk, ceilalţi întărirea lor. Se căzu la învoială să se desemneze un sfat de judecată, care potoli neînţelegerile şi recunoscu alegerea.

  Cu toate acestea, întâmplarea însemnă o lovitură foarte dureroasă pentru prinţul comis al Lituaniei, fiindcă numai faptul că se cântărise dacă prinţul este vrednic sau nu să fie delegat şi se amintiseră coram publico{32} toate înşelăciunile şi vânzările lui din timpul războiului cu suedezii, îl acoperi de o ruşine proaspătă în ochii Republicii, punând sub semnul întrebării înfăptuirea planurilor sale ambiţioase.

  Bogusław Radziwiłł nădăjduise că atunci când partizanii prinţilor de Condé, Neuburg şi Lotaringia, fără să mai ţină seama de alţii mai slabi, aveau să se împiedice unii pe alţii, alegerea ar putea să cadă asupra unui domn pământean.

  Înfumurarea şi linguşitorii îl asigurau că dacă se va întâmpla aşa, apoi acel domn pământean nu putea să fie altcineva decât stăpânitorul cel mai puternic, dăruit cu cea mai mare înţelepciune şi cu cea mai aleasă obârşie, altfel spus – el însuşi.

  Ţinând aceste năzuinţe în mare taină, îşi întinsese năvoadele mai întâi în Lituania, iar acum tocmai începuse să-şi aşeze plasa la Varşovia, când deodată băgă de seamă că de la bun început ochiurile se rupeau, lărgind o deschizătură atât de mare, încât puteau să iasă toţi peştii. De aceea, scrâşni din măsele cât dură judecata, iar când văzu că nu se poate răzbuna pe Ketling pentru că era delegat, vesti printre curtenii săi că acela care-l va pedepsi pe şleahticul obraznic ce strigase: „E trădător şi lefegiu străin!” va fi răsplătit cu dărnicie.

  Jupân Zagłoba era prea cunoscut ca numele lui să rămână multă vreme ascuns. De altminteri, nici nu se ferea deloc. Prinţul se înverşună şi mai tare, dar se şi sperie destul auzind că-i stă împotrivă un bărbat atât de vestit, cu care nu era lucru de glumă să te iei la harţă.

  Şi, cum jupân Zagłoba ştia şi el ce poate, când ameninţarea prinţului ajunse la urechile lui, vorbi astfel la o mare adunare a şleahticilor:

  — Nu ştiu cui o să-i fie bine de mi se va clinti un singur firicel de păr din cap. Alegerile nu sunt departe şi dacă se strâng laolaltă o sută de mii de săbii frăţeşti, lesne se poate ajunge la ciopârţeală…

  Cuvintele lui ajunseră la cunoştinţa prinţului, care muşcă buzele şi zâmbi dispreţuitor, iar în sinea lui se gândi că jupân Zagłoba are dreptate.

  A doua zi îşi schimbă dintr-odată planurile în legătură cu bătrânul oştean. Când cineva aduse vorba de el la ospăţul de la stolnic{33}, Bogusław spuse:

  — Am auzit că şleahticul acesta s-a înverşunat amarnic împotrivă-mi, dar mie îmi sunt atât de dragi oştenii cu faimă, încât chiar dacă are să mă năpăstuiască mai departe, n-am să încetez a ţine la el.

  Iar după o săptămână îi repetă aceleaşi lucruri lui jupân Zagłoba, când se întâlniră la marele hatman{34} Sobieski.

  Cu toate că la vederea prinţului faţa îi rămase liniştită şi cutezătoare, inima lui Zagłoba se strânse puţin de teamă, căci avea doar de-a face cu un nobil al cărui braţ ajungea departe şi cu un mâncător de oameni de care se temeau cu toţii. Dar acesta îi vorbi peste întreaga masă:

  — Jupâne Zagłoba, am aflat că Domnia Ta, deşi nu eşti delegat, ai vrut să mă alungi din adunare, un nevinovat, dar eu te iert ca un bun creştin şi n-am să preget să te ajut dacă va fi nevoie.

  — N-am făcut altceva decât să apăr legea – răspunse Zagłoba – lucru pe care e dator să-l facă orice şleahtic. Quod attinet{35} ajutorul Domniei Tale, la vârsta mea gândesc că am nevoie mai degrabă de Cel de sus, că am aproape nouăzeci de ani.

  — Frumoasă vârstă, dacă a fost tot atât de vrednică, pe cât de lungă, lucru de care nu mă îndoiesc deloc.

  — Am slujit ţării şi regelui meu, n-am umblat după idoli străini.

  Prinţul se încruntă:

  — Domnia Ta ai slujit şi împotriva mea, ştiu asta. Dar doresc să fie pace între noi. Le-am uitat pe toate, până şi sprijinul pe care l-ai dat contra me, unei zavistii particulare. Cu prigonitorul celălalt mai am eu nişte răfuieli, dar Domniei Tale îţi întind mâna şi-ţi ofer prietenia mea.

  — Eu nu sunt decât un pârlit de şleahtic şi prietenia Domniei Tale e prea înaltă pentru mine. Aş fi nevoit să mă caţăr ori să sar în sus ca să ajung la ea, iar asta mi-e greu s-o fac la bătrâneţe. Dar dacă Domnia Ta te gândeşti la răfuiala cu jupân Kmicic, prietenul meu, atunci te-aş sfătui din toată inima să laşi baltă aritmetica asta.

  — Ia te uită, şi de ce, mă rog? se miră prinţul.

  — Pentru că în aritmetică sunt patru socoteli. Jupân Kmicic are într-adevăr o avere bunicică, dar alături de a Domniei Tale nu e mai mult ca o picătură într-un pocal, aşa că nu va consimţi s-o împartă; cu înmulţirea se ocupă el însuşi, iar din ce-i al lui nu îngăduie să i se scadă nimic; ar putea fireşte să mai adauge câte ceva, dar nu ştiu dacă Domnia Ta te-ai lăcomi la aşa ceva.

  Oricât de încercat era Bogusław în încrucişarea vorbelor, judecata meşteşugească sau îndrăzneala lui jupân Zagłoba îl uimiră într-atâta, că-şi uită limba în gură. Celor de faţă începură să li se scuture burdihanele de râs, iar jupân Sobieski izbucni în hohote nestăvilite, apoi glăsui:

  — Asta e veteranus de la Zbaraż! Se pricepe să mânuiască sabia, dar ştie să dea şi din gură, nu se-ncurcă! E mai bine să-i dai pace.

  Văzând că nu izbuteşte să-i plece grumazul, Bogusław nu se mai osteni să-l câştige de partea lui. Intră în vorbă cu altcineva, aruncând doar din vreme în vreme peste masă câte o căutătură neguroasă spre bătrânul oştean.

  Dar hatmanul Sobieski se aprinse şi zise iarăşi:

  — Jupâne şi frate, Domnia Ta eşti un meşter, un meşter adevărat. Ai aflat pe cineva în toată Republica asta care să-ţi fie deopotrivă?

  — La sabie m-a ajuns Wołodyjowski – răspunse Zagłoba măgulit de laudă. Dar şi pe Kmicic nu l-am învăţat prea rău.

  Spunând acestea se uită spre Bogusław, dar acesta se prefăcea că nu auzise nimic şi sporovăia mai departe cu vecinul.

  — Ehei! urmă hatmanul, pe Wołodyjowski l-am văzut de multe ori la treabă şi aş răspunde pentru el chiar dac ar fi vorba de soarta întregii creştinătăţi.

  — Mare păcat că un asemenea oştean parc-a fost lovit de trăsnet.

  — Da' ce i s-a întâmplat? întrebă Sobieski, spătarul{36} de Ciechanowice.

  — Fata pe care o avea dragă i-a murit la Częstochowa – lămuri Zagłoba. Dar mai rău e că nu pot să aflu de nicăieri unde se află acum.

  — Doamne sfinte! strigă atunci jupân Warszycki, castelanul de Cracovia. Păi, când mă îndreptam spre Varşovia, m-am întâlnit cu el pe drum; venea şi el încoace şi mi-a mărturisit că, scârbindu-se de această lume şi de ale ei deşertăciuni, se va duce la Mons regius{37}, să-şi sfârşească viaţa păcătoasă în cugetări şi rugăciuni.

  Zagłoba începu să se tragă de smocurile de păr pe care le mai avea.

  — S-a făcut călugăr benedictin, cum mă vezi şi cum te văd! strigă cuprins de deznădejde.

  Vestea castelanului de Cracovia produse o tulburare adâncă.

  Pan Sobieski, care ţinea grozav la oşteni, înţelegând câtă nevoie avea ţara de asemenea viteji, intră la mare grijă şi după o clipă zise:

  — Vrerii libere a omului şi slavei lui Dumnezeu nu e chip să te opui, dar e păcat şi-mi vine greu să-mi ascund părerea de rău faţă de Domniile Voastre. Era oştean din şcoala prinţului Jeremi{38}. Se descurca de minune cu orice vrăjmaş, iar împotriva urdiei şi a răzvrătiţilor era neîntrecut. În toată stepa nu sunt decât câţiva asemenea hărţaşi; cum e jupân Piwo pentru cazaci şi jupân Ruszczyc în oştirea regulată, dar nici ăştia nu-i pot sta alături.

  — Noroc că timpurile sunt liniştite – se amestecă spătarul de Ciechanowice – şi păgânii, slăbiţi de sabia neînvinsă a Domniei Tale, respectă cu credinţă înţelegerea de la Podhajce.

  Şi spătarul se înclină înaintea lui jupân Sobieski, iar acesta se bucură în inima lui de laudă şi răspunse:

  — În rândul dintâi, bunătatea Celui de sus a fost aceea care mi-a îngăduit să răpun vrăjmaşul la hotarul Republicii, iar în al doilea – vitejia oştenilor gata de orice jertfă. Ştiu că hanul ar urma bucuros înţelegerea, dar până şi la Crîm sunt tulburări împotriva lui, iar tătarii din Białogród nu-l mai ascultă deloc. De curând am primit veşti că norii se adună şi la graniţa moldavă, de unde podghiazurile{39} pot să năvălească oricând. Iată de ce am dat poruncă să se iscodească drumurile, dar oştenii sunt puţini. Dacă-i trimit într-o parte, se face gaură în alt loc. Duc lipsă mai ales de oameni iscusiţi, care să cunoască felul de luptă al urdiilor, şi tocmai de aceea îmi pare rău de Wołodyjowski.

  Auzind acestea, Zagłoba îşi luă mâinile de la tâmple şi strigă:

  — Dar el n-o să îmbrace rantia de călugăr, să ştiu de bine că am să fac încălcare la Mons regius şi să-l scot de acolo cu anasâna! Pentru Dumnezeu! mâine mă duc la el. Gândesc c-o să asculte de sfatul meu, iar dacă nu, mă duc şi la cardinal, la ghinărarul călugărilor! Dac-o să fie nevoie, am să ajung până la Roma. Nu doresc să ştirbesc slava lui Dumnezeu, dar ce călugăr mai e şi ăsta fără pic de barbă! Are tocmai atâtea fire, cât am eu în podul palmei! Pe legea mea! Nu e-n stare să cânte nici o liturghie, iar dacă totuşi se încumetă, apoi o s-o ia la sănătoasa toţi şobolanii de la mănăstire, crezând că miaună vreun cotoi care-şi face nunta. Domniile Voastre, mă rog de iertare că vorbesc ce-mi vine pe limbă, dar jalea e de vină. Dacă aveam un băiat, nu ţineam la el ca la Wołodyjowski. Dumnezeu să aibă grijă de el. Măcar de s-ar fi făcut bernardin, dar benedictin! Aşa ceva nu se poate întâmpla, nu se poate! Chiar mâine am să bat la uşa cardinalului, să-mi dea scrisoare către prior.

  — Până acum n-a avut când să depună jurământul – întrerupse hatmanul – dar Domnia Ta să nu-l asupreşti, ca să nu se încrânceneze mai tare. Suntem datori, pe de altă parte, să ne întrebăm dacă prin hotărârea lui nu vorbeşte voia Domnului.

  — Voia Domnului? Voia Domnului nu vine aşa netam-nesam, că şi vorba din bătrâni zice: ce e repede, vine de la diavol. Dacă era voia Domnului, apoi eu aş fi băgat de seamă mai de mult asemenea aplecare, dar el nu s-a purtat niciodată ca un preot, ci ca un dragon adevărat. N-aş avea nimic împotrivă dacă ar fi luat această hotărâre în linişte şi cu mintea întreagă, dar voia Domnului nu se abate asupra omului aflat în nenorocire, cum face şoimul cu lişiţa. N-am să-l silesc. Înainte am să ticluiesc bine ce să-i spun, ca să nu se sperie, dar toată nădejdea e la Dumnezeu. Wołodyjowski a avut întotdeauna mai multă încredere în iscusinţa mea decât într-a lui; gândesc că şi acum va fi la fel, doar dacă nu s-o fi schimbat cu totul.

  CAPITOLUL V.

  A DOUA ZI, DUPĂ CE SE ÎNARMĂ cu scrisorile cardinalului şi alcătui un plan amănunţit cu Hassling, jupân Zagłoba bătu la poarta mănăstirii de la Mons regius. Inima îi bătea cu putere când se gândea cum o să-l primească Wołodyjowski. Cu toate că plănuise tot ce avea să-i spună, înţelese că aproape totul atârna de felul în care acesta avea să-l întâmpine. Cugetând astfel, trase a doua oară de clopoţel, iar când cheia scârţâi în broască şi uşa se crăpă puţin, dădu buzna înainte şi-i spuse călugăraşului nedumerit:

  — Ştiu că pentru a pătrunde aici e nevoie de o încuviinţare aparte, da' eu am o scrisoare de la părintele arhiepiscop, pe care binevoieşte, carissime frater{40}, să i-o dai părintelui prior.

  — Va fi după voia Domniei Tale – răspunse călugărul, făcând o plecăciune adâncă la vederea peceţii cardinalului.

  Apoi trase de două ori de cureluşa care spânzura de limba clopoţelului, ca să vină cineva, fiindcă el n-avea dreptul să plece de la poartă. La acest clinchet repetat, se ivi al doilea călugăr, care luă scrisoarea şi se depărtă în tăcere. Jupân Zagłoba puse legătura pe care o adusese pe laviţă, apoi se aşeză şi el şi începu să răsufle adânc.

  — Frater – întrebă în sfârşit – de când eşti la mănăstire…?

  — De cinci ani – răspunse portarul.

  — Ia te uită, atât de tânăr şi s-a călugărit de cinci ani! Acum chiar dacă ai vrea să pleci, e prea târziu. Trebuie că ţi s-a făcut dor de lume de multe ori, pentru că vezi, dragul meu, unuia îi place războiul, altuia ospeţele sau femeile…

  — Apage!{41} rosti călugărul, închinându-se cu sârg.

  — Cum aşa? Nu te-a încercat niciodată ispita să pleci? repetă Zagłoba.

  Dar călugărul se uită bănuitor la acest trimis al arhiepiscopului, care vorbea atât de ciudat, şi răspunse:

  — Aici, după cine se închide uşa, nu mai iese niciodată.

  — O să mai vedem! Ce se întâmplă cu jupân Wołodyjowski, e sănătos?

  — N-avem pe nimeni care să se cheme aşa.

  — Fratele Michał? zise jupân Zagłoba, ca să-l încerce. Polcovnicul de dragoni, care a intrat aici de curând.

  — Noi îi zicem fratele Jerzy, dar n-a depus jurământul până acum şi nici nu poate să-l depună înainte de a sfârşi noviciatul.

  — Mai mult ca sigur că nici n-o să-l depună; n-o să-ţi vină să crezi, frater, ce mai amator de fuste mi-era! Un altul mai pornit împotriva cinstei jupâniţelor n-ai să găseşti în toată mănăs… voiam să zic, în toate polcurile{42} oştirii…

  — Mie nu mi se cade să ascult asemenea zădărnicii – răspunse călugărul din ce în ce mai mirat şi mai supărat.

  — Ascultă, frater. Nu ştiu unde aveţi obiceiul să primiţi musafirii, dar dacă o faceţi aici, în acest loc, atunci, când va veni fratele Michał, te sfătuiesc să te duci, uite colo în cămăruţa de lângă uşă, pentru că noi vom avea de vorbit despre lucruri prea lumeşti.

  — Plec chiar acum – se grăbi călugărul.

  În acest timp se arătă şi Wołodyjowski sau mai degrabă fratele Jerzy, dar Zagłoba nu-l recunoscu de la început, fiindcă jupân Michał se schimbase nespus de mult.

  Mai întâi că, în rantia lungă şi albă, părea mai înalt decât în pieptarul de dragon; în al doilea rând, mustăţile care altădată îşi înălţau sfârcurile până aproape de ochi, le purta acum pleoştite, şi îşi lăsase şi barbă, care se despărţea în două codiţe nu mai lungi decât o jumătate de deget. În sfârşit, slăbise mult şi se ogârjise, iar ochii îşi pierduseră strălucirea de odinioară; se apropie încet, cu mâinile la piept, sub rasă, şi cu capul plecat.

  Nerecunoscându-l, Zagłoba crezu că soseşte însuşi priorul, aşa că se ridică de pe laviţă şi începu:

  — Laudetur…{43}.

  Deodată se uită mai aproape, desfăcu braţele şi strigă:

  — Jupâne Michał! jupâne Michał!

  Fratele Jerzy se lăsă îmbrăţişat, un suspin adânc îi cutremură pieptul, dar ochii îi rămaseră uscaţi. Zagłoba îl strânse în braţe multă vreme, apoi începu să vorbească:

  — Nu ţi-ai plâns numai tu nenorocirea. Am plâns-o şi eu, au plâns-o şi Skrzetuski, şi Kmicic. Aşa a vrut Dumnezeu! Michał, împacă-te cu voia lui! Tatăl preamilostiv o să te mângâie, o să te răsplătească!… Bine-ai făcut că te-ai închis pentru un timp între zidurile astea. Nimic nu ajută mai mult la grea năpastă ca rugăciunea şi cugetările pioase. Hai, vino să te mai îmbrăţişez o dată. Nici nu pot să te văd de lacrimi!

  Şi jupân Zagłoba plângea de adevărat, înduioşat de vederea lui Wołodyjowski; într-un târziu cuvântă:

  — Nu fi supărat că ţi-am întrerupt gândurile, dar altminteri n-am putut să fac. Ai să-mi dai şi tu dreptate, când am să-ţi înfăţişez pricina. Ei, Michał, prin multe rele şi bune am trecut noi amândoi! Ai aflat mângâiere aici, dincolo de gratiile astea?

  — Am aflat – răspunse Wołodyjowski – în cuvintele pe care le aud şi le repet aici în fiecare zi, pe care doresc să le repet până la moarte: memento mori{44}. Mângâierea mea este în moarte.

  — Moartea poţi s-o găseşti mai uşor pe câmpul de bătaie decât la mănăstire, unde viaţa se scurge ca şi când cineva ar deşira aţa de pe un ghem.

  — Aici nu mai e nici o viaţă, fiindcă nu mai sunt treburi pământeşti; înainte ca sufletul să-ţi părăsească trupul, trăieşti parcă pe altă lume.

  — Dacă-i aşa, atunci nu-ţi mai spun că urdia din Białogród se grăbeşte să se repeadă cu mare putere asupra Republicii. Ce-ţi mai pasă ţie?

  Jupân Michał îşi muşcă deodată mustăţile şi coborî fără să vrea mâna dreaptă spre şoldul stâng, dar negăsind sabia, le ascunse iute pe amândouă sub rantie, lăsă capul în jos şi spuse:

  — Memento mori!

  — Aşa-i, aşa-i! încuviinţă Zagłoba, clipind parcă nerăbdător din ochiul sănătos. Nu mai departe de ieri, jupân Sobieski, hatmanul zicea: „Wołodyjowski să mai slujească în oştire cât va ţine şi năvala asta, după care n-are decât să se ducă la oricare mănăstire pofteşte. Dumnezeu nu s-ar mânia, dimpotrivă, meritul călugărului ar fi cu atât mai mare”…Mi-e greu să mă mir de tine că aşezi mângâierea ta înaintea fericirii ţării, pentru că: prima charitas ab ego.{45}

  Se aşternu o tăcere mai lungă, doar mustăţile lui jupân Michał parcă se zbârliseră şi începură să se mişte repede.

  — Jurământul nu l-ai depus încă, nu-i aşa? întrebă într-un târziu Zagłoba. Poţi să ieşi oricând vrei?

  — Încă nu sunt călugăr, fiindcă am aşteptat mila Domnului; sufletul meu trebuie să se lepede de toate gândurile durerilor lumeşti. Harul dumnezeiesc se află deasupra capului meu, îmi recapăt liniştea, aş putea să plec, dar nu mai vreau, căci se apropie termenul când, gol de dorinţele pământeşti şi cu inima curată, am să depun jurământul.

  — Eu nu vreau să te abat de la acest pas, din contră, n-am decât cuvinte de laudă pentru hotărârea ta, deşi ţin minte că Skrzetuski, pe vremea când plănuia să se călugărească, a amânat împlinirea acestei dorinţe până când ţara a scăpat de năvălirea duşmanului. Dar, fă cum vrei. Eu n-am să mă pun împotrivă, mai ales că la tinereţe şi eu am simţit chemarea vieţii de mănăstire. Acum vreo cincizeci de ani începusem noviciatul, să fiu nemernic dacă mint! Dumnezeu însă a vrut altfel… Michał, îţi mai spun doar că acum trebuie să vii cu mine, fie şi numai pentru câteva zile.

  — De ce să viu? Daţi-mi pace! răspunse Wołodyjowski.

  Zagłoba îşi duse la ochi poala caftanului şi începu să suspine.

  — Nu cer ajutor pentru mine – rosti cu glasul întretăiat – cu toate că prinţul Bogusław Radziwiłł a pus ucigaşi pe urmele mele, ca să se răzbune, iar eu sunt bătrân şi n-are cine să mă apere… Mă gândeam la tine! Dar să lăsăm asta!… Am să ţin întotdeauna la tine, chiar dacă tu n-ai să mai vrei să ştii de mine… Roagă-te numai pentru sufletul meu, fiindcă n-am să scap teafăr din mâinile lui Bogusław!… Fie ce-o fi! Un alt prieten al tău însă, care şi-a împărţit fiecare bucată de pâine cu tine, trage să moară şi doreşte neapărat să te vadă; nu vrea să-şi dea obştescul sfârşit fără tine, zice că trebuie să-ţi facă nişte mărturisiri de care atârnă liniştea sufletului său.

  Jupân Michał, care aflase cu îngrijorare de primejdia care-l pândea pe Zagłoba, se repezi la el, îl apucă de braţe şi-l întrebă:

  — Skrzetuski?

  — Nu Skrzetuski, ci Ketling!

  — Pentru Dumnezeu! Ce se întâmplă cu el?

  — L-a străpuns un plumb pe când mă apăra împotriva călăilor prinţului Bogusław; nu ştiu dacă mai apucă ziua de mâine. Numai pentru tine, Michał, am dat amândoi de necaz; amândoi am venit la Varşovia ca să-ţi alinăm durerea ţie în vreun fel. Pleacă de la mănăstire măcar pentru două zile şi mângâie-l pe cel ce moare. Ai să te întorci mai târziu… şi ai să te faci călugăr… Am adus o scrisoare a cardinalului către prior ca să nu-ţi facă greutăţi… Grăbeşte-te numai, că fiecare clipă e scumpă…!

