Atunci mi-a fost foarte clar totul. Cred că deja ştiam adevărul de ceva vreme. Existaseră doar mici piese care nu se potriveau, dar acum îşi găsiseră locul. Se potriveau cu ceea ce spusese Elizabeth Temple. Cauza morţii lui Verity. La început rostise un singur cuvânt, „dragostea”, şi apoi spusese că „dragostea poate fi cel mai înfricoşător cuvânt”. Atunci totul a devenit foarte clar. Dragostea copleşitoare pe care Clotilde o nutrea pentru fată. Adoraţia fetei pentru Clotilde, dependenţa de ea, iar apoi, pe măsură ce Verity s-a maturizat, instinctele normale au început să acţioneze. Dorea Dragoste. Dorea să fie liberă să iubească, să se căsătorească, să aibă copii. Şi iată că a apărut tânărul pe care putea să-l iubească. Ştia că nu era demn de încredere, ştia că era catalogat drept sămânţă rea, dar asta – şi Miss Marple rosti cuvintele cu un ton firesc – nu este ceva care să îndepărteze o fată. Nu. Femeilor le plac băieţii răi. Întotdeauna s-a întâmplat aşa. Se îndrăgostesc de băieţii răi. Sunt foarte sigure că pot să-i schimbe. Iar în tinereţea mea, posibilii soţi drăguţi, amabili, stabili, de încredere primeau din partea fetelor asigurarea că o să le fie „ca o soră”, ceea ce nu-i mulţumea deloc. Verity s-a îndrăgostit de Michael Rafiel, iar acesta era pregătit să întoarcă o nouă foaie în viaţă şi să se însoare cu această fată, fiind sigur că nu va mai dori niciodată să se uite la altă femeie. Nu spun că ar fi fost fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar era – şi arhidiaconul era convins de asta – o dragoste adevărată. Aşa că au decis să se căsătorească. Eu cred că Verity i-a scris lui Elizabeth şi i-a spus că avea de gând să se mărite cu Michael Rafiel. Ceremonia a fost aranjată în secret, căci Verity îşi dăduse seama că ceea ce făcea de fapt era o evadare. Evada dintr-o viaţă pe care nu mai voia s-o ducă, de lângă cineva pe care îl iubea foarte mult, dar nu aşa cum îl iubea pe Michael. Şi acest lucru îi era interzis. Nu avea să i se acorde permisiunea de bunăvoie şi în cale i-ar fi fost ridicate tot felul de obstacole. Aşa că, după cum fac tinerii, urma să evadeze. Nu era nevoie să fugă la Gretna Green, erau destul de maturi ca să se căsătorească. Ea a apelat la arhidiaconul Brabazon, vechiul ei prieten care îi oferise comuniunea şi care îi era un prieten adevărat. Aşadar, căsătoria a fost aranjată – ziua, ora – şi probabil îşi cumpărase în secret şi o rochie în care să se mărite. Fără îndoială, aranjaseră să se întâlnească undeva. Urmau să vină separat la locul de întâlnire. Cred că el a sosit acolo, însă ea nu a apărut. Probabil că a aşteptat-o. A aşteptat şi apoi a încercat să afle, poate, de ce nu a venit. Cred că ulterior i-a fost trimis un mesaj, poate chiar o scrisoare în care era imitată caligrafia ei, prin care i se spunea că ea se răzgândise. Că totul se terminase şi că urma să plece un timp ca să-şi revină. Nu ştiu. Dar cred că lui nici prin cap nu i-a trecut adevăratul motiv pentru care ea nu a mai venit sau de ce nu îi spusese nimic. Nici măcar o clipă nu s-a gândit că ea fusese ucisă deliberat, cu cruzime, aproape nebuneşte poate. Clotilde nu avea de gând s-o piardă pe cea pe care o iubea. Nu avea de gând s-o lase să-i scape, s-o lase să plece cu un tânăr pe care îl ura şi îl dispreţuia.
Avea s-o oprească pe Verity, în felul ei. Dar ce nu puteam să cred, ce nu am crezut, era că o strangulase pe fată şi apoi o desfigurase. Nu cred că ar fi fost în stare să facă aşa ceva. Cred că a rearanjat cărămizile de la sera prăbuşită şi a pus deasupra pământ şi vegetaţie. Fetei i se dăduse ceva de băut, probabil o supradoză de somnifer. Un gest ce ţine de tradiţia grecească. O ceaşcă de cucută – chiar dacă nu a fost cucută. Apoi Clotilde a îngropat-o în grădină, a pus cărămizile deasupra, şi pământul, şi plantele…
— Niciuna din surori nu a bănuit?
