Poul Anderson

 

Avatarul

The Avatar

1995

 

 

Pentru Bubbles

Go raibh maith agat, mo chroi

 

1

ERAM UN MESTEACĂN, supleţe albă în mijlocul unei pajişti, dar nu aveam nume pentru ceea ce eram. Frunzele mele absorbeau lumina soarelui ce şiroia prin ele învăpăindu-le verdeaţa, jucau în vânt, care-şi făcea harpă din ramurile mele, dar eu nu auzeam, nici nu vedeam. Zilele în descreştere mă aureau veşted, îngheţul mă despuia, zăpada viscolea în jurul meu pe timpul îndelungatei somnolenţe, după care Orion îşi urmărea prada dincolo de aceste ceruri şi soarele se abătea spre nord pentru a mă deştepta cu vâlvătaia lui, dar eu nu simţeam nimic din toate acestea.

Şi totuşi, le însemnam pe toate, căci trăiam. Fiecare celulă dinlăuntrul meu simţea, în chip tainic, cum cerul începea să glăsuiască strălucitor pentru ca apoi să tacă, sau cum răbufnea văzduhul, cum chiuia sau sta visător, cum ploaia azvârlea fiori şi râsete, apa şi viermii îşi făceau datoria faţă de întinsele-mi rădăcini, iarba şi păpădiile mă învăluiau din belşug, solul fremăta în vreme ce Pământul se rotea printre stele. Fiecare an ce pleca lăsa în mine un răsunet de ţinut minte. Cu toate că nu eram conştient, totuşi în Facere mă aflam şi dintr-însa eram; deşi nu înţelegeam, ştiam. Eram Copac.

2

CÂND Emissary a trecut prin poartă şi Phoebus şi-a revărsat din nou strălucirea asupra sa, jumătate dintre cei doisprezece membri supravieţuitori ai echipajului erau adunaţi în sala comună, împreună cu pasagerul din Beta. După lungul timp petrecut pe alte meleaguri, doreau să asiste la această revenire, pe cel mai mare dintre ecranele navei, şi să participe la ceremonie, ridicând pahare cu vin din ultimul lot aflat la bord, în speranţa unei fericite întoarceri acasă. Cei de gardă şi-au alăturat glasurile prin intercom.

— Salud. Proost. Skal. Banzai. Saúde. Zdoroviye. Prosit. Mazel tov. Santé. Viva. Aloha, spuse fiecare, din câte un loc cu totul aparte.

De la postul său aflat la computerul de legătură, Joelle Ky şopti, în numele celor care rămăseseră pentru totdeauna în urmă:

— Zivio – pentru Alexander Vlantis, Kan bei – pentru Yuan Chichao, Cheers – pentru Christine Burns.

Din partea ei însăşi nu adăugă nimic, gândindu-se că era o neghioabă sentimentală şi sperând că n-o auzise nimeni. Privirea i se abătu spre un mic ecran care ar fi trebuit să-i ofere datele vizuale, în caz de necesitate. În mijlocul echipamentelor de măsură, de control, de intrare şi ieşire care umpleau cabina, ecranul părea o fereastră spre lume.

Dar „lumea” însemna „universul”. Amplificarea era reglată la valoarea unu, prezentând numai ceea ce s-ar fi văzut şi cu ochiul liber. Totuşi, stelele străluceau atât de numeroase şi de luminoase, fără a licări, diamante, safire, topaze, rubine, încât întunecimea din jur şi de dincolo de acestea nu constituia decât un potir pentru ele. Nici chiar în Sistemul Solar, Joelle n-ar fi putut distinge constelaţii dintr-un roi atât de dens. Totuşi, forma Căii Lactee era prea puţin schimbată faţă de nopţile când strălucea deasupra Americii de Nord. Călăuzită de acea luminozitate rece, găsi punctul de magnitudine unsprezece care era M31; la fel arătase şi de pe Beta, ea fiind soră cu întreaga noastră galaxie.

Cu toate acestea, dorea o privelişte mai familiară. O surprindea nevoia încurajării pe care i-ar fi oferit-o ei hlotheta, pentru care tot ceea ce se vedea nu era decât un voal pe care-l purta realitatea. Ultimii opt ani tereştri trebuie c-o solicitaseră mai profund decât îşi dădea seama. Nedorind să aştepte ore, eventual zile întregi, până să-l poată revedea pe Sol, tastă pe keyboardul din faţa ei, comandând scannerului să i-l arate pe Phoebus. Îl întrezărise când se îndrepta spre exterior, şi toată viaţa îl văzuse în nenumărate imagini.

Avea casca pe cap, cuplajul la computer, la banca de memorie şi la instrumentele navei fiind deja realizat. În secunda de după ce dorise acea localizare celestă, o şi calculase. Pentru ea, operaţiunea avea un caracter cotidian: semăna cu senzaţia de a şti încotro să-şi mişte mâna pentru a lua un obiect sau a percepe din ce direcţie provenea un sunet. Nu avea nimic ezoteric.

Imaginea se comută pe un alt sector. Apăru un disc, puţin mai mare decât Sol sau Luna văzute de pe Pământ, o idee mai galben, de tip G5. Luminescenţa fotosferică, mai mare cu zece la sută decât cea pe care-o primea Pământul, fusese redusă automat pentru a n-o orbi. Splendorile mai moderate rămâneau neafectate. Astfel, distinse petele de pe suprafaţă, protuberanţele din jurul limbului, irizaţiile coroanei, aripile zvelte ale luminii zodiacale. Da, îşi spuse, frumuseţea lui Phoebus e de acelaşi gen cu a soarelui meu. A lui Centrum nu, şi abia acum simt într-adevăr câtă singurătate inspira lipsa aceea.

Tastă în continuare, solicitând o imagine a lui Demeter. Putea să rezolve această problemă şi fără ajutor intelectual.

Imediat dupa tranzit Emissari încă mai plutea în apropierea porţii şi ocupa o poziţie Lagrange 4 în raport cu planeta, aflată pe aceeaşi orbită, deşi cu şaizeci de grade avans. Scannerului nu-i rămânea decât să străbată ecliptica, pentru a găsi obiectivul dorit.

De la distanţa de 0,81 unităţi astronomice, neamplificat, Demeter semăna cu stelele din jur, mai luminos decât majoritatea dintre ele şi mai albastru decât oricare alta. Încă mai eşti acolo, Dan Brodersen? se întrebă Joelle, şi apoi: O, da, trebuie să fii. Am lipsit opt ani, dar pentru tine au trecut abia câteva luni.

Câte, exact? Nu ştiu. Fidelio nu e tocmai sigur.

Anunţul general al căpitanului Langendijk o smulse din reverie:

— Atenţiune, vă rog. Radarele noastre au înregistrat două nave. Una este, evident, nava oficială de supraveghere, şi semnalează pentru comunicaţie pe fascicul îngust. O voi comuta pe intercom, dar fiţi buni şi nu întrerupeţi convorbirea, nici nu faceţi zgomote fără rost. E mai bine să nu se ştie că ascultaţi.

Un moment, Joelle rămase nedumerită. De ce să-şi ia măsuri de prevedere, de parcă întoarcerea lui Emissary n-ar fi fost un prilej de bucurie pentru întreaga omenire? Cărui fapt se datora acea notă de tensiune din glasul căpitanului? Răspunsul o frapă. Fusese indiferentă la chestiunile partizane, pentru ea aproape că nu existau, dar, după ce fusese recrutată în echipaj, nu putuse să nu audă vorbindu-se despre conflicte şi intrigi. Brodersen îi explicase cu amărăciune faptele, care pe Beta constituiseră adeseori subiecte de conversaţie. O considerabilă coaliţie din cadrul omenirii nu dorise niciodată ca expediţia să aibă loc şi nu s-ar fi bucurat de succesul ei.

Două nave, probabil ambele pe orbită în jurul maşinii T. Cea de-a doua nu putea fi decât a lui Dan...

— Vă vorbeşte Thomas Archer, de la comanda navei de supraveghere Faraday, a Uniunii Mondiale, spuse un glas bărbătesc. Vorbea în spaniolă cu accent străin, la fel ca şi Joelle. Identificaţi-vă!

— Willem Langendijk, la comanda navei de explorare Emissary (în spaniolă, Emisario), răspunse căpitanul. Suntem în drum spre Sistemul Solar. Putem începe manevrele?

— Cum... dar...

Era clar că Archer, amuţise de uimire.

— Bine, semănaţi într-adevăr cu... Dar toată lumea credea că aţi plecat pentru câţiva ani!

— Aşa este.

— Nu se poate. V-am văzut tranzitul. A avut loc, ăă, acum cinci luni, nu mai mult...

— Aha. Daţi-mi data prezentă şi ora, vă rog!

— Dar... aţi...

— Vă rog!

Joelle îşi putea imagina uşor chipul slab al lui Langendijk, încordat pentru a-şi exprima mai convingător severitatea.

Archer bolborosi cifrele arătate de un cronometru. Joelle ceru din banca de memorie afişajul orar exact al momentului când ea şi colegii săi terminaseră parcursul căii de ghidaj, strecurându-se prin spaţiu-timp spre ţelul lor necunoscut. Scăderea indica un interval de douăzeci de săptămâni şi trei zile. Ar fi putut spune la fel de uşor şi câte secunde sau microsecunde trecuseră din viaţa lui Archer, dar acesta oferise informaţia doar cu aproximaţie de un minut.

— Mulţumesc, răspunse Langendijk. Pentru noi, au trecut aproximativ opt ani tereştri. Reiese că maşina T este într-adevăr un soi de maşină a timpului, precum şi un transportor spaţial. Betanii – fiinţele pe care le-am urmat – ne-au calculat traiectoria astfel încât să ne aducă în apropierea datei de plecare.

Se lăsă tăcerea. Joelle observă că era conştientă de mediul ambiant cu o intensitate mult mai mare decât în mod normal. În imponderabilitate, stătuse asigurată într-un harnaşament larg. O senzaţie plăcută, amintindu-i de zborurile onirice din tinereţea ei, cu mulţi ani în urmă. (După aceea, visurile i se schimbaseră o dată cu intelectul şi sufletul, pe măsură ce se maturiza, spre a deveni holothetă.) Curentul de aer al unui ventilator murmura, mângâindu-i obrajii. Emana un miros slab de lemn verde, provenit de la reciclarea chimicalelor, precum şi, în acel stadiu de variabilitate necesar pentru sănătate, răcoare şi o subliminală aromă de ioni, înţepătoare. Inima îi bubuia puternic. Şi, da, junghiurile din încheietura mâinii stângi se transformaseră într-o durere constantă, întârziase cu tratamentul contra artritei, amânându-l în repetate rânduri. Probabil că nici Ceilalţi înşişi nu puteau schimba asta...

— Well, spuse Archer, în engleză. Ei, fir-aş al dracului! Ăă, bine aţi venit. Cum o duceţi?

Langendijk trecu la aceeaşi limbă, în care se simţea o idee mai în largul lui şi care de fapt se folosea la bordul lui Emissary cam cu aceeaşi frecvenţă ca spaniola.

— Am pierdut trei oameni. Altfel însă, căpitane, credeţi-mă, veştile pe care le aducem sunt minunate. Pe lângă nerăbdarea de-a ajunge acasă – pe care-o puteţi înţelege – abia aşteptăm să ne răspândim povestea în cuprinsul Uniunii.

— I-aţi...

Archer se întrerupse, parcă temându-se să pronunţe şi restul. Probabil că se temea într-adevăr. Joelle îl auzi trăgându-şi răsuflarea, înainte de a continua:

— I-aţi găsit pe Ceilalţi?

— Nu. Ceea ce-am găsit e o civilizaţie avansată, non-umană, dar prietenoasă, aflată în contact cu zeci de lumi locuite. Sunt dornici să stabilească relaţii strânse şi cu noi, propun nişte condiţii pe care echipajul meu şi cu mine le-am găsit fantastic de avantajoase. Nu, nu ştiu despre Ceilalţi nimic în plus faţă de ce ştim noi, cu excepţia porţilor adiţionale pe care-au învăţat cum să le folosească. Noi însă, următoarele câteva generaţii de oameni, vom primi de la betani atât de mult cât putem asimila.

Şi acum, îmi cer scuze, căpitane, sunt conştient că a-ţi dori să auziţi totul, dar ar dura zile întregi şi, oricum, avem ordin să nu pierdem vremea. Consiliul Uniunii Mondiale ne-a încredinţat misiunea şi pretinde să-i raportăm mai întâi lui. E logic, nu? Prin urmare, cerem permisiunea să pornim direct spre Sistemul Solar!

Archer tăcu iarăşi, un timp. Acţiona asupra lui şi altceva în afară de surprindere? Pradă unui impuls, Joelle activă circuitele exoinstrumentale ale navei. O ademenea un imens iureş de date. Nu constituiau o percepţie completă, totuşi, în măsura posibilului, cât de simplu şi de exaltant era să înţelegi cosmosul ca întreg şi să te identifici cu el! Rezistând ispitei, se concentra exclusiv asupra radarului şi a informaţiilor de navigaţie. Într-o fracţiune de secundă, calculă cum să aducă pe ecran imaginea navei Faraday.