  — Dumnezeule mare! se rugă Wołodyjowski. Ce aud? Nu mă poate împiedica nimeni, căci eu am venit, chipurile ca să mă reculeg… O, Doamne! Rugămintea unui muribund e lucru sfânt şi eu nu pot s-o resping!

  — Păcat de moarte ai face! strigă Zagłoba.

  — Aşa-i! Mereu vânzătorul ăsta de Bogusław! Să nu mă mai întorc aici, dacă n-am să-l răzbun pe Ketling… Îi aflu eu pe curtenii şi tâlharii acela şi-am să le cârpăcesc căpăţânile… Doamne, apără-mă! mă năpădesc gânduri păcătoase! Memento mori!… Domnia Ta, aşteaptă aici până îmi schimb hainele, pentru că nu e îngăduit să ies în lume în rantie…

  — Uite hainele! răcni Zagłoba şi se repezi să-i dea legătura care se afla lângă el pe laviţă. Am prevăzut totul şi le-am pregătit. Uite încălţările, uite şi-o săbioară pe cinste, şi un surtucel…

  — Haidem în chilia mea, Domnia Ta! îi dădu zor micul viteaz.

  Şi plecară, iar când se arătară iarăşi, în jurul lui jupân Zagłoba nu mai trepăda călugăraşul cel alb, ci un polcovnic încălţat în cizme lungi până peste genunchi, cu sabia la şold şi cu găitane albe pe umeri.

  Zagłoba îi făcu cu ochiul şi-i zâmbi pe sub mustaţă călugărului care le deschise poarta cu arţag vădit.

  Nu departe de mănăstire, mai jos, aştepta brişca lui jupân Zagłoba cu doi slujitori; unul şedea pe capră, ţinând bine hăţurile celor patru telegari, la care Wołodyjowski se uită cu o privire de cunoscător, iar al doilea sta alături de brişcă, într-o mână cu un urcior acoperit de mucegai şi cu două pahare în cealaltă.

  — Până la Mokotów e o bucată bună de drum – spuse Zagłoba – şi amarnică suferinţă ne aşteaptă la căpătâiul lui Ketling, ia şi bea, ca să ai putere să înduri totul, că te-ai prăbuşit de tot.

  Şi Zagłoba smulse urciorul din mâna slujitorului şi umplu amândouă paharele cu un vin dulce de Tokai, atât de vechi, încât se îngroşase.

  — E o băuturică pe cinste – mai spuse, punând urciorul jos – apoi, ridicând paharul ură: În sănătatea lui Ketling!

  — În sănătatea lui! repetă Wołodyjowski. Să ne grăbim.

  Şi dădură paharele de duşcă.

  — Să ne grăbim! repetă Zagłoba. Toarnă, flăcăiaşule! în sănătatea lui Skrzetuski! Dă-i zor!

  Goliră iarăşi paharele, pentru că trebuiau într-adevăr să plece cât mai repede.

  — Să urcăm! strigă Wołodyjowski.

  — Dar pentru mine nu bei? întrebă Zagłoba cu glasul jalnic.

  — Fie, dar mai iute!

  Şi băură repede. Zagłoba îl răsturnă dintr-odată, cu toate că paharul era cam de o jumătate de oca, după care, înainte de a-şi şterge mustăţile, începu să strige cu glas tare:

  — Aş fi un nerecunoscător, dacă n-aş bea şi în sănătatea ta! Toarnă, băiete!

  — Mulţumesc Domniei Tale! răspunse fratele Jerzy.

  Dădură în curând de fundul urciorului. Zagłoba îl apucă de toartă şi-l făcu ţăndări, că tare nu-i plăcea să vadă vasele goale dinainte. Apoi urcară repede şi porniră.

  Băutura aleasă le umplu îndată venele cu o căldură binefăcătoare şi amândoi îşi recăpătară voioşia. Obrajii fratelui Jerzy se acoperiră de o rumeneală uşoară, iar privirile îşi redobândiră strălucirea.

  Mâna îi fugea mereu, fără voia lui, spre mustăţi, pe care le răsucea avan ca pe nişte andrele, ale căror sfârcuri îi ajungeau până aproape de ochi. Începu, de asemenea, să privească împrejurimile cu râvnă, de parcă atunci le vedea întâia oară.

  Deodată Zagłoba se pocni cu palmele peste genunchi şi, nici una, nici alta, începu să strige:

  — Hei! hei! Când o să te vadă Ketling, o să se înzdrăvenească numaidecât! Hei! hei!

  Şi luându-l de grumaz pe Michał, începu să-l strângă cu toată puterea.

  Wołodyjowski nu vru să-i rămână dator, aşa că se îmbrăţişară în lege.

  Apoi merseră un timp într-o tăcere plăcută. În acest timp, căsuţele de la marginea oraşului începură să se arate pe amândouă laturile drumului.

  Pretutindeni era mare mişcare. Într-o parte şi alta grăbeau târgoveţi, slujitori în mundire diferite, oşteni şi şleahtici, adesea în veşminte strălucitoare.

  — S-au strâns o mulţime de şleahtici la adunare – băgă de seamă Zagłoba. Chiar dacă mulţi dintre ei nu sunt delegaţi, fiecare vrea să fie de faţă, să asculte, să vadă. Casele şi hanurile gem peste tot de oameni, încât e foarte greu să capeţi o odaie. Nu-ţi mai spun ce de jupâniţe ai să vezi pe uliţe, mai multe decât firele de păr din barbă. Şi frumoase, codanele, de-ţi vine poftă să-ţi loveşti şoldurile cu palmele, ca gallus{46} cu aripile, şi să cânţi cucurigu. Ia priveşte numai la negricioasa aia, în urma căreia slujitorul duce o şubuliţă verde, nu e grozavă, ai?

  Jupân Zagłoba îl înghionti pe Wołodyjowski, care se uită şi dădu din mustăcioară, dar se ruşină numaidecât, îşi luă seama şi, plecându-şi capul pe piept, rosti după o clipă de tăcere:

  — Memento mori!

  Zagłoba îşi aruncă iarăşi braţele de gâtul lui.

  — Dacă ţii la mine, per amicitiam nostram{47} dacă mă preţuieşti, însoară-te! Sunt atâtea fete virtuoase, însoară-te!

  Fratele Jerzy privi uluit la prietenul său. Jupân Zagłoba nu putea fi beat, că doar nu o dată băuse de trei ori pe zi atâta fără să se cunoască, aşa că vorbea astfel numai din dragostea pentru el. Dar asemenea gânduri erau atât de departe acum de Michał, încât la început uimirea îi învinsese supărarea.

  După o vreme se uită totuşi cu asprime în ochii lui jupân Zagłoba şi-l întrebă:

  — Domnia Ta, te pomeneşti că te-ai afumat?

  — Da de unde! Te îndemn din toată inima: însoară-te!

  Jupân Wołodyjowski îl privi cu şi mai multă asprime.

  — Memento mori!

  Dar Zagłoba nu se dădu bătut cu una cu două.

  — Michał, dacă e adevărat că ţii la mine, fă asta pentru mine şi pupă câinele-n bot cu „memento” tău cu tot. Repeto, ai să faci ce vrei, dar eu aşa gândesc: fiecare îl slujeşte pe Dumnezeu cu lucrul pentru care a fost născut, iar tu eşti născut pentru sabie, şi asta se vede şi în măiestria la care ţi-a îngăduit să ajungi. Dacă voia să te faci preot, apoi te împodobea cu alte daruri şi-ţi apleca sufletul mai mult către hârţoage şi latinească. Pe urmă, mai ia aminte că acolo în cer, oştenilor sfinţi nu li se arată mai puţină preţuire decât sfinţilor călugări; ştii şi tu doar că pornesc la luptă împotriva armiei diavoleşti, şi dacă se întorc cu steaguri cucerite, apoi se învârtesc şi de praemia{48} din mâinile Domnului… N-ai să tăgăduieşti că toate acestea sunt adevărate!

  — Nu tăgăduiesc şi cunosc că e greu să te iei la harţă cu isteţimea Domniei Tale; dar nici Domnia Ta n-ai să tăgăduieşti că, pentru mâhnirea mea, hrana cea mai bună se află în mănăstire.

  — Păi dacă-i aşa, cu atât mai mult trebuie să fugi de ea. Cel care-şi hrăneşte mereu tristeţea nu e decât un prostănac; auzi, în loc s-o lase să flămânzească până o crăpa!

  Wołodyjowski nu găsi deocamdată ce să răspundă, aşa că tăcu şi abia după un răstimp spuse cu glasul îndurerat:

  — Domnia Ta, nu-mi aduce aminte de însurătoare, asemenea lucruri nu pot decât să-mi stârnească iarăşi jalea. Pe de altă parte, nici dorinţa mea nu mai e aceeaşi, s-a scurs odată cu lacrimile şi cu anii. Părul a început să încărunţească. Patruzeci şi doi de ani bătuţi pe muchie, din care douăzeci şi cinci de trudă prin războaie, nu sunt de colo! Oho!

  — Doamne, iartă-l pentru defăimare! Patruzeci şi doi de ani! Eu port pe umeri mai mult de două ori pe atâta şi încă mai trebuie să mă biciuiesc din când în când ca să scutur căldura din sânge ca praful de pe veşminte. Preţuieşte cum se cuvine amintirea dulcii răposate, Michał! Pentru ea erai bun, iar pentru altele eşti prea vârstnic?

  — Domnia Ta, dă-mi pace! dă-mi pace! se rugă Wołodyjowski. Şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie peste mustăţi.

  — Nu mai scot nici o vorbă! făgădui Zagłoba – dar dă-mi cuvântul de cavaler că, orice s-ar alege cu Ketling, ai să rămâi o lună cu noi. Ar trebui să-l vezi şi pe Skrzetuski… Dacă după aceea ai să vrei să te întorci la rantie, n-o să te împiedice nimeni.

  — Îmi dau cuvântul! încuviinţă Michał.

  Şi îndată începură să vorbească despre altele. Jupân Zagłoba îi povesti de adunare, despre păţania lui Ketling, apoi, cum stăruise să-l alunge pe prinţul Bogusław.

  Numai că în răstimpuri îşi întrerupea istorisirea şi cădea într-o îngândurare adâncă. Se vede însă că erau gânduri vesele, de vreme ce îşi tot lovea genunchii cu palmele şi repeta:

  — Hei! hei!

  Totuşi, pe măsură ce se apropiau de Mokotów, pe faţa lui jupân Zagłoba îşi făcea loc neliniştea. Se întoarse deodată spre Wołodyjowski şi-i zise:

  — Ţine minte! ţi-ai dat cuvântul că orice s-ar arăta cu Ketling, ai să stai o lună cu noi.

  — L-am dat şi am să stau – răspunse Wołodyjowski.

  — Uite şi conacul lui Ketling – strigă Zagłoba. Stă destul de bine!

  După care se răsti la surugiu:

  — Pocneşte din bici! Astăzi o să fie mare sărbătoare în casa asta.

  Îndată răsunară plesnete puternice de bici. Nici nu apucase brişcă să intre pe poartă, că din pridvor se năpustiră afară câţiva tovarăşi de arme ai lui jupân Michał; printre ei erau şi oşteni mai vechi, din vremea luptelor cu Chmielnicki{49}, şi confraţi mai tineri, din războaiele din urmă; dintre aceştia erau jupân Wasilewski şi jupân Nowowiejski, copilandri încă, dar cavaleri plin de foc, care fugiseră de mici de la şcoală şi intraseră în oştire de câţiva ani, slujind sub ordinele lui Wołodyjowski. Pe aceştia îi avea tare dragi micul viteaz.

  Iar dintre vârstnici erau jupân Orlik cu blazonul Nowina, care avea ţeasta lipită cu aur, pentru că i-o spărsese o ghiulea suedeză mai de mult, şi jupân Ruszczyc, a cărui faimă nu era umbrită decât de cea a lui Wołodyjowski, şi alţii la fel de vrednici. Când îi văzură pe cei doi bărbaţi din brişcă, începură să strige cu toţii:

  — Iată-i! Iată-i! Vicit{50} Zagłoba!

  Şi, repezindu-se la brişcă, îl luară în braţe pe micul cavaler şi-l duseră în pridvor repetând:

  — Bine-ai venit! să ne trăieşti, prieten scump! Acum eşti al nostru şi n-ai să scapi uşor! Vivat Wołodyjowski, cel mai vajnic cavaler, podoaba oştirii! Hai cu noi în stepă, frăţioare! În Câmpiile Sălbatice! Acolo o să-ţi spulbere vântul mâhnirea.

  Abia în pridvor îl lăsară jos. El le spuse bun găsit tuturor, mişcat de primirea lor, apoi începu, să-i cerceteze:

  — Ce face Ketling? Mai trăieşte?

  — Trăieşte! trăieşte! îi răspunseră în cor, şi mustăţile bătrânilor oşteni începură să se lărgească într-un zâmbet neobişnuit. Hai la el, că nu mai poate să stea în pat, atât e de nerăbdător să te vadă.

  — Văd că nu e atât de aproape de moarte, pe cât îmi spunea jupân Zagłoba – răspunse micul viteaz.

  Între timp intrară în tindă, iar de acolo în încăperea de oaspeţi. La mijloc se afla o masă cu toate cele de trebuinţă unui chef straşnic, iar într-un colţ, pe un pat acoperit cu o piele albă de cal, zăcea Ketling.

  — Prietene! se îngrijoră Wołodyjowski, alergând la el.

  — Michał! răcni Ketling şi, zvâcnind drept în picioare, ca şi când ar fi fost în deplinătatea puterilor, îl luă în braţe pe micul cavaler.

  Se strânseră cu atâta foc, încât se ridicau unul pe altul în sus, cu schimbul.

  — Ei mi-au poruncit să mă prefac că sunt bolnav de moarte – mărturisi scoţianul – dar, când te-am văzut, n-am mai putut să mă stăpânesc. Sunt sănătos tun şi n-am păţit nimic. Trebuia să te scoatem de la mănăstire!… Michał, iartă această înşelătorie pe care am făcut-o din dragoste pentru tine…!

  — Să mergem cu toţii în Câmpiile Sălbatice! strigară iarăşi cavalerii şi începură să bată cu palmele în tecile săbiilor de răsună odaia de zăngănit de spaimă.

  Jupân Michał încremeni. O vreme tăcu, apoi începu să se uite la toţi, dar cu deosebire la jupân Zagłoba, şi zise:

  — A, trădătorilor! Şi eu care am crezut că Ketling e hăcuit de moarte!

  — Cum aşa, Michał? se mira Zagłoba. Te mânii că Ketling trăieşte? Nu-ţi pare rău de sănătatea lui, de-i doreşti moartea? Atât de mult ţi-a împietrit inima, că ai vrea să-i vezi pe toţi în lumea umbrelor: pe Ketling, pe jupân Orlik, pe jupân Ruszczyc şi pe copilandrii ăştia, ba chiar pe Skrzetuski şi pe mine, care ţin la tine ca la copilul meu?

  Aici Zagłoba se poticni şi vorbi cu şi mai mare jale în glas:

  — Domniile Voastre, ce mai aşteptăm noi de la viaţă, dacă pe lumea asta n-ai parte decât de nerecunoştinţa şi de suflete împietrite?

  — Pe Dumnezeul meu! sări Wołodyjowski – eu nu vă doresc răul, dar n-aţi ştiut să-mi respectaţi durerea.

  — Se lăcomeşte la viaţa noastră! repetă Zagłoba.

  — Domnia Ta, dă-mi pace!

  — Auziţi-l! Zice că nu vrem să-i respectăm durerea, dar, Domniile Voastre, câte pâraie de lacrimi n-am vărsat noi din pricina nenorocirii lui? Adevărat! Îl iau martor pe Dumnezeu că am fi fost bucuroşi să-ţi ciopârţim tristeţea cu săbiile, că aşa trebuie să facă prietenii întotdeauna. Michał ţi-ai dat cuvântul că ai să rămâi cu noi o lună de zile, aşa că cel puţin luna asta nu ne lipsi de dragostea ta!

  — Eu am să ţin la Domniile Voastre până la moarte! răspunse Wołodyjowski.

  Vorbirea le fu întreruptă de intrarea altui musafir. Oştenii, absorbiţi de jupân Wołodyjowski, nu auziseră când venise, şi-l văzură abia acum, când se ivi în prag. Era un bărbat uriaş, corpolent şi cu înfăţişare falnică, avea o faţă de împărat roman, care răsfrângea puterea şi în acelaşi timp o bunătate şi blândeţe de-a dreptul regeşti. Era cu totul altfel decât ceilalţi oşteni, cu mult mai măreţ, şi sta înaintea lor cum stă vulturul, regele păsărilor, înaintea ereţilor, şoimilor, uliilor…

  — Marele hatman! strigă Ketling şi se repezi să-l întâmpine, ca un stăpân al casei ce se afla.

  — Pan Sobieski! repetară alţii.

  Toate capetele se înclinară într-o plecăciune plină de respect.

  În afară de Wołodyjowski, toţi ştiau că hatmanul venise pentru că-i făgăduise lui Ketling să-l viziteze, dar sosirea lui îi tulbură într-atât, încât la început nici unul nu îndrăznea să deschidă gura. Era pe drept cuvânt un hatâr neobişnuit, jupân Sobieski ţinea la oşteni mai mult ca la orice, mai ales la cei cu care călcase de atâtea ori peste grumazul ceambulurilor{51} tătărăşti; îi socotea un fel de familie a lui şi tocmai de aceea hotărâse să-i ureze bun venit lui Wołodyjowski, să-l mângâie şi să-l reţină în oştire, arătându-i bună amintire şi consideraţie neprecupeţită.

  Prin urmare, după ce-i dădu bineţe lui Ketling, întinse numaidecât mâinile spre micul cavaler, iar când acesta se apropie şi-i îmbrăţişă genunchii, îi strânse capul în palme.

  — Ei, bătrâne oştean, rosti – braţul Domnului te-a turtit la pământ, dar tot el te va înălţa, aducându-ţi alinare… Dumnezeu fie cu tine! Acum vei rămâne cu noi…

  Suspinele cutremurară pieptul lui jupân Michał.

  — Am să rămân! răspunse printre lacrimi.

  — Atunci e bine, am trebuinţă de cât mai mulţi ca tine! Şi acum, drag şi vechi tovarăş de arme, să ne aducem aminte de vremurile când ne aşezam în cort la ospeţe prin stepele rutene. Ce bine mă simt printre voi! Haide, cinstită gazdă, haide!

  — Vivat Joannes dux! răsunară toate glasurile.

  Petrecerea începu şi dură multă vreme.

  A doua zi, hatmanul îi trimise lui Wołodyjowski un şoiman şarg de mare preţ.

  CAPITOLUL VI.

  KETLING ŞI WOŁODYJOWSKI ÎŞI FĂGĂDUIRĂ ca la cel dintâi prilej să călărească iarăşi scară lângă scară, să se încălzească la acelaşi foc şi să adoarmă cu capetele pe aceeaşi şa.

  Dar întâmplarea îi despărţi nu mai târziu de o săptămână după ce se întâlniseră. Din Kurlandia sosi un trimis cu vestea că acel Hassling care-l înfiase pe scoţian şi-i dăruise averea căzuse la boală grea şi cerea neapărat să-şi vadă fiul. Tânărul cavaler nu mai stătu pe gânduri; încălecă şi porni la drum.

  Înainte de plecare, îi rugă pe jupân Zagłoba şi pe Wołodyjowski să-i socotească gospodăria ca şi când ar fi a lor şi să stea până li se va urî.

  — Poate că o să vină şi Skrzetuski – zise. La alegeri va veni fără îndoială, chiar dacă-şi va aduce toţi copiii cu el, aici va găsi loc pentru toţi. Eu n-am nici o rubedenie, dar chiar fraţi dac-aş avea, tot nu mi-ar fi mai dragi ca voi.

  Mai ales Zagłoba se bucură de această poftire, căci trăia în mare înlesnire în conacul lui Ketling, dar îi prinse bine şi lui Michał.

  Skrzetuski, ce-i drept, nu veni, în schimb, îşi vesti sosirea sora lui Wołodyjowski, căsătorită cu jupân Makowiecki, stolnicul de Latyczow. Olăcarul ei trecuse mai întâi pe la curtea hatmanului, să întrebe dacă ştia cineva de micul viteaz. Fireşte, îl îndreptaseră neîntârziat spre casa lui Ketling.

  Wołodyjowski se bucură tare mult, fiindcă n-o văzuse pe jupâneasa stolnicească de ani de zile. Aflând că, în lipsa unui han mai acătării, se oprise la Rybaki, într-o căsuţă sărăcăcioasă, plecă îndată s-o aducă la conacul lui Ketling.

  Amurgise când ajunse la ea, dar o recunoscu numaidecât, cu toate că în odaie mai erau încă două jupâniţe: jupâneasa stolnicească era mică de statură şi rotunjoară ca un ghem.

  Îl recunoscu şi ea, aşa că se îmbrăţişară cu dragoste, şi multă vreme nu fură în stare să scoată o vorbă din cauza lacrimilor care le curgeau şiroaie. În această vreme, cele două jupâniţe stăteau în picioare, ca două lumânări, şi priveau la ei.

  Jupâneasa Makowiecka îşi recăpătă graiul şi începu să ţipe, cu glasul subţire, piţigăiat:

  — Atâţia ani! atâţia ani! Dumnezeu să-ţi ajute, frate preaiubit! Cum am auzit de nenorocirea care te-a lovit, am şi pornit la drum. Bărbatu-meu nu s-a împotrivit, pentru că dinspre Bugiac ameninţă furtuna… Se vorbea de asemenea şi de tătarii din Białogród. Mai mult ca sigur că drumurile vor începe să mişune de tâlhari, fiindcă s-au ivit stoluri uriaşe de păsări, şi totdeauna se întâmplă aşa înaintea năvălirilor. Dumnezeu să te aline, frate drag şi iubit! Bărbatu-meu vine şi el aici de alegeri, aşa că mi-a zis: „Ia jupâniţele şi plecaţi înainte. Faci două lucruri dintr-o dată, zice. Îl ajuţi pe Michał şi te pui la adăpost împotriva tătarilor, zice, pentru că toată ţara va fi cuprinsă de pârjol. Du-te la Varşovia, zice, şi cât mai e timp, găseşte un han ca lumea, ca să avem unde sta”…El a plecat cu ceilalţi din ţinut să cerceteze drumurile. Oştirea e neîndestulătoare. La noi, totdeauna se întâmplă aşa. Dragul meu frăţior! Hai la fereastră, să mă uit mai bine la tine. Te-ai tras la faţă din pricina mâhnirii. Lui bărbatu-meu îi era uşor în Rutenia să-mi zică să caut un han. N-am găsit nimic nicăieri, şi suntem nevoite să stăm în cocioaba asta. Abia am făcut rost de trei braţe de paie care ne ţin loc de pături.

  — Dragă soră, îngăduie-mi să… vru să vorbească micul cavaler.

