— Directorul, un om cu multă experienţă, mi-a spus exact de ce era atât de nerăbdător ca să afle verdictul meu. Simţise tot mai mult, pe măsură ce ajunsese să-l cunoască pe acest deţinut, că băiatul nu era un criminal. Nu credea că acesta este tipul de criminal, nu semăna cu nici un criminal pe care-l văzuse până atunci şi, după părerea lui, băiatul era genul de infractor care nu se va îndrepta niciodată, indiferent de tratamentul care i se va aplica, şi pentru care nu se putea face nimic. Dar în acelaşi timp, se simţea tot mai convins că verdictul în cazul lui fusese greşit. Nu credea că o omorâse pe fată, că o strangulase, apoi o desfigurase după ce îi aruncase trupul într-o groapă. Pur şi simplu nu putea să creadă asta. Studiase faptele din cazul respectiv şi dovezile care păreau să-i susţină vinovăţia. Băiatul o cunoscuse, fusese văzut de câteva ori cu ea înainte de crimă. Probabil se culcaseră împreună şi existau dovezi în acest sens. Maşina lui fusese văzută prin împrejurimi. El însuşi fusese recunoscut etc. Un caz foarte clar. Dar prietenul meu nu era mulţumit. Este un om cu un simţ al dreptăţii foarte puternic. El dorea şi o altă părere. De fapt, nu voia punctul de vedere al poliţiei – pe care îl cunoştea – ci dorea opinia unui medic. Acesta era domeniul meu, mi-a zis. Dorea ca eu să-l văd pe acest tânăr, să vorbesc cu el, să-i fac o vizită, să-i fac o evaluare din punct de vedere profesional şi să-i spun părerea mea.

  — Foarte interesant, spuse Miss Marple. Da, pot să zic că este foarte interesant. La urma urmelor, un prieten – adică acest director – este un om cu experienţă, care iubeşte dreptatea. Este un om de a cărui opinie doreşti să ţii cont. Probabil că atunci aţi ţinut cont.

  — Da, confirmă profesorul Wanstead, am fost foarte interesat. Am văzut subiectul – aşa cum o să-i spun – şi l-am abordat din câteva unghiuri diferite. Am vorbit cu el, am discutat despre diferitele schimbări care este probabil să apară în legislaţie. I-am spus că s-ar putea să aduc un avocat, un avocat al Coroanei, să vadă ce aspecte ar să-i fie favorabile, şi alte asemenea lucruri. L-am abordat ca prieten, dar şi ca duşman, ca să văd cum reacţionează la diferite abordări, şi i-am făcut şi multe teste fizice, de felul celor pe care le folosim foarte frecvent azi. Nu o să intru în amănunte fiindcă sunt pe de-a-ntregul tehnice.

  — Şi la ce concluzie aţi ajuns?

  — Am considerat că este posibil ca prietenul meu să aibă dreptate, răspunse profesorul Wanstead. Nu cred că Michael Rafiel este un ucigaş.

  — Ce părere aveţi despre cazul anterior pe care l-aţi menţionat?

  — Desigur, acesta a atârnat împotriva lui. Nu în mintea juraţilor, fiindcă nu au ştiut despre el decât după verdictul judecătorului, dar sigur a avut greutate în mintea judecătorului. Cazul cântărea împotriva lui, dar am făcut şi eu câteva cercetări. Atacase o fată. Se presupunea că o şi violase, dar nu încercase să o stranguleze şi, după părerea mea – am văzut multe astfel de cazuri aduse în faţa justiţiei – era foarte puţin probabil că a fost un caz clar de viol. Nu uitaţi că în ziua de azi fetele sunt mult mai „pregătite” să fie violate decât odinioară. Deseori, mamele lor insistă să spună că a fost vorba de viol. Fata în chestiune avusese câţiva prieteni cu care mersese mai departe decât de simpla prietenie. Nu cred că asta a contat foarte mult ca dovadă împotriva lui. Cazul propriu-zis era de crimă – fără îndoială că fusese vorba de crimă – însă am continuat să cred că, după toate testele, fizice, mentale, psihologice, nu exista o concordanţă între cel acuzat şi această crimă anume.

  — Şi ce aţi făcut?

  — Am luat legătura cu domnul Rafiel. I-am spus că aş dori o întrevedere cu el în legătură cu o anumită chestiune care îl priveşte pe fiul său. M-am dus la el şi i-am spus ce credeam eu, ce credea directorul, dar că nu aveam probe şi nu existau motive concrete pentru a face apel, în acel moment, însă amândoi consideram că se comisese o eroare judiciară. I-am zis că eu credeam că este posibil să aibă loc o anchetă, că aceasta ar putea fi scumpă şi ar putea aduce la lumină anumite fapte care să fie prezentate Ministerului de Interne şi care ar putea avea sau nu şanse de reuşită. Era posibil să existe o dovadă, dacă ar fi căutat-o cineva. L-am avertizat că această căutare s-ar putea să nu fie deloc ieftină, dar că bănuiam că acest lucru nu conta pentru cineva cu situaţia lui materială. Îmi dădusem seama că era un om bolnav, foarte bolnav. Mi-a confirmat chiar el asta. Mi-a zis că se aştepta să moară în curând, că fusese avertizat cu doi ani în urmă că nu mai avea de trăit decât circa un an, după cum se presupusese la început, dar că ulterior îşi dăduseră seama că va rezista mai mult datorită tăriei fizice neobişnuite.

  — Şi ce simţea în legătură cu fiul lui? Întrebă Miss Marple.

  — Aha, vă interesează acest lucru! Şi eu eram curios. A fost, cred, extrem de sincer cu mine, chiar dacă…

  — Chiar dacă lipsit de milă? Făcu Miss Marple.

  — Da, Miss Marple. Aţi folosit cuvântul potrivit. Era un om lipsit de milă, dar era un om drept şi cinstit. Mi-a spus: „Ştiam de multă vreme cum era fiul meu. Nu am încercat să-l schimb fiindcă nu cred că l-ar putea schimba cineva. Aşa este el făcut – strâmb. Este sămânţă rea. Mereu a intrat în necazuri. Este necinstit. Nimeni şi nimic nu l-ar putea îndrepta, şi sunt foarte sigur de asta. Într-un fel, m-am spălat pe mâini în ceea ce-l priveşte, deşi nu din punct de vedere legal sau într-un mod evident. Întotdeauna a primit bani dacă a cerut. L-am ajutat când a avut necazuri cu justiţia sau când a dat de bucluc. Am făcut mereu tot ce-am putut. Să zicem că dacă aveam un fiu epileptic sau bolnav aş fi făcut tot ce puteam pentru el. Dacă ai un fiu bolnav din punct de vedere moral, să zicem, pentru care nu există tratament, faci tot ce se poate. Nici mai mult, nici mai puţin. Ce pot să fac acum pentru el?” I-am spus că depinde de ceea ce dorea să facă. „Nu este greu de hotărât, mi-a spus. Sunt invalid, dar pot să văd clar ce vreau să fac. Vreau să fie răzbunat. Vreau să fie eliberat din închisoare. Vreau să fie liber să-şi ducă viaţa aşa cum poate el mai bine. Dacă asta înseamnă şi mai multă necinste, atunci aşa va face. O să las prevederi în ceea ce-l priveşte, să se facă pentru el tot ce se poate. Nu vreau să sufere, închis, rupt de viaţă din cauza unei greşeli banale şi nefericite. Dacă altcineva, alt bărbat a omorât-o pe fata aceea, vreau ca acest lucru să fie scos la lumină şi recunoscut. Vreau dreptate pentru Michael. Dar eu sunt imobilizat. Sunt un om foarte bolnav. Timpul meu se măsoară nu în ani sau luni, ci în săptămâni.” „Avocaţi, am sugerat eu, cunosc o firmă…”, însă el mi-a tăiat-o: „Avocaţii dumneavoastră sunt inutili. Puteţi să-i angajaţi, dar nu vor fi de folos. Trebuie să aranjez ce pot într-un timp atât de scurt”. Mi-a oferit un onorariu substanţial ca să pornesc în căutarea adevărului şi să depun toate eforturile posibile fără să precupeţesc vreo cheltuială. „Eu, unul, nu pot să fac aproape nimic. Pot să mor în orice clipă. O să vă numesc ajutorul meu principal şi ca să vă asiste, la cererea mea, o să încerc să găsesc o anumită persoană.” Mi-a notat un nume. Miss Jane Marple. Mi-a zis: „Nu vreau să vă dau adresa ei. Doresc să o cunoaşteţi în împrejurări pe care să le aleg eu”, şi apoi mi-a spus de această excursie, acest tur încântător, nevinovat, inocent al grădinilor, castelelor şi caselor istorice. El urma să-mi facă în prealabil o rezervare, începând cu o anumită dată. „Miss Jane Marple, mi-a spus, va participa la această excursie. O să o cunoaşteţi acolo, ca din întâmplare, şi astfel ceilalţi o să considere că este clar o întâlnire nearanjată.”

  Urma să aleg singur momentul în care să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, dacă consideram că asta era o metodă bună. Deja m-aţi întrebat dacă eu sau prietenul meu, directorul, aveam vreun motiv să bănuim sau să considerăm pe altcineva posibil vinovat de crimă. Prietenul meu directorul nu a sugerat absolut nimic de felul ăsta şi deja discutase cu poliţistul care se ocupase de caz, un comisar foarte capabil, cu o foarte bună experienţă în astfel de chestiuni.

  — Nu a fost sugerat nici un nume? Vreun alt fost prieten al fetei, care să fi fost părăsit?

  — Nu exista nimic de genul ăsta de descoperit. I-am cerut să-mi spună câte ceva despre dumneavoastră. Însă nu a fost de acord s-o facă. Mi-a zis că sunteţi în vârstă, că sunteţi o persoană care cunoaşte oamenii. Şi mi-a mai spus ceva. Făcu o pauză.

  — Ce altceva? Întrebă Miss Marple. Am o curiozitate nativă. Chiar nu-mi vin în minte alte calităţi pe care le-aş putea avea. Sunt uşor surdă şi vederea nu-mi este atât de ageră ca pe vremuri. Chiar nu cred că am alte avantaje în afară de faptul că se poate să par simplă şi oarecum prostuţă şi sunt, ceea ce se numea pe vremuri, o „mâţă bătrână”. Chiar sunt o mâţă bătrână. Asta e ceea ce a spus?

  — Nu, răspunse profesorul Wanstead. Ceea ce a zis a fost că el considera că aveţi un simţ foarte ascuţit al răului.

  — Ah! Exclamă Miss Marple.

  Era şocată.

  Profesorul Wanstead o privea.

  — Aţi spune că este adevărat? Întrebă el.

  Miss Marple rămase tăcută multă vreme. În cele din urmă zise:

  — Poate că este. Da, poate. De câteva ori în viaţă mi s-a întâmplat să fiu neliniştită, am recunoscut răul prin preajmă, că în apropierea mea se afla cineva care era rău, şi avea legătură cu ceea ce se petrecea.

  Se uită brusc la el şi zâmbi.

  — Ştiţi, este ca şi cum ai fi născut cu un miros foarte ascuţit. Poţi mirosi o scurgere de gaz atunci când alţi oameni nu sunt în stare. Poţi face cu uşurinţă deosebirea între parfumuri. Am avut o mătuşă, continuă Miss Marple gânditoare, care spunea că poate mirosi când oamenii spun o minciună. Zicea că îi venea dinspre ei un miros distinctiv. Nasul lor tresărea, spunea ea, şi apoi apărea mirosul. Nu ştiu dacă asta era sau nu adevărat, dar… Ei bine, în câteva ocazii s-a dovedit chiar remarcabilă. O dată i-a zis unchiului meu: „Jack, nu-l angaja pe tânărul cu care discutai azi-dimineaţă. Nu ţi-a zis decât minciuni cât a vorbit”. Şi asta s-a dovedit a fi foarte adevărat.

  — Un simţ al răului, făcu profesorul Wanstead. Ei bine, dacă simţiţi răul, să-mi spuneţi. Aş fi bucuros să ştiu. Eu, unul, nu cred că am un asemenea simţ. Sănătate precară, da, dar rău… Nu-i nici un rău aici. Îşi bătu fruntea cu degetul.

  — Ar fi bine să vă povestesc cum am ajuns în afacerea asta, zise Miss Marple. După cum ştiţi, domnul Rafiel a murit. Avocaţii lui mi-au cerut să vin să-i întâlnesc şi mi-au comunicat dorinţa lui. Am primit din partea lui o scrisoare care nu explica nimic. După aceea, nu am mai auzit nimic pentru o vreme. Apoi am primit o scrisoare din partea firmei care organizează aceste excursii în care se spunea că domnul Rafiel a făcut o rezervare pentru mine înainte de moarte ştiind că mi-ar plăcea foarte mult această călătorie şi că dorea să mi-o ofere ca pe un cadou surpriză. Am fost foarte uimită, dar am luat-o ca pe un indiciu privind primul pas pe care trebuia să-l fac. Urma să merg în această excursie şi probabil pe parcursul turului avea să-mi parvină vreun alt indiciu, sau sugestie ori indicaţie. Am avut impresia că acest lucru s-a întâmplat. Ieri, nu, alaltăieri, am fost întâmpinată la sosirea mea aici de trei doamne care locuiesc la un vechi conac din zonă şi care mi-au făcut cu multă amabilitate o invitaţie. Mi-au spus că primiseră veşti de la domnul Rafiel care le scrisese cu ceva vreme înainte de moarte o scrisoare în care le spunea că o foarte veche prietenă de-a lui urma să participe la acest tur şi le ruga să fie amabile să o găzduiască timp de două sau trei zile, căci nu i se părea că ar fi bine ca ea să încerce să participe la ascensiunea dificilă până pe culmea unde se afla turnul memorial ce reprezenta principalul punct de atracţie al excursiei de ieri.

  — Şi aţi considerat asta ca o indicaţie a ceea ce trebuia să faceţi?

  — Desigur, răspunse Miss Marple. Nu putea să existe alt motiv. Domnul Rafiel nu era genul de om care să ofere beneficii gratuit, doar din compasiune pentru o doamnă în vârstă care nu putea să urce un deal. Nu. A dorit ca eu să mă duc acolo.

  — Şi v-aţi dus? Şi apoi ce s-a întâmplat?

  — Nimic, zise Miss Marple. Trei surori.

  — Trei surori ciudate?

  — Aşa ar fi trebuit, spuse Miss Marple, dar nu cred că erau. Cel puţin, nu păreau să fie. Încă nu-mi dau seama. Bănuiesc că ar fi putut să fie – că pot să fie, adică. Mie mi s-au părut destul de obişnuite. Casa nu fusese a lor. Aparţinuse unui unchi de-al lor şi au venit să locuiască aici cu vreo câţiva ani în urmă. Nu o duc prea bine cu banii, sunt amabile şi nu deosebit de interesante. Toate uşor diferite ca gen. Nu par să-l fi cunoscut foarte bine pe domnul Rafiel. Toate discuţiile pe care le-am avut cu ele nu au părut să ducă undeva.

  — Aşadar, nu aţi aflat nimic pe parcursul şederii acolo?

  — Am aflat faptele din cazul pe care mi l-aţi expus. Dar nu de la ele. De la o servitoare bătrână, care a început să-mi povestească amintiri de pe vremea unchiului. Îl cunoştea pe domnul Rafiel numai după nume. Dar a fost foarte vorbăreaţă pe tema crimei: totul a început cu vizita făcută aici de fiul domnului Rafiel, care era sămânţă rea, şi cum fata s-a îndrăgostit de el, iar el a strangulat-o, şi cât de trist şi tragic şi îngrozitor a fost totul. O mulţime de exagerări, aşa e, dar a fost o poveste nefericită şi părea să creadă că poliţia considera că aceasta nu fusese singura lui crima…

  — Nu aţi făcut nici o legătură cu cele trei surori ciudate?

  — Nu, doar că ele avuseseră grijă de fată şi că o iubiseră foarte mult. Nimic mai mult de atât.

  — S-ar putea să ştie ceva… Ceva despre celălalt bărbat?

  — Da, asta ne-am dori, nu-i aşa? Celălalt bărbat – o brută, care nu ar ezita să zdrobească ţeasta fetei după ce a omorât-o. Genul de om care ar putea fi înnebunit de gelozie. Există astfel de bărbaţi.

  — Nu s-a mai întâmplat nimic ciudat la Old Manor?

  — Nu chiar. Una dintre surori, cea mai tânără cred, tot vorbea despre grădină. Părea să fie un grădinar foarte pasionat, dar asta nu este posibil fiindcă nu ştia numele a jumătate dintre plante. I-am întins o capcană sau două, pomenind denumirea unui arbust rar şi întrebând-o dacă a auzit de el, iar ea a spus că da, nu era o plantă minunată? Am spus că nu era dificil de crescut, iar ea a fost de acord. Dar habar n-avea despre plante. Asta îmi aduce aminte…

  — De ce anume vă aduce aminte?

  — Păi, poate credeţi că povestea asta cu grădinile şi plantele e o aiureală, însă pasionaţii chiar ştiu anumite lucruri despre ele. Adică, ştiu doar câteva lucruri despre păsări, dar ştiu multe lucruri despre grădini.

  — Şi bănuiesc că nu păsările vă îngrijorează, ci grădinile.

  — Da. Le-aţi observat pe cele două femei de vârsta mijlocie din excursie? Domnişoara Barrow şi domnişoara Cooke.

  — Da, le-am remarcat. O pereche de fete bătrâne care călătoresc împreună.

  — Aşa e. Ei bine, am descoperit ceva ciudat despre domnişoara Cooke. Aşa o cheamă, nu? Adică, ăsta e numele pe care-l foloseşte în excursie.

  — De ce, mai are şi alt nume?

  — Cred că da. Este aceeaşi persoană care m-a vizitat – nu aş spune că mi-a făcut propriu-zis o vizită, ci că se afla lângă gardul meu din St Mary Mead, satul unde locuiesc. Mi-a spus că locuieşte în sat şi că lucrează la grădina cuiva, care s-a mutat acolo într-o nouă casă. Însă eu înclin să cred, zise Miss Marple, da, eu înclin să cred că totul nu a fost decât o minciună. La fel, nici ea nu ştia nimic despre grădinărit. Pretindea că ştie, dar nu era adevărat.

  — De ce credeţi că a venit aici?

  — Habar n-aveam la momentul respectiv. A zis că o cheamă Bartlett – şi numele femeii la care zicea că locuia începea cu un H, deşi nu mi-l amintesc acum. Avea nu numai o altă coafură, ci şi o altă culoare la păr, iar hainele ei aveau un stil diferit. La început nici nu am recunoscut-o în călătoria asta. Doar m-am întrebat de ce faţa ei mi se părea vag familiară. Şi, brusc, mi-am amintit. Din cauza părului vopsit. Am menţionat locul unde o mai văzusem, iar ea a recunoscut că s-a aflat acolo – dar s-a prefăcut că nici ea nu mă recunoscuse. Toate – numai minciuni.

  — Şi ce părere aveţi despre toate astea?

  — Ei bine, un lucru e sigur – domnişoara Cooke (ca să folosim numele ei actual) a venit la St Mary Mead doar ca să mă vadă, astfel încât să fie sigură că o să mă poată recunoaşte când aveam să ne întâlnim din nou…

  — Şi de ce era necesar acest lucru?

  — Nu ştiu. Sunt doar două posibilităţi – şi nu sunt sigură că îmi place vreuna foarte mult.

  Amândoi rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi profesorul Wanstead zise:

  — Nu-mi place ce i s-a întâmplat lui Elizabeth Temple. Aţi vorbit cu ea în timpul călătoriei?

  — Da. Când se va simţi mai bine, aş vrea să stau din nou de vorbă cu ea. Mi-ar putea – ne-ar putea – spune diverse lucruri despre fata ucisă. Mi-a vorbit despre fata asta, care fusese la şcoala ei şi urma să se mărite cu fiul domnului Rafiel, dar nu s-a mai măritat. În schimb, a murit. Am întrebat-o cum sau de ce a murit – iar ea mi-a răspuns cu un singur cuvânt: dragostea. Am crezut că se referă la sinucidere – dar era vorba de crimă. Crima din gelozie s-ar potrivi. Un alt bărbat. Un alt bărbat pe care trebuie să-l descoperim. Domnişoara Temple ar putea să ne spună cine era.

  — Fără alte posibilităţi sinistre?

  — Cred că avem nevoie de o informaţie banală. Nu văd nici un motiv pentru care să existe vreo sugestie sinistră referitoare la vreunul dintre pasagerii din autocar – sau la persoanele care locuiesc la Old Manor. Însă se poate ca vreuna dintre cele trei surori să fi ştiut sau să-şi fi amintit ceva spus la un moment dat de fată sau de Michael. Clotilde obişnuia s-o ia pe fată în străinătate. Prin urmare, s-ar putea să ştie ceva care s-a întâmplat poate în vreuna dintre excursiile în străinătate. Ceva spus sau pomenit de fată, sau ceva ce a făcut în vreo călătorie. Vreun bărbat pe care l-a cunoscut fata. Ceva care să nu aibă nimic de-a face cu Old Manor. Este dificil, fiindcă numai dintr-o discuţie, dintr-o informaţie banală poţi obţine un indiciu. Am impresia că cea de-a doua soră, doamna Glynne, măritată destul de tânără, a petrecut ceva vreme în India şi în Africa. Este posibil să fi auzit ceva prin intermediul soţului ei sau prin relaţiile soţului ei, prin diferite lucruri care nu au legătură cu Old Manor, deşi ea făcea din când în când vizite aici. Probabil că o cunoştea pe fata ucisă, însă cred că o cunoştea mult mai puţin decât celelalte două. Dar asta nu înseamnă că nu poate să cunoască anumite fapte semnificative despre fată. Cea de-a treia soră este un pic sărită, şi nu pare să o fi cunoscut prea bine pe fată. Dar totuşi, este posibil ca şi ea să aibă vreo informaţie despre posibili iubiţi – ori prieteni – sau s-o fi văzut pe fată cu vreun necunoscut. Apropo, ea este cea care trece acum pe lângă motel.

  Miss Marple, chiar ocupată cum era cu acest téte-ŕ-téte, nu-ţi abandonase obiceiurile de-o viaţă. Un loc public era întotdeauna pentru ea post de observaţie. Toţi pasagerii, fie că se plimbau sau se grăbeau, fuseseră automat observaţi.

  — Anthea Bradbury-Scott – cea care duce un pachet mare. Bănuiesc că se duce la poştă. E chiar după colţ, nu?

  — Mi se pare puţin cam scrântită, zise profesorul Wanstead, cu părul acela cenuşiu fluturând – un fel de Ofelia la 50 de ani.

  — Şi eu m-am gândit la Ofelia când am văzut-o prima dată. Oh, Doamne, aş vrea să ştiu ce trebuie să fac în continuare. Să rămân aici la Mistreţul de Aur pentru o zi, două sau să continui excursia. E ca şi cum cauţi acul în carul cu fân. Dacă îţi ţii degetele cufundate destul de mult, trebuie să scoţi ceva – chiar dacă este posibil să te şi înţepi.

  Capitolul 13. Carouri negre şi roşii.

  I

  Doamna Sandbourne se întoarse chiar când grupul se aşezase pentru masa de prânz. Nu avea veşti bune. Domnişoara Temple încă nu-şi recăpătase cunoştinţa. În mod sigur nu putea fi mutată timp de câteva zile.

  După ce le spuse noutăţile, doamna Sandbourne îndreptă discuţia spre chestiuni practice. Comunică orarul trenurilor celor care doreau să se întoarcă la Londra şi propuse planuri potrivite pentru reluarea turului a doua zi. Pentru acea după-amiază avea o listă cu scurte excursii în vecinătate – grupuri mici care să meargă cu maşini închiriate.

  Profesorul Wanstead o trase deoparte pe Miss Marple în timp ce părăseau sala de mese.

  — Poate vreţi să vă odihniţi după-amiază. Dacă nu, o să vă aştept aici peste o oră. În zonă este o biserică interesantă şi poate doriţi s-o vizitaţi.

  — Ar fi foarte plăcut, răspunse Miss Marple.

  II

  Miss Marple stătea liniştita în maşina care venise s-o iaProfesorul Wanstead o aşteptase la ora la care spusese.

  — M-am gândit că v-ar plăcea să vedeţi această biserică. Şi satul este foarte drăguţ, explică el. Nu văd nici un motiv pentru care nu ne-am bucura de priveliştile locului atunci când putem, adăugă el.

  — Este foarte amabil din partea dumneavoastră, răspunse Miss Marple.

  Apoi se uită la el cu acea privire uşor nesigură a ei.

  — Foarte amabil, sublinie ea. Doar că pare… Ei bine, nu vreau să zic că pare lipsit de inimă, dar înţelegeţi ce vreau să spun.

  — Draga mea doamnă, domnişoara Temple nu este vreo veche prietenă de-a dumneavoastră sau ceva de genul ăsta. Oricât de trist este că s-a petrecut acest accident.

  — Ei bine, este foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse Miss Marple încă o dată.

  Profesorul Wanstead deschise uşa maşinii şi Miss Marple se urcă. Bănuia că maşina era închiriată. Ce gând plin de consideraţie să ia o doamnă în vârstă să vadă unul dintre monumentele din zonă. Ar fi putut să ia pe cineva mai tânăr, mai interesant, şi cu siguranţă mai atrăgător. Miss Marple se uită la el gânditoare de câteva ori în timp ce străbăteau satul. El nu o privea, ci se uita pe fereastra din dreptul lui.

  După ce lăsară în urmă satul şi se aflau pe drumul care mergea şerpuit pe lângă coasta unui deal, profesorul Wanstead întoarse capul şi îi spuse:

  — Mi-e teamă că nu mergem la biserică.

  — Nu, răspunse Miss Marple, m-am gândit eu că nu.

  — Da, mă gândeam că o să vă treacă asta prin minte.

  — Şi pot să întreb unde mergem?

  — Mergem la spital, în Carristown.

  — A, da, unde este internată domnişoara Temple?

  Era o întrebare, deşi nu era cazul s-o pună.

  — Da, răspunse el. Doamna Sandbourne a vizitat-o şi mi-a adus o scrisoare de la conducerea spitalului. Tocmai am vorbit cu ei la telefon.

  — Se simte mai bine?

  — Nu. Nu se simte deloc mai bine.

  — Înţeleg. Măcar… Sper că nu am înţeles bine, zise Miss Marple.

  — Recuperarea ei este foarte problematică, dar nu se poate face nimic. Este posibil să nu-şi mai recapete niciodată cunoştinţa. Pe de altă parte, se poate să aibă câteva intervale de luciditate.

  — Şi mă duceţi pe mine acolo? De ce? Ştiţi, nu suntem prietene. Am întâlnit-o în excursia asta pentru prima oară.

  — Da, îmi dau seama de asta. Vă duc acolo fiindcă într-unui dintre intervalele de luciditate a cerut să vă vadă.

