19

CÂND DIRECTIVA ajunse la Chinook, primul răspuns al căpitanului a constat într-o comandă proprie:

— Stop motoarele, pauză cinci minute.

O sirenă intona un semnal. Membrii echipajului se grăbiră să asigure obiectele nefixate şi să-şi găsească ei înşişi puncte de sprijin. Intre timp, forţa de propulsie scăzu constant, până când se instală imponderabilitatea, fără să mai rămână altă acceleraţie decât gravitaţia soarelui, micşorat de distanţă, spre care se îndreptau.

Caitlín ieşi ca o săgeată din apartamentul lor comun, intrând în cabinetul unde se afla Brodersen. Ajunsese să stăpânească rapid şi cu încântare mişcările prin imponderabilitate. Complicaţiile nu-i puteau risipi complet, de pe faţă şi din trup, bucuria zborului. Silueta ei zveltă, îmbrăcată în salopetă, o zbughi pe uşa despărţitoare, ricoşă din două cloasonuri succesive, împingând cu o mână şi un picior, ajunse la birou, apucă o bară de prindere de pe margine, frână cu un efort care-i urcă tot sângele în obraji, făcându-i şuviţele de culoarea bronzului să se rostogolească împrejurul acestora, şi se întinse, plutind, să depună o sărutare pe gura bărbatului.

— Hei, ia stai, uşurel, o opri el; trupul său masiv stătea prins de scaun cu centura. Avem de luat o decizie, două, trei, şi asta, cât mai repede.

Caitlín deveni grav:

— Ce te-a făcut să te legi aici?

— Apelul ăla de la Stef, răspunse el, fără rost. Nostromul de cart în centrul de comandă primise mesajul şi îl anunţase pe Brodersen prin firul privat.

— Ai tunete pe frunte. Ce se întâmplă, viaţa mea?

— Vei auzi o dată cu ceilalţi...

Braţul lui o dădu la o parte, aproape desprinzând-o, în timp ce întindea mâna spre butonul intercomului.

Caitlín se enervă. Întinse mâna să-l îmbrâncească şi ea:

— Mă împingi pe mine ca pe o mortăciune?

— La dracu’, replică Brodersen, în parte răstit, în parte rugător, s-ar putea să fie nevoie să ajungem la Roată, şi cu fiecare secundă suntem tot mai aproape de a trece pe lângă ea.

Contrariată, Caitlín nu-şi pierdu vremea cu scuze, ci doar îl mângâie cu degetele pe cap.

— Căpitanul către echipaj, începu Brodersen. Atenţiune! Am primit o veste de pe Pământ, transmisie la mare distanţă, şi probabil că au avut multă bătaie de cap ca să ne localizeze şi să ne identifice. Are antetul guvernului. Suntem chemaţi înapoi pe Demeter, sub, citez, „acuzaţii grave de conspiraţie împotriva ordinii şi a siguranţei publice”. Trebuie să pornim direct spre maşina T. Nu, nu tocmai direct. Precizează ei parametrii de zbor. Nu vom ajunge în apropierea nici unui loc de unde să ne putem face anunţul, cu echipamentul outercom pe care-l avem. În plus, ni se interzice să vorbim cu oricine, în afara unei nave oficiale care ne va contacta. Suntem avertizaţi că navele de supraveghere au primit misiunea de a aplica directiva cu, citez, „cele mai stricte mijloace adecvate”. Înscrisul e semnat de Ira Quick, ministru Unional al C & D, şi, invocă nici mai mult, nici mai puţin, chiar prerogative complete de urgenţă.

Îşi trase răsuflarea.

— Pe scurt, fraţi şi surori, duşmanul a intrat în joc, mai repede decât mă temusem, şi suntem abonaţi la aceeaşi uitare în care a căzut Emissary, sau chiar mai rău. Ce propuneţi să facem?

— Iisuse, Maria şi Iosif! izbucni Caitlín înainte de a se stabiliza, încleştându-şi de bară degetele albite şi privindu-l cu ochi deveniţi duri ca pietrele de smarald.

Din intercom răsună un tumult de glasuri.

— Linişte! strigă Brodersen.

După ce tăcură, reluă:

— Fie ne supunem ca nişte buni contribuabili, fie ripostăm într-un fel sau altul. Dar riposta va trebui să înceapă imediat, cred. De-asta am oprit motoarele. Ceea ce nu ne lasă prea mult timp. Gândiţi rapid, băieţi!

— Ar trebui să ne întrunim, să nu fim numai nişte voci unii pentru ceilalţi, protestă Caitlín.

— Mda, dar ţi-am spus, viteza noastră spre soare...

— N-am putea s-o reducem parţial şi să cârmim spre Roata aia a infamiei? Dacă până la urmă ne hotărâm să fim cuminţi, atunci cei de pe Pământ nu vor şti ce-am făcut înainte, nu?

— Pe Dumnezeul meu, s-ar putea să ai dreptate. Staţi aşa, toată lumea.

Brodersen începu să se tragă de bărbie, gândind cu voce tare:

— Ia să vedem... tăiem vectorul actual şi aplicăm unul de întâlnire... mda, aş estima că putem manevra două, trei ore, înainte ca radarele aflate la distanţă de noi să poată percepe diferenţa... viteză de semnal finită, eroare probabilă mare... şi-n plus, direcţia în care trebuie s-o luăm se află în general cam într-acolo... Da!

Bătu cu palma în tăblia biroului, cu o bufnitură ca de pistol şi un recul violent al trupului înhămat.

— Pariez fudulia mea stângă pe fecioria ta, Pegeen, că putem lua un curs direct spre Roată, fără ca nimeni de acolo, aflat mai aproape de orbita lui Marte, să-şi dea seama că nu ne-am înscris pe traiectoria dorită de ei.

Tonul său se apropie de tăria unui muget:

— Stef şi Phil! Începeţi frânarea. Juma’ de g. Aşa, nu ne angajăm iremediabil, timp de vreo două ore.

— N-ar fi mai bine să transmitem imediat un mesaj spre Pământ, spunându-le că executăm ordinul? întrebă Zarubaev.

— Sigur, sigur, aprobă Brodersen. Ordinul precizează forma răspunsului. Nimic altceva decât numărul unu-zero-unu, adresat unei anume oficialităţi din Comisia Astro, dar fără să ne identificam în nici un fel. S-au afundat adânc de tot în secretomanie, nu? În regulă, Stef, trimite-l prin laser. Su, pricepi despre ce e vorba? Înainte de a putea face planuri, avem nevoie de mai multe fapte. Cuplează-te şi calculează dacă putem ajunge la Roată cât timp dăm impresia, văzuţi din interiorul Sistemului, că doar cotim spre traiectoria stabilită. Mai exact spus, cât timp putem fi ocultaţi rezonabil de ea? Pune la socoteală toate staţiile care ne pot repera, dar nu uita să socoteşti cât de mult poate fi mărit discul Roţii de scutul antiradioactiv. Poţi?

— Numai cu aphoximaţie.

Răspunsul lui Granville era mai rece decât s-ar fi aşteptat oricine n-o cunoştea bine.

— Făhă gahanţii.

— Drace, tot ce facem în universul ăsta e să tragem la sorţi. De cât timp ai nevoie?

— Jumătate de ohă, poate mai mult, ca să caut datele.

— Bine. Dacă-mi dai un răspuns pozitiv, începem propulsia în direcţia pe care o consideri optimă pentru a ajunge la Roată pe neobservate. Apoi, ne întâlnim în sala comună şi ne luăm la bătaie. Eu propun o operaţiune de salvare a oamenilor de pe Emissary. Voi s-ar putea să vă opuneţi, se adresă Brodersen echipajului în general. Cât aşteptaţi, pregătiţi-vă argumentele. Judecaţi bine. Rugaţi-vă pentru călăuzire, dacă aşa aveţi obiceiul... dar gândiţi!

Mai târziu, repetă în minte tot ce spuseseră, nu cuvintele propriu-zise, care erau împrăştiate în frânturi, rostite din gură-n gură, dezorganizate aşa cum sunt întotdeauna cuvintele când mai mulţi oameni încearcă să raţioneze toţi la un loc, ci un fel de sinopsis, o încercare de a reuni diversele puncte de vedere după încheierea şedinţei.

Serghei Zarubaev, glacial de practic:

— Ce posibilitate şi-a lăsat sie-şi cabala, în afară de a ne omorî?

Stefan Dozsa, aspru, bătându-se cu pumnul în genunchi:

— Şi vor rămâne partid de guvernământ. Pot foarte bine să devină partidul de guvernământ. Aşa ajungem de la despotism la tiranie.

Philip Weisenberg, tremurând de o emoţie pe care rareori şi-o arăta:

— Asta pare să fie prima noastră şansă, prima şansă a omului, de a-i găsi pe Ceilalţi. O lăsăm să fie şi ultima?

Martti Leino, furios:

— Nu! Bătu-te-ar Dumnezeu, Daniel Brodersen, nu cumva ai o familie faţă de care răspunzi, şi pe care deja ai băgat-o destul în belea?

Ulterior, însă, cedase, îmbufnat, parţial fiindcă era singurul, parţial pentru că Dozsa râsese de curajul lui până când comandantul îl oprise.

Caitlín Mulryan, zgomotoasă şi înflăcărată:

— Cum adică, să rămân la bord în timp ce voi faceţi raidul? Vreau să ştiţi că...

Şi trebuise să fie calmată şi ea, înainte de a consimţi, fără tragere de inimă, asupra tacticii.

Susanne Granville, încet:

— De ce-aş mai fi venit, mon capitaine, dacă nu ca să te uhmez?

El însuşi:

— Poate le-am forţat mâna, venind încoace. Cred sincer că nu. Am subestimat într-adevăr opoziţia, şi în primul rând, bănuiesc, pe Aurie Hancock. Dar e de la sine înţeles că ar fi acţionat la fel de rapid şi decisiv chiar dacă ne duceam direct pe Pământ, am fi avut mult mai puţin spaţiu de manevră, şi, cu siguranţă, n-am fi găsit dovada pe care o avem acum, că Emissary s-a întors.

Ei bine, va fi destul de uşor s-o trimită spre Sirius, populată cu cadavrele echipajului, şi nici de noi nu le-ar fi mult mai greu să se descotorosească. Nu vreau să spun că se va întâmpla asta, spun doar că nu m-ar surprinde. Vreţi să staţi cu mâinile în sân, când vă paşte pericolul ăsta?

Dacă putem smulge echipa lui Langendijk din temniţa de colo – eu personal sunt convins că-i o temniţă, „Ce va fi?”, veţi întreba. Nu ştiu decât că atunci vom avea proba realmente concludentă. Imaginile cu Emissary pe care le-am obţinut prin scanare pot fi foarte bine falsificate, dar cum am fi putut falsifica oamenii? Şi, ştiţi, e posibil să fi cules nişte lucruşoare utile, de pe unde-au fost.

Nu trebuie să contăm pe asta, desigur. Am pus la punct două planuri alternative de luptă, pe care aş vrea să vi le schiţez. Sunt idei strict de principiu. Va trebui să vedem cum se rostogolesc arşicele. Acum nu mai jucăm poker, după cum vă daţi seama, ci tragem pe bune.

Dacă-mi acceptaţi ideile, va trebui să-ncerc în continuare să aflu dacă avem vreo posibilitate să le facem o farsă celor de pe Roată. Poate nu avem nici una...

Weisenberg tăie insigna din folie metalică, Caitlín o mai ajusta puţin, iar Brodersen se găti ca un amiral de ariergardă din corpul spaţial al Forţelor de Pace. Singur în centrul de comandă, aşteptă ca outercomul să-i facă legătura.

Tăcerea îi învăluia capul, intensificată cumva de greutatea scăzută care-l ţinea aşezat pe scaun. Îşi auzea respiraţia prin nări, simţea gulerul pe gât. Stele nenumărate licăreau pe ecrane, Calea Lactee lucea în jurul ostrovurilor ei de întuneric, discul solar strălucea faraonic între aripi de lumină. Pe un display, imaginea mărită îi arăta ţinta, cu spiţele şi circumferinţa rotindu-se încet, parcă pentru a măcina nişte grăunţe neştiute. Nava captivă nu era în unghiul vizual, iar Brodersen nu potrivi scanerul spre ea, căci o văzuse şi o înregistrase; ştia unde se afla.

În timp ce aştepta, îi reveni în minte protestul iniţial al lui Leino, dându-i târcoale pe dinăuntru, fantomatic. Am oare dreptul? Acum sunt angajat, dar ar fi trebuit să încep? E posibil ca Quick şi şleahta lui să-ncerce să ne protejeze de ceva îngrozitor.

Ha! răspunseră într-un glas eul lui raţional şi cel plin de voinţă.

Bine, dar n-ar fi trebuit să rămân oricum acasă? se întrebă duhul. Nu atât de dragul lui Lis, deşi Martti la ea se gândea, cât de-al lui Mike şi Barbara. Spiritele lor dragi veniră să i se cuibărească în poală; aproape că putea simţi căldura şi dulcele miros pe care-l au numai copiii mici. Nu se poate spune că Demeter nu le va fi arhisuficient pentru toată viaţa. În fond, o deschidere spre galaxie ar implica tot felul de revoluţii, poate bune – eu aşa cred, dar s-ar putea să mă înşel – sau poate rele, dar nimic nu va mai fi sigur... in genul acela de siguranţă pe care ar trebui să le-o făurească tatăl lor...

Deveni rigid. Rahat! azvârli el, ca pentru a se exorciza. E musai să bat din nou cărările astea? Uniunea nu e stabilă, nici o ţară nu e, adevăratul iad se coace chiar pe Pământ, iar Demeter e la o aruncătură de băţ prin poartă. Dar pretutindeni în jur se găseşte un univers de noutate, noi case, noi cunoştinţe, noi idei. Singurul lucru pe care nu-l are e securitatea absolută. Nici o parte din el n-o are. Cel mai aproape de ea ne pot aduce numai marile ocazii.

I-auzi, sună. Gata predica, hai?

Apăsă butonul de acceptare. Pe teleecran apăru imaginea unui tânăr, în ţinută civilă, dar cu o atitudine disciplinată. Totuşi, pe chip i se citea uimirea. Neliniştile lui Brodersen se atenuară puţintel. Era clar că ocupanţii Roţii nu primiseră nici o veste.

— Misiune specială a Forţelor de Pace, spuse el. Matthew Fry, amiral, la comanda transportorului Chinook.

Împrumutase pseudonimul de la colocatarul lui Caitlín. Cât despre navă, o identificare fictivă ar fi fost nerecomandabilă, existau prea puţine nave de clasă Reina.

Trecură cam trei secunde, până când undele luminoase îi purtară declaraţia prin spaţiu, plus timpul de reacţie de la celălalt capăt, plus timpul de sosire a răspunsului, unsprezece bătăi de inimă; Brodersen le numără, fiind mulţumit în sinea sa că nu erau mai multe.

— Domnule, dumneavoastră... scuzaţi-mă, domnule, înghiţi în sec tânărul. Nici nu bănuiam că s-ar afla cineva în apropierea noastră.

Exact cum mă aşteptasem. De ce să ţineţi santinele? Şi de ce v-ar anunţa Quick? Aşa ceva v-ar cam putea pune pe gânduri. Şi nici radarele lui n-ar arăta dacă facem tot drumul până la voi, pentru că ne veţi camufla timp de câteva ore.

M-am temut că puteaţi să fi auzit mesajul radio către noi. Dar, iarăşi, nu aveaţi nici un motiv să ascultaţi. Toate comunicaţiile cu voi se fac prin undă laser, economic, elegant, orbita voastră fiind perfect cunoscută.

— Nu a fost nevoie să primiţi această informaţie până acum, răspunse Brodersen. Fă-mi legătura cu şeful dumitale: pe circuit ecranat.

O scurtă şovăire.

— Domnule, nu e de gardă, doarme. Nu puteţi aştepta?

Brodersen pândise o asemenea şansă pentru a afla mai mult. Arboră o expresie milităroasă.

— Insubordonare, aud? lătră el. Declară-ţi serviciul, gradul şi numele.

Pauză. Era greu să intimidezi o persoană, peste un asemenea decalaj de transmisie. Totuşi, un ofiţer din comanda superioară a Forţelor de Pace era impresionant, mai ales în spaţiu, unde deţinea aproape puteri de viaţă şi de moarte.

— Mă scuzaţi, domnule? Eu, da, fireşte, îl sun imediat pe colonelul Troxell.

— Ţi-am cerut serviciul, gradul şi numele. Mi le spui în clipa asta.

Pauză. Cel din Roată se albi la faţă, răspunzând neajutorat:

— Serviciul secret nord-american. Locotenent Samuel Webster, domnule.

Deci, cu ăştia am de-a face. Mda, Quick e nord-american. Se leagă.

— Fă bine şi învaţă să execuţi ordinele întocmai, dacă nu vrei s-o încasezi, locotenente Webster. Bine, nu am să te raportez. Dă-mi-l pe colonel.

Din nou pauză.

— Am înţeles! Să trăiţi!

Mai trecu un timp, câteva minute. Brodersen îşi dorea ca imaginea sa de militar să-i fi permis aprinderea pipei.

Pe ecran apăru un bărbat mătăhălos, cu părul pieptănat în grabă şi cu tunica aruncată pripit pe el.

— Aici Troxell, se prezentă el, cu o privire iscoditoare. Amiral, ăă, Fry? Bine aţi venit, domnule. Ne-aţi prins pe nepregătite, mă tem, dar ne vom da toată silinţa.

Închiderea buzelor, care însemna că terminase de vorbit, avea o vioiciune tipic cazonă.

— Bravo, replică Brodersen. Mai întâi, veţi menţine tăcerea totală pe outercom, cu excepţia acestei nave. Dacă se întâmplă să primiţi vreun mesaj, vreau să ştiu ce conţine şi să vă dictez eu răspunsul. Vă voi explica motivele imediat. În al doilea rând, vreau să măresc acceleraţia la unu g, ca să pot acosta în Roată peste cinci, şase ore. Se poate face?

Şovăire.

— Păi... da... dar... Domnule Amiral, cu titlu de rutină, aş dori să vă văd ordinele.

Deloc neaşteptat.

— Mi le transmiţi şi pe ale dumitale, colonele?

Ezitare, apoi:

— Cum? Mă scuzaţi. Fiţi bun, explicaţi-mi.

Brodersen chicoti, aşa cum ar fi făcut presupusul Amiral Fry.

— Acţionezi în condiţii de extremă securitate. Serviciul secret nord-american nu are reputaţia de a face să circule neglijent documente confidenţiale. Şi nici Forţele de Pace. Vom băga ambele role Omega în lector, când ajungem, şi le comparăm.

Scanarea pentru transmisie ar fi şters automat informaţiile codificate.

Pauză.

— Aveţi o misiune chiar atât de secretă?

— Întrucât e legată de a dumitale, da. Colonele, ţine-te bine! Îi păzeşti pe membrii expediţiei Emissary. Eşti gata să adaugi un număr suplimentar de non-umanoizi?

Efectul fusese la fel de puternic pe cât sperase Brodersen. (Altfel, ar fi putut întoarce coada chiar atunci, încercând apoi să transmită informaţiile altor câteva nave, câtorva baze de pe asteroizi izolaţi, înainte ca navele de supraveghere să înceapă vânătoarea – oricât de mici erau şansele ca asta să ajute la ceva.) Îndoielile lui Troxell se risipiră. Din capul locului fuseseră slabe, căci nu avea nici un motiv să suspecteze că cineva din afara guvernului şi a echipajului de pe Faraday ar fi putut bănui care era realitatea.

Totuşi, Brodersen trebuia să acţioneze prudent, deşi cu un tupeu nelimitat. Efectiv, cu două perechi în mână, încerca să tragă cacealmaua unui full. Simulând cunoştinţe pe care nu le avea, trebuia să le smulgă de la Troxell, prefăcându-se că-i spunea varianta lui.

