27

ÎN ZIUA ACEEA, Ira Quick ţinea la distanţă iarna din Toronto cu ajutorul unei înregistrări a Catedralei din York, proiectată pe ecranul gigantic. Nu era o imagine statică, ci se mişca în jurul faţadelor delicate, al bolţilor înalte şi complicate, al ferestrelor luminoase ale acelei construcţii mai fermecătoare decât toate bisericile medievale. Cu sonorul coborât aproape complet, totuşi fără să-şi piardă nimic din măreţie, o cântare gregoriană răsuna în fundal. Spectacolul era un memento a tot ceea ce izbândise omul, singur şi legat de Pământ: moştenirea ameninţată acum de inumanitate. Îi întărea şi mai mult hotărârea.

Simeon Ilici Makarov, premierul Rusiei Mari, stătea aşezat în faţa biroului. Venise incognito, la chemarea urgentă a lui Quick.

— Eşti cel mai puternic membru al grupului nostru, spusese nord-americanul, iar noi doi suntem cei mai hotărâţi. Mă tem că ne aflăm într-un punct de criză, trebuie să ne sfătuim şi să decidem. La telefon nu pot vorbi mai concret, cu sau fără codificare. Şi nu pot veni la dumneata. Toate liniile mele actuale de comunicare se concentrează în acest birou.

Sosind, Makarov îşi aprinse o ţigară groaznic de puturoasă, inhala adânc şi întrebă, în spaniola sa cu accent străin:

— Ei, ce ai de raportat?

Era un individ îndesat, cu mustaţă ca de morsă şi păr cărunt şi rar, îmbrăcat într-un costum demodat, boţit, supravieţuitor al războaielor civile care-i divizaseră ţara, pentru a cărei reîntregire finală îşi dedicase toată existenţa de-atunci încoace.

— Nici o informaţie pe care să nu o posezi deja. Ştii la fel de bine ca şi mine că Chinook se apropie de maşina T, unde urmează să sosească peste trei ore. De-asta e necesar să rămân în alertă. Cineva trebuie să dea noi ordine, dacă se întâmplă ceva neprevăzut.

Bătu cu palma în masă.

— Christoase! Timp de transmisie de peste douăzeci de minute!

— Da, grupul nostru a convenit că eşti cel mai bine plasat pentru a-ţi asuma această responsabilitate. De ce vrei dintr-o dată s-o împarţi cu mine?

— Dumneata vrei, în orice caz, señor Makarov, se încruntă Quick. A apărut o situaţie nouă, neimportantă sper. Am aflat-o în timp ce dumneata erai pe drum încoace. Mă informam personal despre Roata San Geronimo. Faptul că un proiect de cercetare de-al meu, favorit, se desfăşoară acolo, chipurile, oferă o scuză suficientă. Troxell nu transmite detalii prin laser, fireşte, dar ar trebui să lanseze periodic un semnal „Totul e bine”. A întârziat.

— Ar putea fi grav!

— Sau pur şi simplu o neglijenţă. Nu mai e tocmai punctual, izolarea, tensiunea, îşi spun cuvântul asupra lui şi a oamenilor săi. Nu cred că ar trebui să trimit imediat pe cineva în cercetare –ar fi bătător la ochi, făcându-mă să par prea preocupat – în momentul când Chinook necesită deplina mea atenţie.

Tăcu, înainte de a adăuga cu pătrundere:

— Şi totuşi, analiza datelor radar arată că nava foloseşte un sistem de deplasare ciudat, neeconomic, pentru a urma calea impusă. A stat efectiv în umbra Roţii – ţinând seama de distanţa astronomică, plus ecranarea electromagnetică – timp de câteva ore.

Makarov mormăi, ca şi cum ar fi fost lovit:

— De ce nu ne-ai spus şi nouă imediat?

— N-am aflat decât cu întârziere, oftă Quick. Te rog să înţelegi, domnule, trebuie să procedăm, să procedez, cu prudenţă. Deja sunt implicate prea multe persoane. Dacă cer informaţii pe bază de top priority, se vor întreba de ce. Dacă pun accentul pe o anumită chestiune, îşi vor pune şi mai multe întrebări.

— Hm! Eu sunt organizat mai bine, în Rusia Mare!

— Acesta este unul din motivele principale pentru care eşti atât de valoros, cu criticile dumitale faţă de eforturile noastre... tiran barbar ce eşti.

— Câte informaţii s-au scurs, mai exact, de ce fel şi către cine?

Quick desfăcu braţele:

— „Exact” e o cerinţă imposibilă. Cum spuneam, nu am de-a face cu o mână de oameni disciplinaţi, ca dumneata, a căror tăcere e garantată. Mi-am dat toată silinţa să te ţin au courant, astfel ca, totodată, să pot urmări şi eu evenimentele.

— Da. Am, totuşi, multe probleme diferite care-mi solicită atenţia. Să zicem că mi-ai face un rezumat, indiferent dacă mi-ai descris deja sau nu un subiect anume.

Se joacă cu mine? Sau este în fond, sub viclenia lui ţărănească, un capsoman? Nu pentru asta aveam nevoie azi de el... şi am nevoie de el. Trebuie să-i fac pe plac. Poate că, peste câţiva ani... Quick îşi rândui lucrurile în minte şi începu:

— Gruparea noastră iniţială ştie, fireşte, toată povestea. Aceasta îi include şi pe acei subordonaţi pe care i-am cooptat.

Printre ei se numărau toţi membrii echipajului navei de supraveghere Lomonosov, majoritatea recent recrutaţi, care plecaseră înainte la maşina T Phoebiană pentru a aştepta sosirea lui Chinook. Erau fie veterani de-ai lui Makarov, înrolaţi în serviciul spaţial după războaie, dar rămaşi devotaţi vechiului lor conducător, fie agenţi de-ai lui sub acoperire, cu studii tehnice. Quick trebuia să admire iuţeala cu care premierul îi organizase, când se ivise necesitatea. Comisia de Control Astronautic fusese recunoscătoare pentru aranjamentul făcut în folosul ei, mai ales cu un preaviz atât de scurt. Acum, nu mai era necesar ca Bohr să-şi părăsească postul, pentru a escorta nava cu cei urmăriţi până la locul de detenţie.

— Am pus o echipă de psihologi să intervieveze echipajul navei Dyson. Pretextul, pe care l-au înghiţit chiar şi psihologii, a fost acela de a încerca să aflăm cum reacţionează astronauţii în situaţii inedite. Se pare că nici unul dintre ei nu bănuieşte adevărul. Nici o problemă serioasă, aş zice.

Dyson era nava de supraveghere postată la portalul solar, când Emissary revenise în Sistemul Phoebian. Quick aproape îşi dorea să fi avut un Dumnezeu căruia să-i mulţumească pentru că Tom Archer, căpitanul lui Faraday, nava de gardă din cealaltă parte a porţii, era pe cât de isteţ, pe-atât de loial. Trimisese întâi un peşte-pilot, cerându-i lui Dyson să se pregătească pentru a-i da asistenţă de urgenţă; apoi, îl mânase pe Emissary în direcţia opusă. Negăsind pe nimeni la ieşirea din Sistemul Solar, aşa cum sperase, îşi condusese imediat captivii la o distanţă sigură şi luase legătura cu Quick. La vremea întoarcerii lui Dyson, ministrul avea un mesaj gata pregătit pentru căpitanul nedumerit al navei – scuze şi toate celelalte, dar se ivise dintr-o dată necesitatea de a transfera o anume încărcătură în secret, fiind de un gen despre care elementele extremiste de pe Pământ şi Demeter era mai bine să nu aibă cunoştinţă.

— Faraday este mult mai dificilă, dar asta nu e nevoie s-o repet, nu-i aşa?

Archer şi şeful său de echipaj erau juruiţi cauzei, dar restul echipajului nu putuse fi ales pe sprânceană. Persoanele acelea se bucuraseră inevitabil de reapariţia lui Emissary şi făcuseră scandal că era dusă în carantină, nu sub forma unei măsuri de prevedere pentru sănătatea publică, ci ca şi cum ar fi fost o navă duşmană. După ce se consultase cu superiorii săi, căpitanul le spusese oamenilor:

— A reieşit că e într-adevăr posibil să fi adus ceva periculos, poate că nu, dar guvernul vrea să cerceteze complet şi precaut şi, până termină, n-are nevoie de isterie publică. Aşa că, pentru a fi siguri că se menţine securitatea, pornim spre Hades, cu o misiune ştiinţifică.

Rapide şi versatile, navele de supraveghere serveau adesea pentru explorări, iar planeta din capătul exterior al Sistemului Phoebian avea caracteristici curioase, despre care planetologii ar fi dorit să ştie mai multe.

— Da, acest lucru vă va ţine departe de familie şi de prietenii pe care vă aşteptaţi să-i revedeţi nu peste mult timp, dar ordinele sunt ordine. Cu toţii vor fi anunţaţi că sunteţi bine. Şi vom încasa o suma grasă pentru munca suplimentară, să nu uitaţi!

Faraday n-avea să rămână acolo la nesfârşit.

— Troxell şi agenţii lui pot reprezenta un risc şi mai mare, continuă Quick. Indiferent cât de atent i-am ales, au fost expuşi timp de săptămâni în şir unor argumente pro-stelare ale dracului de convingătoare. Dacă unul sau doi dintre ei sunt convertiţi... ne-ar putea distruge în aceeaşi zi în care pun piciorul pe Pământ.

Ei reprezintă cel mai evident motiv de îngrijorare. Avem şi altele, mai puţin evidente. Acoperă toată gama, de la asistentul meu Chauveau şi Zoe Palamas, de pildă, căreia i-am servit presentimente despre o rebeliune incipientă pe Demeter, şi până la tehnicienii de pe staţiile spaţiale cărora li s-a cerut să-l localizeze pe Chinook şi să-i transmită comanda de a se întoarce acasă.

Domnule, situaţia e precară şi se agravează. Eu însumi sunt din ce în ce mai puţin capabil să rămân stăpân pe situaţie. Îmi trebuie un ajutor puternic. Din tot grupul nostru, dumneata eşti cel mai apt să mi-l oferi!

Makarov îşi strivi furios ţigara, înainte de a o arunca în scrumsorb şi a lua alta.

— Ce-ai vrea să fac, de fapt, în momentul ăsta? mârâi el. Quick oftă:

— Dacă ştiam, domnule, probabil că n-ar fi trebuit să te chem. Adevărul este însă că tot ce urmează să se întâmple în curând e imprevizibil. Dacă lucrurile o iau razna, s-ar putea foarte bine să devin incapabil de a mai păstra singur secretul. Nici n-am fost vreodată pus în situaţia de a o face la o asemenea scară. Sfaturile dumitale, legăturile dumitale, acţiunile dumitale... Mă urmăreşti?

Să zicem că totul decurge conform speranţelor. Chinook ajunge la maşina T, menţinând docil tăcerea prin outercom. Principala navă de supraveghere e Copernicus, iar cea specială, expediată în grabă, e Alhazen. Echipajele amândurora au fost avertizate că oamenii de pe Chinook sunt urmăriţi pe Demeter, sub acuzaţii penale, şi se presupune că ar fi periculoşi. În plus, Broussard din Confederaţia Europeană a avut grijă ca trăgătorul şi căpitanul de pe Alhazen, deşi neinformaţi asupra faptelor, să fie oameni pe care se poate baza ca să-i îndeplinească ordinul de a trage, în orice situaţie îndoielnică, guvernul lui naţional îi va proteja ulterior în faţa comisiei de anchetă... Totuşi, să presupunem că Chinook trece în Sistemul Phoebian fără nici un incident. Acolo, o aşteaptă Lomonosov, pentru o prelua sub escortă. Când se vor îndepărta de Bohr, Lomonosov va trimite un grup de abordaj care să-i izoleze pe demetrieni, să-i interogheze, să comunice cu guvernatorul Hancock şi să aştepte alte instrucţiuni.

Un timp însă, nu vom şti exact ce a făcut sau mai poate face banda lui Brodersen. S-ar putea să avem o surpriză urâtă. De exemplu, e posibil să fi îndoctrinat Roata. Am face bine să fim pregătiţi pentru a da un răspuns rapid şi decisiv.

Deocamdată însă, dacă apar probleme în următoarele câteva ore, într-un mod din cele câteva sute imprevizibile? Ce se va întâmpla atunci? Repet, domnule, evenimentele evoluează prea rapid pentru noi. A trebuit să improvizăm, suntem suprasolicitaţi, poveştile noastre de acoperire sunt pline de găuri uite-atâta de mari, în curând prea mulţi oameni – de la Hades până la Roată şi înapoi – vor pune prea multe întrebări. Ce-i de făcut?

Makarov suflă fumul. Puţea.

— Depinde care e realitatea, spuse el. Ai dreptate, e mai bine să rămân în alertă împreună cu dumneata.

După un moment, adăugă:

— Singura realitate absolută e întotdeauna moartea.

Quick se îndreptă în scaun. Mă temusem de asta. Nu cumva am şi dorit-o?

— Nu prea înţeleg, replică el, ezitant.

— Nu există un proverb în engleză, „morţii nu spun poveşti”?

Ba da; şi cât de multe morminte au umplut călăii tăi, Makarov? Lui Quick i se usca gura. Îl luă cu frig, deşi biroul era bine încălzit.

— Am... grupul nostru a... discutat unele măsuri extreme, într-adevăr. Dar numai în caz de stricta necesitate.

— Mi-ai spus că necesitatea a devenit strictă, indiferent că ai fost sau nu conştient că mi-ai spus-o.

Quick strânse în mâini braţele scaunului. Atacă!

— Poate ar trebui să te exprimi mai concret, domnule.

Makarov gesticulă cu ţigara:

— Prea bine...

Şi continuă, pe un ton nepăsător:

— M-am gândit atent la toate astea, după cum îţi dai seama, şi i-am sondat şi pe ceilalţi membri ai echipei noastre. Să nu te simţi jignit că nu te-am inclus şi pe dumneata. Acţiunile dumitale, da, conducerea dumitale demonstrează că eşti un realist prin excelenţă.

Am putea distruge nava Chinook, cu echipaj cu tot. Putem trimite un detaşament demn de încredere să lichideze personalul din Roată, inclusiv oamenii lui Troxell.

Despre Faraday... Încă nu sunt sigur. Putem pune nava Lomonosov s-o distrugă, lângă Hades. Ulterior, putem explica aceste pierderi ca pe o tristă serie de accidente, produse în strânsă succesiune, printr-o coincidenţă. Mă rog, cu Faraday nu e nici o grabă. Dacă e posibil, prefer s-o cruţ, întrucât echipajul ei e îndopat cu aluzii la monştrii din stele.

Ideal ar fi să aranjăm scena din Roată astfel încât să pară că monştrii, care înrobiseră echipajul navei Emissary, au cucerit şi staţia de carantină. Da, iar când Brodersen a sosit pentru ancheta lui personală, l-au ademenit la ei, l-au capturat împreună cu oamenii săi şi au plecat cu nava spre planeta lor. Din fericire, s-au trădat faţă de Lomonosov, aflat în alertă, care i-a spulberat în bucăţi...

Cu toate că nutrise şi el idei similare – simple fantezii – Quick se simţi îndemnat să şoptească:

— Chiar îţi imaginezi că am putea face toată specia umană să înghită o poveste atât de senzaţională?

— O bună parte din ea, probabil. Nimic din ceea ce afirmă un guvern nu pare ridicol, pentru majoritatea cetăţenilor.

Reţine, nu spun că strategia asta e aplicabilă. Acest lucru trebuie să-l aflăm. De exemplu, oare Stedman va coopera pe deplin? S-ar putea să-l lase nervii, când îşi va imagina că stă faţă în faţă cu Dumnezeul lui. Dacă el sau altcineva devine nedemn de încredere, ce putem face cu ei? În orice caz, cum explicăm şi justificăm faptul că atât de mulţi membri ai Consiliului, din eşaloanele superioare de pretutindeni, n-au fost anunţaţi şi consultaţi imediat? Ce dovezi putem fabrica, ce amănunte pot inventa pentru noi oamenii inteligenţi?

Avantajul de a născoci invadatori din stele este acela că atunci ne vom putea atinge uşor obiectivul, punerea sub pază a ambelor maşini T, pentru a nimici orice nave extraterestre în clipa când apar. Opinia publică va susţine o asemenea măsură, da, o va cere, o dată cu încetarea explorărilor. Totuşi riscăm eşecul şi demascarea.

Poate că formula cea mai sigură e aceea de a distruge şi nava Faraday alături de celelalte şi a face ca totul să pară accidental. Sau, hm, am putea arunca o parte din vină în spinarea teroriştilor. În acest caz, trebuie să găsim o altă cale politică spre ţelul nostru, mai lentă.

Toată problema, señor Quick, este că orice am face, nu trebuie să procedăm timid. Trebuie să avem curajul de a ne asuma marile riscuri. Crede-mă, pericolul de a fi nehotărâţi e mult mai mare.

Da, şi în următoarele ore trebuie negreşit să stau alături de dumneata, încheie Makarov.

— Spui lucruri îngrozitoare, protestă Quick. Bine, dar unii dintre cei pe care i-ai ucide dumneata ne-au ajutat de bună voie!

— Am mai auzit şi alt proverb englezesc, replică Makarov. „Nu poţi să faci omletă dacă nu spargi ouăle.” Excelentă zicală!