  — Înţeleg, zise Miss Marple. Mă întreb de ce a făcut-o, de ce s-a gândit că eu… Că eu aş putea s-o ajut în vreun fel, sau să fac ceva. Este o femeie cu o mare intuiţie. În felul ei, este o femeie remarcabilă. Ca directoare la Fallowfield a ocupat o poziţie importantă în lumea învăţământului.

  — Este cea mai bună şcoală de fete, presupun?

  — Da, a fost o mare personalitate. Ea însăşi este o femeie foarte educată. Matematica era specialitatea ei, dar este un om complex – ceea ce aş numi un educator. Era interesată de educaţie, de ceea ce este potrivit pentru fiecare fată în parte, ştia cum să le încurajeze. Oh, şi multe altele. Ar fi foarte trist şi crud dacă ar muri. Va fi o pierdere atât de inutilă. Deşi se retrăsese din funcţia de director, încă avea o mare influenţă. Acest accident… Miss Marple se opri. Poate că nu doriţi să discutăm despre accident?

  — Cred că ar fi bine să discutăm. Un bolovan mare s-a prăbuşit pe coasta dealului. Asemenea întâmplări au avut loc şi cu alte ocazii, deşi destul de rar. Apoi, cineva a venit şi mi-a relatat despre asta, zise profesorul Wanstead.

  — A venit şi v-a spus despre accident? Cine?

  — Cei doi tineri. Joanna Crawford şi Emlyn Price.

  — Şi ce au spus?

  — Joanna mi-a zis că a avut impresia că era cineva pe deal. Destul de sus. Ea şi Emlyn urcau pe o cărare aflată mai jos, un drum mai accidentat care urma curbura dealului. Când au trecut de o curbă, a văzut clar profilată silueta unei femei sau a unui bărbat care încerca să rostogolească peste margine un bolovan mare. Bolovanul s-a clătinat – şi în cele din urmă a început să se rostogolească, la început încet, apoi a prins viteză în josul dealului. Domnişoara Temple mergea pe cărarea principală, şi a ajuns chiar într-un punct dedesubt când bolovanul a nimerit-o. Chiar dacă ce s-a întâmplat a fost un gest deliberat se putea, desigur, să nu reuşească. Ar fi putut s-o rateze – dar a nimerit-o. Dacă această încercare a fost un atac deliberat asupra unei femei care se plimba ceva mai jos pe deal, atunci a reprezentat o reuşită.

  — Ei au văzut o femeie sau un bărbat? Întrebă Miss Marple.

  — Din nefericire, Joanna Crawford nu a putut să spună. Oricine a fi fost, purta jeanşi sau pantaloni şi un pulover pe gât îngrozitor de urât, cu carouri roşii şi negre. Silueta s-a întors şi a dispărut aproape imediat. Joanna este înclinată să creadă că era un bărbat, dar nu poate fi sigură.

  — Şi ea crede, sau dumneavoastră credeţi că a fost un atentat deliberat la viaţa domnişoarei Temple?

  — Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât crede că exact asta a fost. Iar tânărul este de acord.

  — Nu aveţi nici o idee cine ar fi putut fi?

  — Nici cea mai mică idee. La fel şi ei. Este posibil să fie unul dintre colegii noştri de călătorie, cineva care s-a dus să se plimbe în acea după-amiază. Ar putea fi cineva complet necunoscut, care ştia că autocarul urma să oprească aici şi a ales acest loc ca să atace pe unul dintre pasageri. Vreun tânăr iubitor de violenţă de dragul violenţei. Sau se poate să fi fost vreun duşman secret.

  — Pare foarte melodramatic când spui „un duşman secret”, zise Miss Marple.

  — Da, aşa este. Cine să dorească să ucidă o directoare de şcoală pensionată şi respectată? Este o întrebare la care ne-am dori răspuns. Este o posibilitate, deşi îndepărtată, ca domnişoara Temple să fi recunoscut silueta sau, mai probabil, să fi cunoscut pe cineva care îi purta pică pentru vreun motiv oarecare.

  — Tot pare improbabil.

  — Sunt de acord cu dumneavoastră, zise profesorul Wanstead. Pare o persoană total nepotrivită să fie victima unui atac, dar dacă stai să te gândeşti, o directoare de şcoală cunoaşte multă lume. Foarte multă lume, ca să zicem aşa, a trecut prin mâinile ei.

  — Vreţi să spuneţi că o mulţime de fete au trecut prin mâinile ei.

  — Da. Da, asta vreau să spun. Fete şi familiile lor. O directoare de şcoală trebuie să cunoască multe lucruri. De exemplu, poveşti de dragoste în care au fost implicate fetele şi despre care părinţii habar nu au. Se întâmplă, să ştiţi. Se întâmplă foarte des. Mai ales în ultimii zece sau douăzeci de ani. Se spune că fetele se maturizează mai repede. Asta este adevărat din punct de vedere fizic, deşi, într-un sens mai profund al cuvântului, ele se maturizează mai târziu. Rămân copile mai mult timp. Copile prin hainele pe care le poartă, copile prin părul lăsat liber în vânt.

  Chiar şi fustele mini reprezintă un tribut adus copilăriei. Cămăşile de noapte gen Baby Doll, pantalonii scurţi şi sarafanele – toate aparţin modei copilăriei. Ele nu doresc să devină adulţi – nu doresc să accepte genul nostru de responsabilitate. Şi asta duce uneori la tragedii şi alteori la urmările unei tragedii.

  — Vă gândiţi la ceva anume?

  — Nu, nu chiar. Mă gândesc numai la… Ei bine, să spunem că las diverse posibilităţi să-mi treacă prin minte. Nu pot să cred că Elizabeth Temple avea un duşman personal. Un duşman suficient de nemilos ca să dorească să profite de ocazie ca s-o omoare. O privi pe Miss Marple. Aţi vrea să faceţi o sugestie?

  — Privind o posibilitate? Cred că ştiu sau ghicesc ceea ce sugeraţi. Sugeraţi că domnişoara Temple ştia ceva, unele fapte, sau avea cunoştinţă despre ceva care ar fi fost neplăcut sau chiar periculos pentru cineva dacă ar fi ieşit la iveală.

  — Da, şi eu cred asta.

  — În acest caz, spuse Miss Marple, se pare că există cineva în autocarul nostru care a recunoscut-o pe domnişoara Temple sau ştia cine este, dar pe care, probabil, după trecerea unor ani, domnişoara Temple nu şi l-a amintit sau chiar nu l-a mai recunoscut. Se pare că această variantă aruncă vina asupra pasagerilor, nu-i aşa? Făcu o pauză. Acel pulover pe care l-aţi pomenit – cu carouri roşii şi negre.

  — A, da, puloverul. Se uita curios la ea. Ce v-a atras atenţia?

  — Era foarte uşor de remarcat, zise Miss Marple. La concluzia asta am ajuns din ceea ce mi-aţi spus. Era extrem de uşor observabil. În asemenea măsură, încât Joanna şi l-a amintit în mod clar.

  — Da. Şi ce vă sugerează asta?

  — Fluturarea unui steag, rosti Miss Marple gânditoare. Ceva care va fi văzut, amintit, observat, recunoscut.

  — Da. Profesorul Wanstead o privi încurajator.

  — Când descrieţi o persoană pe care aţi văzut-o, dar nu de aproape, ci de la distanţă, primul lucru pe care îl descrieţi sunt hainele. Nu faţa, nu mersul, nu mâinile, nu picioarele. O pălărie stacojie, o pelerină mov, o haină de piele bizară, un pulover cu negru şi roşu ţipător. Ceva foarte uşor de recunoscut, de remarcat. Scopul este că atunci când acea persoană îşi scoate respectivul obiect de îmbrăcăminte, scapă de el, îl trimite într-un colet prin poştă la o adresă oarecare, să zicem la două sute de kilometri depărtare, sau îl aruncă într-un tomberon din oraş ori îl arde, îl rupe sau îl distruge, respectivul va fi o persoană îmbrăcată modest şi chiar sărăcăcios, care nu va fi bănuită, privită şi chiar nu se va gândi nimeni la ea. Trebuie să fi fost un gest intenţionat purtarea acelui pulover cu carouri negre şi roşii. Intenţionat, astfel încât obiectul să fie recunoscut, deşi nu va mai fi văzut niciodată purtat de respectiva persoană.

  — O idee foarte bună, zise profesorul Wanstead. După cum v-am spus, continuă profesorul, Fallowfield nu se află departe de aici. Cred că sunt vreo 25 de kilometri. Deci aceasta este lumea lui Elizabeth Temple, o lume pe care o cunoaşte bine, cu oameni pe care poate că îi cunoaşte la fel de bine.

  — Da, acest lucru deschide numeroase posibilităţi, zise Miss Marple. Sunt de acord cu dumneavoastră, urmă ea, că este mai probabil ca atacatorul să fie mai degrabă un bărbat decât o femeie. Dacă fapta a fost făcută cu intenţie, acel bolovan a fost trimis pe traiectorie cu mare exactitate, iar exactitatea este mai mult o calitate masculină decât una feminină. Pe de altă parte, este foarte posibil să fi fost vreun participant la excursie sau poate cineva din vecinătate, care a văzut-o pe domnişoara Temple pe stradă, vreun fost elev de-al ei din trecut. Cineva pe care ea să nu-l mai recunoască după o perioadă de timp. Dar o fată sau o femeie ar fi recunoscut-o, fiindcă un director sau o directoare de şcoală de peste şaizeci de ani nu este foarte diferita ca înfăţişare de acelaşi director sau aceeaşi directoare la vârsta de cincizeci de ani. Poate fi recunoscută. Vreo femeie care şi-a recunoscut fosta stăpână şi care ştia că fosta ei stăpână cunoştea ceva compromiţător despre ea. Cineva care într-un fel putea reprezenta un pericol pentru ea. Oftă. Eu, una, nu cunosc deloc această zonă. Dumneavoastră ştiţi ceva despre ea?

  — Nu, răspunse profesorul Wanstead. Nu pot să pretind că aş cunoaşte personal zona asta a ţării. Totuşi, ştiu câte ceva despre diverse lucruri care s-au întâmplat aici, doar fiindcă mi-aţi zis dumneavoastră. Dacă nu v-aş fi cunoscut şi nu mi-aţi fi zis ceea ce mi-aţi zis, aş fi fost cu totul pe dinafară.

  Dar dumneavoastră ce faceţi de fapt aici? Nu ştiţi. Şi totuşi, aţi fost trimisă aici. Acest lucru a fost aranjat deliberat de domnul Rafiel, să veniţi aici, să vă urcaţi în acest autocar, noi doi să ne întâlnim. Au fost alte locuri unde ne-am oprit sau prin care am trecut, dar s-au făcut aranjamente speciale ca să staţi aici vreo două nopţi. Aţi fost cazată la nişte foste prietene de-ale lui care n-ar fi putut să refuze vreo cerere din partea sa. A existat un motiv pentru asta?

  — Ca să aflu anumite fapte pe care trebuia să le ştiu, zise Miss Marple.

  — O serie de crime care au avut loc cu mulţi ani în urmă? Profesorul Wanstead părea să se îndoiască de această variantă. Nu este nimic neobişnuit în asta. Se poate spune acelaşi lucru despre multe locuri din Anglia sau Ţara Galilor. Lucrurile astea par să se petreacă mereu în serie. Mai întâi o fată este atacată şi ucisă. Apoi altă fată, prin apropiere. Apoi ceva de acelaşi gen, poate la treizeci de kilometri depărtare. Acelaşi tipar al morţii – două fete au fost date dispărute din Jocelyn St Mary, iar cadavrul celei despre care discutăm a fost găsit şase luni mai târziu, la mulţi kilometri depărtare, şi ultima dată a fost văzută în compania lui Michael Rafiel…

  — Şi cealaltă?

  — O fată pe nume Nora Broad. Nu era o „fată liniştită, fără nici un prieten”. Probabil că a avut cu un prieten prea mult. Trupul ei nu a fost găsit niciodată. Va fi… Într-o bună zi. Au fost cazuri când au trecut şi douăzeci de ani, spuse Wanstead. Apoi încetini. Am ajuns. Aici e Carristown, şi iată spitalul.

  Condusa de profesorul Wanstead, Miss Marple intră. Profesorul era aşteptat şi fu condus într-o încăpere mică unde o femeie se ridică din spatele unui birou.

  — A, da, începu ea, profesore Wanstead. Şi… Aaa. Aceasta este…

  Ezită uşor.

  — Miss Jane Marple, o prezentă profesorul Wanstead. Am discutat cu sora Barker la telefon.

  — A, da. Sora Barker a zis că o să vă însoţească.

  — Cum se simte domnişoara Temple?

  — Cam la fel, cred. Mi-e teamă că nu există ameliorări. Se ridică. Să vă conduc la sora Barker.

  Sora Barker era o femeie înaltă şi subţire. Avea o voce joasă, hotărâtă, şi ochi de un cenuşiu-închis care te priveau şi apoi imediat se uitau în altă parte, dându-ţi sentimentul că ai fost inspectat rapid şi judecat la fel de rapid.

  _ Nu ştiu la ce aranjamente v-aţi gândit, zise profesorul Wanstead.

  — Ar fi bine să-i spun lui Miss Marple ce am aranjat. Mai întâi trebuie să vă spun foarte clar că pacienta, domnişoara Temple, este încă în comă, cu foarte scurte intervale de luciditate. Pare să-şi revină din când în când, să recunoască unde se află şi să spună câteva cuvinte. Dar nu se poate face nimic să o stimulăm. Trebuie să aşteptăm cu cea mai mare răbdare. Cred că profesorul Wanstead v-a spus deja că într-unui dintre intervalele de conştienţă a rostit foarte clar cuvintele „Miss Jane Marple”. Apoi: „Vreau să vorbesc cu ea. Miss Jane Marple”. După asta a leşinat din nou. Doctorul a crezut că e bine să se ia legătura cu ceilalţi ocupanţi ai autocarului. Profesorul Wanstead a venit aici şi ne-a explicat diferite chestiuni şi a zis că vă va aduce aici. Mi-e teamă că tot ce vă putem cere să faceţi este să staţi în rezerva domnişoarei Temple şi să fiţi pregătită să notaţi orice cuvânt spune, dacă îşi recapătă cumva cunoştinţa. Mă tem că prognosticul nu este foarte favorabil. Ca să fiu sinceră – ceea ce e mai bine, după părerea mea, întrucât nu sunteţi o rudă apropiată şi este puţin probabil să fiţi foarte afectaţi de această informaţie – domnul doctor crede că starea ei se agravează, că este posibil să moară fără să-şi mai recapete cunoştinţa. Nu se poate face nimic ca să o ajutăm. Este important să audă cineva ce spune şi domnul doctor consideră că este bine să nu vadă prea mulţi oameni prin preajmă dacă îşi revine. Dacă Miss Marple nu este îngrijorată la gândul să stea singură acolo, va fi prezentă şi o asistentă în cameră, deşi prezenţa ei nu va fi evidentă. Adică, nu va putea fi observată din pat şi nu se va mişca decât dacă i se cere. Va sta într-un colţ al camerei, după un paravan. Apoi adăugă: Va fi şi un oficial al poliţiei acolo, gata să noteze orice se spune. Domnul doctor crede că este bine ca nici el să nu fie văzut de domnişoara Temple. O singură persoană – şi dacă se poate persoana pe care ea se aşteaptă să o vadă – nu o va alarma sau nu o va face să-şi piardă şirul gândurilor în privinţa a ceea ce dorea să vă spună. Sper că nu este prea dificil ceea ce vă cerem?

  — A, nu, răspunse Miss Marple, sunt pregătită să fac asta. Am cu mine un mic carneţel şi un creion care nu vor ieşi în evidenţă. Pot să ţin minte cuvintele pe dinafară pentru ceva timp, aşa că nu este nevoie să fie evident că iau notiţe după ceea ce spune. Vă puteţi baza pe memoria mea şi nu sunt surdă – nu în adevăratul sens al cuvântului. Nu cred că auzul meu mai este la fel de ascuţit ca altădată, dar dacă stau lângă pat o să pot să aud destul de uşor tot ce spune, chiar dacă vorbeşte în şoaptă. Sunt obişnuită cu oamenii bolnavi. Am avut destul de mult de-a face cu ei la vremea mea.

  Din nou, sora Baker îi aruncă o privire fulgerătoare. De data asta, cu o uşoară înclinare a capului îşi arătă mulţumirea.

  — Este foarte amabil din partea dumneavoastră, zise ea, şi sunt convinsă că dacă ne puteţi ajuta în vreun fel, ne putem baza pe dumneavoastră că o să o faceţi. Dacă profesorul Wanstead doreşte să stea în camera de aşteptare de la parter, putem să-l anunţăm în orice clipă dacă este necesar. Acum, Miss Marple, dacă vreţi să mă însoţiţi…

  Miss Marple o urmă pe sora Baker pe un coridor, şi apoi într-o cameră micuţă, bine dotată. Acolo, pe pat, în camera cu lumină obscură, căci jaluzelele erau trase pe jumătate, se afla Elizabeth Temple. Stătea întinsă ca o statuie, şi totuşi nu părea adormită. Respira sacadat, ezitant. Sora Baker se aplecă să o examineze pe pacientă şi îi făcu semn lui Miss Marple să se aşeze pe un scaun lângă pat.

  Apoi traversă camera, îndreptându-se spre uşă. Un tânăr cu un carneţel în mână ieşi din spatele paravanului de acolo.

  — Indicaţia domnului doctor, domnule Reckitt, zise sora Baker.

  Apăru şi o asistentă, care stătuse în celălalt colţ al camerei.

  — Cheamă-mă dacă este necesar, soră Edmonds, ceru sora Baker, şi dă-i lui Miss Marple orice are nevoie.

  Miss Marple îşi scoase haina. În încăpere era foarte cald. Sora se apropie şi i-o luă din mână. Apoi se retrase în locul unde stătuse mai înainte şi Miss Marple se aşeză pe scaun. Se uită la Elizabeth Temple, gândindu-se – aşa cum făcuse şi altă dată, când o privise în autocar – că avea un chip remarcabil. Părul cenuşiu îi era dat pe spate şi îi înconjura faţa ca o bonetă perfectă. Era o femeie frumoasă, şi un om cu personalitate. Da, ce păcat, îşi zise Miss Marple, ca lumea avea s-o piardă pe Elizabeth Temple.

  Miss Marple îşi potrivi perna de la spate, îşi mută puţin scaunul şi rămase tăcută în aşteptare. Dacă aştepta în zadar sau până la un moment dat, nu avea de unde să ştie. Timpul trecu. Zece minute, douăzeci de minute, o jumătate de oră, treizeci şi cinci de minute. Apoi brusc, pe neaşteptate, se auzi o voce. Joasă, dar distinctă, uşor răguşită. Nu mai avea nimic din rezonanţa de altădată.

  — Miss Marple.

  Ochii lui Elizabeth Temple erau deschişi, privind-o pe Miss Marple. Păreau limpezi, lucizi. Studiau chipul femeii care stătea lângă pat, fără nici un semn de emoţie, de surpriză. Doar cercetător – o cercetare pe deplin conştientă. Apoi vocea se auzi din nou:

  — Miss Marple. Sunteţi Jane Marple?

  — Aşa e, da, zise Miss Marple. Jane Marple.

  — Henry vorbea des despre dumneavoastră. Spunea multe despre dumneavoastră.

  Vocea se opri. Miss Marple rosti cu o tonalitate uşor întrebătoare:

  — Henry?

  — Henry Clithering, un vechi prieten de-al meu – un foarte vechi prieten.

  — Era şi prietenul meu, spuse Miss Marple. Henry Clithering.

  Gândul i se întoarse spre numeroşii ani de când îl cunoştea pe Sir Henry Clithering, la lucrurile pe care i le spusese, la ajutorul pe care el i-l ceruse de câteva ori, la ajutorul pe care ea i-l ceruse. Un foarte vechi prieten.

  — Mi-am amintit de numele dumneavoastră. De pe lista pasagerilor. Puteţi să ajutaţi. Asta ar spune el – Henry, da – dacă ar fi aici. Aţi putea să ajutaţi. Să descoperiţi. Este important. Foarte important, deşi… E mult de-atunci. Este… Foarte mult… De-atunci.

  Vocea îi ezită o clipă. Ochii i se închiseră pe jumătate. Asistenta se ridică, traversă camera, luă un pahar şi i-l duse la buze lui Elizabeth. Domnişoara Temple luă o sorbitură şi dădu din cap cu un semn de concediere. Sora puse paharul jos şi se întoarse la scaunul ei.

  — Dacă pot să ajut, o voi face, zise Miss Marple.

  Nu mai puse nici o întrebare.

  — Bine, spuse domnişoara Temple, şi după o clipă sau două repetă: Bine.

  Timp de câteva minute rămase cu ochii închişi. Era posibil să fi adormit sau să-şi fi pierdut cunoştinţa. Apoi, brusc, deschise ochii.

  — Care, care dintre ele? Întrebă ea. Asta trebuie să ştim. Ştiţi despre ce vorbesc?

  — Cred că da. O fată care a murit – Nora Broad?

  Pe fruntea lui Elizabeth Temple apăru o cută.

  — Nu, nu, nu. Cealaltă fată. Verity Hunt. Urmă o pauză, apoi: Jane Marple. Sunteţi bătrână – mai bătrână decât atunci când el îmi vorbea despre dumneavoastră. Sunteţi mai bătrână, dar încă puteţi descoperi lucruri, nu?

  Vocea îi deveni puţin mai ascuţită, mai insistentă.

  — Puteţi, nu-i aşa? Spuneţi că puteţi. Nu mai am mult timp. Ştiu asta bine. Una din ele, dar care? Aflaţi. Henry ar fi zis că puteţi. Se poate să fie periculos pentru dumneavoastră – dar o să aflaţi, nu-i aşa?

  — Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să aflu, spuse Miss Marple.

  Era un jurământ.

  — Ah.

  Ochii se închiseră, apoi se deschiseră iarăşi. Ceva care semăna cu un zâmbet păru să încerce să mişte buzele.

  — O piatră mare de sus. Piatra Morţii.

  — Cine a rostogolit piatra?

  — Nu ştiu. Nu contează… Numai. Verity10. Aflaţi despre Verity. Un alt nume pentru adevăr, Verity.

  Miss Marple văzu cum trupul de pe pat se relaxează uşor. Apoi se auzi o şoaptă uşoară:

  — Rămas-bun. Faceţi tot posibilul…

  Trupul se relaxă, ochii se închiseră. Asistenta veni din nou lângă pat. De data asta îi luă pulsul şi îi făcu semn lui Miss Marple. Aceasta se ridică ascultătoare şi o urma afară din rezervă.

  — A fost un efort foarte mare pentru ea, zise asistenta. Nu o să-şi mai recapete cunoştinţa o vreme. Poate niciodată. Sper că aţi aflat ceva.

  — Nu cred, spuse Miss Marple, dar nu se ştie niciodată.

  — Aţi aflat ceva? Întrebă profesorul Wanstead, în timp ce se îndreptau spre maşină.

  — Un nume, răspunse Miss Marple. Verity. Aşa o chema pe fată?

  — Da. Verity Hunt.

  Elizabeth Temple muri o jumătate de oră mai târziu. Muri fără să-şi recapete cunoştinţa.

  Capitolul 14. Domnul Broadribb se întreabă

  — Ai văzut ziarul Times de azi-dimineaţă? Îl întrebă domnul Broadribb pe partenerul lui, domnul Schuster.

  Domnul Schuster răspunse că nu-şi permitea să cumpere Times, el lua Telegraph.

  — Păi s-ar putea să scrie şi acolo, zise domnul Broadribb. La rubrica Decese, domnişoara Elizabeth Temple.

  Domnul Schuster părea uşor nedumerit.

  — Directoarea de la Fallowfield. Ai auzit de Fallowfield, nu-i aşa?

  — Desigur, răspunse Schuster. Şcoala de fete. Funcţionează de vreo cincizeci de ani. De primă mână, extrem de scumpă. Deci era directoare acolo, nu? Credeam că directoarea a demisionat cu ceva timp în urmă. Cel puţin de şase luni. Sunt sigur că am citit în ziar despre asta. Noua directoare a făcut o oarecare vâlvă. O femeie măritată, destul de tânără, de vreo 35-40 de ani. Cu idei moderne. Le predă fetelor lecţii despre cosmetice, le lasă să poarte costum cu pantalon. Ceva de genul ăsta.

  — Hm, făcu domnul Broadribb, scoţând genul de sunet pe care avocaţii de vârsta lui l-ar scoate auzind ceva pe care îndelungata lor experienţă îl fac demn de a fi criticat. Nu cred că o să se ridice la înălţimea reputaţiei lui Elizabeth Temple. A fost o adevărată personalitate. A şi fost în funcţie multă vreme.

  — Mda, făcu domnul Schuster oarecum indiferent.

  Se întreba de ce era Broadribb atât de interesat de moartea unei directoare de şcoală.

  Pe niciunul din cei doi domni nu îl preocupa în mod deosebit şcolile. Progeniturile lor depăşiseră deja etapa asta. Cei doi fii ai domnului Broadribb lucrau unul în administraţie şi altul la o firmă petrolieră, iar copiii ceva mai mici ai domnului Schuster erau la universităţi diferite, făcând nenumărate probleme conducerii acelor instituţii.

  — Ei, şi ce-i cu ea?

  — Se afla într-o excursie cu autocarul, răspunse domnul Broadribb.

  — Autocarele astea, replică domnul Schuster. Eu nu aş lăsa pe niciuna dintre rudele mele să se ducă. Am auzit că unul s-a prăbuşit într-o prăpastie în Elveţia săptămâna trecuta, iar în urmă cu două luni unul a fost implicat într-un accident şi au murit douăzeci de oameni. Nu ştii niciodată cine conduce drăciile astea în ziua de azi.

  — Este vorba de acele tururi Grădini şi Case de Ţară şi Obiecte de Interes din Marea Britanie – sau cum s-or numi, zise domnul Broadribb. Nu e chiar numele ăsta, dar înţelegi la ce mă refer.

  — A, da, ştiu. Ah, da, acela în care am trimis-o pe Miss Cum-o-cheamă. Pentru care bătrânul Rafiel a făcut rezervare.

  — Miss Jane Marple.

  — Nu a fost şi ea omorâtă, nu? Întrebă domnul Schuster.

  — Din câte ştiu eu, nu, afirmă domnul Broadribb. Doar că mă întrebam…

  — A fost un accident de circulaţie?

  _ Nu. S-a întâmplat într-unui dintre punctele de belvedere. Mergeau pe o cărare pe un deal. Era o pantă mai abruptă. Genul de deal cu bolovani şi pietre. Câţiva bolovani s-au desprins şi s-au rostogolit în jos pe coastă. Domnişoara Temple a fost lovită şi dusă la spital cu comoţie, unde a şi murit…

  — Ghinion, făcu domnul Schuster şi aşteptă continuarea.