Iată care era aceasta: după revenirea lui Emissary, Forţele de Pace plasaseră o navă de gardă în plus la maşina T Phoebeiană. Apăruse o navă ciudată. O abordaseră şi capturaseră echipajul, fără a întâmpina nici o rezistenţă. Având deja închiriată nava companiei Chehalis, bine echipată dar lentă în explorări, Forţele de Pace i-au luat, împreună cu strictul necesar de materiale, pentru a-i duce la loc sigur. În scopul de a preîntâmpina orice speculaţii, Fry declarase, la intrarea în Sistemul Solar, că avea destinaţia Vesta, şi pornise în direcţia opusă ţintei adevărate, înainte de a se întoarce spre ea.

Troxell îl crezu. Nefiind un neghiob, era totuşi predispus să-l creadă. Brodersen se aşteptase la asta. Temnicerii Roţii, douăzeci şi unu în total, cum aflase simulând o mică neînţelegere, trebuiau să aparţină mai mult sau mai puţin ideologiei acţioniste. Altfel nu i-ar fi ales Quick, care studiase dosarele, operând fără-ndoială examene psihologice în profunzime asupra voluntarilor „pentru o misiune confidenţială de maximă importanţă.”

Curând, Troxell fu dornic să vorbească. Trebuia să se justifice, după ce fusese claustrat atâtea săptămâni împreună cu prizonierii, care îi mai erau şi acuzatori. Brodersen ascultă cu răbdare, încurajându-i toate tezele antistelare. Un moment, fu ispitit să nege adecvarea detenţiei, măsură decisă de către Consiliu. Dar, nu. Câteva propoziţii nu pot răsturna credinţa unui om.

Între timp, inima îi bubuia în piept, avea pielea înfrigurată şi plină de furnicături, sufletul răsunând de ecouri, pe sub calmul menţinut cu mari eforturi ,căci, printre frânturi de predici, culegea adevăruri utile. Echipajul navei Emissary stătuse opt ani de cealaltă parte a porţii. Pierduseră trei membri. Carlos şi Joelle trăiau. Susţineau că extratereştrii erau prietenoşi şi nerăbdători să înceapă schimburile culturale.

Aveau un extraterestru cu ei.

Brodersen nu putu găsi nici un tertip de a afla cum arăta fiinţa aceea. Deduse că putea trăi în condiţii terestre, avea o mărime aproximativ umană şi se declara a fi singurul reprezentant pe care-l trimisese specia sa, în afară de cazul că omenirea hotăra de bună voie să stabilească relaţii...

— Şi pe urmă au trimis totuşi o navă de-a lor, hm? comentă Troxell. Cât de tâmpiţi ne cred?

— Mă rog, poate au găsit motive de a se răzgândi, temporiză Brodersen. Rămâne de cercetat, iar voi îi aveţi pe singurii oameni care au experienţă cu ei.

În plus, şi poate chiar mai important, Consiliul a hotărât că trebuie să obţinem informaţii mult mai serioase despre extratereştri, înainte de a putea permite să se întâmple ceva. Sper că arestarea de către noi a grupului ăstuia va pune punctul pe „i” şi nu va fi nevoie să luăm măsuri mai drastice. Îţi dai bine seama, colonele, că nici de isterie publică n-avem nevoie.

De unde şi caracterul secret.

Pauză.

— Da, desigur, amirale Fry, fără discuţie. Haideţi să discutăm amănuntele organizatorice, vreţi? La ce măsuri de prevedere vă gândiţi?

Într-un târziu, teleconferinţa luă sfârşit.

Gravitaţia terestră completă se restabilise, în timp ce Chinook se apropia. Imaginea Roţii crescuse îndeajuns pentru a fi vizibilă. Când comunicaţiile exterioare fură suspendate, echipajul primi libertatea de a umple intercomul cu vorbe. Brodersen ştia că trebuia să-i organizeze corespunzător. Şansele aveau să fie, în cel mai bun caz, precare.

Se ridică, întinzându-se şi relaxându-se, relaxându-se şi întinzându-se, până când din muşchi i se risipiră cei mai duri cârcei. Grăbeşte-te naibii, îşi spuse. Aşa, deci îi informez şi-i instruiesc cât pot de bine. Dar asta nu înseamnă mare scofală; n-o să acopere mai mult de-o oră, două. Mai întâi, trebuie să ne odihnim.

Înainte de toate, mă duc la Pegeen. Ar putea fi ultimele noastre momente împreună.

20

CU IMPULSURI DELICATE ale motoarelor auxiliare, Chinook se alinie în rând cu butucul deschis al Roţii. Vapori tiviţi cu flăcări şiroiau prin noapte, risipindu-se. Astfel, devenea posibilă o descărcare rapidă a enormului potenţial electrostatic care proteja nava împotriva radiaţiilor cosmice. Când fu bine poziţionată, glisând pe o traiectorie atent monitorizată, un giroscop interior începu să se învârtească. Carcasa preluă momentul circular, până când se roti cu o viteză puţin mai mare decât staţia. Între timp, ajunsese foarte aproape.

Oamenii stăteau neclintiţi, pentru a evita răul de mişcare datorat variaţiilor de greutate radială şi forţelor Coriolis. Pe Brodersen îl încuraja glasul ferm al ofiţerului de comandă din faţă. Povestea inventată de el explica absenţa de pe carcasa lui Chinook a altor însemne în afara unui număr matricol şi a flamboiantei embleme a firmei, precum şi prezenţa unei turele cu tun energetic, contrabalansată de un aruncător de rachete. Cu toate acestea, li s-ar fi putut trezi bănuielile, poate pe Pământ, să trimită încoace un avertisment cu viteza luminii. Era însă evident că nu. Inima i se îngreunase, totuşi, îl dureau fălcile de-atâta încordare, sudoarea îi şiroia rece peste coaste şi mirosea. Trecuse peste un sfert de secol terestru de când fusese ultima oară în acţiune de luptă.

Nava spaţială intră în butuc cu viteza de câţiva metri pe secundă. Era puţin descentrată. (Mai bine să corecteze. Un obiect de mărimea aceea nu prea avea spaţiu de rezervă.) Din peretele cilindrului se întinseră braţe. Rulmenţii cu suprafaţă moale din capetele lor opriră nava, cu botul spre capătul tunelului şi tuburile de focalizare către intrare. In momentul când principalele supape pentru personal şi marfă ajunseră în faţa sasurilor corespunzătoare de acces, rotaţia se acordă cu cea a mediului înconjurător. Acest lucru făcu Roata să câştige moment unghiular, dar modificarea era minusculă. După ce un număr suficient de acostări afectaseră semnificativ rotaţia, un reactor de pe circumferinţă avea să o reducă la loc.

Întrucât vizitatorul nu avea de descărcat marfă, se alungi numai o pasarelă tubulară, pentru a se cupla la ieşirea echipajului. Un tanc de rezervă o umplu cu aer. Egalizarea presiunii activă un senzor care afişă o lumină verde, semnalizând sonor. Puteţi trece. Brodersen îşi plimbă limba uscată peste buzele aspre ca nisipul. În rest, la fel ca pe vremuri, se purta cu o bruscheţe calmă, prea ocupat ca să mai fie şi nervos.

— În regulă, le spuse oamenilor lui. Ţineţi minte doctrina şi semnalele.

Îi transmise o sărutare lui Caitlín, care stătea în spatele lor, strângând în mâini un pistol-mitralieră. Susanne se afla în altă parte, cuplată cu computerul şi, prin intermediul lui, cu întreaga navă, care avea să-i răspundă la orice comandă. Intrările limitate o restrângeau doar la câteva acţiuni de bază, dar Brodersen se bucura că avea fie şi numai atât drept rezervă.

Caitlín atinse cu buzele gura armei şi o înclină în direcţia lui. Brodersen se întoarse, ca frumuseţea ei să nu-l mai orbească.

— Succes, le ură tuturor alor săi, şi porni.

Forţa centrifugă, egală cu circa o zecime de g, situa sasul sub el, dar culoarul acestuia era dotat cu trepte. Dincolo de valva exterioară, pasarela tubulară oferea încă un şir de trepte, apropiate între ele, fiind pliată în formă de acordeon, la lungimea minimă. Lumina fluorescentă arunca umbre ciudate printre îndoituri. Sări în jos. Greutatea redusă avea un farmec aparte.

Ieşind, se angajă pe o scurtă scară fixă, până pe o platformă ca un balcon, destinată să ajute la descărcarea bagajelor. De acolo, o a doua scară făcea legătura cu puntea, Brodersen însă se opri, privind în jur. Era momentul dinainte de atac sau de fugă.

Înalt de cinci metri, un coridor larg se arcuia pierzându-se în ambele direcţii, convex deasupra, concav în partea de jos. Văzu în lungul lui uşi de acces spre instalaţiile scoase din uz. Un sas ducea la o spiţă ce servea drept pasaj spre circumferinţă. Holul era vopsit şi mochetat în culoare bej; curentul grilelor de ventilaţie şuiera sonor, cu un slab miros de ulei, semn al neglijării recente.

Sub el stăteau adunaţi câţiva oameni. Cu excepţia lui Troxell, care purta tunica şi pantalonii uniformei oficiale, ceilalţi erau îmbrăcaţi cu salopete. Fiecare avea câte o armă în teaca laterală: aruncătoare de proiectile, nu tranchilizante. Brodersen îi numără. Douăzeci şi unu. Optimismul îi mai crescu cu o măsură. Până aici, scamatoria a mers. Sunt prezenţi cu toţii, inclusiv ofiţerii de comunicaţii şi control, tehnicienii de întreţinere, intendentul...

Îl convinsese pe colonel să procedeze astfel. Să-i închidă pe actualii captivi în sala de conferinţe. (Brodersen dedusese unde era amplasată.) Să-şi aducă toată suita pentru a-i întâmpina pe nou-sosiţi şi să-i ajute la escortarea non-umanoizilor (care era de aşteptat să folosească mijloace non-umane pentru a încerca o evadare) într-un loc sigur.

— Vă salut, domnule, strigă Troxell în engleză, timbrul său de bas reverbera vag între panourile golaşe. Totul e în ordine?

— Da, răspunse Brodersen.

— Coborâţi.

— Un moment. Vreau un om să-mi acopere spatele.

— Hmm?

— Nu ştii niciodată când trebuie să fii prudent, aşa-i? Foarte bine, Serghei.

Zarubaev apăru, înarmat cu un automat. Sări alături de căpitanul său. Agenţii se arătară surprinşi. Bărbos, pletos, îmbrăcat la fel ca ei, rusul nu corespundea deloc aşteptărilor.

Îi dăm drumul. Brodersen îşi repezi pistolul înainte. Automatul lui Zarubaev se abătu în jos.

— Nici o mişcare! strigă Brodersen. Mâinile sus sau tragem!

— Ce naiba...

Răgetul lui Troxell fu retezat când arma lui Zarubaev pârâi. Rafala de avertisment ricoşa cu furie din peretele opus. Gardienii îngheţară.

— Mâinile pe cap, comandă Brodersen. Repede!... În regulă, băieţi, treceţi!

Weisenberg şi Leino i se alăturară. Aveau carabine automate şi, îngrămădite pe spinare, alte arme.

— Rămâneţi pe loc şi nu va fi rănit nimeni, spuse Brodersen. Cine face prostii însă, e mort. E clar? Mort.

În sinea lui, se ruga să nu se întâmple aşa ceva. Băieţii aceia nu-şi făceau decât meseria. Mai întâlnise şi alţii ca ei, pe vremea când purta într-adevăr uniforma Uniunii, şi ajutase la uciderea lor. Angajamentele din ambele tabere fuseseră ireconciliabile.

Ochii îi fulgerară într-o parte şi-n alta. Zarubaev zâmbea, de parcă i-ar fi făcut plăcere. Poate chiar îi plăcea. Weisenberg stătea încordat, cu gura întinsă diform, deşi arma nu-i şovăia deloc. Chipul lui Leino era năduşit şi crispat, cu părul umed încadrându-l ca o cască, şi respira greu, dar nici el nu părea să se teamă. Iar eu, ei bine, eram numit Mutralionu’ de Piatră, îşi aminti Brodersen.

În spate, lângă valvă, Dozsa şi Caitlín stăteau în rezervă, păzind linia de retragere. Se întrebă cum arătau. Executarea unei operaţiuni paramilitare cu amatori nu era o joacă de copii. Repartizase posturile cât se putea de atent. Zarubaev, deşi născut pe Demeter, îşi pierduse liniştea şi petrecuse câţiva ani în Forţele de Pace, corpul interplanetar, înainte de a se angaja la firma Chehalis; nu văzuse nici o luptă, dar făcuse instrucţie şi manevre din belşug. Leino, crescut în sălbăticie, era ochitor campion. Weisenberg putea face orice instrument să devină parte integrantă din trupul lui, iar arma e un instrument. Toţi trei aveau enorm de multă experienţă în spaţiu. Dozsa de asemenea, dar nu cu armele şi rareori în afara unei nave. Pegeen... Da, am făcut tot ce-am putut în timpul pe care l-am avut. Dacă am apreciat bine, urmează să aflăm.

Chipul lui Troxell era desfigurat de furie.

— Aţi înnebunit? răcni el. Ce-i pirateria asta? Vă-nchipuiţi c-o să vă meargă, ticăloşilor...

Se înecă.

— Linişteşte-te, replică Brodersen. Ţi-am spus că nu vrem să vă facem nici un rău, dacă nu ne siliţi. Ascultaţi. Scopul nostru este să eliberăm echipajul navei Emissary. Sunt deţinuţi sub pretexte false. Aţi fost îmbrobodiţi. Ira Quick e un escroc şi nu peste mult timp îl veţi vedea în faţa instanţei.

— Dovedeşte! îl provocă un agent.

Brodersen clătină din cap:

— Cum i-a spus şi Antoniu Cleopatrei, nu mă pricep la argumente. Vă vor informa buletinele de ştiri. Astăzi, veţi îndeplini ordinele primite.

Arătă cu degetul spre o uşă, aflată destul de departe de intrarea în spiţă:

— Treceţi acolo, la uşa cu numărul paişpe. Grupaţi-vă la un loc. Vreau să staţi în bătaia armei tipului ăstuia, îşi repezi el degetul mare spre Zarubaev. O să vă supravegheze, în timp ce noi, ceilalţi, mergem să eliberăm prizonierii. Pe urmă, vă dezarmez şi vă închid pe voi. Vă vom lăsa un burghiu manual sau un ciocan şi o daltă, ceva cu care să calculăm că vă puteţi elibera într-o oră, două, după plecarea noastră de-aici. Înţelegeţi? Nu vrem să rănim pe nimeni. Nu suntem bandiţi, încercăm să îndreptăm o cumplită eroare care ameninţă Uniunea. Consideraţi-vă în stare de arest cetăţenesc, ascultaţi-ne şi totul va fi bine. Dar, repet, la nevoie vom trage. Şi-acum, mişcaţi-vă! Ţineţi mâinile alea pe cap. Mişcă, îţi spun!

Se îndepărtară de el, înghesuiţi. Era conştient de nervozitatea lor, de gâfâieli, tremurături, blestemele bombănite, sudoarea şi privirile lor furioase.

— Staţi! le strigă.

Apoi, lui Leino şi Weisenberg:

— Continuaţi.

Cei doi ignorară scara, sărind şi plutind în cădere ca frunzele toamna. Îi urmă. Simţi impactul slab, în glezne şi genunchi. Sasul era la două salturi distanţă. Stătea deschis. Brodersen le făcu semn partenerilor săi să intre. După ce trecură, apucă cu mâna libera o balustradă şi pătrunse în coridor.

Pocnetul biciuitor al unui pistol îl opri în loc. Urmă al doilea. Al treilea. Îi împungeau timpanele. Se răsuci în loc. Grupul agenţilor se spărgea ca o picătură de mercur scăpată pe jos. Oamenii se împrăştiau sau săreau pe punte, îşi scoteau pistoalele şi trăgeau. Automatul lui Zarubaev trepidă, două trupuri de jos se prăbuşiră, după care rusul zbură înapoi. Din gât şi din burtă îi ţâşnea sângele.

Brodersen trase o rafală spre inamic. Prin minte îi fulgerau gânduri: Un fanatic, un om devotat, un erou... probabil s-a ghemuit puţin, când alţi doi, trei, îl ascundeau... şi-a scos vergeaua şi s-a aruncat in zbor... ştiind că avea să rateze aproape sigur, dar că va declanşa un schimb de focuri... n-am să ştiu niciodată cine a fost...

Îl auzi pe Troxell mugind, văzu supravieţuitorii retrăgându-se, când Dozsa ajunse pe platformă, se chirci lângă Zarubaev şi ciurui cu plumbi coridorul. Ricoşau piuind, prin răpăitul detunăturilor. Grupul lui Troxell dispăru după curbura lumii sale.

Nu va continua să tragă în condiţiile astea. Pistoalele sunt prea imprecise, mai ales aici... greutate redusă, vectori Coriolis, ochire eronată...

Doi oameni zăceau morţi, prăbuşiţi în poziţii bizare, cu trăsăturile hidoase. Alţi trei erau grav răniţi. Unul se îndepărta pe brânci, târându-şi picioarele, altul îşi privea scâncind rotula sfărâmată, al treilea, în stare de şoc, şedea rezemat de un perete. Sângele lui Zarubaev picura de pe platformă, încet, stacojiu, încet, stacojiu... Dozsa îşi dezveli dinţii, pe margine. Lângă el apăruse Caitlín, cu o expresie sălbatică, scuipând un torent de înjurături, dar legănându-şi cu mişcări ferme arma înainte şi-napoi.

Troxell va încerca să ne taie calea spre prizonieri.

Paralizia lui Brodersen se risipi. Durase doar câteva secunde.

— Păstraţi poziţia! strigă el. Rămâneţi la adăpost! Ne vom întoarce!

O luă la fugă pe o scurtă scară circulară, spre ascensor.

Weisenberg şi Leino ajunseseră acolo. Se vedea clar că inginerul mai vârstnic trebuise să-l oprească pe cel tânăr să se repeadă în încăierare, ceea ce ar fi fost inutil, sau chiar mai rău. Continuau să se lupte.

— Să mergem, îi chemă Brodersen, apăsând butonul.

Liftul consta numai dintr-o placă de oţel prinsă în unghi drept de banda care o transporta. Alte trei deserveau acelaşi pasaj. Între ele, uşor de folosit, se aflau scări, dotate din belşug cu locuri de odihnă. Acestea erau destinate situaţiilor de urgenţă. Puţul se întindea pe o distanţă de aproape nouă sute de metri. Privind în adâncurile slab luminate, Brodersen îl văzu în perspectivă, contractându-se spre un punct terminal mic cât un atom, şi simţi că-l lua cu ameţeală.

Weisenberg se lăsă moale pe o bancă, cu ochii spre podea.

— Eli, Eli, murmură el, aşa a fost să fie.

Leino, în picioare, se agăţă de balustradă parcă hotărât s-o îndoaie, agitându-şi puşca în sus. Vorbea cu accentul crud din Podişuri:

— Cad pradă faptelor lor, porcii-de-câine.

— Încă n-am terminat cu ei.

Răspunsul lui Brodersen fusese mecanic. În sinea lui, urla din tot sufletul: Eu am băgat-o pe Pegeen în povestea asta, pe Pegeen.

— Sunt convins că speră să ne prindă la sala de conferinţe.

Weisenberg ridică privirea, dintr-o dată atent.

— Pot?

— Nu-ştiu. Ai auzit ce-am reuşit să smulg de la Troxell despre topografia de-aici. N-am îndrăznit să insist mai mult.

— Jesu Kriste, gemu Leino, chestia asta se târăşte ca melcul.

— Aşa şi trebuie, îi explică Weisenberg. Se schimbă gravitaţia şi presiunea aerului. Ai nevoie de o perioadă de adaptare. Indiferent pe unde-o ia, nici inamicul nu va ajunge mai repede. Ei s-au retras în direcţia de rotaţie. De-aici, sala de conferinţe e în partea opusă. Avem un mic avans faţă de ei.

— Da, şi numai trei dintre noi am fost în avantaj cu armamentul, adăugă Brodersen. Stai jos, Martti. Refă-ţi puterile.

Dădu exemplu, după ce alese o puşcă din snopul lui Leino, dar mintea nu voia să-l ajute. Pegeen. Lis. Barbara. Mike. Stelele.