În trecut, am găsit necesar să semnez condamnări la moarte ale unor discipoli care se dovediseră valoroşi. Am judecat că începuseră să gândească prea independent, sau că aveau asociaţi discutabili, sau... Mă rog, aveam de reconstruit un stat, din haos. Cum aş fi putut investiga fiecare caz în parte?

Din motive diferite, señor Quick, considerăm vital ca specia umană să rămână acasă, să-şi urmeze sarcinile fireşti şi să-i respingă pe străini... cel puţin, până va fi organizată corespunzător pentru a le face faţă. Este vital. Pe vremea dinaintea terapiei celulare, care femeie ezita să-şi taie un sân canceros? Îşi vătăma frumuseţea, dar nu avea de ales, dacă voia să trăiască, nu-i aşa?

Şi mai e ceva, señor Quick...

Makarov se aplecă înainte:

— Mai e ceva. Eşti angajat. Toată mica noastră organizaţie e angajată. Avem un ideal, înaintăm spre el poticnindu-ne, facem paşi greşiţi aşa cum li se întâmplă întotdeauna oamenilor, iar astăzi suntem aproape de prăbuşire. Pe lângă toate astea, idealul nostru nu este corect? Cât de bine putem continua să servim omenirea, din puşcărie?

Căci puşcăria ne mănâncă, dacă iese la iveală vreo aluzie clară asupra faptelor. Publicitatea va duce la investigaţii. Subordonaţii noştri vor încerca să-şi scape pielea, băgându-ne la apă. Chinook ne forţează dincolo de limitele oricăror tehnicisme legale. Conspirăm foarte clar spre a viola drepturile convenţionale ale echipajului. Le-am şi violat, determinând cu deliberare emiterea unui mandat de arestare, fără temei, pe numele lor. De aici vor izvorî nenumărate alte acuzaţii de abuz în funcţie. Vom fi închişi pentru mult, foarte mult timp, dacă nu dăm imediat lovitura de graţie, din toate puterile!

O parte din conştiinţa lui Quick îşi aminti un eseu pe care-l citise cu ani în urmă, despre fascinaţia cronică a intelectualilor faţă de violenţă ca factor instrumental, atracţie, respingere, din nou atracţie, ca şi cum ar fi vorba de relaţiile sexuale cu o fată pubescentă sau cu o fiinţă non-umanoidă inteligentă; este un fel de xenofilie, iar când erupe într-adevăr un conflict pe care îl aprobă (şi le aprobă pe majoritatea), sunt primii care ovaţionează focoasele nucleare şi cer ca tot mai mulţi soldaţi să alimenteze focul din cuptor. Pe vremea aceea, se gândise cât de reacţionar era un asemenea nonsens. Ulterior, cultivându-şi obiectivitatea, trebuise să admită că teza putea conţine o măsură limitată de adevăr. Ticălosul de colo are dreptate, în contextul actual. Nu poţi face omletă fără să spargi ouă. Ei bine, nu poţi nici să menţii ordonată o societate cotidiană fără a sparge din când în când câte un cap. Şi, Christoase atotputernice, trebuia într-adevăr să meargă înainte. Altminteri... arestare, inculpare, proces? Chiar şi o condamnare cu inchisoarea? Un psihiatru de reabilitare (bondoc, dolofan, cu fălci vinete şi nas borcănat) să sondeze psihicul lui Ira Quick, pe care neamul lui de mitocani nu l-ar fi putut înţelege nici într-o epocă geologică? Eliberarea la bătrâneţe, să adune resturile unei cariere şi ale unei vieţi sociale ruinate? Băieţii lui, soţia, prietenii, amantele, întreaga lume să-l numească răpitor şi asasin, pe el, care nu luptase pentru nimic altceva decât binele omenirii?

Sunt cunoscut ca un om bine înfipt pe picioare.

Quick îşi linse buzele:

— Domnule, nu sunt obligatoriu de acord cu nici una dintre propunerile dumitale.

A, bun, cât de calm vorbea, cu bubuiturile de baros dinlăuntrul lui!

— Totuşi, când vorbeşte un om de stat ca dumneata, ascult. Ai fi amabil să-mi explici în amănunt?

Simţi că i se aşterne pe chip zâmbetul său curajos.

— Trebuie să ne omorâm cu ceva timpul, cât aşteptăm.

Glasurile din jurul imaginii catedralei defilau spre triumfala concluzie.

28

CHINOOK MAI AVEA peste un milion de kilometri până la ţintă, reducând viteza, când îi parveni prima comunicare. Brodersen o primi în biroul său.

Ecranul îi prezenta un chip unghiular, vorbind în engleza britanică:

— Vincent Lawes, la comanda navei de supraveghere Alhazen în misiune specială. Sunteţi Chinook de pe Demeter, aşa-i?

O spusese pe un ton aproape deloc întrebător.

— Daţi-mi-l pe căpitanul vostru!

— Îl aveţi, răspunse Brodersen. Ce pot face pentru dumneavoastră?

Secundele se scurgeau, în timp ce razele de lumină zburau înainte şi iarăşi înapoi. Caitlín, aşezată lângă Brodersen, îi apucă antebraţul dezgolit. Brodersen fu profund conştient de căldura şi apăsarea mâinii ei, de respiraţia accelerată şi slabele arome dulci, femeieşti.

— Acum, ascultă-mă cu atenţie, căpitane Brodersen, continuă Lawes; vorbea pe un ton aspru, iar lângă ochiul drept îi tresărea un muşchi. Sunteţi urmăriţi sub acuzaţii grave. Nava voastră e înarmată. Am ordin să mă asigur că treceţi în Sistemul Phoebian, pentru ca acolo să fiţi luaţi în custodie. Vă consider periculoşi şi nu-mi voi asuma nici un risc cu voi. Înţelegeţi?

— Ce procedură trebuie să urmăm?

Pauză.

— Veţi manevra ca de obicei, dar sub îndrumarea noastră, nu a lui Copernicus. De fapt, nu trebuie să aveţi absolut nici un contact cu Copernicus. Nouă ne veţi transmite orice mesaje, în engleză. Copernicus a fost dirijat în afara orbitei sale obişnuite. Cât timp efectuaţi tranzitul, va rămâne în partea opusă a maşinii T. Ca să o contactaţi, ar trebui să emiteţi pe unde radio, şi în spaniolă, întrucât nimeni de la bordul ei nu ştie engleza. V-am detecta. La orice acţiune incorectă din partea voastră, deschidem focul. Repet, înţelegeţi? Asigură-te că ai înţeles, căpitane Brodersen!

— Măi, măi, ţistui din limbă demetrianul. Te cam strâng sfincterii, este? Ce se întâmplă? Cu ce strică puţină şuetă?

Pauză. Caitlín cântă, o şoaptă, un blestem gaelic, presupuse Brodersen.

— Am ordinele mele, replică Lawes, forfecând fiecare cuvânt. Printre altele, sunteţi acuzaţi de a fi încercat să răspândiţi informaţii tehnologice care pot primejdui siguranţa publică. Fără a pune la îndoială conştiinciozitatea personalului de pe Copernicus, trebuie să mă asigur că nu le trimiteţi nici un mesaj, nici lor, nici altcuiva. E inutil de spus că nu au voie să vă recepţioneze. Dacă ne angajăm în luptă cu voi, ni se vor alătura.

— Înţeleg. Mm, dar dumneata, căpitane Lawes? Varianta noastră asupra poveştii e destul de interesantă. Şi avem şi destule pe care să ţi le arătăm.

Pauză. Singura surpriză, dacă putea fi vorba de aşa ceva, fu vehemenţa copleşită a lui Lawes:

— Nu! Categoric, nu! La primul semn al unei asemenea tentative, tai legătura. Dacă insistaţi ulterior, când voi reveni, am libertatea să atac.

— Bine, bine. Altceva?

Pauză. Brodersen îi murmură lui Caitlín:

— L-au prins în menghină, cu siguranţă, nu? Poate că nu numai făcând apel la loialitatea lui. E ofiţer al Uniunii, în fond, nu al Europei. Mită, şantaj...

— Traseul şi vectorii voştri sunt incorecţi pentru tranzit, interveni Lawes. Explicaţi-vă.

— Mda, ajungeam şi acolo. Ni s-au format chiorăieli în sistemul principal de control. Am dobândit o inerţie eronată şi trebuie să compensăm. În loc să ne îndreptăm direct spre prima bază, aplicăm parametri care ne vor duce la velocitate relativă zero în apropierea Balizei Bravo. De acolo, vom merge în locul potrivit pentru o abordare standard. Am cifrele aici, dacă vrei să ţi le transmit.

Timp de câteva minute, discuţia se adânci în detalii tehnice.

În sfârşit, fără tragere de inimă, Lawes spuse:

— Foarte bine. Vă vom urmări încontinuu, nu uitaţi. Rămâneţi pe fază pentru alte posibile instrucţiuni. Dacă nu se întâmplă nimic suspect, voi restabili comunicarea directă la orele nouăsprezece treizeci. E clar?

Primind confirmarea, tăie contactul fără a-şi lua rămas bun. Brodersen se rezemă de spătar.

— Mamă, exclamă el. O vreme, m-am întrebat dacă va trage. Groaznic îl mai mănâncă degetul de pe trăgaci. Dar, desigur, de la distanţa asta, Frieda poate intercepta orice-ar trimite, presupun.

— Disperaţi mai sunt duşmanii noştri, cred, răspunse Caitlín.

— Exact. Şi cu cât ajung mai disperaţi oamenii, cu atât sunt mai periculoşi. Inclusiv noi.

Se întoarse spre ea, zâmbindu-i. Faţa ei dragă se apropie de a lui.

— Ei bine, mai avem trei-patru ore până să se albăstrească situaţia. Mai bine odihneşte-te, macushla, dacă poţi.

Caitlín îşi trecu degetele peste obrazul lui.

— Am o idee mai interesantă, viaţa mea.

— Hm? Eu... Ascultă, trebuie să fac rondul, să bine dispun trupele, să verific totul...

— Dacă până acum cei răspunzători nu au departamentele în perfectă stare, oricum e prea târziu, replică ea categorică. Dar le au. I-am sondat pe căi de care bătrânul nu e în stare. Moralul celor mai mulţi e cu steagul sus, restul, sunt cel puţin îndârjiţi. Mda, am putea convoca o adunare, pentru câteva cântece agitatorice, despre revoluţie şi libertate. Dar e mai bine s-o facem cât de târziu posibil, înainte de tranzit.

Rânji:

— Aşa că, ai mai mult de-o oră liberă, Daniel Brodersen, şi-s sigură că ai atâta minte ca să ţi-o petreci în stil mare!

— Ăă, păi, ăă, uite, sincer, am atâtea griji pe cap, încât mă-ndoiesc...

Caitlín îi opri buzele cu ale ei. Mâinile sale începură să-l frământe. După un timp, râse:

— Vezi? Grija asta a ta e foarte clară...

Sărind în picioare, îl apucă de încheietura mâinii:

— Haide, bărbătuşul meu. N-are rost să te zbaţi. Eşti condamnat...

Stelele străluceau pe toate ecranele din cabina de comandă. Imaginea difuză a lui Sol plutea ca o lună de foc, Pământul fiind ascuns în spatele său. Într-o parte, un glob iradia un auriu palid, semnalul lângă care se oprise nava. Într-o altă direcţie, se rotea cilindrul maşinii T, cu masa şi forţa reduse de distanţa mică – aproximativ cincizeci de megametri, puţin mai mult decât circumferinţa unei planete terestroide – ca o mică bijuterie în derivă pe cer.

Brodersen, singur, plutea înhămat, ascultându-şi sângele. Valurile acestuia se scurgeau mai uşor decât se aşteptase. În nici un caz n-ar fi luat calmante, căci avea nevoie de fiecare milisecundă din timpul de reacţie, dar bănuise că urma să fie încordat la limită. Pegeen e o doctorie a dracului de bună, îşi spuse el.

Numai de-ar fi putut să fie şi ea acolo. Nu i-ar fi distras atenţia... intenţionat. Numai că nu era sigur că, în vecinătatea ei, putea rămâne robotul desăvârşit care se dorea. Îi era destul de greu să-şi alunge gândul că în curând putea fi moartă.

Şi Stef, postat la consolele de detecţie şi comunicare din cabina de electronică; şi Joelle, în calitate de holothetă, şi Su, ca linker, făceau parte din navă, pilotând-o prin valurile şi brizanţii ce se apropiau; Phil şi Martti ocupau sala maşinilor, deşi aveau toate şansele să nu fie condamnaţi decât la transpiraţie; Frieda deţinea centrul de armament, cu Carlos – care învăţase dinainte câte ceva despre arme – ca asistent parţial. Mai rămânea Caitlín, ca să-l încurajeze pe Fidelio. Stabilind legătura un moment, Brodersen o auzi făcând schimb de cântece cu betanul.

O luminiţă şi un semnal sonor îi atraseră atenţia spre outercom. Chipul hăituit al lui Lawes apăru pe ecran.

— Nava de supraveghere... iată-vă. Sunteţi pregătiţi?

— Mai mult sau mai puţin, răspunse Brodersen. Încă mai avem probleme. Sper totuşi ca aparatura să n-o ia razna pe neaşteptate. Ne-ar putea trimite în Lumea de Apoi, cum bine ştii.

Aici, decalajul temporal era imperceptibil. Dozsa raportase că Alhazen se găsea la doar câteva mii de kilometri. Mărirea imaginii ar fi putut face vizibilă forma zveltă a navei, dar Brodersen nu găsea nici un motiv să-şi bată capul.

— Şi eu... sper acelaşi lucru... spre binele vostru, spuse Lawes. Continuaţi conform traiectoriei de zbor declarate. Ţinem legătura... Porniţi!

— Da.

Brodersen vorbi în intercom:

— Căpitanul către echipaj. L-aţi auzit. La treabă!

Îl văzu pe Lawes roşind şi strângând din dinţi, de parcă s-ar fi convins încă o dată că erau o şleahtă de piraţi. Imponderabilitatea fu înlocuită de o slabă atracţie laterală, variabilă, şi o senzaţie de răsucire Coriolis, în timp ce giropropulsoarele o roteau pe Chinook. Încetară; un moment, nava încremeni pe orbită; propulsia completă o însufleţi, împingând-o înainte ca săgeata. Acceleraţia îl înghesui pe Brodersen în scaun.

Trecu un minut, până când instrumentele şi computerele lui Lawes determinară ce se întâmpla şi îl informară.

— Staţi! răcni el. Direcţia e greşită!

— La dracu’, ştiu, se răsti Brodersen, imitând cât putea de bine un om care-şi înfruntă deznădejdea. Ţi-am spus că avem necazuri. Stai aşa, nu mă bate la cap...

— Ce faci?

— Crezi că avem chef s-o luam pe o cale arbitrară şi să dispărem pe veci? Lasă-mă-n pace. Trebuie să mă ocup de oprire.

— Îţi dau o minimă şansă, căpitane.

Lawes închise gura. Brodersen şi ai săi schimbară replicile pe care le repetaseră.

Propulsia ionică se opri, aşa cum ar fi trebuit dacă Chinook urma să acopere distanţa pe care o calculase Joelle. Căzând spre următorul punct de inflexiune, întoarse din nou botul. Un radar ar fi putut depista mişcarea, dacă ar fi fost reglat în acest scop, dar Brodersen miza pe faptul că, o vreme, lui Lawes n-avea să-i treacă prin minte.

— Navigaţia estimează că ne putem menţine pe traiectoria asta timp de şase ore fără a ne adânci prea mult în câmp, spuse el; era adevărat. Inginerii speră să poată depana avaria până atunci.

Lawes strânse pleoapele.

— Vreau să aflu mai mult. De ce nu ne-aţi anunţat mai devreme?

— Nu trebuia să stăm tăcuţi? Nu suntem cu adevărat criminali, căpitane. Suntem cetăţeni supuşi legii, dornici să ajungem acasă şi să ne exoneram numele. Cum naiba am ajuns să fim acuzaţi de ceva, tare am chef să aflu şi eu... În regulă, dacă doreşti, afişez fragmentele respective din jurnalul de bord şi însemnările C.E.-ului.

Erau adevărate opere de artă, după părerea lui Brodersen. Totuşi, nu se îndemna să le prezinte. Era în joc activitatea sa de comandant, şi nimic altceva, să tragă de timp cât mai mult posibil, să-şi ţină adversarii în joc, câtă vreme Joelle, Su şi legile fizicii împingeau nava înainte.

Dispunea cam de vreo douăzeci de minute plauzibile, până se ivea necesitatea următorului stadiu de accelerare. Piloţii săi trebuiau să conducă la viteza maximă, nici nu încăpea vreo marjă de siguranţă, din moment ce toate marjele din jur erau blocate...

Un nou impuls.

— Opreşte, Chinook! Ai înnebunit?

— Comenzile au înnebunit, nu eu.

— Nu mai cred povestea asta.

— Cere-i propriului dumitale CE. să studieze informaţiile pe care le-am trimis. Pune-l să studieze serios de tot.

Brodersen câştigă şi această ciocnire.