  — Mă întrebam însă, zise domnul Broadribb, fiindcă tocmai mi-am amintit că… Ei bine, Fallowfield era şcoala unde învăţa fata.

  — Care fată? Chiar nu-mi dau seama despre ce vorbeşti, Broadribb.

  — Fata care a fost ucisă de Michael Rafiel. Tocmai mi-am amintit de câteva lucruri care s-ar putea să aibă o oarecare legătură cu afacerea asta ciudată cu Jane Marple de care bătrânul Rafiel părea atât de preocupat. Aş fi vrut să ne fi spus mai multe.

  — Care este legătura? Întrebă domnul Schuster.

  Acum părea mai interesat. Rotiţele din mintea lui de avocat începuseră să se învârtă rapid, ca să poată oferi o opinie justificata referitor la ceea ce domnul Broadribb avea să-i comunice.

  — Fata aceea… Nu-mi amintesc acum numele de familie. Numele de botez era Hope sau Faith11 sau ceva de genul ăsta. Verity, aşa o chema. Verity Hunter, am impresia. A fost una dintre fetele acelea, victime ale ucigaşului în serie. Trupul i-a fost găsit într-un şanţ, la vreo 50 de kilometri de locul unde dispăruse. Era moartă de şase luni. Ceea ce părea ciudat era că faţa şi capul îi fuseseră zdrobite – ca să întârzie identificarea, s-a crezut, însă a fost recunoscută fără probleme. Hainele, geanta, bijuteriile, o aluniţă sau cicatrice. A, da, a fost identificată destul de uşor.

  — De fapt, ea a fost cauza procesului, nu-i aşa?

  — Da. Michael a fost bănuit că le-a făcut felul la încă trei fete în acel an. Dar probele nu erau atât de bune în celelalte cazuri, aşa că poliţia s-a bazat numai pe acesta – erau destule probe, şi el avea un cazier lung. Cazuri anterioare de atac şi viol. Ei bine, ştim cu toţii ce înseamnă violul în ziua de azi. Mămica îi spune fetei că trebuie să-l acuze pe tânăr de viol, chiar dacă tânărul nu avusese prea multe şanse să refuze, având în vedere că fata venea pe capul lui tot timpul, în vreme ce mămica era la muncă şi tăticul era plecat în vacanţă. L-a presat atâta până când l-a obligat să se culce cu ea. Apoi, cum spuneam, mama îi zice fetei să susţină că a fost viol. Însă nu aici voiam să ajung, spuse domnul Broadribb. Mă întrebam dacă lucrurile nu se leagă cumva. M-am gândit că povestea asta cu Jane Marple şi Rafiel ar putea avea ceva de-a face cu Michael.

  — A fost găsit vinovat, nu? Şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă?

  — Nu-mi aduc aminte acum – a trecut multă vreme. Sau a scăpat cu un verdict de nebunie temporară?

  — Iar Verity Hunter sau Hunt a învăţat la acea şcoală. La şcoala domnişoarei Temple? Totuşi, nu mai era elevă când a fost ucisă, nu-i aşa? Nu că mi-aş aduce aminte.

  — A, nu. Avea 18 sau 19 ani, locuia cu nişte cunoştinţe sau prieteni de-ai părinţilor ei sau ceva de genul ăsta. O casă drăguţă, nişte oameni drăguţi, o fată drăguţă, după câte se pare. Genul de tânără despre care cunoştinţele spun întotdeauna: „Era o fată foarte liniştită, cam timidă, nu umbla cu străinii şi nu avea nici un iubit”. Cunoştinţele nu ştiu niciodată ce iubiţi are o fată. Fetele sunt foarte grijulii în privinţa asta. Şi se spune că tânărul Rafiel era foarte curtat de fete.

  _ Nu a existat nici o îndoială că el a fost făptaşul? Întrebă domnul Schuster.

  — Absolut niciuna. Oricum, a spus o mulţime de minciuni în boxa martorilor. Avocatul lui ar fi făcut mai bine să nu-l lase să depună mărturie. O mulţime de prieteni i-au oferit alibiuri care nu au stat în picioare, dacă înţelegi ce vreau să spun. Toţi prietenii lui păreau să fie nişte mincinoşi notorii.

  — Şi ce părere ai tu despre asta, Broadribb?

  — A, nu am nici o părere, răspunse domnul Broadribb. Doar mă întrebam dacă moartea acestei femei ar putea avea vreo legătură.

  — Cu ce?

  — Ei, ştii şi tu cum stă treaba cu bolovanii ăştia care cad fix pe cineva. Nu e întotdeauna ceva din cursul firesc al naturii. De obicei, din experienţa mea, bolovanii stau unde le e locul.

  Capitolul 15. Verity.

  I

  — Verity, zise Miss Marple.

  Elizabeth Margaret Temple murise cu o seară mai înainte. Fusese o moarte liniştită. Miss Marple, aşezată iarăşi în mijlocul cretonului decolorat din salonul de la Old Manor, lăsase deoparte puloveraşul roz de copil pe care îl împletea şi reluase lucrul la un fular mov croşetat. Acest gest pe jumătate de doliu se potrivea cu ideile victoriene ale lui Miss Marple privind tactul necesar în faţa tragediei.

  A doua zi urma să aibă loc o anchetă. Vicarul fusese abordat şi se declarase de acord să ţină o scurtă slujbă în biserică, de îndată ce se puteau face aranjamentele necesare. Cei de la pompele funebre, îmbrăcaţi corespunzător, cu mina sumbră adecvată momentului, preluară sarcina menţinerii legăturii cu poliţia. Ancheta urma să aibă loc a doua zi, la ora 11.00. Călătorii din autocar fuseseră de acord să colaboreze, iar câţiva dintre ei aleseseră să participe şi la slujba funerară.

  Doamna Glynne venise la Mistreţul de Aur şi o îndemnase pe Miss Marple să se întoarcă la Old Manor până la reluarea călătoriei.

  — O să scăpaţi astfel de reporteri.

  Miss Marple le mulţumi călduros celor trei surori şi acceptase invitaţia.

  Turul cu autocarul avea să fie reluat după slujba funerară, îndreptându-se mai întâi spre South Bedestone, la 55 de kilometri depărtare, unde exista un motel bun, ales iniţial pentru popas. După aceea, turul avea să-şi urmeze cursul stabilit.

  Totuşi, Miss Marple considera că probabil vor exista anumite persoane care urmau să abandoneze excursia şi să se întoarcă acasă sau să o ia în alte direcţii şi să nu continue turul. Existau argumente în favoarea oricăreia din hotărâri. Să părăseşti ceea ce devenise o călătorie plină de amintiri dureroase sau să continui o excursie care fusese deja plătită şi care fusese întrerupta numai de unul dintre acele accidente nefericite ce pot avea loc în orice călătorie. Multe vor depinde, îşi zise Miss Marple, de rezultatul anchetei.

  După ce schimbase cu cele trei gazde câteva remarci banale adecvate momentului, Miss Marple se dedicase lucrului de mână, gândindu-se cum să continue investigaţia. Aşa că, în vreme ce mâinile îi erau ocupate cu tricotatul, murmură un cuvânt: „Verity”. Îl aruncă aşa cum arunci o pietricică într-un rău, doar ca să observi care este efectul – dacă există vreunul. Va însemna ceva pentru gazdele ei? Da sau nu. Pe de altă parte, când avea să se alăture în acea seară colegilor de excursie la cină – lucru care fusese aranjat deja – va încerca să vadă şi acolo care este efectul acelui cuvânt. Fusese, îşi zise ea, ultimul sau aproape ultimul cuvânt rostit de Elizabeth Temple. Prin urmare, se gândi Miss Marple (cu degetele încă ocupate, fiindcă nu avea nevoie să se uite la ce lucrează, putea să citească o carte sau să poarte o conversaţie în timp ce degetele ei, deşi uşor afectate de reumatism, executau corect mişcările necesare). Prin urmare „Verity”.

  Ca o piatră într-un lac, care provoacă valuri, un plescăit, ceva? Sau nimic. În mod sigur avea să fie o reacţie de un fel sau altul. Da, nu se înşelase. Deşi pe chipul ei nu se observase nimic, ochii atenţi din spatele ochelarilor le privise pe cele trei surori simultan, aşa cum se antrenase să facă vreme de mulţi ani, când dorea să-şi observe vecinii la biserică, la întrunirile mamelor sau la alte reuniuni publice din St Mary Mead, când urmărea vreo noutate ori vreo bârfă interesantă.

  Doamna Glynne lăsase să-i scape cartea şi se uitase la Miss Marple cu o uşoară surprindere care, se părea, fusese provocată de faptul că Miss Marple rostise acel cuvânt, şi nu că ar fi fost foarte surprinsă să îl audă.

  Clotilde reacţionă diferit. Îşi înălţa brusc capul, se aplecă uşor înainte, apoi nu se uită la Miss Marple, ci de-a lungul camerei, spre fereastră. Îşi încleşta mâinile şi rămase nemişcată. Miss Marple, deşi îşi înclină capul ca şi cum nu mai privea pe nimeni, observă că ochii lui Clotilde se umpluseră de lacrimi. Femeia rămase nemişcată şi lăsă lacrimile să i se rostogolească pe obraji. Nu făcu nici o încercare să scoată o batistă, nu rosti nici un cuvânt. Miss Marple era impresionată de aura de durere care radia dinspre ea.

  Reacţia Antheei fu diferită – rapidă, agitată, aproape denotând plăcere.

  — Verity? Verity aţi spus? O cunoşteaţi? N-am ştiut. Vă referiţi la Verity Hunt?

  — Este vorba de un nume de botez? Întrebă Lavinia Glynne.

  — Eu nu am cunoscut pe nimeni cu acest nume, zise Miss Marple, dar m-am referit la un nume de botez. Da. Mi se pare destul de neobişnuit. Verity, repetă ea gânditoare.

  Lăsă ghemul de lână mov să cadă şi privi în jur cu o expresie uşor jenată şi apologetică, asemenea cuiva care îşi dă seama că a făcut un faux pas grav, însă nu-şi dă seama de ce.

  — Îmi… Îmi pare rău. Am spun ceva ce nu trebuia? A fost doar pentru că…

  — Nu, sigur că nu, replică doamna Glynne. Doar că este un nume pe care îl cunoaştem, un nume cu care am avut… Legături.

  — Pur şi simplu mi-a venit în minte, zise Miss Marple, tot pe ton de scuză, fiindcă, ştiţi, biata domnişoara Temple a fost cea care l-a rostit. Ştiţi, am fost ieri după-amiază s-o văd. M-a dus profesorul Wanstead. Avea impresia că aş putea să… Să., nu ştiu dacă e cuvântul potrivit – s-o trezesc într-un fel. Era în comă şi s-au gândit – nu că eram prietene, dar stătusem de vorbă în autocar şi deseori stăteam una lângă alta în unele zile şi vorbeam. Iar el s-a gândit că aş putea fi de oarecare folos. Dar mi-e teamă că nu am reuşit. Chiar deloc. Am stat acolo şi am aşteptat, apoi ea a rostit vreo două cuvinte, dar nu mi s-a părut că aveau vreo semnificaţie. Însă, în cele din urmă, tocmai când era timpul să plec, a deschis ochii şi m-a privit – nu ştiu dacă nu mă lua drept altcineva – şi a rostit acel cuvânt. Verity! Şi, desigur, mi-a rămas în minte, mai ales având în vedere că a murit ieri-seară. Trebuie să fi fost cineva sau ceva care îi rămăsese în minte. Dar, desigur, ar putea să însemne doar… Adevăr. Asta e semnificaţia, nu?

  Se uită de la Clotilde la Lavinia şi la Anthea.

  — Era numele de botez al unei fete pe care am cunoscut-o, zise Lavinia Glynne. De aceea am fost surprinse.

  — Mai ales din cauza modului cumplit cum a murit, afirmă Anthea.

  Clotilde rosti cu vocea ei profundă:

  — Anthea! Nu e necesar să intri în asemenea detalii.

  — Da, la urma urmelor, toată lumea ştie povestea asta, replică Anthea. Se uită la Miss Marple. Mă gândeam că poate aţi cunoscut-o fiindcă îl cunoşteaţi pe domnul Rafiel, nu? Adică, el ne-a scris despre dumneavoastră, aşa că trebuie să-l fi cunoscut. Şi m-am gândit că, poate… Ei bine, că el v-a spus toată povestea.

  — Îmi pare rău, spuse Miss Marple, mi-e teamă că nu prea înţeleg despre ce vorbiţi.

  — I-au găsit trupul într-o groapă, zise Anthea.

  Nu aveai cum s-o opreşti pe Anthea, odată ce se pornea, îşi zise Miss Marple. Însă avea impresia că vorbăria agitată a Antheei o făcea pe Clotilde să fie şi mai încordată. Acum scosese o batistă, cu un gest liniştit, indiferent, şi îşi şterse lacrimile de la ochi. Apoi se ridică şi stând foarte dreaptă, cu ochii profunzi şi tragici, rosti:

  — Verity era o fată la care ţineam foarte mult. A locuit aici o vreme. Am ţinut foarte mult la ea…

  — Iar ea a ţinut foarte mult la tine, zise Lavinia.

  — Părinţii ei îmi erau prieteni, continuă Clotilde. Au murit într-un accident de avion.

  — A învăţat la Fallowfield, explică Lavinia. Cred că de acolo şi-o amintea domnişoara Temple.

  — A, înţeleg, spuse Miss Marple. Acolo unde domnişoara Temple a fost directoare, nu? Am auzit de multe ori de Fallowfield, desigur. Este o şcoală foarte bună, nu-i aşa?

  — Da, fu de acord Clotilde. Verity a fost elevă acolo. După ce părinţii ei au muriţ, a venit să locuiască cu noi o vreme, cât timp se decidea ce vrea să facă în viitor. Avea vreo 18 sau 19 ani. Era o fată foarte dulce, afectuoasă şi iubitoare. Se gândea poate să se pregătească să devină asistentă medicală, dar era foarte deşteaptă, şi domnişoara Temple insista ca ea să meargă la universitate. Aşa că se apucase de învăţat şi făcea pregătire pentru asta când… Când acel lucru îngrozitor s-a întâmplat, îşi întoarse capul.

  — Vă supăraţi dacă nu mai vorbim despre asta acum?

  — A, nu, desigur, răspunse Miss Marple. Îmi pare rău că am deschis subiectul despre o asemenea tragedie. Nu am ştiut. Eu nu… Nu am auzit… Am crezut… Ei bine, am crezut…

  Deveni din ce în ce mai puţin coerentă.

  II

  În acea seară află şi mai multe. Doamna Glynne veni în dormitorul ei când Miss Marple se schimba, pregătindu-se să iasă şi să se întâlnească la cină cu grupul.

  — M-am gândit că ar trebui să vin să vă explic, începu doamna Glynne, ce s-a întâmplat cu… Cu fata, Verity Hunt. Evident, nu aveaţi de unde să ştiţi că sora noastră Clotilde ţinea foarte mult la ea şi că moartea ei oribilă a fost un şoc îngrozitor. Nu pomenim niciodată despre asta, dacă se poate, dar… Cred că ar fi mai simplu dacă v-aş expune faptele în totalitate şi veţi înţelege cum stau lucrurile. Se pare că, fără ştirea noastră, Verity se împrietenise cu un tânăr nepotrivit – mai mult decât nepotrivit, căci s-a dovedit a fi de-a dreptul periculos, tânăr care avea deja cazier.

  El a venit o dată să ne viziteze, când era în trecere pe aici. Îl cunoşteam foarte bine pe tatăl lui. Doamna Glynne făcu o pauză. Cred că ar fi bine să vă spun tot adevărul dacă încă nu îl ştiţi – şi se pare că nu îl ştiţi. De fapt, este vorba de fiul domnului Rafiel, Michael.

  — Oh, Doamne, făcu Miss Marple, nu… Nu pot să-mi amintesc numele, dar mi-amintesc că exista un fiu – şi că nu era tocmai genul de fiu pe care ţi l-ai putea dori.

  — E mai mult decât atât, răspunse doamna Glynne. Întotdeauna a creat probleme. A şi fost adus de vreo două ori în faţa instanţei, sub diverse acuzaţii. O dată că atacase o tânără – şi alte lucruri de genul ăsta. Desigur, eu, una, consider că magistraţii se dovedesc prea îngăduitori cu astfel de fapte. Ei nu vor să afecteze cariera universitară a tânărului. Dacă băieţaşii ăştia ar fi fost trimişi de îndată la închisoare, poate că i-ar fi îndepărtat de un asemenea mod de viaţă. Michael mai era şi hoţ. A falsificat cecuri, a furat diverse lucruri. Era soi rău. Noi eram prietene cu mama lui. Norocul ei, zic eu, că a murit de tânără, înainte să aibă timp să-şi facă inimă rea din cauza a ceea ce ajunsese fiul ei. Domnul Rafiel a făcut tot ce i-a stat în puteri, după părerea mea. A încercat să-i găsească băiatului o slujbă potrivită, i-a plătit amenzile şi alte lucruri de genul ăsta. Însă a fost o mare lovitură pentru el, deşi s-a prefăcut că i-a fost mai mult sau mai puţin indiferent şi că a catalogat povestea ca una dintre acelea care se mai întâmplă în viaţă. După cum v-ar putea spune şi oamenii de aici, din sat, a existat atunci o avalanşă de crime şi de violenţe în districtul ăsta. Şi nu numai aici. S-au petrecut în diferite zone, şi la 30 de kilometri, alteori la 80 de kilometri. Iar una sau două s-au petrecut chiar şi la 150 de kilometri depărtare. Însă se părea că majoritatea s-au concentrat aici. Oricum, într-o zi Verity s-a dus să-şi viziteze o prietenă şi… Nu s-a mai întors. Ne-am dus la poliţie să reclamăm dispariţia, poliţia a căutat-o, a cercetat tot ţinutul, dar nu au găsit nici o urmă. Am făcut anunţuri, la fel şi poliţia, dar până la urmă au sugerat că ar fi plecat cu un iubit. Apoi a început să umble zvonul că a fost văzută cu Michael Rafiel. Poliţia oricum îl avea în vizor pe Michael ca posibil suspect pentru anumite delicte care se petrecuseră, deşi nu aveau nici un fel de probe directe. S-a spus că Verity – au fost descrise hainele pe care le purta şi alte lucruri – a fost văzută cu un tânăr care semăna cu Michael, într-o maşină a cărei descriere semăna cu a lui. Dar nu au mai existat şi alte probe până când cadavrul ei nu a fost descoperit şase luni mai târziu, la vreo 50 de kilometri de aici, într-o zonă împădurită, mai sălbatică, într-un şanţ acoperit cu pietre şi pământ. Clotilde a trebuit să se ducă să facă identificarea – era chiar Verity. Clotilde nu a putut nici până acum să-şi revină complet din şoc. Existau anumite semne distinctive, o aluniţă şi o cicatrice veche, precum şi hainele şi conţinutul genţii. Domnişoara Temple ţinea foarte mult la Verity. Trebuie să se fi gândit la ea înainte de moarte.

  — Îmi pare rău, spuse Miss Marple. Îmi pare chiar foarte, foarte rău. Vă rog să-i spuneţi surorii dumneavoastră că nu am ştiut. Nu am avut nici cea mai vagă idee.

  Capitolul 16. Ancheta.

  I

  Miss Marple mergea încet pe strada principală a târgului, în drum spre piaţa unde urma să aibă loc ancheta, într-o clădire georgiană de modă veche care era cunoscută de o sută de ani ca Curfew Arms. Aruncă o privire spre ceas. Mai avea încă vreo douăzeci de minute înainte de ora stabilită. Privi vitrinele magazinelor. Se opri în faţa unuia care vindea lână şi hăinuţe de bebeluşi şi se uită înăuntru. O fată servea clienţii. Doi copii probau nişte hăinuţe mici de lână. Lângă tejghea, ceva mai încolo, se afla o femeie în vârstă.

  Miss Marple intră în magazin şi se duse în faţa femeii mai în vârstă, scoţând o mostră de lână roz. Îi explică femeii că rămăsese fără această marcă anume de lână şi că trebuia să termine o jacheţică. Reuşiră rapid să găsească o culoare potrivită, apoi Miss Marple îşi arătă interesul pentru alte câteva mostre care îi fură aduse spre o examinare mai atentă, şi curând se înfiripă o conversaţie. Pornind de la întâmplarea tristă cu accidentul care tocmai avusese loc, doamna Merrypit – dacă numele ei era identic cu acela scris pe firma magazinului – îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu acesta şi se referi la dificultatea de a determina autorităţile locale să facă totuşi ceva în legătură cu pericolele alunecărilor de pietre din zonele turistice din apropiere.

  — Ştiţi, după fiecare ploaie, solul e spălat de apă şi bolovanii se desprind şi cad. Îmi amintesc că într-un an au căzut pietre de trei ori – au fost trei accidente. Un băiat aproape că a fost omorât şi apoi mai târziu în acel an, cam la vreo şase luni, un bărbat şi-a rupt braţul, iar a treia oară biata doamnă Walker a păţit-o, oarbă cum era şi aproape surdă. Nu a auzit nimic, altminteri s-ar fi ferit, zice lumea. Cineva a văzut şi a strigat la ea s-o prevină, însă era prea departe ca să ajungă la ea. Aşa că a fost omorâtă.

  — Vai, ce trist, zise Miss Marple, ce tragic! Genul ăsta de lucruri nu se uită prea uşor.

  — Aşa e. Bănuiesc că astăzi judecătorul de instrucţie o să pomenească despre asta.

  — Probabil că da, spuse Miss Marple. Într-un fel teribil, pare un lucru firesc să se întâmple una ca asta, nu-i aşa, deşi uneori, ştiţi, se întâmplă accidente şi când anumite lucruri sunt împinse. Doar împinse. Şi pietrele se clatină. Genul ăsta de întâmplare.

  — A, da, sunt tot felul de băieţi puşi pe şotii. Dar nu cred că i-am văzut sus, pe-acolo, făcând drăcii.

  Miss Marple continuă cu subiectul puloverelor – pulovere viu colorate.

  — Nu e pentru mine, ci pentru unul dintre nepoţii mei. Ştiţi, vrea un pulover din acelea gen polo, în culori foarte vii.

  — Da, în ziua de azi le plac culorile vii, nu? Fu de acord doamna Merrypit. Însă nu la pantaloni. Le plac pantalonii negri. Negri sau albastru-închis. Însă preferă ceva mai aprins în partea de sus.

  Miss Marple descrise un pulover cu carouri în culori vii. Se părea că aveau în stoc destul de multe pulovere şi jachete, dar nu era expus nimic în roşu şi negru, şi nici măcar nu avuseseră aşa ceva în ultima vreme. După ce se uită la câteva modele, Miss Marple se pregăti de plecare, abordând şi subiectul despre nişte crime mai vechi de care auzise şi care se petrecuseră în zonă.

  — L-au prins în cele din urmă pe individ, zise doamna Merrypit. Era un tânăr arătos – cu greu ai fi zis că el e făptaşul. Avusese o educaţie aleasă, fusese şi la universitate. Se zice că tatăl lui era foarte bogat. Probabil că băiatul avea ceva probleme cu capul. Nu că l-ar fi trimis la azilul de la Broadway sau în alt loc de genul ăsta. Nu, nu au făcut asta, dar eu cred că era nebun – se spune că au fost în total cinci sau şase fete. Poliţia i-a luat pe rând pe tinerii de pe aici ca să-i ancheteze. Mai întâi a fost Geoffrey Grant. Erau destul de siguri că era el vinovatul. A fost întotdeauna un pic ciudat, încă de copil. Se lua de fetiţele care mergeau la şcoala. Obişnuia să le ademenească oferindu-le dulciuri şi să le cheme ca să vadă ciuboţica-cucului pe alei dosnice sau lucruri de genul ăsta. Da, îl bănuiau bine de tot. Dar nu a fost el. Şi a mai existat unul – Bert Williams, însă el fusese plecat în ambele ocazii, cel puţin. Avea ceea ce se cheamă alibi, aşa că nu putea fi el făptaşul. Şi în cele din urmă au ajuns la ăsta… Cum îl cheamă, că nu-mi pot aminti acum. Cred că îl chema Luke – nu, Mike cumva. Un tânăr foarte arătos, cum spuneam, dar avea un cazier destul de urât – da, furt, falsificare de cecuri, tot felul de lucruri. Plus două, cum le zice, cazuri de paternitate… Nu, nu vreau să zic asta, dar înţelegeţi ce vreau să spun. Când o fată urmează să aibă un copil – ştiţi, când se dă o hotărâre judecătorească şi îl fac pe individ să plătească. Lăsase două fete cu burta la gură înainte de asta.

  — Şi tânăra omorâtă era cu burta la gură?

  — Da, era. La început, când a fost găsit cadavrul, am crezut că era Nora Broad. Este vorba de nepoata doamnei Broad, de la moară. Se ştia că umbla cu mulţi. Dispăruse de acasă şi ea. Nimeni nu ştia unde se află. Aşa că atunci când a fost descoperit cadavrul, şase luni mai târziu, au crezut la început că era ea.

  — Şi nu era?

  — Nu, era cu totul altcineva.

  — Dar cadavrul ei a fost găsit până la urmă?

  — Nu. Bănuiesc că o să fie, la un moment dat, dar se crede că a fost aruncat în râu. Însă nu se ştie niciodată. Nu poţi să ştii ce iese la iveală când ari pământul. Odată am fost să văd comoara aceea – Lutton Loo, parcă, oare aşa se chema? Undeva în est. Fusese dezgropată de pe un teren arat. Foarte frumos. Nave de aur şi nave vikinge, tipsii de aur şi platouri uriaşe. Aşa că, nu se ştie niciodată. Oricând poţi să dai peste un cadavru, aşa cum poţi să dai peste un vas de aur. Şi poate să aibă o vechime de sute de ani, cum erau platourile alea, sau poate să fie un cadavru îngropat de trei, patru ani, aşa cum s-a întâmplat cu Mary Lucas, care era dispărută de patru ani. A fost găsită undeva lângă Reigate. Ah, toate lucrurile astea! E o viaţă tristă. Da, e o viaţă foarte tristă! Nu ştii niciodată ce te aşteaptă.

  — A mai fost şi o altă tânără care locuia aici, nu, şi care a fost ucisă, zise Miss Marple.

  — Vă referiţi la cadavrul considerat a fi al Norei Broad, dar care nu era al ei? Da. Am uitat cum o cheamă. Hope, Cred. Hope sau Charity. Un nume de genul ăsta, înţelegeţi la ce mă refer. În vremurile victoriene erau o mulţime de astfel de nume cu semnificaţie, dar nu prea se mai întâlnesc în ziua de azi. Locuia la Old Manor. Stătea aici de ceva vreme, după moartea părinţilor ei.

  — Părinţii ei au murit într-un accident, nu-i aşa?