În copilărie, cu prilejul unei croaziere cu vele prin Insulele San Juan, îl apucase o durere de urechi galopantă. Nu avea ce face decât să îndure, până când i s-a spart timpanul, cruţându-l de satanica suferinţă. Durase câteva ore. Actualul drum de cinci minute i se păru mult mai lung.

Apoi însă, se sfârşi. O luă la goană, în frunte, pe scara care continua dincolo de sasul spre punte. Avea vizibilitate până pe la vreo sută de metri, unde curbura bloca perspectiva, coridorul ridicându-se în faţa lui ca o rampă. Deşi nu urca nici un moment, în timp ce tropăia prin spaţiul cu ecouri, greutatea terestră se făcea simţită. Respiraţia îi şuiera aspră prin gâtlej.

O uşă dublă, sub o fotofrescă, Armstrong pe Lună... Se aşteptase să spargă încuietoarea cu un foc de armă, dar uşa era blocată doar cu un simplu zăvor, o bară de oţel proptită pe două clenciuri sudate în grabă, probabil, după apelul lui din spaţiu. Îl aruncă şi deschise larg portalul.

Aliniate cu sutele, scaunele se confruntau cu o scenă la fel de goală ca ele. În apropiere, exploratorii de pe Emissary se ridicară uimiţi în picioare. Majoritatea erau îmbrăcaţi neglijent, se contopiră înceţoşaţi în faţa lui Brodersen care alerga spre ei, până când o văzu pe Joelle –Pe Iuda preotul, e căruntă, slabă, în fine, opt ani... Văzu extraterestrul, încrucişare himerică de vidră cu homar, focă, raţă, cangur, aligator, marsuin, nu, nimic din toate astea de fapt, nimic căruia să-i poată da un nume, nimic pentru care văzul lui să fi fost pregătit, o pată cafenie...

— Am venit să vă salvăm! răcni. Suntem prieteni! Vă scoatem de-aici! Joelle, mă recunoşti?

— Libertate, libertate, libertate! cântă Leino.

Din grup se desprinse un bărbat înalt. Brodersen îl recunoscu pe căpitanul Langendijk. Weisenberg alergă în întâmpinarea lui. Brodersen şi Joelle se opriră, privindu-se, întinzând mâinile unul spre altul.

Weisenberg şi Langendijk stătură locului.

— E o operaţiune de salvare, spuse inginerul, printre gâfâieli. Sunteţi deţinuţi ilegal... am venit să vă eliberăm... să facem cunoscut adevărul... am întâmpinat rezistenţă... poate trebuie să ajungem înapoi la navă luptând... poftim, înarmaţi-vă...

— Dan, se minună Joelle. Ochii ei erau enormi, de abanos, pe faţa ca fildeşul.

Brodersen îşi veni în fire.

— Grăbiţi-vă, şuieră el, apucând-o de braţ. La rândul ei, Joelle gesticula spre individul non-uman, care se apropie de ea.

Li se mai alătură un om.

— Daniel! exclamă acesta. Por todos los santos...

Carlos Francisco Miguel Rueda Suárez. Chelise.

Îl urmă o femeie blondă şi voinică. Brodersen îşi aminti în treacăt numele ei: Frieda von Moltke. Restul forfoteau uluiţi. Porni înapoi pe culoarul dintre scaune. N-ar fi fost bine să se lase blocaţi.

— Mai repede, mai repede! strigă el.

O dată ajunşi în faţa uşilor, Weisenberg şi Leino reuşiră să împartă obiectele pe care le cărau. După aceea, Troxell n-avea decât să se păzească. Inginerii lui Brodersen erau pe urmele acestuia, ţipând, dând din mâini. Majoritatea captivilor continuau totuşi să ezite. Langendijk îi zori înainte, dar ei nu erau militari şi nici legaţi sufleteşte de invadatorii aceia sălbatici. Agitaţia şi armele le deşteptau instinctul de conservare. Aveau nevoie de câteva minute ca să înţeleagă.

Brodersen reveni pe coridor. Cu mâna dreaptă ţinea puşca, iar cu stânga pe Joelle. Extraterestrul o urma îndeaproape. Leino venea imediat după ei. Weisenberg se opri în uşă, pentru a-i grăbi pe cei rămaşi în urmă. Von Moltke profita de răgaz ca să-i smulgă un automat din legătura pe care o avea în cârcă. Rueda Suárez începu să facă acelaşi lucru.

De după curbura punţii se apropiau Troxell şi oamenii lui. Cei din primul rând duceau de picioare două mese mari, cu tăbliile înainte – scuturi.

Ulterior, Brodersen nu-şi va mai aminti niciodată prea clar ce s-a întâmplat. Izbucni o nouă luptă. El şi însoţitorii săi porniră în lungul culoarului, se retrăgeau în zig-zag, îngenuncheau, cădeau, o luau din nou la fugă, trăgeau încontinuu, şi, cumva, nici unul dintre ei nu era atins. Mai mult, când ajunseră la spiţa următoare, duşmanii dispăruseră.

Bănuiau că trăseseră atât de masiv, încât pistoalelor nu le mai rămăseseră prea mari şanse de a fi eficiente. Sau că agenţilor li se terminase muniţia. Sau şi una, şi alta. Troxell va fi rămas pe loc pentru a-i imobiliza pe cei de pe Emissary care nu plecaseră imediat. O revenire la sala de conferinţe ar fi fost sinucidere curată.

Joelle îl zgâlţâi pe Brodersen, dezmeticindu-l complet.

— Ascultă, Dan, trebuie să mergem la o anumită magazie. Fidelio – betanul – extraterestrul, aici de faţă, nu poate consuma hrana noastră. Avem provizii pentru el.

— Hm? făcu Brodersen. Nu. E prea riscant.

— Nu şi dacă ne grăbim, se răsti Rueda. Dumnezeule atotputernic, Daniel, Fidelio e veriga noastră de legătură cu întreaga lui specie!

— În regulă, se decise Brodersen. Condu-ne. Pe dublură.

Magazia nu era departe, nici încuiată, iar raţiile erau împachetate comod pentru transport, părând mai mult deshidratate şi congelate. Încărcaţi, membrii grupului căutară cel mai apropiat puţ, se înghesuiră pe platforma liftului şi porniră spre butuc.

Pe drum, n-au scos aproape nici o vorbă. Erau năuciţi. Brodersen numără: el, Joelle, extraterestrul, Weisenberg, Rueda, Leino, von Moltke. Patru salvaţi, mă rog, erau destui, dacă reuşeau să depună mărturie pe Pământ. Dacă nu, avea să fie consemnat într-o notă de subsol a istoriei ca un desperado ucis într-un raid pe care-l încercase în scopuri obscure.

Liftul ajunse la destinaţie. O luară la fugă pe un culoar circular îngust. Apăru platforma. Acolo aşteptau Pegeen, Dozsa, Pegeen, Pegeen. Chiuia de fericire. Brodersen nu-l văzu pe Zarubaev, care probabil fusese transportat la bord. Caitlín îl putuse duce, în gravitaţia aceea scăzută. Mai trăia? Întrebarea asta trebuia să-şi aştepte rândul. Troxell urma să ia curând iniţiativa. Era mai bine să plece până atunci.

Grupul se căţără pe scară, până în navă, urmat de Brodersen însuşi. Se repezi la cel mai apropiat aparat intercom.

— Su, scoate-ne dracu’ de-aici, scrâşni.

Valvele se închiseră. Motorul se însufleţi. Cu acceleraţie mică, Chinook se retrase dintre maşinăriile ce-o înconjurau, ieşind în spaţiu.

Degetele cuiva îl trăgeau pe Brodersen de mânecă. Privi în jur, pentru a o vedea pe von Moltke.

— Tacă sunteţi amabil, tomnule căpitan, spuse ea, cu accent aspru, am auzit că trăgătorul tumneafoastră a căzut fictimâ. Mai ştiu şi că afeţi armament la fel ca acela te pe Emissary.

— Da, răspunse el, prostit de epuizare, da, aşa este.

— Am fost trăgător pe Emissary, îi aminti von Moltke. Pot ferifica tetaliile cu inginerii tumneafoastră. Permiteţi-mi să trag în parabolicele te transmisiuni te pe Roată şi nafă. Ar fi bine să tezafectez şi nafa. Atunci, nu for putea raporta pe Pământ tespre noi.

Şi, cum Brodersen ezita, adăugă:

— Mă întoiesc că au anunţat, tar o for face curânt tacă nu-i împieticăm. Tacă-i împieticăm, nu le facem nici un rău. Trebuie să stea cuminţi până începe să se agite cinefa şi trimite un cercetaş să fată ce e. Până atunci însă, aplicaţi planul tumneafoastră. Corect?

— În regulă, răspunse Brodersen, autorizez! Coordonează-te cu Phil, inginer-şef Weisenberg, adică, şi cu linkera noastră, Granville...

Lui nu-i era dor decât de Caitlín.

Peste câteva minute, o coasă de energie amuţi Roata San Geronimo. Nu-i provocă alte avarii, o rachetă, însă, lăsă din Emissary doar un nor de schije. Acest lucru îi duru.

Încă două delicte, medită Brodersen. Am face bine să ne pregătim o pledoarie a dracului de bună, ca să merităm graţierea.

Acum, lasă. Obiectivul imediat constă numai în supravieţuire.

Ba nu. Mai presus şi mai presus de orice, somnul!

Abia reuşi să pună temporar problemele în ordine, înscriind nava pe cursul considerat cel mai potrivit, înainte de a se împletici până la pat.

Serghei murise. Caitlín îl strânse pe Brodersen la piept.

21

DIN NOU CU GRAVITAŢIE TERESTRĂ, Chinook se îndrepta spre maşina T. Pe drumul recomandat, aveau să ajungă în şase zile pământene.

— Cel mai bine e ca deocamdată să ne conformăm, timp în care încercăm să punem la punct o strategie, explicase Brodersen. Altfel, vor veni după noi, iar o navă de supraveghere are mai multe picioare decât noi. Cu siguranţă, nu putem întrece ca viteză o rachetă teleghidată.

Probabil că von Moltke îi salvase de aşa ceva, pe el şi pe partizanii lui, adăugă, în gând. Vestea atacului ar fi oferit guvernului pretextul ideal ca să-i dezintegreze complet nava. Acest lucru în sine nu i-ar fi scutit pe Quick şi ai săi de complicaţiile datorate exploratorilor de pe Emissary rămaşi în urmă, ca să nu mai menţioneze şi întrebările care-i puteau trece prin cap lui Troxell, dar, probabil, aveau să se poată descurca. Cu siguranţă, urmau să încerce, şi până şi un eşec din partea lor se putea dovedi fatal.

Astfel stând lucrurile, cât timp Chinook rămânea liber, cu posibilitatea de a demasca întreaga afacere, facţiunea lui Langendijk putea fi protejată de orice soartă mai crudă decât continuarea detenţiei. Într-adevăr, din punct de vedere tactic, era bine că Brodersen nu reuşise să-i elibereze. Acum, cauza –cauza libertăţii? – nu mai avea toate ouăle într-un singur coş, extrem de fragil. Parţial datorită hazardului, operaţiunea se terminase cu bine.

Ba nu. N-a fost bine. Au fost răniţi, au fost omorâţi oameni. Sunt destul de neplăcute victimele dintre agenţi. Pot să supravieţuiesc cu gândul ăsta – atacul lor asupra noastră a fost o nesocotinţă aproape criminală; poate că ostracizarea timp de săptămâni în şir le-a cam rătăcit minţile – dar a murit şi Serghei, omul meu, prietenul meu.

Se trezise din somn lângă Caitlín, o clipă – numai –conştient de ea. Apoi, îl podidiseră amintirile. Respiraţia lui tremurătoare o deşteptase, spre a-l îmbrăţişa şi a-i murmura blând la ureche, multă vreme:

— Suntem în război, Daniel, iubitul meu, iar în războaie au căzut dintotdeauna oameni! Războiul tău e just, o luptă ca acelea purtate împotriva tiranilor şi stăpânitorilor străini, în repetate rânduri, pe Pământ, iar astăzi, noi suntem cei mai fericiţi că o ducem. Şi eu l-am cunoscut pe Serghei, da, mai bine decât ţi-am spus. Se veselea în univers; dar dacă a trebuit să-l părăsească, ar fi mândru că pentru asta a făcut-o...

Astfel, încet, îl făcuse să-i vină inima la loc, până când Brodersen se putuse ridica să-şi reia munca.

Mai târziu însă, intrând în apartamentul lor să aducă ceva, o găsise aşezată, tăcută, cu urme de plâns pe faţă. Când o întrebase ce se întâmplase, Caitlín îi răspunsese aproape în şoaptă că lucra la un cântec şi voia să fie lăsată singură.

Când Brodersen se întâlni cu Joelle Ky, Carlos Rueda Suárez şi non-umanoidul, Caitlín era absentă, fiind de gardă. Deocamdată, el trebuia să organizeze o întrunire generală, în care toată ceata lui să poată auzi povestea navei Emissary. Totuşi, n-avea voie să amâne schiţarea unui rezumat pentru el însuşi, care să-l ajute la elaborarea planurilor, iar acest lucru se realiza cel mai rapid când avea alături un număr minim de oameni. În pofida recunoştinţei faţă de Frieda von Moltke, n-o invitase şi pe ea, faptul că se cunoşteau prea puţin putând încetini discuţiile. Carlos era văr cu Antonia, prima soţie a lui Brodersen. Deşi la moartea ei fusese abia un copil şi nu-şi întâlnise prea des cumnatul, aveau multe fapte trecute în comun. Brodersen o cunoscuse prima oară pe Joelle într-o călătorie de afaceri, cu nouăsprezece ani pământeni în urmă, de când se mutase pe Demeter, o căutase ori de câte ori vizita planeta-mamâ, iar în ultimii zece ani...

Neştiind niciodată exact ce simţea pentru ea, fiind deosebită de toate celelalte femei din viata lui, fu din nou şocat când Joelle intră în biroul lui. Erau născuţi la o lună diferenţă, dar deodată ea ajunsese la cincizeci şi opt de ani, după o lungă călătorie într-un loc a cărui stranietate ajutase pesemne la grizonarea şuviţelor pe care şi le amintea negre cu luciri albăstrii, la brăzdarea frunţii pe care şi-o amintea senină, la subţierea cărnii întinse ca un înveliş peste scheletul rămas la fel de armonios ca înainte.

Se ridică stângaci în picioare.

— Bună, Joelle, spuse, cu un nod în gât. E minunat că eşti aici!

Femeia zâmbi. La fel ca vocea, nici surâsul nu i se schimbase; erau plăcute şi cam retrase, ca nişte opere de Brâncuşi sau Delius.

— Îţi mulţumesc pentru tot, Dan. Sunt atât de nerăbdătoare să aflu ce înseamnă acest „tot” – fără îndoială, enorm de multe...

Patru mâini se încleştară între ele, şi poate că ar fi urmat o sărutare, dar pe uşă intră Rueda şi, în stilul său peruvian, îl îmbrăţişă pe căpitan.

— Daniel, Daniel, cât e de magnific! vibră de emoţie glasul său, în spaniolă. Salvatorul nostru, războinicul nostru – am vorbit cu o parte din echipaj... Ştii, când eram mic, te idolatrizam. Şi am avut dreptate. Pe Dumnezeul meu, eşti un adevărat bărbat!

Făcu un pas înapoi, reluându-şi demnitatea aristocratică. Brodersen îl studie o secundă. Duhul lui Toni dăinuia vag în figura cu trăsături drepte, nas mic şi ochi căprui-deschis a lui Rueda. De înălţime medie, trupul său zvelt făcuse puţină burtă în timpul călătoriei, iar Brodersen înţelese cât de tare îl nemulţumea, fără doar şi poate, acel semn prematur de îmbătrânire: mai mult, cu siguranţă, decât faptul că-i rămăsese doar o simplă cunună de păr brunet. Mustaţa, însă, era neschimbată.

Apoi sosi şi non-umanoidul, sufocând toate celelalte impresii. Cel mai probabil, el (ea? sau cum să-i zică?) nu avea asemenea intenţii, conchise Brodersen. Atitudinea creaturii părea cel mult sfioasă, dar cum ar fi putut să-şi dea seama? Iar înfăţişarea sa – Brodersen avea nevoie de practică până să înţeleagă complet contururile acelea – poziţia trupului, mirosul ca de plajă, deşi nu tocmai...

— Îmi permiţi să-ţi fac cunoştinţă protocolar cu Fidelio? întrebă Rueda, zâmbind. Extraterestrul întinse braţul drept inferior. Brodersen îi strânse mâna. Cândva, făcuse acelaşi lucru cu un gibon dresat, în Asia, pe când lupta în Forţele de Pace, şi fusese surprins: degetul mare al maimuţei era dispus altfel şi nu era opozabil. Pe lângă strângerea de mână a lui Fidelio, cea a gibonului părea frăţească.

Brodersen îi întâlni ochii, care nu semănau cu ochii nici unui animal de pe Pământ sau de pe Demeter, şi uită de strângerea mâinii. În mintea lui vui gândul: Aceasta este o fiinţă non-umană inteligentă. Asta e, asta el Trăiesc visul pe care l-am purtat dintotdeauna în suflet.

— Fidelio, se bâlbâi el, bine ai venit. Bienvenido.

— Buenos dias, señor, y muchas gracias, tuşi şi şuieră gura colţoasă. Deodată, Brodersen râse sonor, nu de cineva sau ceva, râdea pur şi simplu, cu veselia renăscută.

— Veniţi în cabină, îi invită el, după ce termină. Ce vă pot oferi? Pe Fidelio îl deranjează dacă fumez? Să ne simţim cât se poate de bine...

Două ore mai târziu, conturaseră o idee sumară a celor întâmplate în jurul lui Sol, Phoebus şi Centram. Rueda nu mai avea stare să rămână aşezat. Umbla prin încăpere, încoace şi-ncolo, schiţând gesturi ca loviturile de karate. Sângele îi fugise din obraji, făcându-i pielea măslinie să devină cenuşiu-palidă; prin spaţiul strimt din jur privea la fel cum priviseră strămoşii săi peste vârfurile spadelor, pe terenul de duel.

— Asta nu poate fi tolerat, declară el. Nu va fi! Subminează Convenţia, vor să închidă porţile stelare, ay, răpirea şi omorul sunt cele mai mici dintre crimele lor! Daniel, Joelle... Fidelio... Să nu vă temeţi c-am greşi înfruntându-i. Nu putem greşi!

Aşezat picior peste picior în fotoliu, cu pipa fierbinte în strânsoarea mâinii şi fumul muşcându-i limba pârjolită, Brodersen spuse:

— Cred că ceea ce spui e axiomatic, Carlos. Întrebarea, în faţa acestei adunări, este încotro pornim de-aici? Şi cum? Şi dacă o facem...

Joelle alesese un scaun vizavi de el, cu spătarul drept, şi nu se mişcase aproape deloc, decât ca să vorbească, în cea mai mare parte a timpului povestind cu detaşare despre Beta. Îşi ţinea mâinile în poală, calmă. Fidelio stătea lângă ea, pe trepiedul format din picioare şi coada ca de balenă, mişcându-se şi el foarte puţin, cu excepţia tremurului mustăţilor.

— Trebuie să ai o idee, două, Dan, îi ceru ea.

— Da! se opri smucit Rueda, privind spre căpitan. Ai fost întotdeauna cutezător, dar niciodată necugetat!

Brodersen se încruntă.

— Ba, cred că da, de data asta. Sau poate erau prea al naibii de mulţi păcălici pe puntea aia. Am fost, cum să spun, cam infantil, sperând că voi, cei de pe Emissary, veţi fi adus un atu pe care să-l putem juca.

Buzele Joellei se arcuiră în sus, aproape imperceptibil.

— Dacă aveam aşa ceva, n-am fi lâncezit în Roată.

— Nu, dar...

Brodersen ridică din umeri, trase din pipă, o depuse pe un scrumsorb şi-i privi pe toţi în ochi:

— Bine, e normal ca oamenii mei din echipaj şi cu mine să fi discutat câteva scenarii. Nici unul nu e prea atrăgător, dar să vedem ce părere aveţi...