Nu avea nici un motiv anume. Ştia cum arăta nava de supraveghere: un cilindru cenuşiu, cu capăt conic, pentru a fi capabil de asolizare planetară, cu lansatorul de rachete şi proiectorul de raze escamotate în suprafaţa sa lucioasă, complet diferit de enorma sferă fragilă, plină de ţepii instrumentelor, care era Emissary. Când imaginea se schimbă, nu o mări şi nici n-o amplifică pentru a face ca nava să devină vizibilă de la distanţa de o mie de kilometri. În schimb, o captivă apariţia a două globuri cu lumină difuză, unul roşu, altul verde, apărând în unghiul scannerului, profilate pe stele. Erau balizele ce încadrau maşina T. Le amplasaseră Ceilalţi. Simţurile ei sensibilizate o înştiinţau că pe receptor era vizibilă întâmplător şi o a treia, aceasta avea culoare ultravioletă.

Vag, îl auzi pe Archer:

— ...carantină?

Apoi, pe Langendijk:

— Mă rog, dacă insistă, dar am circulat pe suprafaţa planetei Beta, în repetate rânduri, timp de opt ani, avem cu noi un băştinaş betan şi nimeni nu a contractat nici o boală. Pinski şi de Carvalho, biologii noştri, au studiat subiectul şi mi-au spus că orice contaminare reciprocă e imposibilă. Biochimiile noastre sunt mult prea deosebite.

Atrasă de balize, încetase complet să mai asculte. O, desigur că ea, holothetă fiind, avea să poată vorbi de la minte la minte cu făuritorii lor, dacă avea să-i găsească vreodată.

Dar ce părere şi-ar fi făcut aceştia despre ea, poate nu în cuprinsul unei singure fraze? Era posibil ca nici măcar înfăţişarea fizică să nu fie complet irelevantă pentru ei. Deşi se dovedea o atitudine ciudată în împrejurările date, Joelle Ky, pentru prima oară în aproape un deceniu, se gândi la propriul său trup ca fiind alcătuit din carne, nu din aparatură.

La cincizeci şi opt de ani tereştri, înaltă de un metru şaptezeci şi cinci, rămăsese zveltă, aproape slabă, cu pielea palidă, curată şi doar foarte puţin ridată. În aceste calităţi, ca şi in pomeţii proeminenţi ai obrajilor, se regăsea un crâmpei de istorie, pe care-l amintea şi numele ei, se născuse în America de Nord, în ceea ce mai rămăsese din vechile State Unite, înainte de a fuziona într-un sistem federal cu Canada. Avea trăsăturile delicate, cu ochii mari şi închişi la culoare. Părul ei, cândva blond-cenuşiu, tuns imediat sub urechi, avea acum nuanţa fierului. Îmbrăcată în uniforma navei, o salopetă cu nenumărate buzunare şi carabine, rareori purta la ea acasă ceva mult mai pretenţios.

Pe buze îi licări un zâmbet. Ce proastă pot să fiu! Dacă se ştie un lucru sigur despre Ceilalţi, este că nici unul dintre ei nu va veni vreodată să-mi facă curte! Să fie oare cauza gândul la Dan, aflat în apropiere, pe Demeter? O prostie şi mai mare. Păi, cât timp am fost pe Beta, am îmbătrânit faţă de el cu opt ani.

Cumva, acest gând i-l reaminti pe Eric Stranathan, primul şi ultimul bărbat de care se simţise complet îndrăgostită. Îi reapăru în minte, la fel ca în urmă cu un sfert de secol – plus intervalul de timp al acestei misiuni – aşezat în faţa ei într-o canoe, pe Lake Louise, printre munţi, în aerul cu miros de brazi, sub un cer noptatec aproape la fel de vast ca întinderea din jurul lui Emissary; şi, privind în sus, şopti:

— Cum văd asta Ceilalţi? Ce înseamnă pentru ei?

— Ce sunt ei? replică el. Animale evoluate mai presus de noi, maşinării care pot să gândească, îngeri locuitori pe lângă tronul lui Dumnezeu, fiinţe, sau o singură fiinţă, de-un soi pe care nu n-i l-am imaginat niciodată şi niciodată n-am putea-o face; sau, ce?... Oamenii se tot întreabă, de peste o sută de ani.

Joelle îşi adună mândria:

— Vom ajunge să ştim.

— Prin holothetică?

— Poate. Sau altfel, cine poate şti? Dar cred cu tărie că vom afla. Trebuie s-o cred.

— S-ar putea să nu fie bine. Mă bate gândul că nu vom mai fi niciodată aceiaşi, şi că preţul s-ar putea să fie prea scump.

Joelle se înfioră:

— Vrei să spui că am uita de tot ceea ce avem aici?

— Şi de tot ceea ce suntem. Da, e posibil.

Silueta lui slabă, atât de dragă Joellei, fremătă, clătinând barca.

— Eu unul, n-aş dori-o. Sunt atât de fericit aşa cum stau aici, în clipa asta...

În noaptea aceea, au devenit amanţi.

Joelle se dezmetici. Încetează. Bagă-ţi minţile-n cap. Mă obsedează Ceilalţi, ştiu. Pesemne că, văzându-le opera, ajutând din nou nu nişte extratereştri, ci nişte oameni, s-a declanşat un resort înlăuntrul meu. Dar Willem are dreptate. Betanii ar trebui să fie de ajuns pentru multe generaţii ale speciei mele. Oare Ceilalţi o ştiu? Au prevăzut asta?

Uşor şocată, observă că de câteva minute scăpase din vedere intercomul. Nu avea obiceiul introspecţiilor sau al visatului cu ochii deschişi. Poate i se întâmplase fiindcă era conectată la computer. În asemenea momente, operatorul devenea, ca ordin de mărime, un matematician şi logician mai mare decât toţi cei ce trăiseră pe Pământ înainte de a fi fost elaborată conjuncţia. Dar operatorul rămânea un muritor, plin de nesocotinţele specifice muritorilor. Presupun că m-a învins obiceiul concentrării profunde, proprie momentelor când sunt în starea asta. Şi fiindcă nu sunt obişnuită să fac faţă emoţiilor, mi-am pierdut controlul...

Ştia, vag conştient, că avea loc o discuţie în contradictoriu. Revenindu-şi, îl auzi pe Archer declarând:

— Foarte bine, căpitane Langendijk, nimeni nu a prevăzut că vă veţi întoarce atât de devreme – sau că vă veţi mai întoarce, ca să fiu sincer – prin urmare, nu am ordine concrete în ceea ce vă priveşte. Superiorii mei, însă, m-au instruit şi au emis o directivă generală.

— Aşa? întrebă comandantul lui Emissary. Şi ce conţine?

— Păi, ăă, ştiţi, anumite persoane sus-puse au griji mai mari decât aceea că aţi aduce niscaiva microbi necunoscuţi pe Pământ. Ideea este că eu nu ştiu ce anume aţi putea aduce. Ascultaţi, nu vreau să zic că v-a pus stăpânire pe navă vreun monstru, dându-se drept dumneavoastră, chestii din astea paranoide...

— Sper că nu! Că tot veni vorba, domnule, betanii – denumire pe care noi le-am dat-o, desigur – betanii sunt nu numai prietenoşi, ci şi dornici să ne cunoască, la rândul lor. Ceea ce înseamnă că vor trata cu noi în termeni incredibil de avantajoşi. Susţin că ei ar avea şi mai mult de câştigat.

— Ce anume? întrebă cu prudenţă Archer.

— Ar fi mult de explicat. Speră să afle de la noi un anumit lucru de o importanţă vitală.

Joelle simţi un junghi: Ceva ce eu însămi n-am aflat niciodată cu adevărat şi nici nu cred că voi afla vreodată.

Glasul lui Archer îi izgoni cu brutalitate gândul:

— Mă rog, poate. Deşi cred că acest lucru întăreşte ipoteza că nimeni nu poate spune care ar fi efectul... asupra noastră. Şi să ştiţi că Uniunea Mondială nu e deloc stabilă. Plănuiţi să raportaţi în mod direct Consiliului...

— Da, îl întrerupse Langendijk. Vom merge până în vecinătatea Pământului, vom apela Lima şi vom cere instrucţiuni. Ce nu-i în regulă cu asta?

— E prea public! exclamă Archer; după câteva secunde, adăugă: Ascultaţi, nu am libertatea de a spune mai mult. Dar... oficialităţile pe care le-am menţionat vor să... ăă, să vă consulte cu cea mai strictă discreţie, să vă examineze materialele, şi aşa mai departe, înainte de a emite vreun comunicat de presă. Înţelegeţi?

— Mda, aveam eu bănuielile mele, mormăi Langendijk. Continuaţi.

— Ei, în circumstanţele existente, etcetera, voi interpreta după cum urmează ordinele pe care le-am primit: Vă vom însoţi prin poartă, în Sistemul Solar. Ne conectăm prin radio la piloţii dumneavoastră automaţi, desigur, ca să ne asigurăm că navele ies simultan pe partea cealaltă. Nu veţi avea comunicaţii cu nimeni în afara noastră, pe fascicul îngust – ne vom ocupa de toate în exterior, până la noi ordine. E clar?

— Cam prea clar.

— Vă rog, căpitane, nu vreau să vă jignesc, în nici un caz. Trebuie să înţelegeţi în ce situaţie deosebită ne aflăm. Oamenii care, ăă, care răspund de miliarde de vieţi omeneşti sunt obligaţi să fie prudenţi. Inclusiv eu însumi...

— Da, sunt de acord că vă faceţi datoria aşa cum înţelegeţi dumneavoastră, căpitane Archer. În plus, aveţi de partea dumneavoastră puterea.

Emissary avea două tunuri, dar mai mult ca un fel de anexe; ofiţerii de control al tragerii erau dubluri ai piloţilor de lansare. Deşi putea atinge viteze enorme, dacă i se acorda timpul, acceleraţia maximă, cu încărcătura şi masa de reacţie existentă, se situa sub două unităţi g, iar giropropulsoarele laterale n-o puteau întoarce în loc decât cu mare greutate. Nimeni nu şi-o imaginase ca navă de război, pornind singuratică să exploreze o galaxie întreagă. Faraday, în schimb, era conceput pentru luptă. (Nu se ivise niciodată ocazia, dar cine ştie ce putea să apară într-o bună zi prin poartă? În plus, înalta sa manevrabilitate o ajuta în misiunile de salvare şi transport al echipelor de explorare.)

— Încerc să-mi servesc guvernul cum pot mai bine, domnule.

— Aş dori să-mi spuneţi cine face parte din guvern.

— Regret, dar eu nu sunt decât un ofiţer astronaut. N-ar fi potrivit să discut politică. Ăă, înţelegeţi, nu-i aşa, că n-aveţi nici un motiv de îngrijorare? Este o măsură de prevedere în plus şi nimic mai mult.

— Da, da, oftă Langendijk. Să-i dăm drumul.

Şi discuţia trecu la detaliile tehnice.

În sfârşit, contactul se întrerupse. Langendijk se adresă echipajului:

— Aţi auzit, desigur. Întrebări? Comentarii?

Îi răspunse o izbucnire de indignare şi deznădejde; cel mai tare se auzi strigătul Friedei von Moltke:

— Höllenfeuer und Teufelscheiss!

Primul Inginer, Dairoku Mitsukuri, fu mai ponderat:

— Poate că e un mic abuz, dar n-ar avea de ce să ne reţină multă vreme. Vestea sosirii noastre va genera enorme presiuni din partea opiniei publice pentru a fi eliberaţi.

Carlos Francisco Rueda Suárez, şeful de echipaj, adăugă pe cel mai trufaş ton:

— În plus, familia mea va avea multe de spus în chestiunea asta.

Joelle fu cuprinsă de o spaimă pe care şi-o spera a fi ridicolă, îngheţându-i carnea şi înăsprindu-i contralto-ul:

— Presupunând că vor afla!

— Doamne fereşte, doar nu vorbeşti serios, protestă inginerul secund Torsten Sverdrup, Ruedas-ii să fie ţinuţi în necunoştinţă de cauză... e imposibil!

— Mă tem că e foarte posibil, replică Joelle. Ne aflăm complet la discreţia navei de colo, după cum vă daţi seama. Iar căpitanul ei nu acţionează numai ca un om care nu vrea să rişte. Nu-i aşa? Nu pretind că aş fi foarte sensibilă când e vorba de oameni, dar am avut ceva contacte cu clicile şi cabalele de înalt nivel politic. De asemenea, ultima oară când am vorbit cu Pământul, Dan Brodersen m-a prevenit că la întoarcere or să ne aştepte nu numai ostilitatea unor facţiuni, ci chiar necazuri.

— Brodersen? întrebă Sam Kalahele, colegul trăgător al lui von Moltke.

— Proprietarul firmei Chehalis Enterprises, de pe Demeter, răspunse Marie Feuillet, chimista. Trebuie să-i acorzi dreptul de a exagera. E un capitalist liber-schimbist, deci peste măsură de suspicios faţă de guvern, poate chiar faţă de Uniune însăşi.

— Trebuie să începem curând accelerarea, declară Langendijk. Toată lumea la posturi.

— Vă rog! ţipă Joelle. Comandante, ascultă-mă un minut! Nu voi discuta, recunosc că sunt de o naivitate fără speranţă în multe privinţe, dar Dan... Căpitanul Brodersen mi-a spus că va menţine un robot în apropierea porţii, programat să nu ne scape din ochi, în eventualitatea că vom avea dificultăţi. A prevăzut şi posibilitatea – probabilitatea, cum o numea el – că am reveni la o dată doar cu foarte puţin timp ulterioară plecării. Ei, şi ce altceva poate fi nava aceea, a doua, care orbitează în depărtare – am reperat-o pe radar, dacă mai ţineţi minte – ce altceva poate fi, dacă nu observatorul lui?

Răsună glasul lui Rueda:

— Sfântă Fecioară, Joelle, şi-n atâţia ani n-ai pomenit despre asta nici măcar o dată?