  — Aşa e. Într-un accident de avion în drum spre Spania ori Italia, sau aşa ceva.

  — Iar ea a venit să locuiască aici? Erau rude de-ale ei?

  — Nu ştiu dacă erau rude, dar doamna Glynne, cum o cheamă acum, am impresia că era bună prietenă cu mama fetei. Desigur, doamna Glynne era măritată şi locuia în străinătate, însă domnişoara Clotilde – asta e cea mai în vârstă, brunetă – ţinea tare mult la fată. A luat-o în străinătate, în Italia şi Franţa şi în tot felul de alte locuri, şi a dat-o la cursuri de dactilografie, stenografie, chiar şi la ore de artă. Domnişoara Clotilde are înclinaţii artistice. Da, ţinea tare mult la fată. A fost distrusă când a dispărut. Cu totul altfel decât domnişoara Anthea…

  — Domnişoara Anthea e cea mai tânără, nu?

  — Da. Nu tocmai întreagă la minte, zic oamenii. Un pic sărită de pe fix. Uneori o vezi plimbându-se şi vorbind singură, aruncându-şi capul pe spate într-un fel ciudat. Uneori copiii se sperie de ea. Se zice că e ciudata în anumite privinţe. Eu nu ştiu ce să zic. Într-un sat umblă tot felul de poveşti, nu? Şi unchiul lor care a locuit acolo înainte era un pic ciudat. Obişnuia să tragă cu revolverul în grădină. Nu avea vreun motiv anume. Era mândru de marca lui, zicea, ce marcă o fi fost aceea.

  — Dar domnişoara Clotilde nu e ciudată?

  — A, nu, ea e foarte deşteaptă. Ar fi vrut să meargă la universitate, însă a trebuit să aibă grijă de mama ei care era invalidă de multă vreme. Dar ţinea tare mult la domnişoara… Cum o cheamă?… Faith. Ţinea tare mult la ea şi o trata ca pe o fiică. Şi apoi, iată că a apărut acest tânăr cum îl cheamă, Michael, am impresia, şi într-o zi fata a dispărut pur şi simplu, fără să spună un cuvânt nimănui. Nu ştiu dacă domnişoara Clotilde ştia că fata era cu burta la gură.

  — Dar dumneavoastră ştiaţi.

  — Ah, eu am multă experienţă. De obicei îmi dau seama când o fată e aşa. Este destul de evident. Nu e vorba numai de forma corpului, poţi să-ţi dai seama după privire, după felul cum merge şi cum stă jos, după accesele de greaţă care apar din când în când, după ameţeala care o apucă uneori. A, da, mi-am zis, iată încă una. Domnişoara Clotilde a trebuit să meargă să identifice cadavrul. Asta aproape a distrus-o. A fost cu totul altă femeie, multe săptămâni după aceea. Chiar o iubea pe fată.

  — Şi cealaltă – domnişoara Anthea?

  — E destul de ciudat, ştiţi, însă mi s-a părut că părea cumva încântată, de parcă… Da, de parcă se bucura. Nu e o idee prea plăcută, nu? Fata fermierului Plummer era aşa. Obişnuia mereu să meargă să vadă cum erau sacrificaţi porcii. Îi făcea plăcere. Într-o familie se petrec lucruri tare ciudate.

  Miss Marple îşi luă rămas-bun, văzu că mai are încă zece minute de pierdut şi trecu pe la oficiul poştal. Poşta şi magazinul general din Jocelyn St Mary se găseau chiar lângă Market Square.

  Miss Marple intră în clădire, cumpără câteva timbre, se uită la nişte vederi, apoi îşi întoarse atenţia spre câteva cărţi broşate. O femeie între două vârste, cu o faţă cam acră, se afla în spatele tejghelei. O ajută pe Miss Marple să scoată o carte din suportul de sârmă în care se găseau acestea.

  — Uneori se mai înţepenesc, explică ea. Oamenii nu le pun înapoi aşa cum trebuie.

  În acel moment nu mai era nimeni în încăpere. Miss Marple se uită cu dezgust la coperta pe care era înfăţişată o fată dezbrăcată, cu urme de sânge pe faţă şi cu un ucigaş sinistru aplecându-se asupra ei, cu un cuţit însângerat în mână.

  — Doamne, chiar nu-mi plac ororile care apar în ziua de azi.

  — Cam exagerează cu unele dintre copertele astea, nu-i aşa? Fu de acord doamna Vinegar. Nu sunt pe gustul tuturor. În ziua de azi, oamenii sunt înclinaţi spre violenţă.

  Miss Marple scoase o altă carte.

  — Ce i s-a întâmplat lui Baby Jane, citi ea. Oh, Doamne, trăim într-o lume tare tristă!

  — Da, ştiu. Am văzut ieri în ziar că o femeie şi-a lăsat bebeluşul lângă un magazin, iar altcineva a venit şi a plecat cu căruciorul. Şi fără nici un motiv aparent. Poliţia a găsit copilul. Toţi par să spună acelaşi lucru, indiferent că fură din magazin sau fură un copil. Nu ştiu ce i-a apucat, asta spun.

  — Poate chiar nu ştiu, sugeră Miss Marple.

  Doamna Vinegar12 păru şi mai acră.

  — Mi-e greu să cred una ca asta.

  Miss Marple privi în jur – oficiul poştal era încă pustiu – şi se îndreptă spre fereastră.

  — Dacă nu sunteţi prea ocupată, mă gândeam dacă aţi putea să-mi răspundeţi la o întrebare, zise Miss Marple. Am făcut o mare prostie. În ultimii ani fac atât de multe greşeli. Aveam un pachet de trimis unei organizaţii caritabile. Le-am trimis haine – pulovere şi hăinuţe de copii – am făcut un colet, am pus adresa şi l-am expediat – şi de-abia azi-dimineaţă mi-a trecut brusc prin minte că am scris o adresă greşită. Bănuiesc că nu se ţine vreo evidenţă cu adresele la care sunt trimise pachetele, însă mă gândeam că poate cineva îşi aminteşte din întâmplare. Adresa pe care voiam s-o pun era Asociaţia de Binefacere Thames Side and The Dockyards.

  Doamna Vinegar avea o expresie chiar amabilă, impresionată de incapacitatea incontestabilă a lui Miss Marple şi de starea ei generală de senilitate şi nesiguranţă.

  — L-aţi adus chiar dumneavoastră?

  — Nu. Stau la Old Manor, şi una dintre surori, cred că doamna Glynne, a zis că ea sau sora ei îl va aduce la poştă. Foarte amabil din partea ei…

  — Staţi să văd. A fost marţi, nu? Nu doamna Glynne l-a adus, ci cea mai tânără dintre surori, domnişoara Anthea.

  — Da, da, cred că era în ziua aceea…

  — Îmi amintesc destul de bine. Era o cutie destul de mare şi de o greutate moderată. Dar adresa nu era cea pe care aţi pomenit-o – Asociaţia Dockyard – căci nu-mi amintesc ceva de genul ăsta. Era pentru reverendul Matthews – The East Ham Women and Children's Woollen Clothing Appeal.

  — A, da. Miss Marple pocni din palme exprimându-şi uşurarea. Ce deştept din partea dumneavoastră – acum înţeleg cum am ajuns să fac asta. De Crăciun chiar am trimis nişte lucruri la societatea East Ham ca răspuns la un apel special pentru haine împletite, aşa că trebuie să fi copiat adresa greşită. Puteţi să o repetaţi?

  Notă cu grijă adresa într-un carneţel.

  — Dar mi-e teamă că pachetul a plecat deja…

  — A, da, însă pot să le scriu şi să le explic că am făcut o greşeală, apoi să îi rog să trimită pachetul la Asociaţia Dockyard. Vă mulţumesc tare mult.

  Miss Marple ieşi din oficiul poştal.

  Doamna Vinegar scoase nişte timbre pentru următorul client, remarcând încet către o colegă:

  — E zăpăcită de tot, biata de ea. Cred că tot timpul face astfel de încurcături.

  Ieşind din clădirea poştei, Miss Marple dădu peste Emlyn Price şi Joanna Crawford.

  Joanna, remarcă Miss Marple, era palidă şi părea supărată.

  — Trebuie să depun mărturie, spuse ea. Nu ştiu – oare ce o să mă întrebe? Îmi e atât de teamă. Mie… Chiar nu-mi place. I-am spus sergentului de politie, i-am zis ce am crezut că am văzut.

  — Nu-ţi face griji, Joanna, o linişti Emlyn Price. Este doar ancheta judecătorului de instrucţie. Este un om amabil, doctor, am impresia. O să-ţi pună câteva întrebări şi tu o să spui ce ai văzut.

  — Dar şi tu ai văzut, zise Joanna.

  — Da, aşa e, fu de acord Emlyn. Cel puţin am văzut că era cineva acolo sus. Lângă stânci. Haide, Joanna.

  — Au venit şi ne-au percheziţionat camerele de la motel, spuse Joanna. Ne-au cerut voie, însă aveau un mandat de percheziţie. S-au uitat în camerele noastre şi printre lucrurile din bagaje.

  — Cred că voiau să descopere acel pulover cu carouri pe care l-aţi descris. Oricum, nu cred că aveţi de ce să vă faceţi griji. Dacă aţi fi avut un pulover roşu cu negru, nu aţi fi vorbit despre asta, nu? Era negru cu roşu, nu?

  — Nu ştiu, răspunse Emlyn Price. Nu prea ştiu culorile foarte bine. Cred că era o culoare strălucitoare. Asta e tot ce ştiu.

  — Nu au găsit aşa ceva, spuse Joanna. La urma urmelor, niciunul dintre noi nu are prea multe haine. Nu îţi aduci mult bagaj când mergi într-o excursie cu autocarul. Nu s-a descoperit nimic de genul ăsta printre lucrurile cuiva. Nu am văzut pe nimeni – din grupul nostru, bineînţeles – purtând aşa ceva. Nu până acum. Tu ai văzut?

  — Nu, dar bănuiesc – nu ştiu că ar trebui să ştiu dacă am văzut, răspunse Emlyn Prince. Nu prea deosebesc roşul de verde.

  — Da, eşti un pic daltonist, nu-i aşa? Replică Joanna. Am observat asta zilele trecute.

  — Ce vrei să spui, că ai observat?

  — Eşarfa mea roşie. Te-am întrebat dacă ai văzut-o şi ai spus că ai văzut una verde pe undeva şi mi-ai adus-o pe cea roşie. O lăsasem în sufragerie. Dar nu ştiai că era roşie.

  — Ei bine, nu mai spune că sunt daltonist. Nu-mi place, îi sperie oarecum pe oameni.

  — Bărbaţii sunt mai des daltonişti decât femeile, zise Joanna. E una dintre chestiile alea care au legătură cu sexul, adăugă ea, cu un aer erudit. Ştii, trece prin femeie şi se manifestă la bărbat.

  — După cum o zici, parcă am pojar, răspunse Emlyn Price. Iată că am ajuns.

  — Nu pare să te deranjeze, spuse Joanna în timp ce urcau scările.

  — Păi nu prea mă deranjează. Nu am participat niciodată la o anchetă. Lucrurile sunt destul de interesante când le faci pentru prima dată.

  II

  Doctorul Stokes era un bărbat de vârstă mijlocie cu păr cărunt şi ochelari. La început fu prezentată declaraţia poliţiştilor, probele medicale cu detalii tehnice privind rănile care provocaseră moartea. Doamna Sandbourne oferi amănunte referitoare la turul cu autocarul, la expediţia aranjată pentru acea după-amiază şi explicaţii despre cum se întâmplase nenorocirea. Domnişoara Temple, afirmă ea, deşi nu mai era tânără, mergea cu un pas vioi. Grupul se deplasa pe o cărare bine cunoscută, care mergea de-a lungul dealului şi urca încet spre biserica Moorland, construită în epoca elisabetană, deşi ulterior fusese reparată şi mărită. Pe o culme alăturată se afla ceea ce se numea Monumentul Bonaventure. Era o ascensiune destul de abruptă şi oamenii mergeau fiecare în ritmul lui. Cei mai tineri deseori alergau sau mergeau înainte şi ajungeau la destinaţie mult mai repede decât ceilalţi. Cei mai în vârstă mergeau la pas mai încet. Chiar ea stătea de obicei la coada grupului ca să poată – dacă era necesar – să le sugereze celor obosiţi să se întoarcă, dacă voiau. Domnişoara Temple, mai spuse ea, stătuse de vorbă cu domnul şi doamna Butler şi, deşi avea peste şaizeci de ani, fusese un pic iritată de ritmul lor lent şi atunci o luase înainte rapid, distanţându-se de ceilalţi. Avea obiceiul să-şi piardă răbdarea când trebuia să-i aştepte prea mult pe oameni s-o prindă din urmă şi prefera să meargă în ritmul propriu. Auziseră un strigăt, şi ea şi ceilalţi alergaseră spre locul respectiv, făcuseră o curbă pe cărare şi o găsiseră pe domnişoara Temple zăcând întinsă la pământ. Un bolovan mare, desprins de pe coasta de deasupra, unde mai erau alţii asemenea, trebuie să se fi rostogolit în jos şi s-o fi lovit pe domnişoara Temple pe când aceasta mergea pe cărarea de dedesubt. Un accident teribil de nefericit şi de tragic.

  — Nu aveţi idee dacă nu a fost altceva decât un accident?

  — Nu. Chiar nu-mi dau seama cum ar fi putut fi altceva decât un accident.

  — Nu aţi văzut pe nimeni pe deal?

  — Nu. Aceea era poteca principală pe deal, dar, desigur, oamenii se plimbă pe culme. Nu am văzut pe nimeni deosebit în acea după-amiază.

  Apoi fu chemată Joanna Crawford. După ce îşi spuse numele şi vârsta, doctorul Strokes o întrebă:

  — Dumneavoastră nu mergeaţi cu restul grupului?

  — Nu, noi am părăsit poteca. Am urcat puţin mai mult pe coamă.

  — Eraţi însoţită de cineva?

  — Da, de Emlyn Price.

  — Nu mai era nimeni altcineva cu dumneavoastră?

  — Nu. Stăteam de vorbă şi ne uitam din când în când la flori. Erau mai neobişnuite, şi Emlyn e interesat de botanică.

  — Ceilalţi din grup nu vă mai vedeau?

  — Nu tot timpul. Ei mergeau pe poteca principală – ceva mai jos de noi, adică.

  — Aţi văzut-o pe domnişoara Temple?

  — Cred că da. Mergea înaintea celorlalţi şi cred că am văzut-o luând o curbă în faţa lor, după care nu am mai zărit-o din cauză că dealul o ascundea.

  — Aţi văzut pe cineva plimbându-se mai sus de dumneavoastră pe deal?

  — Da. Sus printre mulţi bolovani. Există un fel de zonă mai mare plină cu stânci sus pe deal.

  — Da, făcu doctorul Stokes, ştiu la ce vă referiţi. Sunt stânci mari de granit. Oamenii le spun Berbecii sau uneori Berbecii Cenuşii.

  — Probabil că de la distanţă seamănă cu nişte oi, însă noi nu eram chiar atât de departe de ei.

  — Şi aţi văzut pe cineva acolo?

  — Da. Cineva aflat oarecum în mijlocul bolovanilor, sprijinindu-se de ei.

  — Adică împingându-i?

  — Da. Aşa am avut impresia şi chiar m-am întrebat de ce. Părea să împingă un bolovan aflat lângă margine. Erau atât de mari şi de grei, încât părea imposibil să îi clinteşti. Dar bolovanul pe care persoana respectivă îl împingea părea să se balanseze.

  — Credeţi că persoana era femeie sau bărbat, domnişoară Crawford?

  — Bănuiesc că am crezut că e bărbat, dar nu m-am gândit la momentul respectiv. Persoana purta pantaloni şi un pulover, genul de pulover bărbătesc cu guler polo.

  — Ce culoare avea puloverul?

  — Un fel de roşu aprins cu negru, în carouri. Avea părul destul de lung, cam ca o femeie, şi o beretă, însă ar fi putut fi şi bărbat.

  — Sigur că ar fi putut, rosti doctorul Stokes, cam sec. E cam greu în ziua de azi să identifici un bărbat sau o femeie după păr. Apoi continuă: Şi ce s-a întâmplat în continuare?

  — Ei bine, bolovanul a început să se rostogolească. S-a rostogolit peste margine şi a început să prindă viteză. I-am şi spus lui Emlyn: „Oh, o să se ducă până jos în vale”. Apoi am auzit un fel de bufnitură şi mi s-a părut că aud şi un strigăt venind de jos, însă m-am gândit că mi s-a părut.

  — Şi apoi?

  — A, am alergat şi am dat un ocol ca să vedem ce s-a întâmplat cu bolovanul.

  — Şi ce aţi văzut?

  — Am zărit bolovanul jos pe cărare şi un trup sub el – iar oamenii veneau de după coastă.

  — Doamna Temple a fost cea care a scos strigătul?

  — Cred că ea trebuie să fi fost. Sau ar fi putut fi unul dintre ceilalţi care a venit de după coastă. Oh! A fost oribil.

  — Da, sunt convins. Ce s-a întâmplat cu persoana pe care aţi văzut-o pe culme? Bărbatul sau femeia în pulover negru cu roşu? Acea siluetă mai era printre stânci?

  — Nu ştiu. Nu m-am mai uitat în sus. Eram… Eram preocupată să mă uit la accident şi să alerg jos să văd dacă pot să ajut cu ceva. Cred că m-am mai uitat o dată în sus, dar nu se mai vedea nimeni. Numai stâncile. Erau o mulţime de contururi şi cineva se putea ascunde foarte uşor vederii.

  — Ar fi putut fi cineva din grupul dumneavoastră?

  — A, nu, sunt sigură că nu era unul dintre noi. Mi-aş fi dat seama fiindcă aş fi recunoscut hainele. Sunt convinsă că nimeni nu avea un pulover negru cu roşu.

  — Mulţumesc, domnişoară Crawford.

  Emlyn Price fu următorul chemat. Povestea lui fu practic identică cu cea a Joannei.

  Probele suplimentare nu valorau prea mult.

  Judecătorul de instrucţie concluziona că nu existau suficiente dovezi pentru a stabili cum murise Elizabeth Temple şi suspenda ancheta pentru două săptămâni.

  Capitolul 17. Miss Marple face o vizită.

  I

  Pe drumul de întoarcere de la anchetă spre Mistreţul de Aur de-abia dacă schimbară o vorbă. Profesorul Wanstead mergea alături de Miss Marple şi, cum ea nu mergea foarte repede, rămaseră uşor în urma celorlalţi.

  — Ce se va întâmpla acum? Întrebă Miss Marple în cele din urmă.

  — Vă referiţi din punct de vedere legal, sau cu noi?

  — Cred că ambele, răspunse Miss Marple, fiindcă un fapt îl va afecta în mod sigur pe celălalt.

  — Probabil poliţia va mai face câteva cercetări, din ceea ce a rezultat în urma mărturiilor acestor doi tineri.

  — Da.

  — Vor mai fi necesare şi alte investigaţii. Era de aşteptat ca ancheta asta să fie suspendată. Nu credea nimeni că azi judecătorul va da verdictul de moarte accidentală.

  — Nu, înţeleg asta. Ce părere aveţi despre mărturia lor? Întreba Miss Marple.

  Profesorul Wanstead îi aruncă o privire rapidă pe sub sprâncenele stufoase.

  — Aveţi vreo idee despre subiectul ăsta, Miss Marple? Vocea lui era insinuantă. Desigur, continuă el, ştiam dinainte ce aveau să spună.

  — Da.

  — De fapt, voiaţi să aflaţi ce părere am despre ei, despre ce cred ei în legătură cu toată povestea asta.

  — A fost interesant, zise Miss Marple. Foarte interesant. Puloverul cu carouri roşu cu negru. Este un amănunt destul de important, nu credeţi? Destul de şocant?

  — Da, exact. Îi aruncă încă o privire pe sub sprâncene. Şi ce vă sugerează asta?

  — Cred că acea descriere ar putea să ne dea un indiciu valoros, zise Miss Marple.

  Ajunseseră la Mistreţul de Aur. Era numai 12.30 şi doamna Sandbourne propuse să se servească o băutură înainte de prânz. În vreme ce consumau sherry, suc de roşii şi alte băuturi, doamna Sandbourne începu să facă diverse anunţuri.

  — Am ascultat sfatul domnului judecător şi al inspectorului Douglas. Întrucât probele medicale sunt complete, va avea loc la biserică o slujbă memorială la ora 11.00, mâine-dimineaţă. O să fac toate aranjamentele cu domnul Courtney, vicarul de aici. În ziua următoare cred că ar fi bine să ne reluăm turul. Programul va fi uşor modificat, căci am pierdut trei zile, dar cred că poate fi reorganizat în linii mai simple. Am auzit că unul sau doi membri ai grupului nostru ar prefera să se întoarcă la Londra, probabil cu trenul. Înţeleg ce i-a determinat să facă asta şi nu aş vrea să încerc să vă influenţez în vreun fel. Acest deces a fost o întâmplare foarte tristă. Nu pot să cred că moartea domnişoarei Temple a fost altceva decât un accident. S-au mai întâmplat şi altădată astfel de lucruri pe acea potecă, deşi de data asta nu par să fi existat condiţii geologice sau atmosferice care să fi provocat căderea. Cred că sunt necesare investigaţii mai amănunţite. Desigur, este posibil să fi existat vreun excursionist care să fi împins fără vreun gând rău acei bolovani, fără să-şi dea seama că fapta lui putea reprezenta un pericol pentru o persoană care se plimba mai jos. Dacă asta s-a întâmplat, şi acea persoană o să apară să-şi mărturisească fapta, lucrurile se vor lămuri destul de repede, însă nu putem fi siguri în acest moment că acest lucru chiar o să se întâmple. Mi se pare puţin probabil ca răposata domnişoară Temple să fi avut vreun duşman sau cineva să fi dorit să-i facă vreun rău. Eu propun să nu mai discutăm despre accident. Se vor face investigaţii de către autorităţile locale a căror treabă chiar asta este. Bănuiesc că ne dorim cu toţii să participăm la slujba memorială de mâine de la biserică. Iar după aceea, în continuarea turului, sper că ne putem distrage atenţia de la şocul pe care l-am suferit. Mai sunt încă de văzut nişte case celebre şi interesante, precum şi nişte peisaje minunate.

  La scurt timp, fu anunţat prânzul şi subiectul fu abandonat. Adică, nu a mai fost abordat deschis. După masă, în vreme ce îşi luau cafeaua în hol, oamenii începură să se strângă în grupuleţe ca să discute despre viitoarele aranjamente.

  — Vă continuaţi excursia? O întrebă profesorul Wanstead pe Miss Marple.

  — Nu, replică ea, pe un ton gânditor. Nu. Cred… Ceea ce s-a întâmplat mă face să cred că ar trebui să mai rămân aici o vreme.

  — La Mistreţul de Aur sau la Old Manor?

  — Asta depinde dacă mai primesc vreo invitaţie de a mă întoarce la Old Manor. Nu aş vrea să propun eu lucrul ăsta fiindcă invitaţia iniţială a fost pentru cele două nopţi în care turul urma să poposească în zonă. Cred că poate ar fi mai bine să rămân la Mistreţul de Aur.

  — Nu aveţi chef să vă întoarceţi la St Mary Mead?

  — Încă nu, răspunse Miss Marple. Cred că mai sunt vreo două, trei lucruri pe care trebuie să le fac aici. Unul l-am şi făcut deja. Întâlni privirea întrebătoare a profesorului. Dacă dumneavoastră vă continuaţi drumul cu restul grupului, o să vă spun la ce m-am gândit şi o să vă propun o mică investigaţie paralelă care ar putea fi utilă. Celălalt motiv pentru care doresc să rămân o să vi-l comunic ceva mai târziu. Există anumite investigaţii, pe plan local, pe care aş vrea să le fac. S-ar putea să nu ducă nicăieri, aşa că ar fi bine să nu zic nimic de ele acum. Iar dumneavoastră?

  — Aş vrea să mă întorc la Londra. Mă aşteaptă destule treburi acolo. Dacă nu cumva v-aş putea fi de ajutor aici…

  — Nu, răspunse Miss Marple, nu cred. Bănuiesc că şi dumneavoastră aveţi propriile cercetări de făcut.

  — Am venit în excursia asta ca să vă întâlnesc, Miss Marple.

  — Iar acum că m-aţi cunoscut şi ştiţi ce ştiu, sau practic tot ce ştiu, aveţi alte lucruri de făcut. Înţeleg asta. Dar înainte să plecaţi, cred că mai sunt nişte chestiuni care ar putea fi de folos, ar putea avea un rezultat.

  — Înţeleg. Aveţi nişte idei.

  — Îmi amintesc ce mi-aţi spus.

  — Poate că aţi simţit izul răului?

  — Este dificil să ştii ce înseamnă cu exactitate să fie ceva rău în atmosferă, zise Miss Marple.

  — Însă simţiţi că e ceva rău în atmosferă?

  — A, da, foarte clar.

  — Şi mai ales de la moartea domnişoarei Temple care, desigur, nu a fost doar un accident, indiferent de ce speră doamna Sandbourne.

  — Nu, nu a fost un accident, replică Miss Marple. Ceea ce nu cred că v-am spus este că domnişoara Temple mi-a zis odată că se afla în pelerinaj.

  — Interesant, făcu profesorul Wanstead. Da, interesant. V-a spus şi ce fel de pelerinaj era, unde sau pentru cine?

  — Nu, zise Miss Marple. Dacă ar mai fi trăit un pic şi nu ar fi fost atât de slăbită, poate că mi-ar fi spus. Dar, din nefericire, moartea a sosit un pic prea devreme.

  — Deci nu mai aveţi nici o idee despre acest subiect.

  — Nu. Doar un sentiment de siguranţă că pelerinajului ei i-a fost pus capăt cu rea intenţie. Cineva a vrut s-o oprească să nu ajungă acolo unde se ducea sau să facă ceea ce avea de gând să facă. Nu putem spera decât că şansa sau providenţa va arunca lumină asupra acestei întâmplări.

  — De aceea mai rămâneţi aici?

  — Nu numai de asta, spuse Miss Marple. Vreau să aflu mai multe despre o tânără pe nume Nora Broad.

  — Nora Broad.

  Profesorul Wanstead părea oarecum nedumerit.

  — Cealaltă fată care a dispărut cam în aceeaşi perioadă cu Verity Hunt. Ţineţi minte că mi-aţi pomenit despre asta. O fată care avea mulţi iubiţi şi era, după câte am înţeles, foarte dornică să aibă iubiţi. O fată nesăbuită, dar se pare, foarte atrăgătoare pentru sexul opus. Cred că dacă aflu ceva mai multe despre ea s-ar putea să-mi fie de folos în investigaţiile mele.

  — Cum doriţi, atunci, inspectore Marple, replică profesorul Wanstead.