Începu să numere pe degete:

— Putem să-i sfidăm pe ticăloşii aia imediat, să cotim şi s-o pornim în jurul Sistemului Solar. Nu putem umbla hai-hui la nesfârşit, dar avem totuşi un delta V până să ne sece rezervoarele. Rezervele de hrană ajung ani de zile, iar reciclarea aerului şi a apei poate continua atâta vreme cât ne ajunge combustibilul pentru celulele migma, adică ani de zile... A, desigur că resursele lui Fidelio se limitează la – cât? câteva luni? – dar oricum nu vom sta atâta timp în spaţiu...

După cum ştiţi, navele de supraveghere ne pot vâna. Deşi o navă aflată în acceleraţie este o ţintă dificilă şi, fără-ndoială, le putem anihila unele rachete, în cele din urmă tot ne-ar străpunge sistemele de apărare. Între timp, ne vor ţine cât mai departe de Pământ sau de orice altă aşezare omenească. Acel întreg efort s-ar putea vădi nepractic de mare şi vizibil pentru adversari – nu-şi pot permite o publicitate pe care n-au măsluit-o – dar eu n-aş conta pe asta. Ţineţi minte, au acces la destule pârghii ale puterii pentru a fi făcut deja lucruri precum încarcerarea voastră.

— A, dar ia staţi, interveni Rueda. Ne putem trimite mesajul, nu? Cred că emiţătorul vostru radio e ca al nostru, nefiind conceput să transmită pe distanţe astronomice. Probabil că oricum n-ar fi nimeni pe recepţie. Dar instalaţiile radio sunt limitate tocmai pentru că laserele au bătaie lungă.

— Aici sunt două probleme, replică Brodersen. Mai întâi, un asemenea mesaj, spre Pământ, Lună sau sateliţi, este preluat de un comsat, cum ştiţi, şi transmis de-acolo la destinaţie. Ceea ce poate nu ştiţi, fiindcă nici nu prea contează, este că programul include şi cenzura. Numai anumite categorii de comunicaţii oficiale pot fi cifrate. Pe toate celelalte, le scanează un computer şi, dacă depistează o referire la un subiect „încondeiat”, mesajul e transmis unui operator uman, care hotărăşte dacă e sau nu inofensiv. Sistemul datează de pe vremea Tulburărilor, şi trebuie să recunosc chiar şi eu că nu-i rău deloc. De exemplu, aşa au fost prinşi în cursă Finaliştii când erau aproape gata să-şi detoneze bombele atomice. Dar poţi paria pe Sol că, atunci când tagma lui Quick a început să-şi facă planuri pentru eventualitatea întoarcerii lui Emissary, unul dintre primele lor ordine de lucru a fost acela de a intra discret în stăpânirea instalaţiilor, pentru a introduce personalul şi programele adecvate, ca să poată intercepta orice comunicare ar fi putut ameninţa cu divulgarea.

În al doilea rând, s-ar putea să prindem legătura cu altceva, o navă, o bază de pe un asteroid sau de pe Marte, cam aşa ceva. Spun că „s-ar putea”, fiindcă majoritatea lor au posibilităţi de telecomunicaţii foarte limitate – ar trebui să ajungem cât mai aproape – şi numai navele sunt permanent şi neîndoielnic pe recepţie. Totuşi, am putea avea o şansă. Dar dacă acel cineva ne-ar auzi, ne-ar şi crede? Şi dacă da, alţii l-ar crede pe el? Să nu uităm nici o clipă că nu luptăm cu un aventurier ca mine, ci avem de înfruntat câteva dintre cele mai importante şi mai respectate figuri politice în viaţă... care trebuie să fi ajuns astfel, în majoritate, fiindcă sunt maeştri ai propagandei şi ai relaţiilor cu publicul.

Una peste alta, presupun că atacul direct are şanse de reuşită foarte mici. Sorţii înclină spre a fi ucişi înainte să putem izbândi ceva.

La ce altceva ne-am mai gândit? Ei bine, când vom ajunge în apropierea maşinii T, vom intra inevitabil în comunicare cu nava de supraveghere. De fapt, în împrejurările actuale, e foarte probabil să se afle la post mai mult de o singură navă. Presupunem că ofiţerii şi echipajele, în majoritate, nu sunt nişte bandiţi, ci doar respectă ordinele care pot foarte bine să-i cam nedumerească puţin şi pe ei. Dacă le spunem povestea noastră... şi li-l arătăm pe Fidelio... Înţelegeţi?

În situaţia asta, problema e că şi cabala, inevitabil, trebuie să fi anticipat o atare situaţie şi să-şi fi luat măsuri. Altfel, nu ne-ar fi spus să mergem într-acolo, hmm? S-ar putea să nu ştie că-l avem pe Fidelio la bord, dar sunt convinşi că am văzut şi am fotografiat nava Emissary. Atâta lucru, şi e destul de periculos pentru ei! Bănuiesc că într-una din nave se află câţiva ofiţeri cu funcţii cheie care sunt părtaşi la conspiraţie. În momentul când începem să povestim, vor dezlănţui focul de baraj asupra noastră. Explicaţiile ulterioare sunt ieftine. Suntem vizibil înarmaţi, şi am convingerea că pe Demeter s-a emis într-adevăr un mandat împotriva noastră. N-ar fi greu de susţinut că, după cea mai întemeiată opinie a acelor ofiţeri, noi înşine eram gata să deschidem focul.

A treia posibilitate ar fi să trecem prin poartă până la Phoebus şi să vedem ce e dincolo. Poate sunt mai slab pregătiţi, mai slab echipaţi, şi putem scăpa de ei, sau vom găsi altceva care să merite. Chiar m-am gândit – întrucât vă avem aici, cu cunoştinţele voastre – m-am gândit să parcurgem traseul care ne va duce de la Phoebus la Centrum, pentru a cere ajutor pe Beta. Dar e o idee destul de nebuloasă, fiindcă nu prea avem şanse ca gardienii să ne acorde atâta libertate de mişcare.

De fapt, ceea ce mă îngrijorează la efectuarea tranzitului care ni s-a impus este... ei bine, Demeter fiind slab populat şi relativ izolat, circulaţia ştirilor nu e greu de controlat. Le-ar fi uşor să ne facă de petrecanie. De exemplu, imediat ce ne-am îndepărtat de maşina T şi de echipajul de supraveghere, nava care ne escortează ar putea trage o rachetă. După aceea, lumea ar auzi despre tragicul accident care a distrus nava Chinook. Aş detesta s-o cred pe Aurie Hancock în stare de aşa ceva, dar e o posibilitate. Altfel, am fi închişi pe termen nelimitat. Sistemul Phoebian are destule locuri disponibile pentru un lagăr de detenţie secret. Îndrăznesc să spun că ne-ar urma acolo şi restul echipajului vostru.

Deocamdată, la atâta ne-am gândit. Personal, instinctul mă îndeamnă să încercăm un plan de întoarcere în Sistemul Phoebian şi să facem ce ni se pare mai potrivit când ajungem acolo, până atunci rămânând cu ochii deschişi şi cu variantele gata de a fi îmbunătăţite. S-ar putea foarte bine să mă înşel. Fiţi siguri că orice sugestii mă vor bucura.

Phiu! – încheie Brodersen. Ce conferinţă! Mi-ar prinde bine încă o bere. Mai vrea cineva? se ridică el, pornind spre frigider.

— Stai, îl opri Joelle.

— Ce? încetini Brodersen pasul.

Rareori, când o problemă era neobişnuit de excitantă, sau când mergea deosebit de bine treaba la pat – mai văzuse o expresie ca aceea care-i lumina acum faţa.

— Dan, îi spuse ea, cu vocea tremurându-i, putem merge direct de la Sol la Centrum.

— Cum? exclamă Brodersen.

— Da, se aplecă Joelle în scaun. Betanii explorează porţile de o mie de ani. Au depăşit faza încercărilor şi erorilor repetate. Nu deţin o teorie completă, nimic comparabil cu ceea ce ştiu Ceilalţi...

— Ceilalţi, murmură Rueda.

— ...dar au ajuns la o oarecare înţelegere, continuă Joelle. Avem trei locuri, trei stele dacă vreţi, A, B, C, cu porţi cunoscute – trasee ale maşinii T – de la A la B şi de la B la C. În acest caz, betanii pot calcula un drum direct între A şi C. Pentru Brodersen, fu asemeni exploziei unei nove.

— Nu cu absolută certitudine, urmă Joelle. Nu au măsurat şi curburile din acel continuum. Probabilitatea de reuşită, însă, e înaltă. Cu siguranţă, mai înaltă decât pentru planurile pe care ni le-ai descris tu.

— Şi... şi..., bâjbâi Brodersen printre splendori, putem merge la maşina din Sol... să ne prefacem că pornim spre Phoebus... apoi să minţim, să şarjăm, să ameninţăm, ce-o fi, până ne adâncim atât de mult în câmpul transportor încât vom deveni o ţintă aproape imposibilă... Şi vom ieşi la Centrum. Vom merge pe Beta. Şi vom reveni în fruntea unei armada betane!

— A cărei singură armă ofensivă va trebui să fie adevărul, completă Rueda. Indiferent dacă înainte auzise sau nu despre elementele fizice, ideea era nouă şi pentru el. Şi el stătea împietrit de revelaţie.

Brodersen înşfăcă paharul de bere pus lângă scaunul său şi îl roti în cerc pe deasupra capului.

— Fac cinste! mugi el, ca în tinereţe. O vom face! O facem!

— Calculele sunt dificile, îl preveni Joelle. Fidelio şi cu mine va trebui să facem cercetări, iar eu voi avea nevoie să apelez la holothetică. Ai la bord facilităţi holothetice, nu?

Înflăcărarea ei era mai intensă decât văzuse Brodersen vreodată. Mă voi întoarce la ceea ce sunt, radia dintr-însa. Fierbinţeli şi friguri i se succedau pe obraji. Voi fi din nou Una cu Totul.

Rueda rămăsese cu privirea aţintită asupra ei. Brodersen avu impresia că putea citi gândurile peruvianului. Vei deveni, pentru noi, ceea ce refuză Ceilalţi să fie?

Aveau să-i organizeze lui Serghei Nikolaevici Zarubaev funeralii de astronaut, catapultându-i printr-o valvă trupul înfăşurat în drapel, aşezat pe un catafalc propulsat de o rachetă de semnalizare, în timp ce camarazii din echipaj stăteau în poziţie drepţi, ascultând slujba citită de căpitan.

Mai întâi, Caitlín, în calitate de medic de bord, îşi asumase obligaţia de a-l spăla şi a-l întinde în cabina lui. Umpluse cu ulei patru vase şi, punând feştile de sfoară să plutească pe rondele din dopuri de la sticlele cu vin, făcuse candele care să-i ardă la cap şi la picioare. Stinse tuburile fluorescente şi convocă un priveghi.

Întâmpină o oarecare surprindere, câteva obiecţii – datini barbare, obiceiul civilizat era acela de a se întruni ulterior, în faţa unor cafele – dar Brodersen, Dozsa, Granville şi von Moltke înţeleseră, deşi acest ritual nu se înscria în nici una din tradiţiile lor, şi-i convinseră şi pe ceilalţi să accepte. (Comandantul simţea că el şi oamenii lui aveau nevoie de o beţie, în pauza dintre bătălii, iar Serghei ar fi fost mulţumit să le ofere el prilejul.) Au ţinut petrecerea în sala comună. Su şi Stefan o decoraseră oarecum, confecţionând flori din hârtie şi alte podoabe. Apărură băuturi tari şi marijuana, pe lângă obişnuitele răcoritoare; ecranele oferiră ornamentul mai mare al universului; muzica favorită a lui Serghei şi baletul pe care-l iubise se derulau în playback. Oamenii stăteau în picioare, amintindu-şi de el.

După câteva ore, Martti Leino plecă. Între timp, se născuse o oarecare însufleţire. Ţinându-se cu braţele pe după umeri, Brodersen, Weisenberg şi Dozsa fredonau atonal Ford of Kabul River. Von Moltke şi Rueda se cuibăriseră într-un colţ. Granville şi Ky purtau o conversaţie serioasă. Fidelio observa exotica specie omenească.

Leino străbătu holul circular, până la cabina lui Zarubaev. Uşa era deschisă. Auzi câteva note, ezită, se încruntă şi intră.

La fel de golaşă ca toate celelalte, încăperea era cufundată în umbrele şi razele galbene ale candelelor. Zarubaev zăcea pe pat, îmbrăcat în uniformă. Părul şi barba îi luceau în lumina difuză; altminteri, faţa i se golise de orice expresie. Flăcările din jur răspândeau un miros curat şi o căldură infimă. Caitlín stătea aşezată alături. Purta un caftan albastru, cea mai sobră îmbrăcăminte pe care o avea la ea. Şuviţele părului îi şiroiau despletite. Ţinea sonadorul rezemat pe braţul stâng, în vreme ce degetele mâinii drepte extrăgeau sunetele ca dintr-un oboi cu surdină.

Se opri când Leino intră.

— Oh, şopti ea.

— Ce...

Leino se crispă.

— Lasă. Iartă-mă că te-am întrerupt...

— Nu. Stai. Nu pleca!

Caitlín dădu să se ridice, îl văzu destinzându-se abia perceptibil şi se lăsă la loc.

— Ai venit să-ţi iei rămas bun. Pentru aşa ceva, nu ţi-aş sta în cale.

Leino îşi strânse pumnii, după care îi desfăcu grăbit.

— Nici nu e cazul, domnişoară Mulryan.

— N-ai pic de bunătate pentru mine...

— Hoy, nu-i momentul pentru ciondăneli.

— N-am vrut să spun nimic mai mult de-atât, domnule Leino: dacă doreşti să rămâi singur cu prietenul dumitale, pot reveni mai târziu.

Şi se ridică.

Surprins, Leino exclamă:

— Stai. Te rog! Am ştiut că-l cunoşteai dinainte, dar nu şi că ai... ţinut la el.

Caitlín zâmbi cu mare blândeţe:

— Da, era un băiat liniştit, nu-i aşa?

Nemişcare, apoi, încet:

— Chiar şi când îmi arăta cum să mânuiesc armele de foc în luptă, în timpul călătoriei ăsteia, n-a profitat niciodată de ocazie ca să treacă la familiarisme, deşi ştia prea bine că mi-ar fi plăcut. Căci acum mă considera femeia lui Daniel, nu a căpitanului, ci a prietenului său. Ceea ce spune mult despre el, nu?

Leino roşi:

— Când l-ai cunoscut prima oară?

— Înainte de a-l fi întâlnit pe Daniel. A venit la spital, rănit, cum poate îţi aminteşti. Ne-am zbenguit printre durerile lui. Lumea îl credea lipsit de haz, dar nu era adevărat. A, mi-a depănat cele mai trăsnite poveşti despre problemele pe care le avea pentru că era un rus căruia nu-i plăcea şahul... După ce s-a însănătoşit, ne întâlneam când puteam, până am început să petrec câte o perioadă în Eopolis, cu Daniel. N-am fost niciodată foarte îndrăgostiţi, eu şi Serghei, dar însemna cât un ocean pentru mine.

— Şi pentru mine, spuse încet Leino, privind-o aşa cum stătea în faţa decedatului. Am avut multe misiuni împreună în spaţiu, de genul acelora când îţi încredinţezi viaţa în mâinile partenerului. Pe Demeter, mergeam în excursii cu rucsacurile, cu iahtul, la petreceri...

Lăsă fraza neterminată.

Caitlín dădu din cap:

— Ceea ce se întâmplă între un bărbat şi altul, nici o femeie nu va înţelege vreodată cu adevărat, dar este nepreţuit.

Pe jumătate beat, Leino îi aruncă în faţă:

— Dar între un bărbat şi o femeie?

Caitlín se întoarse să mângâie cu degetele faţa care aparţinuse lui Zarubaev.

— Pentru asta e şi mai greu să găseşti cuvinte, oricât de mult şi îndelungat s-au străduit poeţii.

Privirea ei reveni spre Leino:

— Într-adevăr, între Serghei şi mine a fost mai mult decât simpla plăcere.

Şi din nou se răsuci spre cel ce nu mişca.

— Nu şi-au dat seama niciodată, spuse ea, abia şoptit. Îl credeau dur, când el nu era decât timid; dar, vai, de ce distracţii era în stare când se simţea la largul lui! Îl credeau practic ca o maşină; dar eu îmi amintesc o noapte când am scos din casă un telescop şi, după ce ne-am pierdut în veşnicie, el a început să vorbească despre Ceilalţi. Credea că nu ne pot ignora aşa cum se pare, ci manifestă mai mult o grijă şi o compasiune pe care noi suntem prea mici ca să le simţim... Se întrerupse.

— Bine, reluă ea, n-ai nevoie de trăncăneala mea, vrei să-ţi iei rămas bun de la el. Noapte bună, Martti Leino!

— Nu! ridică el palma, ca pentru a o bloca. Te rog, rămâi. Nu cunosc pe nimeni altcineva care să fi fost atât de apropiat de el.

Îşi frecă ochii cu încheietura mâinii.

— Iartă-mă. Pot să te întreb ce făceai aici?

— Nimic important.

— Cântai, insistă el.

Caitlín îşi îndreptă umerii:

— Ei bine, da, asta făceam, un cântec, cum facem în Irlanda, la ţară. Dar ar fi nepotrivit să dau un spectacol, când camarazii mei de bord nu au acest obicei. Noapte bună!

Leino întinse o mână în calea ei.

— Te rog, domnişoara Mulryan... Caitlín... te rog, nu pleca!

Îl privi în ochii lui albaştri:

— De ce?

— Fiindcă, ăă, ţi-am spus, amândoi am suferit o grea pierdere şi... În sala comună au trecut la cântece după Kipling... Al tău cum e?

Genele femeii se plecară.

— Un simplu ochlan. Un bocet, cum ai spune tu.

— Vrei să mi-l cânţi?

Îl privi un moment, înainte de a se hotărî.

— Da, dacă asta-ţi doreşti. Şi el ar fi vrut...

Se aşezară de o parte şi de alta a patului. Candelele pâlpâiau, umbrele se unduiau spre mijloc, ventilatoarele şuşoteau. Sunetele îndepărtate, gălăgioase, de la priveghi, nu păreau deplasate. Degetele lui Caitlín evocau Aria din Londonderry.

 

O, stelele jeli-l-ar oare pe-al nostru camarad,

Plângând cu lacrimi de lumină pe cerul de durere frânt,

Sau că prelung îşi ia un ultim bun rămas,

Ploaia ce cade peste al patriei lui pământ.

Ori un boboc, măcar, se pleacă să-l sărute

Dintr-un copac în freamăt, cu primăvăratice adieri:

Nu vom mai fi doar noi, dar, ci se va-ndurera

Întreaga lume, atât de dragă lui, mai ieri.

 

Printre planete, sori însă, domneşte tăcerea.

Mute sunt frunzele, surdă şi oarbă vremea.

Ne-avem numai pe noi spre-a ne plânge durerea,

Spre-a şti puternic, deştept şi bun că era.

Ochone, ochone! S-a dus ca orice răsărit.

Ochone, ochone! Râdea cât stat-a-ncoa’ de prag.

Ochone, ochone! Ce-a mai rămas e neclintit,

Şi totuşi, ni-i atât de drag.

22

ERAM O CIOARĂ. Primele mele vise nelămurite s-au sfârşit în foame, când universul s-a golit. Înfuriată, am ciocănit în cochilia lui, până s-a spart; şi a apărut ziua. Ochii mi s-au umplut de orbire. Am deschis gura spre ea şi am ţipat după mâncare. Aripi m-au umbrit, un cioc mare şi dur s-a îndesat în căscătura mea, turnând pe-acolo dragoste înăuntrul meu. Curând mi-am dat seama că alţii, goi, mă îmbulzeau, aşa că i-am îmbulzit şi eu şi am cerut la fel de tare ca ei.

Pe noi s-au ivit, şi petreceam mult timp admirându-le încântaţi lucirile negre. Dar nu peste multă vreme, părinţii noştri ne-au împins din cuib. După prima frumoasă spaimă şi nebunescul dat din aripi, am învăţat cum putea să mă poarte vântul şi ce putere stătea gata să se desfăşoare în aripile mele. Am luat văzduhul asupră-mi, m-am înălţat, am dat ocol, am plutit, m-am bucurat. Cerul era al meu, iar dedesubt întreg pământul era copt pentru zbor pe deasupra-i.