— Doamna Glynne nu se afla acolo la vremea respectivă. Soţul ei nu murise încă şi locuia în străinătate. Dar Anthea era acolo. Cred că Anthea a ştiut ceva din cele petrecute. Nu ştiu dacă a bănuit de la început o crimă, însă ştia că Clotilde se ocupase să ridice movila de la capătul grădinii, să o acopere cu arbuşti cu flori, să fie un loc al frumuseţii. Cred că adevărul i s-a dezvăluit încetul cu încetul. Apoi Clotilde, după ce a acceptat răul, a făcut rău, a cedat răului, nu a mai avut mustrări de conştiinţă în legătură cu ceea ce avea să facă în continuare. Cred că i-a făcut chiar plăcere să-şi pună planul la punct. Avea o oarecare influenţă asupra unei fetişcane sexy, şmechere, din sat, care venea din când în când la ea să ceară de pomană. Cred că i-a fost uşor să aranjeze într-o zi s-o ducă pe fată la picnic sau într-o excursie la o oarecare distanţă de sat. La vreo 50 sau 60 de kilometri. Probabil că a ales locul dinainte. A strangulat-o pe fată, a desfigurat-o şi a ascuns-o sub ceva pământ, frunze şi crengi. De ce ar fi bănuit-o cineva pentru o asemenea faptă? A pus acolo geanta lui Verity, un lănţişor pe care aceasta obişnuia să-l poarte la gât şi este posibil chiar s-o fi îmbrăcat pe cealaltă în hainele lui Verity. Spera ca o vreme crima să nu fie descoperită, însă între timp a împrăştiat zvonul că Nora Broad fusese văzută în maşina lui Michael, umblând cu el. Poate că a răspândit zvonul că Verity rupsese logodna din cauza infidelităţii lui cu această fată. Se poate să fi spus orice şi cred că i-a făcut plăcere să facă asta, biet suflet pierdut.
— De ce spuneţi „biet suflet pierdut”, Miss Marple?
— Fiindcă nu cred că poate exista agonie mai mare ca aceea pe care Clotilde a suferit-o în tot acest timp – se fac zece ani acum – trăind într-o durere continuă. Trăind cu lucrul pe care a trebuit să-l trăiască. A ţinut-o pe Verity, a ţinut-o acolo la Old Manor, în grădină, a ţinut-o acolo pentru totdeauna. Nu şi-a dat seama de la început ce însemna asta. Dorul ei neostoit ca fata să fie iarăşi în viaţă. Nu cred că a avut vreodată mustrări de conştiinţă. Doar a suferit – şi a continuat să sufere an de an. Iar acum înţeleg ce a vrut să spună Elizabeth Temple. Poate chiar mai bine decât ea însăşi. Dragostea este un lucru înfiorător. Poate fi unul dintre cele mai rele lucruri care există. Iar Clotilde a trebuit să trăiască zi de zi, an de an, cu asta. Ştiţi, cred că Anthea era înspăimântată de ea. Cred că a ştiut tot timpul ce a făcut Clotilde şi credea că Clotilde ştia că ea ştia. Şi îi era teamă de ce ar putea face Clotilde. Clotilde i-a dat acel colet Antheei ca să-l pună la poşta, cel cu puloverul, şi mi-a spus diverse lucruri despre Anthea, că era instabilă psihic, că dacă era persecutată sau era geloasă, ar fi putut face orice. Cred – da – că în viitorul nu foarte îndepărtat ceva avea să se întâmple cu Anthea – o sinucidere aranjată din cauza unei conştiinţe vinovate…
— Şi totuşi vă pare rău pentru acea femeie? Întrebă Sir Andrew. Răul malign este asemenea cancerului – o tumoare malignă. Aduce suferinţă.
— Desigur, răspunse Miss Marple.
— Bănuiesc că vi s-a spus ce s-a întâmplat în acea noapte, zise profesorul Wanstead, după ce îngerii dumneavoastră păzitori v-au scos de acolo?