— A, el era de părere că n-avem de ce ne face griji pentru ceva ce s-ar fi putut să nu se întâmple niciodată. Mie mi-a spus fiindcă, în fine, suntem prieteni, şi ştia că voi păstra informaţi ferecată în minte. Am înregistrat-o pe banda mea de sumar, pentru cazul în care aş fi murit şi voi, ceilalţi, aţi fi ascultat-o.

— Dar, în cazul ăsta, nu e nici o problemă, răspunse fericit Rueda. Nu putem fi sechestraţi, dacă de asta vă temeţi. După ce robotul îl va anunţa, el va da de veste întregii lumi. Ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva din partea lui. Poate aţi auzit, suntem rude prin alianţă, după prima lui căsătorie.

Joelle clătină din cap. Cablurile căştii în formă de cuvă erau flexibile, îngăduindu-i acest lucru, deşi masa suplimentară o silea să facă un efort perceptibil care, în imponderabilitate, determina o uşoară contrarăsucire a toracelui.

— Nu, răspunse ea. Observaţi cât de departe se află. Nici unul dintre sistemele optice construite până acum de om nu are puterea de rezoluţie pentru a distinge Emissary dintre cele şapte, nu-i aşa? Nave similare, de la o asemenea distanţă. În fond, nu este decât un transportor de clasă Reina, cu modificări.

— Atunci, la ce-i foloseşte să-şi parcheze un observator acolo? se răsti intendentul-şef Bruno Benedetti.

— Nu e evident ce s-a întâmplat? replică planetologul Olga Razumovski. Dar spune-ne, Joelle...

Holotheta îşi trase respiraţia.

— Iată ce plănuia Brodersen să facă, începu ea. Ar fi expediat în mod ostentativ robotul, ca să studieze maşina T pe o perioadă de câţiva ani, în speranţa de a descoperi câteva indicii privind modul ei de funcţionare. Navele de supraveghere nu prea respectă un program adecvat, aşa că ar fi fost cam greu să i se interzică proiectul. În plus, n-ar fi făcut-o în nume propriu. Ar fi apelat la Fundaţia de Cercetare Demetriană, ca paravan. În fond, le-a făcut donaţii destul de generoase. Oricum, nava ar fi adus observaţii de calitatea întâi.

Dar atunci, de ce este silit un instrumentar atât de valoros să stea la peste un milion de kilometri distanţă de subiectul pe care se presupune că îl investighează? Îndrăznesc să spun că autorităţile au recurs la scuza securităţii, a riscului de coliziune, dacă intra pe poartă vreo navă cu vectori eronaţi. Deduc că probabilitatea unui asemenea accident ar fi cam de ordinul unu ori zece la puterea a zecea. Dacă însă ei sunt hotărâţi, pot impune o asemenea regulă.

Deci, o dată ce-au făcut-o, nu şi-au trădat adevăratul motiv? Nu vor să piardă controlul asupra ştirilor despre poartă, apariţia a încă unei nave betane, poate, sau a noastră întorcându-ne, sau cine ştie ce miracol. Vor să aplice cenzura.

Ne vor cenzura şi pe noi? Pe Pământ acţionează un puternic element antistelar, în numeroase guverne naţionale. E posibil să fi luat în stăpânire pârghiile adecvate din ierarhia Uniunii. Pot avea planuri în privinţa cărora nu şi-au consultat colegii,încheie Joelle.

Din intercom scrâşniră înjurături, mârâieli, câteva obiecţii. Printre ele se detaşa sunetul de fluier al uimirii lui Fidelio. „Ce se întâmplă?” cânta betanul. „De ce nu vă mai bucuraţi?”

Langendijk potoli hărmălaia:

— În calitate de căpitan al unei nave de supraveghere, Archer are autoritate asupra mea. Pregătiţi-vă să-i îndepliniţi instrucţiunile.

— Willem, ascultă, insistă Joelle. Pot îndrepta o undă spre robot, astfel încât cei de la bordul lui Faraday să nu detecteze nici măcar o şoaptă, şi să-i spun lui Brodersen adevărul...

Langendijk o întrerupse:

— Vom respecta ordinele. Aceasta e o comandă a mea directă, pe care-o şi înscriu în jurnalul de bord.

Apoi, tonul i se îmblânzi:

— Hai să nu ne certăm, după ce-am făcut împreună un drum atât de lung şi greu. Calmaţi-vă. Gândiţi-vă cât de mari sunt şansele ca unii dintre voi să fiţi suprasolicitaţi, ajungând să faceţi dintr-un fir de nisip o casă bântuită de fantome. Archer comunică în secret, cu complicitatea secretă a căpitanului navei de supraveghere din Sistemul Solar, comunică în secret cu superiorii lui secreţi, care-i spun să ne ducă într-un loc secret? Nu vi se pare puţin cam melodramatic?

Apoi, cu sinceritate:

— Şi mai gândiţi-vă la un lucru, legea spaţiului e mai presus de politică. Trebuie să fie. Fără ea, omul nu mai ajunge la stele, ci moare. Fiecare dintre noi am depus un jurământ solemn s-o respectăm.

Şi, după o pauză, în timpul căreia nu avusese cuvântul decât curentul de aer al ventilatorului:

— Toată lumea la posturi. Vom accelera în zece minute.

Joelle se cocoşă în scaun. Deznădejdea o copleşea. De fapt, ar fi putut transmite mesajul nedetectabil despre care vorbise, dacă îşi extindea cuplajul computerului la sistemul exterior de comunicare; comutatoarele acestuia nu se aflau însă în aceeaşi încăpere.

Iar Willem are într-adevăr dreptate în privinţa legii. De asemenea, poate să nu greşească nici când spune că toată ideea asta a unui complot împotriva noastră e o fantezie bolnăvicioasă. Cine sunt eu, să judec? Am fost izolată de comunitatea umană timp de prea mulţi ani, ca să mai pot simţi corect cum funcţionează.

Realitatea supremă e mai uşor de înţeles, da, e mai uşor să faci parte din ea, decât noi, biete scânteieri prin Noumenon.

— Eşti gata, Joelle? întrebă Langendijk moale, aproape cu remuşcări.

— A! tresări ea. A, da. Oricând.

— I-am semnalat lui Faraday intenţia noastră de a începe propulsia cu unu g la ora cincisprezece şi treizeci şi cinci, şi au fost de acord. Ne vor însoţi, chiar acum manevrează în acest scop. Conectarea piloţilor automaţi se va face la o sută de kilometri de Baliza Charlie. Ai reunit informaţiile necesare?... Ach, eşti nevoită, ce idiot sunt să întreb una ca asta...

Ea însăşi dornică de reconciliere, Joelle afişă un zâmbet pe care căpitanul nu putea să-l vadă şi răspunse:

— Ţie ţi-e uşor să uiţi, Willem. Am preluat funcţia Christinei...

Christine Burns, informaticiana titulară, murise în braţele Joellei cu doar câteva luni înainte ca Emissary să pornească înapoi spre casă.

— Atunci, navigaţia îţi aparţine, răspunse pe un ton formal Langendijk. Urmează semnalul.

— ‘ţeles.

Joelle începu să se agite. O năpădeau informaţii, vectori de locaţie, vectori de viteză, inerţii, impulsuri, forţe ale câmpurilor gravitaţionale, derivativele spaţio-temporale ale acestora, în continuă schimbare, limpezi şi puternice. Ieşeau din instrumente, transformate în numere digitale; şi, între timp, banca de memorie îi oferea nu numai faptele trecute, concrete şi constantele naturale pe care i le solicita, ci toată magnifica structură analitică a mecanicii celeste şi a tensorilor de efort. Avea instantaneu la discreţie cunoştinţe fizice seculare, precum şi pe cele ale acelui unic punct în spaţiu-timp unde se afla ea.

Datele de la surse treceau printr-o unitate care le traducea, într-un interval de nanosecunde, în semnalele cuvenite. Sub această formă, ajungeau în creierul său. Conexiunea nu se realiza prin fire înfipte în ţeastă sau alte asemenea modalităţi primitive; era suficientă inducţia electromagnetică. Joelle, la rândul ei, apela puternicul computer la care era de asemenea cuplată, cu problemele ce se iveau clipă de clipă. Legătura era totală. Adăugase propriului sistem nervos imensa capacitate de intrare şi înmagazinare, pentru a extrage viteza ansamblului electronic, deopotrivă cu imensa capacitate logico-matematică de volum şi viteză a operaţiunilor ce aparţineau celeilalte jumătăţi a ei. Din partea sa, contribuia cu facultatea umană de percepţie a neprevăzutului, de a gândi creator, de a se răzgândi. Ea era software-ul întregului sistem: un program autorescriindu-se la nesfârşit; dirijorul unei enorme orchestre mute, care-ar fi putut începe să cânte jazz pe neanunţate sau să compună o simfonie cu totul nouă.

Numerele şi operaţiunile nu se succedau pe dinaintea ei ca nişte noţiuni individuale. (După cum nici Joelle nu plănuia nenumăratele decizii kinestetice ale trupului, în timp ce umbla.) Le simţea însă, ca pe o obligaţie profundă, o senzaţie de corectitudine continuă, de funcţionare. Conştiinţa ei ajungea mult dincolo de manipularea simbolurilor mecanice; contura configuraţia generală a înaintării, la fel ca un sculptor care dă formă lutului cu nişte mâini ştiind singure ce au de făcut.

Artist, om de ştiinţă, atlet, la scurtul apogeu al împlinirii... această senzaţie i-o dăduse Christinei Burns linkingul.

Joellei, însă, nu. Christine fusese un linker obişnuit. Joelle era holothetă, depăşind considerabil acea experienţă. Poate că deosebirea semăna cu aceea dintre un mirean catolic aflat în rugăciune şi Sfântul Ioan al Crucii.

În plus, actuala muncă era de rutină. Joelle nu trebuia decât să dirijeze, prin propriile-i gânduri, echipamentele care propulsau nava pe un sistem de curbe standard, printr-un set de configuraţii cunoscute. Ar fi putut-o face şi computerul neasistat, dac-ar fi meritat osteneala de a reajusta câteva circuite. Robotul lui Brodersen îndeplinea o sarcină de acelaşi gen.

Christine, în calitate de linker, fusese cooptată fiindcă Emissary se îndrepta spre necunoscutul total, unde supravieţuirea putea depinde de un şir de decizii fulgerătoare, aproape imposibil de prevăzut şi programat. Ea însăşi, dacă ar fi rămas în viaţă, ar fi considerat foarte simplă această manevră.

Joelle o găsea liniştitoare. Se rezemă de spătar, conştientă de reapariţia greutăţii, delectându-se cu identificarea dintre sine însăşi şi navă. Nu putea să audă sau să simtă, dar percepea pe un plan subtil şoaptele navei. Celulele migma generau gigawaţi de putere de fuziune, pentru a fisiona apa şi a-i ioniza atomii, catapultând plasma prin focalizatorul reactorului cu o viteză apropiată de cea a luminii. Totul era de o superbă eficienţă, un triumf de proporţiile catedralei din Chartres, nu se vedea nimic, numai o aură infimă, întinzându-se în urmă cale de câţiva kilometri, precum şi mişcarea înainte a carcasei.

Mişcare, avea să dureze câteva ore, cu orientări şi configuraţii în permanentă schimbare, pe măsură ce Emissary îşi croia drum spre poarta stelară dintre Phoebus şi Sol. În prezent însă, nu folosea decât un impuls rectiliniu spre prima baliză. Joelle se foi pe scaun, încruntându-se. Cu nici jumătate din atenţie afectată operaţiunilor, nu-şi mai putea stăpâni multă vreme teama că o aştepta captivitatea.

Apoi, pe ecran se ivi întâmplător însăşi maşina T, iar Joelle fu cuprinsă de o încântare care nu-şi pierdea niciodată fascinaţia.

De la distanţa aceea, cilindrul apărea ca o dungă subţire printre ciorchini şi nori de stele. Mări imaginea, forma devenind mai clară, deşi dimensiunile rămâneau de domeniul abstractului: lungimea, cam de o mie de kilometri, diametral puţin mai mare de doi. Se rotea în jurul axei atât de repede, încât un punct aflat pe circumferinţă se deplasa cu trei sferturi din viteza luminii. Ochiul liber nu observa nici un semn al acestui fenomen pe suprafaţa sa argintiu-strălucitoare, deşi o nesfârşită licărire de culori în schimbare, abia perceptibilă, inspira totuşi senzaţia de vârtej a energiei conţinute în interior. Oamenii bănuiau că acea lucire provenea de la câmpurile de forţă care ţineau la un loc materia comprimată la densităţi incredibile. Existau sateliţi naturali cu o masă mai mică decât acea instalaţie pentru deschiderea porţilor între stele.

Pe fundal sclipeau încă două dintre balizele care-o înconjurau, una purpurie, cealaltă aurie; şi, cu ajutorul instrumentelor, Joelle o depistă şi pe-a treia, în spectrul undelor radio.

Acest obiect, pe care Ceilalţi îl fabricaseră şi îl amplasaseră pe orbită în jurul lui Phoebus, la fel cum amplasaseră câte unul şi în sistemul lui Sol, şi în Centram, şi... cine mai îndrăznea să presupună pe lângă câte stele, peste câţi ani-lumină şi ani temporali? Câte specii inteligente le găsiseră în spaţiu, primiseră acelaşi mesaj impersonal de a le folosi, iar după aceea tânjiseră la nesfârşit să afle cine erau în realitate constructorii?