Propulsia se oprise, şi stătea agăţat ca în fundul unui vis. Faţa îi era îmbrobonată de sudoare cât boabele de struguri. La fel putea deveni şi Pegeen, sclipire presărată printre stele. Lenjeria lui absorbea transpiraţia, lăsându-l însă înfrigurat şi agresiv. Timpul se prelungea.

Lawes reapăru pe ecran.

— Inginerul meu spune că materialele dumitale nu au nici un sens, se răsti el. La nivel superficial, sunt destul de plauzibile ca să poată fi născocite. Încercaţi să evadaţi.

— Unde să evadăm?

— Nu contează. Brodersen, porneşti imediat înapoi, sau tragem.

Reacţionează conform programului, asta face.

— Aşteaptă, căpitane Lawes. Stai o secundă. Eşti pe punctul să-ţi compromiţi misiunea şi să-ţi primejduieşti cariera. Ia seama cât mai ai timp!

— Ce tot îndrugi?

— Nu îndrug nimic. Te rog, reţine că vorbesc cu mare atenţie! Atât de lent şi academic, încât apreciez că o să-mi meargă.

— Învinge-ţi emoţiile şi ascultă. Poţi cruţa câteva minute ca să-ţi salvezi pielea şi poate şi pe-a superiorilor dumitale, nu?

— Ei..., înghiţi în sec Lawes. Dă-i drumul. Vorbeşte la obiect.

— Aşa fac. În regulă, te-am minţit, am tras de timp ca să ajungem până aici. Era necesar. Fapt este că la baza arestării noastre e mai mult decât o simplă eroare judiciară. Vrei să auzi?

— Nu! Am primit ordin!

— Poate că n-ar fi sigur pentru dumneata să ştii, nu? Ei bine, din punctul nostru de vedere, n-avem nimic de pierdut. Dacă mergem pe Demeter, aşa cum stau lucrurile, suntem morţi. Făcând un salt în galaxie, avem o şansă infimă să găsim ajutor pe undeva. Nu contam pe asta, desigur. Dar proviziile ne asigură încă vreo câţiva ani de viaţă. Nu cred că asta-i va deranja prea mult pe şefii dumitale. Cel puţin, ar trebuie să se bucure că scapă de noi atât de ieftin.

— Am primit ordin fie să vă expediez în Sistemul Phoebian, fie să vă omor. Dacă nu vă întoarceţi imediat, nu veţi mai avea nici o oră din anii ăia pe care i-ai pomenit!

— Şi noi suntem înarmaţi, căpitane. Îţi putem bloca o vreme rachetele. Între timp, vom transmite, în spaniolă, vizual, cu toată puterea. Poţi fi sigur că cei de pe Copernicus nu intră pe recepţie? Sau că nu există şansa să ne recepţioneze o altă navă? Avem destui waţi ca să putem emite pe-o rază de zece milioane de kilometri. E o poveste care va da jos câteva capete însemnate. În asemenea cazuri, le trag după ele şi pe cele mărunte... Aş dori să mă laşi să-ţi vorbesc, Lawes!

— Nu!

Un moment de chin.

— Mai ai ceva de spus înainte să deschidem focul?

— Ei bine, da, am o propunere...

Brodersen se repezi înainte cu toată forţa personalităţii sale.

— Cheamă Pământul şi întreabă ce să faci. Noi vom continua să mergem în zig-zag, sigur, dar îţi dai seama cât durează o configuraţie corectă de tranzit, şi am prefera să ieşim într-un sistem planetar, lângă o maşină T, nu în mijlocul spaţiului interstelar. Cel mai probabil e să fie necesară trecerea de la o baliză la alta – cu cât mai multe, cu atât mai probabil – iar de la ultima să ne abatem direct spre interior. Ai timp destul să vorbeşti. Între timp, dacă nu tragi, rămânem tăcuţi.

— Păi... Nu ai dreptul să negociezi!

— Şi totuşi, negociez. Ascultă-mă. Ceea ce vrem este să-ţi dirijezi mesajul nu la postul unde ţi s-a spus, ci la propriul dumitale eşalon superior. Expune-le problema. Vei descoperi că ceea ce se întâmplă o să-i uimească...

— Ne aflăm sub securitate.

Brodersen oftă. Nici nu se aşteptase la altceva.

— Bine, cum preferi.

Şi, mai tare:

— Dar transmite!

După alte câteva argumente, câştigă. Ecranul se stinse, iar Brodersen se prăbuşi în scaun, suflând greu. Un schimb de replici ar fi durat cam trei sferturi de oră, prin satelitul-releu dintre acel loc şi Pământ. Între timp, cu viteza pe care o avea, Chinook urma să se afunde adânc în câmpul transportor. Stelele exultau. Se foi pe loc, rostind în intercom:

— Aţi auzit, fete şi băieţi? Până aici, am reuşit. Bucuraţi-vă! îi răspunseră câteva mici urale. Caitlín slobozi din sonador o notă rezonantă şi declară:

— Ne-ai scos la liman, Daniel...

— Ba nu, cu toţii aţi făcut-o, replică el. Auzi, Pegeen, te iubesc!

— Stai numai s-ajung eu iar la tine...

Joelle asculta... Printr-o înţelegere tacită, conversaţia se stinse. Circulau replici răzleţe, majoritatea strict funcţionale. Gusturile muzicale erau prea diferite pentru un concert în comun. Oamenii aflaţi la posturi rămâneau pradă propriei lor singurătăţi. Brodersen îşi retrăia ultimele contacte cu Caitlín; primul înregistrase doisprezece pe scara Beaufort, al doilea fusese la fel de gingaş ca acea ultimă uniune din preajma zorilor, în peştera de sub Muntele Lorn... Un scurt răstimp, aţipi chiar. Îl deşteptă nava, schimbând direcţia, arzând auxiliarele chimice şi consumând combustibilul nuclear pentru a-şi menţine viteza.

Fu alert ca o pisică, înainte de a auzi răspunsul de pe Pământ.

Îl transmise glasul lui Dozsa, cu un strigăt:

— Rachete!

Hotărârea a fost: „Omorâţi-i”, înţelese Brodersen. Quick, sau cine o fi dincolo, se teme că avem un plan.

Nu putea decât să stea cu unghiile înfipte în palme. Supravieţuirea încetase să mai fie treaba lui.

Cu acceleraţii mari, acoperind distanţa în câteva minute, deşi schimbau vectorii la intervale variabile pentru a deruta contrafocul, torpilele se năpusteau spre Chinook. Nimeni de la bord nu purta costum spaţial. Dacă un focos nuclear exploda lângă carcasă, erau terminaţi!

Brodersen zări dârele de gaze, argintii şi înguste. Senzorii se fixară pe lansatoare. Un computer extrapolă. Zarubaev acordase fin sistemul. Prin întuneric se pulverizară flăcări, când razele laser ghiftuite cu energie îşi găsiră ţintele. Semnalul „totul O.K.” jubilă, anunţând oamenii că n-aveau să moară în următoarele câteva secunde.

Nava vibră. Von Moltke îşi lansase la rându-i rachetele. Aceasta constituia suprema ei misiune, de a i-o lua înainte unui adversar viu.

Chinook nu era numai mult mai mare decât Alhazen, ci purta şi o greutate disproporţionată. Navele de supraveghere nu prea erau destinate luptei. Armele lor reprezentau parţial o relicvă de pe vremea Tulburărilor, parţial o concesie adusă vagilor temeri... pe care facţiunea lui Quick se străduia să le înrădăcineze...

În jurul lui Brodersen, nava trepidă, avântându-se spre următorul reper.

Sclipirile din cer...

— Trăgătorul către căpitan, intonă von Moltke, ne-au oprit barajul.

— Aşa şi trebuia, acum, prima oară, îi aminti el. O lecţie. Stef, ai reuşit contactul?... Bine, dă-mi legătura.

Avea intenţia să repete ameninţarea iniţială, să negocieze pentru salvarea alor săi. Nu voia, de repetate ori nu voia să omoare şi alţi oameni care făcuseră ceea ce fuseseră asiguraţi că era datoria lor.

Stelele începeau să se târască vizibil pe ecrane. Curând, urma să ajungă într-un spaţiu-timp atât de deformat încât nici o rachetă n-ar fi avut nici cea mai mică şansă de a-l prinde din urmă. Desigur, orice semnal transmis de acolo ar fi fost bruiat fără speranţă. Mă rog, toată lumea avea să fie mulţumită, oarecum...

— Rachete! lătră Dozsa. Scuipă o înjurătură şi trase o rafală R.A., aproximând vectorii. Probabil fuseseră trase de pe Copernicus.

Pe Iuda preotul, de-asta mă temeam cel mai mult, că influenţa lui Quick e destul de mare ca să convingă echipajul cinstit al lui Janigian...

— Rachete!

Acestea proveneau de pe Alhazen, una după alta, pe cât de repede le putea catapulta lansatorul.

— Căpitane, declară scurt von Moltke, nu cred că putem lovi atât de multe într-un stol.

Vaietul lui Granville:

— Nu, calculez că nu putem. Mon phre...

Joelle, ca o lovitură de oţel pe oţel:

— Putem să ajungem la baliza următoare şi să accelerăm. drept spre mijloc, înainte de sosirea lor.

Brodersen se opinti în harnaşament, exact în momentul când revenea gravitaţia.

— Nu! mugi el. Vom sfârşi oriunde...

Deodată, înţelese.

— Dă-i înainte.

Nava se repezi. Avu aproape impresia că vedea maşina T crescând în faţa lui, rotindu-se, rotindu-se.

Mai apucă să vadă primele explozii luminoase, când Frieda pară focul. Apoi, Sol dispăru de pe ecran. Stelele arătau cu totul altfel. Soarele nu era alb, nici galben, şi nici de orange-sângeriul lui Centram, ci avea nuanţa jarului şi era comprimat. Bej, sub cercuri colorate, mare de trei ori cât Luna văzută de pe Pământ, se vedea o planetă. Un enorm cilindru iridescent se rotea înspăimântător de aproape.

Brodersen se lăsă un moment să se rostogolească într-o noapte care vuia.

Iarna cădea albă, în jurul turnului din Toronto.

— Ei, spuse Quick într-un târziu. S-au dus.

— Eşti sigur? întrebă Makarov, printr-o ceaţă de fum înecăcios. Îi lipsea cultura ştiinţifică pentru a fi urmărit toate detaliile celor ce tocmai se întâmplaseră.

— Da, îl asigură Quick. Indiferent ce plan aveau... dacă aveau... Bănuiesc că de fapt fugeau la întâmplare, doar dacă nu cumva încercau să... să-şi mărească la maximum probabilitatea de a... Of, cum se poate estima?... Nu contează. Au fost siliţi să-şi facă intrarea pe poartă din locul unde se aflau. S-au dus, Makarov. Îmi cer scuze. S-au dus, domnule prim-ministru Makarov. La fel ca miile de sonde pe care le-a irosit specia noastră, căutând noi trasee. Putem să-i dăm uitării...

Makarov îşi cocoşă umerii mătăhăloşi.

— Eşti absolut sigur?

— Da. Absolut, se lăsă moale Quick, acoperindu-şi ochii.

Epuizarea îl făcea să se cutremure.

— Aha, pufăi Makarov din ţigară. Bine. Ce simplificare!

Quick ridică din nou privirea:

— Hm?

Makarov zâmbi. Rareori o făcea.

— Un factor mai puţin în ecuaţie, poate că factorul cel mai puţin cunoscut, înţelegi?

Înţeleg că eşti un analfabet matematic, îi trecu lui Quick prin minte.

Îşi adună puterile. Un om civilizat făcea bine să se arate egal cu un senior războinic barbar.

— Exact. Vom interoga personalul navei Alhazen şi pe cel al lui Copernicus, fireşte, dar se pare că n-au auzit nimic din ce n-ar fi trebuit. Astfel, rămânem cu Lomonosov pentru orice misiune specială pe care o putem decide... plus un binevenit răgaz de respiraţie, aş zice.

— Mai bine să nu ne culcăm pe-o ureche, îl preveni Makarov. În lumina noii situaţii, acţionăm. Mai întâi, după ce ne anunţăm colaboratorii principali, cred că ar trebui să trimitem nava Lomonosov la Roată. Dacă nu găsesc nici o complicaţie incomodă în asta, îi vor lichida pe cei prezenţi acolo, inclusiv grupul lui Troxell. După aceea, avem timp destul să facem aranjamente complete. De acord?

Am avut un număr infernal de ore ca să mă chinuiesc cu aspectele morale, îşi spuse Quick. Vine în sfârşit vremea când omul civilizat trebuie să atace, alături de aliatul său cel expeditiv, sau să rămână în urmă şi să nu mai aibă nimic de spus la conferinţa de pace.

— Domnule, noaptea e un sfetnic bun. Vom mai discuta mâine, dar pe moment sunt înclinat să cred că, în principiu, ai dreptate.

29

CAITLIN PLUTEA de una singură în sala comună. Se ţinea de un mâner de pe marginea mesei, pentru a nu fi luată de curenţii de aer care-i înfoiau părul despletit. Stinsese luminile, ca să vadă mai bine imaginile de pe ecrane. Asemenea unor ferestre mari, acestea îi prezentau tot universul înconjurător.

În majoritatea imaginilor, stelele se înghesuiau la fel ca înainte, acelaşi dumnezeiesc tezaur de nestemate într-un vas de cristal negru, atât de multe încât nu putea observa cum se modificase cosmosul; nici argintul Căii Lactee nu curgea prin canale foarte diferite de cele aflate deasupra Pământului sau a lui Demeter. Într-o direcţie se zărea maşina T, dar abia vizibilă, ca un ac pierdut în toată imensitatea. Chinook se depărtase de ea, înainte de a se înscrie pe o orbită stabilă în jurul planetei.

Stranietatea se întindea la stânga şi la dreapta ei. În dreapta era discul solar, lat cât o şesime din cel ce strălucea deasupra planetei ei natale. Lumina sa roşie nu avea nevoie de atenuare; îl putea privi direct, fără nici un efect în afară de inerţia ochiului, distingând o coroană slabă, de nuanţă ocru. Nu găsise lentile zodiacale, ceea ce făcea ca priveliştea să fie de două ori mai stranie.

În stânga, se vedea planeta gigantică. Întâmplător, nava ieşise în dreptul părţii luminate de soare şi, la distanţa aceea, i-ar fi trebuit doi ani tereştri pentru a-i da ocol. Prin urmare, globul rămânea aproape în faza plină, destul de lat şi luminos pentru a estompa orice alt punct luminos de pe ecranul ce-l înfăţişa. Se observa cu ochiul liber cum rotaţia turtise discul. Nuanţe chihlimbarii se contopeau subtil unele în altele, pe sub centuri noroase de culoare portocalie, intensă sau palidă, vârstate cu verde-albăstrui şi arămiu. Umbra unei luni semăna cu o pupilă de ochi. În zona unde noaptea decupa un arc, planeta nu era înnegrită complet, ci lăsa să se unduiască o lucire slabă.

Luminescenţele amestecate transformau încăperea într-o cavernă cu luciri blânde şi umbre la pândă, un loc al misterului şi al tăcerii.

Nemişcarea nu se risipi în clipa când intră Martti Leino. Văzând-o pe Caitlín, îşi opri zborul în uşă şi rămase suspendat un moment, privind silueta suplă, conturată cu un nimb luminos, înainte de a spune, aproape ca un lătrat:

— Bună.

Şuviţele de păr se învolburară în lumini şi umbre, când femeia pivotă pe braţ. Cu mâna liberă, îşi dădu la o parte părul din ochi.

— Aha. Culmea dimineţii asupră-ţi, salută ea, în şoaptă.

— Dimineaţa... mda, mă rog, ceasurile noastre arată într-adevăr opt fix, mai multă dimineaţă de-atâta, n-avem de unde găsi, bolborosi el, şi imediat:

— Te căutam.

— Ce făceai? De ce?

Leino se împinse din cadrul uşii, săgetând spre masă, se agăţă de ea şi-şi lăsă trupul să se unduiască liber ca al ei, exact vizavi. Atât de aproape, încât faţa lui Caitlín se vedea limpede în strălucirile de afară, câtă vreme umbrele o reliefau sculptural. Leino continuă, împleticit:

— Am observat ce greutăţi ai avut la micul dejun...

— Mda, imponderabilitatea e nemaipomenită până când ai de spălat vasele şi să le pui la loc, iar atunci devine o căţea cu picăţele.

Câtă vreme proviziile conţineau o mulţime de raţii la tub şi alte materiale destinate acelor condiţii, munca gospodărească pentru nouă oameni şi un non-umanoid devenea complicată, chiar şi atunci când intendentul avea experienţă.

— Mă rog, strămoşii mei au supravieţuit unor situaţii şi mai rele. Când mă gândesc, numai, că aş fi putut să fiu servitoare într-o casă victoriană protestantă! Învăţ eu să ies cu bine şi din asta...

— N-ar trebui să faci faţă singură, acum, când Su va fi atât de ocupată. Te... te pot ajuta şi eu, Caitlín!

— Ce? Nu va fi nevoie de tine în carturi?

— Nu. Am îndatoriri, desigur, dar... A, într-adevăr, fiecare astronaut se instruieşte să asiste la cercetări de un gen sau altul şi, când nu avem cu noi cercetători propriu-zişi... Mă rog, studiile pe care le pot efectua cei mai calificaţi oameni ai noştri nu prea au nevoie de ajutorul meu. În genere, Phil Weisenberg se poate ocupa de toate, şi aşa mai departe. Am vorbit cu el şi e de acord că probabil pot fi de mai mult folos, în cea mai mare parte a timpului, ajutându-te pe tine... dacă vrei, încheie el, coborând privirea.