— Vă referiţi la Clotilde? Îmi amintesc că mi-a adus paharul cu lapte. Încă îl avea în mână când domnişoara Cooke m-a scos din cameră. Bănuiesc că… L-a băut, nu-i aşa?
— Da. Ştiaţi că s-ar putea întâmpla aşa ceva?
— Nu m-am gândit la asta, nu, nu atunci. Bănuiesc că aş fi ştiut dacă m-aş fi gândit la asta.
— Nimeni nu ar fi putut s-o oprească. A acţionat extrem de repede, şi nimeni nu şi-a dat seama că era ceva în neregulă cu laptele.
— Aşa că l-a băut.
— Vă surprinde?
— Nu, era gestul firesc pe care l-ar fi făcut. Ajunsese la un moment în care îşi dorea să scape de toate lucrurile cu care fusese nevoită să trăiască. Aşa cum Verity dorise să scape de viaţa pe care o ducea acolo. Ce ciudat, nu-i aşa, că răzbunarea pe care cineva o atrage asupra lui se potriveşte atât de bine cu ceea ce a provocat-o.
— Parcă vă pare mai rău pentru ea decât pentru fata care a murit.
— Nu, este un altfel de regret, răspunse Miss Marple. Îmi pare rău pentru tot ce a pierdut Verity, pentru tot ceea ce a fost atât de aproape să obţină. O viaţă de dragoste şi devotament pentru bărbatul pe care îl alesese şi pe care îl iubea cu adevărat. A pierdut tot, şi nimic nu poate să-i dea asta înapoi. Îmi pare rău pentru ea pentru ce nu a avut. Dar a scăpat de suferinţa pe care Clotilde a fost nevoită s-o îndure. Durere, nefericire, teamă şi o cultivare şi asimilare a răului. Clotilde a trebuit să trăiască toate astea. Durere, dragoste frustrată pe care nu avea cum s-o mai recapete, şi faptul că a trebuit să locuiască împreună cu cele două surori care o bănuiau, se temeau de ea, şi a trebuit să trăiască lângă fata pe care o ţinea aici.
— Vă referiţi la Verity?
— Da. Îngropată în grădină, în mormântul pe care Clotilde i l-a pregătit. Era acolo, la Old Manor, şi cred că Clotilde ştia că se afla acolo. Se poate chiar s-o fi văzut sau să i se pară că a văzut-o, uneori când se ducea să culeagă câte o ramură înflorită de polygonum. Trebuie să se fi simţit foarte aproape de Verity în acele momente. Nimic mai rău de atât nu putea să i se întâmple, nu-i aşa? Nimic mai rău…
— Bătrânica asta îmi face pielea de găină, zise Sir Andrew McNeil după ce îi mulţumi şi îşi luă rămas-bun de la Miss Marple.
— Atât de blândă – atât de nemiloasă! Spuse comisarul adjunct.
Profesorul Wanstead o conduse pe Miss Marple la maşina lui care aştepta, apoi se întoarse în birou pentru câteva cuvinte de final.
— Ce părere ai despre ea, Edmund?
— Este cea mai înfricoşătoare femeie pe care am întâlnit-o vreodată, răspunse ministrul de interne.
— Nemiloasă? Întrebă profesorul Wanstead.
— Nu, nu, nu mă refer la asta, ci… Ei bine, e o femeie foarte înfricoşătoare.
— Nemesis, rosti profesorul Wanstead gânditor.
— Acele două femei, agentele de securitate care o ţineau sub observaţie, i-au făcut o descriere extraordinară în legătură cu noaptea respectivă. Au pătruns în casă destul de uşor, s-au ascuns în mica încăpere de la parter până când toată lumea a urcat, apoi una s-a dus în dormitor, iar cealaltă a rămas de pază lângă cameră. Cea din dormitor a zis că atunci când a deschis uşa dulapului şi a ieşit, în pat se afla bătrâna, cu un şal roz şi pufos în jurul gâtului, având o expresie perfect liniştită, pălăvrăgind ca o guvernantă bătrână. Au zis că au fost destul de şocate.
— Un şal roz pufos, rosti profesorul Wanstead. Da, da, îmi amintesc…
— Ce vă amintiţi?