Câţi dintre aceştia s-au schilodit singuri, aşa cum facem noi? se întrebă Joelle, într-o izbucnire de tristeţe. O, Dan, Dan, totul s-a pierdut degeaba, încercarea ta de a afla cuvântul care să ne poată elibera...

Şi atunci, asemenea unei explozii solare, văzu ideea care trebuie să-i fi venit şi lui, cu mult timp înainte. Era obligatoriu să se fi gândit la ea, îşi aminti cum îl auzise spunând, tărăgănat: „Orice vizuină de vulpe are două intrări”. În sufletul femeii scăpără speranţa. Nu zăbovi să vadă cât de slabă era, cât de uşor de stins iarăşi. Deocamdată, scânteia aceea era de ajuns.

3

DANIEL BRODERSEN SE NĂSCUSE în regiunea care încă se mai numea statul Washington şi, într-adevăr, nu se desprinsese de S.U.A. În timpul războaielor civile, aşa cum încercaseră mai multe alte zone şi cum reuşise să facă Sfânta Republică de Vest. Totuşi, timp de trei generaţii înaintea lui, capul familiei purtase titlul de Căpitan General al Domeniului Olimpic şi exercitase asupra acelei peninsule, inclusiv a oraşului Tacoma, o autoritate reală, faţă de cea valabilă doar cu vorba, a guvernului federal.

Acei baroni nu se consideraseră nobili. Mike era pescar, căsătorit cu o indiană Quinault, şi îşi investise banii în câteva ambarcaţiuni. Când Tulburările au ajuns în America, el şi oamenii lui au devenit nucleul unei grupări care restabilise ordinea în vecinătate, mai mult ca să-şi apere gospodăriile. Pe măsură ce situaţia se înrăutăţea, primise chemări în ajutor din partea unui număr mereu crescând de ferme şi orăşele, până când, spre surprinderea lui, devenise stăpânul multor munţi, păduri, văi şi lunci, cu tot cu locuitorii lor. Oricare dintre aceştia avea oricând acces dinaintea lui, Mike nu-şi dădea nici un fel de aere.

Căzuse în lupta cu bandiţii fiul său cel mare, Bob, l-a răzbunat în chip exemplar, a anexat teritoriul nelegiuiţilor pentru a preveni recidivele şi a început să-şi apere în mod constant pământurile, exercitând o justiţie aspră, pentru ca oamenii să-şi poată vedea de muncile lor. Bob era loial Statelor Unite şi a recrutat în două rânduri regimente de voluntari care să lupte pentru integritatea acestora. Astfel, şi-a pierdut doi fii şi a murit el însuşi apărând oraşul Seattle împotriva unei flote trimise de Sfinţi spre nord.

În timpul vieţii lui, evoluţii similare au avut loc în Columbia Britanică. Naţionalismul american şi cel canadian însemnau mult mai puţin decât nevoia de cooperare locală. Bob l-a însurat pe John, singurul său fiu rămas în viaţă, cu Barbara, fiică a Căpitanului General al Văii Fraser. Respectiva alianţă dusese la o strânsă prietenie între familii. După moartea lui Bob, în cadrul unor alegeri speciale, un număr copleşitor de voturi l-au plasat în locul acestuia pe John. „Bună treabă făcurăm cu Brodersenii, este?” era cuvântul de ordine în docuri şi pe cheiuri, prin case şi colibe, în livezi, câmpii, tabere forestiere, ateliere, taverne, de la Cape Flattery până la Puget Sound şi din Tatoosh până-n Hoquiam.

Primii ani la putere ai lui John au fost zbuciumaţi, dar acest lucru se datora evenimentelor din afara Peninsulei Olimpice, care-şi pierduseră şi ele, treptat, violenţa. O dată cu pacea, se reinstalase prosperitatea şi civilizaţia renăscuse. Baronii fuseseră dintotdeauna destul de cultivaţi, deşi adepţi ai acţiunii aspre. John a subvenţionat şcoli, a importat învăţaţi, i-a ascultat şi a citit în toate momentele libere pe care şi le putea găsi.

Astfel, a ajuns să înţeleagă, mai profund decât îi îngăduia şiretenia sa înnăscută, că perioada feudală se apropia de sfârşit. Mai întâi, comandamentul militar federal a readus S.U.A. in întregime la ordine, la fel cum făcuse generalul McDonough în Canada. Apoi, încetul cu încetul, a înfiinţat o nouă administraţie civilă, ajungând la un soi de înţelegere cu Sfânta Republică de Vest şi Imperiul Mexican şi redeschizând negocierile pentru fuziunea cu vecinul de la nord. Între timp, Uniunea Mondială, creată prin Convenţia de la Lima, se extindea. Federaţia Nord-Americană a intrat în ea la trei ani după proclamare, conform unei promisiuni prealabile. Acest exemplu le-a atras şi pe ultimele naţiuni care mai şovăiau, guvernarea limitată a întregii omeniri devenind o realitate –pentru un timp, cel puţin.

La începutul acestor evenimente, John a hotărât că menirea lui era aceea de a păstra pentru oamenii săi o putere locală suficientă pentru ca ei să-şi trăiască în continuare viaţa, mai mult sau mai puţin conform propriilor tradiţii şi dorinţe. De-a lungul anilor, a cedat centralizării, pas cu pas, negociind fiecare punct şi împlinindu-şi într-adevăr dorinţa. În cele din urmă, a ajuns virtualmente un senior, deţinând proprietăţi considerabile, îndrituit la diverse onoruri şi privilegii, dar totodată şi un cetăţean de rând. În practică, se număra printre magnaţi, extrăgându-şi puterea din respectul şi afecţiunea întregii Regiuni Pacifice de Nord-Vest.

Daniel a fost cel de-al treilea fiu al său, care avea să moştenească foarte puţină avere şi nici un fel de rang. Lui Daniel îi convenise de minune. Trăise o copilărie fericită, păduri, podişuri, râuri năvalnice, marea, cai, maşini, ambarcaţiuni, aeronave, arme de foc, prieteni, gărzi de onoare, splendoarea rustică a casei feudale până ce aceasta se transformase în conac, vizite la rudele mamei sale şi în oraşele mai apropiate, prin intermediul cărora distracţiile şi cultura deveneau în ritm constant tot mai complicate, dar avea o fire neliniştită, moştenitoarea tradiţiilor unei case de luptători şi, în adolescenţă, participa adeseori la încăierări, atunci când nu chefuia cu hăndrălăii ori nu răsturna pe spate servitoarele tinere. Până la urmă, s-a înrolat în Corpul de Urgenţă al Comandamentului Forţelor de Pace ale Uniunii Mondiale. Faptul se întâmpla la foarte scurt timp după constituirea acestuia. Uniunea propriu-zisă era încă un prunc pe care mulţi voiau să-l sugrume. Membrii Corpului „săreau” din loc în loc pe tot globul – iar mai târziu, şi în afara lui -, majoritatea fiind plini de arme proprii folosinţei rapide. Astfel a început, pentru Brodersen, o serie de misiuni care, în cele din urmă, l-a adus pe Demeter.

Cunoscuţii săi de dată recentă presupuneau că, la cincizeci de ani de viaţă tereştri, tinereţea rămăsese cu mult în urma lui, in spaţiu şi poate chiar mai departe, în timp. El, unul, rareori se gândea la asta. Era tot timpul prea ocupat.

Instalându-şi făptura masivă într-un fotoliu, scoase pipa şi punga cu tutun.

— La dracu’ cu torpilele, bombăni el. Toată viteza înainte!

Guvernatoarea Generală a planetei Demeter îl privi peste birou, clipind din ochi:

— Poftim?

— O vorbă de-a lui taică-meu, răspunse Brodersen. Înseamnă că m-ai chemat să vin personal în biroul tău, fiindcă nu voiai să trăncănim la telefon despre ce-o fi, iar acuma, te-nvârţi pe vârfuri în jurul subiectului de parc-ar fi o hazna necurăţată de-o bună bucată de vreme.

Rânji, pentru a-i arăta că nu avea nici un gând râu. De fapt, bănuia că avea.

— Hai să nu stau aşa, mestecându-mi figurile de stil, mai mult decât trebuie. Lis m-aşteaptă acasă cu cina, şi nu mă iartă dacă din vina mea se arde prea tare friptura.

Aurelia Hancock se încruntă. Era o femeie masivă, mai curând supraponderală, cu trăsături obtuze şi păr scurt, cărunt. Între degetele îngălbenite îi fumega o ţigară, fumatul îi înăsprise vocea şi se zvonea că-şi făcea un număr ieşit din comun de injecţii anticancerigene. Conform obiceiului, purta haine de modă pământeană, dar conservatoare: o tunică verde cu guler descheiat, argintiu la tiv, pantaloni cu fundul larg şi sandale aurite.

— Încercam să fiu amabilă, spuse.

Degetul mare al lui Brodersen îndesa de zor tutunul în pipa de iarbă-neagră.

— Mersi, replică el, dar mă tem că nicicum nu poate fi vorba de ceva plăcut.

— De unde ştii despre ce vreau să vorbesc? se burzului guvernatoarea.

— Hai, coboară din nori, Aurie! Despre ce altceva, dacă nu despre Emissary?

Hancock trase din ţigară, o lăsă jos şi spuse:

— În regulă, Dan, trebuie să opreşti răspândirea poveştilor acelora despre întoarcerea navei. Pur şi simplu, nu sunt adevărate. Personalul meu şi cu mine avem şi-aşa destule pe cap, fără să se mai adauge şi bănuieli nefondate cum că însuşi Consiliul minte populaţia.

Sprâncenele stufoase ale lui Brodersen se înălţară:

— Cine zice că îndrug poveşti deplasate? N-am apărut în nici o emisiune, nici nu m-am cocoţat pe vreo ladă să predic în Goddard Park, nu? Acum patru, cinci săptămâni, am întrebat dacă auziseşi despre Emissary, şi de-atunci te-am mai întrebat de vreo două ori, iar tu mi-ai răspuns că nu. Asta-i tot.

— Ba nu e tot. Ai vorbit...

— Cu prietenii, sigur. De când îţi pui copoii să-mi intercepteze convorbirile?

— Copoi? Presupun că te referi la detectivii poliţiei. Nu, Dan, fii sigur că nu. Drept cine mă iei? De ce-aş dori, măcar, când în Eopolis sunt doar o jumătate de milion de locuitori, care bârfesc aşa cum bârfesc? Veştile ajung automat la mine.

Brodersen o privi cu un nou respect. Era activist politic numit – membră proeminentă a Partidului Acţiunii din Federaţia Nord-Americană, ajutoare şi protejată de-a lui Ira Quick – dar, în linii mari, nu făcuse o treabă prea rea pe Demeter, mediind între Consiliul Uniunii şi o mulţime pestriţă de colonişti din ce în ce mai nemulţumiţi. (O mică părere de rău: soţul ei fusese, pe Pământ, un avocat cu puteri considerabile, dar aici serviciile lui erau foarte puţin căutate şi, oricât de bine îşi salva faţada, toată lumea ştia că dăduse în patima beţiei, fără a-şi dori vindecarea. Totuşi, acest lucru o făcea pe Aurelia Hancock, dacă era posibil, şi mai formidabilă.) Trebuia să procedeze cu multă prudenţă.

— Cu tine am vorbit mai întâi, spuse Brodersen.

— Da, şi ţi-am spus că aş fi auzit, cu siguranţă, dacă...

— N-ai reuşit să mă convingi că probele mele erau eronate.

— Am încercat. N-ai vrut să mă asculţi. Dar, gândeşte-te. De la distanţa aceea, cum ar fi putut robotul tău să distingă că nava sosită era Emissary? se încruntă din nou Hancock. Sa ştii că felul cum ai înşelat Comisia de Control Astronautic cu privire la scopul acelei nave ţi-ar putea afecta menţinerea licenţelor.

Brodersen aşteptase această linie de atac.

— Aurie, oftă el teatral, dă-mi voie să-ţi repet ce s-a întâmplat, exact.

Îşi aprinse pipa şi o cântări în mână. Privi în jur. Încăperea şi mobila erau pe gustul lui, cu foarte puţine fibre sintetice, piesele fiind în majoritate lucrate manual din materialele disponibile cu vreo şaptezeci de ani în urmă, când colonia de pe Demeter era veche doar de o generaţie. (Asta ar însemna cam o jumătate de secol terestru, îi trecu fugar prin minte. Zău că m-am îmbibat de planeta asta, nu?) Lambriurile alburii de tulichină noduroasă scoteau în evidenţă vaza cu bobocii-soarelui de pe birou şi, pe un raft din spate, o splendidă hologramă a Muntelui Lorn, cu ambele luni strălucind pline deasupra zăpezilor. În dreapta, două ferestre stăteau deschise spre o grădină. Acolo, straturi de trandafiri tereştri şi iarbă se întindeau până la un gard din fier forjat; din pădurea dispărută, rămăsese doar un enorm stejar-tunător, bătrân, cu frunzele sale verzi-albăstrii emanând o slabă mireasmă de ghimbir, iar peste metal creşteau vesele zbilţişoare. Strada era străbătută de circulaţia obişnuită, pietoni, ciclişti, balonul câte unei maşini şi şarpele vreunui marfar sfârâind pe pernele de aer. Vizavi, o casă modernă îşi înălţa trapezoidul pastelat. Deasupra se arcuia cerul, de un albastru mai intens decât oriunde pe Pământ, iar Phoebus, după-amiaza, avea o blândeţe înrudită cu cea a lui Sol, seara. Preţ de o jumătate de secundă, îşi aminti că presiunea barometrică era mai joasă, la fel şi gravitaţia (optzeci la sută), însă trupul său se obişnuise prea mult cu condiţiile ca să le mai simtă.