  II

  Slujba avu loc în dimineaţa următoare. Toţi participanţii la excursie erau prezenţi. Miss Marple privi în jur prin biserică. Se aflau acolo şi câţiva localnici. Doamna Glynne era însoţită de sora ei Clotilde. Sora cea mai tânără, Anthea, nu participa. Mai erau vreo doi, trei oameni din sat, care probabil nu o cunoscuseră pe domnişoara Temple, dar veniseră dintr-o curiozitate morbidă legată de ceea ce se zvonea, cum că ar fi fost vorba de o crimă. Se afla acolo şi un preot în vârstă, de peste 70 de ani, după părerea lui Miss Marple, cu jambiere şi o coamă de păr alb care îi dădea un aspect nobil. Era uşor invalid şi îi era greu şi să îngenuncheze, şi să se ridice. Avea un chip frumos şi Miss Marple se întrebă cine era. Vreun vechi prieten de-al lui Elizabeth Temple, bănuia, care venise de la mare depărtare ca să participe la slujbă?

  Ieşind din biserică, Miss Marple schimbă câteva vorbe cu colegii de călătorie. Acum ştia destul de bine cine ce făcea. Familia Butler se întorcea la Londra.

  — I-am zis lui Harry că nu mai pot merge în continuare, spuse doamna Butler. Ştiţi, mă simt de parcă în orice moment am putea da un colţ şi cineva să ne împuşte sau să arunce cu o piatră în noi. Cineva care are un cui împotriva turului Famous Houses din Anglia.

  — Haide, mami, haide, făcu domnul Butler, nu-ţi lăsa imaginaţia să o ia razna!

  — Păi nu se ştie niciodată în ziua de azi. Cu toate răpirile şi jafurile şi toate cele, nu mă mai simt nicăieri în siguranţă.

  Bătrânele domnişoare Lumley şi Bentham continuau turul, cu toate că îngrijorările nu le fuseseră risipite.

  — Am plătit foarte mult pentru acest tur şi e păcat să pierdem o parte din el doar fiindcă s-a întâmplat un accident nefericit. Aseară l-am sunat pe un vecin foarte bun o să aibă grijă de pisici, aşa că nu avem de ce să ne facem griji.

  Pentru domnişoara Lumley şi pentru domnişoara Bentham avea să rămână un accident. Se hotărâseră că era mai confortabil în felul acesta.

  Şi doamna Riseley-Porter îşi continua turul. Colonelul şi doamna Walker erau hotărâţi că nimic nu avea să-i facă să rateze vizitarea unei rare colecţii de fucsia, programată pentru a treia zi. Jameson, arhitectul, era mânat de dorinţa de a vedea anumite clădiri care îl interesau în mod deosebit. Totuşi, domnul Caspar se întorcea cu trenul, iar domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow păreau nehotărâte.

  — Se pot face plimbări plăcute în zonă, zise domnişoara Cooke. Cred că o să mai stăm o vreme la Mistreţul de Aur. Şi dumneavoastră o să faceţi acelaşi lucru, nu, Miss Marple?

  — Cred că da, replică Miss Marple. Nu prea mai am chef să continui călătoria. Probabil că o zi sau două de odihnă mă vor ajuta după cele întâmplate.

  După ce grupul se risipi, Miss Marple o luă, discret, pe un drum anume. Din geantă scoase o foaie ruptă din carneţelul ei pe care notase două adrese. Prima era a unei doamne Blackett, care avea o căsuţa aranjată, cu grădina, aflată la capătul unui drum care cobora spre vale. O femeie micuţă şi plăcută deschise uşa.

  — Doamna Blackett?

  — Da, doamnă, eu sunt.

  — Mă întrebam dacă pot sta de vorbă cu dumneavoastră câteva minute. Tocmai vin de la slujba şi mă simt cam ameţită. Aş putea să mă aşez puţin?

  — Oh, Doamne! Oh, scuzaţi-mă, intraţi, doamnă, intraţi. E în regulă. Veniţi să staţi aici. O să vă aduc un pahar de apă – sau aţi prefera nişte ceai?

  — Nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple, un pahar cu apă o să mă facă să-mi vin în fire.

  Doamna Blackett se întoarse cu un pahar cu apă şi cu perspectiva plăcută de a discuta despre boli, ameţeli şi alte lucruri de felul acesta.

  — Ştiţi, am un nepot la fel. Nu ar trebui să fie aşa la vârsta lui, nu are cu mult peste cincizeci de ani, dar din când în când are brusc ameţeli şi dacă nu se aşază de îndată, leşină pe loc. Este îngrozitor. Îngrozitor. Şi se pare că doctorii nu sunt în stare să facă nimic în privinţa asta. Poftim paharul cu apă.

  — Ah, făcu Miss Marple sorbind, mă simt mult mai bine.

  — Aţi fost, nu-i aşa, la slujba bietei doamne căreia i s-a făcut felul, după cum spun unii, sau care a avut un accident, după cum spun alţii. Eu spun de fiecare dată că e pur şi simplu un accident. Dar toate anchetele astea şi judecătorii de instrucţie fac întotdeauna să pară că e vorba de vreo faptă criminală.

  — A, da, fu de acord Miss Marple. Mi-a părut atât de rău să aud că atât de multe lucruri de felul ăsta s-au petrecut în trecut. Am auzit multe despre o fată pe nume Nora. Nora Broad, am impresia.

  — A, Nora, da. Ei bine, era fiica verişoarei mele. Da. S-a întâmplat cu multă vreme în urmă. A plecat şi nu s-a mai întors. Fetele astea, nimic nu le reţine. De multe ori i-am spus lui Nancy Broad – asta e verişoara mea: „Eşti plecată la muncă toată ziua, şi ce face Nora? Ştii că e genul căreia îi plac băieţii. Ei bine, o să intre în bucluc. Să vezi tu dacă n-o să fie aşa”. Şi am avut dreptate.

  — Vreţi să spuneţi că…?!

  — Ah, buclucul obişnuit. Da, a rămas cu burta la gură. Nu cred însă că verişoara mea Nancy a ştiut. Dar, normal, eu am şaizeci şi cinci de ani şi ştiu cum se petrec lucrurile şi cum arată o fată care a păţit un asemenea necaz. Şi cred că ştiu şi cine era tatăl, dar nu sunt sigură. S-ar putea să mă fi înşelat, fiindcă el a continuat să locuiască acolo şi a fost destul de afectat când Nora a dispărut.

  — Nora a plecat, nu?

  — Da, a acceptat să fie dusă cu maşina de cineva – un necunoscut. Atunci a fost ultima dată când a fost văzută. Am uitat acum marca maşinii. Avea un nume ciudat. Audit sau ceva de genul ăsta. Oricum, fusese văzută o dată sau de două ori în acea maşină. Şi a plecat cu ea. S-a zis că exact cu aceeaşi maşină obişnuia să meargă şi fata aceea care a fost omorâtă. Dar nu cred că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Nora. Dacă Nora ar fi fost omorâtă, cadavrul ar fi apărut până acum. Nu credeţi?

  — Probabil, răspunse Miss Marple. Era o fată care avea rezultate bune la şcoală?

  — A, nu, deloc. Era leneşă şi nici n-o prea ducea mintea. Nu. Nu au preocupat-o decât băieţii, de la vârsta de 12 ani. Cred că în cele din urmă a fugit cu cineva pentru totdeauna. Însă nu a spus nimănui nimic. Nu a trimis nici măcar o carte poştală. Cred că a fugit cu cineva care i-a promis diverse lucruri. O altă fată pe care o ştiam – dar asta s-a întâmplat când eram eu tânără – a fugit cu un african. I-a zis tatălui ei că tatăl lui era şah. Ciudat cuvânt, dar cred că era şah. Undeva în Africa sau Algeria. Da, era în Algeria, undeva pe acolo. Iar ea urma să aibă lucruri minunate. Tatăl băiatului avea şase cămile, o adevărată herghelie de cai, şi ea urma să locuiască într-o casă frumoasă, cu covoare pe pereţi – mi se pare un loc ciudat unde să pui covoarele. Şi a plecat cu el. După care s-a întors trei ani mai târziu. Da. Dusese o viaţă îngrozitoare. De fapt, ei trăiau într-o căsuţă groaznică de pământ. Da, şi nu aveau altceva de mâncare decât ceva numit cuşcuş – eu am crezut mereu că asta e un fel de lăptucă, dar se pare că nu e. Seamănă mai mult cu budinca de griş. Da, a fost îngrozitor. Iar în final, el nu a mai avut trebuinţă de ea şi a divorţat. El i-a zis că trebuie doar să spună de trei ori: „Divorţez de tine”, şi asta a şi făcut şi a dus-o la un soi de societate care a preluat-o şi i-a plătit drumul înapoi în Anglia. Şi asta a fost tot. Ah, dar asta s-a întâmplat acum treizeci sau patruzeci de ani. Însă povestea cu Nora s-a petrecut cu şapte sau opt ani în urmă. Dar eu tot mă aştept să se întoarcă din zi în zi, după ce şi-a învăţat lecţia şi a descoperit că toate aceste promisiuni minunate nu fac multe parale.

  — Avea pe cineva la care să se ducă aici, în afară de mama ei, verişoara dumneavoastră? Cineva care…

  — A, multa lume era bună cu ea. Erau cei de la Old Manor. Doamna Glynne nu era acolo pe vremea aceea, însă domnişoara Clotilde era întotdeauna bună cu fetele de la şcoală. Da, i-a dat Norei multe cadouri drăguţe. I-a dăruit o eşarfă frumoasă şi o dată chiar o rochie drăguţă. Foarte frumoasă chiar. Era o rochie de vară, din mătase. Da, era foarte amabilă domnişoara Clotilde. A încercat să o facă pe Nora să fie mai interesată de şcoală. Multe lucruri de felul ăsta. A sfătuit-o să nu mai ducă viaţa pe care o ducea fiindcă… Ei bine, nu vreau să spun asta, fiindcă e totuşi fiica verişoarei mele, însă Nora avea un comportament groaznic în ceea ce-i privea pe băieţi. Oricine o putea agăţa. Aş zice că în final tot pe străzi ajungea. Nu cred că ar fi avut alt viitor. Nu-mi place să spun lucrurile astea, însă ăsta-i adevărul. Oricum, e mai bine decât să fie omorâtă ca domnişoara Hunt, care locuia la Old Manor. A fost o întâmplare plină de cruzime. Au crezut că a fugit cu cineva, iar poliţia şi-a dat interesul. Au tot pus întrebări şi i-a pus pe tinerii care fuseseră cu fata să-i ajute cu ancheta şi altele asemenea. Au fost Geoffrey Grant, şi Billy Thompson, şi Harry Ladford. Niciunul nu avea vreo slujbă – deşi erau destule dacă ar fi vrut să-şi ia vreuna. Pe vremea mea, altfel stăteau lucrurile. Fetele se purtau cuviincios, iar băieţii ştiau că trebuie să meargă să muncească dacă voiau să facă ceva în viaţă.

  Miss Marple mai schimbă câteva cuvinte, apoi spuse că îşi revenise complet, îi mulţumi doamnei Blackett şi plecă.

  Următoarea vizită fu la o fată care planta lăptuci.

  — Nora Broad? A, nu mai era de ani buni în sat. A fugit cu cineva. Era înnebunită după băieţi. Întotdeauna m-am întrebat ce s-a ales de ea. Vreţi s-o vedeţi dintr-un motiv anume?

  — Am o scrisoare de la o prietenă din străinătate, minţi Miss Marple. O familie foarte drăguţă, care se gândea s-o angajeze pe o anumită domnişoară Nora Broad. A avut nişte probleme, cred. S-a măritat cu cine nu trebuie şi respectivul a lăsat-o şi a fugit cu altă femeie, iar ea voia să capete o slujbă de guvernantă. Prietena mea nu ştia nimic despre Nora, dar bănuiesc că provenea din satul ăsta. Aşa că mă întrebam dacă este cineva aici care ar putea să-mi spună ceva despre ea. Înţeleg că aţi mers la şcoală cu ea?

  — A, da, am fost chiar în aceeaşi clasă. Însă eu nu am fost niciodată de acord cu comportamentul Norei. Era nebună după băieţi. Ei bine, şi eu aveam un prieten drăguţ şi era o relaţie stabilă la vremea respectivă. I-am şi zis că nu ar trebui să iasă cu oricine care se oferea s-o plimbe cu maşina sau s-o ducă la cârciumă, unde minţea în privinţa vârstei pe care o avea. Era o fată matură, care părea mai în vârstă decât în realitate.

  — Era blondă sau brunetă?

  — A, avea părul negru. Un păr foarte frumos, de fapt. Întotdeauna îl ţinea desfăcut, aşa cum fac fetele.

  — Poliţia a fost alertată când a dispărut?

  — Da. Vedeţi, nu a lăsat nici o vorbă. Pur şi simplu a ieşit într-o seară şi nu s-a mai întors. A fost văzută urcându-se într-o maşină şi nimeni nu a mai văzut nici maşina, nici pe ea. În acea vreme se petreceau multe crime. Nu în mod special aici, ci pretutindeni în ţară. Poliţia a adunat o mulţime de tineri şi de băieţi. La momentul respectiv am crezut că Nora era moartă. Dar nu. Era în regulă. Aş zice că probabil face bani din striptease la Londra sau într-unui dintre oraşele mari sau ceva de felul ăsta. Era genul ăsta.

  — Nu cred că, dacă este vorba despre aceeaşi persoană, ar fi foarte potrivită pentru prietena mea.

  — Ar trebui să se schimbe destul de mult dacă ar fi să fie potrivită pentru aşa ceva.

  Capitolul 18. Arhidiaconul Brabazon.

  Când Miss Marple, cu răsuflarea tăiată şi cam obosită, ajunse înapoi la Mistreţul de Aur, recepţionera ieşi din spatele biroului şi îi veni în întâmpinare.

  — Oh, Miss Marple, vă aşteaptă cineva. Arhidiaconul Brabazon.

  — Arhidiaconul Brabazon?

  Miss Marple părea nedumerită.

  — Da. A încercat să dea de dumneavoastră. A auzit că luaţi parte la acest tur şi a dorit să vă vorbească înainte să plecaţi mai departe sau să vă întoarceţi la Londra. I-am spus că vreo câteva persoane urmează să se întoarcă la Londra cu trenul mai târziu în această după-amiază, dar el este foarte, foarte nerăbdător să stea de vorbă cu dumneavoastră înainte să plecaţi. L-am rugat să aştepte în sala cu televizorul. E mai linişte acolo. Cealaltă este foarte zgomotoasă la ora asta.

  Uşor surprinsă, Miss Marple se duse spre încăperea indicată. Arhidiaconul Brabazon se dovedi a fi clericul în vârstă pe care îl observase la slujba memorială. Bătrânul se ridică şi se apropie de ea.

  — Miss Marple? Miss Jane Marple?

  — Da, eu sunt. Doreaţi…

  — Sunt arhidiaconul Brabazon. Am sosit aici azi-dimineaţă ca să particip la slujba ţinută pentru o veche prietenă de-a mea, domnişoara Elizabeth Temple.

  — Da? Făcu Miss Marple. Luaţi loc, vă rog.

  — Mulţumesc, aşa o să fac – nu mai sunt în putere, aşa ca altădată.

  Se aşeză cu grijă pe un scaun.

  — Şi dumneavoastră…

  Miss Marple se aşeză lângă el.

  — Doreaţi să mă vedeţi? Întrebă ea.

  — Ei bine, trebuie să vă explic cum am ajuns aici. Îmi dau seama că vă sunt total necunoscut. De fapt, am făcut o scurtă vizită la spitalul din Carristown şi am stat de vorbă cu directoarea înainte să vin la biserica de aici. Ea mi-a spus că, înainte să moară, Elizabeth a cerut să o vadă pe o colegă de călătorie. Pe Miss Jane Marple. Şi că Miss Jane Marple a vizitat-o şi a stat puţin timp cu ea înainte ca Elizabeth să moară.

  Arhidiaconul Brabazon o privi neliniştit.

  — Da, confirmă Miss Marple, aşa a fost. M-a surprins că a trimis după mine.

  — Eraţi prietene vechi?

  — Nu, răspunse Miss Marple. Am cunoscut-o abia în excursia asta. De aceea am fost surprinsă. Ne-am împărtăşit impresii, am stat uneori alături în autocar şi ne simpatizam. Dar am fost uimită că şi-a exprimat dorinţa de a mă vedea când era atât de bolnavă.

  — Da, da, îmi imaginez. După cum v-am spus, era o veche prietenă de-a mea. De fapt, venea să mă vadă, să-mi facă o vizită. Locuiesc în Fillminster, unde autocarul urmează să oprească poimâine. Şi am aranjat să vină să mă viziteze acolo, căci dorea să discute cu mine despre diverse lucruri care, credea ea, îi erau de ajutor.

  — Înţeleg, zise Miss Marple. Pot să vă pun o întrebare? Sper că nu este prea personală.

  — Desigur. Întrebaţi orice doriţi.

  — Printre altele, domnişoara Temple mi-a spus că prezenţa ei în această excursie nu se datora numai dorinţei de a vizita grădini şi clădiri istorice. Ea a descris această călătorie printr-un cuvânt destul de neobişnuit – un pelerinaj.

  — Serios? Făcu arhidiaconul Brabazon. Da, asta e interesant. Interesant şi poate semnificativ.

  — Deci ceea ce vreau să vă întreb este – credeţi că pelerinajul despre care vorbea era vizita ei la dumneavoastră?

  — Cred că trebuie să fi fost, răspunse arhidiaconul. Da, cred că da.

  — Am vorbit despre o tânără, continuă Miss Marple. Despre o fată pe nume Verity.

  — A, da. Verity Hunt.

  — Nu-i ştiam numele de familie. Cred că domnişoara Temple a pomenit-o doar ca Verity.

  — Verity Hunt a murit, afirmă arhidiaconul. A murit cu multă vreme în urmă. Ştiaţi asta?

  — Da, răspunse Miss Marple. Ştiam. Am vorbit cu domnişoara Temple despre ea. Domnişoara Temple mi-a spus ceva ce nu ştiam. A zis că era logodită şi că urma să se mărite cu fiul unui anume domn Rafiel. Domnul Rafiel este – sau ar trebui să spun că a fost – un prieten de-al meu. El a fost cel care a plătit cheltuielile pentru această excursie, din pură generozitate. Totuşi, cred că este posibil să fi vrut – să fi intenţionat, de fapt – ca eu să o întâlnesc pe domnişoara Temple în acest tur. Cred că s-a gândit că ar putea să-mi dea anumite informaţii.

  — Anumite informaţii despre Verity?

  — Da.

  — De aceea venea la mine. Voia să afle anumite fapte.

  — Voia să afle de ce Verity a rupt logodna cu fiul domnului Rafiel, zise Miss Marple.

  — Verity nu a rupt logodna, afirmă arhidiaconul Brabazon. Sunt sigur de asta. Cât de sigur pot să fiu despre ceva.

  — Domnişoara Temple nu ştia acest lucru, nu-i aşa?

  — Nu. Cred că era nedumerită şi supărată din cauza celor întâmplate şi venea la mine să mă întrebe de ce nu a avut loc căsătoria.

  — Şi de ce nu a avut loc? Întrebă Miss Marple. Vă rog să nu credeţi că este vorba de o curiozitate nepotrivită. Nu simpla curiozitate mă mână. Mă aflu într-un… Nu într-un pelerinaj, ci într-o misiune. Şi eu vreau să aflu de ce Michael Rafiel şi Verity Hunt nu s-au căsătorit.

  Arhidiaconul o studie câteva clipe.

  — Sunteţi cumva implicată, îmi dau seama, afirmă el.

  — Sunt implicată prin dorinţa lăsată cu limbă de moarte de tatăl lui Michael Rafiel. M-a rugat să fac asta pentru el.

  — Nu am nici un motiv să nu vă spun tot ce ştiu, rosti încet arhidiaconul Brabazon. Vă interesează ce m-ar fi întrebat Elizabeth Temple, ceva ce nici eu nu ştiu. Acei doi tineri, Miss Marple, intenţionau să se căsătorească, făcuseră aranjamente în acest sens. Eu urma să-i căsătoresc. Bănuiesc că era un mariaj în secret. Îi cunoşteam pe amândoi, o cunoşteam pe biata copilă de foarte multă Vreme. O pregătisem pentru comuniune, obişnuiam să ţin slujbe în postul Paştelui, de Paşte, cu alte ocazii, la şcoala lui Elizabeth Temple. Era o şcoală foarte bună. Iar ea era o femeie minunată. O profesoară deosebită, cu o mare capacitate de a-şi da seama de capacităţile fiecărei fete – ce studii i se potriveau fiecăreia. Le îndemna să aibă o carieră pe fetele care, considera ea, aveau asemenea înclinaţii şi nu le forţa pe cele cărora o carieră nu li se potrivea cu adevărat. Era o femeie grozavă şi o prietenă foarte bună. Verity era unul dintre cei mai frumoşi copii – de fapt, fete – pe care îi întâlnisem vreodată. Frumoasă la minte, la inimă, precum şi la chip. Avusese cumplitul nenoroc să-şi piardă ambii părinţi înainte să devină cu adevărat adultă. Au murit amândoi într-un accident de avion când mergeau într-o vacanţă în Italia. După ce a părăsit şcoala, Verity s-a dus să locuiască la o domnişoară Clotilde Bradbury-Scott care, după cum probabil ştiţi, locuieşte aici. Ea fusese o prietenă apropiată a mamei lui Verity. Sunt trei surori, deşi cea mijlocie era căsătorită şi locuia în străinătate, aşa că numai două stăteau aici. Clotilde, cea mai mare, s-a ataşat foarte tare de Verity. A făcut tot posibilul să-i ofere lui Verity o viaţă fericită. A dus-o în străinătate o dată sau de două ori, i-a oferit lecţii de artă în Italia şi o iubea şi avea grijă de ea în general. Şi Verity a ajuns s-o iubească, probabil la fel de mult cum o iubise pe mama ei. Era dependentă de Clotilde. Clotilde, la rândul ei, era o femeie intelectuală şi bine educată. Nu a forţat-o pe Verity să urmeze o universitate, dar cred că asta s-a întâmplat fiindcă Verity nici nu dorea asta. A preferat să studieze arta şi muzica, şi alte asemenea subiecte. Locuia aici la Old Manor şi avea, după părerea mea, o viaţă foarte fericită. Întotdeauna părea să fie fericită. Evident, eu nu am mai văzut-o după ce a venit aici, întrucât Fillminster, unde se afla catedrala unde slujeam eu, se află la vreo sută de kilometri de aici. I-am scris de Crăciun şi de alte sărbători, iar ea îşi amintea mereu de mine, trimiţându-mi câte o felicitare de Crăciun. Dar nu am mai văzut-o până în ziua când a apărut brusc – o fată frumoasă şi matură, însoţită de un tânăr atrăgător, pe care se întâmpla să-l cunosc oarecum: fiul domnului Rafiel. Veniseră la mine fiindcă erau îndrăgostiţi şi doreau să se căsătorească.

  — Şi aţi fost de acord să oficiaţi ceremonia?

  — Da. Poate, Miss Marple, sunteţi de părere că nu ar fi trebuit să fac asta. Era evident că veniseră la mine în secret, îmi închipui că Clotilde Bradbury-Scott a încercat să descurajeze povestea dintre ei. Era şi îndreptăţită să facă asta. Vă spun cinstit, Michael Rafiel nu era genul de soţ pe care să ţi-l doreşti pentru propria fiică sau pentru vreo rudă apropiată. Iar ea era foarte tânără ca să poată decide pentru sine, şi el fusese o sursă de necazuri încă din copilărie. Apăruse în faţa curţii pentru delincvenţi juvenili, avea prieteni nepotriviţi, fusese atras în diferite activităţi banditeşti, spărsese clădiri şi telefoane publice. Avusese relaţii intime cu tot felul de fete care apoi solicitaseră întreţinerea copiilor. Da, era soi rău în ceea ce priveşte fetele – şi nu numai, dar totuşi era foarte atrăgător, iar fetele se îndrăgosteau nebuneşte de el şi se purtau absolut prosteşte. Făcuse şi puşcărie de vreo două ori, pe termen nu foarte îndelungat. Pe scurt, avea şi cazier judiciar. Îl cunoşteam pe tată lui, deşi nu-l ştiam bine, şi cred că părintele lui a făcut tot ce a putut – tot ce ar fi putut face un om de genul lui – ca să-şi ajute fiul. I-a sărit în ajutor, i-a obţinut slujbe în care ar fi putut avea succes. I-a plătit datoriile şi pagubele făcute. A făcut toate astea. Nu ştiu…

  — Dar credeţi că ar fi putut face mai mult?

  — Nu, răspunse arhidiaconul. Am ajuns acum la o vârstă când ştiu că omul trebuie să accepte faptul că semenii lui pot fi genul de oameni care au – ca să folosim nişte termeni moderni – o construcţie genetică anume, care le da caracterul pe care îl au. Nu cred că domnul Rafiel nutrea afecţiune pentru fiul său, o mare afecţiune la un moment dat al vieţii. A zice că ţinea la el într-un mod rezonabil este tot ce se poate spune. Să fi fost oare mai bine pentru Michael dacă s-ar fi bucurat de dragostea tatălui său, asta nu ştiu. Poate că nu ar fi făcut nici o diferenţa. Oricum, era o situaţie tristă. Băiatul nu era prost. Avea minte şi talent. S-ar fi putut descurca foarte bine dacă ar fi dorit asta şi ar fi depus un efort în acest sens. Dar să recunoaştem că era, prin natura lui, un delincvent. Avea anumite calităţi care erau demne de apreciat. Avea simţul umorului, era în multe privinţe generos şi bun. Putea fi alături de un prieten, să-l ajute să iasă dintr-o situaţie dificilă. Îşi trata rău prietenele, le băga în bucluc, cum se zice, apoi le abandona şi căuta pe altcineva. Şi iată-mă pus în faţa celor doi şi, da, acceptând să îi căsătoresc. I-am spus lui Verity, i-am spus-o cinstit, cu ce gen de băiat voia sa se mărite. Am descoperit că el nu încercase să o înşele în nici un fel. Îi mărturisise că mereu avusese necazuri atât cu poliţia, cât şi în nenumărate feluri. Îi spusese însă că, după ce o să se căsătorească, o să întoarcă total foaia. Totul va fi altfel. Eu am avertizat-o că asta nu o să se întâmple, ca nu se va schimba. Oamenii nu se schimbă. S-ar fi putut să intenţioneze să se schimbe. Cred că Verity ştia acest lucru aproape la fel de bine ca mine. A recunoscut că îşi dădea seama. A spus: „Ştiu cum e Mike. Ştiu că probabil mereu va fi aşa, dar îl iubesc. S-ar putea să reuşesc să-l ajut, s-ar putea să nu. Însă îmi asum acest risc”. Şi vreau să vă spun ceva, Miss Marple. Am căsătorit o mulţime de tineri şi i-am văzut terminând în suferinţă sau având o viaţă fericită, dar recunosc un lucru când îl văd. Ştiu când un cuplu este cu adevărat îndrăgostit. Şi prin asta nu mă refer doar la atracţia sexuală. Se vorbeşte prea mult despre sex, i se acordă mult prea multa atenţie. Nu vreau să zic că e ceva în neregulă în ceea ce priveşte sexul. Asta e o prostie. Dar sexul nu poate lua locul iubirii, poate să meargă împreună cu dragostea, însă nu poate reuşi de unul singur. A iubi reprezintă cuvintele de la ceremonia nupţială. La bine, la rău, la bogăţie şi la necaz, la fericire şi la durere. La asta te angajezi când iubeşti şi vrei să te căsătoreşti. Şi aceşti doi tineri se iubeau. Să iubeşti şi să preţuieşti până când moartea vă va despărţi. Şi cu asta, încheie arhidiaconul, povestea mea ia sfârşit. Nu mai pot continua fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu numai că am fost de acord să procedăm cum voiau ei, că am făcut aranjamentele necesare. Am stabilit ziua, ora, locul. Mă gândesc că poate eu am fost de vină fiindcă am fost de acord să păstrez secretul.