Aparţineam stolului, desigur, aveam locul meu în ierarhie şi uneori câte-o îndatorire, ca să pândesc după şoimi sau oameni, când căutam pe pământurile din afara pădurii noastre. Niciodată nu mi-am dorit ca lucrurile să stea altfel. Ciorile se distrează. Tăifăsuiam, cleveteam, strigam de veselie, plecam în expediţii, necăjeam bufniţe, găseam bunătăţi de mâncat şi lucruri scânteietoare de adus acasă, ne amuzam la nesfârşit cu giumbuşlucurile făpturilor străine, domneam peste vârfurile copacilor. În adâncurile frigului desfrunzit, încă mai puteam ciuguli câte ceva de trăit, de sub scoarţa zăpezii. Dar, o, verile verzi şi foşnitoare! O, femela mea şi drăgălaşii de puişori!

Cu timpul, am îmbătrânit, am slăbit, am încetinit, deşi înţelegeam ca prin ceaţă aceste lucruri. Într-o zi, m-a prins o vulpe pe pământ. M-am smuls din fălcile ei, dar sângele a împroşcat din mine până n-am mai putut zbura. Găsindu-mi un desiş, m-am prăbuşit pe solul umed şi plin de ciuperci, alungată din cer, gâfâind, în timp ce prin minte întunecimea sufla tot mai puternică. Apoi a venit Chemătorul şi, încă vie o vreme, am plecat din ţara aceea în care fusesem Pasăre.

23

UN CLOPOT SUNĂ în cabina pe care o ocupase Joelle.

— Intră, răspunse ea.

Apăru Brodersen, închizând uşa după el. Încadrat de pereţii impersonali ai camerei, părea de două ori mai mare şi mai viu. În trupul Joellei se învăpăie dorinţa de a-l avea.

Termină cu prostiile astea! îşi porunci singură. E ocupat, îngrijorat, uite ce hărţuit arată, cum atârnă pe lângă trup braţele lui puternice, iar ochii cenuşii îi sunt mai obosiţi ca oricând. Şi nu e numai atât, îmi voi începe în curând activitatea cuvenită, minunea Unităţii mă va poseda şi nimic altceva nu va mai avea importanţă.

Cu toate acestea, dorinţa continua să i se înfioare slab prin vene. Opt ani, ba nu, aproape nouă, iar Brodersen fusese ultimul ei amant, când vizitase Pământul... Nu găsise dificil celibatul în timpul expediţiei, când fiecare oră de trezie era încărcată de descoperiri. Riscul ca un bărbat să se implice emoţional şi s-o piseze când ea dorea să ducă la îndeplinire câte un proiect (cum se întâmplase de câteva ori acasă) era un preţ peste măsură de mare pentru potolirea unei mâncărimi care oricum apărea rareori. Desigur, până la urmă am plătit. Christine... Chris zăcea îngropată pe Beta. Dan era aici, la doi metri de ea.

— Am trecut să văd ce faci, spuse el, cu glasul său profund.

— Foarte bine, mulţumesc, replică Joelle, înfruntându-şi bătăile inimii. Cu siguranţă, avem mare noroc că ai fost atât de prevăzător încât să ţii nava asta complet aprovizionată!

— Prevăzător pe dracu’, rânji Brodersen. Concuram pentru povestea aia şi-mi ziceam că dacă-mi tăia ceva calea – ca de pildă, sosirea ta acasă mai devreme – ar fi trebuit să fiu gata de plecare înainte ca vreun birocrat să găsească un motiv de a-mi refuza autorizaţia. Privi în jur. Şi totuşi, am cam fost prinşi pe picior greşit. Iar voi, cei din Roată, staţi şi mai prost. Ăă, în legătură cu hainele de schimb pentru tine. Pegeen... Caitlín Mulryan, intendenta noastră, ţi-o aminteşti, ar fi bucuroasă să-ţi împrumute câteva lucruri – aveţi cam aceleaşi măsuri – şi, când va avea timp, va croi mai multe din materialele de rezervă pe care le-am luat, pentru tine şi oricine mai doreşte. E o croitoreasă bună. Poate-ar fi bine să te gândeşti ce fel de îmbrăcăminte preferi.

Joelle ridică din umeri:

— Ştii că nu-mi pasă, cu condiţia să fie comodă. Dar mulţumeşte-i din partea mea, te rog. Voi încerca să-mi amintesc s-o fac personal, însă ştii şi tu cât de uitucă sunt cu chestiunile cotidiene.

— Ce altceva ţi-ar mai trebui? De pildă, majoritatea dintre noi avem câte un mic stoc personal de hrană şi băutură. Presupun că ai prefera să nu iei chiar toate mesele la popotă...

— A, dacă nimeni nu se supără că sunt netalentată la conversaţii, nu mă deranjează să stau la masa comună. Mă izolez de zgomot... Dar ar fi plăcut să-ţi pot oferi... să te tratez cu ceva.

Gesticulă, observând cât de stângace era mişcarea:

— Nu iei loc? Şi, în fine, nu mi s-a format nici o antipatie faţă de pipă, cât am fost plecată...

— Am observat la conferinţă şi m-am bucurat.

Se aşeză pe un scaun. Joelle aduse încă unul, în faţa lui. Scoţându-şi punga cu tutun, Brodersen continuă:

— Nu pot sta decât două, trei minute. Trebuie să mă ocup de pregătirea băii cu săruri de care spui că are nevoie Fidelio. Avem chimicalele, sunt convins, şi metalul, plasticul sau alt material pentru container, dar ar fi bine să facem şi nişte aran-\jamente pentru reciclare, în caz că expediţia asta se va prelungi mai mult decât sper eu.

— Problema asta nu le revine inginerilor voştri?

— Ba da, dar mai întâi Fidelio trebuie să explice exact care sunt cerinţele. Va merge încet, chiar şi cu ajutorul lui Carlos, care ştie puţin din limba betană. Nu, din limbile betane, aşa-i? Tu eşti experta, dar deduc să te aşteaptă o sesiune cu computerul. Cred că pot ajuta la desfăşurarea discuţiilor. Ca să nu mai pomenesc despre celelalte patruzeci de milioane de alte lucruri care au nevoie de atenţie, înainte să trag pe dreapta.

— Să mă anunţi neapărat dacă vă izbiţi de probleme lingvistice vizibile. Apropo, te-ai putea gândi să modifici un set de ataşamente encefalice pentru Fidelio, ca să se poată cupla cu mine? E holothet.

— Zău? Habar n-am avut.

— Se pare că betanilor le afectează personalitatea mai puţin decât oamenilor.

Se lăsă tăcerea, timp în care Joelle încercă să formuleze ceea ce avea de spus. Sparse gheaţa în mare grabă:

— Dan, e minunat că te revăd. Nu numai că am fost eliberată. Tu eşti omul care a făcut-o!

Brodersen începu să se preocupe de umplerea pipei.

— Nu, noi am făcut-o, toată echipa, şi Serghei... Poate că nu v-am făcut o favoare. V-am pus în pericol...

— În Roată nu eram în pericol?

— Mda, într-adevăr... cred... tot trebuie să alung ideea asta de coşmar că greşim amarnic în ceea ce încercăm să facem. Că periclitez vieţi omeneşti pentru o nimica toată.

Joelle reuşi să se aplece înainte, punându-i o mână pe genunchi.

— Nu te frământa. Politica m-a derutat întotdeauna, dar tu ai flerul şi cunoştinţele necesare. Mă bazez pe judecata ta, aşa cum şi tu va trebui să te bazezi pe calculele mele. Ai încredere în tine însuţi, Dan!

— N-ar strica, replică el sec; degetele sale continuară să trebăluiască la pipă. Ei, eşti gata să faci analiza aia, Joelle?

Am devenit prea slăbănoagă şi încărunţită pentru el?

Îşi retrase mâna.

— Da. Ar fi mai uşor, poate mai sigur, dacă Fidelio şi cu mine am putea să operăm ca o unitate holothetică şi să luăm o structură completă, teoretică, dintr-o bancă de memorie. Totuşi, stăpânesc principiile fizice despre care betanii au descoperit că se aplică la maşinile T – astea ţineau exact de căprăria mea, cum ai spune tu – iar noi doi am terminat de trecut prin ciur colecţia de date a navei, în căutarea parametrilor exacţi ai spaţiu-timpului local. Informaţiile par să fie suficiente. Cred că azi voi avea nevoie de o rulare preliminară, iar mâine vom prelucra traseul în detaliu.

Între sprâncenele lui Brodersen se adânciseră riduri de îngrijorare, la fel ca prima oară când se cunoscuseră, el fiind un inginer Aventureros care o consulta pe ea în legătură cu o problemă spinoasă de design. O, se minunase atâta de intelectul ei, deşi Joelle se îndoia de fapt că era mai grozav decât al lui – configurat şi orientat diferit, da, dar deloc mai bun la modul intrinsec – în afara momentelor când era unită cu maşina. Ulterior, găsise nişte pretexte ca să se întâlnească, ceea ce dusese la întâlniri pentru cină, în public, după ce Brodersen rămăsese văduv şi se mutase pe Demeter, făcând călătorii ocazionale în zona Pământului. Joellei îi plăcea compania lui, la fel cum îi plăcea şi câte o vacanţă la mare. În cele din urmă, pradă unui impuls, îl primise în patul ei şi rămăsese uluită... Cât de tânăr îl făceau să pară ridurile acestea de îngrijorare!

— Să zicem că ajungem într-adevăr pe Beta, spuse el. Vor fi dispuşi să ne ajute? Tu şi Carlos aţi insistat pe dorinţa lor de a nu interveni, grija pe care-au avut-o întotdeauna, de a respecta speciile mai puţin avansate.

— Omenirea e specială pentru ei, totuşi, îl asigură Joelle. Va trebui să pierdem mult timp cu explicaţiile şi munca de lămurire, recunosc. Dar când noi, cei de pe Emissary, le-am descris istoria şi sociologia noastră, puţinul pe care l-am putut face înţeles, nu le-au găsit cu nimic mai groteşti decât ceea ce întâlniseră la alte specii. Liderii lor cred foarte serios că-i putem ajuta să-şi rezolve criza psihosexualâ.

— Aşa că ar... m-m-m... ce?

— Şi-ar face o apariţie invincibilă în Sistemul Solar, îmi imaginez, protejându-ne în timp ce noi transmitem faptele pe Pământ.

— Şi ne propun o învoială fabuloasă, ai spus. Tehnologia lor, în schimbul drepturilor de a exploata planetele Jupiter şi Saturn, pe care noi oricum nu le putem folosi. Exact?

Brodersen aprinse tutunul, privind spre Joelle pe deasupra pipei:

— Desigur, asta-i va distruge pe Acţionişti, şi toate partidele asemănătoare cu al lor. Pe lângă scandalul iscat, vreau să zic. Întreaga lor filosofie va fi redusă la tăcere.

— Cum?

— Bine, dar e evident... De îndată ce vom dobândi aceeaşi tehnologie, o vom zbughi prin toate porţile stelare pe care le-au cartografiat betanii, efectuându-ne totodată propriul program de a descoperi altele noi. Simplul profit scos de-aici, nenumăratele locuri şi drumuri, vor depăşi fără-ndoială orice imaginaţie. Altfel, de ce s-ar deranja betanii cu planetele noastre gigantice? Deci, încă înainte de a începe emigraţia pe scară largă, balanţa puterii economice se va înclina în partea opusă Pământului. Va dezavantaja de asemenea guvernele, uniunile, marile corporaţii, în favoarea micilor firme şi a indivizilor. Şi uite-aşa se va duce ordonatul stat al bunăstării mondiale pe care speră să-l clădească grupările de Acţionişti... Îndrăznesc să spun că acelaşi lucru îl prevede şi Quick!

Joelle se încruntă, făcând un efort să înţeleagă.

— Dar nu e logic, Dan! E de presupus că măsurile de bunăstare slujesc unei anumite necesităţi. Dacă necesitatea ia sfârşit, cine ar mai dori să le continue?

Brodersen râse, cu hohotele lui răsunătoare pe care i le cunoştea atât de bine. Din gură îi erupse fumul. Avea un miros cu adevărat masculin.

— Draga mea, iar începi? Presupui că oamenii acţionează logic. Nu e aşa. Statul bunăstării – orice stat – reprezintă un scop în sine. Este modul câtorva de a-şi impune voinţa asupra celor mulţi. Şi, pe Iuda preotul, cât îşi mai doresc puterea, ăştia puţinii! Câtă nevoie au de ea!

Pufăi din pipă.

— Vorbeşte cu Stef Dozsa, dacă te interesează. Ţara lui a fost tot timpul măcinată. Sfântul Imperiu Roman, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Sovietic, Imperiul Balcanic... Ba nu, poate n-ar trebui. Istoria asta a făcut din el un anarhist turbat. Inofensiv, în cazul lui, dar dacă te-ar converti... află, Joelle dragă, că sub aparenţele tale scorţoase clocoteşte multă energie. Ştiu eu!

Zău că ştii, Dan!

Brodersen se foi pe scaun:

— Defectul meu personal e că o iau razna. Mai bine nu te-aş mai plictisi şi mi-aş vedea de treburi...

— Nu mă plictiseai, răspunse Joelle, cu un mic efort; îşi simţea fierbinţeala pe faţă şi în sâni. Niciodată nu m-ai plictisit. Întotdeauna ai fost mai degrabă fascinant – cred că fiindcă suntem atât de deosebiţi...

— Mda, suntem. Bine, oricum.

Se ridică în picioare.

Joelle se ridică şi ea.

— Ce-ar fi să treci pe la mine în cartul următor, după ce terminăm amândoi? îi propuse. Aş putea comanda ceva de mâncare şi vin. Mai ţii minte cum obişnuiai tu să găteşti? Eu sunt şi-acum o pacoste la bucătărie, dar... pariez că tu ai mai progresat!

— Nu prea mult, îşi privi Brodersen vârfurile picioarelor. În plus, eu... Întâmplător, am un angajament. Iartă-mă, dar nu e genul pe care să-l contramandezi uşor.

— Pot să te întreb ce anume? întrebă ea, înfruntându-şi durerea.

— Caitlín şi cu mine avem o aniversare. După calendarul demetrian, aşa, sărbătorim mai des...

Ridică ochii:

— Nu ştiai? Crezusem că era evident... Nu, nu suntem căsătoriţi. Încă mai sunt cu Lis şi n-am nici un gând să schimb situaţia, dar Caitlín... ei bine, ea şi cu mine suntem extrem de apropiaţi.

— Înţeleg.

O apucă de mâini:

— Joelle, ăă, nu e geloasă. Vreau să zic... of, la naiba, e minunat că te am aici, şi... Nu vreau să-ţi fac avansuri, dar dacă ai vrea să... mai târziu...

Joelle se sili să zâmbească, aplecându-se înainte, pentru a-i atinge buzele cu ale ei:

— Poate... Nu e nici o grabă, totuşi. Şi să nu te simţi obligat. Fiindcă mă tem că exact asta simţi acum, o obligaţie.

Caitlín e ca o Chris cu ten deschis.

În plus, eu nu peste mult voi fi transumană.

— Bine, Dan. Pe curând!

Scundă, simplă, umilă, deşi niciodată slugarnică, Susanne Granville aştepta în sala computerului principal. Pusese ecranul în funcţiune, cu scanerul îndreptat spre Sol, şi stătea aşezată, privind. Cu luminozitatea redusă, dar mărit ca dimensiuni, discul era un tumult de pete, flăcări, proeminenţe arteziene, pe suprafaţa irizaţiilor coronale. Muzica răsuna cristalin. Joelle recunoscu Fynsk Forer, de Nielsen. Muzica, la fel ca arhitectura, era una dintre puţinele arte omeneşti formale faţă de care considera că reacţiona adecvat. Ea şi Susanne discutaseră o oră sau chiar mai mult, despre muzică, la priveghiul trăgătorului.

— Bună, o salută. Nu mă aşteptam să te găsesc aici. Susanne sări de pe scaun.

— Ştiam că vei face un conthol final al softwahe-ului, doctohe Ky, şi mă înthebam dacă te-aş putea asista. Penthu ohice eventualitate, m-am învoit de la câhmaci (Caitlín Mulryan), pe care thebuia s-o ajut la phepahatul cinei.

A, da, răspunse Joelle în sinea ei. Cât de des am întâlnit situaţia asta. Tu eşti simpla linkeră, eu suprema holothetă. Arzi de nerăbdare să ştii că mi-ai fost de folos. La fel ca şi Chris.

Mă vei vedea în linkingul meu, de care tu nu eşti capabilă, urcând într-un cer unde tu nu vei putea niciodată ajunge, dar din care ai întrezărit frânturi. Eu voi atinge Absolutul, mă voi afla în Noumenon, voi cunoaşte Realitatea Finală, nu ca pe o construcţie matematică, ci imediat, în creierul şi oasele mele.

O, Susanne! Cât mi-aş dori să te pot săruta şi consola, cum n-am putut-o face cu Chris, cum n-am putut nici cu Eric...

Mintea i se îndreptă (ceea ce o irită, făcând-o să fie de două ori mai dornică să intre în circuit, unde nu se produceau asemenea abateri de la disciplină) spre întrebarea daca fusese atrasă iniţial spre Brodersen fiindcă mama lui fusese o Stranathan, iar el vizitase de multe ori în copilărie familia aceea. Din ea făcea parte şi Eric Stranathan, primul şi cel mai de neuitat iubit al Joellei, fiul Căpitanului General al Văii Fraser, el însuşi linker.

Ei doi împreună, Joelle şi Eric, aflaseră cei dintâi că prăpastia dintre linker şi holothet nu consta în grad, ci în gen, având o lăţime de netrecut. Fără nici un motiv clar, amintirile i se întoarseră la un conferenţiar plicticos dintr-o sală înăbuşitoare, la o convenţie din Calgary... dar motivul era clar: în seara aceea îl cunoscuse.

24

Banca de memorie

 

— CREIERUL OMENESC şi, pornind de aici, întregul sistem nervos, poate fi integrat cu un computer conceput în mod adecvat, spunea monoton vorbitorul. Am progresat mult dincolo de stadiul „firelor înfipte în cap”. Inducţia electromagnetică este suficientă pentru a realiza un linking. Atunci, computerul contribuie cu vasta sa capacitate de înmagazinare şi procesare a datelor, cu posibilitatea de a efectua operaţii logico-matematice în câteva milisecunde sau chiar mai puţin. Creierul, deşi mult mai lent, furnizează creativitatea şi flexibilitatea; de fapt, el rescrie mereu programul. Există şi computere care o pot face singure, desigur, dar în majoritatea cazurilor nu funcţionează nici pe departe atât de bine ca un cuplaj computer-operator, şi s-ar putea să nu fim niciodată în stare de a le îmbunătăţi în proporţie semnificativă. La urma urmei, creierul comasează trilioane de celule într-o masă de circa un kilogram. Mai mult, linkingul le oferă fiinţelor omeneşti acces direct la ceea ce altminteri ar cunoaşte numai pe cale indirectă.

Pentru actualele scopuri practice, avantajele sale sunt de două feluri: (a)- Aşa cum am remarcat, programele pot fi modificate pe loc, în cursul desfăşurării. Până acum, era necesar să fie rulate complet, să li se verifice chinuitor de minuţios rezultatele şi apoi să fie rescrise încet, cu posibilităţi de eroare şi fără nici o garanţie că noile lor versiuni aveau să se dovedească a fi cele de care aveam mai multă nevoie. O dată ce linkerii şi echipamentele lor vor intra în uzul cotidian, vom fi eliberaţi de handicap. (b)- Prin propria sa experienţă, aşa cum de asemenea am sugerat, linkerul dobândeşte o perspectivă interioară la care n-ar fi putut ajunge pe nici o altă cale, devenind aşadar un savant mai capabil – inclusiv un mai bun autor de programe – şi în situaţiile când lucrează independent de aparatură.

Doamne sfinte! îşi spuse Joelle. Chiar trebuie să îndurăm chinul ăsta?