— De bătrânul Rafiel. Mi-a povestit despre ea, şi apoi a izbucnit în râs. Mi-a zis că un lucru n-o să-l uite toată viaţa – când una dintre bătrânicile cele mai ciudate şi aiurite pe care le-a întâlnit vreodată a intrat în camera lui din Indiile de Vest, cu o eşarfă roz pufoasă în jurul gâtului, şi i-a spus că trebuie să se scoale şi să facă imediat ceva ca să împiedice o crimă. Iar el a întrebat-o: „Ce Dumnezeu crezi că faci?” Iar ea i-a răspuns că este Nemesis. Nemesis! A zis că nici nu-şi putea închipui o imagine mai nepotrivită. Îmi place ideea cu eşarfa de lână roz, spuse profesorul Wanstead, gânditor, îmi place foarte mult.
— Michael, începu profesorul Wanstead, aş vrea să ţi-o prezint pe Miss Jane Marple, care a făcut foarte multe în ceea ce te priveşte.
Tânărul de 32 de ani o privi pe bătrâna cu părul alb, cam fragilă, cu o expresie oarecum îndoielnică.
— Ah, da, cred că am auzit despre asta. Mulţumesc foarte mult. Se uită apoi la Wanstead. Este adevărat că o să-mi ofere o graţiere sau ceva de genul ăsta?
— Da. Destul de curând va fi pus în practică un ordin de eliberare. În scurt timp vei fi un om liber.
— Oh.
Michael părea destul de neconvins.
— Bănuiesc că va trece o vreme până să te obişnuieşti cu gândul, zise Miss Marple amabilă.
Se uită la el gânditoare, văzându-l cum ar fi arătat în urmă cu zece ani. Era încă atrăgător – deşi chipul lui arăta toate semnele încordării. Atrăgător, da. Chiar foarte atrăgător trebuie să fi fost odinioară. Avusese atunci farmec, o înfăţişare veselă şi fără griji. Pierduse asta acum, dar poate că le va recăpăta. O gură moale şi ochi frumoşi, care te priveau drept în faţa, şi probabil îl ajutau mult atunci când spunea minciuni pe care voiai să le crezi. Semăna foarte bine cu… Oare cu cine? Miss Marple se cufundă în amintiri – cu Jonathan Birkin, desigur. Cântase în cor. Avea o voce încântătoare de bariton. Şi cât îl mai plăceau fetele! Avea o slujbă destul de bunicică – copist la firma domnului Gabriel. Păcat că existase acea mică problemă cu cecurile.
— Oh, făcu Michael şi continuă şi mai stânjenit, a fost foarte amabil din partea dumneavoastră să vă preocupaţi atât de mult.
— Mi-a făcut plăcere, răspunse Miss Marple. Ei bine, mă bucur că te-am cunoscut. La revedere. Sper să te aştepte numai lucruri bune pe viitor. Ţara noastră trece printr-o perioadă destul de proastă acum, dar probabil că îţi vei găsi o slujbă care să îţi facă plăcere.
— Oh, da. Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. Vă sunt cu adevărat recunoscător.
Însă tonul lui părea în continuare extrem de nesigur.
— Nu mie ar trebui să-mi fii recunoscător, zise Miss Marple. Ar trebui să-i fii recunoscător tatălui dumitale.
— Lui tata? Tata nu şi-a bătut niciodată capul cu mine.
— Tatăl dumitale, pe patul de moarte, era hotărât să ţi se facă dreptate.
— Dreptate.
Michael Rafiel se gândi la asta.
— Da, tatăl dumitale considera că dreptatea este importantă. Cred că el însuşi era un om foarte drept. În scrisoarea pe care mi-a scris-o şi mi-a cerut să accept această misiune, m-a îndrumat printr-un citat: „Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată”.
— Ah! E din Shakespeare?
— Nu, din Biblie, şi te pune pe gânduri. Şi eu chiar m-am gândit.
Miss Marple desfăcu pachetul pe care îl avea la ea.
— Mi-au dat asta, spuse ea. S-au gândit că mi-ar plăcea să o păstrez – fiindcă i-am ajutat să descopere adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt. Dar eu cred că dumneata eşti persoana care are de fapt dreptul asupra ei. Asta, dacă o vrei. Dar poate că nu ţi-o doreşti…
Îi înmână fotografia lui Verity Hunt pe care Clotilde Bradbury-Scott i-o arătase o dată în salonul de la Old Manor House.