  — Nu voiau să mai ştie nimeni? Întrebă Miss Marple.

  — Nu. Verity nu voia să afle nimeni şi pot spune cu siguranţa că nici Mike nu dorea asta. Le era teamă că o să fie opriţi. Pentru Verity cred că era, pe lângă dragoste, şi un sentiment de evadare. Şi cred că era firesc, având în vedere ce se întâmplase în viaţa ei. Îşi pierduse tutorii adevăraţi – părinţii – şi îşi făcuse o nouă viaţă după moartea lor la o vârstă la care o şcolăriţă face prima „pasiune”. O profesoară atrăgătoare. Orice, de la o profesoară de sport la una de matematică, şefa clasei sau o elevă mai mare. O situaţie care nu durează foarte mult, este doar o etapă firească a vieţii. Apoi, treci la următoarea etapă când îţi dai seama că ceea ce vrei în viaţă este ceea ce te completează. O relaţie dintre o femeie şi un bărbat. Începi atunci să te uiţi în jur după o pereche. Perechea pe care o doreşti în viaţa ta. Şi, dacă eşti înţeleaptă, ai răbdare, ai prieteni, dar îl cauţi mereu, aşa cum spuneau doicile copilelor, pe Domnul Perfect. Clotilde Bradbury-Scott a fost excepţional de bună cu Verity, şi Verity a privit-o cu adoraţia cu care priveşti un erou. Clotilde era o adevărată personalitate. Frumoasă, realizată, interesanta. Cred că Verity a adorat-o într-un fel aproape romantic şi cred că Clotilde a ajuns s-o iubească pe Verity ca pe propria fiică. Şi astfel, Verity a ajuns la maturitate într-o atmosferă de adoraţie, a trăit o viaţă interesantă, plină de subiecte interesante care să-i stimuleze intelectul. Era o viaţă fericită, dar cred că, încetul cu încetul, a devenit conştientă – fără să ştie acest lucm – de dorinţa de a evada. Să evadeze din atâta iubire. Să evadeze, fără să ştie spre ce sau unde. Dar a ştiut exact după ce l-a cunoscut pe Michael. Voia să evadeze spre o viaţă unde bărbatul şi femeia se apropie unul de celălalt pentru a crea o nouă etapă a vieţii în această lume. Dar ştia că era imposibil să o facă pe Clotilde să înţeleagă ce simţea ea. Ştia că Clotilde se va opune cu toată puterea unei relaţii serioase cu Michael. Şi mi-e teamă că Clotilde a avut dreptate… Acum ştiu asta. Nu era soţul pe care l-ar fi meritat Verity. Drumul pe care ea pornise nu ducea spre o viaţă împlinită, spre fericire. Ducea spre şoc, durere, moarte. Vedeţi dumneavoastră, Miss Marple, am un sentiment profund de vină. Motivele mele au fost bine intenţionate, dar nu ştiam ceea ce ar fi trebuit să ştiu. O cunoşteam pe Verity, dar nu în cunoşteam pe Michael. Am înţeles dorinţa lui Verity de a păstra secretul deoarece ştiam ce personalitate puternică avea Clotilde Bradbury-Scott. Putea să aibă destul influenţă asupra lui Verity pentru a o convinge să renunţe la căsătorie.

  — Credeţi deci că asta a făcut? Credeţi că Clotilde i-a spus lui Verity destule lucruri despre Michael ca să o facă să abandoneze ideea de a se mărita cu el?

  — Nu, nu cred una ca asta. Nu cred. Verity mi-ar fi spus. Mi-ar fi trimis vorbă.

  — Ce s-a întâmplat practic în ziua aceea?

  — Încă nu v-am spus asta. Data a fost stabilită. Data, ora şi locul, iar eu am aşteptat. I-am aşteptat pe mire şi pe mireasă care nu au mai venit, care nu au trimis vorbă, nici vreo scuză, nimic. Nu am ştiut de ce. Nu am ştiut niciodată de ce. Încă mi se pare de necrezut. De necrezut nu că nu au venit – ceea ce ar fi fost uşor de explicat – ci că nu au trimis nici un cuvânt. Şi de aceea m-am întrebat şi am sperat că Elizabeth Temple, înainte de moarte, v-a spus dumneavoastră ceva. Poate că v-a dat vreun mesaj pentru mine. Dacă ar fi ştiut sau ar fi avut vreo intuiţie că o să moară, poate că ar fi dorit să-mi transmită un mesaj.

  — Dorea să obţine nişte informaţii de la dumneavoastră, răspunse Miss Marple. Sunt sigură că acesta era motivul pentru care venea la dumneavoastră.

  — Da. Da, probabil că aveţi dreptate. Ştiţi, am fost convins că Verity nu ar fi suflat nici o vorbă celor care ar fi putut s-o oprească, Clotilde şi Anthea Bradbury-Scott. Însă, fiindcă îi era foarte devotată lui Elizabeth Temple – iar Elizabeth Temple avea o mare influenţă asupra ei am crezut că ar fi putut să-i scrie şi s-o anunţe în vreun fel sau altul.

  — Cred că a făcut asta, zise Miss Marple.

  — Credeţi că i-a spus ceva?

  — Ceea ce i-a spus lui Elizabeth Temple au fost următoarele: avea să se mărite cu Michael Rafiel. Domnişoara Temple ştia acest lucru. A fost unul dintre lucrurile pe care mi le-a zis. Mi-a spus: „Am cunoscut o fată pe nume Verity care urma să se mărite cu Michael Rafiel” şi singura persoană care ar fi putut să-i spună asta era chiar Verity. Fata trebuie să-i fi scris sau să-i fi trimis vorbă. Şi apoi, când eu am întrebat-o de ce nu s-a măritat cu el, ea mi-a răspuns: „A murit”.

  — Aşa că am ajuns într-un punct mort, afirmă arhidiaconul Brabazon şi oftă. Eu şi Elizabeth nu ştiam mai mult decât aceste două lucruri. Elizabeth – că Verity urma să se mărite cu Michael, iar eu – că cei doi aveau să se căsătorească, că aranjaseră acest lucru, că urmau să vină într-o zi şi la o oră stabilite. Şi eu i-am aşteptat, dar căsătoria nu a mai avut loc. Nici mireasă, nici mire, nici vreo vorbă trimisă.

  — Şi nu aveţi nici o idee ce s-a întâmplat? Întreba Miss Marple.

  — Nu cred nici o clipă că Verity şi Michael s-au despărţit, că au rupt relaţia.

  — Dar trebuie să se fi petrecut ceva între ei! Poate ceva care i-a deschis ochii lui Verity, spre anumite aspecte ale caracterului şi personalităţii lui Michael de care nu-şi dăduse seama sau pe care nu le cunoscuse înainte.

  — Ăsta nu este un răspuns satisfăcător, fiindcă în acest caz tot mi-ar fi dat de ştire. Nu m-ar fi lăsat să aştept ca să-i căsătoresc, să mă pună într-o postură ridicolă. Era o fată cu maniere frumoase, bine-crescută. Mi-ar fi trimis vorbă. Nu. Mi-e teamă că un singur lucru ar fi putut să se întâmple.

  — Moartea? Zise Miss Marple.

  Îşi amintea singurul cuvânt rostit de Elizabeth Temple care sunase ca dangătul sumbru de clopot.

  — Da. Arhidiaconul Brabazon oftă. Moartea.

  — Dragostea, rosti Miss Marple gânditoare.

  — Prin asta vreţi să spuneţi…

  Arhidiaconul Brabazon ezită.

  — Asta mi-a spus domnişoara Temple. Eu am întrebat: „Ce a ucis-o?”, iar ea mi-a spus: „Dragostea” – şi acela a fost cel mai înfricoşător cuvânt din lume.

  — Înţeleg, spuse arhidiaconul. Înţeleg… Sau cred că înţeleg.

  — Care este soluţia dumneavoastră?

  — Dublă personalitate, oftă el. Ceva care nu este vizibil pentru ceilalţi dacă aceştia nu au calificarea necesară să o observe. Jeckyll şi Hyde chiar există, să ştiţi. Nu sunt doar invenţia lui Stevenson. Michael Rafiel era un… Trebuie să fi fost schizofrenic. Avea o personalitate duală. Nu am cunoştinţele medicale necesare, nici experienţă psihoanalitică. Dar trebuie să fi existat în el două părţi ale unei identităţi duble. Una, a unui băiat cu bune intenţii, aproape încântător, un băiat a cărui trăsătură principală era dorinţa de fericire. Dar mai exista şi o a doua personalitate, cineva care a fost forţat poate de o deformare mentală – de ce natură, încă nu ştim sigur – să ucidă, nu un duşman, ci chiar persoana pe care o iubea, aşa că a ucis-o pe Verity. Fără să ştie poate de ce a trebuit s-o facă sau ce însemna asta. În lumea noastră există lucruri foarte înspăimântătoare, boli mentale sau deformări ale creierului. Am avut chiar în parohia mea un caz foarte trist. Două femei în vârstă, pensionare, locuiau împreună. Erau prietene de pe vremea când lucraseră în acelaşi loc. Şi totuşi, într-o zi una a omorât-o pe cealaltă. A trimis după un vechi prieten de-al ei, un vicar din parohia ei, şi i-a spus: „Am omorât-o pe Louisa. Este foarte trist, a zis ea, dar l-am văzut pe diavol privind prin ochii ei şi am ştiut că mi se cerea să o ucid”. Astfel de lucruri îl fac uneori pe om să urască viaţa. Te întrebi de ce şi cum, şi totuşi, într-o zi, vom afla. Doctorii vor descoperi probabil vreo mică deformare a cromozomilor sau a genelor. Vreo glandă care lucrează în exces sau care nu mai funcţionează.

  — Deci asta credeţi dumneavoastră că s-a întâmplat? Întrebă Miss Marple.

  — Chiar s-a întâmplat. Trupul nu a fost găsit, ştiu, multă vreme după aceea. Verity a dispărut pur şi simplu. A plecat de acasă şi nu a mai fost văzută…

  — Dar trebuie să se fi întâmplat atunci – chiar în acea zi…

  — Însă la proces…

  — Adică după ce cadavrul a fost găsit, când poliţia l-a arestat în cele din urmă pe Michael?

  — Ştiţi, el a fost printre primii care au fost chemaţi să vină să colaboreze cu poliţia. Fusese văzut cu fata, iar ea fusese observată în maşina lui. Poliţiştii au fost siguri tot timpul că el era omul pe care îl voiau. A fost primul lor suspect şi nu au încetat nici o clipă să-l bănuiască. Au fost interogaţi şi ceilalţi tineri care o cunoşteau pe Verity, şi toţi aveau alibiuri sau lipseau probele incriminatorii. Poliţia a continuat să-l suspecteze pe Michael şi în cele din urmă cadavrul a fost găsit. Fata fusese strangulată, iar capul şi faţa distruse cu lovituri puternice. Un atac provocat de nebunie. El nu era în toate minţile când a dat acele lovituri. Să zicem că domnul Hyde preluase controlul.

  Miss Marple se cutremură.

  Arhidiaconul continuă, cu o voce joasă şi tristă.

  — Şi totuşi, chiar şi acum uneori, sper şi simt că altcineva a omorât-o. Cineva care în mod clar era dereglat mintal, deşi nimeni nu bănuia asta. Vreun străin, poate, pe care ea l-a întâlnit prin împrejurimi. Cineva pe care ea l-a întâlnit întâmplător, care s-a oferit să o ia cu maşina şi apoi…

  Arhidiaconul clătină din cap.

  — Bănuiesc că s-ar fi putut întâmpla şi aşa, zise Miss Marple.

  — Mike a făcut o impresie proastă în instanţă, continuă arhidiaconul. A spus numai minciuni prosteşti şi fără rost. A minţit în legătură cu maşina. I-a pus pe prietenii lui să-i dea nişte alibiuri imposibile. Era înspăimântat. Nu a spus nimic despre planurile de căsătorie. Cred că avocatul lui a avut impresia că asta o să se întoarcă împotriva lui – că poate ea îl obliga să se căsătorească şi el nu voia. A trecut atâta vreme de atunci, că nu-mi mai amintesc detaliile. Dar probele erau împotriva lui. Era vinovat – şi arăta vinovat.

  Aşa că, vedeţi, Miss Marple, sunt un om foarte trist şi nefericit. Am judecat greşit, am încurajat o tânără drăguţă şi iubitoare să meargă la moarte, fiindcă nu am ştiut destule despre natura umană. Am ignorat pericolul spre care se îndrepta. Am crezut că dacă s-ar fi temut de el, dacă ar fi aflat brusc ceva rău despre el, ar fi rupt legământul de căsătorie şi ar fi venit să-mi spună temerile ei, ce aflase despre el. Dar nu s-a întâmplat aşa. De ce a ucis-o? A ucis-o poate pentru că ştia că ea urma să aibă un copil? Fiindcă avea o legătură cu altă fată şi nu voia să fie obligat să se însoare cu Verity? Nu pot să cred asta. Sau a fost cu totul alt motiv. Fiindcă ea s-a simţit dintr-odată înspăimântată de el şi a rupt brusc legătura cu el? Asta l-a înfuriat, l-a condus spre violenţă şi a omorât-o? Nimeni nu ştie.

  — Deci nu ştiţi, dar totuşi ştiţi ceva şi credeţi altceva? Zise Miss Marple.

  — La ce vă referiţi exact când spuneţi „credeţi”? Vorbiţi din punct de vedere religios?

  — A, nu, răspunse Miss Marple, nu m-am referit la asta. Mă refeream că în dumneavoastră există – sau cel puţin aşa simt eu – o credinţă foarte puternică legată de faptul că cei doi se iubeau, că intenţionau să se căsătorească, dar că s-a petrecut ceva care a împiedicat acest lucru. Ceva care a dus la moartea ei; dar dumneavoastră credeţi totuşi că ei aveau să vină la dumneavoastră ca să se căsătorească?

  — Aveţi dreptate. Da, nu mă pot abţine să nu cred în doi îndrăgostiţi care doreau să se căsătorească, erau pregătiţi să se însoţească la bine şi la rău, la bogăţie şi la necaz, la fericire şi la durere. Ea îl iubea şi l-ar fi luat la bine şi la rău. În ceea ce-o priveşte, ea l-a luat la rău. Asta i-a adus moartea.

  — Trebuie să continuaţi să credeţi asta, spuse Miss Marple. Ştiţi, cred că şi eu sunt convinsă de acelaşi lucru.

  — Şi apoi ce s-a întâmplat?

  — Încă nu ştiu, răspunse Miss Marple. Nu sunt sigură, dar cred că Elizabeth Temple ştia sau începuse să-şi dea seama de ceea ce se întâmplase. Un cuvânt înfricoşător, a spus. Dragostea. Am crezut, când a vorbit în felul acela, că se referea la faptul că, din cauza unei poveşti de dragoste, Verity s-a sinucis. Fiindcă descoperise ceva despre Michael sau din cauză că ceva despre Michael o supărase şi o revoltase. Dar nu putea să se fi sinucis.

  — Nu, zise arhidiaconul. Asta nu se poate. Rănile au fost descrise foarte amănunţit la proces. Nu te sinucizi aplicându-ţi singur lovituri în cap.

  — Oribil! Exclamă Miss Marple. Oribil! Şi nici nu poţi face aşa ceva cuiva pe care l-ai iubit, chiar dacă a trebuit să omori „din dragoste”, nu-i aşa? Dacă el ar fi ucis-o, n-ar fi putut s-o facă în felul acela. S-o stranguleze poate, dar nu loveşti în faţă şi în cap pe cineva iubit. Apoi murmură: Dragostea, dragostea – un cuvânt înfricoşător.

  Capitolul 19. Se rostesc cuvinte de rămas-bun.

  A doua zi de dimineaţă, autocarul era tras în faţă la Mistreţul de Aur. Miss Marple coborâse şi îşi lua rămas-bun de la diverşi prieteni. O găsi pe doamna Riseley-Porter într-o stare de indignare profundă.

  — Serios, fetele din ziua de azi nu au deloc vigoare, spuse ea. Nu au vlagă deloc.

  Miss Marple o privi întrebătoare.

  — Mă refer la Joanna. Nepoata mea.

  — Oh, Doamne. Nu se simte bine?

  — Ei bine, ea aşa zice. Eu nu-mi dau seama dacă are ceva. Spune că o doare în gât, că simte că s-ar putea să facă febră. După părerea mea, sunt numai prostii.

  — Ah, îmi pare tare rău, spuse Miss Marple. Pot să fac ceva? Să am grijă de ea?

  — Eu aş lăsa-o în pace în locul dumitale, replică doamna Riseley-Porter. Dacă mă întrebi, nu-i altceva decât o scuză.

  Miss Marple îi aruncă din nou o privire întrebătoare.

  — Fetele sunt atât de proaste! Mereu se îndrăgostesc.

  — Emlyn Price? Întrebă Miss Marple.

  — Aha, deci şi dumneata ai observat. Da, au ajuns la etapa în care stau numai unul cu celălalt. Oricum, nu prea-mi place de el. Genul de student cu părul lung. Tot timpul merg la „demo” sau ceva de genul ăsta. De ce nu poate să spună „demonstraţie”, aşa cum trebuie? Urăsc abrevierile. Şi cum o să mă descurc eu singură? N-o să am pe nimeni care să aibă grijă de mine, să-mi ia bagajul, să-l ducă înăuntru, să-l scoată afară. Serios. Doar am plătit pentru servicii complete în călătoria asta.

  — Mie mi s-a părut că s-a purtat cu mare atenţie cu dumneavoastră, zise Miss Marple.

  — Ei bine, nu în ultimele două zile. Fetele nu înţeleg că oamenii au nevoie de puţin ajutor atunci când ajung la vârsta a doua. Acum le-a venit ideea asta absurdă – ea şi băiatul ăsta, Price, vor să meargă să viziteze nu ştiu ce munte sau loc important. Trebuie să mergi vreo 12 sau 13 kilometri până acolo şi înapoi.

  — Dar dacă o doare gâtul şi are temperatură…

  — Vezi dumneata, de îndată ce autocarul o să plece de aici, gâtul o să se însănătoşească şi temperatura o să-i scadă, replică doamna Riseley-Porter. Oh, trebuie să ne urcăm în autocar. La revedere, Miss Marple, mă bucur că te-am cunoscut. Îmi pare rău că nu vii cu noi.

  — Şi mie îmi pare rău, răspunse Miss Marple, dar nu mai sunt atât de tânără şi de viguroasă ca dumneata, doamnă Riseley-Porter, şi după toate cele întâmplate – şocul şi restul – din ultimele zile, simt că trebuie să-nu acord o odihnă totală timp de 24 de ore.

  — Sper să ne mai întâlnim pe viitor.

  Dădură mâna şi doamna Riseley-Porter se sui în autocar. O voce din spatele lui Miss Marple rosti:

  — Bon voyage şi călătorie sprâncenată!

  Miss Marple se întoarse şi îl zări pe Emlyn Price care rânjea.

  — Asta i-a fost adresată doamnei Riseley-Porter?

  — Da, cui altcuiva?!

  — Îmi pare rău să aud că Joanna nu se simte în apele ei în dimineaţa asta.

  Emlyn Price rânji din nou.

  — O să se simtă perfect de îndată ce pleacă autocarul.

  — Serios?! Exclamă Miss Marple. Vrei să spui că…

  — Da, exact asta vreau să spun, replică Emlyn Price. Joanna s-a săturat până peste cap de mătuşă-sa, s-o tot bată la cap toată ziua, bună ziua.

  — Deci nici dumneata nu pleci cu autocarul?

  — Nu. Mai rămân aici vreo două zile. O să fac câteva excursii prin zonă. Nu arătaţi atât de dezamăgită, Miss Marple. Doar nu dezaprobaţi astfel de comportamente sau ceva de genul ăsta?

  — Ei bine, replică Miss Marple, în tinereţea mea am auzit despre destule astfel de lucruri. Poate că scuzele erau altele şi cred că noi aveam mai puţine şanse să scăpăm basma curată decât aveţi voi.

  Apărură colonelul şi doamna Walker şi îi scuturară cu căldură mâna lui Miss Marple.

  — Mă bucur că v-am cunoscut şi am avut discuţiile acelea încântătoare despre horticultura, spuse colonelul. Cred că poimâine o să fie un adevărat regal, dacă nu se mai întâmplă cine ştie ce. E foarte trist, într-adevăr – accidentul acela nefericit. Trebuie să spun că eu cred că a fost un accident. Chiar cred că judecătorul de instrucţie a cam exagerat în consideraţiile lui despre acest caz.

  — Pare foarte ciudat, spuse Miss Marple, că nu a apărut uimeni la anchetă, să mărturisească fapta, dacă a fost acolo, sus pe stânci, şi a împins pietrele.

  — Probabil s-a gândit că o să fie făcut vinovat, răspunse colonelul Walker. O să-şi ţină gura şi n-o să sufle nici un cuvânt, asta o să facă. Rămas-bun, aşadar. O să vă trimit un lăstar din acea magnolia highdownensis şi unul din mahonia japoinica. Deşi nu sunt foarte sigur că o să le meargă bine în zona unde locuiţi.

  Se urcară la rândul lor în autocar. Miss Marple se întoarse să plece şi îl văzu pe profesorul Wanstead făcând cu mâna după autocarul care se pregătea de plecare. Doamna Sandbourne ieşi afară şi urcă în autocar, iar Miss Marple îl luă pe profesorul Wanstead de braţ.

  — Am nevoie de dumneavoastră, zise ea. Putem merge undeva să stăm de vorbă?

  — Da. Ce ziceţi de locul unde am stat deunăzi?

  — Cred că pe aici e o verandă foarte plăcută. Merseră împreună spre colţul motelului. Se auzi un claxon vesel şi autocarul se îndepărtă.

  — Într-un fel, mi-aş fi dorit ca dumneavoastră să nu fi rămas, spuse profesorul Wanstead. Aş fi vrut să vă fi văzut plecată în siguranţă cu autocarul. O privi cu atenţie. De ce aţi rămas aici? Vreo epuizare nervoasă sau ceva?

  — Altul e motivul, spuse Miss Marple. Nu sunt deosebit de obosită, deşi asta este o scuză foarte potrivită pentru cineva de vârsta mea.

  — Cred că ar trebui să rămân şi eu aici ca să vă supraveghez.

  — Nu, replică Miss Marple, nu e nevoie de aşa ceva. Sunt alte lucruri pe care ar trebui să le faceţi.

  — Ce lucruri? Profesorul Wanstead îi aruncă o privire. Aveţi vreo idee sau aţi aflat ceva?

  — Cred că am aflat ceva, dar va trebui să verific. Sunt însă anumite lucruri pe care nu pot să le fac eu însămi. Cred că dumneavoastră mă puteţi ajuta să le fac fiindcă sunteţi în legătură cu ceea ce eu numesc autorităţi.

  — Vă referiţi la Scotland Yard, la comisarii-şefi şi la directorii penitenciarelor Maiestăţii Sale?

  — Da. La unul sau altul, sau la toţi. S-ar putea să-l aveţi şi pe ministrul de interne în buzunar.

  — Zău că aveţi nişte idei! Deci ce vreţi să fac?

  — Mai întâi, aş vrea să vă dau adresa asta.

  Scoase un carneţel şi rupse o pagină pe care i-o înmâna.

  — Ce e asta? A, da, e o organizaţie de binefacere binecunoscută, nu-i aşa?

  — Una dintre cele mai bune, cred. Face o mulţime de fapte bune. Le-aţi trimis haine, îmbrăcăminte pentru femei şi copii, zise Miss Marple. Jachete, pulovere, genul ăsta de lucruri.

  — Deci vreţi să donez ceva?

  — Nu, nu e vorba de un apel la caritate, ci ţine de ceea ce facem noi. Ce facem eu şi dumneavoastră.

  — În ce sens?

  — Vreau să faceţi cercetări în legătură cu un colet trimis de aici acum două zile, de la acest oficiu poştal.

  — Cine l-a pus la poştă – dumneavoastră?

  — Nu, răspunse Miss Marple. Nu. Dar eu mi-am asumat responsabilitatea pentru asta.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  — Vreau să spun, răspunse Miss Marple zâmbind, că m-am dus la oficiul poştal de aici şi am explicat oarecum aiurită – ca o bătrânică ameţită ce sunt – că am rugat pe cineva să ducă la poştă un pachet pentru mine şi să-l trimită, însă din greşeală am pus o adresă greşită pe el. Eram foarte supărată din cauza asta şi diriginta a fost amabilă şi a spus că-şi aminteşte de colet, dar că adresa de pe el nu era cea de care pomeneam eu. Era aceasta, pe care tocmai v-am dat-o. I-am explicat că am fost foarte aiurită şi am scris adresa greşită, căci am confundat-o cu alta la care trimit diverse lucruri din când în când. Ea mi-a zis că era prea târziu să se mai poată face ceva fiindcă pachetul, evident plecase. Am asigurat-o că nu-i nici o problemă, că o să trimit o scrisoare asociaţiei caritabile la care a fost expediat şi o să explic că le-a fost trimis din greşeală. Iar ei poate vor avea amabilitatea să îl trimită mai departe organizaţiei căreia îi era destinat.

  — Pare o cale cam întortocheată.

  — Ei bine, făcu Miss Marple, trebuia să inventez ceva. Nu am de gând să fac nimic de genul ăsta. Dumneavoastră urmează să rezolvaţi chestiunea. Trebuie să aflăm ce se află în acel colet! Nu am nici o îndoială că aveţi mijloacele necesare.

  — În colet se află ceva care să indice cine l-a trimis de fapt?

  — Nu cred. Poate să existe o foaie de hârtie în care să se spună „de la prieteni” sau poate să fie un nume şi o adresă fictive – ceva de genul, doamna Pippin, Westbourne Grove 14 iar dacă cineva se apucă să caute, acolo nu va exista nici o persoană cu un astfel de nume.