Într-adevăr, conferinţa era un eveniment important, atât politic, cât şi ştiinţific. Secretul militar în spiritul căruia fusese crescută începea să se atenueze; aici, în Calgary, oamenii puteau discuta liber despre evoluţii care fuseseră ţinute ascunse timp de decenii sau chiar mai mult; publicul avea dreptul la informaţie, în termeni populari, pe parcursul ceremoniilor de deschidere.

Problema era că nici un fel de cuvinte nu puteau descrie starea de a te afla în linking: crearea spaţiilor n-dimensionale, curburile lor variabile în funcţie de timp, tensorii din interior, funcţii şi operaţii pe care nimeni nu şi le mai imaginase vreodată. Imaginai un cosmos conceptual, aflai că lăsa de dorit şi îl anulai, proiectai un altul şi un altul, până când în sfârşit vedeai ce-ai făcut şi, iată, era foarte bine. De fiecare dată, numerele se repezeau prin tine spre a fi verificate, şi ştiai cât de multă realitate ai îmbrăţişat, într-o explozie de revelaţii. Speranţele creştine de a te afla veşnic în prezenţa lui Dumnezeu, nădejdile buddhiste de a deveni una cu toate în Nirvana, dorinţa linkerului de a câştiga mai mult decât geniu – există o diferenţă uriaşă între ele? Da, dar linkerul, în timpul vieţii lui, reuşeşte s-o acopere.

În zile, ore, fracţiuni de secundă. După aceea, el sau ea nu poate înţelege complet ce s-a întâmplat. Înaltul moment al iubirii există şi el în afara timpului; dar noi îl înţelegem mai bine, când ne calmăm, decât înţelege linkerul ceea ce a cunoscut prin experienţele lui.

Privirea Joellei bântuia prin jur. Ei, dar chipeş mai era tânărul aşezat cu o duzină de locuri mai la dreapta! De ce nu-l văzuse mai devreme? Mă rog, nu avea obiceiul de a remarca oamenii. Orfană de război, crescută încă din frageda-i pruncie în cadrul programului de pionierat holothetic, intrată apoi la academie o dată cu slăbirea Tulburărilor, o fecioară care nu ştia ce avea de făcut cu sexul opus şi nici nu era sigură că o dorea...

— ...câtă vreme linkingul cu o maşină macroscopică nu s-a dovedit avantajos financiar, altfel s-au vădit a sta lucrurile în situaţia monitorizării şi controlării instrumentelor ştiinţifice. Căci este neadecvat să i se ofere creierului în funcţiune numere cum sunt afişajele voltmetrice şi nimic altceva. De exemplu, un spectru este cel mai bine analizat – şi apreciat raţional – atunci când operatorul îl vede şi, simultan, cunoaşte lungimea de undă exactă şi intensitatea fiecărei linii. Cu ajutorul unui hardware şi software potrivit, se poate face acum acest lucru. Subiectiv vorbind, se compară cu o simţire directă a datelor, ca şi cum sistemului nervos i-ar fi crescut organe senzoriale complet noi, de o putere şi sensibilitate fără precedent.

Prin alte locuri, lucrătorii au făcut asemenea experienţe. Principalul rol al Proiectului Ithaca (în cadrul căruia crescuse Joelle, ca parte integrantă a lui) a fost acela de a face pasul următor. Care este înţelesul acestor date, al acestor senzaţii?

În viaţa de zi cu zi, nu percepem lumea ca pe un amalgam de impresii brute, ci ca pe o structură ordonată. Nu vedem în faţa noastră un amestec de verde şi cafeniu; vedem un copac, din specia cutare-şi-cutare, la distanţa cutare. Deşi o facem inconştient, da, instinctiv, întrucât şi animalele o fac, se poate spune totuşi că asamblăm teorii, modele ale lumii, pe care le facem să aibă sens, cu ajutorul percepţiilor noastre directe. Evident, modificăm aceste modele atunci când găsim că e rezonabil. De exemplu, putem decide că de fapt nu vedem un copac, ci un material de camuflaj. Ne putem da seama că i-am apreciat greşit distanţa, fiindcă aerul era mai curat sau mai tulbure decât crezuserăm la început. La bază însă, prin intermediul modelelor noastre, înţelegem un univers obiectiv şi putem acţiona în cadrul lui.

Ştiinţa ne-a suplimentat mult bagajul informaţional, silindu-ne astfel să ne schimbam concepţia asupra cosmosului ca întreg, până astăzi, când cuprinde miliarde de ani şi ani-lumină, în care se află galaxii, particule subatomice, evoluţia vieţii şi multe altele, pe care strămoşii noştri nici nu le bănuiau. Pentru cei mai mulţi dintre noi, s-a recunoscut că această parte din Weltbild e mai degrabă abstractă, indiferent cât de imediat este impactul tehnologiilor care o fac posibilă.

În scopul de a mări capacităţile de laborator, Proiectul Ithaca a început să lucreze asupra mijloacelor de a-i oferi direct operatorului de linking atât teorii, cât şi date. A fost mai mult decât simpla învăţare a unui subiect, permanentă sau temporară. Pe aceea trebuie s-o facă orice operator, pentru a se gândi la o sarcina dată. Şi, într-adevăr, Institutul Turing aici de faţă a înregistrat realizări uluitoare, iniţiind metode prin care computerul cuplat să-i ofere partenerului său uman cunoştinţele necesare. Proiectul Ithaca a îmbunătăţit enorm sistemele de acest fel, iar succesorii săi civili continuă să progreseze. Pe aceştia îi numim holotheţi.

Activităţile au avut un rezultat neaşteptat. Operatorii pe care Ithaca i-a instruit încă din copilărie, linkeri care astăzi sunt adulţi ce-şi duc, la rândul lor, meseria înainte, se apropie din ce în ce mai mult de o stare pe care trebuie s-o numesc intuitivă. Un prinzător de baseball, un acrobat sau pur şi simplu o persoană care umblă, rezolvă în permanenţă probleme complexe de fizică, acordându-le foarte puţină gândire conştientă, sau chiar deloc. Organismul simte că e corect să procedeze astfel. În mod analog, de exemplu, am ajuns la punctul de a manipula aminoacizii din interiorul moleculelor de proteine, folosind ioni dirijaţi prin câmpuri de forţă coordonate de un holothet, într-un stil pe care, poate, numai Ceilalţi l-ar putea plănui pas cu pas. La fel şi în orice alt număr de activităţi. Percepţia directă prin intermediul holotheticii conduce la înţelegere pe un nivel non-verbal.

Acest lucru ajunge să fie de două ori mai adevărat, întrucât cunoştinţele noastre teoretice sunt departe de a fi perfecte. Foarte frecvent în ultima vreme, holothetul simte că lucrurile nu merg conform intenţiilor, că e ceva în neregulă cu modelul si intuieşte ce schimbări are de făcut, care este situaţia reală, aşa cum procedăm de multe ori şi noi, în viaţa de zi cu zi. Studiile sistematice ulterioare îi confirmă, de obicei, intuiţiile.

Colegii mei vor discuta diverse aspecte ale linkingului holothetic. Această schiţă introductivă...

Când plictiseala deveni insuportabilă şi publicul porni spre bufet, Eric se apropie şi se prezentă. O remarcase şi el.

25

Au ridicat lopeţile în barcă, rămânând în derivă, într-o canoe, pe lacul Louise. Apa juca albastră, verde, diamantină. În jur, deasupra pădurii, munţii se înălţau tăcuţi. Ambarcaţiunea se legăna abia perceptibil, la fiecare mişcare pe care-o făceau.

Joelle vârî un deget în apă, peste margine, privind cum se întindeau cercurile.

— Şi interferenţele electronice formează moiri-uri, medită ea. E minunat să le regăseşti şi aici. Înainte, nu le-am dat atenţie niciodată.

Îl privi, savurând imaginea:

— Îţi mulţumesc că m-ai adus aici.

Puţin cam speriată, îşi lăsă ochii să se abată în altă parte.

— Electronii o fac în trei dimensiuni. Nu, în patru, dar pe ultima n-am perceput-o... Încă.

Făcuse faţă de el remarci similare, după ce văzuseră baletul din Calgary. La o cafea şi un brandy, Joelle îi explicase cât de sublim-newtoniene erau Lacul lebedelor şi Ondine, câtă vreme Eric spusese că lui i se păreau sublim de sexy. Totuşi, linker fiind, găsise într-un recital de Bach atât melodicitate, cât şi matematică, sau admirase mai presus de orice subtilele perspective ale lui Monet. (Privind aceleaşi reproduceri, Joelle atrăsese atenţia asupra unor interacţiuni ale culorilor faţă de care, bănuia, criticii din ultimele două secole fuseseră orbi.) Azi, din cine ştie ce motiv, îl văzu fremătând de nelinişte.

— Ascultă, Joelle, să nu ne pierdem în abstracţiuni... Stai. Te rog! Dă-mi voie să-ţi explic ce vreau să spun... Sigur, noi doi lucrăm cu date, alcătuim paradigme, calculăm rezultate, aşa e. Perfect! O treabă minunată! Dar să nu le lăsăm să se amestece printre ceea ce, în fine, găsim în asemenea locuri. În vieţile noastre particulare, mai ales. Asta – arătă el cu o mână în jur, spre orizont – este realitatea. Toate celelalte, le inserăm noi. În asta de-aici suntem vii.

Îl privi timp îndelungat, pe când Eric se lumina la faţă. În noaptea aceea, au devenit amanţi.

El era canadian, ea americancă, într-o eră când guvernele militare erau paranoide, după Tulburări, înainte ca ţările lor să se fi unit într-o federaţie şi să fi intrat în Uniunea Mondială... Ca vârstă, îi despărţea mai mult de un an. Între timp, holothetica evolua exponenţial, de la o simplă îmbunătăţire a linkingului până la un ordin complet nou al percepţiei şi existenţei.

Joelle simţea cum se îndepărta de el şi o durea, dar nu se putea opune propriei ei deveniri mai mult decât o poate face un fetus în uter. La vremea când Eric aranjase în sfârşit să i se alăture la Universitatea din Kansas, în scopuri ţinând de Cercetare şi Dezvoltare, Joelle ştia ceea ce trebuia el să afle şi terminase pregătirile necesare.

Când a sosit în biroul ei, au făcut dragoste. Apoi, au mâncat vreo câteva sandvişuri şi au stat de vorbă. În cele din urmă, Joelle se aplecă spre el şi îl sărută, prelung şi tandru, de parcă şi-ar fi luat rămas bun de la un copil.

— Să mergem! îl chemă ea. În timp ce îl conducea spre laborator, pasul ei dobândi o notă triumfătoare.

Ajunşi acolo, îl preveni:

— Aici, cuvintele nu folosesc la nimic. Trebuie să trăieşti totul pe pielea ta. Ne vom lega chiar mai intim decât în pat. Enorm de mult.

Se raportaseră efecte cvasitelepatice, când un linker pasiv cuplat în circuitul holothetic nu numai că recepţionase în creier aceleaşi date şi teorii ca linkerul activ, ci şi „simţise” evaluările în curs de desfăşurare ale celuilalt.

— Vei, ăă... vei subordona unitatea mea unităţii tale? se interesa Eric. După tot ce-am citit în literatura de specialitate, în felul ăsta nu se transmit impresii deosebit de puternice sau clare.

— În cărţi nu e scris totul. Ţi-am spus că fac... facem... de acord, eu fac progrese vertiginoase. Am dobândit o... cum să spun, o intuiţie, aproape un instinct, iar feedback-ul dintre mine şi sistem, continua reprogramare de la fiecare sesiune...

Îl trase de mânecă:

— Hai! Trebuie să afli!

— Ce ţi-ai spus în minte?

Joelle se încruntă vag:

— Depinde parţial de tine, de felul cum vei lua ceea ce se întâmplă. Vom începe cu tine şi cu 707. Gândeşte o vreme doar în el, obişnuieşte-te. Apoi, prin conexiuni încrucişate, am să te fazez cu mine şi computerul meu. Va trebui să fie strict o intrare de mesaje pentru tine, fără acces la efectori, altfel ai putea distruge unele experimente delicate. Le voi arunca o privire, înţelegi. Mi se cere ajutorul destul de des pentru ca să am permanent deschise canalele între ele şi sistemul meu. Genetică, într-un laborator chiar din campusul ăsta; fizică nucleară, la marele accelerator din Minnesota; cosmologie, pe Staţia Orbitală Sagan. Sper să-ţi pot indica vag ceea ce fac în perioada asta. Voi şti, fiindcă vei avea un anume soi de emisie spre mine. De fapt, am să-ţi scanez mintea. Da, încheie ea, văzându-i stupefacţia, la stadiul ăsta am ajuns. Şi după aceea...

Îşi aruncă braţele pe după gâtul lui, sărutându-l.

— Să trăim până după aceea!

Eric îi răspunse la îmbrăţişare, dar Joelle simţi că el percepuse în tonul ei amabilitatea, nu rugămintea. Se aşeză în şezlongul corespunzător, înclinat după unghiul dorit de el, îşi lăsă muşchii şi oasele să se destindă, înainte de a-şi trage casca pe cap, şi-o potrivi şi o fixă, îşi introduse încheieturile mâinilor prin manşoanele de contact, cu degetele potrivite pe o planşetă de control, şi verifică reglajele. În timp ce se cupla în acelaşi fel, Joelle văzu vechiul fior risipindu-i neliniştea.

— Activez? întrebă Eric.

— Începe.

— Te iubesc, mai spuse el şi apăsă contactorul principal.

În continuare, Joelle simţi şi gândi la fel ca Eric, folosindu-şi o parte neînsemnată din nivelul conştient.

Un moment, intelectul şi simţurile se învolburară, Eric îşi imagină că auzea un ţiuit ascuţit şi intens, amintiri năvăliră la suprafaţă din locurile unde zăcuseră multă vreme îngropate, ca şi cum ar fi căzut înapoi prin timp, în scăldătoarea din copilărie, cu muşchi verde şi rece pe o piatră, şoimul la pândă şi lâna aspră a unui cojoc înfăşurându-l. Apoi, sistemul nervos i se stabiliză, stăpânind situaţia. Inducţia electromagnetică, amplificarea celor mai slabe impulsuri, un program de bază pe care-l rafinase de-a lungul anilor spre a corespunde personalităţii lui unice, se contopiră; omul şi computerul deveniseră unul şi acelaşi.

„Gândeşte”, spusese ea, iar Joelle îi ştiu răspunsul: cum ar fi putut să nu gândească, acum, când geniul lui era mai măreţ decât oricare altul care trăise pe Pământ până-n vremurile acelea?

„Aici, cuvintele nu sunt de nici un folos”, mi-a spus ea.

Îşi cunoşteau pe deplin mediul înconjurător. De-ar fi vrut, i-ar fi putut examina detaliile cele mai neînsemnate, o zgârietură şi o reflecţie pe metalul şlefuit, tresărirea acului pe un cadran, murmurul ventilaţiei şi izul de ulei pe care-l emana, fluxurile şi refluxurile din vene. Dar Joelle simţea că nici chiar ea nu mai conta în întregime pentru el. Avea de cucerit un univers al percepţiilor.

În următoarele câteva milisecunde, timp în care căută o problemă meritând să fie abordată, o fracţiune din el calculă valoarea unei integrale eliptice cu o mie de zecimale. Era un plăcut exerciţiu semiautomat. Numerele se coroborau cum nu se poate mai satisfăcător, precum cărămizile sub mâinile unui zidar iscusit. Ah, îi trecu prin minte, da, stabilitatea vârtejurilor din Pata Roşie pe planete de tip jupiterian, da, am auzit vorbindu-se despre asta în Calgary. Secundarul unui ceas de pe perete abia se clintise.

Eric adună o listă de date pe care le considera necesare şi lansă o comandă. Îi dădea senzaţia că-şi sondează memoria firească, după un fapt sau două, atâta numai că actuala căutare decurgea cu o viteză meteorică şi în mult mai mare siguranţă, în pofida apelurilor la bănci de date aflate la sute de kilometri distanţă. Teoria ajungea la el, formule, valori concrete ale cantităţilor, da, rezolvarea acelei ecuaţii diferenţiale anume avea să

fie o adevărată pacoste, nu, stai, văzuse o scurtătură, dar oare ecuaţia era într-adevăr plauzibilă, n-ar fi putut concepe un set de relaţii care să descrie mai bine condiţiile de pe un soare avortat...?

Se iscă un foc pur ca gheaţa, iar Eric se pierdea în el, se îmbăta de atâta luciditate.

Eric, chemă ea: fără voce, fără nume, o simplă atingere.

Trebui să-şi smulgă atenţia dinspre Jupiter, cu o exclamaţie: Vin imediat!

Eric, eşti gata să mă urmezi?

Nu era o întrebare autentică, ci o intenţie pe care o simţea. Era ea. Cu o viteză ameţitoare, în timp ce reţelele de neuroni îşi adaptau configuraţiile sinaptice una la ale celeilalte, Joelle se contopi cu el. Vârtejurile amorfe ce se învolburau înapoia pleoapelor închise nu luau forma imaginii ei; mai degrabă, Eric recepta impresii fugare ale lui însuşi, înainte ca prezenţa Joellei să-l inunde. O fi fost oare feminitatea ei, cea pe care o cunoştea ca pe un curent secret în sângele lui, o aşteptare de a primi şi apoi a preţui şi în sfârşit a dărui, o poruncă pe care ea preferase să n-o urmeze, care avea să se afle acolo pentru totdeauna? Nu-şi putea da seama, poate nici n-avea să ştie vreodată, căci uniunea nu era decât parţială. Nu învăţase cum să accepte şi să înţeleagă majoritatea semnalelor care-i parveneau, şi erau mult mai multe decât ar fi fost vreodată trupul lui capabil să primească. Devenea dureros – pentru el, ca şi pentru ea.

Eric, şi în sensul ăsta eşti primul meu bărbat, şi cred că şi ultimul!

Lobii frontali ai creierelor, mai degrabă decât restul organismelor lor, se unificaseră. În plus, Joelle practicase schimburile încrucişate la acel nivel şi elaborase tehnica împreună cu alţi colegi linkeri, până ajunsese expertă. Comunicarea între ea şi Eric devenea tot mai puternică, mai clară, secundă cu secundă. Nu se efectua direct, ci prin intermediul computerelor, ale căror traduceri erau inevitabil imperfecte. Impresiile erau adeseori fragmentare şi distorsionate, sau de-a dreptul învălmăşite – izbucniri arbitrare de numere, forme, străfulgerări luminoase, zgomote, non-simboluri mai puţin recognoscibile, care l-ar fi înspăimântat, dacă n-ar fi existat la bază continua ei prezenţă. Cele care-i atingeau mintea ca fiind gândurile ei erau fără-ndoială reconstituiri, cu ajutorul proceselor lui logice crescute, a ceea ce-ar fi trebuit Joelle să gândească la un moment dat. Adevăratele cuvinte care se schimbau între ei circulau în obişnuita modalitate muritoare, de la buze la ureche.

Şi totuşi: îi percepea înţelesurile cu o deplinătate şi o profunzime pe care nici nu le visase posibile, acolo, în pragul universului ei.

— Genetica, spuse Joelle cu voce tare.

Era singurul indiciu de care avea nevoie. Urma să-l călăuzească spre cercetările din şcoala aceea. Cunoaşterea se precipită. Munca avea loc pe un nivel sub-molecular, la înseşi bazele fiinţei însufleţite. Joelle era adeseori solicitată să îndeplinească sarcinile cele mai exigente, să inventeze altele noi sau să interpreteze rezultatele. Astăzi, instalaţia funcţiona parţial automat, parţial aflându-se în repaos; ea, însă, avea acces oricând.

Creierul Joellei comandă închiderea circuitelor potrivite, fiind anexat complexităţii de instrumente, senzori, efectori, şi întregii înţelegeri umane asupra chimiei vieţii. Recepţionând de la ea, Eric percepea.

Nu i se făcu nici o prezentare a cantităţilor, a afişajelor de pe cadrane a căror semnificaţie se clarifica după îndelungi calcule. Mai bine zis, numerele erau prezente dar, în sens practic, Eric nu era mult mai conştient de ele decât de propriul lui schelet. Nu se uita din afară, operând deducţii, ci se afla chiar acolo.