Trase din pipă, savurând fumul pe limbă şi prin nări, şi continuă:

— Nu mi-am ţinut niciodată secrete opiniile. Teoria spune că o maşină T te poate transporta oriunde în spaţiu-timp, în limitele razei sale de acţiune... ceea ce înseamnă spaţiu şi timp. Emissary mergea pe urmele unei nave extraterestre care fusese văzută folosind o poartă din sistemul ăsta, evident pentru a se deplasa între două puncte despre care noi nu ştiam nimic. Am presupus că echipajul şi proprietarii ar putea fi prietenoşi. De ce n-ar fi fost? În cel mai rău caz, aveau să ajute Emissary să se întoarcă, după ce-şi îndeplinea misiunea. Şi, în acest caz, de ce n-ar fi trimis-o înapoi la o dată apropiată de cea a plecării?

— Ţi-am auzit argumentele, spuse Hancock, dar numai după ce ai început să faci agitaţie. Dacă ai considerat că era atât de plauzibil, atât de important, de ce n-ai întocmit din capul locului un raport către biroul adecvat?

Brodersen ridică din umeri:

— De ce-aş fi făcut-o? Pentru mine, ideea nu era absolut unică. În plus, sunt cetăţean particular.

Hancock îl privi printre pleoape:

— Cel mai bogat om de pe Demeter nu e un simplu cetăţean particular.

— Averea mea e un mizilic pe lângă cele ale bogătaşilor de pe Pământ.

— Precum clanul Rueda din Perú... cu care ai relaţii de afaceri, ca şi de familie. Nu, nu eşti deloc un cetăţean particular.

Continua să-l măsoare din priviri. Brodersen se rezemă de spătar, ţinând în căuşul palmelor lemnul cald al pipei, şi o lăsă să-l privească. Nu-şi făcea iluzii că ar fi fost prea chipeş. Era un om robust, înalt de un metru optzeci şi opt, cu oase solide, musculos, lat în umeri, cu pieptul bombat; în ultimii ani însă, făcuse burtă, ajungând să arate îndesat. Capul îi era la fel de masiv, mezocefal, cu faţa pătrată, bărbia proeminentă, nas roman lung, ochi cenuşii, îndepărtaţi şi înclinaţi în jos, cu laba-gâştii la colţuri. Pielea îi era ridată şi tăbăcită de vremuri. Asemenea majorităţii bărbaţilor de pe Demeter, se purta bărbierit şi cu părul tuns deasupra urechilor; acesta era aspru şi negru, cu firul drept şi câteva şuviţe albe, ultimă moştenire de la străbunica lui. Pentru această întâlnire, la fel ca în majoritatea cazurilor, purta obişnuita costumaţie colonială bărbătească: bolero din piele de orozaur peste o bluză largă, pantaloni lăbărţaţi vârâţi în botine din piele moale, curea lată având agăţate în inele diverse scule şi instrumente mărunte, plus un cuţit în teacă.

— Totuşi, spuse el, pe acelaşi ton amiabil, nu ştiu să fi încălcat vreo lege, nici s-o fi aplicat deformat.

— De-asta să nu fii prea sigur, îl preveni guvernatoarea.

— Hm? Poate-ar fi mai bine să recapitulăm povestea de la început, şi să vedem dac-o să-mi arăţi unde am comis o ilegalitate. Dacă nu poţi, toate bune şi frumoase.

Brodersen trase aer în piept, înainte de a continua:

— M-am gândit, şi le-am şi spus-o unor oameni feluriţi, că Emissary s-ar putea întoarce mult mai devreme. Puţini mi-au acordat atenţie. Da, aşa cum ai ghicit, am sponsorizat observatorul-robot trimis de Fundaţie ca să studieze maşina T, dar, în primul rând, acesta efectua activităţi ştiinţifice, şi încă mai aştept să primesc o explicaţie satisfăcătoare despre motivul pentru care a fost obligat să ocupe o orbită atât de îndepărtată... Fii bună, stai o clipă! Mai lasă-mă să trăncănesc doar câteva minute!

Deşi pleoapele i se încreţiseră, contrazicând tonul poruncitor, continuă cu tărie:

— Regulamentele spaţiale nu pretind ca planurile de cercetare să fie explicate amănunţit. Şi, la urma urmei, ce rău e în a ţine un telescop la pândă după Emissary? Mă acuzi de înşelătorie? Ce naiba, Aurie, a fost tocmai pe dos!

Şi totuşi, după câteva luni, observatorul s-a întors şi a transmis un mesaj staţiei stabilite pentru anumite circumstanţe. Ţi-am telefonat şi te-am întrebat – cu destul tact, cred – dacă ştiai ceva despre chestiunea asta. Ai spus că nu. Am verificat pe Pământ, unde toţi cei contactaţi au răspuns de asemenea negativ. Şi nu mi-ar face deloc plăcere să-i numesc mincinoşi pe toţi. Mai ales pe tine, Aurie. Cu toate acestea, azi m-ai invitat la o discuţie confidenţială, destinată – se pare – să-mi vâre pur şi simplu pumnul în gură.

Hancock se îndreptă în scaun, apucând sfidătoare tăblia biroului, cu ambele mâini:

— Din capul locului te-ai repezit să tragi concluzii. Concluzii absurde.

— Şi ce vrei să fac, să alerg desculţ prin hazna, pentru tine?

Tonul răbdător al lui Brodersen nu era spontan, îşi plănuise tactica încă de pe drum.

— Direct sau indirect, trebuie să-mi fi auzit raţionamentul şi mai înainte. Dar, nu-i nimic, ţi-l spun din nou.

Guvernatoarea trase fumul în piept, aşteptând. Brodersen se gândi un moment cu cât era mai uman discursul în acest fel, o repetiţie stearpă, dacă nu chiar un simplu tam-tam monoton, şi se întrebă dacă Ceilalţi erau scutiţi de o asemenea necesitate, dacă puteau vorbi direct la obiect, semnificativ.

— Robotul a depistat un transportor din clasa Reina apărând printr-o poartă, continuă el. Sigur, era prea departe ca să identifice nava, dar omenirea nu a construit nimic mai mare de-atât, iar forma corespundea. Fie era o Reina, fie o navă non-umană de acelaşi gen. Apoi, robotul a urmărit nava Faraday apropiindu-se de noul-sosit, după care le-a urmărit pe amândouă, în timp ce se deplasau pe traiectoria Phoebus-Sol. A fost suficient, pentru ca programul lui să decidă că ar trebui să se întoarcă la bază şi să raporteze.

Totuşi, Aurie, nu m-am repezit să sar într-un picior, chiuind de bucurie. Am început prin a-mi pune agenţii de pe Pământ să afle cu precizie unde se aflau toate celelalte Reina în momentul respectiv. A reieşit că nici una dintre ele nu putea fi aceea pe care-o văzuse observatorul meu, toate fuseseră reperate fie înafara Sistemului Solar, fie în acesta.

Între timp, Faraday se întorsese pe Phoebus şi-şi reluase îndatoririle. I-am cerut unui director al Fundaţiei să-i transmită căpitanului Archer o interpelare politicoasă despre cele întâmplate. Archer a răspuns că nu era nimic neobişnuit, o navă de marfă avusese unele dificultăţi în tranzitul dinspre Sol şi el o escortase înapoi, ca măsură de prevedere, şi că nu, nu era o Reina, ci o Princesa, iar dacă robotul nostru susţinea altceva, am face bine să-i aruncăm instrumentele peste bord.

Acum, eu, Aurie, ştiu că observatorul ăla e în perfectă stare. Deci, ce dracu vrei să cred? Fie era o navă non-umană, fie era Emissary, ceea ce (eşti de acord, sper), e de-o mie şi ceva de ori mai probabil. Că-i aşa, că-i altfel, pare cea mai senzaţională veste începând din... alege tu momentul... şi nimeni dintre autorităţi n-are de spus nici măcar o nenorocită de vorbă!

Brodersen se aplecă înainte. Împunse aerul cu coada pipei:

— Accept că – probabil – majoritatea celor pe care i-am chestionat, eu sau agenţii mei, sunt cinstiţi. Nu aveau, într-adevăr, nici o informaţie. În câteva cazuri, şi-au dat osteneala de a iniţia anchete proprii, şi au tras concluzii negative. E de înţeles că n-au scormonit mai adânc. Îşi consideră timpul preţios, iar eu am reputaţia de a aduce belele. De ce-ar fi presupus că datele mele erau corecte? Fără-ndoială, unii dintre ei au conchis că minţeam, cu cine ştie ce scop obscur.

Ei bine, tu te afli pe Demeter de destulă vreme ca să mă cunoşti mai bine, nu? Iar în ceea ce mă priveşte, prima oară când te-am contactat în problema asta şi mi-ai spus că nu auziseşi nimic, te-am crezut. Mai târziu, când te-am întrebat din nou şi ai răspuns că investigai, iarăşi te-am crezut. De-atunci însă... sincer să fiu, am devenit din ce în ce mai sceptic...

Prin urmare, de ce m-ai chemat azi?

Hancock strivi chiştocul ţigării într-o scrumieră, luă alta din tabacheră şi o aprinse, cu o mişcare furioasă.

— Ai spus că vreau să-ţi bag pumnu-n gură, spuse ea. Zi-i cum pofteşti. Asta şi intenţionez să fac.

Nu mă prea surprinde. Brodersen îşi impuse muşchilor burţii să i se destindă, făcând un efort de a replica blând:

— Din ce motiv şi cu ce drept?

Guvernatoarea îl privi drept în ochi:

— Am primit un răspuns la comunicările mele despre povestea asta. De la un nivel extrem de înalt. Interesele publice pretind ca, pe termen nelimitat, să nu se lanseze nici o ştire. Ceea ce include şi declaraţiile pe care le faci tu.

— Interese publice, hai?

— Da. Aş dori...

Mana care dusese ţigara la buzele lui Hancock nu era tocmai stabilă.

— Dan, spuse ea, aproape cu tristeţe, ne-am mai luat de păr şi alteori. Îmi dau seama cât de mult te opui anumitor politici ale Uniunii şi cum ai devenit un purtător de cuvânt al acestei atitudini din partea demetrienilor. Totuşi, te-am respectat şi, îndrăznesc să sper, ai înţeles şi că doresc numai binele acestei planete. Am colaborat chiar, nu-i aşa? Ca atunci când am convins Consiliul să acorde fondurile suplimentare pe care le doreai pentru Universitate sau când tu ai făcut lobby în parlamentul tău colonial cu gâturi ţepene ca să aprobe Autoritatea Ecologică, despre care te convinsesem că devenise o necesitate. Pot să-ţi mai cer azi încă o mică dovadă de încredere?

— Sigur, dacă-mi spui motivele.

Hancock clătină din cap:

— Nu pot. Înţelege, nici mie nu mi s-au spus detaliile. Atât de crucial este. Dar eu am încredere în cei ce mi-au cerut ajutorul.

— Mai ales în Ira Quick, nu reuşi Brodersen să-şi înăbuşe un răspuns acid. Guvernatoarea se îmbăţoşă:

— Cum pofteşti. Este Ministrul Cercetării şi Dezvoltării!

— Şi mare ştab în Partidul Acţiunii, care conduce toate acele facţiuni de pe Pământ ce nu vor să ne vadă ieşind în galaxie.

Brodersen făcu un efort să-şi stăpânească nervii.

— Hai să nu discutăm politică. Ce anume ai libertatea să-mi spui? Presupun că-mi poţi oferi unele argumente, anumite motive de a-mi ţine gura.

Hancock suflă fumul pe nas, privind jarul ţigării pe care-o ţinea deasupra biroului.

— Mi-au sugerat un caz ipotetic. Imaginează-ţi că ai dreptate, că Emissary s-a întors efectiv, dar aduce ceva îngrozitor.

— O molimă? Un roi de vampiri? Pentru numele lui Dumnezeu, Aurie! Şi-al lui Petru, Pavel, Matei, Marcu, Luca şi Iacob!

— Ar putea fi, pur şi simplu, o veste proastă. Am fost siguri de prea multe lucruri. De exemplu, că toate civilizaţiile mai avansate tehnologic decât a noastră trebuie să fie paşnice, altminteri n-ar fi putut să dăinuiască. Ceea ce e un non sequitur logic, de fapt. Să presupunem că Emissary a descoperit o specie cuceritoare de huni interstelari.

— Chiar de-ar fi aşa, mă îndoiesc că Ceilalţi ar sta cu mâinile-n sân, într-o situaţia ca asta. Totuşi, acceptând ideea, ei bine, eu unul aş dori să-mi alertez specia ca să ne putem pregăti de apărare.

Hancock îi adresă lui Brodersen un zâmbet palid.

— Mi-a fost singurul exemplu la îndemână. Recunosc deschis că nu e prea plauzibil.

— Atunci, serveşte-mi unul care să fie...

Guvernatoarea făcu o grimasa:

— În regulă. Dacă tot i-ai menţionat pe Ceilalţi... să zicem că nici nu există.

— Hmm? Cineva a construit maşinile T şi ne lasă să le folosim.

— Roboţi. Când primii exploratori au ajuns la maşina din Sistemul Solar, cel care le-a vorbit n-a ascuns faptul că era un robot. Ne-am clădit întregul concept despre Ceilalţi pornind exclusiv de la declaraţiile lui. Ceea ce înseamnă îngrozitor de puţin, Dan, dacă stai să te gândeşti. Să zicem că Emissary a adus probe că ne-am înşelat. Că Ceilalţi au dispărut. Sau nici n-au existat vreodată. Sau sunt în esenţă răi. Sau orice-ţi poţi imagina... Eşti un eretic înnăscut. Nimic din toate astea nu ţi se pare de neconceput, nu-i aşa?