  Dar sora nu vru să-i îngăduie şi turui mai departe, ca o morişcă:

  — Ne-am oprit aici, pentru că n-am avut încotro. Stăpânii aşezării se uitau cam pieziş la noi, poate că sunt nişte netrebnici. E adevărat că avem patru slujitori, flăcăi de ispravă, dar nici noi nu ne înfricoşăm din te miri ce; prin părţile noastre şi femeile trebuie să aibă inimă vitează, altminteri n-ar putea trăi acolo. Mai am şi un pistol, pe care-l port totdeauna cu mine, iar Baśka are două flinte cu ţeavă retezată. Numai Krzysia nu se prea dă în vânt după arme… Aici e loc străin, de aceea ne-ar fi plăcut să poposim la vreun han mai ca lumea…

  — Soră dragă, îngăduie-mi…, repetă jupân Wołodyjowski.

  — Dar tu unde stai, Michał? Trebuie să mă ajuţi să aflu un han, că doar cunoşti Varşovia…

  — Am un han gata pregătit – o întrerupse Michał. Şi este atât de încăpător, încât ar fi loc şi pentru curtea unui senator. Stau la prietenul meu, rotmistrul Ketling, te duc îndată acolo…

  — Dar ia aminte că noi suntem trei, două ajutoare şi patru slujitori. Doamne iartă-mă! Păi eu nu ţi-am făcut cunoştinţă cu însoţitoarele mele!

  Şi se întoarse către cele două jupâniţe, spunându-le:

  — Voi ştiţi cine este el, dar el nu ştie cine sunteţi voi: faceţi cunoştinţă, fie şi pe întuneric. Nici măcar pe vatră n-au aprins focul până acum… Asta e jupâniţa Krystyna Drohojowska, iar cealaltă jupâniţă Barbara Jeziorkowska. Bărbatul meu este ocrotitorul lor şi al averii lor, stau cu noi, că sunt orfane. Nişte tinere jupâniţe, ca ele, nu se cade să stea singure.

  În timp ce stolniceasa vorbea, Wołodyjowski se înclină după obiceiul ostăşesc, iar cele două jupâniţe, prinzându-şi fustele cu degetele, făcură câte o reverenţă, în timpul căreia jupâniţa Jeziorkowska aruncă din cap ca o mânzoacă.

  — Să urcăm şi să plecăm! spuse. Cu mine stă şi jupân Zagłoba, pe care l-am rugat să dea poruncă să pregătească cina.

  — Faimosul jupân Zagłoba? întrebă deodată jupâniţa Jeziorkowska.

  — Baśka, taci din gură! o dojeni jupâneasa stolniceasă. Mă tem numai să nu vă stânjenim.

  — Apoi, dacă jupân Zagłoba se îngrijeşte de cină – răspunse micul oştean – ajunge pentru toţi, de-am fi de două ori pe atâta. Domniile Voastre porunciţi să strângă lucrurile şi să le încarce în căruţă, iar pentru noi şarabana lui Ketling e destul de mare ca să încăpem lesne toţi patru. Uite ce zic eu; dacă slujitorii nu sunt beţivi, n-au decât să rămână aici cu caii şi lucrurile mai mari până mâine-dimineaţa, iar noi să luăm numai cele de grabnică trebuinţă.

  — Nu e nevoie să mai rămână – se împotrivi stolniceasa – deoarece carele nu le-am descărcat încă, înhamă caii şi pot pleca fără întârziere. Baśka, du-te şi supraveghează-i!

  Jupâniţa Jeziorkowska alergă în tindă şi după numai cât ai rosti de câteva ori rugăciunea, se întoarse cu vestea că totul e gata.

  — Era şi timpul! spuse Wołodyjowski.

  Urcară îndată în şarabană şi porniră spre Mokotów. Stolniceasa şi jupâniţa Drohojowska stătură pe bancheta din spate, iar micul cavaler se aşeză în faţă, alături de jupâniţa Jeziorkowska. Se lăsase întunericul şi nu mai putea să le privească.

  — Domniile Voastre cunoaşteţi Varşovia? întrebă, aplecându-se spre jupâniţa Drohojowska şi ridicând glasul, ca să acopere duruitul şarabanei.

  — Nu – răspunse aceasta cu glasul coborât, dar plin şi plăcut. Suntem adevărate provinciale, până acum n-am cunoscut nici oraşe mari şi nici oameni de seamă.

  Spunând acestea, îşi înclină puţin capul, vrând să spună că printre cei din urmă îl socotea şi pe Wołodyjowski, care primi cu plăcere asemenea răspuns. „E o jupâniţă cu creştere aleasă!” se gândi, şi începu să-şi frământe mintea, cum ar putea să-i întoarcă vorba măgulitoare.

  — Chiar dacă oraşul ar fi de zece ori mai mare decât este – rosti în sfârşit – Domniile Voastre tot aţi putea să-i fiţi cea mai frumoasă podoabă.

  — De unde ştii Domnia Ta, de vreme ce acum e întuneric? întrebă pe neaşteptate jupâniţa Jeziorkowska.

  „Ia te uită, capra!” îşi zise jupân Wołodyjowski în gând.

  Dar nu răspunse nimic şi un timp merseră în tăcere; deodată, jupâniţa Jeziorkowska îl întrebă iarăşi pe micul viteaz:

  — Domnia Ta, nu ştii dacă în grajduri o să fie loc destul, că noi avem zece cai şi două iepe de călărie?

  — Ajunge şi pentru treizeci.

  La care jupâniţa fluieră a mirare.

  — Baśka! o dojeni stolniceasa.

  — Aha! păi cum! Baśka! Baśka! în seama cui au fost lăsaţi caii tot-drumul?

  Hârjonindu-se astfel, ajunseră la conacul lui Ketling.

  Toate ferestrele erau luminate în cinstea jupânesei stolnicese. Slujitorii se repeziră afară, în frunte cu jupân Zagłoba care, apropiindu-se de şarabană şi văzând trei femei, întrebă nedumerit:

  — În care din Domniile Voastre am cinstea să întâmpin pe binefăcătoarea mea şi totodată pe sora lui Michał, cel mai bun prieten al meu?

  — Eu sunt! dădu răspuns stolniceasa.

  Atunci Zagłoba îi luă mâna şi începu să i-o sărute în grabă, repetând:

  — Cu plecăciune mă închin, cu plecăciune!

  Apoi îi ajută să coboare din şarabană şi o însoţi cu mare grijă, târşâindu-şi picioarele, până în tindă.

  — Să-mi fie îngăduit să urez încă o dată bun venit Domniei Tale – îi spuse pe drum.

  Între timp, jupân Michał le ajută pe cele două jupâniţe să se dea jos. Şi pentru că şarabana era înaltă, iar treapta era greu de găsit cu piciorul pe întuneric, o luă de mijloc pe jupâniţa Drohojowska şi, săltând-o în sus, o lăsă jos. Ea nu se împotrivi şi o străfulgerare de o clipă întârzie la pieptul lui, spunând:

  — Mulţumesc Domniei Tale!

  Wołodyjowski se întoarse după aceea la jupâniţa Jeziorkowska, dar aceasta sărise singură de partea cealaltă, aşa că îi întinse braţul Drohojowskăi.

  Înăuntru, cele două jupâniţe făcură cunoştinţă cu Zagłoba care, la vederea lor, fu cuprins de voioşie şi-i pofti neîntârziat pe toţi la cină.

  Talerele abureau pe masă şi, după cum prevăzuse Michał, se găseau de toate din belşug, încât ar fi ajuns şi pentru mai mulţi.

  Se aşezară aşadar. Stolniceasa ocupă locul din fruntea mesei, avându-l în dreapta pe Zagłoba, lângă care sta jupâniţa Jeziorkowska. Wołodyjowski stătu în partea stângă, alături de Drohojowska.

  Abia acum micul viteaz putu să se uite bine la tinerele jupâniţe.

  Amândouă erau frumoase, dar fiecare în felul ei. Drohojowska avea cosiţele negre ca pana corbului, ca şi sprâncenele, ochii mari albaştri, obrazul smead, puţin pal şi atât de gingaş, încât pe la tâmple i se zăreau, prin piele, vinişoarele albastre. Un puf întunecat îi umbrea buza de sus, punându-i în lumină gura dulce şi ademenitoare, pregătită parcă pentru a fi sărutată. Era în doliu, fiindcă îşi pierduse tatăl nu de mult, şi culoarea veşmântului, alături de frăgezimea tenului şi de părul negru, îi dădea un aer de tristeţe şi asprime. La prima aruncătură de ochi părea mai în vârstă decât tovarăşa ei, dar după ce se uită mai cu luare-aminte, jupân Michał băgă de seamă că sub această piele străvezie curgea sângele primei tinereţi. Cu cât o privea mai mult, cu atât mai mult se minuna de înfăţişarea falnică, de gâtul ei de lebădă şi de formele acestea zvelte şi pline de farmec feciorelnic.

  „E o jupâniţă de casă mare – se gândea – trebuie să aibă un suflet de aur! În schimb, cealaltă parcă e un flăcăiandru!”

  Apropierea era foarte potrivită.

  Jeziorkowska era mult mai scundă decât Drohojowska, de-a dreptul mărunţică la statură, deşi nu părea slabă, rumenă ca un boboc de trandafir şi bălăioară. Purta părul tăiat scurt, după vreo boală pesemne, prins într-o plasă de aur. Aflându-se pe un căpşor neastâmpărat, şuviţele cânepii nu voiau nici ele să stea cuminţi şi ieşeau afară prin toate ochiurile plasei. Deasupra frunţii alcătuiau un ciuf gălbui şi încâlcit ca un smoc căzăcesc, care, alături de ochişorii vii, neliniştiţi, şi de înfăţişarea băieţească, făceau ca acest obrăjor trandafiriu să semene cu chipul unui şcolar care abia aştepta să facă vreo năzbâtie.

  Cu toate acestea era atât de frumoasă şi de fragedă, de-ţi venea greu să-ţi dezlipeşti privirile de ea. Avea năsucul subţire, puţin ridicat, cu nări tremurătoare, care nu stăteau o clipă locului, şi gropiţe în obraji şi în bărbie – semn de fire voioasă.

  Acum însă stătea cuminte şi mânca cu poftă, săgetând doar cu privirile când spre jupân Zagłoba, când spre jupân Wołodyjowski şi cercetându-i cu o luare-aminte aproape copilăroasă, ca pe nişte fiinţe deosebite.

  Wołodyjowski tăcea; cu toate că simţea că trebuie să se întreţină cu jupâniţa Drohojowska, nu prea ştia cu ce să înceapă. De obicei, micul cavaler nu prea era îndemânatic cu femeile, iar acum era şi mâhnit, pentru că cele două fete îi aduceau aminte de draga răposată.

  În schimb, jupân Zagłoba o înveselea pe stolniceasa, vorbindu-i de isprăvile lui Michał şi ale sale. Pe la mijlocul cinei, tocmai povestea cum ei doi scăpaseră odinioară împreună cu cneaghina Kurcewicz şi Rzędzian de un ceambul întreg şi cum se aruncaseră singuri asupra tătarilor ca să-i oprească pe urmăritori.

  Jupâniţa Jeziorkowska aproape că încetase să mai mănânce şi, sprijinindu-şi bărbia în palmă, asculta cu luare-aminte, îndreptându-şi întruna ciuful, clipind din ochi, plesnind din degete în locurile mai primejdioase şi repetând:

  — Aha! aha! Ei şi? şi?

  Iar când jupân Zagłoba ajunse să spună cum le sosiseră pe neaşteptate în ajutor dragonii lui Kuszel, cum încălecaseră pe grumazul tătarilor şi-i tot tăiaseră preţ de o jumătate de milă, jupâniţa Jeziorkowska nu se mai putu stăpâni, bătu din palme cât putu de tare şi strigă:

  — Ah, cât aş fi dat să fiu acolo!

  — Baśka! o certă dolofana jupâneasă Makowiecka cu un accent rutean – aici te afli printre oameni cu purtări alese, dezvaţă-te de ieşirile astea. Mai lipseşte doar, Doamne fereşte, să strigi: „Bătu-m-ar ghiulelele!”

  Jupâniţa izbucni într-un râs proaspăt şi răsunător, ca clinchetul argintului, şi se lovi deodată peste genunchi, zicând:

  — Ei! Bătu-m-ar ghiulelele, mătuşică!

  — O Doamne! îmi astup urechile! Cere iertare la toată lumea! o îndemnă stolniceasa.

  Atunci Baśka, vrând să înceapă cu jupâneasa stolniceasă, sări de la locul ei, dar cuţitul şi lingura căzură sub masă, aşa că se aplecă să le caute.

  Durdulia stolniceasă nu mai putu să-şi stăpânească hohotele; râdea într-un chip ciudat; se scutură mai întâi şi se ridică, apoi începu să piuie grozav de subţire. Se înveseliră cu toţii. Zagłoba era încântat.

  — Vedeţi şi Domniile Voastre ce bătaie de cap am eu cu zvăpăiata asta! repetă stolniceasa, zguduindu-se de râs.

  — Mai mare plăcerea, pe Dumnezeul meu! zise Zagłoba.

  În acest timp, jupâniţa Basia ieşi de sub masă, găsise lingura şi cuţitul, dar îşi pierduse plasa de pe cap şi ciuful i se lăsase peste ochi. Ridicându-se, nările i se zbătură şi spuse:

  — Aha! Domniile Voastre râdeţi de ruşinea mea. Bine!

  — Nu râde nimeni – rosti Zagłoba împăciuitor – nu râde nimeni! Ne bucurăm cu toţii că Dumnezeu ne-a trimis atâta bucurie prin Domnia Ta.

  După cină, trecură în altă încăpere. Aici, jupâniţa Drohojowska văzu o lăută agăţată pe perete, o luă şi începu să ciupească strunele. Wołodyjowski o rugă să cânte ceva, iar ea îi răspunse simplu şi cu mare bunătate:

  — Sunt gata, dacă voi izbuti să alung mâhnirea din sufletul Domniei Tale…

  — Mulţumesc! răspunse micul cavaler, ridicându-şi spre ea privirile încărcate de recunoştinţă.

  După o clipă începu să cânte:

  Cavaleri, daţi-mi crezare!

  Platoşe şi obrăzare Nu sunt bune niciodată.

  Căci pe toate le străpunge Şi la inimă ajunge A lui Cupidon săgeată.

  — Nici nu ştiu cum să-ţi mai mulţumesc, Domnia Ta – spuse Zagłoba, aşezându-se la o parte cu stolniceasa şi sărutându-i mâinile – că te-ai ostenit până aici şi ai adus codanele astea aşa de îmbietoare, că şi graţiile ar putea să se ascundă după cuptor înaintea lor. Cu deosebire mi-a intrat la inimă haiducelul ăsta bălăior; se pricepe să-ţi împrăştie tristeţea mai abitir ca o nevăstuică şoarecii. Că, ce sunt mâhnirile, dacă nu şoarecii care rod grăunţele voioşiei sădite în sufletele noastre? Trebuie să cunoşti Domnia Ţa că fostului nostru rege, Joannes Casimirus, îi plăceau atât de mult asemuirile mele, încât nu se putea lipsi de ele nici măcar o zi întreagă. Am fost nevoit să-i alcătuiesc şi snoave cu tâlc şi zicale înţelepte, pe care poruncea să i se repete înainte de culcare şi de care se slujea şi în cârmuirea ţării. Dar asta-i altă poveste. Gândesc că alături de frumoasele astea, Michał al nostru va uita cu totul de nenorocirea lui. Domnia Ta nu ştii că n-a trecut nici o săptămână de când l-am scos din mănăstirea călugărilor benedictini, unde voia să depună jurământul. Dar l-am câştigat de partea mea şi pe trimisul papei, care l-a vestit pe prior că sfântul lăcaş va fi atacat de dragoni, dacă nu-l slobod numaidecât pe Michał. N-avea ce căuta acolo!… Slavă Domnului! Slavă Domnului!… Îl cunosc eu! Dacă nu azi, atunci mâine vreuna din cele două jupâniţe va scăpăra asemenea scântei din el, încât inima i se va aprinde ca iasca.

  Jupâniţa Drohojowska cânta mai departe:

  Dacă pavăză şi spată Nu pot răul să-l abată Şi bărbatul să-l ferească, Atunci femeia plăpândă Cum să scape de osândă Şi unde s-adăpostească?

  — Femeile se tem de săgeţile astea, cum se teme câinele de slănină – şopti Zagłoba la urechea stolnicesei. Recunoaşte Domnia Ta că n-ai adus căpriţele astea aici fără a avea o socoteală ascunsă cu ele. Sunt grozave! Mai ales haiducelul, ţine-m-ar sănătatea! Ehe, Michał, are o surioară şireată, ai?

  Jupâneasa Makowiecka îşi luă într-adevăr o înfăţişare tare şireată, care la urma urmei nu prea se potrivea cu faţa ei cinstită şi bună, şi răspunse:

  — M-am gândit şi eu ba la una, ba la alta, cum ne pricepem s-o facem noi, femeile. Bărbatul meu o să vie şi el aici de alegeri, iar eu am plecat cu fetele înainte, de frica tătarilor. Dacă din asta se va alege vreun folos pentru Michał, aş fi în stare să mă duc pe jos până la vreo sfântă icoană.

  — Se va alege, se va alege! încuviinţă Zagłoba.

  — Amândouă fetele sunt de neam bun şi cu avere, că în vremurile grele de astăzi şi asta înseamnă ceva…

  — Nici nu e nevoie să mi-o spui de două ori. Agoniseala lui Michał au spulberat-o războaiele, deşi ştiu că are de luat ceva bani de pe la magnaţi. Ehei, Domnia Ta, ne-am ales nu o dată cu prăzi însemnate şi, cu toate că le-am dat în seama hatmanului, o parte am împărţit-o între noi, cum se zice în oştire: „la fiecare sabie”…Partea lui Michał era uneori atât de mare, că de-ar fi păstrat-o toată, acum ar avea o avere frumuşică. Dar oşteanul nu se gândeşte la ziua de mâine, ci chefuieşte astăzi în lege. Michał ar fi risipit totul cu petrecerile, dacă nu eram eu ca să-l împiedic. Domnia Ta zici că jupâniţele sunt de sânge ales?

  — Drohojowska se trage din neam de senatori. E adevărat că proprietăţile unui castelan de prin ţinuturile noastre mărginaşe nu seamănă cu ale celui de la Cracovia, că sunt şi din acelea de care prea puţini au auzit, dar, oricum, cine-a ajuns odată la astfel de strălucire, o trece şi urmaşilor săi. Iar dacă-i vorba de obârşie, Jeziorkowska aproape că o întrece pe Drohojowska.

  — Hm, hm! Eu însumi descind dintr-un rege al masageţilor, aşa că-mi place să mi se vorbească de înaintaşii cuiva.

  — E, Jeziorkowska nu vine dintr-o stirpe chiar atât de înaltă, dar dacă Domnia Ta doreşti să asculţi… că prin părţile noastre putem să numărăm pe degete toate legăturile fiecărei familii… Ea se înrudeşte şi cu Potocki, şi cu Jazlowiecki, şi cu Łaszcz. Vezi, Domnia Ta, iată cum a fost…

  Şi jupâneasa stolniceasă îşi potrivi faldurile rochiei şi se aşeză mai bine, ca să nu întâmpine nici o piedică în cursul preaplăcutei povestiri; apoi îşi răsfiră degetele de la o mână şi îşi pregăti arătătorul de la cealaltă pentru numărătoarea tuturor bunicilor şi bunicele, după care începu:

  — Fiica lui Jakub Potoki, Elżbieta, de la a doua soţie, Jazłowiecka, s-a căsătorit cu jupân Jan Smiotanko, stegarul{52} de Podolia…

  — Am priceput! o întrerupse Zagłoba.

  — Din această căsătorie s-a născut jupân Mikołaj Smiotanko, şi el stegar al Podoliei.

  — Hm! Frumos rang!

  — Asta a fost căsătorit prima dată cu Dorohostaj… nu! cu Rożyńska… ba nu! cu o Woronicz… La naiba: am uitat!

  — Veşnică să-i fie odihna, oricum o fi chemat-o! rosti Zagłoba cu gravitate.

  — Iar a doua oară a luat-o pe fiica lui Łaszcz…

  — Asta aşteptam! Şi care a fost effectus{53} acestei căsătorii?

  — Băieţii li s-au prăpădit…

  — Orice bucurie ţine puţin pe lumea asta…

  — Iar din cele patru fete, cea mai mică, Anna, s-a măritat cu Jeziorkowski, împuternicit la hotărnicia Podoliei, cu blazonul Rawicz, care pe urmă a fost, dacă nu greşesc, spătar de Podolia.

  — A fost, îmi aduc aminte! încuviinţă Zagłoba foarte sigur pe el.

  — Ei bine, vezi Domnia Ta, din căsătoria asta s-a născut Basia.

  — Da, da! Şi mai văd că acum ţinteşte cu flinta lui Ketling. Într-adevăr, cum Drohojowska şi micul oştean vorbeau între ei, jupâniţa Basia, ca să-şi omoare vremea, ochea cu flinta pe fereastră.

  Când o văzu, jupâneasa Makowiecka începu să se scuture şi să piuie.

  — Domnia Ta, nu poţi să-ţi închipui câtă bătaie de cap am cu fata asta! Haidamac sadea!

  — Dacă toţi haidamacii{54} ar semăna cu ea, aş trece îndată de partea lor!

  — Ea nu mai are altceva în cap decât arme, cai, războaie! Odată a luat o puşcă şi a plecat de acasă la vânătoare de raţe. S-a pitit printre trestii şi a aşteptat. Când, deodată, trestiile se dau la o parte şi ce-i văd ochii?… un cap de tătar care se furişa spre sat prin stufăriş… Alta s-ar fi înfricoşat, dar zvârluga asta, nici una, nici două, trage cu puşca în el şi tătarul leap în apă! Închipuie-ţi, Domnia Ta, l-a omorât pe loc… şi cu ce?… cu alice pentru raţe…

  Şi jupâneasa Makowiecka începu să se scuture din nou şi să chicotească de păţania tătarului, după care adăugă:

  — E adevărat că aşa ne-a scăpat pe toţi, fiindcă se apropia un ceambul întreg; s-a întors acasă şi ne-a vestit de primejdie, aşa că am avut vreme să fugim cu slujitorii în pădure. Pe la noi aşa e mereu…!

  Pe faţa lui Zagłoba se citea atâta încântare, încât până şi ochiul i se miji, apoi se repezi spre fată şi înainte ca aceasta să înţeleagă ce se întâmplă, o sărută pe frunte.

  — Asta-i de la un vechi oştean, pentru tătarul din trestii! o lămuri.

  Jupâniţa îşi scutură cu putere ciuful bălai.

  — Nu-i aşa că i-am dat un bobârnac?! strigă cu glăsciorul ei limpede şi copilăresc, care răsuna atât de ciudat faţă de înţelesul vorbelor.

  — Haiducelul meu drag! rosti Zagłoba înduioşat.

  — Dar ce înseamnă un tătar! Domniile Voastre aţi spârcuit cu miile, şi suedezi, şi nemţi, şi unguri de-ai lui Rákóczi. Ce sunt eu pe lângă Domniile Voastre, pe lângă nişte cavaleri cum nu mai găseşti alţii în toată Republica. Ştiu eu prea bine! oho!