— Ei, eşti foarte drăguţ şi-ţi mulţumesc..., întinse Caitlín mâna, apucându-l de umăr. Fie ca drumurile pe care-o să apuci să-ţi fie întotdeauna netede sub paşi!

— Va... va trebui să ne ajutăm unul pe altul... să fim atât de buni unul cu altul... cât putem, mormăi el. Nu-i aşa? Cât mai avem de trăit. Alte drumuri nu vor mai exista cu adevărat pentru noi, drumuri pe care să putem păşi, niciodată.

Caitlín zâmbi:

— Sigur, şi sper că nu-ţi pierzi deja curajul, nu-i aşa, Martti, băiatule? Când tocmai ne-am smuls înapoi viaţa şi am câştigat libertatea?

— Libertatea?

Privirea lui se roti sălbatică în jur, în vreme ce-şi încleştă mâinile de masă, cu o forţă inutilă, până i se albiră unghiile.

— Închişi într-o coajă de metal, orbecăind prin spaţiu atâta timp cât ne va ajunge mâncarea, nu mai mult, dacă înainte nu înnebunim...

Se chinui să se stăpânească.

Caitlín îl mângâie pe cap, scoţând sunete încurajatoare din adâncul gâtlejului. În sfârşit, Leino putu spune, cu o deznădejde simplă:

— Ştii, nu-i aşa, că suntem pierduţi? Fidelio a confirmat că ai lui n-au fost niciodată aici. Vom bâjbâi de la o maşină T la alta... Într-o mie de ani, consumând miliarde de sonde, betanii au descoperit cum să ajungă la vreo douăzeci de stele... şi nu i-au găsit pe Ceilalţi, nici pe altcineva care să-i ajute... Caitlín, s-a zis cu noi!

Ea clătină din cap, continuând să zâmbească prin părul ce-i plutea peste stele, şi răspunse calmă, aproape veselă:

— Voi crede asta despre mine când îmi vor pune gologani peste ochi, şi poate nici atunci. Dar să zicem că ceea ce spui e cel mai râu lucru, Martti, iubitule...

Leino se smuci violent.

— Oh, suflă ea, eşti într-un hal fără de hal, zău aşa! Dacă-i vorba să mă ajuţi, lasă-mă să te ajut eu mai întâi. Stai locului!

Cu o manevră agilă, dădu drumul mesei, se trase lângă el, puţin mai în spate, îl apucă de braţul stâng şi-i imobiliză picioarele între genunchi. Leino scoase o exclamaţie de uimire.

— Uşurel, băiatu’, uşurel! Trebuie să mă ancorez dacă vreau să-ţi masez cu putere spatele, cum ai nevoie.

Mâna ei dreaptă se depuse pe spinarea lui.

— Aşa, un cuib de şobolani din caii lui Charlie, cum ar fi spus tatăl meu dacă ar fi fost mai puţin distins şi mai irlandez. Dezbracă-te de salopetă până la mijloc!

Tremurând, Leino se supuse.

— Relaxează-te, îl îndemnă ea. Dă-ţi drumul. Vom pluti în derivă, dar mai devreme sau mai târziu, ne vom propti de un perete... şi între timp, pot să-ţi slăbesc acestlatissimus dorsi...

Frământându-l, începu să chicotească:

— E numai invenţia mea. Sexul în imponderabilitate m-a dus cu gândul şi la masajul în imponderabilitate, cu atât mai mult cu cât dumnealui e adeseori încordat... Nu, uşor, ţi-am spus, uşor...

Şi, privind în jur pe când lucra:

— Să presupunem că am rătăci într-adevăr câţiva ani, până ni se termină mâncarea, şi fiecare dintre noi va trebui să-şi aleagă moartea. Nu recunosc că aşa stau lucrurile, dacă nu ţi-e cu supărare, dar să zicem că da. Ce soartă grandioasă!

— Poftim? exclamă el. Nu poţi vorbi serios...

— Ba da. A, va fi greu să renunţăm la munţi şi mări, la strălucirea soarelui prin ploaie, la focul din cămin, seara. Dar gândeşte-te, Martti dragă. Uite! Gloria de colo, şi noi, care ne pregătim s-o cunoaştem... apoi, alţi sori, alte lumi, alte frumuseţi şi minuni, şi la urmă, poate, un nou Demeter pentru noi, deşi, dacă nu, ei bine, atunci cei câţiva ani ai noştri petrecuţi aici, în univers, vor fi conţinut mai mult decât au avut vreodată majoritatea secolelor. Încleştarea se strânse, mâna ce-l masa devenind nerăbdătoare.

— Bucură-te cât eşti în viaţă!

30

Concepută pentru explorarea necunoscutului, Chinook purta la bord o superbă panoplie de instrumente ştiinţifice. Dar, cu excepţia celor doi informaticieni, nu era prezent nici un specialist care să le poată folosi. Călătorii aveau suficiente cunoştinţe tehnice, inclusiv pe aceea de a interpreta lucrurile pentru ca, în mare măsură sub îndrumarea lui Weisenberg, să poată găsi căi de a afla câte ceva despre tărâmul unde naufragiaseră. Totuşi, aceste descoperiri se puteau vădi fatal de neînsemnate.

Apoi, Joelle îi anunţase pe căpitan şi pe inginer: Fidelio avea priceperea necesară. Specia lui explorase multe sisteme planetare, fără ca vreunul să semene cu celelalte. Astronauţii săi profesionişti includeau o categorie instruită pentru efectuarea şi interpretarea unei enorme game de observaţii, în aşteptarea zilei când următoarea sondă-robot avea să se înapoieze cu ştirea că găsise încă o poartă de întoarcere. El se numărase printre aceştia, fiind totodată şi ofiţerul xenolog care vorbea în numele navei la întâlnirile cu extrabetani. Combinaţia dintre cele două calităţi îl făcuse să fie ales pentru plecarea cu Emissary.

— Tehnica lui implică holothetica, cum era de aşteptat, avertiză Joelle. Va trebui să modificăm o unitate, ca s-o poată folosi. Sistemul a fost elaborat pe Beta şi amândoi ni-l amintim destul de exact. Dar vă daţi seama că e necesară o anume cantitate de încercări şi erori succesive. Mai mult, după standardele lor, materialele noastre sunt rudimentare.

— I-am putea construi echipamente adecvate? întrebă Weisenberg.

— Dacă ai fi aruncat în trecut, pe vremea lui Galileo, i-ai putea construi un reflector orbital de o sută de metri? îl tachina ea. A, îndrăznesc să spun că vor fi posibile câteva îmbunătăţiri, pe ici pe colo, la momentul potrivit, mai ales în materie de software. Deocamdată însă, trebuie să obţinem toate datele disponibile. Ocupă-te de lucrurile evidente, determină masele, ia spectrogramele etcetera. Oricum, trebuie să le faci. După ce cuplajul lui Fidelio va fi gata, îţi poate spune chiar el ce fel de informaţii adiţionale ne vor trebui amândurora, şi în special informaţiile cu care suntem alimentaţi direct şi continuu.

Lasă-ne singuri, să ne consultăm. Vezi-ţi de treburile tale. Îţi voi spune eu ce mai e de făcut, şi când.

Brodersen înălţă o sprânceană, fără să răspundă nimic. Joelle îi recunoscu expresia gen „Mamă, da’ ce aere ne dăm!”, de altădată. Niciodată nu s-a uitat aşa la mine! îi trecu ei prin minte, făcând-o să îngheţe. Întotdeauna a avut cel mai mare respect pentru intelectul meu. Ce l-a schimbat? Tensiunea expediţiei ăsteia? Aventuriera aia de Caitlín?

Întrebarea a continuat s-o bântuie şi în zilele care au urmat. Nu s-ar fi putut spune că era obsedată, decât de muncă, la fel ca toţi ceilalţi. Cu toate acestea, îi revenea iar şi iar în minte, mai cu seamă atunci când încerca să adoarmă.

Acest lucru i se părea adeseori dificil. Niciodată nu se simţise firesc în imponderabilitate. Pentru ea, plăcerea plutirii şi a zborului era infimă, în comparaţie cu efortul îndelungatelor perioade petrecute zilnic la aparatele de gimnastică, pentru a nu i se îngroşa sângele şi a nu i se fragiliza oasele. (Ceilalţi stăteau de vorbă, cântau sau urmăreau spectacole, distrându-se în diverse feluri. Pe Joelle n-o încânta nimic din toate astea. Teoretic, s-ar fi putut retrage în propria-i minte, unde sălăşluiau matematica şi memoria Noumenon-ului, aşa cum făcea de multe ori în timpul liber. Dar exerciţiile monotone şi grele o sâcâiau prea mult.) Mai râu, exact când ajungea în pragul viselor, se trezea tot mai des cu un ţipăt, având senzaţia de cădere într-un puţ fără sfârşit. Atunci, trebuia să plutească prin intuneric până la capătul priponului, încercând să se calmeze. Îi năvăleau în minte gânduri pe care nu le dorea...

De ce-mi pasă că Dan nu mai ţine la mine? Niciodată n-a însemnat pentru mine mai mult decât un animal, mai deştept şi mai puternic decât majoritatea, excelent la pat, şi totuşi doar un animal, care să-mi umple unele din ceasurile acelea când eu însămi nu eram decât un animal. Dacă trupul meu vrea să-l folosească, a insinuat că m-ar servi – probabil că nu acum, cred că e prea hărţuit şi nesigur, dar, la un moment dat... Sau m-aş putea îndrepta spre... Rueda, cred. Un om de lume, ca el, ar vedea dincolo de părul meu cărunt post-menopauzal şi, fără îndoială, ar fi un artist desăvârşit. Fără să mai punem la socoteală demnitatea. Sexul e o simplă necesitate fiziologică, la fel ca defecaţia.

Oare? Eric, Eric!

Stai. Aşteaptă. Nu e nici măcar o necesitate. Am împlinit aproape nouă ani de când mă lipsesc de el.

Oare frica de moarte mă face să mă simt singură? Vom muri aici. Sorţii de a ne găsi calea înapoi sunt... nu, nu incalculabili... ridicoli... Dar dacă avem grijă, la un nivel rezonabil, cu un dram de noroc, ar trebui să ne mai rămână, ăă, zece ani până ni se termină hrana. Fără nici un geriatru la bord, până atunci aş putea muri de bătrâneţe.

În plus, am învăţat de mult să nu mă tem de moarte. După ce-am privit drept în faţă Realitatea... Nu există nici un „eu” de a cărui pierdere să mă îngrozesc. Este doar o asociere temporară de mitocondrii, celule eucariote, floră intestinală şi altele asemenea, întreaga simbioză contopindu-se cu lumea din jur, care a creat-o, fără a servi nici unui scop în afară de perpetuarea genelor dinăuntru. Dacă mi s-ar oferi imortalitatea „persoanei” mele, n-aş dori-o. E prea meschină, printre atomi, eoni şi galaxii.

Într-adevăr, ar fi trebuit să întâmpin cu bucurie această şansă fără egal de a explora, a experimenta, a învăţa. E regretabil că nu le pot raporta colegilor descoperirile mele. Oricum, din punctul meu de vedere, este pierderea unei satisfacţii foarte mărunte, în comparaţie cu ceea ce mă aşteaptă în deceniu] viitor.

Atunci, de ce vreau să mă cuprindă cineva în braţe? De ce durează atât de mult până la schimbul de dimineaţă şi la începerea muncii?

Munca era captivanta, în pofida tuturor exasperărilor datorate imponderabilităţii şi Legilor lui Murphy. Se făcea în scopul de a adapta sistemul holothetic al lui Chinook pentru Fidelio. Mai întâi intervenea partea mecanică, o cască potrivită pe craniul lui, cu anexe pentru restul trupului. Asta mergea uşor. Urma latura electronică, circuite construite şi reglate pentru a rezona cu o reţea nervoasă reprezentând consecinţa câtorva miliarde de ani de evoluţie separată. Ar fi trebuit să constituie un proiect major de cercetare, dacă acesta n-ar fi avut deja loc pe Beta. Astfel stând lucrurile, majoritatea cerinţelor erau cunoscute. Totuşi, Su Granville şi Joelle însăşi trebuiau să petreacă ceasuri în şir scriind programe, apoi stând în linking, ori de câte ori Weisenberg le oferea câte un nou set de date de la instrumentele lui. Leino ajuta şi el întrucâtva, iar ceilalţi făceau orice treburi mărunte erau necesare, după cum se ivea ocazia. Altfel, erau angajaţi în astronomie şi fizică spaţială. Întrucât trebuia să fie hrăniţi şi să li se spele hainele şi aşternuturile, Caitlín îşi stăpânea nerăbdarea şi o făcea în scopul supravieţuirii. Adesea, la popotă sau în perioadele de gimnastică, le cânta. Era singura distracţie de care beneficiau.

O dată ce au avut la dispoziţie materialele, s-a ivit adevărata provocare: aceea de a crea programul de bază prin intermediul căruia Fidelio să se integreze cu computerul. Chiar şi printre oameni, fiecare holothet reprezenta un unicat. Fidelio nu era om. Mai mult, tehnologia betană a computerelor manifesta deosebiri considerabile faţă de cea pământeană. (Totuşi, în mod destul de ciudat, atâta cât erau posibile comparaţiile, nu părea ca holotheţii din ambele specii să aibă capacităţi de pătrundere mai profunde sau mai ample, unii comparativ cu ceilalţi. Maşinile betane deţineau multe calităţi superioare, însă Joelle, cuplată cu ele, funcţionase mai mult sau mai puţin la fel ca acasă. Oare şi creierele aveau limite egale? Sau Supremul însuşi?)

Din nou, şi într-un grad şi mai înalt, sarcina ar fi fost deznădăjduita dacă nu s-ar fi realizat în prealabil pe Beta, atunci când linkingul reciproc al membrilor celor două specii fusese considerat necesar. Joelle şi Fidelio încercau pur şi simplu să reproducă un lucru pe care şi-l aminteau foarte bine de pe Emissary... atâta doar că nu era nimic simplu la mijloc. În schimb, aveau de-a face cu un limbaj de computer complet nou – practic, o nouă semantică – plus un program de traducere elaborat într-o limbă căreia instalaţia de pe Chinook să-i facă faţă, plus un program de retroversiune, plus un set de instrucţiuni speciale rămas permanent deschis. Joelle şi Fidelio aveau în minte datele fundamentale şi ştiau, într-un mod general, cum să reconstruiască detaliile, prin logică de forţă brută, calcule şi experimente.

Nu sub forma unei analogii, ci în sens metaforic, problema era similară cu aceea pe care ar fi avut-o de rezolvat un peruan chemat să traducă dialogul dintre un chinez şi un arab, atunci când cunoaşte vag ambele limbi, cel dintâi se bâlbâie, iar cel din urmă este surdo-mut.

Fără linking, problema ar fi fost insolubilă. Susanne se cupla şi căuta inconsecvenţe şi nepotriviri în programele intermediare, când prezenţa ei nu era solicitată altundeva. Atunci, Joelle şi Fidelio încercau să se descurce singuri. Joellei îi era greu; percepea realitatea deformată, decolorată, febrilizată, iar după aceea avea coşmaruri în care, de cele mai multe ori, vedea cadavrul descompus al lui Eric. Se trezea, îşi spunea că Fidelio nu se plânge, se gândea că probabil pentru el era şi mai rău, şi revenea la lucru. Reintrarea în Noumenon-ul pur era întotdeauna tămăduitoare.

Chinook a stat două săptămâni pe orbită, în jurul planetei căreia oamenii nu-i dăduseră nume.

— Totul pare să fie gata, femelă cu intelect, spuse Fidelio, când oferi ansamblul unui examen atent.

Atunci când vorbeau în atmosferă, folosea graiul gutural şi şuierător al semenilor săi. Îi era mult mai la îndemână decât spaniola.

— Hai să facem o încercare şi, dacă descoperim că suntem pe un curent puternic, mergem drept înainte ca să simţim integralitatea acestui volum-unde-înotăm.

Lui Joelle îi veni să zâmbească la auzul expresiei. Când îl privi, zâmbetul i se şterse însă. Fiinţă semimarină, arăta superb în imponderabilitate. Prelung, de un brun bogat, trupul său se ondula, de la botul ca o provă şi ochii de lapislazuli până în vârful cozii puternice, precis controlate; fiecare deget al celor şase membre ştia ce are de făcut, iar mişcările erau fluente. Mirosul de iod aproape o copleşea cu amintiri ale plajelor de pe Pământ, ale valurilor şi vânturilor, razelor de soare şi aripilor de pescăruşi. Ce păcat că era încarcerat în acea strâmtoare dintre două rasteluri de computere, că avea în faţă cadrane şi comutatoare, în locul plantelor subacvatice în continuă mişcare, că vederea îi era restrânsă de metalele vopsite, în locul adâncurilor verzi, schimbătoare, deasupra cărora se aşchiau razele soarelui.

Alungă imaginile şi, ţinându-se strâns de mâner, apăsă butonul intercomului.

— Su, chemă ea. Aici Joelle. Vino!