  — Aha. Mai există vreo altă alternativă?

  — Ar putea fi posibil – foarte puţin probabil, dar posibil – să existe un bileţel cu „De la domnişoara Anthea Bradbury-Scott…

  — Ea e…?

  — Ea l-a dus la poştă, zise Miss Marple.

  — Şi dumneavoastră i-aţi cerut să facă asta?

  — A, nu, răspunse Miss Marple. Nu am cerut nimănui să ducă ceva la poştă. Prima dată când am văzut coletul a fost când Anthea a trecut cu el pe lângă grădina de la Mistreţul de Aur, unde stăteam amândoi de vorbă.

  — Dar apoi v-aţi dus la poştă şi aţi susţinut că pachetul vă aparţinea.

  — Da, răspunse Miss Marple, lucru care nu era adevărat. Dar cei de la oficiile poştale sunt prevăzători. Şi eu doream să descopăr unde fusese trimis.

  — Doreaţi să aflaţi dacă un asemenea pachet a fost expediat de una dintre surorile Bradbury-Scott – sau în mod special de Anthea?

  — Ştiam că va fi Anthea, spuse Miss Marple, fiindcă o văzusem.

  — Aha, făcu profesorul Wanstead şi luă hârtia din mâna ei. Da, pot să rezolv asta. Credeţi că pachetul conţine ceva interesant?

  — Cred că ceea ce conţine ar putea fi destul de important.

  — Vă place să vă păstraţi secretele, nu-i aşa? Întrebă profesorul Wanstead.

  — Nu sunt chiar secrete, replică Miss Marple, sunt doar nişte posibilităţi pe care le explorez. Nu este bine să faci afirmaţii categorice dacă nu ai nişte informaţii mai clare.

  — Altceva?

  — Cred… Cred că cine se ocupă de astfel de lucruri ar trebui să fie avertizat că este posibil să se mai găsească încă un cadavru.

  — Vă referiţi la un al doilea cadavru care să aibă legătură cu acea crimă anume pe care o cercetam? O crimă care a avut loc în urmă cu zece ani?

  — Da, confirmă Miss Marple. De fapt, sunt destul de sigură de asta.

  — Un alt cadavru. Al cui?

  — Ei bine, făcu Miss Marple, este doar o idee deocamdată.

  — Şi aveţi idee unde se află?

  — A, da, răspunse Miss Marple, sunt destul de sigură că ştiu unde este, dar îmi mai trebuie puţin timp înainte să vă spun asta.

  — Ce fel de cadavru? De bărbat? De femeie? De copil? De fată?

  — Mai este o fată dispărută, spuse Miss Marple. O fată pe nume Nora Broad. A dispărut de aici, din zonă şi nu s-a mai auzit niciodată de ea. Cred că este posibil ca trupul ei să se afle într-un loc anume.

  Profesorul Wanstead o privi.

  — Ştiţi, cu cât îmi spuneţi mai multe, cu atât îmi displace mai mult să vă las aici, zise el. Având toate ideile astea… Şi fiind posibil să faceţi vreo nebunie… Fie…

  Se opri.

  — Fie totul este o aiureală?

  — Nu, nu, nu am vrut să spun asta. Dar poate ştiţi prea multe – ceea ce ar putea fi periculos… Cred că o să rămân aici ca să vă ţin sub observaţie.

  — Nu, nu o să faceţi asta, replică Miss Marple. Trebuie să mergeţi la Londra şi să puneţi în mişcare anumite lucruri.

  — Vorbiţi de parcă ştiţi foarte multe acum, Miss Marple.

  — Cred că ştiu multe acum. Dar trebuie să fiu sigură.

  — Da, dar dacă o să fiţi sigură, acesta poate fi ultimul lucru pe care să-l mai faceţi. Nu avem nevoie de un al treilea cadavru. Al dumneavoastră.

  — A, nu mă aştept la aşa ceva, ripostă Miss Marple.

  — Ştiţi, s-ar putea să existe un pericol real, dacă ideile dumneavoastră sunt corecte. Aveţi bănuieli în privinţa unei persoane anume?

  — Cred că am anumite idei în ceea ce priveşte o anumită persoană. Trebuie să descopăr – trebuie să stau aici. M-aţi întrebat odată dacă simt răul în aer. Ei bine, răul e aici, pluteşte în aer, e o atmosferă de pericol, dacă vreţi – de mare nefericire, de teamă… Trebuie să fac ceva în legătură cu asta. Să fac tot ce pot. Dar o femeie în vârstă ca mine nu poate face prea multe.

  Profesorul Wanstead începu să numere încet.

  — Unu… Doi. Trei. Patru.

  — Ce număraţi? Îl întrebă Miss Marple.

  — Pe cei care au plecat cu autocarul. Probabil că nu vă interesează, de vreme ce i-aţi lăsat să plece, şi dumneavoastră aţi rămas aici.

  — De ce m-ar interesa?

  — Fiindcă aţi zis că domnul Rafiel v-a trimis cu acel autocar anume, şi v-a oferit această excursie cu un scop anume, şi v-a pus să mergeţi la Old Manor pentru un motiv anume. Foarte bine atunci. Moartea lui Elizabeth Temple are legătură cu cineva din autocar. Rămânerea dumneavoastră aici are legătură cu Old Manor.

  — Nu aveţi întru totul dreptate, spuse Miss Marple. Există legături între cele două. Am nevoie de cineva care să-mi spună diverse lucruri.

  — Credeţi că puteţi face pe cineva să vă spună ceva?

  — Cred că s-ar putea. O să pierdeţi trenul dacă nu vă grăbiţi.

  — Aveţi grijă de dumneavoastră, spuse profesorul Wanstead.

  — Asta am de gând să fac.

  Uşa de la hol se deschise şi două persoane apărură în prag. Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow.

  — Salutare, le întâmpină profesorul Wanstead. Credeam că aţi plecat cu autocarul.

  — Ei bine, ne-am răzgândit în ultimul moment, răspunse domnişoara Cooke veselă. Ştiţi, tocmai am descoperit că se pot face nişte excursii foarte plăcute prin apropiere Şi sunt vreo două locuri pe care sunt nerăbdătoare să le văd. O biserică cu o faţadă saxonă foarte neobişnuită se află cam la şase sau opt kilometri distanţă şi cred ca se ajunge destul de uşor la ea cu un autobuz local. Vedeţi, nu există numai case şi grădini. Mă interesează şi arhitectura bisericească.

  — Şi pe mine la fel, adăugă domnişoara Barrow. Nu departe de aici se află şi parcul Finley unde se găsesc nişte culturi horticole deosebite. Ne-am gândit că ar fi mult mai plăcut să rămânem aici pentru vreo două zile.

  — Staţi aici, la Mistreţul de Aur?

  — Da. Am avut noroc să obţinem o cameră dublă foarte plăcută. E cu mult mai bună decât cea pe care am avut-o în ultimele două zile.

  — O să pierdeţi trenul, repeta Miss Marple.

  — Aş vrea ca dumneavoastră să…, începu profesorul Wanstead.

  — O să fiu bine, replică Miss Marple nerăbdătoare. E un om atât de bun, spuse ea după ce profesorul dispăru după colţul clădirii, care are atât de multă grijă de mine. De parcă sunt mătuşa lui sau ceva de genul ăsta.

  — A fost un mare şoc, nu-i aşa? Făcu domnişoara Cooke. Poate doriţi să veniţi cu noi când mergem să vizităm St Martins.

  — Sunteţi foarte amabile, răspunse Miss Marple, dar nu cred că azi mă simt foarte în putere pentru o expediţie. Poate mâine, dacă mai e ceva interesant de văzut.

  — Ei bine, atunci noi vă lăsăm.

  Miss Marple le zâmbi amândoura şi intră în motel.

  Capitolul 20. Miss Marple are idei.

  După dejunul luat în sala de mese, Miss Marple ieşi pe terasă ca să-şi savureze cafeaua. Tocmai îşi punea o a doua ceaşcă de cafea când o siluetă subţire urcă treptele cu paşi mari, se apropie de ea şi i se adresă cu răsuflarea întretăiată. Miss Marple văzu că era Anthea Bradbury-Scott.

  — Oh, Miss Marple, de-abia am auzit că până la urmă nu aţi plecat cu autocarul. Ne gândeam că o să vă continuaţi excursia. Nu am ştiut că aţi rămas aici. Clotilde şi Lavinia m-au trimis să vă spun că sperăm să veniţi la Old Manor ca să staţi cu noi. Sunt sigură că vă veţi simţi mai bine acolo. Aici vine mereu atât de multă lume, mai ales în weekend. Aşa că am fi foarte, foarte bucuroase – chiar am fi – dacă aţi veni la noi.

  — Oh, este foarte amabil din partea dumneavoastră, răspunse Miss Marple. Sunteţi, într-adevăr, teribil de amabile, însă sunt sigură… Adică, ştiţi, nu stau decât două zile. La început am intenţionat să plec cu autocarul. Adică, după cele două zile. Dacă nu s-ar fi întâmplat acel accident atât de tragic… Dar am simţit că nu pot continua. M-am gândit că trebuie să mă odihnesc măcar o noapte.

  — Dar ziceam că ar fi mult mai bine dacă aţi veni la noi. O să încercăm să vă facem să vă simţiţi confortabil.

  — A, nu e vorba de asta, spuse Miss Marple. M-am simţit foarte confortabil la dumneavoastră. Da, mi-a plăcut foarte mult. Aveţi o casă atât de frumoasă, şi toate lucrurile sunt foarte drăguţe acolo – porţelanurile, sticlăria şi mobila. Este o adevărată plăcere să stai într-o casă particulară şi nu la motel.

  — Atunci trebuie să veniţi cu mine acum. Serios, trebuie. Aş putea să urc să vă fac bagajul.

  — Oh, bine, este foarte drăguţ din partea dumneavoastră. Pot însă să-mi fac singură bagajul.

  — Atunci să vin să vă dau o mână de ajutor?

  — Da, sunteţi tare amabilă, repetă Miss Marple.

  Se întoarseră în camera lui Miss Marple, unde Anthea, în stilul ei neglijent şi repezit, adună bagajele lui Miss Marple care, obişnuită să-şi împăturească în felul propriu hainele, trebui să-şi muşte limba ca să nu zică nimic şi să păstreze un aer mulţumit pe faţă. „Doamne, îşi zise, nu e în stare să împăturească nimic cum trebuie.”

  Anthea chemă un valet de la motel şi acesta cără valiza până la Old Manor. Miss Marple îi dădu bacşişul cuvenit şi, exprimându-şi în continuare mulţumirile şi încântarea pentru invitaţie, se alătură din nou surorilor.

  „Iată-le din nou pe cele trei surori!” gândi ea. Luă loc în salon şi închise ochii câteva clipe, respirând rapid. Părea să aibă răsuflarea întretăiată. Era firesc să se simtă aşa, la vârsta ei şi după ce Anthea şi valetul de la motel merseseră în ritmul acela rapid. Dar ceea ce încerca de fapt să obţină stând cu ochii închişi era să-şi dea seama ce simţea cu adevărat venind din nou în această casă. Era ceva sinistru în ea? Nu, nu atât sinistru, cât nefericit. O nefericire profundă. Atât de mare, încât părea aproape înspăimântătoare.

  Deschise din nou ochii şi se uită la celelalte două surori. Doamna Glynne tocmai venise de la bucătărie, cu o tavă pe care se afla ceaiul de după-amiază. Părea la fel ca întotdeauna. Liniştită, fără să arate nişte emoţii sau sentimente anume. Poate era chiar prea lipsită de ele, îşi zise Miss Marple. Oare se obişnuise, din cauza unui trai plin de stres şi de dificultăţi, să nu arate nimic lumii exterioare, să păstreze distanţa şi să nu lase pe nimeni să-i cunoască adevăratele sentimente?

  Îşi mută privirea spre Clotilde. Avea o înfăţişare de Clitemnestra, aşa cum i se păruse lui Miss Marple şi înainte. În mod sigur nu-şi omorâse soţul, fiindcă nu avusese niciodată un soţ pe care să-l ucidă, şi părea puţin probabil să o fi omorât pe fata despre care spusese că era extrem de ataşată. De acest ataşament Miss Marple nu se îndoia. Văzuse cum ochii lui Clotilde se umpluseră de lacrimi când se pomenise de moartea lui Verity.

  Cât despre Anthea… Anthea dusese cutia aceea de carton la poştă. Anthea venise după ea la motel. Anthea… Miss Marple avea îndoieli în ceea ce o privea pe Anthea. Nebună? Prea nebună pentru vârsta ei. Ochii îi fugeau de colo, colo. Ochi care păreau să vadă ceea ce alţi oameni nu observau, peste umărul tău. „E înspăimântată”, îşi zise Miss Marple. Înspăimântată de ceva. Dar de ce anume? Oare avea vreo boală mintală de vreun fel? Era speriată să nu se întoarcă la vreun azil sau vreo instituţie unde este posibil să-şi fi petrecut o parte din viaţa? Era speriată că surorile ei considerau că nu era înţelept ca ea să rămână în libertate? Oare cele două nu erau foarte sigure de ceea ce ar fi putut sora lor Anthea să spună sau să facă?

  Era ceva în atmosfera de aici. Miss Marple se întreba, în timp ce-şi sorbea ceaiul, ce fac domnişoarele Cooke şi Barrow. Oare se duseseră să viziteze acea biserică sau stăteau de vorbă, spunându-şi nimicuri? Era ciudat – modul cum veniseră şi se uitaseră la ea la St Mary Mead, ca şi cum trebuiau să şi-o amintească în autocar, dar fără să recunoască faptul că o văzuseră sau o întâlniseră vreodată.

  Se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Doamna Glynne luă tava de ceai, Anthea ieşi în grădină şi Miss Marple rămase singură cu Clotilde.

  — Am impresia că-l cunoaşteţi pe arhidiaconul Brabazon, nu-i aşa? Întrebă Miss Marple.

  — A, da, răspunse Clotilde, a participat ieri la slujbă. Dumneavoastră îl ştiaţi?

  — O, nu, zise Miss Marple, dar a venit la Mistreţul de Aur să stea de vorbă cu mine. Bănuiesc că fusese la spital şi se interesase de moartea bietei domnişoare Temple. Se întreba dacă domnişoara Temple îi transmisese vreun mesaj. Am înţeles că ea se pregătea să-i facă o vizită. Însă i-am spus, desigur, că, deşi am fost acolo, în caz că puteam face ceva, nu a fost nimic de făcut decât să stau lângă patul bietei domnişoare Temple. Nu era conştientă şi nu aş fi putut să fac nimic ca să o ajut.

  — Nu a spus… Nimic… Nu a dat vreo explicaţie a ceea ce s-a întâmplat? Întrebă Clotilde.

  Puse întrebarea fără prea mare interes. Miss Marple se întrebă dacă simţea mai multă curiozitate decât arăta, dar considera că nu. Avea impresia că era preocupată de gânduri de o cu totul altă natură.

  — Credeţi că a fost un accident? Se interesă Miss Marple. Sau credeţi că mai este şi altceva în povestea aceea spusă de nepoata doamnei Riseley-Porter?

  — Ei bine, bănuiesc că dacă cei doi au declarat asta, trebuie să fi văzut ceva.

  — Da. Amândoi au afirmat acelaşi lucru, nu-i aşa, deşi nu cu aceleaşi cuvinte, afirmă Miss Marple. Dar probabil e o chestiune firească.

  Clotilde o privi curioasă.

  — Păreţi intrigată de acest lucru.

  — Hm, pare atât de puţin probabil, răspunse Miss Marple, e o poveste atât de improbabilă, doar dacă nu…

  — Dacă nu, ce?

  — Ei bine, mă întrebam şi eu…

  Doamna Glynne intră din nou în cameră.

  — Ce vă întrebaţi? Zise ea.

  — Vorbeam despre accident, sau ne-accident, spuse Miss Marple.

  — E ceva legat de locul ăsta, rosti Clotilde brusc. Ceva în atmosferă. Nu am trecut niciodată peste asta aici. Niciodată. Niciodată de când… De când a murit Verity. Au trecut ani, dar nu dispare. E o umbră aici. Se uită la Miss Marple. Nu aveţi aceeaşi impresie? Nu simţiţi o umbră aici?

  — Ei bine, eu sunt o străină, răspunse Miss Marple. Este dificil pentru dumneavoastră şi pentru surorile dumneavoastră cu care locuiţi aici şi care aţi cunoscut-o. Cred că era aşa cum a descris-o arhidiaconul – o tânără încântătoare şi frumoasă.

  — Era o fată minunată şi o copilă dragă, zise Clotilde.

  — Aş fi vrut s-o fi cunoscut mai bine, spuse doamna Glynne. Desigur, pe vremea aceea locuiam în străinătate. Eu şi soţul meu am venit o dată acasă în concediu, dar mai mult stăteam la Londra. Nu veneam aici prea des.

  Anthea intră din grădină, cu un buchet mare de crini în mână.

  — Flori funerare, spuse ea. Asta ar trebui să avem aici azi, nu? O să le pun într-o vază mare. Flori funerare!

  Şi râse dintr-odată – un chicotit ciudat, isteric.

  — Anthea, rosti Clotilde, nu. Nu face asta! Nu este… Nu se cuvine.

  — Mă duc să le pun în apă, zise Anthea veselă şi ieşi din încăpere.

  — Serios, Anthea! Exclamă doamna Glynne. Nu cred că ea…

  — Starea i se agravează, afirmă Clotilde.

  Miss Marple adopta atitudinea cuiva care nu ascultă şi nu aude. Luă o cutiuţă de email şi o privi admirativ.

  — Probabil că o să spargă vaza acum, zise Lavinia şi ieşi, la rândul ei.

  — Sunteţi îngrijorate în legătură cu sora dumneavoastră, Anthea? Întrebă Miss Marple.

  — A, da, mereu a fost cam dezechilibrată. Este cea mai mică dintre noi şi în copilărie a avut o sănătate destul de delicată. Însă am impresia că în ultima vreme starea ei s-a înrăutăţit în mod vizibil. Cred că ea nu-şi dă seama de gravitatea lucrurilor. Are atacurile astea prosteşti de isterie. Râde isteric la lucruri care ar trebui tratate cu seriozitate. Nu vrem să… Să o trimitem undeva sau… Ştiţi. Ar trebui să beneficieze de un tratament, dar nu cred că ar vrea să plece de acasă. Asta e casa ei, la urma urmelor. Deşi uneori… Este foarte greu.

  — Viaţa e grea uneori, afirmă Miss Marple.

  — Lavinia se gândeşte să plece, spuse Clotilde. Zice că ar vrea să meargă iarăşi să locuiască în străinătate. La Taormina, cred. A stat multă vreme acolo cu soţul ei şi au fost foarte fericiţi. Acum locuieşte de mulţi ani cu noi, dar pare să-i fie dor să plece şi să călătorească. Uneori am impresia… Că nu-i place să stea în aceeaşi casă cu Anthea.

  — Oh, Doamne, făcu Miss Marple. Da am auzit de cazuri ca ăsta, unde apar dificultăţi.

  — Îi este teamă de Anthea, zise Clotilde. Îi este în mod evident teamă de ea. Eu îi tot spun că nu are de ce să-i fie frică. Anthea e doar ciudată uneori. Ştiţi, are idei ciudate şi spune lucruri ciudate. Dar nu cred că reprezintă vreun pericol – adică, vreau să spun… Nu ştiu ce vreau să spun. Nu cred să facă totuşi ceva periculos, sau ciudat, sau straniu.

  — Nu au existat niciodată probleme de vreun fel? Întrebă Miss Marple.

  — A, nu! Nu a existat niciodată nimic. Uneori are accese de furie şi îi displac, fără motiv, unii oameni. Şi este foarte geloasă în privinţa anumitor lucruri. Foarte geloasă atunci când… Ei bine, când cineva este în centrul atenţiei. Nu ştiu. Uneori cred că ar fi mai bine să vindem casa asta şi s-o părăsim cu totul.

  — E trist pentru dumneavoastră, nu-i aşa? Făcu Miss Marple. Îmi dau seama că trebuie să fie foarte trist pentru dumneavoastră să locuiţi aici cu amintirea trecutului.

  — Înţelegeţi, nu-i aşa? Da, îmi dau seama de asta. Nu-ţi poţi înfrâna astfel de sentimente. Te gândeşti la acea copilă dragă şi iubitoare. Mi-a fost ca o fiică. În orice caz, a fost fiica celor mai buni prieteni. Era şi foarte deşteaptă, isteaţă, o bună artistă. Se descurca foarte bine cu pregătirea în artă şi design. Eram foarte mândră de ea. Şi apoi – legătura aceea nenorocită, cu băiatul ăla bolnav mintal.

  — Vă referiţi la fiul domnului Rafiel, Michael Rafiel?

  — Da. Dacă nu ar fi venit aici! S-a întâmplat să locuiască în zonă şi tatăl lui a sugerat să ne caute, aşa că a venit să ia masa cu noi. Putea fi un tânăr foarte încântător uneori. Dar a fost mereu un delincvent cunoscut, cu un cazier urât. Fusese la închisoare de două ori şi avea o istorie nu foarte frumoasă cu fetele. Dar nu m-am gândit niciodată că Verity… Mi se părea doar o afecţiune superficială. Cred că aşa se întâmpla cu toate adolescentele la vârsta aceea. Îşi pierduse capul după el. Susţinea că tot ce i se întâmplase nu fusese din vina lui. Ştiţi cum vorbesc fetele. „Toată lumea e împotriva lui”, asta spun ele mereu. Nimeni nu se arată îngăduitor. Da, la un moment dat te saturi să tot auzi aşa ceva. Oare nu poate nimeni să le facă pe fetele astea să-şi bage minţile în cap?

  — De obicei nu prea au multă minte, sunt de acord cu asta, zise Miss Marple.

  — Nu a vrut, pur şi simplu, să asculte. Eu… Am încercat să-l ţin departe de casă. I-am spus să nu mai vină aici. Desigur, asta a fost o prostie. Mi-am dat seama mai târziu. Asta nu a însemnat decât că s-au întâlnit în afara casei – nu ştiu unde. Aveau diverse locuri de întâlnire. Obişnuia s-o ia cu maşina dintr-un loc dinainte stabilit şi să o aducă seara acasă. O dată sau de două ori nu a adus-o decât a doua zi. Am încercat să le spun că trebuie să înceteze, că toată aventura trebuie să ia sfârşit, dar nu au vrut să audă. Verity nu voia să asculte. Evident că nu mă aşteptam ca el să o facă.

  — Intenţiona să se mărite cu el? Întrebă Miss Marple.

  — Nu cred că s-a ajuns vreodată atât de departe. Nu cred că el ar fi vrut să se însoare cu ea sau că se gândise la una ca asta.

  — Îmi pare foarte rău pentru dumneavoastră, zise Miss Marple. Cred că aţi suferit foarte mult.

  — Da. Cel mai groaznic a fost să fiu nevoită să merg să identific cadavrul. Asta s-a întâmplat la ceva vreme după… După ce dispăruse. Evident, noi ne-am gândit că fugise cu el şi că o să aflăm veşti despre ea la un moment dat. Ştiam că poliţia lua varianta asta în serios. I-au cerut lui Michael să meargă la secţie şi să-i ajute cu ancheta, şi povestea spusă de el nu se potrivea cu ceea ce spuneau localnicii.

  Apoi a fost găsită de poliţie, la mare distanţă de aici. Cam la vreo 50 de kilometri, într-un fel de groapă mărginită de tufe, pe o potecă pe care nu mergea aproape nimeni. Da, a trebuit să mă duc şi să văd cadavrul la morgă. Doamne, ce privelişte îngrozitoare! Câtă cruzime, câtă forţă fusese utilizată! De ce a vrut să-i facă el una ca asta? Nu fusese suficient că o strangulase? A strangulat-o cu propria eşarfă. Nu pot… Nu pot să mai vorbesc despre asta. Nu suport, nu suport s-o fac.

  Lacrimile începură să-i curgă pe obraji.

  — Îmi pare rău pentru dumneavoastră, repetă Miss Marple. Îmi pare tare, tare rău.

  — Vă cred. Clotilde o privi dintr-odată. Şi încă nu ştiţi ce-i mai rău.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  — Nu ştiu… Nu ştiu ce să cred despre Anthea.

  — La ce vă referiţi?

  — În vremea aceea era atât de ciudată. Era… Era foarte geloasă. Brusc, a început să se întoarcă împotriva lui Verity, s-o privească de parcă o ura. Uneori aveam impresia… Că poate… A, nu, este un lucru îngrozitor să cred aşa ceva – nu se poate să crezi una ca asta despre propria soră… Odată a atacat pe cineva. Ştiţi, obişnuia să aibă astfel de accese de furie. M-am întrebat dacă ar fi putut să… Ah, nu trebuie să mă gândesc la aşa ceva. Nici nu poate fi vorba. Vă rog să uitaţi ce am spus. Nu e nimic adevărat, absolut nimic. Dar… Dar… Ei bine, nu este cu totul întreagă la minte. Trebuie să accept lucrul acesta. Când era tânără s-au întâmplat de vreo două ori nişte lucruri ciudate… Cu nişte animale. Aveam un papagal. Un papagal vorbitor, care spunea lucruri prosteşti, aşa cum fac papagalii, iar ea i-a sucit gâtul. De atunci nu m-am mai simţit niciodată la fel. Nu am mai simţit că pot să am încredere în ea. Nu m-am mai simţit sigură. Nu am mai simţit niciodată… Oh, Doamne, încep să devin şi eu isterică.

  — Haideţi, haideţi, făcu Miss Marple pe un ton liniştitor, nu vă gândiţi la astfel de lucruri.

  — Nu. Este destul de rău să ştiu… Să ştiu că Verity a murit. Şi încă într-un mod atât de oribil! În orice caz, alte fete se află în siguranţă de tânărul acela. A căpătat o condamnare pe viaţă. Încă e la închisoare şi nu o să-i dea drumul ca să mai rănească pe altcineva. Deşi nu ştiu de ce nu au tratat totul ca pe un caz de tulburare mintală – responsabilitate diminuată – aşa cum se întâmplă în ziua de azi cu asemenea lucruri. Ar fi trebuit să fie internat la Broadmoor. Sunt convinsă că nu a fost responsabil pentru ceea ce a făcut.

  Se ridică şi ieşi din cameră. Doamna Glynne se întoarse şi trecu pe lângă sora ei, în prag.

  — Nu trebuie să-i acordaţi atenţie lui Clotilde, spuse ea. Nu şi-a revenit niciodată pe de-a-ntregul după povestea aceea îngrozitoare din trecut. A iubit-o atât de mult pe Verity!

  — Pare să fie îngrijorată în legătură cu sora dumneavoastră.