  — O să te învăţăm şi pe tine să dai cu săbioara, dacă te-ndeamnă inima. Mie mi s-a cam îngreunat braţul, dar Michał e un adevărat meşter.

  Când auzi asemenea propunere, jupâniţa mai că zvâcni în sus de bucurie, apoi îl sărută pe jupân Zagłoba pe umăr şi făcu o plecăciune înaintea micului viteaz, spunând:

  — Mulţumesc pentru făgăduială! Dar câte ceva mai ştiu şi eu!

  Wołodyjowski vorbea cu Krzysia Drohojowska, aşa că răspunse în doi peri:

  — Tot ce porunceşti, Domnia Ta!

  Zagłoba, cu faţa străluminată, se aşeză iarăşi alături de stolniceasa de Latyczów:

  — Scumpa mea jupâneasă, îi spuse. Ştiu şi eu prea bine cât sunt de bune bacaliile{55} turceşti, că ani lungi am petrecut la Stambul, dar mai ştiu că nu puţini sunt cei care se lăcomesc la ele. Cum se face că n-a jinduit nimeni la ea până acum?

  — Of, Doamne! n-am dus lipsă nici de cei care le pofteau pe amândouă. Baśkăi îi zicem în gluma văduvă după trei bărbaţi, pentru că trei cavaleri vrednici s-au străduit să-i câştige dragostea în acelaşi timp: jupân Swirski, jupân Kondracki şi jupân Cwilichowski. Toţi trei şleahtici cu avere de pe la noi, ale căror înrudiri le-aş putea de asemenea înşira întocmai.

  Spunând acestea, jupâneasa stolniceasă îşi răsfiră iar degetele de la mâna stângă şi întinse arătătorul dreptei, dar Zagłoba se grăbi să i-o ia înainte:

  — Şi ce s-a întâmplat cu ei?

  — Toţi trei şi-au pierdut viaţa în război, de aceea îi zicem Baśkăi văduvă.

  — Hm! Şi ea, cum a îndurat nenorocirea?

  — Vezi, Domnia Ta, prin părţile noastre ăsta e un lucru obişnuit; rareori moare cineva cu capul pe căpătâi, chiar dacă ajunge să îmbătrânească. La noi se spune că un şleahtic nu se cuvine să moară altfel decât în luptă. Cum a îndurat Baśka? A bâzâit puţin, săraca, de cele mai multe ori în grajd, fiindcă ori de câte ori suferă de ceva, dă fuga la grajd. Odată m-am dus după ea şi am întrebat-o: „După care plângi?” Iar ea de colo: „După toţi trei!” Asemenea răspuns m-a lămurit că nici unul dintre ei nu-i era prea drag… Eu cred că, gândindu-se mereu la altceva, n-a simţit încă voinţa lui Dumnezeu; Krzysia da, dar Baśka, câtuşi de puţin…!

  — O să simtă! spuse Zagłoba. Noi ne dăm seama mai bine! O să simtă, o să simtă…!

  — Asta-i soarta noastră! răspunse jupâneasa stolniceasă.

  — Chiar aşa! Parcă mi-ai luat-o din gură, Domnia Ta!

  Vorbirea le fu întreruptă de apropierea tinerilor.

  Micul oştean se obişnuise cu jupâniţa Krzysia care, din prea multă bunătate, pesemne, se îngrijea de el şi de tristeţea lui cum se îngrijeşte doctorul de un bolnav. Poate că tocmai de aceea îi arătă mai multă bunăvoinţă decât i-ar fi îngăduit răstimpul scurt de când se cunoscuseră. Dar, cum jupân Michał era fratele stolnicesei, iar Krzysia rudă cu bărbatul ei, nu se mira nimeni. Baśka, în schimb, rămăsese parcă mai deoparte şi numai jupân Zagłoba îi arăta că n-a uitat-o. La drept vorbind, se vede că-i păsa prea puţin dacă se îngrijeşte cineva de ea sau nu. La început se uită cu admiraţie la cei doi oşteni, dar cu aceeaşi luare-aminte cercetă şi armele prea frumoase atârnate pe pereţi. Apoi parcă începu să caşte, ochii i se închiseră din ce în ce mai mult şi, în sfârşit spuse:

  — Dacă adorm, o să mă trezesc tocmai poimâine…

  După aceste cuvinte, se împrăştiară cu toţii, fiindcă femeile erau foarte obosite şi abia aşteptau să se vadă în pat.

  Când jupân Zagłoba rămase în cele din urmă singur cu Wołodyjowski, începu mai întâi să clipească din ochi cu înţeles, apoi îl pisă cu o grindină de ghionturi uşoare.

  — Michał! ei, cum e, Michał, ai? Mare-n pârg, nu alta! Te călugăreşti, nu-i aşa? Drohojowska asta ca mura e gustoasă, ai? Dar haiducelul rumeior? Ce zici, Michał, ai?

  — Ce să zic? nimic! răspunse micul cavaler.

  — Mie haiducelul îmi place grozav, îţi spun că la cină, când stam lângă ea, mă dogorea ca o sobă.

  — E o zvăpăiată; cealaltă e mai aşezată!

  — Drohojowska e ca o prună ungurească, adevărată prună ungurească! Pe când cealaltă e ca aluna!… Unde nu dă Dumnezeu să mai am eu dinţi!… adică să am o asemenea fiică, pe care să ţi-o dau ţie. E o migdală, îţi spun, migdală curată!

  Wołodyjowski se întunecă dintr-odată, aducându-şi aminte cum îi zicea jupân Zagłoba Anusiei Borzobohata. Răposata îi apăru aidoma în gând, cu statura şi faţa ei cât pumnul, cu cosiţele negre şi veselia ei, cu ciripitul şi felul ei de a privi. Jupâniţele de acum erau mai tinere, dar cealaltă îi era de o sută de ori mai scumpă…

  Micul ostaş îşi ascunse faţa în palme şi îl cuprinse o jale atât de adâncă, pe cât de neaşteptată.

  Zagłoba rămase uimit; o vreme tăcu, privindu-l neliniştit, apoi îi spuse:

  — Michał, ce-i cu tine? Vorbeşte, pentru Dumnezeu!

  Şi Wołodyjowski vorbi:

  — Atâtea fete trăiesc şi umblă prin lume, numai mieluşica mea nu mai este, numai pe ea n-am s-o mai văd niciodată…!

  Glasul i se înecă de durere. Îşi rezemă fruntea de spătarul laviţei şi începu să şoptească printre buzele strânse:

  — Doamne! Doamne! Doamne…!

  CAPITOLUL VII.

  Jupâniţa Basia avu grija ca Wołodyjowski s-o înveţe să mânuiască sabia, iar el nu se împotrivi. Cu toate că după câteva zile o prefera tot pe Drohojowska, se apropiase totuşi foarte mult şi de Basia; de altfel, era şi greu să n-o îndrăgească cineva.

  Aşadar, într-o dimineaţă începu prima lecţie, stârnit mai ales de laudele Baśkăi şi de asigurările ei că se pricepe destul de bine la acest meşteşug şi că nu oricine poate să-i facă faţă.

  — Am învăţat de la oşteni destoinici – spuse – cum sunt destui pe la noi, şi doar se ştie că alţii mai buni nici că se află… Ba mă întreb dacă până şi Domniile Voastre nu v-aţi putea găsi printre el potrivnici pe măsură.

  — Ce vorbeşti, Domnia Ta – se miră Zagłoba – păi noi nu avem egali în toată lumea!

  — Aş vrea să se arate că şi eu sunt la fel. Nu prea cred, dar aş vrea!

  — Să trag cu pistolul, aş încerca şi eu – spuse râzând jupâneasa Makowiecka.

  — Pentru Dumnezeu! te pomeneşti că pe la Latyczów trăiesc numai amazoane – se minună Zagłoba.

  Apoi se întoarse spre Drohojowska:

  — Şi Domnia Ta ce armă stăpâneşti mai bine?

  — Nici una – recunoscu Krzysia.

  — Aha! nici una! strigă Baśka. Şi imitând-o pe Krzysia, începu să cânte: Cavaleri, daţi-mi crezare!

  Platoşe şi obrăzare Nu sunt bune niciodată!

  Căci pe toate le străpunge Şi la inimă ajunge A lui Cupidon săgeată.

  — Arma asta ştie s-o mânuiască, şi încă bine! adăugă întorcându-se spre Wołodyjowski şi Zagłoba. Aşa că n-aveţi teamă pentru ea!

  — Scoate sabia, Domnia Ta! spuse jupân Michał, vrând să-şi ascundă încurcătura.

  — Ei, Doamne! numai dacă s-ar adeveri ce gândesc eu! strigă Basia, roşind de bucurie.

  Şi luă îndată poziţie, având în dreapta o săbioară poloneză uşoară; cu mâna stângă retrasă şi cu pieptul scos înainte, cu capul ridicat şi cu nările lărgite, era atât de frumoasă, şi atât de trandafirie, încât Zagłoba îi şopti stolnicesei:

  — Nici un urcior cu vin unguresc, fie şi de o sută de ani, nu m-ar încânta atâta!

  — Bagă de seamă, jupâniţă – spuse Wołodyjowski – eu am să mă apăr doar, n-am să atac niciodată, aşa că Domnia Ta loveşte cum îţi place.

  — Bine. Când Domnia Ta vrei să mă opresc, să-mi spui.

  — Şi aşa aş putea sfârşi când poftesc…

  — Cum aşa?

  — Păi unui luptător ca Domnia Ta aş izbuti foarte uşor să-i smulg sabia din mână.

  — De, o să vedem!

  — N-o să vedem, pentru că buna-cuviinţă nu-mi îngăduie să fac aşa ceva.

  — Nu e nevoie de nici o bună-cuviinţă. Domnia Ta încearcă, dacă poţi. E adevărat că ştiu mai puţin decât Domnia Ta, dar am să mă străduiesc să nu mi se întâmple una ca asta!

  — Aşadar, Domnia Ta îmi îngădui?

  — Întocmai!

  — Las-o baltă, haiducelul meu drag – o sfătui Zagłoba. El a făcut asta cu cei mai mari meşteri.

  — O să vedem! repetă Basia.

  — Să începem! o îndemnă Wołodyjowski, întărâtat de lăudăroşenia jupâniţei.

  Şi începură.

  Basia izbea năprasnic, sărind ca un cosaş.

  Wołodyjowski însă nu se mişca din loc, însemnând, cum avea obiceiul, mişcări scurte cu sabia, fără să ia prea mult în seamă loviturile.

  — Apoi, Domnia Ta, nu te apăra de mine ca de o muscă urâcioasă! strigă Basia aţâţată.

  — Eu nici nu-mi pun mintea cu Domnia Ta, te învăţ numai! răspunse micul viteaz. Bine-aşa! Pentru o fată nu e rău deloc! Mişcă mâna mai puţin!

  — Pentru o fată? Atunci primeşte Domnia Ta pe asta ca pentru o fată! şi pe asta! şi pe asta!

  Dar jupân Michał nici nu se sinchisea, deşi Basia folosea toate loviturile primejdioase pe care le cunoştea. Mai mult, începu să vorbească înadins cu Zagłoba, ca să arate cât de puţin îi pasă de loviturile Basiei.

  — Domnia Ta, dă-te la o parte de la fereastră, că nu ne vede jupâniţa; chiar dacă sabia e mai mare decât un ac, are mai multă experienţă la ac decât la sabie.

  Nările Basiei se lărgiră şi mai mult, iar ciuful îi acoperi ochişorii strălucitori.

  — Domnia Ta mă dispreţuieşti? întrebă, răsuflând adânc.

  — Nu fiinţa Domniei Tale, Doamne fereşte!

  — Nu pot să-l sufăr pe jupân Michał, na!

  — Aşa? Atunci uite! să-ţi fie de învăţătură, ucenicule! răspunse micul oştean.

  Apoi iarăşi către Zagłoba:

  — Pe viaţa mea! începe să ningă.

  — Uite zăpadă! na zăpadă! na zăpadă! repetă Baśka lovind.

  — Baśka, ajunge! abia mai poţi să răsufli! se amestecă jupâneasa stolniceasă.

  — Ei, acum ţine Domnia Ta sabia bine, că ţi-o fac să zboare!

  — Să vedem!

  — Am văzut-o!

  Şi săbioara zbură într-adevăr ca o păsărică din mâna Basiei şi căzu zăngănind aproape de vatră.

  — Eu i-am dat drumul, fără să vreau! Nu mi-ai smuls-o Domnia Ta! strigă jupâniţa cu lacrimi în glas şi, înhăţând sabia, atacă din nou.

  — Mai încearcă Domnia Ta şi acum…

  — Gata! repetă Michał.

  Şi săbioara căzu iarăşi lângă vatră.

  Iar jupân Michał spuse:

  — Pentru astăzi e destul!

  Jupâneasa stolniceasă începu să se cutremure şi să piuie mai avan decât de obicei, pe când Basia stătea în mijlocul încăperii, încurcată, năucă, răsuflând greu, muşcându-şi buzele şi reţinându-şi lacrimile care i se îmbulzeau cu de-a sila sub pleoape. Ştia că dacă o va podidi plânsul vor râde şi mai tare de ea, aşa că voia neapărat să se stăpânească, dar, văzând că nu izbuteşte, fugi afară.

  — Doamne sfinte! strigă stolniceasa. Mai mult ca sigur că s-a dus în grajd, şi e atât de încălzită… că mă tem să nu răcească. Trebuie să alerge cineva după ea! Krzysia, nu te duce tu!

  Zicând acestea plecă şi, luând o şubă călduroasă din tindă, dădu fuga la grajd, cu Zagłoba grăbind în urma ei, îngrijorat pentru haiducelul său.

  Vru să alerge şi Drohojowska, dar micul cavaler o apucă de mână.

  — Domnia Ta ai auzit porunca? Nu-ţi dau drumul la mână până nu se întorc.

  Şi aşa şi făcu. Pielea era mătăsoasă ca ţesătura de atlaz. Lui jupân Michał i se păru că din degetele acestea subţiri un pârâiaş cald se scurgea în venele lui, făcându-i o plăcere nespusă, aşa că le strânse şi mai tare.

  O rumeneală uşoară se întinse pe faţa smeadă a Krzysiei.

  — După cum văd, sunt ca o roabă în mâinile Domniei Tale – spuse.

  — Cine-ar lua asemenea roabă, n-ar mai avea de ce să-l pizmuiască nici pe sultan, care n-ar sta în cumpănă să dea jumătate din împărăţie pentru Domnia Ta.

  — Dar Domnia Ta nu m-ai vinde păgânului, nu-i aşa?

  — Cum nu mi-aş vinde sufletul diavolului!

  Jupân Michał îşi dădu seama că înflăcărarea îl duce prea departe şi se îndreptă:

  — Cum n-aş vinde-o nici pe sora mea.

  Iar Drohojowska rosti cuminte:

  — Aici Domnia Ta ai nimerit-o. Pentru jupâneasa stolniceasă nutresc o dragoste de soră, aşa că voi fi şi surioara Domniei Tale.

  — Mulţumesc din tot sufletul – spuse Michał, sărutându-i mâna, că mare nevoie am de mângâiere.

  — Ştiu, ştiu! repetă jupâniţa – şi eu sunt o biată orfană!

  O lacrimă i se rostogoli dintre pleoape şi se opri pe pufuşorul întunecat de deasupra gurii.

  Wołodyjowski se uită la boaba lacrimii, la gura uşor umbrită şi glăsui:

  — Domnia Ta eşti bună ca un înger! Simt că mi s-a uşurat inima!

  Krzysia zâmbi cu dulceaţă.

  — Să dea Dumnezeu să fie aşa!

  — Pe legea mea!

  Micul viteaz simţea că dacă avea să-i sărute mâna încă o dată, îi va fi şi mai bine, dar în clipa aceea intră jupâneasa Makowiecka.

  — Baśka a luat şuba, dar e atât de ruşinată, că nu vrea să vină înapoi pentru nimic în lume. Jupân Zagłoba aleargă tot grajdul după ea.

  Într-adevăr, Zagłoba, tot încercând s-o mângâie cu vorbe bune, nu numai că alergă după Baśka, prin tot grajdul, dar în cele din urmă o goni în curte cu nădejdea că o va îndupleca mai lesne să intre în casă.

  Ea fugea dinaintea lui, repetând:

  — Uite că nu vin! N-am decât să răcesc! Nu vin; nu vin!… În sfârşit, văzând în apropierea casei un stâlp cu o scară pe el, urcă pe ea ca o veveriţă şi se opri la marginea acoperişului. Acolo se aşeză şi se întoarse spre jupân Zagłoba, zicându-i pe jumătate râzând:

  — Bine, vin dacă Domnia Ta te urci până la mine!

  — Cum aşa, haiducelule, păi ce, eu sunt cotoi, să umblu după tine pe acoperişuri? Aşa mă răsplăteşti pentru că ţin la tine?

  — Şi eu ţin la Domnia Ta, da de pe acoperiş.

  — Vorbim amândoi şi ne înţelegem başca! Coboară numaidecât!

  — Nu cobor!

  — Mai mare râsul, pe viaţa mea! să pui la inimă o păţanie ca asta! Nu numai ţie ţi s-a întâmplat aşa ceva, nevăstuică supărată, ci şi lui Kmicic, care trecea drept meşter între meşteri, şi încă nu aşa, în glumă, ci în luptă aprigă. Păi lui n-au fost în stare să-i ţină piept cât ai spune o rugăciune cei mai vestiţi italieni, nemţi şi suedezi, şi tu te-ai găsit să suferi atâta. Ptiu! ruşinează-te şi coboară, coboară cât mai repede! Tu abia acum înveţi!

  — Dar pe jupân Michał nu pot să-l sufăr!

  — Ia te uită! Pentru că e exquisitissimus{56} tocmai în ceea ce vrei să deprinzi şi tu? Cu atât mai mult s-ar cuveni să ţii la el!

  Jupân Zagłoba nu greşea. Admiraţia Basiei pentru micul viteaz crescuse mult, cu toată supărarea ei, dar răspunse:

  — N-are decât să-l iubească Krzysia!

  — Coboară, coboară odată!

  — Nu cobor!

  — Bine, atunci stai acolo, deşi îţi spun că o jupâniţă nu prea se cuvine să stea pe scară, pentru că poate să dea prilej de râs celorlalţi.

  — Ba nu-i adevărat! se împotrivi Basia, strângându-şi şuba în jurul picioarelor.

  — Eu am îmbătrânit şi nu mă zgâiesc, dar am să-i chem îndată pe ceilalţi, să aibă de ce se minuna!

  — Cobor! strigă Basia.

  Deodată Zagłoba privi spre colţul casei.

  — Uite că vine cineva! se sperie.

  Într-adevăr, dintr-acolo se arătă tânărul Nowowiejski, care, venind călare, îşi legase calul lângă portiţa din spate, iar el ocolise casa, vrând să intre pe uşa din faţă.

  Când îl văzu, din două sărituri Basia fu jos, dar din nefericire era prea târziu.

  Jupân Nowowiejski o văzu sărind de pe scară şi rămase mirat, cu obrajii împurpuraţi ca o jupâniţă. Basia se opri şi ea dinaintea lui, neştiind ce să facă. Dar pe neaşteptate strigă:

  — Altă ruşine!

  Înveselit nevoie mare, jupân Zagłoba clipi o vreme din ochiul sănătos, apoi le făcu cunoştinţă:

  — Jupân Nowowiejski, prietenul lui Michał al nostru, slujeşte sub ordinele lui, şi jupâniţa Scăr… ptiu! Voiam să zic Jeziorkowska!

  Nowowiejski îşi reveni repede pentru că era un oştean ager la minte, deşi tânăr, se înclină şi, ridicându-şi privirea la vedenia minunată, răspunse:

  — Pe legea mea! în grădina lui Ketling cresc trandafiri şi pe zăpadă!

  Iar Basia, înclinându-se la rândul ei, mormăi pentru sine:

  — Nu sunt de nasul tău!

  După care spuse cu bună-cuviinţă:

  — Poftiţi înăuntru!

  Şi porni înainte. Se năpusti din fugă în odaia în care se aflau Michał şi ceilalţi, şi strigă gândindu-se la surtucul roşu al lui Nowowiejski:

  — A venit un botroş!

  Apoi se aşeză pe un scăunel, încrucişându-şi mâinile pe piept şi ţuguindu-şi puţin buzele, cum îi stătea bine unei jupâniţe cu creştere aleasă.

  Jupân Michał îşi înfăţişă tânărul prieten mai întâi sorei, apoi Krzysiei Drohojowska. Acesta, dând cu ochii de a doua jupâniţă, la fel de atrăgătoare, deşi de alt soi, se zăpăci a două oară. Îşi ascunse încurcătura făcând o nouă plecăciune şi ca să-şi mai dea curaj, îşi duse mâna la mustaţa abia mijită.

  Încercând să răsucească între degete viitoarele sfârcuri, se întoarse spre Wołodyjowski şi-i destăinui pentru ce venise. Marele hatman dorea să-l vadă fără întârziere pe micul cavaler. După câte presupunea jupân Nowowiejski, era vorba de o însărcinare ostăşească, deoarece hatmanul primise de curând câteva scrisori, anume de la jupân Wilczkowski, de la jupân Silnicki, de la polcovnicul Piwo şi de la alte căpetenii împrăştiate prin Ucraina şi Podolia, cu înştiinţări despre întâmplările de la Crîm, care nu se vesteau prielnice.

  — Hanul şi sultanul Galga, care s-au înţeles cu noi la Podhajce – vorbi mai departe jupân Nowowiejski – vor să respecte cele hotărâte atunci, dar stepele Bugeacului zumzăie ca un ştiubei înainte de roi, iar urdia de la Białogród se frământă şi ea, nepăsându-i nici de han şi nici de Galga…

  — Jupân Sobieski mi-a destăinuit toate acestea şi m-a întrebat de sfat – spuse Zagłoba. Ce se aude pe acolo cu primăvara?

  — Unii sunt de părere că odată cu colţul ierbii o să se pornească şi adunătura asta, pe care va trebui s-o strivim iarăşi – răspunse Nowowiejski.

  Spunând aceasta, îşi luă o înfăţişare războinică şi începu să-şi răsucească mustaţa cu atâta râvnă, că i se înroşi buza de sus.

  Basia, care-l privea cu luare-aminte, băgă de seamă îndată, se trase puţin înapoi, ca să n-o vadă jupân Nowowiejski, şi începu şi ea să-şi răsucească mustăţile asemeni tânărului oştean.

  Stolniceasa o dojeni din ochi, dar începu să tremure, străduindu-se din răsputeri să-şi ţină râsul. Michał îşi muşca şi el buzele, iar Drohojowska îşi coborâse pleoapele atât de mult, încât umbra genelor lungi se întindea pe obraji.

  — Domnia Ta eşti tânăr – spuse Zagłoba – dar eşti un oştean încercat!

  — Am douăzeci şi doi de ani, din care, fără să mă laud, şapte i-am petrecut în slujba Republicii; am fugit de la şcoală la cincisprezece ani! răspunse flăcăul.

  — Cunoaşte stepa şi ştie să se strecoare prin iarbă şi să cadă ca trăsnetul asupra tătarilor – adăugă Wołodyjowski. E un luptător de mâna-ntâi! În stepă nu-i scapă nici un tătar!