Michael o luă şi rămase nemişcat, privind-o… Expresia de pe chipul lui se schimbă, se îmblânzi, apoi deveni dură. Miss Marple îl privi fără să scoată o vorbă. Tăcerea se prelungi un timp. Profesorul Wanstead privea la rândul lui – se uita la amândoi, la bătrâna doamnă şi la tânăr.
Îi trecu prin minte că, într-un fel, era un moment de criză – un moment care poate afecta un mod de viaţă.
Michael Rafiel oftă – întinse mâna şi îi înapoie fotografia lui Miss Marple.
— Nu, aveţi dreptate, nu o vreau. Toată acea viaţă s-a dus – ea s-a dus – şi nu o pot păstra. Orice voi face acum trebuie să fie ceva nou – să merg înainte. Dumneavoastră… Ezită, uitându-se la ea… Înţelegeţi?
— Da, răspunse Miss Marple, înţeleg. Cred că ai dreptate. Îţi urez mult noroc în viaţa pe care o vei începe acum.
Michael îşi luă rămas-bun şi ieşi.
— Ei bine, zise profesorul Wanstead, nu e un tânăr foarte entuziast. Ar fi putut să vă mulţumească totuşi cu mai multă efuziune.
— A, nu-i nimic, răspunse Miss Marple. Nici nu mă aşteptam să o facă. L-ar fi făcut să se simtă şi mai prost. Ştiţi, e foarte stânjenitor când trebuie să mulţumeşti cuiva şi să iei viaţa de la capăt, văzând totul dintr-o altă perspectivă. Cred că o să se descurce. Nu e încrâncenat. Ăsta e un lucru foarte important. Îmi dau seama de ce fata aceea s-a îndrăgostit de el…
— Poate de data asta o să meargă pe drumul cel bun…
— M-aş îndoi, răspunse Miss Marple. Nu ştiu dacă o să fie în stare să se abţină, doar dacă – desigur, ar fi cel mai bine – nu întâlneşte o fată foarte drăguţă.
— Ceea ce îmi place la dumneavoastră, spuse profesorul Wanstead, este încântătoarea dumneavoastră minte practică.
— Va sosi aici în curând, îi zise domnul Broadribb domnului Schuster.
— Toată povestea asta este extraordinară, nu-i aşa?
— La început, nu mi-a venit să cred, spuse Broadribb. Ştii, când bietul Rafiel era pe moarte, am crezut că totul este o dovadă de… De senilitate sau aşa ceva. Nu că ar fi fost suficient de bătrân pentru asta.
Se auzi un bâzâit. Domnul Schuster ridică receptorul.
— A, a sosit? Condu-o sus, spuse el. A venit. Ştii, este cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit vreodată. Să pui o bătrânică să bântuie prin ţară ca să caute nici ea nu ştie ce. Poliţia crede că femeia aceea nu a comis doar o crimă, ci trei! Trei! Îţi închipui? Cadavrul lui Verity Hunt a fost descoperit sub movila din grădină, aşa cum a zis bătrâna că va fi. Nu fusese strangulată şi nu era desfigurată.
— Mă mir că bătrânica nu a păţit-o, zise domnul Broadribb. Era prea bătrână ca să poată avea singură grijă de ea.
— Se pare că doi detectivi o supravegheau.
— Cum, doi?
— Da, nu am ştiut asta.
Miss Marple fu condusă înăuntru.
— Felicitări, Miss Marple, zise domnul Broadribb, ridicându-se să o întâmpine.
— O rezolvare excepţională, adăugă şi domnul Schuster, scuturându-i mâna.
Miss Marple se aşeză calmă de cealaltă parte a biroului.
— Aşa cum v-am spus în scrisoare, începu ea, cred că am îndeplinit condiţiile din propunerea care mi-a fost făcută. Am dus la bun sfârşit ceea ce mi s-a cerut să fac.
— Da, ştiu. Deja am aflat de la profesorul Wanstead, de la justiţie şi de la poliţie. Da, a fost o treabă excelentă, Miss Marple. Vă felicităm.
— Mi-a fost teamă că nu voi fi în stare să fac ce mi se ceruse. La început mi s-a părut foarte dificil, aproape imposibil.