— N-nu... Dar le găsesc extrem de improbabile. Presupunându-le însă adevărate, de dragul discuţiei, atunci ce e?

— Tu ţi-ai putea păstra mintea întreagă. Dar eşti un caz de excepţie. Ar putea-o face şi omenirea, ca întreg?

— Unde baţi?

Încă o dată, Hancock îşi înălţă capul chinuit de gânduri, pentru a-l privi pe Brodersen în ochi:

— Îţi place să citeşti istorie şi, ca întreprinzător, eşti un soi de politician pragmatic. Trebuie să-ţi spun pe litere ce-ar însemna sfărâmarea imaginii pe care ne-am format-o despre Ceilalţi?

Pipa lui Brodersen se stinsese. Şi-o aprinse din nou.

— Poate că trebuie.

— Bine, ascultă, omule...

Americanismul expresiei ei îl emoţionă în chip ciudat. Aveau aceleaşi antecedente, deşi Aurelia Hancock provenea din Midwest. Iar Joelle era născută în Pennsylvania, îşi aminti el. Unde eşti tu acum, Joelle?

— Când au descoperit ce era obiectul acela straniu, o maşină T propriu-zisă, şi au auzit ce avea să le spună robotul, poate că s-a produs cel mai mare şoc suferit vreodată de specia umană,de întregul neam omenesc. Pe Iisus sau Buddha trebuie să-i accepţi pe calea credinţei, iar credinţa se propagă încet. Aici însă apăru-se, peste noapte, dovada directă că există fiinţe superioare nouă. Nu numai în materie de ştiinţă şi tehnologie, nu,ceea ce spunea Vocea indica superioritatea lor prin ei înşişi. Îngeri, zei, orice denumire binevoieşti să le atribui. Şi aparent benigni, deşi indiferenţi. N-i s-a spus cum să ajungem de la Sol la Phoebus şi înapoi, am fost liberi să colonizăm planeta Demeter, dacă doream, restul a fost lăsat în seama noastră, inclusiv modul cum să continuăm de-aici încolo.

— Mda, sigur, o încurajă Brodersen.

— Probabil că aceasta a contribuit în mare măsură la efectul de şoc: indiferenţa. Dintr-o dată, oamenii şi-au dat seama cu certitudine că nu sunt cu nimic deosebiţi în univers. Dar, în acelaşi timp şi că au ceva la care să aspire. Nici nu-i de mirare că au răsărit milioane de culte, teorii, autoafirmări, demenţe curate. Nu-i de mirare că, după un timp, Pământul â explodat.

— M-m-m, eu n-aş pune vina pentru Tulburări în întregime pe seama revelaţiei, interveni Brodersen. Echilibrul la care se ajunsese anterior era extrem de precar. Dacă nu de altceva, cred că ideea existenţei Celorlalţi a împiedicat ca toată lumea s-o ia razna, a ajutat ca adevăratele arme distrugătoare la nivel planetar să nu fie prea mult folosite, astfel că Pământul încă mai e locuibil.

— Cum preferi, replică Hancock. Problema este că ideea a contat enorm, poate mai mult decât oricare dintre religiile tradiţionale.

Făcu un efort să continue:

— Bine. Să zicem că expediţia Emissary a aflat că e vorba de o idee falsă. După cum am sugerat, poate că Ceilalţi au murit, sau s-au mutat altundeva, sau sunt mai prejos ori mai răi decât îi credeam. Anunţă acest lucru pe nepregătite, lasă-i pe comentatorii isterici să răstoarne temeliile de sub sute de milioane de oameni, şi ce se întâmplă? Uniunea nu e îndeajuns de consolidată ca să poată supravieţui unei manii globale. Iar data viitoare, distrugerea planetară se poate foarte bine dezlănţui.

Şi, pe un ton implorator:

— Dan, înţelegi de ce trebuie să păstrăm un timp tăcerea?

Brodersen pufăi din pipă.

— Mă tem că am nevoie de detalii, răspunse el.

— Dar…

— Ai recunoscut că totul e doar o ipoteză, nu? Ei bine, nu înghit ipoteza. Dacă Ceilalţi ar fi fost nişte monştri, nu mai stăteam azi de vorbă; am fi fost nimiciţi, sau ajungeam animalele lor domestice, sau ce vrei tu. Dacă au dispărut, hmm, ia spune-mi, cum s-ar lăsa să dispară o specie capabilă să construiască maşini T? Şi nu-mi închipui nici că nu sunt mai buni decât noi, cu o asemenea tehnologie, tu nu ţi-ai îmbunătăţi propria specie, presupunând că n-a făcut-o deja evoluţia, în locul tău? Iar cât despre ideea că s-au dus in corpore să locuiască în cine ştie ce univers paralel, de ce-ar face-o, când ăsta, pe care-l avem, e încărcat cu mai multe distracţii decât poate încerca oricine, înainte să se stingă şi ultima stea?

— Nu pot afirma că vreunul dintre cazurile astea e cel valabil, spuse Hancock. Ţi-am propus doar câteva exemple.

— H-hm. Ai auzit vreodată de briciul lui Occam? M-am bărbierit şi eu cu el, din când în când.

— Să alegi cea mai simplă explicaţie a faptelor...

— Exact. Şi, în cazul de faţă, care e cea mai simplă? Eu propun ideea că Emissary s-a întors, că povestea adusă de ea ne învaţă cum să ajungem dincolo de cele două sisteme planetare pe care le avem, că anumitor politicieni de pe Pământ nu le convine posibilitatea asta şi vor s-o suprime, şi că tu, Aurie, ţi-ai primit acum ordinele de marş. Îmi imaginez că eşti de acord, în principiu, cel puţin. Aparţii Partidului Acţiunii!

Brodersen scuipase aceste ultime cuvinte ca pe un lătrat. O putea face foarte bine, aşa cum era, cu spatele lipit de zidul unei hotărâri pe care-o luase deja; şi poate că reuşea să smulgă un mic adevăr de la femeia care-i devenise duşmancă.

Se simţi totuşi descumpănit, când guvernatoarea îi răspunse pe cel mai rece ton:

— Consider asta drept o insultă, căpitane Brodersen. Dar nu contează. Dacă nu cooperezi de bunăvoie, va trebui să aplic forţa. Nu vei mai continua să vorbeşti ca până acum.

Îl izbi un fior îngheţat. Se aşteptase să încerce presiuni asupra lui, dar nu să-l sufoce.

— Ai citit vreodată Convenţia? întrebă el, cu glas scăzut. Mă refer la clauza libertăţii cuvântului.

— Dar tu, ai citit vreodată amendamentul stării de urgenţă şi legile aplicate în baza lui? replică Hancock, deşi Brodersen putea să observe că suferea.

— Mda. Şi?

— Declar stare de urgenţă. Întoarce-te peste cinci ani şi prezintă problema în instanţă.

Întinse mâna după o nouă ţigară.

— Dan, continuă ea, nefericită, am la dispoziţie copoii, cum îi numeşti tu. Până reuşim să cădem de acord asupra acestei afaceri, eşti în stare de arest!

Voia să spună că era arestat la domiciliu, cu poşta şi telefonul urmărite. Poate că fusese sinceră, promiţându-i că oamenii de la supraveghere nu-şi activau aparatele electronice de ascultare decât în momentele când el avea vizitatori. Îşi putea conduce afacerile, în condiţii normale, şi de-acasă – oricum, în ultimul timp se desfăşurau mai mult de la sine – şi putea oferi orice pretext dorea, ca de pildă un acces prelungit de ghiorăieli galopante, pentru a nu ieşi din locuinţă. Dacă, însă, ar fi spus cuiva că era consemnat la ordinele ei, Hancock ar fi declarat mijloacelor de informare că fusese reţinut pentru a-i ancheta firma ca suspectă de fraude.

Guvernatoarea se aştepta să-i poată da drumul peste o lună, două. Depindea de veştile primite de pe Pământ.

Brodersen nu-şi consumă energia zbierând.

— Eşti un adevărat guvern, Aurie, remarcă el, la privirea ei întrebătoare, îi explică: Singura definiţie logică a guvernului pe care am întâlnit-o vreodată este aceea că e organizaţia care-şi proclamă dreptul de a omorî oamenii, atunci când nu fac ce vrea ea.

Ar fi putut continua acceptând faptul că schematiza, întrucât Hancock acţiona evident spre binele unei grupări al cărei comportament propriu putea fi foarte bine ilegal, dar nu credea că merită efortul.

4

DOI POLIŢIŞTI ÎN CIVIL îl escortară politicoşi pe Brodersen de la locuinţa guvernatoarei, însoţindu-l până acasă, în maşina lui. Între timp, Demeter trecuse la catastif încă o zi, cu zece la sută mai scurtă decât cele terestre. Soarele se ascundea după Colina Nicovalei, ce se înalta albastră-cenuşie în capătul Bulevardului Pionierilor, cu domul Capitoliului strălucind auriu pe creastă. Oraşul se întindea la stânga şi la dreapta, o panoramă aerisită de locuinţe amestecate, mici fabrici, magazine, întreprinderi de servicii, majoritatea clădirilor fiind înconjurate de spaţii verzi şi flori. În spate, râul Europa strălucea lat, în drum spre Golful Apollo şi, mai departe, către Marea Hephaestiană. Malul opus era cultivat, lanuri cu grâu şi porumb de un verde viu în anotimpul acela, contrastând cu câteva pâlcuri albăstrii de mariflora şi prinde-ploaia. O lună se înălţa pe boltă, în pătrarul doi, golaşă şi pătată în mijlocul azurului fără nori. Pe sus, pluteau făpturi înaripate, firavari şi bucearoşi căutându-şi cuiburile, ciocârstele înălţându-se să vâneze în amurg. Vântul sufla răcoros, purtând miresme dinspre hinterlandurile răsăritene.

Ce frumoase sunt toate astea, îi trecu prin minte lui Brodersen în timp ce ieşea, continuând apoi cu câteva versuri ale poetului său favorit, scrise cu peste două secole în urmă:

 

Dumnezeu le-a dat tuturor pământul a-l iubi,

Dar, cum inima noastră atât de mică e,

Fiecăruia un loc rânduit i s-a dovedit Iubit mai presus de orice;

 

şi, în acelaşi timp: Nu, fir-ar să fie, nu e de-ajuns! Avem un univers întreg în care să trăim, dacă reuşim să răzbim dincolo de magnaţii puterii.

Îi reveniră în minte, vii, amintirile, Pământul văzut din spaţiu, mic, învolburat fermecător cu nori, infinit de preţios, cratere lunare sub o văpaie de stele, o auroră marţiană, roşie, roşie, roşie peste nisipuri, bolovani şi culori, grandioasa privelişte a multiplu-vărgatului Jupiter, prima oară când îl zărise pe Phoebus, de-a curmezişul unor noi constelaţii. Ce altceva mai văzuse Joelle? Ce altceva putea el să mai vadă?

— Frumoasă vreme, spuse unul dintre ofiţeri. Se pare că anul ăsta furtunile de vară nu vor începe înainte de Hektos sau Hebdomos.

— Mda, răspunse maşinal Brodersen. Observă, în treacăt, că tinerii de alături erau născuţi pe Demeter. Foloseau în mod automat calendarul demetrian. Puţini dintre atomii fiinţelor lor proveneau de pe Pământ. Ce părere aveau, în sinea lor, despre perspectiva ca omenirea să cucerească libertatea cosmosului? Fără îndoială, afirmau că era o idee măreaţă... până când vreun neocolectivist le trântea o estimaţie a costurilor sociale. Şi atunci? Se abţinu să întrebe.

În schimb, coti spre suburbia Eglise de St. Michel. (În Eopolis, traficul nu era atât de dens încet să fie obligatorie folosirea piloţilor automaţi.) Drumul Muntelui Ascuns se întindea auriu în asfinţit, împânzit de case şi grădini despărţite larg, cu pajişti şi dumbrăvi indigene între ele. Propria-i locuinţă era concepută pentru acel climat, un bungalow în stil hawaiian, pe o jumătate de hectar de gazon cu lodix şi flori pământene.

— Cum plănuiţi să vă întoarceţi, băieţi? întrebă el, oprind maşina în carport.

— Vom sta pe-aici până ne vine schimbul, sosi răspunsul.

— Aha! Vreţi să intraţi la o cafea?

— Mai bine nu, domnule. Dar vă mulţumim oricum.

Brodersen rânji văzând jena pasagerilor, care-i mai risipi cât de cât furia, şi cobori. Cei doi părăsiră incinta proprietăţii,dispărând după un gard viu, înalt, de davisia, fără îndoială pentru a-şi ocupa posturile de supraveghere atât spre intrarea din faţă, cât şi spre cea din spate.

După ce-şi salută cu o mângâiere ciobănescul german, intră în casă. Camera de zi era prelungă şi înaltă, lambrisată asemenea biroului unde tocmai fusese, cu un şemineu arhaic de piatră pe care îl clădise cu mâinile lui, vizavi de fereastra largă, cu vedere spre curtea interioară. Încăperea era plină de miresmele florilor aduse înăuntru de soţia lui. Dăduse drumul la muzică, un Sibelius drag ei, însă cu volum scăzut, ascultând aşezată într-un fotoliu, cu pisica în poală şi studiind un raport ingineresc. (La scurt timp după ce o angajase, Brodersen descoperise că tindea spre avansare rapidă, după ce se căsătoriseră, şi-o făcuse partener cu drepturi depline. În zilele acelea, Elisabet Leino îşi ocupa o mare parte din timp cu probleme străine de Chehalis Enterprises – civice, teatrale, horticole, fără a-i pune la socoteală şi pe cei doi copii energici – însă compania tot n-ar fi putut funcţiona bine fără ea.)