  Jupân Nowowiejski se împurpură de mulţumire că avusese parte de asemenea laude în faţa jupâniţelor.

  Pe lângă că era un uliu de stepă, mai era şi băiat frumos, cu faţa negricioasă, asprită de vânturi. Pe obraz se alungea o cicatrice de la ureche până la nasul care rămăsese de pe urma tăieturii mai subţire într-o parte. Avea ochii ageri, obişnuiţi să scruteze depărtările, iar deasupra lor, sprâncenele negre, împreunate deasupra nasului, desemnau parcă un arc tătăresc. Pe capul tuns scurt îi creştea în neorânduială un smoc negru. Basiei îi plăcea şi cum vorbeşte, şi ca înfăţişare, deşi nu înceta să-l imite.

  — Ei bravo! strigă Zagłoba. Un bătrân ca mine nu poate decât să se bucure, când vede crescând tineri vrednici de înaintaşii lor.

  — Încă nu sunt vrednic! răspunse Nowowiejski.

  — Îţi laud şi modestia, Domnia Ta! Ca mâine văd că ţi se va încredinţa un pâlc mai mic să-l conduci.

  — Cum aşa! se împotrivi Wołodyjowski – a şi avut oşteni în subordine şi s-a bătut după propria socoteală!

  Jupân Nowowiejski începu să-şi răsucească mustaţa atât de crâncen, de mai-mai să-şi rupă buza.

  Iar Basia, fără a-l scăpa din ochi, îşi ridică şi ea amândouă mâinile spre faţă, imitându-l în tot ce făcea.

  Oşteanul, isteţ, băgă de seamă în curând că privirile celorlalţi se îndreaptă spre locul din spatele lui, unde stătea jupâniţa pe care o văzuse pe scară, şi înţelese numaidecât că aceasta unelteşte ceva împotriva lui.

  Aşa că, prefăcându-se a nu pricepe nimic, vorbi mai departe, căutându-şi mereu mustaţa ca şi înainte, până când, pândind o clipă potrivită, se răsuci atât de iute, încât Basia nu mai avu timp să-şi întoarcă privirile de la el şi să-şi la mâinile de la faţă.

  Se făcu stacojie şi, neştiind ce să mai zică, se ridică de pe scăunel. Se zăpăciră cu toţii, aşa că pentru o clipă se aşternu tăcerea.

  Deodată Basia se lovi cu palmele peste rochie.

  — A treia ruşine! strigă cu glăsciorul ei argintiu.

  — Draga mea jupâniţă! spuse repede Nowowiejski. Am ghicit îndată că în spatele meu se petrec lucruri ciudate. Recunosc că aştept cu nerăbdare să-mi crească mustaţa, dar dacă n-o să am parte s-o văd, asta se va întâmpla numai pentru că voi muri pentru ţară, şi în această împrejurare gândesc că voi merita mai degrabă lacrimile Domniei Tale.

  Basia sta cu ochii plecaţi, ruşinată de cuvintele inimoase ale cavalerului.

  — Domnia Ta trebuie s-o ierţi – se amestecă Zagłoba. E puţin uşuratică, pentru că e încă prea tânără, dar are un suflet de aur.

  Şi Basia, vrând parcă să întărească vorbele lui jupân Zagłoba, şopti abia auzit:

  — Domnia Ta, mă rog… mult de iertare…

  Jupân Nowowiejski îi luă mâna în aceeaşi clipă şi începu să i-o sărute.

  — Pe legea mea! jupâniţă, nu mai pune totul la inimă! Doar nu sunt nici eu un barbarus. S-ar cuveni ca eu să-ţi cer iertare, pentru că am îndrăznit să-ţi stric joaca. Şi noi, oştenii, ne dăm în vânt după şolticării. Mea culpa! îngăduie-mi să mai sărut o dată mânuţele astea, iar dacă trebuie să le sărut până-mi vei da iertarea, atunci, pe rănile Mântuitorului, nu te milostivi de mine până diseară!

  — A, uite un cavaler bine-crescut! Vezi, Basia, spuse jupâneasa Makowiecka.

  — Văd! răspunse Basia.

  — Acum toate sunt bune! se bucură Nowowiejski.

  Apoi îşi îndreptă statura şi din obişnuinţă duse iar mâna la mustaţă, dar îşi luă seama repede şi izbucni într-un hohot de râs. Basia după el, ceilalţi după Basia. Voioşia puse stăpânire pe toţi, Zagłoba porunci pe dată să se aducă un clondir şi încă unul din pivniţa lui Ketling, aşa că se simţiră de minune.

  Jupân Nowowiejski, lovindu-şi pintenii, îşi înfoia moţul cu degetul şi se uita tot mai cu foc la Basia. Îi plăcea straşnic. Căpătă chef de vorbă pentru că, aflându-se mereu lângă hatman, trăia într-o lume aleasă, avea o groază de povestit.

  Vorbi dar despre adunarea pregătitoare, despre încheierea ei, istorisind cum se prăbuşise cuptorul din încăperea senatorilor sub greutatea celor de faţă, spre veselia tuturor. Plecă târziu, după-amiază, cu ochii şi sufletul pline de Basia.

  CAPITOLUL VIII.

  ÎN ACEEAŞI ZI, MICUL CAVALER se înfăţişă la hatman care, poruncind să fie lăsat să intre numaidecât, îi zise:

  — Trebuie să-l reped pe Ruszczyc la Crîm, ca să iscodească ce se pregăteşte acolo şi să-l cerceteze pe han în legătură cu respectarea înţelegerii. N-ai vrea să intri iarăşi în oştire şi să-i iei locul? Tu, Wilczkowski, Silnicki şi Piwo veţi sta cu ochii pe Dorosz şi pe tătari, în care nu putem avea încredere.

  Jupân Wołodyjowski se întristă. Îşi petrecuse floarea vârstei slujind ca oştean. Zeci de ani nu ştiuse ce-i odihna; trăise mereu în foc şi fum, în caznă amarnică, mâncând şi dormind pe apucate, fără un acoperiş deasupra capului, adesea fără o mână de paie pentru noapte. Numai Dumnezeu ştie la câte neamuri nu slobozise sânge cu săbioara lui. De aceea, nici nu se aşezase pe nicăieri, nici nu se însurase. Alţii, cu merite de o sută de ori mai mici, se înfruptau din panis bene merentium{57}, aveau parte de cinstire, de cinuri înalte şi de stărostii. El fusese mai bogat înainte decât era acum. Şi iată că voiau să se slujească iar de el ca de o mătură veche. Avea sufletul sfâşiat de nenorocire şi abia se aflaseră mâinile dulci şi prietenoase care începuseră să-i ogoiască rănile, că-i şi porunceau să zboare fără istov hăt! în pustietăţile îndepărtate de la marginea Republicii, fără să se gândească la osteneala sufletului său. Păi, dacă nu era slujba, ar fi putut şi el să se bucure măcar câţiva ani de Anusia lui.

  Când se gândea acum la toate acestea, simţea cum îl cuprinde o amărăciune adâncă, dar pentru că nu i se părea un lucru vrednic de un cavaler să-şi amintească meritele şi să fugă de datorie, răspunse scurt:

  — Mă duc.

  Atunci hatmanul îi spuse:

  — Nu te afli în slujbă, aşa că poţi să nu consimţi. Tu ştii cel mai bine dacă nu-i prea devreme.

  La care Wołodyjowski:

  — Nu-i prea devreme nici să mor!

  Jupân Sobieski făcu câţiva paşi încoace şi încolo prin încăpere, apoi se opri înaintea micului viteaz şi-i puse prietenos mâna pe umăr.

  — Dacă lacrimile nu ţi s-au uscat până acum, ţi le va usca vântul stepei. Ai trudit, oştene, toată viaţa, trudeşte şi acum. Iar dacă vreodată îţi va trece prin minte că ai fost uitat, că n-ai fost răsplătit cum se cuvine şi n-ai fost lăsat să te odihneşti, că n-ai căpătat decât pâine uscată în loc de hălci grase, răni în loc de stărostii şi chinuri în loc de odihnă, atunci să scrâşneşti din dinţi şi să-ţi spui: „Pentru tine, ţara mea!”…Altă mângâiere nu-ţi dau, că nu am, dar cu toate că nu sunt preot, pot să te asigur că, slujind astfel, tu vei ajunge mai departe pe şaua roasă decât alţii care umblă în carete cu şase cai; se vor găsi porţi care în faţa ta se vor deschide, înaintea lor închizându-se.

  „Pentru tine, ţara mea!” rosti Wołodyjowski în gând, minunându-se că hatmanul putuse să-i pătrundă gândurile atât de bine.

  Jupân Sobieski se aşeză şi urmă:

  — Nu vreau să vorbesc cu tine cum aş vorbi cu un supus, aş vrea să ne sfătuim ca între prieteni, ca un părinte cu fiul său! încă de pe vremea când noi eram în război, la Podhajce şi mai înainte, în Ucraina, când abia puteam să răzbim puterea vrăjmaşului, iar aici, în inima ţării, oameni răi, apăraţi de piepturile noastre, iscau tulburări, urmărind numai folosul lor, m-am gândit nu o dată că Republica trebuie să piară. Samavolnicia stă prea mult înaintea legii, binele obştesc lasă de prea multe ori locul intereselor personale… Nicăieri nu se mai află asemenea decădere… Asemenea gânduri mă rodeau ziua şi noaptea, în luptă şi în cort, căci îmi spuneam: „Bine, noi, oştenii, ne prăpădim!… Ce să-i faci?… asta-i soarta şi datoria noastră. Dar măcar să ştim că sângele nostru se scurge pentru izbăvirea ţării”…Aş! nici mângâierea asta n-o aveam. Ehei, grele zile am mai trăit la Podhajce, deşi îmi pregăteam obrazul vesel faţă de voi, ca să nu credeţi că-mi pierdusem nădejdea în izbândă. „Nu se află – mă gândeam – nu se află oameni care să ţină cu adevărat la ţara asta!” Şi parcă-mi înfigea cineva un cuţit în inimă. Până când odată… asta s-a întâmplat în ultima zi în şanţurile de la Podhajce… când am trimis două mii dintre voi să atace douăzeci şi şase de mii de tătari şi voi zburaţi la moarte sigură, la pieire, cu atâta avânt şi chiote de parcă vă duceaţi la nuntă, m-am întrebat deodată: „Dar oştenii mei?” Şi într-o clipită Dumnezeu mi-a luat piatra de pe inimă şi mintea mi s-a luminat. „Aceştia – mi-am zis – îşi dau viaţa din dragoste neîntinată pentru ţara-mamă, aceştia nu se vor alătura facţiilor şi vânzătorilor; cu ei am să înfiinţez frăţia sfântă, şcoala în care vor învăţa tinerii. Pilda lor îi va înrâuri; prin ei poporul acesta nefericit va renaşte, uitând de interese mărunte şi de zavistii, şi se va ridica asemenea leului care simte putere uriaşă în mădulare, şi lumea se va minuna!” Astfel de frăţie vreau eu să alcătuiesc din oştenii mei!

  Aici pan Sobieski se înflăcără, îşi înălţă capul de împărat roman şi, întinzându-şi braţele, strigă:

  — Doamne! Nu scrie pe zidurile noastre Mane, Tekel, Fares!{58} şi îngăduie-mi să fac să-mi înflorească ţara!

  Urmă o clipă de tăcere.

  Micul cavaler stătea cu capul plecat şi simţea că-l trec fiorii din cap până-n picioare.

  Hatmanul umblă o vreme cu paşi repezi prin încăpere, după care se opri iar înaintea micului oştean.

  — Pilde – spuse – e nevoie în fiecare zi de pilde care să le cadă sub ochi, Wołodyjowski! Eu te-am cuprins în frăţie în primul rând pe tine. Tu vrei să intri…?

  Micul viteaz se ridică şi îmbrăţişă genunchii hatmanului.

  — Recunosc! rosti cu glas mişcat. Când am auzit că trebuie să plec iarăşi, m-am gândit că mi se face o nedreptate, că mi se cuvine odihnă pentru suferinţa mea, dar acum văd că am greşit… Îmi pare rău şi… nu pot să mai vorbesc, că mi-e ruşine…

  Hatmanul îl strânse în tăcere la piept.

  — Suntem o mână de oameni – rosti – dar ceilalţi vor urma pilda noastră.

  — Când trebuie să plec? întrebă micul cavaler. M-aş putea duce şi la Crîm, că doar am mai fost.

  — Nu!… se împotrivi hatmanul. La Crîm am să-l trimit pe Ruszczyc. El are acolo fraţi de cruce, ba chiar rude, mi se pare că nişte veri care, răpiţi de tătari încă din copilărie, au crescut în noua lege şi au ajuns să aibă slujbe însemnate printre păgâni. Ei o să-i fie de ajutor în toate; de tine am trebuinţă la stepă, doar ştii că nu mai e altul care să-i stingă pe tătari, ca tine.

  — Când trebuie să plec? întrebă pentru a doua oară Wołodyjowski.

  — Cel mult peste două săptămâni… Trebuie să mai vorbesc cu vicecancelarul coroanei şi cu vistiernicul, apoi să pregătesc scrisorile pentru Ruszczyc şi să-i dau îndrumările de cuviinţă. Oricum, tu să fii gata, că am să mă grăbesc.

  — De mâine voi fi gata!

  — Dumnezeu să te răsplătească pentru râvna ta, dar chiar atât de repede nu e nevoie. De asemenea, nu vei pleca pentru multă vreme, fiindcă dacă va fi linişte, îmi vei fi de trebuinţă în timpul alegerilor aici, la Varşovia. Ai auzit de cei care se gândesc la coroană? Ce se vorbeşte printre şleahtici?

  — Eu am ieşit de curând de la mănăstire, iar acolo nu se prea gândesc la lucrurile lumeşti. Ştiu doar ce mi-a spus jupân Zagłoba.

  — Adevărat. Pot să capăt lămuriri de la el. Se bucură de mare trecere în rândurile şleahtei. Tu pe cine te gândeşti să-l sprijini?

  — Eu nu prea ştiu, dar cred că ne-ar trebui un rege războinic.

  — Da, da! Chiar aşa! Am şi eu unul în minte, care să-i îngrozească pe vecini numai cu numele. Avem nevoie de un stăpân războinic, cum era Ştefan Bathory{59}. Şi acum, du-te sănătos, oştene!… De un stăpân războinic avem nevoie! Spune asta tuturor!… Du-te sănătos!… Dumnezeu să te răsplătească pentru râvna ta…

  Jupân Michał îi dădu bineţe şi ieşi.

  Pe drum începu să cugete. Era bucuros că mai avea înainte o săptămână sau două, că, Doamne! plăcute-i mai erau prietenia şi alinarea pe care i le aducea Krzysia Drohojowska. Se bucura şi la gândul că la alegeri va fi iarăşi aici, aşa că se întoarse acasă fără urmă de grijă. Stepa îşi avea şi ea farmecul ei, după care tânjea fără să-şi dea seama. Se învăţase atât de mult cu aceste întinderi nemărginite, în care călăreţul se simte mai degrabă ca o pasăre decât ca fiinţă omenească.

  „Am să mă duc – îşi spuse – la câmpurile mele fără sfârşit, la staniţe şi curgane{60}, să gust iarăşi viaţa de odinioară, să străbat stepa cu oştenii, să păzesc hotarul ca un cocostârc, să zburd prin ierburi primăvara, ehei! am să mă duc, am să mă duc!”

  Slăbi dârlogii şi pomi în galop, că tare-i mai era dor de goană şi de şuierul vântului în urechi. Ziua era senină, uscată, geroasă. Zăpada îngheţată acoperise pământul şi scânteia sub picioarele bahmetului{61}. Bulgări mari întăriţi zburau în toate părţile de sub copite. Jupân Wołodyjowski gonea atât de repede, încât copilul de casă, care călărea un cal mai prost, rămase mult în urmă.

  Soarele era spre asfinţit; aurora lumina văzduhul, aruncând pe întinderea înzăpezită răsfrângeri violete. Pe cerul purpuriu licăreau primele stele şi luna se înălţase ca o seceră de argint. Drumul era pustiu, doar unde şi unde oşteanul se încrucişa cu vreo căruţă şi zbura înainte. Abia când zări în depărtare conacul lui Ketling, încetini fuga calului, îngăduindu-i copilului de casă să-l ajungă.

  Deodată văzu venind spre el o umbră zveltă.

  Era Krzysia Drohojowska.

  Recunoscând-o, jupân Michał sări îndată de pe cal şi-l lăsă în grija slujitorului, iar el alergă spre ea mirat întru câtva, dar şi foarte bucuros de vederea ei.

  — Oştenii spun – glăsui – că după asfinţitul soarelui te poţi întâlni cu fiinţe supranaturale, care uneori sunt prevestiri rele, dar câteodată se arată şi bune; pentru mine, nici că se mai află un semn mai bun decât întâlnirea cu Domnia Ta.

  — A venit jupân Nowowiejski – dădu răspuns Krzysia – se întreţine cu Basia şi cu jupâneasa stolniceasă, iar eu am ieşit înadins înaintea Domniei Tale; eram neliniştită de ce avea să-ţi spună hatmanul.

  Cuvintele neprefăcute ale jupâniţei îl înduioşară nespus pe micul viteaz.

  — Domnia Ta este într-adevăr atât de îngrijorată de soarta mea? întrebă ridicând privirea spre ea.

  — Da! răspunse Krzysia cu glasul coborât.

  Wołodyjowski nu-şi mai lua ochii de la ea; niciodată nu i se păruse atât de frumoasă. Pe cap purta o scufie de atlaz tivită cu alb; puful ca de lebădă îi înconjura feţişoara palidă, pe care cădeau razele lunii, împrăştiind o lumină blândă peste sprâncenele arcuite şi ochii plecaţi, peste pleoapele lungi şi pufuşorul acela abia vizibil de deasupra gurii. Chipul ei răspândea linişte şi o mare bunătate.

  În clipa aceea, jupân Wołodyjowski simţi că acest chip îi era apropiat şi drag.

  Prin urmare, spuse:

  — Dacă n-ar fi slujitorul care vine după noi, m-aş arunca în genunchi cu recunoştinţă la picioarele Domniei Tale.

  La care ea:

  — Domnia Ta nu spune lucruri pe care eu nu sunt vrednică să le ascult; drept răsplată, spune-mi doar că ai să rămâi cu noi şi că am să te pot mângâia mai departe!

  — Nu voi rămâne! răspunse jupân Wołodyjowski.

  Krzysia se opri deodată:

  — Nu se poate?

  — Aşa-i slujba de oştean! Plec în Rutenia, spre Câmpiile Sălbatice.

  — Slujba de oştean… – repetă Krzysia.

  Apoi grăbi tăcută spre casă. Jupân Michał păşea alături, puţin încurcat. Nu se simţea în apele lui, parcă-i era inima grea. Vru să zică ceva, să înceapă iar vorba, dar nu izbuti. I se părea că are să-i mărturisească Krzysiei o mie şi una de lucruri şi că acum era timpul potrivit, cât erau singuri şi nu-i împiedica nimeni.

  „Numai să încep odată! se gândi – că pe urmă e mai lesne…”

  Aşa că întrebă pe neaşteptate:

  — Jupân Nowowiejski a venit de mult?

  — Nu prea de mult – răspunse Drohojowska.

  Şi vorbirea se întrerupse iarăşi.

  „Nu sunt pe drumul cel bun – îşi zise Wołodyjowski. Dac-o să încep tot aşa, apoi n-am să-i spun niciodată nimic. Văd că jalea mi-a tocit mintea de tot”.

  Un răstimp merse în tăcere, mişcându-şi doar mustăţile din cel în ce mai tare.

  În cele din urmă, aproape de casă, se opri şi îndrăzni:

  — Vezi, Domnia Ta, dacă atâta amar de ani mi-am tot amânat fericirea slujind ţării, cum aş putea să fac altfel acum?

  Lui Wołodyjowski i se părea că un lucru atât de simplu trebuia s-o convingă pe Krzysia dintr-odată. Într-adevăr, după o clipă răspunse cu blândeţe şi mâhnire:

  — Pe Domnia Ta, cu cât te cunoaşte omul mai bine, cu atât te cinsteşte şi te respectă mai mult…

  Spunând acestea, intră în casă. Nici nu păşiseră pragul de la tindă, că auziră strigătele Basiei: „Allah! Allah!” Iar când intrară în odaia de oaspeţi, îl văzură pe jupân Nowowiejski la mijloc, legat la ochi, cu trupul plecat înainte şi cu mâinile întinse, străduindu-se s-o prindă pe Basia care se ascundea prin colţuri, vestindu-şi locul prin strigăte de „Allah!” Stolniceasa se întreţinea cu jupân Zagłoba la fereastră.

  Intrarea Krzysiei şi a cavalerului întrerupse joaca. Nowowiejski îşi scoase năframa de pe ochi şi alergă să-l întâmpine. După ei veniră în grabă stolniceasa, Zagłoba şi Basia, care gâfâia.

  — Ce e? Ce ţi-a spus hatmanul? întrebară cu toţii.

  — Dragă soră! răspunse Wołodyjowski – dacă vrei să trimiţi vreo scrisoare bărbatului, am s-o duc eu, pentru că plec în Rutenia…!

  — Cum, te trimit aşa de repede? Pe viul Dumnezeu, n-ai decât să nu intri în oştire şi n-ai să pleci – strigă jalnic jupâneasa Makowiecka. Nu te lasă nici să răsufli!

  — Se vede că ai primit vreo însărcinare? întrebă Zagłoba înnegurat. Jupâneasa stolniceasă are dreptate, bat grâul cu tine ca şi cu îmblăciul.

  — Ruszczyc pleacă la Crîm, iar eu am să conduc steagul în locul lui; cum spunea şi Nowowiejski, în primăvară şleaurile vor începe să viermuiască.

  — Păi cum? Ce, numai noi suntem buni să păzim Republica de tâlhari, cum păzeşte câinele bătătura? strigă Zagłoba. Alţii habar nu au pe la care capăt se trage cu muscheta, iar noi nu ştim niciodată ce-i odihna.

  — Ei gata! Ce să mai vorbim? răspunse Wołodyjowski. Slujba-i slujbă! I-am dat cuvântul hatmanului că mă voi întoarce la oaste şi mi-e totuna dac-am s-o fac mai devreme sau mai târziu…

  Aici jupân Wołodyjowski îşi duse un deget la frunte şi repetă cele ce-i spusese Krzysiei:

  — Vedeţi, Domniile Voastre, dacă atâta amar de ani mi-am tot amânat fericirea slujind Republicii, cum aş putea să preget acum, gândindu-mă la mângâierea pe care am aflat-o în tovărăşia Domniilor Voastre?

  Nu-i răspunse nimeni; dar Basia se apropie posomorâtă, cu buzele ţuguiate, ca un copil supărat, şi zise:

  — Păcat de jupân Michał!

  Dar Wołodyjowski începu să râdă cu voioşie.

  — Să-ţi dea Dumnezeu fericire, Domnia Ta! Nu mai departe decât ieri mi-ai spus că nu poţi să mă suferi, la fel ca pe un tătar sălbatic!

  — E, ca pe un tătar! Ba n-am spus aşa. Domnia Ta o să hălăduieşti acolo cu tătarii, iar noi o să-ţi ducem dorul aici!