Probabil că aveau să treacă vreo câteva minute, până când linkera se întrerupea din ceea ce lucra.

— Întoarcerea în adâncurile de dincolo de adâncuri va fi ca revenirea pe litoral după anii trăiţi pe uscat, şopti Fidelio.

— Ştiu, răspunse Joelle.

Şi pe ea o frământa aceeaşi ardoare. Holotheza împărtăşită cu un betan avea dimensiuni pe care nu i le putea oferi nici un partener uman, printre acestea înscriindu-se şi conştiinţa faptului că deosebirile dintre ei îi accentuau şi lui percepţiile. Se întrebaseră împreună dacă nu cumva Ceilalţi puteau fi mai multe specii distincte, formând grupuri ce stăteau permanent în linking.

— A fost sec...

Fidelio lăsă fraza neterminată. Nu era cu adevărat capabil de autocompasiune.

Regretul pentru el o chinuia. Cu mâna liberă, îi căută braţul cel mai apropiat, din dreapta, sus. Ghearele acelei labe ar fi putut-o sfâşia în bucăţi, dar ea nu le simţea decât calde şi catifelate.

— Oh, Fidelio, şopti.

Rezervele tale de hrană ajung pentru mai puţin de un an. Vei muri printre monştri dizgraţios!, cu patru membre şi fără coadă, care nu pot înota nici măcar o zi fără ajutor din afară; nu te va îmbrăţişa nici o soţie, să poţi suge de la ea pentru ultima oară, în timp ce te scufunzi; nu ştim cum s-ar cădea să fii jelit.

Privirea lui nepământeană îi reţinu atenţia.

— Ţi-aş cere un lucru, Joelle, spuse el calm.

Se aşteptase să-şi mute ochii de îndată, căci betanii nu se uitau fix la cineva decât dacă acela îi înfuria sau dacă îl iubeau şi-i ofereau credinţa. El continua s-o privească. Sângele îi vâjâia în urechi.

— Te previn, nu e un mic val, e un flux.

— Da, dacă pot.

— Acum, cât sunt capabil să folosesc aceste echipamente, lasă-mă pe mine să fiu holothetul, ori de câte ori e necesar unul singur, atâta vreme cât mai rămân aici.

Căci nimic altceva nu ţi-a mai rămas, nu-i aşa, Fidelio? Dădu drumul mânerului, pentru a-l apuca de braţ şi cu cealaltă mână.

— D-da.

— Poţi face cercetări proprii când eu plutesc în odihnă. Peste un timp, sistemul va fi din nou în întregime numai al tău.

O usturau ochii. Fir-ar al dracului, doar n-o podidea plânsul, nu? Joelle scutură din cap; lacrimile se legănară, scânteind.

— Nu e acceptabil?

Părea resemnat? De unde să poată şti?

— G’ng-ng, înţeleg, femelă cu intelect. Cererea mea curge pe de lături.

— Nu, nu!

Forţa propriei reacţii o descumpăni. Istovită, nedormită, cu partea frontală a creierului funcţionând, restul intrând în oscilaţii. Dacă nu am grijă, mă apucă istericalele.

— M-ai... Înţeles greşit. N-am vrut să dau un răspuns negativ. Sigur că poţi prelua tu problema. Oricând, oricând.

— Laşi apa să curgă, Joelle. Eşti îndurerată (rănită? fără hrană vitală? aruncată pe un recif cu scoici tăioase?). Ţi-am făcut eu asta?

— Nu. Tu... nu. Fidelio, ne putem cupla împreună!

— Adesea, sper, cu începere de azi. Adulmec o splendoare înaintea noastră. Dar, Joelle, dragă pereche mintală, mai des...

Se bâlbâia, bănui Joelle, şi-i văzu tendoanele încordându-se înapoia ghearelor.

— Singur în Totul, o pot deştepta de-acolo pe Beta, soţie, soţi, copii, nepoţi, prieteni, cei vii şi cei morţi deopotrivă, nu simple amintiri, ci realităţi percepute în spaţiu-timp; pot să simt că există. Va fi aproape la fel de plăcut ca o îmbrăţişare.

Se opri. Oricât de împăienjenit îl vedea, Joelle îi simţi uimirea.

— N-ai ştiut asta, Joelle? Tu însăţi n-ai făcut-o niciodată? Nici un cuvânt n-o poate explica. Mă rog, cred că trebuie să-ţi arăt, să te învăţ, înainte de a cobori. Trebuie cu siguranţă să încerc. E foarte bine că pot să-ţi fac un dar.

Joelle se aruncă spre el, îmbrăţişându-l strâns, cu ochii în lacrimi.

Pe uşă intră Susanne.

— Iată-mă, spuse ea, apoi: oh! Pardonnez-moi! Vous me pardonnerez!

Cu stângăcia proprie stării de imponderabilitate, încercă să se retragă. Joelle, întorcând capul (cu obrazul frecându-se de blana partenerului ei mintal, care o cuprinsese blând cu cele două braţe inferioare, în timp ce pintenii labei drepte de sus îi mângâiau părul) o văzu pe linkeră răşchirându-se în uşă ca un păianjen mare şi negru. Iar Fidelio, cu care ajunsese la o nouă înţelegere, avea să moară în curând, dar înainte de a muri o putea călăuzi spre Unitatea cu Eric şi Chris şi el însuşi şi...

— Ieşi afară! zbieră Joelle. Căţea urâtă şi sfrijită ce eşti! Ieşi! Susanne fugi afară, plângând.

— Ce s-a desprins? întrebă neliniştit betanul.

Nimeni, nimeni n-ar trebui să mă vadă aşa... numai tu, tu nu eşti om, eşti seamănul meu holothet... Sunt iraţională. Am fost nedreaptă cu linkera aia. Trebuie să-mi cer scuze. Ba nu. Cum i-aş putea explica? Cu furie: De ce-ar trebui să-i explic? De ce trebuie numai eu să fiu la nesfârşit raţională ? Cu uimire: De ce-mi tot amintesc de Eric, în ultimele câteva săptămâni? Nici el nu e nimic mai mult decât un linker. Nici măcar atât, din câte-am auzit, s-a aşezat la casa lui, s-a căsătorit de mult, devenind un administrator nu prea important, în Calgary. Joelle icni sufocată.

— N-n-nimic, Fidelio. Sunt obosită şi... Îmbrăţişează-mă strâns, lasă-mă să mă odihnesc o vreme. Apoi, am să iau un somnifer...

de la medicul nostru de bord, Mulryan aia; mă rog, ea poate o să aibă bunul simţ să nu mă compătimească.

— ...şi ...pe urmă, voi fi în formă mai bună decât... oh, Fidelio!

Susanne se retrase în cabina ei, fără să spună nimănui vreo vorbă, în afară de a o informa pe Caitlín că n-avea să vină la cină la popotă.

În următorul schimb de dimineaţă, intră în centrul informatic cu faţa lipsită de expresie.

— Îmi pare rău că am ţipat la tine, o întâmpină formal Joelle, în engleză. Eram răvăşită din cauza lui Fidelio. Mi-e prieten vechi.

— Înţeleg, madame, replică linkera cu prudenţă, şi-şi începură activităţile în comun.

De fapt, Susanne avea foarte puţin de făcut în afară de a monitoriza, pentru a se asigura că uniunea dintre Joelle, Fidelio, computere şi instrumente nu începea să se denatureze subtil. Nu se întâmplă, viruşii ieşiseră în sfârşit din sistem. Cei doi holotheţi îşi contopeau conştiinţele ca doi amanţi care-şi cunosc bine unul altuia trupurile reunite, devenind mai mult decât suma amândurora şi lăsând universul să se scurgă prin ei.

Cunoşteau o mare parte din date, le cunoşteau din observaţiile şi deducţiile efectuate de către colegii lor de echipaj. Poziţiile galaxiilor învecinate indicau că regiunea aceea se afla la aproximativ cinci sute de ani-lumină distanţă de Sol, în direcţia generală a constelaţiei Hercule. Această informaţie făcea să poată fi identificate diverse stele de mare strălucire, ca Deneb, şi formaţiuni ca Nebuloasa Orion, care la rândul lor defineau mai precis poziţia. (De parcă ar fi contat. Un singur an-lumină reprezintă un abis în care imaginaţia se îneacă.) Soarele era o pitică roşie de tip M, având masa egală cu 0,02 din cea a lui Sol şi luminozitatea de 0,004. Avea cinci planete, nici una măcar vag terestroidă, toate aparent aride, poate cu excepţia acesteia, cea mai mare, în jurul căreia orbitau maşina T şi Chinook, la o distanţă de circa douăzeci şi patru de milioane de kilometri.

Lumea aceea era o gigantă, cu masa de 92% dintr-a lui Jupiter, înconjurată de doisprezece sateliţi naturali. Distanţa medie dintre ea şi stea era de 1,64 unităţi astronomice, puţin mai mare decât cea de la Marte la Sol. Asemenea lui Jupiter, deţinea o atmosferă vastă, compusă în primul rând din hidrogen, iar în al doilea rând din heliu, celelalte componente includeau amoniac, metan şi compuşi organici mai complicaţi. Tot asemenea lui Jupiter, era fierbinte datorită contracţiei; straturile superioare ale atmosferei erau rarefiate şi reci, dar cele inferioare deveneau mai dense şi mai calde, până când apa trecea în stare de vapori şi începeau să bântuie furtuni de mărimea unor planete mici. Cea mai mare parte a masei era lichidă, deşi simpla presiune, în afara temperaturii, menţinea solid un nucleu metalic egal cam cu de cinci ori volumul Pământului.

Rotindu-se în jurul axei într-un interval de zece ore şi treizeci şi cinci de minute, planeta genera un imens câmp magnetic, care capta particulele solare încărcate. Totuşi, soarele radia atât de slab, încât respectivele centuri Van Allen nici nu se comparau cu intensitatea jupiteriană. Nici un om nu putea sta multă vreme în interiorul lor; Chinook însă, datorită mijloacelor sale electronice de apărare, putea să coboare prin ele şi să urce înapoi, fără ca echipajul să primească o doză îngrijorătoare de radiaţii.

Existau motive pentru aceasta.

Joelle şi Fidelio se pierdeau în soare, luni, splendori şi subtilităţi ambientale, unicate de tot felul. Dar abia se instalaseră în minunatul caleidoscop, când un fapt le agresă marginile conştientului. O vreme, nu-l luară în seamă, explorară un vortex, aflară de ce un glob interior se rotea în sens contrar, stabiliră că întregul sistem era mai bătrân decât cel solar; dar drăcia nu le dădea pace. Aproape enervaţi, îşi îndreptară spre ea minţile unificate. Emisie hertziană dinspre lumea pe care o înconjurau, da, desigur, la ce altceva să se fi aşteptat?

Faptul trecu în prim plan.

Fulgere, efecte sincrotrone, sute de surse separate, emiteau energie radio. Fiecare avea propriul său set de configuraţii, pe care holotheţii le înţelegeau de maniera în care un balerin înţelege cum execută un altul un pas seul. Dar un mic element semăna cu un flaut, sfidător şi variabil în mijlocul vuietului unei furtuni pe mare...

Probabil că, într-un deceniu de eforturi concentrate, oamenii fără ajutor din afară ar fi făcut acea descoperire. Holotheţii îşi dădură seama într-o clipă că nu era un fenomen pe care să-l fi putut produce natura neînsufleţită, prin urmare, că auzeau discursul unor fiinţe vii şi inteligente.

Plutind în sala comună, în faţa echipajului, cu planeta strălucind în spate, Brodersen şopti:

— Mda, cred că ar trebui să mergem să aruncăm o privire.

— Riscurile sunt prea mari, obiectă Joelle. Pe orbită suntem în siguranţă. Putem semnaliza în continuare.

— Până începem să murim de foame? pufni Dozsa; el făcuse efortul de a obţine un răspuns. Am putea, să ştii.

— Serios? întrebă Caitlín. Şi de ce să se întâmple aşa? N-ai transmis pe lungimile lor de undă un semnal matematic pe care să nu-l poată confunda?

Dozsa zâmbi, prin oboseala de pe chipul său lat.

— Ai fost prea ocupată ca să auzi ştirile, nu, draga mea? Ei bine, problema de bază constă în simpla mărime a lumii ăsteia. Şi, da, fundalul natural al acelor frecvenţe, nivelul sonor. Fără holothetică, poate că niciodată n-am fi distins fracţiunea purtătoare de informaţii. Este un simplu produs secundar al emisiunilor. Băştinaşii, oricine-ar fi, n-au nici un motiv să asculte apeluri din afară, sunt convins. Trebuie să folosim o undă îngustă, să atingem o putere pe care să nu mai aibă cum să n-o recepţioneze şi s-o identifice. În această situaţie însă, atingem doar o zonă foarte mică.

Arătă spre globul bej:

— Planeta e enormă. Iar sursele de emisie nu sunt fixe, ci par să se mişte încontinuu.

— Aş vrea să ştiu cum fac asta, remarcă Brodersen, sau cum e posibilă electronica aici.

— În orice caz, am făcut încercarea, la... risc, ai zice? continuă Dozsa. Deşi mai mult ca să-mi omor timpul, cât ceilalţi colecţionau noi date planetologice. Probabilitatea de a nimeri un receptor care să fie întâmplător acordat pe banda exactă de frecvenţă este...

Îşi relaxă un moment încleştarea mâinii, pentru a strânge apoi cu atât mai elocvent.

— ...cam aceeaşi cu probabilitatea să găsim drumul care ne duce prin jurul maşinii ăsteia T înapoi în Sistemul Solar.

— În plus, interveni inutil Rueda, avem o limită de timp. Gimnastica nu ne va întreţine sănătatea la nesfârşit, în imponderabilitate. Curând, va trebui să avem greutate. Masa noastră de reacţie e limitată şi, dacă intrăm în starea de rotaţie, va fi ireversibil; rămânem definitiv pe orbită.

— Prin urmare, fie plecăm de-aici şi sărim printr-o poartă la întâmplare, fie facem un efort de a lua legătura cu localnicii, rezumă Brodersen. Eu votez pentru a ne agăţa de ceea ce avem, până nu vom şti că e inutil.

Ar fi putut da ordine tactice care să fie executate pe loc, dar, într-o asemenea singurătate, un căpitan care nu consulta dorinţele strategice ale echipajului n-ar fi rămas multă vreme căpitan.

— Aici există inteligenţă, viaţă sofisticată tehnologic. Şi poate fi chiar o viaţă de ordin mai înalt decât a Celorlalţi, întrucât nu au plasat maşina T într-o poziţie Lagrange, ci exact pe o orbită de sateliţi, în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor.

Tăcu o clipă.

— Localnicii ar putea fi înşişi Ceilalţi.

Se lăsă tăcerea, până când Caitlín şopti:

— Minunea minunilor, iubitul meu drag, dacă ar fi aşa!

Lumina planetei i se reflecta în ochi, aurie.

— Dar, condiţiile..., protestă Joelle.

— Williwaw ar trebui să le poată înfrunta, replică Brodersen. A fost testat pe Zeus, automat, desigur, datorită radiaţiilor, totuşi, ar putea suporta orice lovitură.

Cea mai mare planetă din Sistemul Phoebian era mai mare decât Jupiter, cu o masă de câteva ori mai mare decât a Pământului sau a lui Demeter.

— Presupun că un echipaj poate rezista câteva ore la limită. Sigur, va fi riscant, dar am cunoscut riscuri mai mari şi încă mai umblu pe-aici să mint despre ele.

Nu primi aproape nici o ripostă.

Când terminară, Brodersen spuse:

— Bine, următoarea întrebare. Cine vine cu mine?

Capul lui Caitlín zvâcni în „sus”, dar Rueda fu cel care exclamă:

— Cu tine? Ce tot vorbeşti?

— De vreme ce va fi riscant, vom trimite un echipaj minimal, le spuse Brodersen. Pilot, copilot cu rol şi de ofiţer transmisionist, şi... ei bine, amândoi vor fi mai ocupaţi decât o caracatiţă cu un singur braţ, aşa că mă gândesc şi la un al treilea, pe post de cercetaş şi ce-o mai fi nevoie.

— Eu! strigară Leino şi Frieda, într-un glas.

Weisenberg îşi drese glasul şi spuse, mai tare decât ar fi dorit:

— Staţi aşa, toată lumea! Staţi. Să vorbim cu cap... Ceea ce tu nu faci, comandante, dacă vorbeşti serios când spui că te duci personal!

— Hm? mârâi Brodersen. Sunt calificat pentru funcţia de copilot, cel puţin. Crezi că aş pune oamenii într-un pericol pe care să nu mi-l asum şi eu?

— Dan, ăsta e, din punct de vedere chimic, un c…t pur.

În gura lui Weisenberg, expresia vulgară avea valoare de şoc.

— Căpitanul nu face asemenea lucruri. Nu are dreptul!

— Adevărat, adevărat, interveni şi Rueda. Eşti prea important pentru supravieţuirea noastră...

Brodersen roşi:

— Hai mă, terminaţi!

— Ba nu, termină tu cu... cu prostiile astea! se răsti Weisenberg. Da, ştiu, dacă ţi se întâmplă ceva, alegem un nou comandant şi mergem mai departe. Dar n-am merge la fel de bine, nu-i aşa? Nu eşti supraom, Dan. Însă ai talentul de a coordona eforturile oamenilor. În plus, arăţi multe cunoştinţe despre responsabilităţile tale, cunoştinţe de genul celor care nu se scriu niciodată pe hârtie.