— Bună, îl întâmpină Lis şi lăsă hârtiile jos, ridicându-se, gata să-l sărute. Era o femeie slabă, cu pielea ca de fildeş, păr şaten, voce răguşită, îmbrăcată în acea zi cu o rochie suficient de scurtă pentru a-i pune în valoare picioarele; trăsăturile ei ascuţite, aproape clasice, îşi pierdură imediat expresia de bucurie. Ce-i cu mutra asta la reflux? A mers prost, nu?

— Vreau o bere, mârâi Brodersen, săltând o sticlă din dulăpiorul răcitor aflat în spatele unui băruleţ, apoi îşi reaminti de bunele maniere. Ăă, vrei şi tu una?

Lis se apropie pentru a-l îmbrăţişa uşurel.

— Aştept ora cocteilului. Ce s-a întâmplat, iubitule?

— O droaie, şi nimic bun.

Îşi umplu o halbă argintie dintr-un set pe care îl adusese cu prilejul ultimei călătorii pe Pământ, lua-le-ar dracu’ de taxe pe bagaje, pentru a-şi sărbători a noua aniversare a căsniciei, în acel an demetrian. Senzaţia ei în pumn şi aciditatea rece din gură îl calmau.

Soţia sa îl studie:

— Te-ai şi hotărât ce să faci.

— La asta lucrez. Şi tu eşti implicată, bineînţeles, în calitate de consultant-şef.

— Atunci, spune-mi, îl luă ea de mână, conducându-l spre canapea.

O lăsă să se aşeze, în timp ce el continuă să se plimbe prin încăpere, vorbind, luând câte o înghiţitură de lichid printre fragmentele mai dure. În final, rezumă:

— Mie mi se pare evident. O gaşcă de tipi antistelari au format o cabală. Trebuie să aibă membri prin mai multe guverne naţionale, plus, neîndoielnic, în Consiliul Uniunii, în birocraţie şi în corpul spaţial. E foarte probabil să fi luat mult mai în serios decât au dat de înţeles ideea că Emissary se putea înapoia mai devreme decât fusese prevăzut, aşa că au stat oarecum pregătiţi. Deci, nava e sechestrată, în timp ce ei decid ce măsuri să ia. Între timp, eu am făcut prea mult zgomot. Aşa că Hancock a primit ordin să-mi pună botniţa. Mă îndoiesc că a făcut vreodată parte din vreo conspiraţie, dar este loială Partidului Acţiunii, în general, şi sponsorilor ei politici, în particular. Dacă ei îi spun că e datoare să impună tăcerea, o acceptă fără a pune întrebări incomode.

Ridică din umeri:

— Cred c-ar trebui să-i mulţumesc că nu e genul care ia măsuri mai dure decât cele pe care le-a luat ea.

Lis păstră un moment de tăcere, în penumbra crepusculului, înainte de a murmura:

— Presupun că nu există nici o şansă ca ei să aibă dreptate?

— Tu ce părere ai?

— O, am mai bătut de multe ori cărările astea şi ştii că sunt de acord cu tine. Mă întrebam numai. Detestăm gândul de a ne imagina corupţia atingând cele mai înalte niveluri ale Uniunii –ale Uniunii! – nu-i aşa?... Ce planuri ai?

Brodersen se opri, privind-o, şi spuse:

— Ce pot face, în afară de a fi băiat cuminte? Iar tu, să fii fetiţă cuminte. Hancock a înţeles că-ţi voi spune cum stau lucrurile, dar m-a prevenit că intri şi tu la răcoare dacă vorbeşti. Vom lăsa să se creadă că sunt... „indispus” săptămâni de-a rândul, nu e credibil... Că m-am făcut pustnic pentru a elabora o nouă idee de afaceri, care trebuie să rămână secretă până va fi gata. Preiei tu funcţia în locul meu.

— Cum? exclamă ea, uluită. Tu, Dan, să te laşi călcat aşa în picioare?!

Clătinând din cap, Brodersen duse un deget la buze:

— Avem de ales? Aş fi putut s-o păţesc şi mai rău decât să-mi iau o vacanţă forţată. Poate voi citi unele din cărţile alea pe care mi le tot recomanzi. Acum ascultă, iubito, sunt obosit şi enervat şi nu-ţi voi aprecia cina dacă mai întâi nu mă destind. Bine?

Privirea femeii deveni complice.

— Bine, răspunse ea.

Prin urmare, o vreme şi-au văzut de ocupaţiile familiale. După încă o bere, Brodersen a luat copiii în camera de joacă, pentru jumătatea de oră şi ceva în compania tăticului, care le aparţinea de drept. Mike, mergând pe trei ani (doi, după calendarul terestru), fu bucuros să tropăie râzând, să fie săltat pe genunchi şi să acompanieze fără cuvinte câteva cântece. Intona melodiile mai corect decât tatăl său, deşi asta nu însemna mare lucru. Barbara, la cei şapte ani, îi ceru la rându-i să-i deseneze ceva şi să-i spună ultimele întâmplări din saga orozaurului Picior-întors. (În copilăria lui Dan, Căpitanul General John îi povestise despre ursul Picior-întors, dar asta se întâmpla pe Pământ.) Termină destul de brusc actuala aventură, cu o revenire sigură la Castelul Queets.

Fetiţa îi simţi graba.

— Iară te duci? îl întrebă.

— Nu-s sigur, iubito. Răspunsul se frământa înlăuntrul lui. S-ar putea să trebuiască, totuşi. Cât de caldă o simţea, aşezată între mâinile lui...

— Pentru mult timp?

— Sper, cu siguranţă, că nu. Ştii că trebuie să merg uneori în călătorii ca să fac rost de bani. Ei bine, dacă aşa va fi, am să mă-ntorc cât pot de repede, cu braţele încărcate de daruri şi o mulţime de poveşti noi.

Şi, îmbrăţişând-o:

— Ai s-o ajuţi pe mama la fel ca data trecută, da? Bravo, fetişcana lui tăticu!

Barbara îşi aruncă braţele pe după gâtul lui.

Bănuia că spionii, care puteau recurge la interceptări în pofida promisiunii lui Hancock, n-ar fi dat nici o importanţă unui asemenea schimb de replici. Cu toate acestea, după ce copiii se întoarseră în camera lor şi el se aşezase să bea un pahar cu Lis, remarcă, prudent:

— În legătură cu consemnarea mea la domiciliu, mă întreb dacă n-am putea pleca într-o vizită la Chinook. Sunt câteva lucruri de care trebuie să mă ocup personal. Până şi Barbara şi-a putut da seama că eram nerăbdător. Pot trimite doi dintre gardienii lor afurisiţi să se asigure că nu scap vreo vorbă.

— Mă rog, poţi încerca, răspunse Lis.

— Peste câteva zile, însă, când se vor mai fi liniştit spiritele.

La fel de conştientă de dispoziţia lui, ca şi fetiţa, Lis schimbă subiectul. Aveau întotdeauna destule despre care să vorbească. Afacerile erau de o diversitate nesfârşită. Chehalis deţinea majoritatea navelor spaţiale din Sistemul Phoebian şi-şi desfăşura cele mai multe activităţi în afara planetei Demeter, pe cont propriu sau pe bază de contract, transporturi, prospecţii, minerit, fabricaţie, explorări, cercetare pură. Acest lucru o implica inevitabil în sectoare vaste ale economiei şi politicii coloniale, şi în relaţii tot mai extinse cu Pământul. În afară de asta, fără a avea ambiţii pentru funcţiile publice, pe amândoi îi interesau îndeaproape problemele sociale, călătoreau împreună pe mare sau prin sălbăticie, schiau, făceau patinaj artistic, jucau tenis, şah slapdash şi pocher machiavelic, lucrau în casă şi prin curte, se plimbau adeseori admirând stelele şi întrebându-se ce se găsea dincolo de ele. În seara aceea, se adânciră în nişte descoperiri recente, despre o relaţie ciudată între hipersauroizii dominanţi şi theroizii primitivi de pe litoralul Golfului Ionian, aproape uitând de necazuri. După aceea, copiii îi ajutară să aibă o cină plăcută.

Dar, când soţul şi soţia rămaseră singuri, Brodersen spuse:

— Mă simt cam neliniştit. Cred c-am să trebăluiesc cu recorderul ăla de monofilm. Vii să m-ajuţi şi tu?

Asemenea planuri nu se numărau printre hobby-urile lui Lis, dar înţelese aluzia şi răspunse:

— Sigur.

Au intrat în atelierul lui Dan. Într-o jumătate de oră, termină de montat aparatul pe care-l dorea, dintr-o bogată rezervă de piese de schimb, şi îl activă. Un ţiuit se răspândi în camera plină de materiale. Brodersen ţâţâi din limbă.

— Vai de mine! Ce ineficient!

— Asta-i ca să ne acopere glasurile? se interesă ea.

Îşi dăduse seama ce anume îl îngrijorase. La ferma părinţilor ei din regiunea Trollberg, oamenii vorbeau irlandeza, iar Brodersen învăţase câteva limbi în plus, în anii în care bătuse drumurile Pământului. Dar singurele pe care le aveau în comun erau engleza – limba lor de toate zilele – şi spaniola, ambele fiind cunoscute de orice detectiv.

— Nu, îi explică Brodersen. Metoda sonică n-ar merge, cel puţin nu fără o mulţime de echipamente sofisticate de heterodinare. Ăsta nu-i decât un generator de zgomot radio pe bandă lată, de mare putere, care ar trebui să bruieze comunicaţiile electronice pe-o rază de vreo două sute de metri, părând accidental. Presupun că adversarul ne-a implantat microfoane în pereţi, ca să capteze convorbirile din casă şi să le transmită unui receptor. E foarte simplu. Chestiile alea sunt mici. Le-ai putea plasa în tufişuri cu praştia.

O cuprinse groaza.

— Chiar crezi că Aurie Hancock ar ordona aşa ceva, sau că poliţia s-ar supune? Se zice că pe Demeter avem o societate liberă.

— Se zice. De fapt, e un sistem de societăţi, după cum ştii, şi multe dintre ţările-mamă nu-s tocmai liberale. Dacă aş fi guvernator, mi-aş păstra sub arme câţiva oameni al căror trecut nu se distinge prin scrupulozitate faţă de drepturile omului. Aş putea avea nevoie de ei într-o bună zi, ca să tratez cu delincvenţii care găsesc pe planeta asta un teren fertil de vânătoare.

Se săltă pe bancul de lucru, cu picioarele balansându-i-se.

— Oricum, Lis, nu cred că suntem interceptaţi, o presupun doar. Problema asta e prea gravă ca să fim optimişti. Mâine, îl chemi pe Mamoru Saigo să vină cu un detector şi să caute dispozitive de spionaj. Dacă găseşte vreunele, hm, aş propune să le distrugi, dar mai întâi spune în microfon un mesaj răspicat că, dacă se mai întâmplă, te duci şi la tribunal, şi la presă. Lis rămase tăcută în mijlocul uneltelor, scrutându-l cu privirea. Fereastra din spatele ei era închisă, cu storul tras, dar prin ea pătrundea un curent slab, ca o sugestie a întunericului de afară.

— Deci tu n-ai să fii aici, înţelese femeia.

Brodersen scotoci după pipă şi tutun.

— Mă tem că nu, iubito. Nu-i putem lăsa pe ticăloşii ăştia să ne bage pumnu-n gură, nu? Pe Iuda preotul, tot viitorul călătoriilor spaţiale omeneşti! În plus – ai uitat? – şeful de echipaj al lui Emissary e Carlos Rueda Suárez, prietenul meu, vărul lui Toni. N-am scris încă familiei.

— Şi Joelle Ky, dacă e în viaţă, adăugă calmă Lis.

Brodersen tresari la vederea suferinţei de pe faţa ei.

— Mda, mă rog, tot o veche prietenă.

— Mai mult decât o prietenă, ridică Lis palma. Nu, nu te osteni să te prefaci. N-am obiectat niciodată faţă de micile tale nebuneli, nu? Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu pe Joelle. Trebuie să fie foarte deosebită, ca să însemne atât de mult pentru tine. Niciodată nu mi-ai pomenit-o atât de nepăsător pe cât îţi închipuiai.

— Ai câştigat, replică el, aprig la chip. Nu că ar fi fost ceva romantic între noi, înţelege. E prea... stranie pentru aşa ceva. Dar... Oricum, principalul e că nu văd cum ar putea cabala să-i dea drumul lui Emissary. Publicitatea le-ar distruge toate idealurile, iar de carierele lor politice s-ar alege praful. În acelaşi timp, e periculos să ţii prizonieri. S-ar putea să hotărască un masacru.

— Dacă sunt atât de ticăloşi. Dacă există o cabală...

Brodersen dădu din cap:

— E un risc pe care mi-l asum, acela că mă înşel.

— La fel ca toate riscurile vieţii tale, Dan.

— Nu-s prea proaste. Ţin la pielea mea. E singura pe care o am.

— Şi ce vrei să faci, de fapt?