  — Bucură-te, haiducelule, Domnia Ta să mă ierte că-ţi zic aşa, dar ţi se potriveşte de minune. Hatmanul mi-a făgăduit că nu voi lipişi multă vreme. Voi pleca peste o săptămână, două, dar de alegeri musai să fiu la Varşovia. Hatmanul însuşi doreşte asta şi aşa va fi, chiar dacă Ruszczyc nu se va întoarce de la Crîm până în mai.

  — A, păi e grozav!

  — Plec şi eu cu polcovnicul, mai mult ca sigur că am să plec – spuse Nowowiejski, uitându-se la Basia.

  Dar ea îl înfruntă:

  — Mulţi vor face ca Domnia Ta! E un lucru prea plăcut să slujeşti sub ordinele unei asemenea căpetenii. Du-te, Domnia Ta, du-te! Şi jupân Michał va fi mai vesel.

  Flăcăul oftă, netezindu-şi moţul cu palma lată, apoi spuse întinzând braţele ca la baba-oarbă:

  — Mai întâi însă am s-o prind pe jupâniţa Barbara, pe legea mea! am s-o prind.

  — Allah! Allah! strigă Basia, trăgându-se înapoi.

  În acest timp, Drohojowska se apropie de Wołodyjowski cu faţa luminată, plină de o bucurie liniştită.

  — A, jupâne Michał, ai fost rău cu mine; cu Basia ai fost mai bun.

  — Eu rău? Eu am fost mai bun cu Basia? întrebă mirat cavalerul.

  — Basiei i-ai spus că te întorci la alegeri; dacă ştiam, nu puneam atâta la inimă plecarea Domniei Tale.

  — Draga… strigă Michał.

  Dar îşi luă seama şi zise:

  — Prietenă iubită! Ţi-am spus prea puţine, fiindcă mi-am pierdut capul.

  CAPITOLUL IX.

  JUPÂN MICHAŁ ÎNCEPU AŞADAR să se pregătească pe îndelete de plecare, fără a întrerupe lecţiile de sabie cu Basia, deoarece ţinea tot mai mult la ea, şi nici plimbările în doi cu Krzysia Drohojowska, la care căuta alinare. Şi se părea că o afla într-adevăr, pentru că starea sufletească i se îndrepta cu fiecare zi care trecea, iar câteodată, seara, lua parte şi la jocurile Basiei cu jupân Nowowiejski.

  Tânărul ajunsese un oaspete plăcut în conacul lui Ketling. Venea de dimineaţă sau îndată după-amiază şi sta până seara; pentru că-l îndrăgiseră cu toţii, se bucurau de venirea lui, aşa că în curând începură să-l socotească de-al casei. El le însoţea pe jupânese la Varşovia, le făcea cumpărăturile pe la negustorii de ţesături, iar seara se juca pătimaş de-a baba-oarba cu Basia, repetând că trebuie s-o prindă neapărat înainte de plecare.

  Dar ea îi scăpa întotdeauna, cu toate că jupân Zagłoba o prevenea:

  — Până la urmă tot o să te prindă şi pe tine! Dacă nu-i ăsta, o să fie altul!

  Se arăta însă din ce în ce mai limpede că anume Nowowiejski îşi dorea s-o prindă. Chiar şi „haiducelul” părea că înţelege acest lucru, fiindcă uneori cădea atât de adânc pe gânduri, de i se lăsa ciuful peste ochi.

  Jupân Zagłoba îşi avea pricinile lui pentru care joaca tânărului nu-i prea era la îndemână, aşa că într-o seară, după ce se împrăştiaseră cu toţii, bătu la uşa micului viteaz.

  — Îmi pare atât de rău că trebuie să ne despărţim – spuse – încât iată, vin şi aici să stau de vorbă cu tine. Dumnezeu ştie când o să ne mai vedem!

  — Mai mult ca sigur că de alegeri voi fi aici – răspunse Wołodyjowski îmbrăţişându-l – şi am să-i spun Domniei Tale şi de ce. Hatmanul doreşte ca atunci să aibă mai mulţi oameni îndrăgiţi de şleahtici, ca să-i câştige pentru alesul său. Şi pentru că, Slavă Domnului, numele meu are destulă căutare printre fraţi, mă va chema fără îndoială la Varşovia. Te are în vedere şi pe Domnia Ta.

  — Te cred; vrea să mă prindă cu un năvod din cele mari, dar mi se pare mie că, deşi sunt destul de burduhănos, tot o să mă strecor printr-un ochete. Nu votez eu cu frâncul!

  — Şi de ce, mă rog?

  — Pentru că ar fi absolutum dominium{62}.

  — Prinţul de Condé ar fi pus să jure după lege, ca oricare altul; e o mare căpetenie, vestită pentru isprăvile sale războinice.

  — Laudă Domnului, nu avem trebuinţă să căutăm cârmuitori la frânci. Nici pan Sobieski nu e mai prejos de Condé. Michał, nu uita că frâncii umblă în ciorapi, ca suedezii, aşa că nici ei trebuie că nu-şi respectă jurămintele. Carolus Gustavus era gata să jure în fiecare ceas. De parc-ar fi ros o alună. Ce preţ mai au alegerile, atunci când omul are gândul strâmbătăţii!

  — Republica are nevoie de apărare! Ehei, dacă mai trăia prinţul Jeremi Wiśniowiecki! Unanimitate l-am fi ales rege!

  — Trăieşte fiul lui, sânge din aceeaşi spiţă!

  — Nu şi acelaşi om! Mai mare mila să te uiţi la el, seamănă mai degrabă cu un fecior de casă decât cu un prinţ dintr-o stirpe atât de aleasă. Măcar dacă ar fi fost alte vremuri! Dar astăzi trebuie să ne gândim mai întâi la binele ţării. Tot aşa are să-ţi spună şi Skrzetuski. Ce va face hatmanul, voi face şi eu; cred în dragostea lui pentru ţară, cum cred în evanghelie.

  — E, mai avem timp să vorbim de asta. E mai rău că tu pleci acum.

  — Şi Domnia Ta ce-ai să faci?

  — Mă întorc la Skrzetuski. Ştrengarii mă cam asupresc câteodată, dar când nu-i văd mai multă vreme, m-apucă dorul de ei.

  — Dacă după alegeri vom avea război, o să plece la luptă şi Skrzetuski. Şi cine ştie dacă n-ai să te duci la oaste şi Domnia Ta? Se prea poate să trudim iar împreună în Rutenia. Că multe-am mai încercat prin părţile acelea, şi bune, şi rele!

  — Adevărat! pe legea mea! acolo ne-am petrecut anii cei mai frumoşi. Uneori aş vrea să revăd toate locurile care au stat martore fericirii noastre.

  — Atunci hai cu mine, Domnia Ta. Va fi mai vesel pentru amândoi; peste cinci luni ne întoarcem iarăşi la Ketling. Atunci va fi şi el aici, şi Skrzetuski cu ai lui…

  — Nu, Michał, acum nu pot, dar îţi făgăduiesc că dacă te însori cu vreo jupâniţă cu avere în Rutenia, atunci te voi însoţi şi te voi ajuta să te statorniceşti.

  Wołodyjowski se cam fâstâci, dar răspunse pe dată:

  — Nici prin minte nu-mi trece să mă însor. Cea mai bună dovadă pentru Domnia Ta e că plec la oaste.

  — Păi tocmai asta nu-mi place mie, că mă gândesc şi eu: dacă nu-i una, e cealaltă. Michał, teme-te de Dumnezeu, cugetă şi tu când şi unde ai să mai afli o împrejurare mai potrivită decât acum? Ţine minte, va veni o vreme când ai să-ţi spui: toţi au soţii, feciori, numai eu am rămas de unul singur, ca pruncul de pe dâlma lui Maciek. Şi atunci te va cuprinde dorul şi părerile de rău. Nu zic, dacă te căsătoreai cu sărmana răposată şi ţi-ar fi rămas vreun copil de la ea, te-aş fi lăsat în pace, ai fi avut şi tu pe cineva pe care să-l dăruieşti cu simţămintele tale şi să-ţi afli mângâierea, dar aşa? Poate o să vină un timp când ai să cauţi în zadar un suflet apropiat în jurul tău şi ai să te întrebi cu mirare dacă nu cumva te-ai născut şi trăieşti într-o ţară străină.

  Wołodyjowski tăcea şi cugeta, aşa că jupân Zagłoba începu iarăşi să vorbească, privind cu luare-aminte la chipul micului viteaz:

  — În mintea şi inima mea eu ţi-am hotărât de la început pe haiducelul ăsta ca bujorul, deoarece primo: ăsta e de aur curat, nu fată, şi secundo: amândoi aţi aduce pe lume nişte oşteni atât de veninoşi, că alţii ca ei nici că s-ar afla…

  — E, parcă e o zvârlugă; şi pe urmă, se pare că Nowowiejski vrea s-o prindă de aripioare.

  — Aici e aici! Nu încape îndoială că acum ea te-ar alege pe tine, îndrăgostită cum e de slava ta, dar cine ştie ce va fi după ce vei pleca şi va rămâne cu el; că doar ăsta nu e război adevărat.

  — Basia e o zvârlugă! N-are decât s-o ia Nowowiejski, i-o doresc din toată inima, e un flăcău grozav.

  — Michał! spuse Zagłoba împreunându-şi mâinile – gândeşte-te ce urmaşi ai avea!

  Micul cavaler răspunse încrezător:

  — Am cunoscut odată doi fraţi, Bal, care se născuseră dintr-o Drohojowska şi erau oşteni pe cinste.

  — Aha, aici te-am vrut! Pe-aici ai cotigit-o! strigă Zagłoba.

  Wołodyjowski se zăpăci peste măsură. Un timp îşi mişcă doar mustăţile, dorind să-şi ascundă astfel încurcătura: în sfârşit, zise:

  — Ce vorbeşti, Domnia Ta! N-am cotigit-o în nici o parte, dar când Domnia Ta ai pomenit de curajul şi sprinteneala Basiei, mi-am adus aminte numaidecât de Krzysia, în care firea femeiască şi-a găsit mai trainică aşezarea. Când vorbeşti de una, îţi vine în gând şi cealaltă, că doar sunt împreună.

  — Bine, bine! Dumnezeu să te binecuvânteze şi cu Krzysia, deşi, pe legea mea, dac-aş fi mai tânăr, mi-aş pierde minţile pentru Basia. Când ai o soţie ca ea, nu mai eşti nevoit s-o laşi în vreme de război; poţi s-o iei cu tine, să-ţi fie alături. Una ca ea ţi-ar fi de folos şi în cort; la împrejurare de cumpănă, fie şi în timpul luptei, e-n stare să tragă şi cu muscheta. Şi ce plină de virtuţi e, ce cinstită! Ei, haiducelul meu drag, cei de aici nu s-au priceput să te preţuiască şi s-au arătat nerecunoscători, dar dac-aş avea eu cu vreo şaizeci de ani mai puţin, aş şti eu pe cine mi-aş lua să-mi fie jupâneasă Zagłobina!

  — Eu pe Basia nu vreau s-o năpăstuiesc!

  — Nu e vorba să-i pui la îndoială însuşirile, ci s-o iei de soţie. Dar tu ai ales-o pe Krzysia!

  — Krzysia este prietenul meu.

  — Prietenul, nu prietena? Poate pentru că are mustăţi! Prieten îţi sunt eu, prieteni îţi sunt Skrzetuski şi Ketling. Tu n-ai nevoie de prieteni, ci de o prietenă. Recunoaşte limpede şi nu te mai amăgi singur. Michał, fereşte-te de femeia-prieten, chiar dacă are mustaţă; tu o vei înşela pe ea sau ea pe tine. Diavolul nu doarme şi îşi bagă bucuros codiţa între asemenea prieteni, de pildă Adam şi Eva, care, dacă au început să se împrietenească, lui Adam i-a rămas prietenia în gât, ca un os.

  — Domnia Ta, să n-o jigneşti pe Krzysia, că asemenea nedreptate n-aş putea să îndur!

  — Ba să-i păzească Dumnezeu virtuţile! Haiducelul meu n-are pereche, dar şi Krzysia e o fată bună! Nu vreau s-o jignesc deloc, îţi spun că atunci când stai lângă ea obrajii îţi ard de parcă te-ar ciupi cineva; mişti din mustăcioară, moţul ţi se înfoaie, răsufli greu, n-ai astâmpăr şi dai din picioare ca un tretin, iar toate astea sunt signa{63} poftelor! Vorbeşte-i altuia de prietenie, că eu sunt vulpe bătrână!

  — Atât de bătrână, că Domnia Ta vezi şi ce nu este.

  — Unde nu dă Dumnezeu să greşesc! Măcar de-ar fi vorba de haiducelul meu! Noapte uşoară, Michał! Ia-l pe haiducel! Haiducelul e şi mai îmbietor! Ia-l pe haiducel, pe haiducel…!

  Apoi jupân Zagłoba se ridică şi ieşi din încăpere.

  Michał se zvârcoli toată noaptea şi nu puse geană pe geană; toată noaptea îl bătură tot felul de gânduri. În faţa ochilor vedea chipul Drohojowskăi, ochii ei cu gene lungi şi gura umbrită de pufuleţul întunecat. În răstimpuri îl apuca moţăiala, dar vedeniile stăruiau. Când se trezea, se gândea la cuvintele lui Zagłoba şi îşi aducea aminte că isteţimea acestui bărbat îl înşelase arareori. Din când în când, pe jumătate în vis, pe jumătate aievea, străfulgera pe dinainte-i obrăjorul îmbujorat al Basiei, la vederea căruia se liniştea; apoi iarăşi Krzysia lua locul Basiei. Bietul cavaler, de se-ntorcea cu faţa la perete, vedea ochii ei, de se-ntorcea spre întunericul odăii, îl urmăreau aceiaşi ochi, în care citea parcă moliciuni şi îndemnuri. Uneori, ochii aceia se închideau, vrând parcă să spună: „facă-se voia ta!” şi atunci Michał se ridica în capul oaselor şi îşi făcea semnul crucii.

  Spre dimineaţă, somnul îi pieri cu totul. Îşi simţea sufletul apăsat de păreri de rău. Îl năpădi un simţământ de ruşine şi începu să-şi aducă învinuiri că nu-i apăruse cealaltă, răposata dragă, că nu de ea avea ochii plini, inima şi sufletul, ci de cea vie. I se părea că păcătuise faţă de amintirea Anusiei, aşa că se scutură o dată, de două ori, şi sărind din pat, cu toate că era încă întuneric, începu să rostească rugăciunea de dimineaţă.

  Când sfârşi, îşi duse un deget la frunte şi spuse: „Trebuie să plec cât mai repede şi să-mi pun stavilă prieteniei. Jupân Zagłoba poate să aibă dreptate…”

  După care, înviorat şi cu inima uşoară, coborî la gustarea de dimineaţă. Apoi, încrucişă sabia cu Basia şi băgă de seamă pentru întâia oară că era atât de frumoasă cu nările lărgite şi cu pieptul gâfâind, încât parcă-ţi lua ochii.

  Pe Krzysia părea s-o ocolească; văzând aceasta, jupâniţa îl urmărea cu ochii holbaţi de mirare. Dar el îi ocolea până şi privirile. Inima i se sfâşia în piept, dar se ţinu tare.

  După-amiaza se duse cu Basia într-o magazie, în care Ketling avea încă o panoplie de arme. Îi arătă tot felul de unelte de luptă, lămurindu-i întrebuinţarea lor. După aceea, traseră la ţintă cu arcuri de Astrahan.

  Jupâniţa era în al nouălea cer şi se frământa atâta, că stolniceasa fu nevoită s-o dojenească.

  Astfel se scurse a doua zi. În a treia, Wołodyjowski porni la Varşovia cu Zagłoba, la palatul Daniłowicz, ca să afle noutăţi în legătură cu plecarea, iar seara le vesti pe jupânese că peste o săptămână se vor despărţi.

  Fireşte, se strădui să pară cât mai voios. Nici nu se uită la Krzysia.

  Neliniştită, jupâniţa încercă de câteva ori să-l întrebe diferite lucruri, şi micul viteaz îi răspunse cuviincios şi cu prietenie, dar stătu mai mult cu Basia.

  Zagłoba, crezând că schimbarea se datoreşte sfaturilor lui, îşi freca mâinile de mulţumire. Dar pentru că nu-i scăpa nimic, băgă de seamă şi mâhnirea Krzysiei.

  „Suferă! se vede cât de colo că suferă – se gândi. Ei, nu-i nimic! Ce să-i faci? fire de femeie. Dar şi Michał! a întors-o dintr-odată, mai repede decât mă aşteptam. E grozav, deşi simţămintele i-au fost şi-i vor fi mereu ca un foc de paie!”

  Dar, cum jupân Zagłoba avea într-adevăr o inimă bună, începu numaidecât să-i pară rău de Krzysia.

  „Directe n-am să-i spun nimic – îşi spuse – dar trebuie să născocesc ceva, ca s-o mângâi”.

  Prin urmare, profitând de dreptul pe care i-l dădeau vârsta şi capul coliliu, se duse la ea după cină şi începu să-i netezească părul negru, mătăsos. Krzysia nu făcu nici o mişcare, înălţându-şi spre el ochii blânzi, mirată întru câtva de duioşia lui, dar recunoscătoare.

  Seara, Zagłoba îi trase un ghiont lui Wołodyjowski înainte ca acesta să păşească în încăperea în care dormea.

  — Ei, cum e? îl întrebă – haiducelul n-are pereche!

  — E drăguţă căpriţa! răspunse micul cavaler. Ea singură face mai multă zarvă prin casă decât patru oşteni la un loc. E un adevărat toboşar.

  — Toboşar! Dă Doamne să meargă cât mai repede cu toba ta!

  — Noapte uşoară, Domnia Ta!

  — Noapte uşoară! Ciudată plămadă şi femeile astea! Te-ai apropiat puţin de Basia, şi Krzysia a şi început să sufere, ai băgat de seamă…?

  — Nu… n-am văzut nimic! răspunse micul viteaz.

  — Noapte uşoară, Domnia Ta! repetă Wołodyjowski şi întră repede în odaia lui.

  Având în vedere firea schimbătoare a lui Michał, jupân Zagłoba se cam întrecuse în socotelile lui şi nu dăduse dovadă de o îndemânare prea mare când îi vorbise de suferinţa Krzysiei, fiindcă micul oştean se înduioşă atât de tare, încât simţi pe dată că i se urcă un nod în gât.

  „Iată cum îi plătesc eu pentru bunăvoinţa cu care m-a mângâiat în tristeţea mea ca o adevărată soră – îşi zise. Bine, dar ce rău i-am făcut? se întrebă după o clipă de gândire. Ce-am făcut? Am jignit-o timp de trei zile, purtându-mă de-a dreptul necuviincios. Am jignit o dulce fecioară, o făptură dragă! Pentru că a vrut să-mi ogoiască vulnera{64} eu i-am dat în schimb nerecunoştinţa mea. Dacă ştiam măcar să păstrez măsura şi să-mi înfrânez prietenia primejdioasă, să n-o umilesc; se vede însă că pentru aşa ceva mintea mea nu mă ajută destul…”

  Şi jupân Michał era supărat tare pe el însuşi, simţind în acelaşi timp o milă nestăvilită în suflet.

  Fără voia lui, începu să se gândească la Krzysia ca la o fiinţă iubită pe care a nedreptăţit-o. Îndârjirea împotriva propriei purtări creştea cu fiecare clipă.

  „Sunt un barbarus, un barbarus!” repeta.

  Şi Krzysia o alungă cu totul pe Basia din gândurile lui.

  „S-o ia cine vrea pe capra asta, pe morişca şi pârâitoarea asta! îşi spuse. Nowowiejski sau diavolul, mi-e totuna!”

  Mânia creştea în el împotriva nevinovatei Basia; nici nu-i trecea prin minte că în acest fel putea s-o nedreptăţească mai mult decât pe Krzysia, arătându-se nepăsător faţă de ea.

  Cu firea-i de femeie, Krzysia ghici numaidecât că în sufletul lui Michał se înfăptuieşte o schimbare. Nu se simţea în largul ei şi era mâhnită că micul cavaler o ocolea, dar înţelese în acelaşi timp că trebuie să se hotărască ceva între ei, că nu vor mai fi prieteni ca înainte, ci ori ceva cu mult mai mult, ori nimic.

  O cuprinse îngrijorarea, care creştea la gândul plecării neîntârziate a lui Michał. În inimioara Krzysiei nu înmugurise dragostea. Jupâniţa n-o cunoscuse până acum. Dar şi inima şi sângele-i tânăr erau pregătite pentru dragoste.

  Începuse să simtă o uşoară ameţeală; era cu putinţă, întrucât Wołodyjowski avea faima celui mai bun oştean al Republicii. Numele lui era rostit cu respect de toţi cavalerii. Sora îi ridica în slavă virtuţile, era nefericit, iar pe de altă parte jupâniţa, trăind cu el sub acelaşi acoperiş, se obişnuise cu farmecul lui.

  Krzysiei îi plăcea să fie iubită, aşa că în ultimele zile, când jupân Michał începuse să se poarte nepăsător cu ea, suferise destul de mult. Dar pentru că firea o înzestrase cu o inimă bună, jupâniţa hotărâse să nu se arate supărată sau nerăbdătoare, ci să-l câştige prin bunătate.

  Îi veni cu mult mai uşor să se poarte astfel, cu cât a doua zi Michał avea o înfăţişare spăşită; nu numai că nu-i ocolea privirile Krzysiei, dar se uita anume în ochii ei, de parcă voia să-i spună: „Ieri te-am jignit, dar astăzi îmi cer iertare”.

  Şi atâta îi vorbi din ochi, încât sub înrâurirea acestei priviri se roşi toată şi neliniştea-i crescu şi mai mult, parcă presimţind că în curând avea să se întâmple ceva însemnat. Şi se întâmplă într-adevăr. După-amiază, stolniceasa o luă pe Basia şi plecară la o rudă a acesteia, soţia cămăraşului{65} de Lwów, care se afla la Varşovia. Krzysia se prefăcu într-adins că o doare capul; dorea foarte mult să ştie ce-i va spune Michał când vor rămâne singuri.

  Jupân Zagłoba nu o însoţi pe stolniceasă, dar îşi luase obiceiul să doarmă după-masă, uneori câteva ceasuri în şir, deoarece – spune el – asta îl apără de moleşeală şi-l face să fie voios seara, aşa că după ce se mai hârjoni vreun ceas, se pregăti să se ducă în odaia lui. Inima Krzysiei începu să bată cu putere.

  Dar ce dezamăgire o aştepta! Jupân Michał se ridică şi plecă odată cu Zagłoba.

  „O să vină curând” – se gândi Krzysia.

  Şi, luându-şi ghergheful, începu să coasă un fund aurit pentru căciula pe care voia să i-o dăruiască lui Michał la plecare.

  Îşi ridica ochii din clipă în clipă, iar privirile îi alergau până la orologiul meşterit la Gdansk, care ticăia liniştit într-un colţ al încăperii.

  Dar se scurse un ceas şi încă unul şi Michał nu mai venea.