Erau văz, simţ, auz, deplasare, deşi nimic din toate astea, căci ajungeau mult dincolo de ceea ce putuse vreodată să simtă sau să facă biata fiinţă umană cu limitele ei, dincolo şi mult dincolo.

Celula trăia. Pulsaţii se încrucişau pe membrana ei, asemeni unor culori, celula era un glob de iridescenţă, palpitând conform complicatei curgeri a fluidului cuprins în delicioasele, avidele energii ce se rostogoleau în cataracte spre ea, prin gradientele în continuă schimbare. Distanţe verzi se întindeau spre o infinitate aurie. Dincolo de fiecare împlinire în curs de desăvârşire sălăşluia pacea. Cosmosul celulei era o Nirvana care dansa.

Spre interior apoi, prin curcubee, către oceanul lăuntric. Aici se învârtejea un maelstrom de... gusturi... şi tot aici domnea o gigantică îndârjire ascunsă; în interiorul celulei, munca decurgea la nesfârşit, împinsă de o lege atât de atotcuprinzătoare încât s-ar fi putut numi Dumnezeu Căpitanul. Organitele pluteau în derivă, părând să cânte în timp ce împleteau la un loc scame chimice pentru a crea materie care prindea viaţă. Pe măsură ce scara cognitivă i se rafina, Eric le vedea întinzându-se în înălţimi gotice, pline de mistere şi muzică. În faţa lui, nucleul creştea dintr-o insuliţă de păduri moleculare până la o galaxie de atomi constelaţi ale căror câmpuri de forţă străluceau ca pulberea stelară suflată de vânt.

Intră, se aburcă pe o dublă elice, strat după strat de labirinturi cutremurătoare şi pe de-a-ntregul armonioase, era cu Joelle când ea evocă focul şi dădu o nouă formă unei părţi din templu, care după aceea nu fu deloc mai puţin frumos, îi împărtăşea mândria şi umilinţa, acolo, în inima vieţii.

Vocea ei răsună îndepărtată şi enigmatică, auzită ca prin vis:

— Urmează-mă!

Eric ieşi din celulă, prin spaţiu şi prin timp, călătorind cu viteza luminii peste preerii nevăzute, în furtuni care bântuiau printr-un enorm accelerator de particule. Deveni una cu ele, posedat de propria lor fervoare oarbă, aceeaşi viteză îl năpădi şi se lansă spre ţel ca pentru a-şi întâlni iubita.

Lumea aceea era mai presus de cea materială. Eric depăşi cometa în care se transformase mezonul, căci mai era şi o undă care se întrepătrundea cu un trilion de alte unde, ca o creastă de val ce traversase marea pentru a se înălţa şi a se sparge în sfârşit într-o spumă luminată de soare, cu mare vuiet – deşi aceste valuri erau nemărginit mai armonioase şi fugar schimbătoare, curgeau laolaltă pentru a crea o unitate ce se înflăcăra şi detuna într-o implacabilă seninătate – Bach ar avea câte ceva de spus despre asta, îi trecu prin minte, căci îşi păstrase şi cugetul raţional; aceasta era o importantă parte a gloriei – însă numai el ar putea, şi n-ar fi decât foarte puţin...

Atomul îl aştepta. Nucleul său, unde se măcinau energiile, era maiestuos, mai presus de orice descriere. Cochiliile electronilor, cu scânteieri de elfi, i-1 ascundeau ca după un voal. Eric se avântă prin ele, forţele îi dăruiau nenumărate mângâieri, nucleul strălucea în faţă; îi străpunse stavilele exterioare, care propagară prin el o trepidaţie de extaz, şi se afundă adânc, tot mai adânc.

Nucleul explodă. Nu era o catastrofă, ci o desfăşurare. Atomul îl îmbrăţişa, cedând lui, făptura îi reacţiona la fiecare mişcare cât de mică a ei, şi o cunoştea. Radiaţiile erupeau în sus. Stelele de dimineaţă cântau într-un glas, şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie.

— Cosmologie, spuse Joelle omnipotenta. Eric bâjbâi s-o găsească în întunecimea ce se prăvălea peste el. Joelle îl cuprinse şi zburară împreună, pe o rază laser, printr-un releu-satelit, spre un observator orbital de dincolo de Lună.

Un moment, spionă, parcă cu ochii lui, stelele neînceţoşate de nici un cer. Mulţimile lor, albastre ca oţelul, albe ca promoroaca, aurii ca soarele, roşii ca tăciunele, sclipeau, aproape risipind noaptea din cer. Calea Lactee se unduia din argint, nebuloasele se învăpăiau în locurile unde luau naştere noi sori şi planete, o galaxie soră îşi arunca slaba luminozitate peste Ginnungagap. Dar Eric se uni de îndată cu instrumentalitatea care căuta capetele absolute ale spaţiu-timpului.

Mai întâi, fu conştient de spectrele optice. Îi ziceau de lumina ce înflorea din salturile şi vâltorile gazelor, îi ziceau de valurile din trupul unui soare – un trup mai asemănător cu celula vie decât şi-ar fi putut imagina vreodată înainte – şi despre cuptoarele de jos, unde atomii odrăsleau generaţii superioare ale elementelor, iar fotonii ce se năpusteau spre spaţiu alcătuiau ţipătul naşterii. Eric avea rolul lui în această piesă a lui Brahma. Apoi, simţi un vânt solar suflând pe-alături, îi adulmecă bogăţia, furnicat de ascuţişul lui, şi cunoscu milenara subtilitate a operei acestuia. Se dărui apoi spectrelor radio, spectrelor razelor cosmice, câmpurilor magnetice, fluxurilor neutrinice, relativităţii care dăruia porţile stelare şi părea să facă posibilă călătoria în timp, curbei continuumului care este întregul.

În Marele Canion din Colorado, poţi vedea straturi datând de un miliard de ani şi, peste priveliştea lor, un ienupăr noduros, aflând astfel câte ceva despre Pământ. Acum, Eric afla ceva despre profunzimile şi ordinea din spaţiu-timp. Sfera de foc primordială devenea pentru el mai reală decât violenţa propriei lui naşteri, întrebarea despre ce anume îi dăduse fiinţă devenind la fel de înfricoşătoare. O dată cu ea, Eric îşi însuşea spiralele galaxiilor şi molecula de A.D.N., cu o energie care nicicând n-avea să-i mai revină, o vedea cum îmbătrânea, maturizându-se, precum tu şi eu; Legea e Una. Trăia vieţile stelelor: cât de diversificate erau undele care le alcătuiau, cât de puternică legătura ulterioară cu o întreagă existenţă! În mijlocul masivităţii gigantelor albastre şi a găurilor negre, găsea loc să făurească planete pe care puteau creşte cristale şi flori. Privea ceea ce era încă necunoscut – copleşitoarea-i majoritate, acum şi pentru totdeauna – şi felul cum Joelle jinduia să-şi continue căutarea.

Şi totuşi, pe tot parcursul fascinantei explorări, partea observatoare a personalităţii sale simţea că, în comparaţie cu a ei, percepţia lui era ceţoasă şi înţelegerea încătuşată. Când Joelle îl trase înapoi în carne, Eric zbieră.

Stăteau aşezaţi în birou. Îi despărţea pupitrul ei. Joelle ridicase storul de la fereastră şi o deschisese. Umbrele se grăbeau peste iarbă, razele soarelui ce le urmau erau luminoase, dar, într-un fel, părea că aerul prin care treceau le răcise, rafalele de vânt aveau un sunet găunos, aducând în cameră mirosuri de pământ umed, ale toamnei ce se apropia.

Joelle vorbi cu toată blândeţea de care era în stare:

— N-am fi putut vorbi cu înţeles înainte de a ajunge tu însuţi acolo, nu-i aşa, Eric?

Privirea lui se îndreptă spre canapeaua goală.

— Cât de mult înţeles a avut ceea ce e între noi, chiar şi la început?

— Eu am vrut să aibă, oftă Joelle; apoi, pe buze i se ivi un zâmbet. Mi-a făcut plăcere.

— Nimic mai mult, numai plăcere?

— Nu ştiu. Ţin într-adevăr la tine, şi la tot ce m-ai învăţat. Dar am ajuns... am ajuns în situaţia de a încerca să te conduc eu pe tine.

— Cât de departe am ajuns?

Joelle îşi privi mâinile, împreunate pe birou a neputinţă, şi murmură:

— Mai puţin decât mă temusem. Parcă i-aş fi arătat un tablou unui orb. Îşi poate forma o vagă idee cu vârfurile degetelor, pipăind textura, zonele întunecate puţin mai calde decât cele deschise la culoare, dar, o, cât de puţin e!

— Câtă vreme tu ai reacţionat faţă de toate, de la cuante la quasari! scrâşni Eric.

Joelle înălţă capul, sfidând nefericirea comună amândurora:

— Nu, abia am început şi, bineînţeles, nu voi termina niciodată. Dar nu înţelegi, asta e doar jumătate din miracol! Mereu mai e şi altceva de descoperit. Experienţa directă, la fel de directă ca vederea sau atingerea, foamea sau sexul, experienţa adevăratei realităţi. Întreaga lume cunoscută de oameni e doar o consecinţă trecătoare, accidentală, a realităţii. De fiecare dată când mă duc acolo, o cunosc mai bine şi îi aparţin tot mai mult. Cum m-aş putea opri?

— Presupun că n-aş putea să învăţ?

Ştia că Eric nu nutrea nici o speranţă.

— Nu. Un holothet trebuie să înceapă ca mine, de timpuriu, să nu mai facă aproape nimic altceva, mai ales în acei ani de formare, din copilărie.

O usturau ochii.

— Îmi pare râu, iubitule. Tu eşti bun şi generos şi... cât de mult mi-aş dori să mă poţi urma! Cât de mult o meriţi!

— N-ai vrea să te poţi întoarce, totuşi, să redevii ceea ce erai când ne-am cunoscut?

— Tu ai vrea?

Eric n-avea să mai poată reconstitui niciodată cu adevărat cele întâmplate în ziua aceea. Totuşi...

— Nu, spuse el. De fapt, nici nu îndrăznesc să mai încerc. Ar putea crea dependenţă. Pentru mine, n-ar însemna decât dependenţă, calea spre nebunie. Pentru tine...

Ridică din umeri.

— Ştii Rubái yát?

— Am auzit de ea, răspunse Joelle, dar n-am avut timp să devin cultă.

Eric recită:

 

Dar Sufletul de poate Praful în urmă-a-lepăda

Zburând pe-al Raiului Văzduh, în toată goliciunea sa,

Nu suntem de Ruşine oare – nu suntem de Ruşinea lui

În învelişu-acest de lut, schilozi a adăsta?

 

Joelle dădu din cap:

— Bătrânul a spus adevărul, nu-i aşa? Am citit odată că Omar era matematician şi astronom. Trebuie să se fi simţit tare singur.

— Ca tine, Joelle?

— Am câţiva colegi, nu uita. Îi învăţ...

Se întrerupse, aplecându-se peste birou, pentru a spune cu îngrijorare sporită:

— Dar noi doi? Vom colabora. Eşti destul de puternic pentru ca să continui, să te achiţi de datorie, sunt convinsă că aşa eşti. Dar vieţile noastre personale... Pentru tine, ce ar fi mai bine?

— Sau pentru tine? Hai să punem asta pe primul plan.

— Tot ce vrei tu, Eric. Ţi-aş fi cu bucurie nevastă, amantă, orice...

Eric tăcu o vreme, căutându-şi cuvintele – bănuia Joelle –pentru ca să n-o jignească. Nu găsi nici unul.

— Îmi spui că nu-ţi pasă, spuse el. Eşti dispusă să mă tratezi cât poţi de bine, fiindcă pentru tine oricum nu înseamnă mare lucru...

Ridică palma, pentru a-i opri răspunsul:

— A, fără-ndoială, ai găsi o plăcere limitată în a trăi cu mine, chiar şi doar în conversaţia mea. Cel mult, te-aş ajuta să-ţi umpli orele când nu eşti în linking... până când tu şi colegii ăia ai tăi veţi ajunge atât de departe, încât nu veţi mai avea timp pentru copilării.

— Dar te iubesc, protestă Joelle. Din ochi i se desprinseră două lacrimi.

Eric oftă:

— Te cred. Pur şi simplu, dragostea nu mai are importanţă, pe lângă toată grandoarea aia. Şi eu simţeam afecţiune pentru câinii pe care-i aveam. Dar... zi-i mândrie, prejudecată, îndărătnicie, cum vrei... nu pot juca rolul unui câine!

Se ridică.

— Fără-ndoială, vom avea o colaborare eficientă, până plec acasă, încheie el. Astăzi însă, cât timp a mai rămas ceva din ea, îi voi spune iubitei mele rămas bun.

Joelle se apropie de el. O ţinu în braţe, pe când ea plângea. Dar când, după un timp, îl sărută, avea buzele foarte sigure.

— Întoarce-te pentru câtva timp la linkingul tău, o sfătui Eric.

— Mă duc. Îţi mulţumesc că mi-ai spus-o...

Eric ieşi în vântul rece al serii. Rămasă în uşă, Joelle îi făcu un semn cu mâna. Nu se întoarse s-o privească. Poate că nu voia să ştie cât de repede se închidea uşa în urma lor.

 

26

 

ÎN MOD FIRESC, nou-sosiţii sufereau multe lipsuri la bordul lui Chinook. Aşa că fusese o mică surpriză pentru Weisenberg când Rueda Suárez îl invitase la un pahar înainte de cină. Sosind la ora stabilită, inginerul auzi un cântec popular de pe platourile Anzilor, răsunând ritmic, cu volumul scăzut, şi văzu că lectorul afişa o pagină cu versuri.

Rueda îi urmări direcţia privirii.

— García Lorca, spuse peruvianul. Mă bucur să descopăr că banca de date de aici e bine înzestrată: favoriţii mei – el, Neruda, Cervantes, o lume întreagă, ca să nu mai vorbim de muzică.

— Mă rog, am făcut planuri pentru toţi anii posibili în care am fi fost plecaţi, la fel ca voi, răspunse Weisenberg. Mai mult, tot la fel ca voi, am sperat să le arătăm non-umanoizilor câte ceva din cultura omenească.

— Ani... În cazul dumitale, domnule? Nu eşti căsătorit?

— Ba da, şi am cinci copii reuşiţi. Dar cel mai tânăr tocmai începe studiile universitare, iar restul sunt complet pe picioarele lor. Sarah era înscrisă să vină în expediţie, pe post de intendent. Desigur, când a trebuit să ne adunăm în grabă, aşa cum am făcut, n-am lăsat-o să vină.

Chicoti, deşi în suflet îi forfotea durerea.

— Mai bine zis, nu i-am spus – m-am furişat, lăsându-i un mesaj – fiindcă omul are nevoie de o gaură neagră drăguţă şi sigură unde să se ascundă, când se trezeşte evreica din Sarah.

— Înţeleg. Nu iei loc? Ce preferi? Mi-am tras câte o raţie din fiecare tip de băutură din magazie.

— Atunci, scotch, mulţumesc. E elegant, fără apă.

Weisenberg îşi adună făptura slabă într-un scaun. Rueda turnă pentru amândoi şi se aşeză în faţa lui.

— M-am gândit că ar fi cazul să ne cunoaştem mai bine, spuse el. Peste patruzeci de ore, vom ajunge la maşina T, şi numai Dumnezeu ştie ce se va întâmpla. Dacă planul lui Daniel reuşeşte şi ajungem la Beta, ne mai aşteaptă încă un efort aspru şi îndelungat. Dacă nu, putem fi foarte bine în pericol de moarte instantanee. Ar fi mai bine să cunoaştem modurile în care ne putem bizui unii pe alţii. Şi... poate că-mi găseşti ceva de lucru. Mă simt inutil, îmi fac griji, beau prea mult...

Zâmbetul îi era destul de acru.

— Frieda m-ar putea ţine ocupat, dar acum îi explorează pe ceilalţi bărbaţi nou-apăruţi în jurul ei.

Weisenberg luă o înghiţitură de băutură fumurie.

— Nu-i poţi cere de lucru comandantului?

— Aş fi dezolat să-i adaug încă o povară pe cap. În plus, dumneata eşti expertul nostru general în tehnică. Mi-ai putea oferi o sugestie pe care să i-o propun, înţelegi? Dumneata şi cu mine am putea comunica mai bine decât majoritatea celorlalţi. Am auzit că ai trăit câţiva ani în Perú, lucrând pentru Aventureros...

Weisenberg dădu din cap:

— Am studiat ingineria nucleară, la Lima. Pe-atunci, nu exista facultate pe Demeter. După aceea, da, am primit o slujbă la compania voastră. Asta m-a făcut să ajung în spaţiu. Dar mi-a plăcut mult şi oraşul. E frumos şi păstrez de-atunci multe amintiri minunate. Eram acolo când s-a semnat Convenţia!

— De ce te-ai întors, dacă n-ai nimic împotrivă să-mi spui?

— A, mai mult de dragul părinţilor mei. Nu era uşor să muncesc la sol, deşi creşterea unei familii mă înveselea destul de rezonabil. Când Dan a înfiinţat Chehalis, m-am repezit să mă angajez.

Rueda îşi privi cupa, bău, privi din nou, ca şi cum în băutură ar fi văzut un semn prevestitor.

— Spaţiul, murmură el. Da, se pare că toţi suntem obsedaţi de spaţiu, nu? De ce altceva ne-am afla aici? Cred că prima oară m-a captivat în copilărie, într-o noapte rece şi strălucitoare, la Machu Picchu. Stelele de deasupra ruinelor incaşe erau ca un sobor al îngerilor.

— Sau al Celorlalţi, completă Weisenberg, la fel de încet. Rueda îi aruncă o privire cercetătoare:

— Te numeri printre aceia care-i consideră pe Ceilalţi Dumnezeu?

— Nu, nu tocmai.

Conversaţia devenea rapid intimă; dar nu mai rămăseseră decât patruzeci de ore de pace.

— Oricum, am urmat şcoala rabinică neo-hasidică din Eopolis. Un om poate fi marcat de ea toată viaţa, indiferent dacă şi-a pierdut credinţa.

— Mă rog, eu sunt un fel de catolic, cred, dar trebuie să recunosc că anii petrecuţi pe Beta m-au făcut să-mi pun multe întrebări. Până atunci, aproape că-i luam pe Ceilalţi ca pe un lucru sigur. Dar când betanii, cu fantasticele lor capacităţi, au reieşit ca fiind muritori şi tulburaţi, la fel ca noi – derutaţi şi uimiţi de Ceilalţi, la fel ca noi – da, am fost foarte răscolit.

Se strâmbă.

— Eram şi conservator, pe plan politic. Acum, văd cum guvernul e infectat de lucruri la care nici nu visasem, iar credinţa se clatină şi ea.

Îşi dădu whisky-ul pe gât.

— Continuă să fie posibilă credinţa în puterea, înţelepciunea şi bunăvoinţa Celorlalţi. Fie să continue întotdeauna!

După o înghiţitură de apă, Rueda ridică sticla de pe masa alăturată şi i-o oferi lui Weisenberg. Inginerul clătină din cap. Rueda îşi umplu din nou paharul şi reîncepu să bea.

— Nu-s un cultist, în ceea ce-i priveşte, spuse Weisenberg. De pildă, nu cred că lucrează în secret pentru a ne ghida pe noi şi tot universul. Poate că o fac, dar Vocea lor a negat-o, la fel şi faţă de betani. În genere, sunt agnostic în privinţa lor, şi aşa voi rămâne până primim nişte informaţii directe, ceea ce s-ar putea să nu se întâmple niciodată.

— Totuşi, sunt importanţi pentru sufletul dumitale, observă Rueda.

Weisenberg dădu iarăşi din cap:

— Fundamentali! Mai ales atunci când bat cerurile prin spaţiu. Deşi probabil nu se joacă de-a zeii, pare imposibil – mă rog, imposibil de acceptat pentru mine, cel puţin – să le fim indiferenţi... să ne lase să le folosim porţile numai fiindcă nu putem vătăma nimic din ce le aparţine şi să ne arate o singură cale spre o nouă planetă numai din bunătate nepăsătoare, ca un om care le dă porumbeilor firimituri dintr-un sandviş pe care n-o să-l mănânce. Nu, e evident că ne-au studiat îndeaproape, cumva încă dinainte ca Fernández-Dávila să fi plecat de pe Pământ. E posibil ca de-atunci să-şi fi pierdut interesul faţă de noi?