— Da, într-adevăr. Şi mie mi se părea destul de imposibil. Nu ştiu cum aţi reuşit, Miss Marple.
— Ei bine, numai perseverenţa este cea care duce la reuşită, afirmă sentenţios Miss Marple.
— Acum, în ceea ce priveşte suma pe care o deţinem. Este oricând la dispoziţia dumneavoastră. Nu ştiu dacă doriţi să vă virăm banii în bancă sau vreţi să ne consultaţi în legătură cu investirea lor? Este o sumă destul de mare.
— Douăzeci de mii de lire, spuse Miss Marple. Da, este o sumă foarte mare, după părerea mea. Chiar extraordinară, adăugă ea.
— Dacă vreţi, vă putem pune în legătură cu contabilii noştri şi v-ar putea da unele idei legate de investiţii.
— A, nu vreau să-i investesc.
— Dar sigur asta ar fi…
— La vârsta mea nu are rost să economisesc, zise Miss Marple. Sunt sigură că scopul acestor bani – şi sunt convinsă că domnul Rafiel ar fi de acord – este de a te bucura de câteva lucruri pe care nu ţi le-ai permis din cauza lipsei lor.
— Da, vă înţeleg punctul de vedere, spuse domnul Broadribb. Atunci, doriţi să virăm banii la banca dumneavoastră?
— Middleton's Bank, High Street 132, St Mary Mead, indică Miss Marple.
— Bănuiesc că aveţi un cont de economii. Să vi-i trimitem acolo?
— Sigur, nu, răspunse Miss Marple. Puneţi-i în contul curent.
— Nu credeţi…
— Nu cred, replică Miss Marple. Îi vreau în contul curent.
Se ridică şi dădu mâna cu ei.
— Ştiţi, aţi putea cere sfatul unui consultant al băncii, Miss Marple. Chiar este… Nu ştii niciodată când ai nevoie de ceva pentru vremuri grele.
— Am tot ce-mi trebuie pentru vremuri grele, replică ea.
Dădu din nou mâna cu ei.
— Mulţumesc mult, domnule Broadribb. Şi dumneavoastră, domnule Schuster. Aţi fost foarte amabili cu mine şi mi-aţi dat toate informaţiile de care am avut nevoie.
— Şi chiar vreţi să vă punem banii în contul curent?
— Da, replică Miss Marple. Ştiţi, am de gând să-i cheltuiesc. O să mă distrez cu ei.
Se uită înapoi din cadrul uşii şi râse. Pentru o clipă, domnul Schuster, care avea mai multă imaginaţie decât domnul Broadribb, avu impresia că zăreşte o tânără frumoasă dând mâna cu vicarul la o petrecere de ţară. Îşi dădu seama că era o amintire din tinereţea lui. Dar Miss Marple îi amintise, pentru o clipă, de acea fată, tânără, fericita şi pusă pe distracţie.
— Domnul Rafiel ar fi dorit să mă distrez, spuse ea şi ieşi pe uşă.
— Nemesis, rosti domnul Broadribb. Aşa i-a spus Rafiel. N-am văzut niciodată pe cineva care să semene mai puţin cu Nemesis, nu-i aşa?
Domnul Schuster clatină din cap.
— Trebuie să fi fost vreuna dintre micile glume ale domnului Rafiel, rosti domnul Broadribb.
SFÂRŞIT
1 În engleză, denumirea pieselor de şah: knight – cal, bishop – nebun
2 Termeni care denumesc tura de la şah.
3 Rook – şi „pungaş, şarlatan”.
4 Ships that pass în the night, titlul unui poem de Henry Longfellow (1807-1882), folosit cu sensul de oameni care se întâlnesc întâmplător doar o dată în viaţă, fără să se mai vadă apoi. (n.tr.)
5 Întâmplările relatate mai sus se referă la acţiunea cărţii Misterul din Caraibe de Agatha Christie. (n.tr.)
6 Broad – larg, lat
7 Case şi Grădini Celebre.
8 Vechiul Conac.
9 Arbust cu tulpini lungi de 15 metri, cunoscut popular şi ca haina-miresei (n.tr.)
10 în engleză cuvântul înseamnă „adevăr”.
11 Speranţă, credinţă.
12 în engleză, vinegar înseamnă „oţet”.
13 Zeiţe ale naşterii şi destinului în mitologia romană. (n.tr.)