  Jupâniţa puse ghergheful pe genunchi şi, încrucişându-şi mâinile deasupra, rosti cu jumătate de glas: „Se teme, dar până să îndrăznească el, pot să sosească ceilalţi şi atunci n-o să ne mai spunem nimic. Sau se trezeşte jupân Zagłoba…”

  Acum i se părea că trebuie să vorbească despre un lucru foarte însemnat, care dacă va suferi amânare, apoi numai Wołodyjowski va purta vina.

  În sfârşit, paşii lui răsunară în încăperea alăturată.

  — Dă târcoale – îşi zise jupâniţa şi începu din nou să coasă cu râvnă.

  Aşa şi era; Wołodyjowski umbla de colo-colo şi nu cuteza să intre. Între timp soarele se împurpurase şi se apropia de asfinţit.

  — Jupâne Michał! strigă Krzysia deodată.

  Intră şi o găsi cu ghergheful în mână.

  — Domnia Ta m-ai chemat?

  — Voiam să ştiu dacă nu e cineva străin… Stau aici singură de două ceasuri…

  Wołodyjowski îşi apropie un scaun şi se aşeză pe o margine.

  Se scurse o clipă lungă; tăcea, îşi tot freca picioarele de podea, ascunzându-le tot mai adânc sub scaun, şi mişca din mustăcioară. Krzysia se opri şi se uită la el. Privirile li se întâlniră şi amândoi lăsară ochii în jos…

  Când Wołodyjowski îndrăzni să-şi ridice iar privirea, ultimele luciri ale soarelui cădeau pe faţa Krzysiei, făcând-o nespus de frumoasă. Părul unduios strălucea.

  — Domnia Ta pleci peste câteva zile? întrebă atât de încet, încât Michał abia auzi ce spunea.

  — Altminteri nu se poate!

  Şi iarăşi urmă o clipă de tăcere, după care Krzysia începu să vorbească:

  — În ultimele zile am crezul că Domnia Ta eşti supărat pe mine…

  — O, Doamne! strigă Wołodyjowski – n-aş mai fi vrednic de privirea Domniei Tale dacă aş face aşa ceva, dar nu asta a fost pricina.

  — Dar ce s-a întâmplat? întrebă Krzysia, înălţându-şi iar ochii la el.

  — Vreau să vorbesc pe faţă; socotesc că vorba deschisă face întotdeauna mai mult decât prefăcătoria… Dar n-am să izbutesc să-ţi spun câtă mângâiere a cunoscut inima mea din partea Domniei Tale şi câtă recunoştinţă îţi datorez!

  — Dea Domnul să fie întotdeauna aşa! răspunse Krzysia, încrucişându-şi mâinile peste gherghef.

  Jupân Michał urmă cu mare tristeţe:

  — Să dea Dumnezeu! să dea Dumnezeu să fie aşa… dar jupân Zagłoba mi-a lămurit – vorbesc înaintea Domniei Tale, cum aş vorbi înaintea preotului – jupân Zagłoba mi-a lămurit că prietenia cu femeile e lucru cu primejdie, pentru că adesea se ascunde un simţământ înflăcărat, cum se întâmplă cu cărbunii sub cenuşă. Iar eu m-am gândit că jupân Zagłoba poate să aibă dreptate şi – Domnia Ta cată să ierţi pe un oştean fără pretenţii, ca mine – altul ţi-ar fi destăinuit mai meşteşugit, dar mie… parcă-mi sângerează inima că ţi-am făcut supărare zilele din urmă, şi mi-e viaţa amară…

  Şi Michał începu să mişte atât de repede din mustăţi, cum nici un gândac nu e-n stare s-o facă.

  Krzysia îşi plecă fruntea şi, după o clipă, două lacrimi i se rostogoliră pe faţă.

  — Dacă Domnia Ta ai să fii mai liniştit aşa, dacă dragostea mea de soră nu înseamnă nimic, atunci am să mă feresc să ţi-o arăt.

  Şi alte două lacrimi, urmate de altele îi şiroiră pe obrajii bujorii.

  La vederea lor, inima lui Michał se frânse; se repezi la Krzysia şi-i luă mâinile. Ghergheful se rostogoli de pe genunchii ei până în mijlocul odăii, dar cavalerul nu mai ţinu seama de nimic, îşi apăsă buzele pe mâinile acestea calde, moi, catifelate, repetând:

  — Jupâniţă, nu mai plânge! Pentru Dumnezeu! nu mai plânge!

  Nu încetă să le sărute nici atunci când Krzysia, ca toţi oamenii în asemenea împrejurări, şi le aşeză pe cap, ba le sărută cu şi mai multă înfocare, până când fierbinţeala care se răsfrângea din părul şi fruntea ei îl îmbătară ca vinul, făcându-l să-şi piardă cumpătul.

  Atunci, fără să ştie când şi cum, buzele lui se mutară pe fruntea fetei, sărutând-o cu înflăcărare, coborâră spre ochii plânşi şi lumea începu să se învârtească… apoi simţi puful nespus de dulce de deasupra gurii; buzele li se întâlniră într-un sărut lung şi apăsat. În încăpere se lăsase liniştea; doar ceasul ticăia cu gravitate.

  Deodată, în tindă răsunară paşii Basiei şi glasul ei aproape copilăresc care repeta:

  — Ger! ger! ger!

  Wołodyjowski sări de lângă Krzysia, cum sare râsul speriat de lângă victimă; tocmai atunci intră şi Basia, gălăgioasă şi repetând întruna:

  — Ger! ger! ger!

  Se împiedică de ghergheful care zăcea în mijlocul încăperii, se opri şi, uitându-se mirată când la gherghef, când la Krzysia, când la micul oştean, zise:

  — Ce-i asta? Aţi aruncat cu lucrurile unul în celălalt…?

  — Unde-i mătuşica? întrebă Drohojowska, silindu-se să-şi stăpânească pieptul învâlvorat şi să vorbească firesc, cu glasul ei de totdeauna.

  — Mătuşa coboară încet din sanie – răspunse Basia cu vocea la fel de schimbată.

  Şi nările-i delicate se zbătură de câteva ori. Se mai uită o dată la Krzysia şi la pan Wołodyjowski, care ridicase ghergheful, apoi se repezi afară.

  În clipa aceea intră stolniceasa; jupân Zagłoba coborî şi el şi începură să vorbească despre soţia cămăraşului de Lwów.

  — Nu ştiam că e naşa lui Nowowiejski – spuse stolniceasa. Gândesc că tânărul i-a făcut niscaiva mărturisiri, pentru că a prigonit-o grozav pe Basia cu el.

  — Şi Basia ce-a zis? întrebă Zagłoba.

  — E, Basia! Ce-i pasă ei? I-a spus jupânesei cămăraşului aşa: „El n-are mustaţă, iar eu n-am minte şi nu se ştie cine va căpăta cel dintâi ce-i lipseşte”.

  — Ştiam eu că nu se fâstâceşte ea cu una cu două, dar cine s-o ştie ce gândeşte cu adevărat. Viclenii de femeie!

  — E, la Basia, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Ţi-am mai spus Domniei Tale că ea nu simte încă îndemnul Domnului. Cu Krzysia e altceva.

  — Mătuşică! zise Krzysia pe neaşteptate.

  Vorbirea le fu întreruptă de un slujitor care vesti că cina e pregătită. Aşa că se duseră cu toţii în sala de mâncare; numai Basia lipsea.

  — Jupâniţa unde e? întrebă stolniceasa pe un copil de casă.

  — Jupâniţa e în grajd. I-am spus că cina e gata, dar jupâniţa mi-a răspuns: „Bine” şi s-a dus în grajd.

  — Să nu i se fi întâmplat ceva râu! Era atât de voioasă! se nelinişti stolniceasa faţă de Zagłoba.

  Deodată micul cavaler, care nu se simţea cu conştiinţa împăcată, zise:

  — Mă duc eu după ea!

  Şi se duse. O găsi îndată, nu departe de uşa grajdului, stând pe o legătură de fân. Era atât de îngândurată, încât nici nu băgă de seamă când intră.

  — Jupâniţa Barbara! începu micul oştean, aplecându-se spre ea.

  Basia se cutremură ca trezită din somn şi îşi ridică la el ochii în care Wołodyjowski văzu, foarte mirat, două lacrimi ca două perle de mari.

  — Pentru Dumnezeu! Ce ai, jupâniţă? Plângi?

  — Nici nu-mi trece prin minte! strigă Basia, zvâcnind în sus. Nici nu-mi trece prin minte! E din pricina gerului!

  Şi izbucni în hohote zglobii, dar râsul ei suna cam forţat parcă.

  Apoi, vrând să-i îndrepte luarea-aminte spre altceva, îi arătă stănoagele între care stătea calul pe care hatmanul îl dăruise lui Wołodyjowski, şi spuse repede:

  — Domnia Ta ziceai că nu se poate apropia nimeni de calul ăsta? Hai să vedem!

  Înainte ca jupân Michał s-o poată împiedica, Basia sări peste stănoagă. Armăsarul neîmblânzit începu să se ridice pe picioarele dinapoi, să tropăie şi să ciulească urechile.

  — Dumnezeule! o să te omoare! strigă Wołodyjowski, sărind în urma ei.

  Dar Basia începuse să mângâie cu palma grumazul şoimanului, repetând:

  — Să mă omoare! să mă omoare! să mă omoare!

  Iar calul îşi întoarse spre ea nările aburinde şi necheză încet, mulţumit parcă de mângâiere.

  CAPITOLUL X.

  TOATE NOPŢILE CHINUITE ALE LUI WOŁODYJOWSKI nu însemnau nimic faţă de cea care urmă întâmplării cu Krzysia. Îşi trădase răposata, a cărei amintire îi era scumpă; înşelase încrederea celei care trăia, profitase de prietenia ei, făcuse unele făgăduieli, într-un cuvânt, se purtase ca un om fără conştiinţă. Altui oştean nici nu i-ar fi păsat de un sărut acolo, ba mai mult, şi-ar fi răsucit mustaţa de câte ori şi-ar fi adus aminte. Wołodyjowski însă, îndeosebi de la moartea Anusiei, avea un simţ al cinstei foarte dezvoltat, ca tot omul cu sufletul îndurerat şi inima sfâşiată. Ce-i mai rămânea de făcut în această împrejurare? Cum avea să se poarte?

  Mai erau doar câteva zile până la plecarea care putea să pună stavilă şi să oprească totul. Se cuvenea oare să plece şi să nu-i spună un cuvânt Krzysiei?… s-o părăsească aşa ca pe o slujitoare de la care furi un sărut? Inima curată a vajnicului cavaler se cutremura la asemenea întrebare. Până şi acum, gândul la Krzysia îl umplea de dulceaţă, iar la amintirea sărutului pătimaş îl treceau fiori de plăcere.

  Din această pricină se încrâncena împotriva lui însuşi, dar degeaba, nu se putea apăra de dulceaţa şi încântarea care-l copleşeau. La urma urmei, lua toată vina asupra lui.

  „Eu am adus-o pe Krzysia până aici – se dojenea cu amărăciune şi durere – numai eu sunt vinovat, de aceea nu se cade să plec fără un cuvânt”.

  Atunci? Să-i mărturisească dragostea şi să plece după ce se va logodi cu Krzysia?

  Vedenia Anusiei Borzobohata, îmbrăcată în giulgiul alb şi cu chipul ca ceara, i se ivea înaintea ochilor, aşa cum o aşezase în coşciug.

  „Asta mi-e răsplata – îl certa vedenia. În loc să mă plângi şi să-ţi fie dor de mine. La început voiai să te călugăreşti, să mă jeleşti toată viaţa, iar acum iei pe alta, înainte ca sufletul meu să fi ajuns la porţile raiului. Ah! aşteaptă măcar până păşesc pragul cerului, până când n-o să mai pot privi pe pământ…”

  Viteazului i se părea că şi-a rupt legământul făcut acestui suflet luminos, a cărui amintire se cuvenea s-o cinstească şi s-o păstreze ca pe un lucru sfânt. Se simţea cuprins de amarnice păreri de rău, de o ruşine fără margini, de dispreţ faţă de sine. Îşi dorea moartea.

  „Anula! repeta în genunchi – nu voi înceta să te plâng, cât voi trăi, dar ce să fac acum?”

  Vedenia alburie nu-i răspundea nimic, împrăştiindu-se ca o ceaţă uşoară. În închipuirea oşteanului se iveau în Ioc ochii Krzysiei, gura ei umbrită de puf, şi odată cu ei ispitele, de care bietul cavaler se scutura ca de săgeţile tătăreşti. S-ar fi împotrivit oricărei ademeniri, dar conştiinţa îi spunea în acelaşi timp: n-ai să te porţi cuviincios, dacă pleci şi laşi ruşinată o jupâniţă pe care tu ai îndemnat-o la rău.

  Sufletul viteazului şovăia astfel, neştiind ce să aleagă, între grijă şi chinuri. În răstimpuri se gândea să se ducă să-i mărturisească totul lui Zagłoba şi să-i ceară sfatul acestui bărbat, a cărui isteţime era în stare să se descurce în orice împrejurare. Nu prevăzuse el totul, nu spusese el de la început ce înseamnă să legi „prietenie” cu femeile…?

  Dar tocmai această pricină îl opri pe micul cavaler. Îşi aduse aminte cât de mânios strigase la jupân Zagłoba: „Domnia Ta n-o jigni pe Krzysia!” Când colo, cine-o jignise cu adevărat? Cine se frământa acum dacă nu era mai bine s-o lase ca pe o slujitoare şi să plece?

  „Dacă nu era răposata, sărmana – îşi spunea – nu mai stăteam la îndoială şi nu mă chinuiam atâta, ba m-aş fi bucurat în sufletul meu că am gustat asemenea fruct ales!”

  Iar după o clipă murmură: „L-aş gusta cu plăcere şi de o sută de ori!”

  Cu toate acestea, văzând că se lasă iarăşi în seama ispitei, se scutură cu putere şi începu să cugete: „S-a întâmplat şi basta! De vreme ce m-am purtat ca unul care nu doreşte doar prietenia ei, ci caută mulţumire de la Cupidon, trebuie să merg mai departe pe acest drum şi să-i mărturisesc mâine Krzysiei că vreau s-o iau de soţie”.

  Aici se opri un timp, apoi se gândi iarăşi:…„Prin care mărturisire şi cele întâmplate astăzi aveau să capete de-a dreptul altă înfăţişare, aşa că mâine voi putea să-mi îngădui din nou…”

  Dar se lovi cu palma peste gură.

  „Ptiu! rosti – un ceambul de diavoli se ascunde sub gulerul meu!”

  Gândul mărturisirii nu-l părăsi, spunându-şi deschis că dacă astfel va greşi faţă de răposata iubită, îi va cere iertare prin slujbe şi rugăciuni care-i vor arăta, fără putinţă de tăgadă, că se gândeşte mereu la ea şi că-i e dragă.

  Şi apoi, chiar dacă lumea se va mira şi va râde de el că numai cu câteva săptămâni în urmă voia să se călugărească, în marea-i durere, iar acum îşi mărturiseşte dragostea alteia, ruşinea va fi doar de partea lui, fiindcă altminteri neprihănita Krzysia ar fi fost nevoită să împartă umilinţa şi vinovăţia cu el.

  „Aşa că mâine îi voi mărturisi totul, altfel nu poate fi!” spuse în sfârşit.

  După care se linişti în mare măsură, apoi, spunând Tatăl nostru şi rugându-se cu înfocare pentru Anusia, adormi.

  Când se trezi a doua zi, repetă: „Astăzi îi voi mărturisi totul…!”

  Dar nu era chiar atât de uşor să-şi aducă gândul la îndeplinire, deoarece Michał nu dorea să afle toţi ceilalţi, voia să vorbească mai întâi cu Krzysia şi abia după aceea să se poarte după cum vor hotărî împrejurările. Între timp veni Nowowiejski, şi casa se umplu de el.

  Krzysia umblă abătută toată ziulica; era palidă, obosită şi îşi pleca privirile întruna. Uneori buzele îi tremurau a plâns, apoi iarăşi părea somnoroasă şi molatecă. Viteazul nu putea să se apropie de ea şi cu atât mai puţin să rămână singuri mai multă vreme. Ar fi putut într-adevăr s-o însoţească la plimbare în afara casei, pentru că timpul era frumos; mai înainte ar fi făcut-o fără zăbavă, dar acum nu îndrăznea, crezând că toţi vor înţelege numaidecât despre ce este vorba, că toţi îi vor ghici dorinţa.

  Din fericire îl ajută Nowowiejski; luând-o la o parte pe stolniceasă, vorbi destul de mult cu ea, apoi reveniră amândoi în încăperea în care stăteau micul cavaler cu cele două jupânese şi jupân Zagłoba, iar jupâneasa Makowiecka, spuse:

  — Cred că tinerii s-ar putea plimba cu sania câte doi, zăpada e tocmai potrivită.

  Wołodyjowski se aplecă la urechea Krzysiei şi-i zise:

  — Jupâniţă, te rog mult să urci cu mine în sanie… Am să-ţi spun o sumedenie de lucruri.

  — Bine – răspunse Drohojowska.

  Apoi, împreună cu Nowowiejski, dădură fuga la grajd, urmaţi din scurt de Basia. După cât ţi-ar trebui ca să spui câteva rugăciuni, cele două sănii traseră înaintea casei. Wołodyjowski şi Krzysia urcară într-una, Nowowiejski şi haiducelul în cealaltă, şi porniră fără surugii.

  Jupâneasa stolniceasă se întoarse spre Zagłoba şi-i spuse:

  — Jupân Nowowiejski şi-a mărturisit dragostea pentru Basia.

  — Cum aşa? întrebă Zagłoba îngrijorat.

  — Jupâneasa cămăraşului de Lwów, ca naşă ce se află, are să vină mâine la mine să-mi spună ce şi cum, iar tânărul Nowowiejski m-a rugat să-i îngădui să afle, măcar pe departe, ce gândeşte Basia, căci înţelege singur că dacă Basia nu-i poartă prietenie, orice osteneală şi vicleşuguri sunt în zadar.

  — Şi pentru asta i-ai trimis domnia ta să se plimbe…?

  — Întocmai. Bărbatul meu ţine mult la cinste. Nu o dată mi-a spus aşa: „De averea lor mă îngrijesc eu, dar soţ să-şi aleagă fiecare; chiar dacă nu va fi prea bogat, să fie om cinstit şi eu n-am să mă împotrivesc.” Şi-apoi amândouă au anii când pot să facă ce doresc.

  — Şi domnia ta ce vrei să-i spui jupânesei cămăraşului?

  — Bărbatul meu soseşte în mai, las asta în seama lui, dar cred că va fi aşa cum vrea Basia.

  — Nowowiejski e prea tânăr!

  — Dar şi Michał a întărit că e un oştean priceput, care şi-a căpătat o bună faimă în luptă. Are o avere bunicică, iar jupâneasa cămăraşului de Lwów mi-a înşirat toate legăturile de familie. Să vezi, domnia ta, a fost aşa: străbunicul lui, născut din cneaghina Sieniuta, primo volo{66} a fost căsătorit…

  — Ce-mi pasă mie de rubedeniile lui! o întrerupse Zagłoba fără a-şi ascunde supărarea. Nu mi-e nici frate, nici fârtate, iar domnia ta cunoaşte că pe haiducel l-am hotărât lui Michał, pentru că dacă dintre toate fetele care umblă în două picioare prin lume este vreuna mai bună şi mai virtuoasă ca ea, apoi mă învoiesc ca din clipa asta să încep sa merg în patru labe, ca ursus.

  — Michał nu se gândeşte încă la nimic, şi chiar dacă s-ar gândi, Krzysia i-a plăcut mai mult… Hei, numai Dumnezeu poate să hotărască; necercetate sunt vrerile lui!

  — Dacă tinerelul ăsta fără mustaţă ar lua plasă, m-aş îmbăta de bucurie! adăugă Zagłoba.

  În cele două sănii se cântărea în acest timp soarta celor doi cavaleri. Multă vreme, Wołodyjowski nu fu în stare să scoată o vorbă; într-un târziu, îi spuse Krzysiei:

  — Jupâniţă, să nu crezi că sunt un om uşuratic sau vreun înşelător, pentru că la anii mei…

  Krzysia nu răspunse nimic.

  — Mă rog de iertare pentru ce-am făcut ieri; totul sa întâmplat dintr-un simţământ prea puternic pe care-1 nutresc pentru domnia ta, simţământ pe care n-am ştiut să mi-l stăpânesc… Jupâniţa mea, Krzysia mea iubită! gândeşte-te ce sunt eu, un oştean de rând, care şi-a petrecut viaţa prin războaie… Altul în locul meu s-ar fi fălit mai întâi cu vorbe iscusite, trecând la lucruri mai delicate abia după aceea, pe când eu am început tocmai dimpotrivă… Dacă şi calul, oricât de învăţat ar fi cu zăbala, se întâmplă să-şi poarte călăreţul unde nici cu mintea nu gândeşti, cum să stăpâneşti dragostea, al cărei avânt este şi mai puternic. Aşa m-a purtat şi pe mine, tocmai pentru că-mi eşti dragă… Krzysia mea iubită! Tu eşti vrednică de castelani şi senatori, dar dacă nu dispreţuieşti un oştean care chiar printre cei de rând şi-a slujit ţara cu oarecare faimă, îţi cad la picioare şi, sărutându-le, te întreb: mă vrei? poţi să te gândeşti la mine fură silă?

  — Domnia ta!… răspunse Krzysia.

  Şi scoţându-şi mâna din manşon, şi-o ascunse în palma cavalerului.

  — Consimţi? întrebă Wołodyjowski.

  — Consimt! răspunse Krzysia, şi ştiu că altul mai cinstit n-am să găsesc în toată Polonia!

  — Dumnezeu să te răsplătească, jupâniţă! Dumnezeu să te răsplătească! îi mulţumi viteazul, acoperindu-i mâna de sărutări. Nici că puteam să întâlnesc o fericire mai mare! Spune-mi numai că nu-mi porţi pică pentru ce s-a petrecut ieri, vreau să am conştiinţa împăcată.

  Krzysia îşi miji ochii.

  — Nu-ţi port! spuse.

  — Păcat că în sania asta n-am cum să-ţi sărut picioarele! strigă Wołodyjowski.

  Un răstimp înaintară în tăcere, doar talpeţii scârţâiau, alunecând pe zăpada îngheţată, şi copitele cailor împrăştiau bulgăraşi albi.

  Apoi Wołodyjowski vorbi iarăşi:

  — Mă şi miră că ai încuviinţat cererea mea!

  — Şi mai ciudat e – răspunse Krzysia – că Domnia Ta m-ai îndrăgit atât de repede…

  Faţa lui Wołodyjowski se întunecă şi-i spuse Krzysiei cele ce urmează:

  — Krzysia, poate că şi ţie ţi se pare că am făcut rău că înainte de a-mi vindeca durerea după una, m-am îndrăgostit de alta. Îţi mărturisesc ca la spovedanie că mai de mult eram tare uşuratic. Dar acum e altceva. N-am uitat-o pe cealaltă şi n-am s-o uit niciodată; mi-e dragă şi acum, iar dac-ai şti cât de mult sufăr din pricina ei, şi tu mi-ai plânge de milă…

  Glasul i se frânse de înduioşare şi poate de aceea nu băgă de seamă că vorbele lui nu păreau s-o înrâurească prea mult pe Krzysia.