Un murmur de aprobare îi răspunse. Îşi repezi în direcţia aceea chipul de Ramses.

— Trebuie să procedăm cu o logică de gheaţă, continuă el, rapid ca o mitralieră. Cei ce pleacă trebuie să fie competenţi pentru a o face, şi în acelaşi timp, să se numere printre aceia a căror pierdere nu ne-ar handicapa prea rău. În plus, Dan, avem trei oameni care pot pilota naveta, şi ne trebuie doi. Stef, Carlos, Frieda, exact? Care sunt cei doi?

Cu un gest al mâinii le respinse intervenţiile:

— Gura! Gândiţi limpede. Carlos îl poate înlocui oricând pe Stef, ca şef de echipaj. Dar şi tu ai putea, Frieda, cu puţin efort, şi eşti singurul trăgător pe care-l avem. Asta e o adevărată specialitate. Nu spun că vom nimeri în vreo luptă, acolo jos. Cel mai probabil, nu, decât, poate, împotriva elementelor naturii, dar asta ar putea cere plasarea unei raze sau a unui exploziv exact la locul necesar. Adevărat? Adevărat.

Foarte bine, Stef şi Carlos vor fi piloţi. Se pot ciondăni între ei cine să fie pe primul loc.

Privirea lui săgetă încoace şi-ncolo.

— Cine să fie al treilea? Categoric, nici unul dintre holotheţii noştri. Nici Martti sau eu – gura, Martti, ţi-am mai spus o dată! Eu sunt CE.-ul, iar el e asistentul şi rezerva mea. Fără întreţinere corespunzătoare, şi reparaţii la nevoie, nava asta e moartă. Cine-a mai rămas? Su şi Caitlín. Su e mult mai bine instruită tehnic. Dar gravitaţia de pe planeta asta e cam de două ori şi jumătate cât cea normală pe Pământ. Tu nu eşti puternică, Su.

Un moment, buzele i se arcuiră în sus.

— Totuşi, aş spune că eşti mai dură decât ţi s-a dus vestea, dar nu prea puternică muscular, şi nici prea rapidă ca reflexe. Caitlín...

— Stai naibii o clipă! mugi Brodersen.

— Nu! răcni şi Leino.

— Vorbeşti serios? ţipă Caitlín. Dădu drumul mânerului, zvârli din picioare, zbură ca o săgeată spre Weisenberg şi-şi aruncă braţele pe după gâtul lui. Impactul îi desprinse, amândoi plutind în derivă, învârtindu-se, în timp ce Caitlín îl săruta de nenumărate ori şi în jurul lor clocotea furia.

31

GHIDATĂ DE HOLOTHEŢI, nava cobora uşor pe o orbită staţionară, care avea s-o menţină deasupra regiunii unde urma să asolizeze naveta. Astfel, se plasa sub centurile de radiaţii. Într-adevăr, câmpul devia majoritatea fluxurilor de particule pe care le întâlnea în vid.

Transportorul şi macaralele o degajară pe Williwaw, iar nava-fiică se puse în mişcare.

— O-o-oh, şopti Caitlín, cu un sunet ca de rugăciune. Privise pe ecrane apropierea şi fusese uimită, dar acum se afla afară, în carne şi oase, în faţa unei teribile splendori.

Sistemele optice din cabina de control se deschideau spre o întreagă emisferă şi, în alte direcţii, către porţiuni întinse ale cerului. Planeta acoperea aproape jumătate din acesta. Când privea într-acolo, nu avea nimic altceva de văzut; în tonuri de chihlimbar şi aur, lumina ce pătrundea acoperea toate stelele. În dreapta, la o distanţă incalculabilă, benzile roşii de pe circumferinţa lumii se închideau spre purpuriu şi, apoi, spre întunericul cosmic. Mai încolo se zărea soarele, ca un mic tăciune. În stânga era marginea mai apropiată a nopţii, un întuneric însufleţit de luciri închise, fulgere îndepărtate şi dârele portocalii ale norilor atinşi de aura crepusculară. Între ele se întindea faţa luminată, zone strălucitoare, fâşii cu nuanţe mai bogate, în mii de tonalităţi schimbătoare, ele însele modificându-se la nesfârşit, şiroind, ondulându-se, formând vârtejuri, fluxuri, râuri, un dans necontenit, maiestuos şi vesel.

Naveta murmura şi trepida. Vaporii reactorului, condensându-se, creau la pupa un banc de ceaţă roşcată, mic la vedere – se disipa la fel de rapid pe cât se forma –, dar ajungând curând să ascundă sfera lui Chinook. Greutatea îi ţinea pe navigatori fixaţi în scaune. Deşi mai mică de unu g, acceleraţia era considerabilă, în scopul de a asoliza la scurt timp după răsăritul local al soarelui. Schimbul de informaţii dintre Rueda şi navă era un obbligato sec, sunând ireal.

Conversaţia se sfârşi cu o stare de uşurare. Până acum, totul decursese satisfăcător. Un timp, rămase tăcut, aidoma camarazilor săi. Lumina îi făcea chelia să lucească. Într-un târziu, spuse încet:

— Sfânta Fecioară, după una ca asta, poţi să mori fericit! Dozsa rânji, nu prea vesel. Vorbi cu accent îngroşat:

— Dacă preferi... Eu, unul, am acasă nevastă şi copii. Ăsta e un gen de experienţă pe care îmi place să-l fi avut.

Rueda păru surprins:

— Şi totuşi ai venit?

— Altfel, cum? Am căzut de acord că trebuie să mergem în cercetare, şi sunt cel mai calificat.

Dozsa pilota, întrucât, pe lângă practica trecută, era şi un entuziast al artelor marţiale, antrenat în spiritul forţei şi al vitezei.

— Să nu mă înţelegi greşit, Carlos... Nu mă tem. De fapt, chiar mă delectez cu provocarea asta. Dar mă voi delecta şi mai mult amintindu-mi-o...

Îşi făcu cruce.

— Sau, în viaţa de apoi, dacă Dumnezeu nu vrea să reuşim. Moartea noastră ar trebui să fie uşoară şi rapidă.

— Da, răspunse Caitlín, cu voce abia auzită. O stea căzătoare pe un asemenea cer... sigur, şi există destine mult mai crude – există, şi încă multe.

— În misiunea asta, te simţi aproape de Dumnezeu, nu? întrebă Rueda, aproape la fel de încet. Dar El nu este bunul Părinte bătrân despre care mă învăţau maicile la şcoală, nici Domnul pe care-l invoca preotul nostru.

— Este toate acestea, şi mai mult decât atât, replică Dozsa. Caitlín, păgâno, până şi tu trebuie să-i fi auzit vocea, în copilărie!

Caitlín clătină din cap. În jurul acestuia, părul ei împletit forma o pată clar obscură.

— Nu. Poate că irlandezii erau prea catolici pentru mine, o parte din ei căutând să reconstruiască lumea după Tulburări şi să menţină credinţa, după apariţia Celorlalţi... Iar eu sunt o rebelă înnăscută. Totuşi, nu mai am mânie în suflet...

Dozsa zâmbi:

— Bine, hai să nu ne certăm. Nu avem energie de prisos. Dacă nu te superi, am să te pomenesc şi pe tine în rugăciunile mele. E foarte posibil să rostesc câteva în gând.

Din locul unde stătea, Rueda întoarse capul spre ea:

— Tu în ce crezi, dacă-mi dai voie să te întreb?

— În viaţă, răspunse Caitlín.

Rămaseră tăcuţi, privind planeta care se apropia, noaptea retrăgându-se pe suprafaţa ei şi lumina crescând. După un timp, din outercom îi mitralie un nou set de cereri, solicitând date şi detalii de confirmare a planului de zbor. După ce se conformă, Rueda adăugă:

— A fost inutil, prieteni!

Glasul lui Brodersen îl înlocui pe cel al Joellei. Era aproape de nerecunoscut:

— Eu sunt de vină. Am insistat. Chiar sunteţi bine?

— Niciodată nu mi-a fost mai bine, iubitule, răspunse îndrăzneaţă Caitlín, cu excepţia faptului că nu te am aici. Iar cabina asta e oricum cam înghesuită pentru figuri. Să faci patul până mă întorc. E nevoie, dacă n-ai uitat!

— Pegeen, te rog...

— Iartă-mă!

Întinse mâna spre difuzor, ca şi cum ar fi fost el însuşi acolo:

— Te temi pentru mine. Dar de nu m-aş teme şi eu pentru tine, ai mai fi legat astfel? Hai, nu fi egoist, bucură-te pentru mine că am pornit într-o atât de mare aventură.

— Încerc...

— Nu, mai mult decât o aventură. O magie cum nicicând n-au visat, în Tír na nóg. Ştii, mă gândeam că vom avea nevoie de un nume pentru planeta noastră, dacă o cucerim de la localnici. Numele lor nu prea-l putem pronunţa, oricare ar fi el.

Brodersen ezită.

— Şi?

— M-am gândit la Danu, zeiţa-mamă a neamului Tuatha din Danaan, cei care au devenit marii Sídhe.

— S-a făcut, mii de tunete! decretă el.

Williwaw intră în atmosfera perceptibilă mai brusc decât deasupra lui Demeter, căci aerul era dens, comprimat de gravitaţie. Traiectoria şi vectorii fuseseră calculaţi ţinându-se seama de acest lucru. Naveta era ghidată încontinuu de Joelle, cuplată holothetic la instrumentele cu ale căror operatori Fidelio discutase ce anume să sondeze. Altfel, misiunea ar fi fost sinucigaşă.

Aşa stând lucrurile, în prima oră Dozsa s-a consumat până la limite aflate dincolo de ceea ce era sigur că-i aparţinea. Rueda era aproape la fel de ocupat, manevrând comunicaţiile şi ajutând adeseori la cârmire. Curând, cabina începu să duhnească de transpiraţia lor. Se umplu cu răgete monstruoase, ţipete, şuierături. Pe oameni îi apăsa propria lor greutate, de două ori şi jumătate mai mare decât cea spre a cărei suportare evoluase specia lor. Fiecare deget se îngreunase, un braţ era o povară, gâturile se încordau să ţină capetele în poziţie normală, măruntaiele se lăsau în jos, inimile trudeau, coastele erau îndurerate de respiraţie, gurile se uscau, beregăţile erau o rană vie...

Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat într-o maşină centrifugă de probă sau la bordul unei nave de supraveghere sub impuls complet, unde omul putea să stea în voie, aşezat sau culcat. Danu făcea prăpăd. Impactul stratosferic zgudui naveta, care ricoşă, cabrându-se ca un mustang. În adâncuri, la viteză relativ scăzută, întâlni vânturi care o trimiseră de-a rostogolul. Dacă nu le întâmpina cu dibăcie, i-ar fi putut smulge aripile. Concepută pentru lumile de tip terestru, avea o aerodinamică slabă pentru cea de faţă. Simpla pricepere nu compensa condiţiile de-aici, când tot cerul era ciudat. Nu o dată, Joelle însăşi fusese luată prin surprindere, când erupsese câte o turbulenţă pentru a cărei prezicere nu avusese datele necesare. Oricât de rapid îi era răspunsul, acesta trebuia comunicat verbal, ceea ce consuma secunde. De pe o navă-mamă betană ar fi putut pilota direct, fiind virtualmente una cu naveta. Dozsa şi Rueda însă trebuiau să se descurce cum puteau, până primeau mesajul ajutător.

Au trecut de două ori prin furtuni. Îi orbea întunericul, până când fulgerele făceau masele de nori în zbor să devină incandescente. Urmau tunetele, parcă s-ar fi aflat înăuntrul unui tun. Rafalele zgâlţâiau şi apucau naveta. Fiecare cădere prin turbulenţă se sfârşea cu o forţă ce zgâria şira spinării. Rostogolirile, prăbuşirile şi abaterile laterale aruncau trupurile din harnaşamente. Carcasa era când bombardată de grindină, când înghiţită de câte o ploaie ca potopul lui Noe...

În tot acest răstimp, Caitlín privea cu multă atenţie. Altceva nu putea să facă, decât să-şi bată din când în când pe umăr însoţitorii şi să arate în depărtare ceva cu aspect sinistru, un nor înalt cât un munte, vârtejul unei turbulenţe, un cuib de şerpi al fulgerelor sau câte o dezlănţuire pentru care oamenii nu aveau pregătit nici un cuvânt. Altminteri, se abţinea să-i deranjeze pe ceilalţi doi. Privea, îşi trimitea afară întreaga fiinţă, rădea fericită.

Williwaw învingea totul. Din când în când, părea îndoielnic că o va putea face, în pofida calculelor care-i ofereau sorţi favorabili, dar în cele din urmă învingea. Ajungând la altitudinea de unde proveneau, potrivit deducţiilor, transmisiile radio, regăsi liniştea. Acolo, aerul era dens, cald şi leneş. Curenţi termali ascendenţi ajutau la sustentaţie. Pilotul automat putea prelua comanda. Descrise încet un cerc larg, începând o transmisie proprie, lansând semnalele pe diverse lungimi de undă danaane. O rază purtă în sus glasul posac al lui Rueda:

— Suntem în siguranţă! Repet, suntem în siguranţă! Lăsaţi-ne câteva minute să ne odihnim, şi vom raporta...

Asemeni lui Dozsa, se lăsă în scaun, cu bărbia rezemată în piept. Caitlín se aplecă înainte pentru a-i atinge pe amândoi.

— O, dragii de voi, ce obosiţi sunteţi...

Se întrerupse, dându-şi seama de ceea ce se afla în jurul lor.

Fără amplificarea luminii, ar fi fost oarbă. Cu ajutorul ei, vedea până departe. Era o privelişte atât de străină, încât avu nevoie de timp înainte ca vederea s-o poată înregistra cu adevărat; dar imediat năvăli un val de frumuseţe.

Deasupra, cerul era indigo la orizont, pentru a se deschide spre violet la zenit. Nori izolaţi rătăceau pe ici, pe colo, în forme feerice, coloraţi ca sub un apus de soare în Colorado. Soarele însuşi strălucea sus, într-un semicerc de curcubeu. Dedesubt, o pardoseală de nori se întindea ca un ocean, dar un ocean cum oamenii nu mai cunoscuseră niciodată. Avea o anvergură imperială; prezenta piscuri, canioane, câmpii fumegânde, uriaşe cataracte lente, infinit de complicate şi nesemănând nici o clipă una cu alta. Auriul era nuanţat cu tonuri de roşu, vârstat cu irizări albastre, verzi şi cafenii, umbrit în locurile unde se cufunda spre mistere.

Prin depărtare trecu un stol. Aveau aripi, aveau înotătoare? Trecuseră prea departe ca să le poată distinge; dar luciseră.

De afară se auzea un sunet legănător, ca al vântului suflând calm.

Caitlín îşi înclină fotoliul pe spate, lăsând durerile să înceapă a se scurge. Povara o apăsa numai ca o mână puternică, peste măsură de blândă.

După un timp, oamenii îşi reveniră îndeajuns pentru a vorbi cu nava, a citi date, a transmite imagini şi a mai conversa puţin. După încă un timp, sosiră şi danaanii

Caitlín îi văzu prima. Partenerii ei erau din nou ocupaţi, nu la fel de frenetic ca în timpul coborârii, dar îngrijoraţi. Comunicaţiile cu spaţiul se întrerupseseră. Orice-ar fi încercat Rueda, din difuzor nu se auzeau decât trosnete, bâzâieli, haos. Undeva, deasupra lor, în cerul acela cu înfăţişare senină, un eveniment electric opacizase cumva straturile superioare ale atmosferei faţă de orice frecvenţă aflată la dispoziţia navetei. Holotheţii nu prevăzuseră o atare posibilitate, nici măcar ca pe o probabilitate. Nu erau zei, avuseseră la bază mai puţine informaţii decât ar fi putut aduna o expediţie betanâ şi, în plus, fiecare lume din univers e unică. Dozsa se temea ca perturbaţia să nu anunţe o schimbare la fel de neaşteptată a condiţiilor atmosferice. Oricât de dens era aerul, cu presiunea apropiată de limita suportabilităţii carcasei, nu era posibil să-l străbată curenţi, Gulf Stream-uri de gaze ale căror margini să clocotească, ameninţătoare? Fără prea mari speranţe, Dozsa căută să înţeleagă câte ceva din studiul instrumentelor şi senzaţiile pe care i le transmitea naveta.

Dacă n-ar fi stat Caitlín în alertă, ar fi putut foarte bine să nu-i observe pe noii veniţi, trecând pe lângă ei ca şi cum nici n-ar fi existat. Ea ţipă – cântă – şi-i bătu cu pumnii în spate, reglă ecranele de mărire a imaginii şi arătă din nou cu degetul. Rueda fluieră:

— Minunat, spuse el. Ia-o spre ei, Stefan!

Dozsa se încruntă:

— Nu-s sigur c-aş face-o, replică el. În condiţiile astea, o să ne abatem de la configuraţia de...

— Jos, amadán ce eşti! strigă Caitlín. Jur că ei sunt cei după care am venit!

— De unde ştii? întrebă nostromul.

— Vrei să spui că tu nu ştii?