— Poate că s-au dus în altă parte, spuse Rueda. Aminteşte-ţi, nimeni, inclusiv betanii, nimeni n-a văzut vreo navă de-a lor!

— Poate că-şi menţin navele invizibile... Poate că nu au nevoie de nave... N-are nici un sens să abandoneze aceste maşini T – gândeşte-te la investiţia de energie şi resurse, sau, sunt sigur, ne-ar abandona pe noi. Îmi pot imagina cu uşurinţă de ce se ascund de noi. Am putea fi copleşiţi de prezenţa lor, striviţi. Dar, fir-ar ai dracului, trebuie să fie binevoitori. Trebuie să le pese!

— Galaxia e mare. Se pare că există milioane de specii inteligente, sau chiar miliarde. Le-ar putea acorda timp tuturor?

— Dacă pot construi maşini T în jurul... cât de multor sori?... pot urmări şi ceea ce se întâmplă pe planete.

— Ca un fel de Dumnezeu? „Cu ochiul pe vrabie”...

— A, Ceilalţi nu pot avea puteri infinite. Deşi e posibil, totuşi, să nu fim în stare să observăm diferenţa.

Rueda se amari:

— Nu ne prea ajută, pe noi, cei de la bordul acestei nave, nu?

— Din câte-am auzit eu, n-au făcut niciodată miracole spre folosul individual al cuiva, recunoscu Weisenberg. Am încercat şi-am tot încercat şi niciodată n-am reuşit să deduc în ce relaţie se află cu noi, în ce fel li se manifestă preocuparea. Sunt doar convins până-n adâncul inimii că le pasă de noi, că Vocea n-a minţit când a spus că ne iubesc.

Era timpul să prepare încă o masă. Caitlín intră în sala comună, în drum spre cambuză, şi se opri brusc.

Extraterestrul... betanul... Fidelio stătea în picioare, sau aşezat, sau ghemuit, sau rezemat, în faţa unuia dintre marile ecrane, privind afară. Lumina interioară estompa imaginea, în ochii ei, dar văzu Calea Lactee şiroind prin dreptul capului lui. Era singur.

— Oh..., exclamă ea. Bună ziua îţi doresc!

Deşi nu privi spre Caitlín, betanul răspunse într-o şuierare răguşită:

— Buenos dias, señora Mulryan.

Caitlín trecu la spaniolă:

— Deci mă cunoşti deja, chiar fără să te uiţi?

— Neamul meu are urechi mai agere decât al vostru. Pentru cei lipsiţi de experienţă, era necesar un auz foarte fin ca să distingă majoritatea cuvintelor lui Fidelio. Vorbea însă fluent şi gramatical. Atâta numai că natura nu-i rezervase menirea de a pronunţa vreodată sunete de acel gen. Parcă dându-şi seama că fusese prea repezit, continuă:

— De asemenea, fiecare individ are un miros distinct. Este un alt lucru pe care voi nu sunteţi înzestraţi a-l observa. Oricum, vederea voastră prin aer, de la distanţă, este mult mai bună decât a mea, şi nu pot decât să vă admir neajutorat sensibilitatea tactilă.

Se răsuci, dintr-o singură mişcare fluidă – lumina lucea pe blana lui – ca s-o privească.

Caitlín se apropie cu paşi hotărâţi, până în faţa lui:

— Îmi place mirosul tău. Mă duce cu gândul înapoi la patria mea, unde mă jucam în copilărie, iar marea făcea prundişul să scrâşnească precum pietrele de moară... dar e şi destul de diferit, faptul că sunt şi un copil care visează pe acelaşi ţărm, văzând în nori o ţară de poveste... Iartă-mă. Nu poţi înţelege asta.

— Ba poate că da. Şi poporul meu are mituri şi fantome, care pentru cei tineri sunt mai puternice.

Caitlín îşi depuse mâinile peste labele lui cu membrane interdigitale şi gheare, fiindcă mâinile lui Fidelio erau mai în spate, şi le strânse degetele noduroase, spunând încântată:

— Eram sigură de asta. Dar n-am ştiut că eşti atât de învăţat în ceea ce ne priveşte. Să recunoşti o expresie ca „ţară de poveste”!

— Munca mea s-a desfăşurat cu alte specii inteligente. Asta mă ajută să ghicesc ce poate fi important pentru a voastră.

Ochii lui complet albaştri o priveau concentraţi:

— Mărturisesc că sunt surprins de imediata ta înţelegere faţă de cuvintele mele. Accentul meu părea mult prea străin pentru oricine care nu a fost pe Emissary.

Caitlín se desprinse, ridicând din umeri:

— Mă rog, colecţionez cântece în mai multe limbi.

Făptura cea înaltă şi cafenie se ridică, fremătând din mustăţi:

— Vrei să spui că şi cânţi, tu însăţi? Şi nu muzică oficială, cum mi-au pus membrii expediţiei, ci de un gen obişnuit?

— De ce, ei nu cântau niciodată?

— Ba da, din când în când, dar...

Ezită.

— Am remarcat că specia mea are urechi relativ discriminatorii.

Caitlín rânji:

— Ştiu de ce încerci să dai dovadă de tact. Ei bine, dacă te interesează totuşi muzica noastră, după înregistrări... n-aş zice că sunt o interpretă nemaipomenită, dar...

— Bună ziua, interveni o nouă voce.

Fidelio nu avea nevoie să vadă cine vorbise. Caitlín, însă, da. În uşa principală stătea Joelle Ky.

— O, bună ziua, señora! se grăbi Caitlín s-o salute rezervat. Pot face ceva pentru dumneata?

— Nu. Treceam întâmplător.

Holotheta îşi ţinea trupul slab la fel de rigid ca tonul.

— Începuserăm o şuetă...

— Ea este primul membru al acestui echipaj cu care pot vorbi liber, explică Fidelio.

— Nu stai şi dumneata cu noi, doamnă doctor Ky? întrebă timidă Caitlín.

— Nu, răspunse cealaltă, avea faţa la fel de îngheţată. Cu ce aş putea contribui? Continuă, te rog, señorita Mulryan. Cina mai poate aştepta. Fără îndoială, e mai important să lărgim experienţa lui Fidelio privitoare la... omenire.

Şi ieşi.

Caitlín rămase cu privirea spre locul unde stătuse Joelle. Întrebarea betanului îi atrase din nou atenţia asupra lui:

— Există un conflict între voi două?

— Nu. Niciodată n-am... adică...

Caitlín îşi trase răsuflarea.

— În fond, abia am apucat să ne cunoaştem, ea şi cu mine. Desigur, ştiam despre ea, eram impresionată şi speram...

Oftă, cu un tremur, după care îşi îndreptă umerii.

— E oricum posibil un conflict, recunoscu ea. Căpitanul Brodersen mi-a spus câteva lucruri. E posibil să o nemulţumească apropierea mea faţă de el. Dar sunt convinsă că asemenea lucruri îţi sunt complet străine.

Oare Fidelio se cocoşase puţin, parcă în defensivă?

— N-ai înţeles? Vrem ca lucrurile de acest gen să nu ne fie străine.

— Păi, da..., se bâlbâi Caitlín. Cred... am auzit... e uluitor de ciudat, dar...

În ochii ei luciră lacrimi, dar fără să se desprindă de pe gene.

— Ceea ce speraseşi că va fi o deschidere spre iubire s-a îndreptat spre ură şi oroare. O, sărmanul de tine!

Căută să se stăpânească.

— Căutăm soluţia cea mai bună. Dan Brodersen se ocupă de asta. Între timp, ar fi înţelept dacă ai ajunge să cunoşti şi alţi oameni în afara celor care au fost pe planeta voastră. Suntem foarte diferiţi între noi. Cu siguranţă, unii te pot ajuta. De asemenea, făcând cunoştinţă, ne vom gândi cu toţii mai puţin la pierderea pe care am suferit-o şi la acţiunea disperată de peste câteva zile

Îl prinse din nou, de mâini de astă dată, întrucât pe acestea le întinsese Fidelio.

— Dă-mi voie să-ţi fiu călăuză. Pot interpreta, da, şi pot aranja mici întruniri, pentru a încerca să menţin o atmosferă veselă. Cu toţii avem nevoie de aşa ceva.

— Multe mulţumiri, răspunse el. Eşti foarte bună. Continua să stea aplecat şi rostea cuvintele într-un mod mecanic. Caitlín îl observă îndeaproape, profilat pe nemiloasele stele.

— Ai fost bucuros un moment, murmură ea într-un târziu, dar ţi-a trecut.

Betanul scoase un sunet care ar fi putut corespunde unui oftat.

— E un lucru cu care nu poţi face nimic, señorita. Şi, dacă ne recâştigăm libertatea, se va vindeca în curând.

— Ai vrea să-mi spui despre ce e vorba?

— Sunt holothet, la fel ca Joelle Ky, şi am stat mult timp în afara... În afara stării de comuniune. Ai auzit că devine vitală pentru noi, sau cel puţin pentru fericirea noastră.

Înălţă capul:

— Nu contează. Nu e mai rău pentru mine decât pentru ea.

— Dar tu te afli printre străini! strigă Caitlín. Şi avem echipamentul la bord, dar nu ţi s-ar potrivi, nu-i aşa? Bine, dar cred că te simţi îngrozitor!

Se aruncă spre trupul masiv şi cald, îmbrăţişându-l. Fidelio o atinse, într-un răspuns timid.

— Ascultă, Fidelio, spuse ea când se despărţiră, tu ai atâta minte ca să înţelegi că melancolia nu foloseşte la nimic. Poţi lăsa necazurile la o parte, pentru un timp. Aşa făceai adineaori, când am fost întrerupţi. Hai să revenim la acel moment. Era vorba de muzică. Ai dori să auzi unele cântece de-ale noastre, iar mie mi-ar face nespusă plăcere să le ascult pe ale voastre.

Şi conchise, scurt:

— Acum trebuie să pregătesc mâncarea, dar nu avem nici un motiv să nu cântăm între timp.

Fidelio se urni din loc, îndreptându-şi trupul. Glasul i se însufleţi din nou:

— Da, te rog, haide. Te-aş putea asista în muncă?

Pentru prima oară de când plecaseră din Roată, Caitlín râse.

— Ce este? o întrebă betanul.

— O... Îţi mulţumesc... Poate ai putea să-mi aduci câteva lucruri. Dar îmi amintisem de o căsuţă primitivă din Irlanda, şi mi te închipuiam la chiuveta din bucătărie, ştergând vasele cu o cârpă.

Simţind că i se luase o greutate de pe umeri, Caitlín porni valsând spre cambuză. În acelaşi timp, îi începu educaţia:

 

La cucaracha, la cucaracha,

Ya no quiere caminar...

 

— Ahhh...

Respiraţia Friedei von Moltke era caldă şi cu miros de mosc.

— Ce bine-a fost! Eşti foarte priceput!

Martti Leino deschise ochii, spre faţa rotundă, cu nas lat şi gură senzuală, de sub a lui. Nu era înalt; ea, da; fusese dornică şi capabilă să-l sărute pe buze şi pe dinăuntrul lor, până când începuse să se aprindă pe dinăuntru. Apoi mugise, de parcă Leino ar fi călărit un cutremur. Braţele şi coapsele ei continuau să-l ţină în încleştarea lor. Transpiraţia îi lipea şuviţele de păr blond pe fruntea şi obrajii cam ofiliţi; Leino simţea aceeaşi umezeală şi pe abdomen.

— Şi tu, spuse el. M-am simţit bine, şi aveam cu siguranţă nevoie de asta. Îţi mulţumesc.

Frieda râse:

— Încă n-am terminat, prietene. Oricum, ce-ai zice de-o bere mai întâi? Şi te deranjează dacă fumez?

— Nu. Eu nu fumez, dar nu mă deranjează.

Se dădu la o parte de pe ea, rezemându-se pe perna de la căpătâi. Picioarele ei se trântiră pe pardoseală. Era grea: nu grasă, cu excepţia sânilor enormi, ci solidă. Traversând cabina, luă o ţigară cheroot dintr-o tabacheră – nava era aprovizionată pentru o diversitate de vicii minore – şi şi-o înfipse între dinţi, înainte de a se ocupa de sticle.

Revenind, se opri lângă pat. Privirea ei deveni analitică.

— Martti, îl întrebă, de ce-ai închis ochii după ce-am început?

Leino privi în altă parte.

— Din obişnuinţă, mormăi el.

— N-aş crede. Am fi putut stinge luminile, dacă foiai. Ţi-ai folosit toate simţurile, până... Te hotărâseşi să-ţi închipui că eram altcinefa?

— Te rog!

— A, nu sunt jignită dacă e aşa. Nu suntem îndrăgostiţi. Nu freau nici să-mi bag nasul. Sunt doar curioasă.

Leino rămase tăcut. Frieda îi dădu o sticlă, pe care frigul o brumase deja, şi-şi aprinse tutunul. Fumul acru formă rotocoale. Se aşeză lângă el, şold la şold.

— Îmi placi mult, cred, Martti, îi spuse ea, apoi, cu răutate: aş zice că te prezinţi bine pe lângă camarazii tăi din echipaj. Stefan Dozsa e drăguţ, dar... prea grăbit? Poate nu-i promiţător. De ceilalţi doi nu-s sigură deloc. Weisenberg se comportă ca bărbatul însurat când stăm de forbă, iar Brodersen o are pe ţiitoarea lui, care-i mult mai drăguţă decât mine.

Leino se încruntă:

— Da, o are.

Privirea Friedei redeveni îngândurată.

— E o persoană încântătoare. Înzestrată; a cântat câtefa cântece de-ale ei în timp ce-mi lua măsurile ca să-mi facă nişte haine cifilizate. Găteşte splendid. Şi pare să facă bine şi restul trebii de intendent. Altcefa?

— Nu ştiu ce să spun, vorbi repede Leino. N-o cunosc de multă vreme. Da, e o fată extraordinară.

Se răsuci brusc spre ea:

— Vorbeşte-mi despre tine, Frieda. Toţi se pierd în discuţii despre Beta, politica de pe Pământ şi altele asemenea. Abia ne-a mai rămas puţin timp până la... Cum a fost viaţa ta?

Trăgătoarea ridică din umeri, suflând un inel de fum:

— M-am înfârtit pe ici, pe colo.

— Spune-mi.

— Dacă îmi spui şi tu pofestea ta.

— Nu-i mare lucru. Sunt un băiat atât de tânăr... abia acum încep să descopăr cât de tânăr... Tu ai văzut mai multe.

Frieda luă sticla şi ţigara cu mâna dreaptă, pentru a-i putea ciufuli părul cu stânga:

— Eşti drăgălaş, Martti.

Şi se lăsă pe pernă, relaxată:

— Bine, o schiţă, dacă frei. M-am născut în Prusia de Est, acum treizeci de ani, numai că pentru mine au fost treizeci şi opt. Familia mea nu era bogată, dar ne aminteam că în urmă cu două secole fuseserăm Junkeri, iar apoi furnizaserăm ofiţeri pentru Imperiul Sofietic, iar după ce acela s-a destrămat... Ach, conacul strămoşilor noştri se fedea de la noi din casă. Tatăl meu a fost luptător de gherilă în Tulburări. Eu m-am înrolat în Freiheit Jugend⁴; n-am afut nici o luptă, dar stăteam pregătiţi. Până la urmă, mi-am luat un Wanderjahr⁵, înainte de a mă înrola în Forţele de Pace. Mi-au făcut instrucţie spaţială. Când Emissary a început să recruteze, mi-am depus candidatura şi am fost primită.

— Nu eşti chiar o femeie de casă, comentă Leino.

Pe chipul ei fulgeră nostalgia:

— Aş frea să mă mărit, să-mi infersez imunitatea şi să am copii, cât timp părinţii mei se mai pot bucura de a fi bunici. Poate că ei sunt în fiaţă... iar noi, poate că ne îndreptăm spre moarte.

— Da, e greu să aştepţi neputincios, nu?

— O, asta-i soarta obişnuită a oamenilor. Aştepţi rezultatele analizelor de laborator, sau ferdictul juriului, sau unde fa cădea următorul obuz pe câmpul de luptă, sau... ce-o fi.

Frieda trase din ţigară, până când capătul acesteia se înroşi ca steaua Aldebaran.

— Cel mai cumplit lucru este că s-ar putea să fim ultima şansă a omenirii de a ajunge cu adefărat la stele. Duşmanii noştri nu se for mulţumi să ne nimicească pe noi, spurlos versenkt. Se for teme că ar putea să fină betanii sau altcinefa şi din acest motif caută să preia puterea, până for putea îndrepta pe faţă armele spre maşinile T de lângă Sol şi Phoebus, ca să-şi ţină închis regatul. E foarte posibil. Poporul meu îşi aminteşte de sofietici.

— În afara cazului că nu intervin Ceilalţi, spuse Leino. O fi oare întru totul un vis cu ochii deschişi? Voi, cei de pe Emissary, n-aţi găsit nici cel mai mic indiciu?

Expresia Friedei deveni tăioasă.

— Nu. Ce semn ne-au dat freodată Ceilalţi, în afară de Foce... nouă, sau betanilor, sau tuturor celorlalte specii pe care le cunosc betanii?

Goli sticla dintr-o ultimă sorbitură, o aruncă pe podea, cu zgomot, şi-şi lovi genunchiul cu pumnul:

— Martti, nu-mi place să mă gândesc la Ceilalţi. Timp de opt ani am tot făcut-o. Îi bântuie şi pe betani, mai mult decât a bântuit Christos Europa... oh, am putut s-o simt, când am început să le înfăţ limba şi să ajut la studiile noastre, am putut s-o simt. Ţi-am spus că fin dintr-o ţară plină de fise şi coşmaruri ţinute minte.

Şi, cu violenţă:

— Lasă-i în pace pe nenorociţii de Ceilalţi! Să ne făurim singuri destinul!

— Da, bine, poate, răspunse el molatic. Mă întrebam şi eu... Sunt creştin – nu unul teribil de bun, teamă mi-e... Asta m-a făcut să mă întreb despre efectul lor asupra noastră. O, fără îndoială, nu sunt decât o specie mai avansată în materie de ştiinţă şi tehnologie. Şi intelectual, cred, dar oare intelectul contează atât de mult? Nu m-ar surprinde să aflu că holotheţii noştri sunt la fel de inteligenţi ca ei; sau chiar mai mult. Dacă sunt îngeri, aşa cum crede pastorul din oraşul meu natal că ar fi, sau dacă sunt pur şi simplu eliberaţi de păcatul originar, atunci de ce au permis ca Tulburările să aibă loc? Şi ereziile, cultele demente care se centrează asupra lor? Oare n-ar putea să fie de fapt damnaţi, sau de-a dreptul demoni? Nu ştiu, nu ştiu...

Surprinsă, Frieda spuse:

— Să lăsăm încolo religia...

Tăcu un moment, două.

— Pot să pun nişte muzică, Martti? Beethoven, aş frea... Simfonia întâi, de pe fremea când încă mai înfăţa fericit de la Haydn şi Mozart. Freau să ascult fericirea.

— Sigur, răspunse Leino, mângâind-o.

Reveni la el în toiul unui tumult de armonii, îşi puse ţigara deoparte şi se cuibări alături.

— Şi pentru futut e un fundal excelent, spuse ea.

— Ăă, stai, se eschivă Leino. Am nevoie de odihnă.

Frieda întinse braţele spre el:

— Sunt sigură că te fei descoperi mai capabil decât oricine înaintea ta.

Pauză, calcul, şarjă,

— Şi Caitlín Mulryan poate face la fel, dacă nu mă-nşel.

Îl văzu strâmbându-se.

— Nu contează. Am glumit. Eşti un băiat scump şi dulce. Hai să ne distrăm, în timpul ăsta scurt cât ne-a mai rămas până să intrăm pe poartă.

Leino închise din nou ochi