  Astfel că din nou se aşternu o clipă de tăcere, dar de astă dată o întrerupse Krzysia:

  — Domnia Ta, mă voi strădui să-ţi alin suferinţa cât îmi va sta în puteri.

  Micul viteaz răspunse:

  — Tocmai de aceea te-am îndrăgit atât de repede; din prima zi tu ai început să-mi ogoieşti durerea. Ce însemnam eu pentru tine? Nimic! Şi iată că de la început ai arătat milă unui nefericit. Ah, îţi sunt grozav de recunoscător! Cine nu ştie asta, poate să-mi găsească vină că nu mai departe decât în noiembrie voiam să mă călugăresc, în decembrie, vreau să mă căsătoresc. Jupân Zagłoba va fi cel dintâi gata să mă ia în zeflemea, că lui îi place să glumească ori de câte ori găseşte împrejurarea potrivită, dar să glumească sănătos! N-am să port şi grija asta, mai ales că dojana mă va privi numai pe mine.

  Krzysia începu să privească cerul, să se gândească, în sfârşit, întrebă:

  — De ce e nevoie să vestim pe toată lumea de însoţirea noastră?

  — Cum aşa?

  — Păi Domnia Ta nu pleci peste câteva zile?

  — Chiar dacă n-aş face-o bucuros, trebuie.

  — Pe urmă, şi eu port doliu după tata. De ce să intrăm în gura lumii? Noi să ne înţelegem între noi, iar ceilalţi să nu afle până când Domnia Ta nu te întorci din Rutenia. E bine?

  — Să nu-i spun nimic nici soră-mii?

  — Am să-i spun eu, dar după plecarea Domniei Tale.

  — Şi lui jupân Zagłoba?

  — Lui jupân Zagłoba? Ca să mă ia în tărbacă mereu cu limba lui ascuţită? E mai bine să nu-i spunem! Apoi nici Basia nu mi-ar da pace, în ultima vreme este atât de ciudată şi de schimbătoare, ca niciodată. Mai bine să nu le spunem!

  Aici Krzysia îşi înălţă ochii albaştri întunecaţi spre cer:

  — Martorul nostru să fie Dumnezeu, iar oamenii să nu afle nimic.

  — Văd că înţelepciunea Domniei Tale este pe măsura frumuseţii. Consimt! Dumnezeu să fie singurul nostru martor – amin! Reazămă-ţi umărul de mine, acum, dacă ne-am înţeles, buna-cuviinţă nu ne mai stă împotrivă. Nu te teme! Ce-am făcut ieri nu mai pot face azi, pentru că trebuie să am grijă şi de cai.

  Krzysia îi îndeplini rugămintea, iar viteazul îi zise:

  — De câte ori vom fi numai noi doi, să-mi spui pe nume.

  — Parcă nu cutez – răspunse zâmbind. N-am să îndrăznesc niciodată!

  — Eu am îndrăznit!

  — Pentru că Domnia Ta eşti cavaler, eşti curajos, eşti oştean.

  — Krychna! draga mea dragă!

  — Mich…

  Krzysia nu îndrăzni să sfârşească şi îşi acoperi faţa cu manşonul.

  După o vreme, Michał întoarse spre casă şi tot drumul nu-şi mai spuseră mare lucru; doar aproape de poartă, micul oştean o mai întrebă o dată:

  — Krzysia, după cele întâmplate ieri… ştii… ai fost tare tristă?

  — Am fost şi tristă, şi ruşinată, dar… era o stare neînţeleasă! adăugă mai încet.

  Şi îndată se prefăcură nepăsători, ca să nu cunoască nimeni ce se petrecuse între ei.

  Dar grija lor era de prisos, căci nu se uita nimeni la ei.

  Zagłoba şi stolniceasa alergară într-adevăr până în tindă în întâmpinarea celor două perechi, dar ochii lor se îndreptară numai spre Basia şi Nowowiejski.

  Basia era roşie la faţă, nu se ştie dacă de ger sau de emoţie, iar Nowowiejski foarte abătut. Cum ajunse în tindă, începu să-şi ia rămas-bun de la jupâneasa stolniceasă. În zadar îl rugă să mai stea, în zadar îl îndemnă şi Wołodyjowski, care era foarte voios, să rămână la cină, dădu vina pe slujbă şi plecă. Atunci stolniceasa o sărută pe frunte fără nici un cuvânt pe Basia, care fugi în odaia ei şi nu reveni decât la cină.

  Abia a doua zi, găsind-o singură, jupân Zagłoba o întrebă:

  — Ei, cum e, haiducelule, pe Nowowiejski parcă l-a lovit trăsnetul din senin?

  — Aha! răspunse dând din cap şi mijindu-şi ochii.

  — Ia spune-mi şi mie ce i-ai spus?

  — Întrebarea a venit repede, pentru că e un om hotărât, dar şi răspunsul n-a întârziat, că şi eu sunt hotărâtă: nu!

  — Ai făcut cum nu se poate mai bine! Hai să te îmbrăţişez! Şi el? S-a lăsat convins greu?

  — M-a întrebat dacă timpul n-ar mai putea schimba ceva! îmi pare rău de el, dar nu, nu; nu se poate schimba nimic…!

  Basia îşi lărgi nările, începu să-şi scuture ciuful cu anume tristeţe şi parcă îngândurată:

  — Spune-mi de ce l-ai respins? se rugă Zagłoba.

  — Asta voia să afle şi el, dar degeaba; nu i-am spus nici lui şi n-am să spun la nimeni.

  — Se prea poate – îşi dădu cu părerea Zagłoba, privind-o în ochi… ca tu să păstrezi în inimioară vreun simţământ ascuns, ai?

  — Ţuţa, nu un simţământ! strigă Basia.

  Şi zvâcnind în loc, începu să repete repede, vrând parcă să-şi ascundă tulburarea:

  — Nu-l vreau pe jupân Nowowiejski! nu-l vreau pe jupân Nowowiejski! nu vreau pe nimeni! Domnia Ta de ce nu-mi dai pace? de ce toţi mă sâcâie…?

  Şi începu să plângă pe neaşteptate.

  Jupân Zagłoba o linişti cum se pricepu, dar Basia rămase tristă toată ziua.

  — Michał – spuse Zagłoba la prânz – tu pleci şi în lipsa ta se întoarce Ketling, iar ăsta e un flăcău chipeş, fără asemănare! Nu ştiu cum o să descurce cu jupâniţele, dar cred că la sosire ai să le găseşti pe amândouă îndrăgostite.

  — Foarte bine! răspunse Wołodyjowski. O să i-o peţim îndată pe Basia!

  Basia îl aţinti cu o privire de pisică sălbatică şi întrebă:

  — De ce nu te îngrijeşti Domnia Ta şi de Krzysia?

  Micul cavaler se fâstâci şi răspunse:

  — Domnia Ta nu cunoşti încă puterea lui Ketling, dar ai s-o cunoşti!

  — Şi Krzysia de ce nu poate s-o cunoască? Doar nu eu cânt:

  Atunci femeia plăpândă, Cum să scape de osândă Şi unde s-adăpostească?

  Fu rândul Krzysiei să se tulbure, iar mica răutate vorbi mai departe:

  — La nevoie, am să-l rog pe jupân Nowowiejski să-mi împrumute pavăza lui, dar dacă Domnia Ta pleci, nu ştiu cum se va apăra Krzysia când se va afla la ananghie…!

  Dar Wołodyjowski îşi revenise, aşa că răspunse cu oarecare asprime:

  — Poate că va găsi să se apere cu ceva mai bun decât Domnia Ta.

  — În ce fel?

  — E mai puţin uşuratică, mai aşezată şi mai înţeleaptă. Jupân Zagłoba şi stolniceasa crezură că moţatul haiducel va ridica îndată mănuşa, dar, spre marea lor uimire, haiducelul îşi lăsă capul deasupra talerului şi răspunse abia într-un târziu, cu glasul liniştit:

  — Dacă Domnia Ta te superi, atunci îmi cer iertare şi de la Domnia Ta, şi de la Krzysia.

  CAPITOLUL XI.

  AVÂND ÎNGĂDUINŢA SĂ MEARGĂ PE UNDE VOIA, jupân Michał trecu pe la Częstochowa şi pe la mormântul Anusiei. Aici plânse până-i secă izvorul lacrimilor şi porni mai departe. Înrâurit de amintirile proaspete, îi trecu prin minte că logodirea în taină cu Krzysia era totuşi prea devreme. Simţea că jalea şi doliul au ceva sfânt în ele, care nu poate fi încălcat, ceva ce trebuia lăsat în linişte, până când se înalţă singur ca ceaţa spre cer şi se împrăştie în întinderile nemărginite.

  E adevărat că alţii, după ce rămăseseră văduvi, se căsătoriseră la o lună, cel mult două, dar aceştia n-avuseseră de gând să se călugărească, iar nenorocirea nu-i lovise în pragul fericirii, după ani întregi de aşteptare. Şi pe urmă, dacă cei de rând nu respectau sfinţenia durerii, se cuvenea oare să le urmeze pilda?

  Aşa că Wołodyjowski se ducea în Rutenia întovărăşit de învinuiri amare. Era cel puţin drept şi lua toată răspunderea asupra lui: pe Krzysia n-o împovăra cu nici o vină. La temerile multe la număr care-l copleşeau, se adăuga şi aceea dacă jupâniţa nu-l judeca rău în fundul sufletului pentru graba lui.

  „Nu încape îndoială că ea nu s-ar fi purtat astfel – îşi spunea Michał. Având un suflet mare, mai mult ca sigur că desiderat{67} ca toţi să fie la fel”.

  Îi era frică să nu-l socotească un om mărunt.

  Teama lui era însă de prisos. Krzysia nu avea nici în clin nici în mânecă cu doliul din sufletul lui Michał, de aceea, când îi vorbea prea mult despre el, nu numai că nu-i împărtăşea suferinţa, dar se simţea umilită în amorul-propriu. Cum aşa, ea, vie, nu preţuia cât răposata? Şi apoi, preţuia atât de puţin, încât răposata Anusia putea să se măsoare cu ea? Dacă jupân Zagłoba le-ar fi cunoscut taina, l-ar fi liniştit, spunându-i că femeile nu prea au milă una de alta.

  Cu toate acestea, după plecarea lui Wołodyjowski, jupâniţa Krzysia era de-a dreptul uluită de cele întâmplate; totul se sfârşise atât de repede.

  Venind la Varşovia, unde nu mai fusese niciodată, îşi închipuia că va fi cu totul altfel. La adunarea pregătitoare şi la alegeri aveau să se adune alaiuri de episcopi, de dregători, cavaleri străluciţi din toate ţinuturile Republicii. Ce petreceri aveau să urmeze, ce larmă, ce de întreceri, iar în această învălmăşeală, din mulţumea de cavaleri se va ivi acel „el” necunoscut, un viteaz dintre aceia pe care fetele îi văd numai în vis. Acesta trebuia să fie cuprins de o dragoste pătimaşă, să-i cânte cu citera sub fereastră, să călărească împreună, să-i arate multă vreme simţămintele lui, să ofteze şi să poarte îndelung eşarfa iubitei, înainte ca, după suferinţe repetate şi după piedici învinse, să-i cadă la picioare şi să dobândească dragostea împărtăşită.

  Iată însă că nu se întâmplase nimic din toate acestea. Ceţurile colorate bătând în toate nuanţele curcubeului se răriseră şi se arătase într-adevăr un cavaler, chiar unul foarte vestit, care trecea drept primul oştean al Republicii, un mare viteaz dar care nu semăna deloc cu „acela”…Nu fuseseră nici plimbări călare şi cântece de lăută, nici turniruri, nici întreceri, nici eşarfe peste platoşă, nici larma cavalerilor, nici petreceri, pe scurt, nu fusese nimic din ceea ce se întrevede ca un vis frumos, stârneşte închipuirea la adunări de seară, ca un basm nemaiauzit, îmbată ca mireasma florilor şi ademeneşte ca nada păsările, nimic din ceea ce împurpurează obrajii, făcând inima să bată cu putere şi trupul să se înfioare… Fusese doar un conac în afara oraşului, la conac Michał, apoi avusese loc mărturisirea şi – gata! Toate celelalte se pierduseră, pieriseră cum piere luna pe cer când o acoperă norii. Măcar dacă Wołodyjowski ar fi venit la sfârşitul basmului, atunci ar fi fost cel puţin dorit. Adesea Krzysia, gândindu-se la faima lui, la virtutea şi la bărbăţia care făcuseră din el podoaba Republicii şi spaima vrăjmaşilor ei, simţea totuşi că-i este tare drag; i se părea numai că ceva a trecut pe lângă ea, că a fost nedreptăţită parcă de el, dar mai mult de grabă.

  Aşadar, graba aceea le căzu la amândoi greu la inimă şi, pentru că erau tot mai departe unul de celălalt, începu să-i roadă. Câteodată, în simţămintele omeneşti, ceva neînsemnat, ca un spin mărunt, înţeapă întruna şi rana, cu timpul, uneori se vindecă de la sine, alteori însă durerea creşte mereu, întunecând dragostea cea mai puternică. Cele ce se petreceau în sufletul lor erau departe de durere şi amărăciune. Pentru Michał, mai ales, Krzysia, era o amintire dulce şi liniştitoare, care-l însoţea pretutindeni ca o umbră.

  Se gândea că pe măsură ce se depărtează de ea, îi va deveni tot mai scumpă, va ofta din ce în ce mai mult şi-i va fi dor de ea. Pentru Krzysia însă, timpul trecea mai anevoie, fiindcă de când plecase micul oştean, în conacul lui Ketling nu mai venea nimeni, iar zilele se scurgeau una după alta la fel de serbede.

  Stolniceasa îşi aştepta bărbatul, numărând zilele până la alegeri şi numai despre el vorbea; Basia devenise foarte morocănoasă. Jupân Zagłoba o tot înţepa că l-a respins pe Nowowiejski şi acum nu mai poate de dorul ei. Ar fi vrut de bună seamă ca măcar el să le mai viziteze, dar tânărul îşi spusese: „Nu mai am ce căuta aici” şi plecase curând după Wołodyjowski.

  Jupân Zagłoba se pregătea şi el să plece la Skrzetuski, zicând că-i e dor de ştrengari, dar pentru că îi era prea greu, îşi amâna plecarea de pe o zi pe alta, lămurind-o pe Basia că numai ea este vinovată de zăbava lui; i-a căzut dragă şi are de gând să-i ceară mâna.

  În acest timp, îi ţinea tovărăşie Krzysiei când jupâneasa Makowiecka se ducea cu Basia la jupâneasa cămăraşului de Lwów. Krzysia nu Ie însoţea niciodată în aceste vizite, deoarece soţia cămăraşului, cu toate virtuţile ei, nu putea s-o sufere. De multe ori, jupân Zagłoba pleca şi el la Varşovia, unde îşi petrecea timpul în tovărăşii plăcute şi de unde se întorcea nu o dată afumat, abia a doua zi. Atunci Krzysia rămânea de una singură şi îşi trecea vremea gândindu-se câte puţin la Wołodyjowski, la cele ce s-ar fi putut întâmpla dacă totul nu se sfârşea o dată pentru totdeauna şi, adeseori, cum ar fi arătat acel potrivnic necunoscut al lui jupân Michał, prinţul din poveste…

  Odată se aşezase aproape de fereastră şi privea îngândurată la uşa încăperii, în care se răsfrângeau razele soarelui care apunea, când, deodată, de cealaltă parte a casei răsună clinchet de zurgălăi. Krzysiei îi trecu prin minte că trebuie să fie jupâneasa Makowiecka şi Basia, care se întorceau acasă, dar asta n-o trezi din îngândurare şi nici măcar nu-şi luă privirile de la uşă. În acest timp, uşa se deschise şi pe fundalul întunecat înaintea ochilor fetei apăru un bărbat necunoscut.

  În clipa dintâi, Krzysiei i se păru că se uită la un tablou sau că adormise şi visa; atât de frumoasă era vedenia care se ivise în faţa ei. Necunoscutul era un tânăr îmbrăcat în veşminte negre de croială străină, cu un guler de dantelă care-i ajungea până la umeri. În copilărie, Krzysia îl văzuse o dată pe jupân Arciszewski, ghinărarul artileriei coroanei, îmbrăcat la fel, care, din pricina veşmintelor şi a frumuseţii neobişnuite, îi stăruise multă vreme în minte. Aşa era îmbrăcat şi tânărul de acum, numai că în frumuseţe îl întrecea cu mult şi pe jupân Arciszewski şi pe toţi bărbaţii din lume. Părul, retezat, drept pe frunte, unduia în bucle luminoase pe amândouă părţile feţei de-a dreptul minunate. Avea sprâncenele întunecate, arcuite limpede pe fruntea albă ca marmura, ochii dulci şi trişti, mustaţa şi barba ascuţită de culoarea cânepii. Toate alcătuiau un cap fără asemănare, în care gingăşia făcea casă bună cu bărbăţia, un cap în acelaşi timp de înger şi de cavaler. Krzysiei i se opri răsuflarea în piept, pentru că, privind, nu-i venea să-şi creadă ochilor şi nu putea să-şi dea seama dacă are în faţă o vedenie înşelătoare sau un om în carne şi oase. El se opri o clipă nemişcat, uimit într-adevăr sau prefăcându-se uimit de frumuseţea Krzysiei. În sfârşit, plecă de lângă uşă şi începu să măture podeaua cu penele de la pălărie.

  Krzysia se ridică, dar îi tremurau picioarele şi, roşind şi pălind cu rândul, închise ochii.

  Deodată răsună glasul lui gros şi moale precum catifeaua:

  — Sunt Ketling of Elgin. Tovarăş de arme şi prieten al lui jupân Wołodyjowski. Slujitorii mi-au spus că am cinstea şi fericirea nespusă de a găzdui sub acoperământul meu pe sora şi rudele lui Pilade{68} al meu, dar, vrednică jupâniţă, te rog să-mi ierţi tulburarea, slujitorii nu mi-au spus nimic de ceea ce-mi văd ochii, iar ochii-mi nu pot îndura strălucirea Domniei Tale…

  Asemenea cuvinte măgulitoare îi adresă Krzysiei nobilul Ketling, iar ea nu-i răspunse cu aceeaşi măsură, pentru că nu mai era în stare să scoată o vorbă. Ghici numai că, sfârşind, se pleacă iarăşi înaintea ei, căci auzi fâşâitul penelor măturând podeaua, înţelegea, de asemenea, că trebuie, trebuie neapărat să-i răspundă, plătindu-i cu aceeaşi dărnicie, altminteri avea să fie socotită o necioplită, dar nu mai putea să răsufle, sângele îi bătea puternic în venele de la tâmple şi de la mâini, pieptul îi urca şi cobora de parcă ar fi fost foarte obosită. Deschise ochii – el stătea înaintea ei cu capul puţin înclinat, iar pe faţa-i minunată se citea încântare şi respect. Cu degete tremurătoare, Krzysia îşi prinse rochia ca să-i răspundă măcar cu o reverenţă, dar în aceeaşi clipă, dincolo de uşă răsunară strigăte: „Ketling! Ketling!” şi jupân Zagłoba dădu buzna cu braţele desfăcute şi gâfâind.

  Începură să se îmbrăţişeze şi, în acest timp, jupâniţa se strădui să-şi revină şi să se uite de două sau de trei ori la tânărul cavaler. Iar el îl strângea în braţe din toată inima pe jupân Zagłoba, dar cu acea gingăşie în fiecare mişcare, pe care fie că o moştenise de la strămoşii săi, fie că o deprinsese la curţile strălucite ale regelui şi magnaţilor.

  — Ce mai faci? întrebă jupân Zagłoba. Mă bucur că te întâmpin în casa ta, ca şi când aş fi în a mea. Vino să mă uita la tine! Ha! ai cam slăbit! Nu cumva dragostea e de vină? Pe legea mea, ai slăbit. Ştii, Michał a plecat la oaste. Oho, ai făcut grozav de bine că ai venit! Michał nu se mai gândeşte la mănăstire.

  Acum e aici sora lui cu două jupâniţe. Nişte codane! Una Jeziorkowska, cealaltă Drohojowska. Pentru Dumnezeu! jupâniţa Krzysia e aici! Jupâniţă, mă rog de iertare, dar să-i sară ochii cui se îndoieşte de frumuseţea voastră; în ceea ce te priveşte, cavalerul ăsta trebuie că şi-a dat seama.

  Ketling încuviinţă pentru a treia oară din cap şi răspunse zâmbind:

  — Am lăsat casa armurărie şi am găsit-o locaş al zeilor, pentru că aici am văzut o zeiţă când am intrat.

  — Ketling! ce mai faci? strigă din nou Zagłoba, căruia nu-i ajungea o singură îmbrăţişare, aşa că se luară iar în braţe. Ehe, nu-i nimic! spuse. Nu l-ai văzut încă pe haiducel! Una-i frumoasă de pică, dar şi cealaltă miere, miere curată! Ce faci, Ketling? Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! O să-ţi zic tu! Bine? Eu sunt bătrân şi-mi vine mai la îndemână aşa… Bucuros de oaspeţi, ai?… Jupâneasa Makowiecka a tras aici, fiindcă era greu să găsească un han în timpul adunării pregătitoare; acum e mai lesne şi sigur că se va muta; nu se cade să stea cu cele două jupâniţe în casa unui cavaler; lumea s-ar uita pieziş şi, ca să nu mai fie pricină de vorbă…

  — Pe legea mea! N-am să îngădui nicicând una ca asta! Eu nu sunt numai prietenul lui Wołodyjowski, sunt fratele lui, aşa că pot s-o primesc pe jupâneasa Makowiecka sub acoperământul meu ca pe o soră. Jupâniţă, înfăţişez întâi Domniei Tale această rugăminte şi, dacă e nevoie, am să-ţi cad în genunchi!

  Spunând acestea, îngenunche înaintea Krzysiei şi, luându-i mâna, o sărută apăsat, privind-o stăruitor în ochi, cu voioşie şi tristeţe totodată. Jupâniţa se făcu stacojie, mai ales că Zagłoba strigă în gura mare:

  — Abia a sosit şi iată-l în genunchi. Pe Dumnezeu din cer! Am să-i spun stolnicesei că aşa v-am găsit!… Dă-i înainte, Ketling!… Krzysia, cunoaşte şi Domnia Ta cum arată obiceiurile curţii…!

  — Eu nu ştiu care sunt obiceiurile de la curte! şopti jupâniţa şi foarte tulburată.

  — Pot să nădăjduiesc în sprijinul Domniei Tale? o întrebă Ketling.

  — Ridică-te, Domnia Ta…!

  — Pot să nădăjduiesc? Eu sunt ca şi fratele lui jupân Michał! El va fi nedreptăţit, când se va goli casa…!

  — Dorinţa mea nu ajută la nimic! răspunse Krzysia cu mai multă judecată – cu toate că trebuie să-ţi fiu recunoscătoare Domniei Tale.

  — Mulţumesc! se bucură Ketling, sărutându-i mâna încă o dată.

  — Ha! e un ger afară şi Cupidon e gol-goluţ, dar cred că dac-ar intra aici, apoi n-ar mai îngheţa! strigă Zagłoba.

  — Dă-ne pace, Domnia Ta! se rugă Krzysia.