— Păi... păi, – bine, în regulă. Cred că... dacă nu investigăm, ne vom fi dat osteneală pentru nimic.

Caitlín îi ciufuli părul încleiat de sudoare:

— Acum vorbeşti aşa cum ar dori Dan.

Ţinând seama de flotabilitate şi de curenţii ascendenţi, viteza minimă pentru portantă a lui Williwaw era scăzută. Pornind în jos, Dozsa încetini cât de mult îndrăznea, ba poate chiar şi puţin peste. Imaginea din faţa navetei deveni clară, orbitoare.

După numărătoarea femeii, din norii de jos se ridicaseră nouăsprezece forme, deplasându-se în grupuri de câte două-trei, pentru a converge cu mult în faţa navetei, mai jos cu un kilometru, dar exact pe traiectoria sa de principiu. Aveau mărimea caşaloţilor şi aceeaşi formă de torpilă, aceleaşi boturi boante –în care gurile (?) ocupau poziţia cea mai înaintată, circulară, înconjurată de sfinctere – şi cozi de balenă la extremitatea posterioară, deşi acestea erau cvadruple, atât orizontale cât şi verticale, părând a fi mai degrabă suprafeţe flexibile pentru cârmire, decât organe propulsoare. Tentaculele scurte şi antenele lungi din jurul boturilor conţineau – sau erau, fără îndoială –organe de simţ. În zona mediană se umfla o pereche de structuri musculare complicate, din care ieşeau aripi netede şi înguste, depăşind în lungime trupul. În faţa acestora se aflau două braţe (sau trompe, căci păreau a fi lipsite de oase), terminate cu apendice pe care oamenii nu le puteau numi decât mâini.

Aveau un colorit superb: albastru regal pe spinare, nuanţat spre safir pe dedesubt, câtă vreme aripile scânteiau ca nişte prisme de difracţie, fiecare mişcare a suprafeţelor lor pliante interferând unde cromatice. Splendoarea erupse în momentul când făpturile începură să danseze spre vehiculul spaţial. Săltau, se înălţau, planau, se întorceau, lunecau la distanţe de câţiva centimetri una de alta, executau volte kilometrice, într-un ritm rotitor, unduitor, artezian, care seducea mintea şi o trăgea în sine însăşi, aşa cum nu reuşesc decât marea artă sau dragostea.

— Au muzică pentru asta, ştiu dinainte Caitlín. Carlos, poţi recepţiona muzica lor?

Rueda se smulse la rându-i din extaz şi acţionă receptorul sonic. După un timp, reuşi să elimine vuietul creat de trecerea navetei, atenua sunetele vântului şi făcu să se audă melodia. De la başi adânci ca marea până la soprane limpezi ca gheaţa, precum şi mai jos şi mai sus de aceste frecvenţe pe care le pot auzi urechile omeneşti, tonurile inundară cabina. Se înscriau într-o gamă necunoscută copiilor Pământului, dacă bărbaţilor le oferiră vreo primă impresie clară, aceasta era cea a unei puteri de nezdruncinat; Caitlín însă spuse, cu ochii în lacrimi:

— O, ce bucurie au în ei, ce bucurie! N-o auziţi? Atunci, priviţi cum se zbenguiesc...

— Mai bine mă concentrez să ne menţinem deasupra, răspunse Dozsa. În pofida faptului că privirile i se abăteau spre armonia în parte maiestuoasă, în parte voioasă, a mişcărilor din jur, înscrise naveta pe o curbă strânsă.

— Ne urează bun venit, continuă Caitlín. Dacă ei sunt într-adevăr Ceilalţi, oh, întotdeauna am ştiut că nu pot fi decât un popor fericit.

— Ăâ, aşteaptă, draga mea, o preveni Rueda. E un spectacol superb, dar te repezi să tragi concluzii. Ar putea fi doar nişte animale curioase şi jucăuşe, la fel ca delfinii care zburdă în jurul unui vapor.

— Cu mâini? Îşi folosesc mâinile mai bine decât dansatorii de hula.

— Şi unde li-s hainele, ornamentele, uneltele, orice semn de artefact?

— În momentul de fată, nu au nevoie de nici unele. Şşt! Cred că s-ar putea să fiu pe cale de a înţelege muzica asta...

— Fă bine şi grăbeşte-te, o avertiză Dozsa. Nu pot continua în siguranţă manevra asta. În curând, va trebui să revin la o rază mai largă. Problema e că viteza noastră de portanţă pare să fie mai mare decât maxima pe care o pot atinge ei.

— Cum este şi de aşteptat, replică Rueda. Natura i-a conceput pentru... Danu. Omul nu a proiectat nava asta pentru condiţiile de aici. În plus, are propulsie nucleară, câtă vreme ei folosesc chimia... iartă-mă, Caitlín, voiai să tăcem.

— Nu, continuă, dacă ţi-a venit o idee. Voiam doar să ascult, nu să discut. Rămân atentă cu o ureche şi la voi. Şi ştiinţa e un soi de artă.

Rueda zâmbi strâmb:

— Nu sunt om de ştiinţă. Un amator de duminică, cel mult... Înregistrăm pe bandă scena asta, nu?

— Da, bineînţeles.

— Bun, răspunse sumbru Dozsa. Aşa planetă, aşa viaţă. O să avem mult de vorbit, în anii care urmează.

Spectacolul continua. Oamenii discutau printre melodiile sale, privindu-i mişcările, zburând printre soarele roşu, pitic şi marea de nori.

— Cred că trebuie să fie nişte nave vii, mai uşoare decât aerul, îndrăzni Rueda. Trupurile astea gigantice sunt mai mult saci plini cu gaz, umflaţi de propria lor căldură. Gurile de ventilaţie îi ajută să urce sau să coboare, aripile captează curenţii de aer, şi probabil că au şi un sistem cu reacţie, folosind un fel de foaie sau... nu ştiu, dar, la nivelul ăsta, atmosfera e destul de densă ca sa fie aşa. Respiră hidrogen în loc de oxigen, evident, dar bănuiesc că altminteri nu sunt foarte diferiţi de noi, fiind alcătuiţi tot din proteine în soluţie alcalină.

— De unde provin? vru Dozsa să ştie. Ce-i face să evolueze? Cum a început viaţa, în primul moment? De unde porneşte lanţul trofic?

— Câţi ani şi organizaţii de cercetare îmi acorzi pentru întrebările astea, prietene? Dacă vrei o deducţie, aş zice că „oceanul primordial” se află jos, sub nori, unde aerul devine dens cu adevărat şi chimicalele se pot concentra pe... coloizi, iniţial? Amintiţi-vă, planeta asta seamănă cu Jupiter, Zeus sau Epsilon. Radiază mai mult decât primeşte. Asta înseamnă un gradient termal care să energizeze biochimia, mai ales când soarele e slab. Energia provine mai mult de jos decât de sus. Îndrăznesc să spun că noi ne aflăm la o altitudine marginală pentru viaţă, la fel ca Antarctica sau fundurile oceanelor de pe Pământ.

Dozsa se încruntă spre dansatori:

— Inteligenţă în dezvoltare, când întreaga ecologie pluteşte? Cum s-ar putea? Fără piatră pentru unelte, fără foc...

Rueda dădu din cap:

— De-asta mărturisesc că am îndoieli în legătură cu animalele astea, de altfel încântătoare.

Caitlín se îndreptă în chingi.

— Alelei, unde v-aţi parcat imaginaţia, voi doi? îi provocă ea. Dacă vă trebuie un lucru care să răspundă nevoii de foc, ce ziceţi de enzimele care catalizează reducţia compuşilor organici? Şi oare ştim noi ce anume le-a făcut pe maimuţele de pe Pământ s-o ia spre om, ca să mai emitem dogme despre acelaşi fenomen pe alte planete?

Rueda îşi mângâie mustaţa.

— Adevărat. Totuşi, refuz să cred în posibilitatea electronicii fără materiale solide, minerale, aflate la îndemână. Da, ar fi de conceput ca trucurile cu câmpurile de forţă pure să le fie cunoscute Celorlalţi. Dar cum ajungem de aici până acolo? În nici un caz dintr-un singur salt! E posibil ca inteligenţa localnicilor danaani să se dezvolte, poate deveni oricât de nobilă, artistică şi intelectuală doriţi, dar ea în sine nu are nici o cale de a construi o civilizaţie tehnico-ştiinţifică.

Râsul îi deveni aspru.

— Eppur si muove. Am detectat emiţătoare.

Se înmuie în scaun. Oboseala îi aplatiza glasul.

— Nu contează. Mă tem că gravitaţia asta mă doboară. Nu mai pot gândi foarte bine. Cât de mult sper ca în curând să se mai întâmple şi altceva!

Dozsa dădu din cap. Nu avea nici un motiv să repete ceea ce ştiau deja. Şederea lor era acut limitată în timp. Muşchii reuşeau să se adapteze la greutatea crescută, dar sistemul cardiovascular, întreaga distribuţie a fluidelor prin organismul omenesc, nu puteau. Sângele se aduna în extremităţile inferioare; eforturile inimii deveneau tot mai puţin capabile să alimenteze creierul; infiltrările din celule aveau să provoace edemuri; în cele din urmă, vătămările ar fi fost ireversibile.

Totodată, carcasa nu era impermeabilă. La presiunea aceea, moleculele de hidrogen pătrundeau prin metal. Într-un târziu, amestecul urma să devină exploziv.

— În fine, am plănuit să rămânem până aproape de apusul soarelui, oftă Dozsa. Probabil am fost prea optimişti. Trebuie că distanţele sunt mari, oriunde pe Danu. Fiinţele acestea, dacă sunt inteligente, nu pot fi decât cele care s-au aflat întâmplător prin apropiere. Dar ceilalţi... Ceilalţi...

— Adevăraţii Ceilalţi ar fi sosit mai devreme, asta vrei să spui, Stefan? întrebă Caitlín.

Dozsa dădu iarăşi din cap.

— Mă tem că ai dreptate, privi ea din nou afară. Dar cât de fermecători sunt, cât de plini de extaz!

Dozsa o readuse pe Williwaw la altitudinea şi pe traiectoria anterioară. Dansul continua. Vizitatorii priveau şi înregistrau cât puteau de bine.

Soarele de jăratic depăşi amiaza. Veneau tot mai mulţi danaani.

Nu mai încăpea nici o îndoială cu privire la inteligenţa lor. Dansul se dizolvă, şi preluară iniţiativa aceia care aduseseră echipamente. Unii aveau obiecte curioase agăţate de trupurile lor titanice, alţii conduceau vehicule de diverse forme (platforme? păsări? nautiluşi compartimentaţi?) din care proiectau dispozitive (telescoape? pânze de păianjen? inele înlănţuite?). Nu încercau să ia contact cu naveta, ci se opreau la mare distanţă sub ea şi-şi reglau aparatele.

Receptorul radio înregistră sunete ordonate, pe o gamă la fel de largă ca melodiile anterioare, dar constituind evident un limbaj vorbit.

— Lasă-mă cinci minute, murmură Rueda, ocupându-se de spectrometrul cu reflexie care-i fusese programat în prealabil, la bordul lui Chinook. Dozsa ţinea naveta în rotaţie stabilă, cu viteză constantă, deşi un vânt de după-amiază se înteţea vâjâind în jurul carcasei, şuierând printre anexe. Uitaseră de dureri, de epuizare, de atracţia gravitaţională.

— Cum răspundem? se întrerupse un moment Caitlín din exultare; şi, imediat: oh, da, am o idee, dacă voi n-aveţi nici una mai bună, băieţi.

— Microfonul e al tău, răspunse Dozsa. Ce-ţi trece prin minte?

— Un semnal configurat, ca să le demonstrăm că suntem dornici de comunicare. De ce să începem cu matematica? Ştiu şi ei prea bine că cunoaştem valoarea lui pi. Dar dacă noi le putem recunoaşte muzica drept ceea ce e şi ne place la fel de mult, atunci, cred, o pot înţelege şi ei pe-a noastră.

Întinse mâna spre plasa de lângă scaun.

— Bine că m-am gândit să-mi aduc sonadorul.

Inseră un program şi atinse keyboardul. Începu să se reverse în aer Eine Kleine Nachtmusik.

— Ne-au oferit voia bună, explică ea. Să le-o oferim, la rândul nostru!

Un ecran potrivit pe mărire maximă îi prezentă pe danaani reacţionând. Cel puţin, se adunară pentru... o consfătuire?

— Ha! exclamă Rueda. Mă aşteptasem la asta...

Bătu cu degetul în spectrometru:

— Vehiculele alea, majoritatea dispozitivelor, sunt din metal. Nu au aliaje pe care să le pot identifica, dar sunt inconfundabil metale. Spuneţi-mi cum au fost extrase din sol, pe o planetă cu suprafaţa din hidrogen lichid fierbinte?

— N-au fost obţinute din mină, declară Dozsa. Le au din afară.

Profilate pe cerul vineţiu şi pe un turn de nori, două aeronave danaane se conectară. Unul dintre piloţi se retrase pe aripi de sidef, celălalt râmase. Deodată, el şi maşinile fură ascunşi după mari pânze şi perdele de lumină. Se învăpăiau tot în afară, de toate culorile, ca o auroră artificială. Ezită scurt timp, parcă nesigură. Apoi...

— Iisuse, Marie şi Iosif, şopti Caitlín. Îi răspund lui Mozart!

Trebuia să le arate celorlalţi doi în ce sens era adevărat, cum corespundeau notelor voalurile colorate (într-un mod deloc simplu, dar cu atât mai adevărat, cu cât artistul nevăzut accentua o pătrundere a intenţiei unui pământean mort de câteva secole), până când spectrul şi gama deveneau o singură jubilaţie. Înţelegerea la care ajunsese Caitlín nu era strict ştiinţifică, demonstrabilă prin vreo tehnică analitică standard; era genul de revelaţie proprie lui Newton sau lui Einstein.

Transmisii şi transformări ulterioare o confirmară. Tentativele unor schimburi de televiziune eşuară; era evident că sistemele electronice erau prea deosebite. Numai muzica şi lumina puteau spune, în ambele sensuri: „Salut, prieteni; vă iubim!”

Scurta zi se apropia de sfârşit. Caitlín rămăsese extatică, în timp ce însoţitorii ei deveneau tot mai sumbri.

Într-un târziu...

— Trebuie să plecăm, spuse Dozsa. Nu avem încotro.

— Ne vom întoarce, rosti Caitlín, ca prin vis.

— Nu prea cred, îi zise cu compasiune Rueda. Nu ne-am înţeles? Să rămânem, aici sau pe orbită, ar însemna moartea. A, da, e posibil să ne înşelăm, dar ce putem face decât să continuăm cu deducţiile... şi n-am căzut de acord?

Caitlín înclină capul. Asfinţitul îi învăluia; era auriu. Dedesubt, danaanii aşteptau următorul mesaj.

Rueda se întoarse în scaun, pentru a apuca mâna pe care Caitlín o ridicase spre el.

— Aceştia nu sunt Ceilalţi, îi aminti el. Nu pot fi. Cred că sunt o... o specie favorizată. Una căreia Ceilalţi i s-au prezentat făţiş, poate fiindcă e mai fericită, mai blândă, mai creatoare decât majoritatea. Dacă aşa este, atunci Ceilalţi le-au dăruit obiecte din metal, ca să-şi dea seama mai bine ce sunt – artişti innăscuţi, şi cine mai ştie ce altceva? Savanţi însă, nu. Nici ingineri. Nu ne pot ajuta. Şi nici noi nu putem supravieţui mult timp prin locurile astea, decât dacă o înscriem pe Chinook în stare de rotaţie, tăindu-i pentru totdeauna posibilitatea de a mai pleca. Şi cât de des îşi vizitează Ceilalţi aceşti copii adoptivi? Poate vor veni săptămâna viitoare, dar poate că nu vor mai veni decât peste o mie de ani. De unde să ştim?

— Da...

Caitlín îşi îndreptă umerii, înfruntând greutatea ce o apăsa.

— Cele mai mari şanse le avem căutând în continuare, râse ea tremurat. Am văzut atât de puţin din ceea ce conţine universul... Înainte, spre lumea următoare!

Dozsa îşi muşcă buzele:

— Dacă va fi posibil... Mai suntem încă în afara legăturii cu Chinook. Va trebui să ne croim singuri drum înapoi, neghidaţi, până în spaţiu.

Caitlín îşi alungă regretele.

— Porneşte, băiete, porneşte, îl îndemnă ea. Vei reuşi. Ne aşteaptă, să le vedem, miracole şi mai mari decât cel de-aici!

32

ERAM CIMPANZEU, NĂSCUT unde se întâlnesc pădurea cu savana. Primele mele amintiri sunt despre mama mea ţinându-mă în braţe. Căldura şi mirosurile cărnii ei se amestecau cu aromele mai picante ale părului şi cu miresmele de sol şi vegetaţie de pretutindeni în jur. Frunzele luceau verzi-aurii deasupra, razele soarelui coborând pieziş printre ele pentru a împestriţa pământul pe care stăteam. Buzele mele căutau prin asprimea lăţoasă, până găseau un sfârc şi mă bucurau cu umplerea burţii.