— Să mă duc pe Pământ. Să cercetez. Să acţionez. În primul rând, cred, să alertez familia Rueda. Ei vor fi auzit cel mult nişte zvonuri vagi. Nu le-am scris direct, cum ştii, fiindcă nu eram atât de sigur pe ce ştiam, iar apoi, când am fost sigur, i-am cerut cu încredere lui Aurie să se intereseze mai serios, pentru ca azi să-mi arunce porcăria asta în cap. Sunt toate şansele să ne fie interceptată şi corespondenţa, ba chiar blocată, dacă va conţine ceva neconvenabil. Nu cunosc pe nimeni pe Demeter care să poată transmite vestea mai departe, nimeni de-aici nu se descurcă bine pe Pământ, nici nu are acolo relaţiile pe care le am eu. Nu, trebuie să ajung personal la Lima şi să vorbesc cu Seniorul.

— Cum?

Brodersen se întrerupse din umplutul pipei, pentru a-i adresa un rânjet strâmb:

— Lis, numai pentru întrebarea asta simplă şi practică, la ora asta din noapte, aş fi în stare să mă îndrăgostesc de tine.

De mult n-o mai văzuse roşind şi lăsând ochii în jos. Îl strânse de coapsă.

— Suntem parteneri, ai uitat? şopti ea.

— N-am de gând să uit.

Îşi lăsă jos pipa pentru a pune o mână peste a ei:

— În regulă, n-avem timp cu grămada, aşa că ar fi mai bine să conspirăm în continuare. Încă n-am un plan exact. În primul rând, bănuiesc că e necesar să ajung departe de-aici, unde nu pot fi găsit. Şi cât mai repede. Dacă timp de două-trei zile nu mă văd şi nu m-aud, cred că Aurie va fi convinsă că stau bosumflat în bârlogul meu. După aceea însă, ar părea ciudat că nu dau măcar câte un telefon ocazional. Aşa că o şterg la noapte.

Lis nu ceru detalii. Nimeni, în afară de ei doi, nu ştia despre tunel. Cu câţiva ani în urmă, Brodersen închiriase un săpător, pentru a adăuga un beci de vinuri lângă adăpostul contra furtunilor. Cât timp îl avusese, excavase o galerie până în mijlocul pădurii de la nord de pământurile lor, fortificând-o cu calcar pulverizat. Se întâmplase în timpul înverşunatei dispute de pe Pământ şi din jurul acestuia cu privire la drepturile de jurisdicţie şi proprietate printre asteroizi, când o vreme păruse că Liga Iliadică avea să ceară secesiunea. Dacă acea federaţie de colonii orbitale şi lunare ieşea din Uniune – iar Uniunea, probabil, recurgea la arme pentru a o aduce înapoi – numai Dumnezeu ştia ce s-ar fi putut întâmpla, pe Pământ ca şi pe Demeter. Criza se rezolvase printr-un compromis nesatisfăcător, dar Brodersen continua să-şi reproşeze că până atunci nu asigurase casa cu o ieşire secretă. Văzuse atâtea dezastre, majoritatea datorate guvernelor, încât ar fi trebuit să-şi fi luat din capul locului această măsură de siguranţă.

Din pădure, putea merge pe jos cinci kilometri până la o staţie izolată de aerobuz, de unde avea să zboare până într-un oraş îndepărtat, iar acolo să închirieze o maşină. Îşi pregătise câteva identităţi false, cu tot cu credite bancare excelente, ca să-şi apere viaţa privată când el şi ai lui călătoreau. În balta care era Demeter, cu o populaţie de nici trei milioane, ar fi devenit un broscoi mai mare decât i-ar fi plăcut.

— Şi pe urmă? întrebă Lis.

— Să ne gândim, spuse el aprinzând tutunul şi trăgând fumul în piept. Evident, voi avea nevoie de un mijloc de transport până la Sol, mijloc care să-mi folosească şi după ce ajung acolo. Chinook – care altul? – cu echipajul pe care-l poate duce, proviziile de la bord şi naveta auxiliară. În plus, Williwaw e practic concepută pentru misiuni ca răpirea pe neştiute din orice loc m-aş afla pe planeta asta.

— Şi cum speri să treci cu Chinook prin poartă, pe lângă navele de supraveghere?

Brodersen chicoti. Perspectiva de a acţiona, în loc de a se acţiona asupra lui, îl înveselea enorm. Nu că s-ar fi bucurat de respectiva încurcătură. Totuşi, în ultimii ani, zilele deveniseră prea previzibile pentru gusturile lui.

— Găsim noi o soluţie. Dacă nu te poţi ocupa de negocieri, draga mea, mai bine să ne prezentăm amândoi la clinica de gerontologie. La o adică... hm... În fine, Aventureros (compania înrudită cu Chehalis) poate cu siguranţă să folosească o altă navă mare de marfă în Sistemul Solar, şi acum, când Chinook nu mai are perspectiva de a porni spre stele, ei bine, am putea foarte bine s-o închiriem acolo în sistem charter.

Pocni din degete.

— Hei, da, asta i-ar oferi motivul oficial perfect de a contacta familia Rueda.

Aplecându-se, continuă serios:

— Da, să contăm pe asta. Mâine le telefonezi oamenilor din echipaj. Le vorbeşti despre o posibilă călătorie spre Sol, cu preaviz scurt, şi-i inviţi aici la o consfătuire. Hancock mi-a spus foarte clar că vom fi interceptaţi ori de câte ori avem vizitatori, iar un bruiaj în acel timp ar fi prea suspect. Dar poţi pregăti rezumate scrise pe care să le predai oamenilor, toate discuţiile serioase se pot desfăşura în scris, câtă vreme vorbiţi despre lucruri inofensive pe care le puteţi avea scrise tot dinainte. Am ales doar oameni isteţi, prind repede. Vor da un spectacol convingător.

Lis se încruntă:

— Vor accepta o aventură atât de riscantă ca pe ceva necesar?

— Ei, unii ar putea fi prea conştiincioşi faţă de lege, sau mai ştiu eu ce. Totuşi, sunt convins că dacă mă refuză, îmi vor fi totuşi destul de loiali ca să n-o ia la goană trăncănind încolo şi-ncoace. Nu i-am ales în echipajul meu, pentru o posibilă călătorie spre noi planete, fără a fi ajuns să-i cunosc pe toţi cât mai bine.

— Chiar şi aşa, Aurelia nu-i o tâmpită. Dacă află că Chinook e pe punctul să plece, s-ar putea să-i trântească o consemnare, sub ce pretext i-o trece prin minte, numai ca să se asigure.

— E neapărată nevoie să ştie? De obicei, biroul Guvernatorului General nu ţine evidenţa sosirilor şi plecărilor de nave spaţiale. Sunt aproape sigur că vei putea ajunge la un aranjament.

Brodersen ezită, înainte de a adăuga:

— Mda, cu timpul, se va convinge că mi-am luat tălpăşiţa şi e foarte probabil să speculeze că m-am strecurat la bord. Mă tem că te aşteaptă nişte hărţuieli îngrozitoare.

— Mă pricep să răspund cu aceeaşi monedă, îl asigură ea.

Brodersen zâmbi:

— Mie-mi spui? Nu văd cum ţi-ar putea face necazuri serioase, fără a se trăda, ceea ce nu trebuie să facă. Ce dovadă legală ar avea în afară de faptul că, probabil, ţi-ai ajutat soţul să scape de o supraveghere cu o legalitate dubioasă? Şi dacă povestea asta ajunge în instanţă, mamă!

— Ar putea născoci ceva mai râu, spuse Lis. Deşi, nu cred c-ar vrea. Nu are fire de comisar. Dar s-ar putea să i se ordone.

— Avocaţii noştri pot tărăgăna luni de zile orice caz juridic, îi aminti el. Până atunci, ar trebui să reuşesc să fac ţăndări toată împuţiciunea asta.

Se încruntă:

— Desigur, dacă dau greş...

— Nu-ţi face griji pentru mine, îl întrerupse Lis. Ştii c-am să mă descurc.

Râmase din nou tăcută, stând în picioare lângă soţul ei.

— Mi-e teamă pentru tine, spuse ea într-un târziu.

— Să nu-ţi fie...

Brodersen îşi mută pipa în mâna cealaltă şi o cuprinse pe Lis pe după umeri.

— Ei, dacă eşti atât de hotărât să pleci, hai să plănuim totul cu grijă. Pentru început, cum ţinem legătura?

— Prin Abner Croft, propuse el.

Aceasta era una dintre identităţile lui fictive. Abner Croft avea o cabană lângă Lacul Artemis, la o sută de kilometri distanţă. Telefonul lui poseda mai mult decât un simplu codificator. Era înzestrat cu un dispozitiv militar de care Brodersen aflase într-o călătorie pe Pământ şi pe care îl reconstituise pentru sine însuşi, ca măsură de precauţie suplimentară în timpul crizei iliadice. Interceptarea liniei ar fi înregistrat o banală conversaţie imprimată dinainte. El şi Lis se distraseră plăsmuind câteva asemenea discuţii, folosind travestiuri şi voci modificate prin voder. Putea intra în circuit prin orice terţ instrument, cerând un apel de teleconferinţă; maşinii de comutare puţin îi păsa.

— M-hm, făcu Lis. Şi unde crezi că vei fi de fapt?

— În Podişuri. Zona logică, nu?

Femeia tăcu o clipă.

— Cu Caitlín?

Dezarmat de gravitatea ei, Brodersen se eschivă:

— Păi, pe-acolo e şi ea în perioada asta a anului. Toţi localnicii vor şti unde s-o găsească şi cred că e foarte firesc ca un vizitator din afară să vrea să-i asculte câteva cântece. Şi cine m-ar putea ascunde mai bine sau ar putea spune ce înseamnă un rendez-vous sigur prin părţile alea, sau... sau ce-o mai fi?

Pufni zgomotos. Lis îl atinse iarăşi, dar acum nu-i mai dădu drumul.

— Iartă-mă că te-am întrebat, spuse ea încet. Nu protestez. Ai dreptate, e persoana cea mai potrivită să ne ajute. Dar, înţelegi... nu, nu sunt geloasă, s-ar putea însă ca după noaptea asta să nu te mai văd niciodată, iar ea înseamnă pentru tine mult mai mult decât Joelle, nu?

— Of, iubito! Îşi puse pipa deoparte, pentru a luneca de pe banc şi a o îmbrăţişa.

Cu capul pe pieptul său şi degetele apăsându-i puternic spatele, Lis lăsă cuvintele să i se rostogolească pe gură, deşi le păstră blânde.

— Dan, dragul meu, înţelege-mă. Ştiu că mă iubeşti. Şi eu, după ce mi s-a destrămat căsnicia aia nenorocită, când te-am cunoscut... Tot ce-ai fost şi-ai făcut arată că mă iubeşti. Dar tu, cu prima ta soţie, niciodată n-ai fost mai fericit decât atunci când ai avut-o pe Antonia, nu?

— Aşa e, mărturisi el, cu glasul îngroşat. Numai când mi-ai dăruit tu...

— Taci. Ţi-am spus clar că nu mă supăr – nu atât încât să conteze – dacă din când în când calci şi tu pe de lături. Întâlneşti o mulţime de oameni feluriţi, eu de obicei nu te însoţesc în călătoriile de afaceri pe Pământ, iar tu eşti un taur atrăgător, nu ţi-am spus-o niciodată? Nu, taci, iubitule, lasă-mă să termin! Nu-mi fac griji cu Joelle. Din puţinul pe care mi l-ai spus, are ea un anume farmec – e holothetă, şi... Dar n-ai inventat niciodată scuze ca să te întorci la ea. Cu Caitlín însă...

— Nici cu ea..., încercă el.

— Mi-ai spus că a fost doar o prietenă şi o tovarăşă ocazională de joacă. Mă rog, nu mi-ai mai spus asta, deschis, despre nimeni. În felul tău, eşti o persoană rezervată, Dan. Totuşi, am ajuns să te cunosc. V-am privit pe amândoi, când ea venea în vizită. Caitlín seamănă puţin cu Toni, nu?

Drept răspuns, Brodersen nu putu decât s-o cuprindă şi mai strâns.

— Ai spus că nu e nevoie să fiu nici eu monogamă, izbucni Lis. Şi poate nici n-am să fiu, întotdeauna.

Îşi înghiţi un chicotit.

— Ce mai pereche de anacronisme suntem, că ştim până şi ce înseamnă „monogamie”!... Dar, de când ne-am căsătorit, Dan, nimeni n-a meritat osteneala. Şi nimeni nu va merita, cât timp tu vei fi plecat în călătoria asta, din care nu ştiu dacă te mai întorci.

— Am să mă-ntorc, jură el. Mă întorc, la tine.

— Îţi vei da toată silinţa, sigur. Adică, o silinţă ca toţi dracii! Ridică faţa spre a lui. Brodersen îi văzu lacrimile, le simţi, le gustă.

— Iartă-mă, continuă Lis. N-ar fi trebuit să amintesc de Caitlín. Decât ca să... Îi transmiţi toată dragostea mea, te rog.

— Am... am spus adineaori, întrebarea ta practică mi-a amintit ce fel de om eşti, se bâlbâi el. Şi-acum, ăă, asta... Eşti, incredibil de bună, scurt pe doi!

Lis se desprinse, făcu un pas înapoi, îşi petrecu mâinile peste coastele lui, până la şolduri, şi spuse din adâncul gâtlejului:

— Mulţumesc, amice. Acum, ascultă, va fi o noapte scurtă – tu trebuie să prinzi aerobuzul la o oră când pasagerii sunt somnoroşi – şi mai avem încă multe de complotat. Mai întâi, însă... m-m-m-m?

În sufletul lui Brodersen se înteţi un val de căldură.

— M-m-m-m, i-o întoarse el.