Mai târziu, am început să alerg în libertate, cu zgomot, prin hoardă, în afară de momentele când vreun vârstnic îşi dezvelea dinţii. Atunci, mă chirceam înapoi cu respect. Cel Mai Vârstnic, El, era precum cerul de deasupra noastră, a tuturor, care trimitea ploaia şi soarele deopotrivă, şi uneori mugea şi fulgera până ţipam cu toţii de spaimă: căci El ne conducea la copaci siguri şi fructe delicioase, El ne conducea în acel dans-ameninţare cu strâmbături şi urlete care făceau leopardul s-o tulească.

Am învăţat unde să găsesc banane şi cuiburi de păsări, insecte şi larve. Mai târziu, am învăţat cum să umezesc un băţ şi să-l înfig în muşuroaiele de furnici care se înălţau în arşiţa savanei. Am început să-mi fac partea mea de santinelă când beam cu toţii apă din râu. Crescând şi mai mult, am devenit singura femelă care participa la vânătorile noastre ocazionale, când urmăream câte un animal mic, îl prindeam, îl sfâşiam în bucăţi şi ne înnebuneam după carnea şi sângele lui sărat şi oasele crocante. O nebunie şi mai pură era aceea de a sări, a ne balansa, a zbura din creangă în creangă, a deveni viteză şi aer, a înhăţa un copac şi a-i da drumul, ca unui iubit.

Primul care m-a călcat a fost El. Îmbrăţişarea Lui era tare ca a pitonului. Mârâia şi împingea, mirosul Său făcându-mi capul să se învârtă. Dar după aceea, când mi-au venit anotimpurile, cel mai mult îmi plăcea să fiu încă una dintre masculi, cea mai gingaşă. Ne făceam ochi dulci şi ne mozoleam timpuri îndelungate, leneşe şi plăcute, sau stăteam ţinându-ne de mână pe-o creangă, privind peste câmpia albită de lună.

Le aveam pe toate de care să ne minunăm, soarele, vremea, un fluture, elefanţii, răgetul leului, aromele florilor, făpturile care veneau în carapace colorate şi ieşeau din ele pe două picioare lungi, licărul îndepărtat al focurilor pe care le aprindeau la asfinţitul soarelui... Priveam pe furiş, cercetam, miroseam, muşcam mărunt, ascultam, ne chiuiam voioşia sau ne boscorodeam furia ori ne minunam fără grai.

Cea mai mare dintre minuni era atunci când greutatea mea obositoare se desprindea de mine cu durere şi-mi lăsa un pui agăţat de trup. Creştea şi în cele din urmă mă părăsea, sau tot creştea dar eu îl căram cu mine, rănit, nedumerit, până devenea ciudat; dar întotdeauna apăreau noi pui, noi iubiri.

Odată, masculul care-mi plăcea cel mai mult m-a vrut când mă voia şi El, şi l-a sfidat. Dar curând a fost tăvălit şi, mârâind, şi-a arătat dosul. Un altul a fost masculul care l-a doborât, în sfârşit, pe El şi a devenit El. Într-o dimineaţă, mai târziu, când ne-am trezit, am găsit trupul care ne dominase atâta timp zăcând la marginea poienii. Un vânticel îi juca prin blana argintată. Furnicile erau ocupate. Au venit şi vulturii. Am plecat căci, într-un fel, ne atinsese teama.

După ce un crocodil l-a răpit pe masculul meu special, m-am mutat într-o altă hoardă. Rang după rang, am urcat spre a fi cea dinţii dintre femele. Ne rânduiam într-un chip mai puţin clar şi mai puţin conştient decât masculii, dar ştiam cine peste cine domnea. Într-adevăr, acum, în pârgul vieţii, nu-mi mai era groază de ei, de la El în jos. Veneau şi plecau cu chefurile lor prosteşti; noi înduram; iar hoarda era de fapt a noastră, era a mea. Luam mâncarea cea mai aleasă şi cele mai bune locuri de odihnă printre femele, dar mai vegheam şi asupra copiilor, nu numai ai mei, şi-i mânam înapoi când se apropiau de vreun pericol.

Anotimpurile îmi veneau din ce în ce mai rar. Din ce în ce mai puţin dornică de mişcare, începeam să privesc dincolo de hoardă, în umbre sau ploaie, peste pământul deschis, în sus spre stele noaptea, plină de un sentiment că acolo se găsea mai mult decât ne dădea de veste vântul.

Deodată, din întuneric, a venit Chemătorul. Am fost dusă şi am devenit Unul, aşa cum se întâmpla cu zorii şi fulgerele. Copacul printre ale cărui ramuri săream era copacul care rodeşte lumile. M-aş fi întors să-mi trăiesc zilele de cimpanzeu, nevătămată, dar m-ar fi bântuit în veci o bucurie pe care nu mi-o puteam aminti cu adevărat. Eram Mamifer.

33

IEŞIND DIN SEMIFAZĂ, cu soarele său roşu apropiindu-se tot mai mult de semiluna luminată, Danu rămânea sublim la vedere. În partea opusă, o pereche de luni stătea în fruntea scânteierilor ce umpleau firmamentul.

Martti Leino nu suporta să privească. Singur în cabina lui, plutea agăţat în pripon, căci mâinile îi erau încleştate una de alta, cu falangele albite, în afara momentelor când lovea peretele şi ricoşa, fără să atingă nimic cu picioarele care i se bălăbăneau moleşite. Lacrimile pluteau ca nişte mici globuri sclipitoare în jurul capului său.

— Nu, Dumnezeule, Doamne, nu, horcăia el. Te rog! Nu ştii ce faci dacă o laşi să moară...

Îngrozit:

— Iartă-mă! Doamne, am vorbit cu păcat înainte. Dar salveaz-o. Poţi. O vei salva, nu? Te rog...

Îşi umplea repetat plămânii cu aer, până începea să i se învârtă capul şi-l furnicau membrele, dar cel puţin putea spune cu glasul acela plat, în finlandeză:

— Martti, băiete, faci o criză clasică de isterie. Ştii asta? Foarte bine, opreşte-te. N-o ajuţi cu nimic pe Caitlín. Rosteşte o rugăciune cum se cade dacă vrei, dar nu-L învăţa pe Dumnezeu treburile Lui, ci vezi-ţi de ale tale!

Şi:

— Au-u-u-u! urla apoi, zvârcolindu-se.

Îşi regăsise parţial controlul, când la uşă se auzi soneria.

— Hoy? întrebă el cu glas sonor, prosteşte.

Sunetul se repetă.

— Intră, sughiţă Leino. Sună încă o dată. Îşi aminti că, după ce îl apucaseră tremurăturile, se încuiase pe dinăuntru, pentru ca nimeni să nu-l deranjeze. Ei bine... Desprinzându-se din lesă, se împinse din picioare spre uşă, calculă greşit şi nimeri peste o masă, după care mai făcu, la rând, câteva greşeli de ageamiu, până reuşi să tragă zăvorul.

Apăru Frieda von Moltke, care îşi opri zborul în prag, se uită bine la Leino şi blocă uşa după ea. Întrucât tânărul nu făcea decât să se holbeze cu gura căscată, Frieda luă iniţiativa:

— Pe toţi dracii din iad, stai mai rău decât mă aşteptam.

Leino îşi încleştă fălcile.

— Ce vrei? îngăimă el.

Frieda îl apucă de braţe. Porniră în plutire, uşoara rotaţie făcând camera să se clatine în jurul lor.

— Am făzut cum ţi-ai ieşit din minţi, spuse ea. Ai plecat. Bine, mi-am zis, poate un păhărel, un tranchilizant, un pui de somn; se calmează când nu-l fede nimeni. Dar lipseşti de prea mult timp.

Leino întoarse capul în altă parte.

— Ei lipsesc de prea mult timp.

— Da, comunicarea s-a întrerupt de cîtefa ore, iar acum trebuie să se îndepărteze de planetă, dacă încă mai sunt în fiaţă, fără ghidaj, da. E foarte rău că ne-am pierdut nafeta.

— Jesu Kriste, crezi că asta contează?

Îl strânse şi mai tare:

— Martti dragă, ascultă. Cei din familia mea au fost militari, de când afem cronici scrise. Ştiau ce înseamnă să pierzi un prieten. Ich hat’ einen Kameraden...ja. Jeleşti. Dar continui.

Leino strânse pumnii.

— Dacă-ţi închipui... un simplu prieten...

Frieda dădu din cap, ca pentru sine. Opri zborul la trecerea prin dreptul unui scaun, agăţându-se de el cu o gleznă şi ţinându-l pe Leino cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta îi cuprindea bărbia.

— Aşa nu ajuţi pe nimeni, să ştii, spuse ea cu glas măsurat.

— Zău? Şi cine ajută? Tot echipajul aşteaptă, nu face decât să aştepte. Ce altceva putem face?

— Putem să ne însufleţim, să fim gata pentru ziua de mâine! Putem să ne încurajam între noi. De-asta am fenit la tine. Plângi, dacă aşa frei. N-o să te facă să defii mai mic. L-am făzut pe tatăl meu plângând nu numai o dată, când mergeam la cimitir să punem flori pentru fechii lui luptători de gherilă.

— Frieda, Frieda...

O cuprinse strâns, îngropându-şi faţa la pieptul ei, tremurând. Femeia îl mângâie.

— ATENŢIUNE! bubui intercomul. Toată lumea! Ascultaţi! Capetele celor doi zvâcniră într-acolo.

— Ascultaţi!

Cuvintele lui Brodersen răsunară înecate, răguşite, de parcă ar fi plâns.

— Mesaj de la Williwaw. Sunt, sunt... sunt bine. Vin încoace. Sosesc în două-trei ore. N-au găsit nici un ajutor pentru noi, dar... sunt vii! Nevătămaţi! Se întorc!

— Ya-a-a-ah! zbieră Frieda, strângându-l din răsputeri pe Leino la piept. Acesta atârna moale, ca o păpuşă de cârpă, cu gura mişcându-i-se. Printre sunete pe care nu le cunoştea, Frieda auzi:

— Doamne, mulţumesc... Christoase, îţi mulţumesc...

După câteva minute, Brodersen reveni cu un anunţ mai clar. Joelle era capabilă să aducă naveta la nava-mamă, el personal urmând să se ocupe de manevrele de acostare. Toţi ceilalţi puteau să doarmă, dacă voiau. Cei trei de pe Williwaw, fără-ndoială, aveau nevoie de somn. În circa douăsprezece ore sau câte aveau să fie necesare, urma să se anunţe micul dejun, urmat de o informare generală. Apoi, probabil că Chinook va reveni spre maşina T pentru un nou salt. Totul urma să dureze mai mult de o zi terestră. Între timp, puteau organiza un bairam în toată regula, ca să sărbătorească.

— Noapte bună! O noapte cu adevărat bună, nu-i aşa? O noapte cu adevărat bună...

(Chinook intră în conul de umbră al lui Danu, jumătate din cer fiind acoperit.)

— Sărbătorim imediat, râse Frieda, sărutându-l pe Leino.

Acesta se smulse din îmbrăţişarea ei:

— Ce vrei să spui?

Ochii nemţoaicei, albaştri ca porţelanul, se dilatară:

— Ei, şi ce-oi crede, amice? Amândoi suntem bucuroşi.

Leino se împinse de lângă ea. Plutind, o opri cu palmele întinse:

— Nu. Nu e bine. Am să-i mulţumesc Domnului.

— A, da. După ce...

— Ieşi afară! răcni el. Tîrfo!

Făcu un efort.

— Nu. Iartă-mă. N-am vrut să spun asta. Dar... În fine... te rog, pleacă, Frieda! Ai avut intenţii bune, dar te rog să pleci!

Frieda îl privi câteva secunde şi ieşi.

Brodersen trebuia să-şi învingă neliniştea. (Pegeen, Pegeen!) De obicei, în asemenea momente, făcea gimnastică, dar acum aşa ceva ar fi fost intolerabil. Prin urmare, porni în inspecţie. Totul era în ordine, ştia că nu poate fi altfel, însă această activitate îl ajuta, dându-i senzaţia că face tot ce putea pentru mica lume care avea toate şansele să-i aparţină lui şi lui Caitlín, până mureau. Nu că el i-ar fi fost Dumnezeul – pe Iuda preotul, nu! (Juxtapunerea de nume îi smulse un mic zâmbet.) El nu trebuia decât să dea tot ce putea.

Rămâi cu bine, Lis, spuse el în gând, pe când zbura prin coridoarele tăcute. Rămâi cu bine, Mickey, băiatule. Ar fi de aşteptat să reuşeşti în viaţă şi poate că nici nu-ţi vei mai aminti de mine. Cu bine, Barbara, draga mea fetiţă. Tu, poate... De ce mă preocupi tu cel mai mult, Babsy? Vei creşte, semănând cu mama ta, o femeie independentă care poate să-i dea înseşi lumii un şut în polul sud, dacă îndrăzneşte să te ameninţe.

Îmi va fi dor de voi, copiii mei. Zău că nu vreau să vă fie şi vouă dor de mine, dar ar fi frumos să cred că vă veţi aminti de mine cu drag.

Dădu un colţ, agăţându-se de metal pentru a coti. Lis... La naiba, Lis, te iubesc!

Şi pe tine te iubesc, Pegeen, şi cum dracu’ v-aş putea compara una cu alta, şi de ce aş face-o? Lis a rămas o amintire; dar poate avea un alt bărbat, dacă vrea, sau mai mulţi, trăind o viaţă lungă şi împlinită. Pegeen e aici; însă are toate şansele să moară tânără în spaţiu, împreună cu noi ceilalţi, iar eu nu merit sacrificiul ăsta din partea ei.

Zâmbi chinuit. Nu mă simt vinovat. Am luptat într-un război, şi aşa au ieşit lucrurile, iar dacă eu am comis greşeli, a comis şi adversarul. Mare păcat că s-a întâmplat aşa, dar Lis şi Pegeen uite-aşa m-ar toca, amândouă, dacă aş începe să mă plâng. Mi-ar spune să încerc în continuare şi nimic mai mult.

Îi trecu prin minte un nou gând, triumfător; Pegeen trăieşte. O voi vedea din nou, peste vreo două ore.

În faţă îi apăru uşa masivă a sălii comune. Nu avea nici un motiv să se uite înăuntru, dar o făcu totuşi. În trecere, auzi suspine.

Se agăţă de o masă pe care se jucau diverse jocuri, simţi reculul propagându-i-se prin muşchi şi rămase agăţat în degete. Ecranele prezentau o eclipsă totală. Danu – planeta pe care Caitlín o botezase aşa – arăta monstruos, nu tocmai neagră, ci cu luciri misterioase, încercuită cu stacojiu, câtă vreme prin alte locuri sclipeau stelele şi treceau două semiluni subţiri ca nişte seceri. Murmurul ventilatoarelor accentua nemişcarea. Temperatura normală, de menţinere a căldurii, şi ciclurile de ionizare răcoriseră aerul, cu un miros subliminal al nopţii.

Asemenea unei pete de cerneală, forma lui Susanne Granville stătea ghemuită într-un colţ. Se ţinea de spătarul unui scaun, în timp ce cu mâna liberă îşi acoperise faţa. Luminozitatea celestă era de-a dreptul necruţătoare.

Brodersen împinse din picioare, catapultându-se ca o săgeată prin aerul rece.

— Hei, Su, ce-i cu tine?

— Oh! Monsieur le capitaine...

Susanne îşi trase respiraţia, sacadat, în timp ce Brodersen se oprea lângă acelaşi scaun.

— Îmi ceh scuze. Nu face nimic, tuşi ea.

— Ei, haide...

Brodersen îşi dădu seama din nou ce persoană delicată era, cât de mult o plăcea şi, da, o respecta. Aproape timid, îi puse un braţ pe umeri:

— Ai necazuri, Su...

— Îmi... Îmi pahe hău... Ah fi thebuit să mă duc în cabina mea...

— Dar? o strânse el puţin mai tare.

— Acolo e pustiu. Aici, am în faţă toată galaxia.

Şi-şi lăsă capul pe pieptul lui.

Nu peste mult şi-l ridică – Brodersen îi distinse figura casnică, în lumina stelelor – şi mărturisi:

— Îmi, îmi ceh scuze, Daniel, phieten dhag. E hău că plâng când ei se întohc nevătămaţi, nu? Dah...

Ochii ei, ochii ei atât de frumoşi, se opriră într-ai lui.

— Vheau să-ţi spun ceva. Nu e n-n-nevoie să te ghăbeşti. Ai thebuhi mai uhgente. Dah...

Gâfâi.

— Suntem piehduţi în etehnitate. Spune-mi, te hog, când ai timp... ce pot să fac eu?

— Ah-h, şopti el, mirosind-o şi ca femeie (fără dorinţă, când Caitlín urma să debarce în curând, dar cu o neaşteptată afecţiune suplimentară), ai rămas în afara linkingului, nu?

— Nu mi s-a intehzis. Totuşi, Fidelio şi doctoh Ky, ei fac totul...

O simţi încordându-se în braţele lui, văzând în lumina Căii Lactee cum îşi stăpânea tremurai buzelor.

— Mie ce mi-a mai hămas, Daniel? Cum te pot ajuta?

Brodersen scoase câteva sunete blânde şi, în cele din urmă, o conduse în cabina ei, unde-i dădu un somnifer şi un sărut frăţesc, înainte de a pleca. De cum se închise uşa în urma lui, se întrebă ce naiba îi putea găsi de făcut.