  — Cu Anthea? Anthea e în regulă. Este… Ăăă… Ei bine, e puţin sărită. E un pic… Isterică. E în stare să se monteze în legătura cu anumite lucruri, are fantezii ciudate, uneori e plină de imaginaţie. Dar nu cred că Clotilde are de ce să se îngrijoreze în asemenea măsură. Ah, Doamne, cine trece prin faţa ferestrei?

  Două figuri apologetice apărură brusc în dreptul ferestrelor franţuzeşti.

  — Ne scuzaţi, zise domnişoara Barrow, tocmai dădeam ocol casei ca să vedem dacă nu putem s-o găsim pe Miss Marple. Am auzit că a venit aici cu dumneavoastră şi mă întrebam… Oh, iată-vă, Miss Marple! Voiam să vă spun că nu am mai ajuns la biserica aceea în această după-amiază.

  Se pare că e închisă pentru curăţenie, aşa că probabil astăzi vom renunţa la orice altă expediţie şi vom merge mâine. Sper că nu vă supăraţi că am apărut aşa. Am sunat la uşa din faţă, dar nu s-a auzit soneria.

  — Mi-e teamă că nu funcţionează uneori, răspunse doamna Glynne. Ştiţi, are temperament. Uneori sună, alteori nu. Dar luaţi loc şi staţi cu noi puţin. Nu am ştiut că nu aţi plecat cu autocarul.

  — Nu, ne-am gândit să admirăm priveliştile prin zonă, până unde putem să ajungem, iar continuarea excursiei ar fi fost cam… Cam dureroasă, după cele întâmplate cu o zi, două în urmă.

  — Serviţi nişte sherry, le îndemnă doamna Glynne.

  Ieşi din cameră şi se întoarse imediat. Anthea era cu ea, acum destul de calmă, aducând pahare şi o carafă cu sherry, şi se aşezară toate.

  — Nu pot să nu-mi doresc să aflu ce o să se mai întâmple cu povestea asta, zise doamna Glynne. Mă refer la biata domnişoară Temple. Adică, mi se pare de-a dreptul imposibil să ştii ce gândesc de fapt poliţiştii. Par să controleze situaţia, şi cum nu a fost dat un verdict în anchetă, este clar că nu sunt mulţumiţi. Nu ştiu dacă asta are legătură cu rana.

  — Nu cred, replică domnişoara Barrow. Adică lovitura la cap, contuzia aceea gravă… A fost provocată de bolovan. Singura întrebare este, Miss Marple, dacă bolovanul s-a rostogolit singur sau a fost împins de cineva.

  — Ah, doar nu te gândeşti că… Începu domnişoara Cooke. Cine Dumnezeu ar fi vrut să rostogolească un bolovan în jos pe pantă? Îmi închipui că peste tot există huligani, ştiţi, tineri străini sau studenţi. Chiar mă întrebam dacă… Ei bine…

  — Vreţi să spuneţi că vă întrebaţi dacă acel cineva nu a fost unul dintre tovarăşii noştri de călătorie, completă Miss Marple.

  — Ei, nu… Nu am vrut să spun asta, se apără domnişoara Cooke.

  — Dar este evident că nu ne putem opri să nu ne gândim la aşa ceva, afirmă Miss Marple. Trebuie să existe vreo explicaţie. Dacă poliţia pare sigură că nu a fost un accident, atunci cineva trebuie să fie responsabil şi… Ei bine, domnişoara Temple era străină de locurile astea. Nu pare să fi fost gestul cuiva… Vreunui localnic adică. Aşadar, totul se întoarce la… la toţi cei care ne-am aflat în autocar, nu-i aşa?

  Scoase un hohot de râs uşor, ca un nechezat.

  — Da, sigur!

  — Nu, bănuiesc că nu ar trebui să spun asemenea lucruri. Dar, ştiţi, de fapt crimele sunt foarte interesante. Uneori se întâmplă nişte lucruri extraordinare.

  — Dumneavoastră, Miss Marple, v-aţi făcut vreo părere clară? M-ar interesa s-o aud, spuse Clotilde.

  — Ei bine, omul se gândeşte la felurite posibilităţi.

  — Domnul Caspar, interveni domnişoara Cooke. Mie nu mi-a plăcut din prima de el. S-a uitat la mine… Am avut impresia că ar putea avea de-a face cu spionajul sau cu altceva. Ştiţi, să vină la noi în ţară şi să caute secrete atomice sau aşa ceva.

  — Nu cred că avem pe-aici ceva secrete atomice, replică doamna Glynne.

  — Sigur că nu avem, zise şi Anthea. Poate că o urmărea cineva. Poate că era cineva aflat pe urmele ei fiindcă era vreo infractoare.

  — Prostii! Exclamă Clotilde. Era directoarea pensionată a unei şcoli celebre şi era un om erudit. De ce ar fi urmărit-o cineva pe ea?

  — Ah, nu ştiu. Poate nu mai era cum o ştiam sau ceva de genul ăsta.

  — Sunt convinsă că Miss Marple are ceva idei, zise doamna Glynne.

  — Da, am nişte idei, spuse Miss Marple. Mi se pare că… Singurele persoane care ar putea să… Oh, Doamne, e aşa de greu să spun aşa ceva. Dar sunt două persoane care mi-au venit în minte ca posibilităţi logice. Adică, nu cred că e chiar aşa, căci sunt convinsă că sunt nişte oameni foarte drăguţi, dar nu există altcineva care, în mod logic, să poată fi suspectat.

  — La cine vă referiţi? Este foarte interesant.

  — Nu cred că ar trebui să spun asemenea lucruri. E doar un fel de… Conjunctură îndepărtată.

  — Cine credeţi că a rostogolit bolovanul? Cine credeţi că ar fi putut fi persoana pe care au văzut-o Joanna şi Emlyn Price?

  — Ei bine, m-am gândit de fapt că… Că poate nu au văzut pe nimeni.

  — Nu prea înţeleg, zise Anthea. Cum adică nu au văzut pe nimeni?

  — Poate că au inventat toate astea.

  — Ce – că ar fi văzut pe cineva?

  — Păi e posibil, nu-i aşa?

  — Vreţi să ziceţi că a fost un fel de glumă sau de idee răutăcioasă? Asta vreţi să spuneţi?

  — În ziua de azi auzi tot felul de lucruri ieşite din comun făcute de tineri, afirmă Miss Marple. Bagă beţe în ochii cailor, sparg geamuri şi atacă oameni. De obicei, pietrele sunt aruncate de cineva tânăr, nu? Iar ei erau singurii tineri, nu-i aşa?

  — Vreţi să spuneţi că este posibil ca Emlyn Price şi Joanna să fi rostogolit bolovanul acela?

  — Păi ei sunt genul de oameni care ar fi putut face aşa ceva, zise Miss Marple.

  — Închipuiţi-vă aşa ceva! Exclamă Clotilde. Ah, eu nu m-aş fi gândit niciodată la una ca asta. Dar înţeleg… Da, îmi dau seama că s-ar putea să aveţi dreptate. Desigur, eu nu ştiu cum sunt cei doi. Nu am călătorit împreună cu ei.

  — Ah, erau foarte drăguţi, spuse Miss Marple. Joanna mi s-a părut o tânără extrem de… Ştiţi, capabilă.

  — Capabilă să facă orice? Întrebă Anthea.

  — Anthea, taci din gură! Îi ceru Clotilde.

  — Da. Foarte capabilă, zise Miss Marple. La urma urmelor, dacă faci ceva care ar putea avea ca rezultat o crimă, trebuie să fii destul de capabil să reuşeşti să nu fii văzut.

  — Trebuie să fi fost implicaţi amândoi în treaba asta, sugeră domnişoara Barrow.

  — A, da, zise Miss Marple. Au fost implicaţi amândoi şi, în mare, au spus aceeaşi poveste. Ei sunt… Ei bine, ei sunt suspecţii principali, asta e tot ce pot să spun. Ei nu puteau fi văzuţi de ceilalţi. Restul grupului se afla pe o cărare mai jos. Ei ar fi putut urca până în vârful dealului şi puteau să clatine bolovanul. Probabil că nu au intenţionat să o omoare pe domnişoara Temple. Poate au vrut să fie doar… Doar un gest de anarhie, să lovească ceva sau pe cineva – pe oricine, de fapt. Aşa că au rostogolit bolovanul. Şi apoi, desigur, au spus povestea cum că au văzut pe cineva acolo. Îmbrăcat într-o costumaţie destul de neobişnuită… Ei bine, nu ar trebui să spun asemenea lucruri, dar la asta m-am gândit.

  — Mi se pare o idee foarte interesantă, zise doamna Glynne. Ce părere ai, Clotilde?

  — Cred că este o posibilitate. Însă eu nu m-aş fi gândit la aşa ceva.

  — Ei bine, spuse domnişoara Cooke, ridicându-se în picioare, trebuie să ne întoarcem la Mistreţul de Aur. Veniţi cu noi, Miss Marple?

  — A, nu, răspunse Miss Marple. Bănuiesc că nu ştiţi. Domnişoara Bradbury-Scott a fost atât de amabilă să mă invite să vin din nou aici şi să mai stau o noapte – sau două – aici.

  — Aha, înţeleg. Sunt convinsă că o să fie foarte plăcut pentru dumneavoastră. Mult mai confortabil. Se pare că la Mistreţul de Aur a sosit un grup cam gălăgios.

  — Nu vreţi să veniţi să beţi o cafea cu noi după cină? Le propuse Clotilde. Este o seară destul de caldă. Nu vă putem invita la masă fiindcă mi-e teamă că nu avem destule provizii în casă, însă dacă vreţi să veniţi să serviţi o cafea…

  — Ar fi foarte plăcut, răspunse domnişoara Cooke. Da, sigur vom da curs invitaţiei dumneavoastră atât de amabile.

  Capitolul 21. Ceasul bate de trei ori.

  I

  Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow sosiră cu promptitudine la ora 20.45. Una purta o rochie de dantelă bej, iar cealaltă, o nuanţă de verde oliv. În timpul cinei, Anthea o întrebase pe Miss Marple despre aceste două doamne.

  — Mi s-a părut ciudat din partea lor să nu-şi continue călătoria.

  — A, mie nu mi se pare, replică Miss Marple. Cred că este un lucru firesc. Îmi închipui că au un plan precis.

  — Ce vreţi să spuneţi cu asta? Întreba doamna Glynne.

  — Cred că sunt mereu pregătite pentru diverse eventualităţi şi au un plan pentru astfel de situaţii.

  — Vreţi să spuneţi, interveni Anthea, părând destul de interesată, că au un plan în caz de crimă?

  — Aş vrea să nu mai vorbeşti despre moartea bietei domnişoare Temple ca despre o crimă, zise doamna Glynne.

  — Dar evident că a fost o crimă, replică Anthea. Tot ce aş vrea să ştiu este cine a dorit s-o omoare? Mă gândesc că e vorba de vreun elev de-al ei de la şcoală, care a urât-o şi a avut mereu de gând s-o ucidă.

  — Credeţi că ura poate dura atât de mult? Întrebă Miss Marple.

  — A, da. Cred că poţi urî pe cineva ani de zile.

  — Nu, o contrazise Miss Marple, eu cred că ura moare. Poţi să încerci să o menţii în viaţă artificial, dar consider că în cele din urmă vei da greş. Nu este o forţă atât de puternică precum dragostea.

  — Nu credeţi că domnişoara Cooke sau domnişoara Barrow, sau amândouă ar fi putut comite crima?

  — De ce ar face-o? Replică doamna Glynne. Serios, Anthea! Mie mi se par două femei foarte drăguţe.

  — Eu am impresia că e ceva misterios în ceea ce le priveşte, afirmă Anthea. Tu nu, Clotilde?

  — Cred că ai dreptate, fu de acord Clotilde. Mi s-au părut uşor artificiale, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

  — Eu cred că au ceva sinistru, continuă Anthea.

  — Tu mereu ai avut o imaginaţie bogată, afirmă doamna Glynne. Oricum, ele se aflau pe poteca de jos, nu? Le-aţi văzut acolo, nu-i aşa? Se adresă ea lui Miss Marple.

  — Nu pot să spun că le-am remarcat în mod deosebit, zise Miss Marple. De fapt, nici n-am avut ocazia să fac asta.

  — Adică?

  — Nu se afla acolo, interveni Clotilde. Era aici, în grădina noastră.

  — A, da, desigur. Am uitat.

  — A fost o zi atât de plăcută, de liniştită, afirmă Miss Marple. Mi-a făcut mare plăcere. Mâine-dimineaţă aş vrea să mă duc din nou să privesc florile acelea albe din capătul grădinii, de pe movila aceea. Acum planta trebuie să fie în plină floare. Ştiţi, o să-mi amintesc mereu de asta când o să mă gândesc la vizita mea aici.

  — Eu o urăsc, afirmă Anthea. Aş vrea să fie îndepărtată şi să construiesc din nou o seră acolo. Dacă strângem destui bani, sigur o să putem face asta, nu, Clotilde?

  — Ba o s-o lăsăm aşa cum este, îi răspunse Clotilde. Nu vreau să ne atingem de ea. La ce ne mai serveşte acum o seră? Ar dura ani întregi până când viţa ar rodi din nou.

  — Haideţi, interveni doamna Glynne, nu putem să continuăm să ne contrazicem pe tema asta. Haideţi să mergem în salon. Musafirele noastre trebuie să sosească în curând la cafea.

  Tocmai atunci cele două invitate sosiră. Clotilde aduse tava cu cafea, umplu ceştile şi le împărţi. Puse una în faţa fiecărei musafire şi apoi îi aduse una lui Miss Marple. Domnişoara Cooke se aplecă înainte.

  — Ah, scuzaţi-mă, Miss Marple, dar ştiţi, eu nu aş bea aşa ceva în locul dumneavoastră. Adică, nu e recomandabil să beţi cafea la ora asta. Nu o să mai puteţi dormi cum trebuie.

  — Ah, aşa credeţi? Zise Miss Marple. Sunt obişnuită să beau cafea seara.

  — Da, dar asta e o cafea foarte puternică, de bună calitate. Eu v-aş sfătui să n-o beţi.

  Miss Marple se uită la domnişoara Cooke. Chipul acesteia era foarte sincer, iar părul ei blond, cu aspect nefiresc, îi atârna peste un ochi. Celălalt ochi clipi uşor.

  — Înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse Miss Marple. Poate că aveţi dreptate. Bănuiesc că ştiţi câte ceva despre diete.

  — A, da, mă preocupă foarte tare. Ştiţi, am ceva pregătire de asistentă medicală.

  — Aşa deci. Miss Marple împinse uşor deoparte ceaşca. Există cumva vreo poză a acestei fete? Întrebă ea. Verity Hunt sau cum o chema? Arhidiaconul vorbea despre ea. Părea să fi fost foarte ataşat de ea.

  — Cred că era. Îi erau dragi tinerii, zise Clotilde.

  Se ridică, traversă camera şi ridică uşor capacul unui birou. De acolo scoase o fotografie şi i-o aduse lui Miss Marple să o vadă.

  — Iat-o pe Verity, zise ea.

  — Un chip frumos, spuse Miss Marple. Da, un chip foarte frumos şi neobişnuit. Biata copilă!

  — E îngrozitor că, în ziua de azi, astfel de lucruri par să se întâmple tot timpul, interveni Anthea. Fetele ies cu tot felul de tineri şi nimeni nu-şi bate capul să aibă grijă de ele.

  — În zilele noastre trebuie să-şi poarte singure de grijă, afirmă Clotilde, iar ele habar n-au să facă asta, Dumnezeu să le aibă în pază!

  Întinse mâna să ia fotografia de la Miss Marple. Mâneca ei prinse ceaşca de cafea şi o răsturnă pe podea.

  — Oh, Doamne! Exclamă Miss Marple. Eu am fost de vină? V-am lovit peste mână?

  — Nu, răspunse Clotilde, mâneca mea a fost de vină. E cam largă şi flutură. Doriţi poate un pahar de lapte fierbinte, dacă vă temeţi să beţi cafea?

  — Ar fi foarte bun, răspunse Miss Marple. Un pahar de lapte fierbinte înainte de culcare ar fi foarte calmant, într-adevăr, şi te ajută întotdeauna să dormi bine.

  După alte câteva replici de rutină, domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow se pregătiră de plecare, o plecare destul de agitată, căci mai întâi una din cele două domnişoare, apoi cealaltă veni să ia ceva ce uitase în urmă – o eşarfă, o geantă şi o batistă.

  — Ce mai agitaţie! Zise Anthea după plecarea invitatelor.

  — Într-un fel îi dau dreptate lui Clotilde că femeile astea două nu par reale, dacă înţelegeţi la ce mă refer, spuse doamna Glynne.

  — Da, sunt de acord cu dumneavoastră, zise Miss Marple. Nu par foarte reale. M-am gândit mult la ele şi m-am întrebat de ce au venit de fapt în excursia asta şi dacă într-adevăr le face plăcere. Şi care a fost motivul adevărat pentru care au venit?

  — Şi aţi aflat răspunsurile la toate aceste întrebări? Se interesă Clotilde.

  — Cred că da, oftă Miss Marple. Am descoperit răspunsuri la o mulţime de lucruri, afirmă ea.

  — Până acum sper că v-aţi simţit bine, zise Clotilde.

  — Mă bucur că am abandonat excursia acum, răspunse Miss Marple. Nu cred că mi-ar mai fi făcut plăcere.

  — Nu, e firesc asta.

  Clotilde aduse un pahar cu lapte fierbinte din bucătărie şi o însoţi pe Miss Marple în camera ei.

  — Pot să vă mai aduc ceva? Se interesă ea. Orice.

  — Nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple. Am tot ce-mi trebuie. Am aici gentuţa de voiaj, aşa că nu mai trebuie să despachetez. Mulţumesc, este foarte amabil din partea dumneavoastră şi a surorilor dumneavoastră să mă găzduiţi din nou în noaptea asta.

  — Nu puteam să nu facem măcar atât, având în vedere scrisoarea domnului Rafiel. Era un om foarte atent.

  — Da, fu de acord Miss Marple, genul de om care… Ei bine, care se gândeşte la tot. Avea o minte de excepţie.

  — Cred că era un finanţist cunoscut.

  — Se gândea la o mulţime de lucruri, nu numai la finanţe, spuse Miss Marple. Ei bine, mă bucur că a sosit momentul culcării. Noapte bună, domnişoară Bradbury-Scott.

  — Să vă trimit micul dejun sus mâine-dimineaţă? Vreţi să-l serviţi în pat?

  — Nu, nu, nu vreau să vă deranjez. Nu, prefer să cobor eu. Poate o ceaşcă de ceai ar fi foarte bine-venită, însă vreau să ies în grădină. Îmi doresc în mod deosebit să văd movila aceea acoperită toată cu flori, atât de frumoase şi de impresionante!

  — Noapte bună! Somn uşor! Îi ură Clotilde.

  II

  În holul de la Old Manor pendula de la baza scării bătu ora două. Ceasurile din casă nu băteau toate la unison, iar unele dintre ele nu băteau deloc. Nu era uşor să ţii în ordine o casă plină de ceasuri antice. La ora trei, ceasul de la primul etaj bătu încet de trei ori. O rază slabă de lumină se văzu pe la cantul uşii.

  Miss Marple se ridică în capul oaselor şi puse degetul pe butonul lămpii de lângă pat. Uşa se deschise foarte încet. Acum nu se zărea nici o lumină afară, dar se auziră paşi uşori care intrară în cameră. Miss Marple aprinse lumina.

  — Ah, făcu ea, dumneavoastră sunteţi, domnişoară Bradbury-Scott? S-a întâmplat ceva?

  — Am venit să văd dacă nu aveţi nevoie de ceva, răspunse domnişoara Bradbury-Scott.

  Miss Marple o privi. Clotilde purta un halat lung, purpuriu. „Ce femeie frumoasă!” îşi zise Miss Marple. Cu părul încadrându-i chipul, era o figură dramatică, o figură de tragedie. Din nou, Miss Marple se gândi la piesele greceşti. Din nou, la Clitemnestra.

  — Sunteţi sigură că nu pot să vă aduc ceva?

  — Nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple. Mi-e teamă, continuă ea pe un ton de scuză, că nici laptele nu mi l-am băut.

  — Oh, de ce?

  — Nu am crezut că îmi va face foarte bine, spuse Miss Marple.

  Clotilde rămase acolo, la piciorul patului, privind-o.

  — Nu în totalitate, zise Miss Marple.

  — Ce vreţi să spuneţi cu asta?

  Vocea lui Clotilde era aspră acum.

  — Cred că ştiţi ce vreau să spun, replică Miss Marple. Cred că aţi ştiut toată seara. Poate chiar înainte de asta.

  — Nu am idee despre ce vorbiţi.

  — Nu?

  Monosilaba interogativă avea o uşoară notă satirică.

  — Mă tem că laptele s-a răcit. O să-l iau şi o să vă aduc altul fierbinte.

  — Nu vă deranjaţi, zise Miss Marple. Chiar dacă îmi aduceţi, nu o să-l beau.

  — Chiar nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, afirmă Clotilde, privind-o. Ce persoană ieşită din comun sunteţi! Ce fel de femeie sunteţi? De ce vorbiţi în felul ăsta? Cine sunteţi?

  Miss Marple trase de eşarfa de lână roz care îi înconjura capul, asemănătoare cu aceea pe care o purtase odinioară în Indiile de Vest.

  — Unul dintre numele mele este Nemesis, afirmă ea.

  — Nemesis? Şi ce înseamnă asta?

  — Cred că ştiţi, zise Miss Marple. Sunteţi o femeie educată. Nemesis întârzie uneori mult timp, dar vine în cele din urmă.

  — Ce vreţi să spuneţi?

  — Despre o fată foarte frumoasă pe care aţi ucis-o, replică Miss Marple.

  — Pe cine am ucis? La ce vă referiţi?

  — Mă refer la Verity.

  — Şi de ce aş fi omorât-o?

  — Fiindcă o iubeaţi, afirmă Miss Marple.

  — Sigur că o iubeam. Îi eram devotată. Şi ea mă iubea, la rândul ei.

  — Nu demult, cineva mi-a spus că dragostea este un cuvânt foarte înfricoşător. Chiar este un cuvânt înfricoşător. Dumneavoastră aţi iubit-o pe Verity prea mult. Însemna totul pentru dumneavoastră. Iar ea v-a fost devotată până când în viaţa ei a intervenit altceva. Un alt fel de dragoste. S-a îndrăgostit de un băiat, de un tânăr. Nu de unul foarte potrivit, nu era un specimen foarte bun, nu avea un trecut foarte bun, dar ea îl iubea şi el o iubea şi ea dorea să scape. Să scape de povara legăturii de dragoste pe care o trăia cu dumneavoastră. Voia să aibă viaţa normală a unei femei – să trăiască împreună cu bărbatul pe care şi-l alesese, să aibă copii cu el. Dorea să se căsătorească, dorea fericirea dată de normalitate.

  Clotilde se mişcă de pe loc. Se duse spre un scaun, se aşeză şi o privi ţintă pe Miss Marple.

  — Aşadar, păreţi să înţelegeţi totul foarte bine, spuse ea.

  — Da, înţeleg.

  — Ceea ce spuneţi este destul de adevărat şi nu voi nega. Nu contează dacă neg sau nu.

  — Nu, aveţi dreptate. Nu va cota.

  — Ştiţi cumva, vă puteţi închipui cât am suferit?

  — Da, îmi pot imagina. Mereu am putut să-mi imaginez diverse lucruri.

  — Vă închipuiţi agonia de a gândi, de a şti că urmează să pierzi ceea ce iubeşti cel mai mult pe lume? Şi eu aveam s-o pierd în favoarea celui mai mizerabil şi depravat delincvent. Un om nedemn de fata mea frumoasă, minunată. Trebuia să pun capăt. A trebuit… A trebuit.

  — Da, zise Miss Marple. Mai degrabă decât s-o lăsaţi să plece, aţi ucis-o. Fiindcă o iubeaţi, aţi omorât-o.

  — Credeţi că aş fi putut să fac vreodată una ca asta? Credeţi că aş fi putut s-o sugrum pe fata pe care o iubeam? Credeţi că aş fi putut să-i zdrobesc chipul, să-i sfărâm capul? Nimeni, în afară de un om rău şi depravat, nu ar fi putut să facă aşa ceva.

  — Nu, replică Miss Marple, nu aţi fi făcut aşa ceva. Dumneavoastră o iubeaţi şi n-aţi fi putut să faceţi lucrul ăsta.

  — Păi, vedeţi, atunci vorbiţi aiureli.

  — Nu i-aţi făcut aşa ceva. Fata căreia i s-au întâmplat cele spuse nu era fata pe care o iubeaţi. Verity încă se află aici, nu-i aşa? Este în grădină. Nu cred că aţi sugrumat-o. Cred că i-aţi dat o ceaşcă de cafea sau un pahar cu lapte, şi i-aţi administrat o supradoză nedureroasă de somnifer. Apoi, după ce a murit, aţi dus-o în grădină, aţi dat deoparte cărămizile căzute de la seră şi i-aţi făcut un mormânt acolo, sub podeaua de cărămizi, şi aţi acoperit-o. După care aţi plantat polygonum, şi de atunci planta a crescut, tot mai mare şi mai puternică în fiecare an. Verity a rămas aici, cu dumneavoastră. Nu aţi lăsat-o niciodată să plece.

  — Nebună! Nebună bătrână! Crezi că vei putea să scapi ca să spui povestea asta?

  — Cred că da, replică Miss Marple. Nu sunt foarte sigură. Eşti o femeie puternică, mult mai puternică decât mine.

  — Mă bucur că îţi dai seama de asta.

  — Şi nu ai deloc scrupule, spuse Miss Marple. Ştii, criminalul nu se opreşte la o crimă. Am observat asta pe parcursul vieţii şi al studierii crimelor. Ai ucis două fete, nu-i aşa? Ai omorât-o pe fata pe care o iubeai şi ai mai omorât o fată.

  — Am omorât o târfă proastă, o adolescentă de doi bani. Nora Broad. Cum de ştii de ea?

  — M-am întrebat, zise Miss Marple. Din câte te-am cunoscut, nu credeam că ai fi putut suporta s-o strangulezi şi s-o desfigurezi pe fata pe care o iubeai. Dar cam în aceeaşi perioadă a dispărut şi o fată al cărei trup nu a fost găsit niciodată. Dar eu m-am gândit la cadavrul care a fost descoperit – numai că nu s-a ştiut că era al Norei Broad. Era îmbrăcată în hainele lui Verity şi a fost identificată ca fiind Verity de persoana la care s-ar fi apelat prima dată, persoana care o cunoştea mai bine ca oricine. A trebuit să te duci şi să spui dacă trupul descoperit era Verity. L-ai identificat. Ai spus că acel cadavru era Verity.

  — Şi de ce aş fi făcut una ca asta?

  — Fiindcă doreai ca băiatul care ţi-o luase pe Verity, băiatul pe care îl iubise Verity şi care o iubise, la rândul lui, să fie judecat pentru crimă. Aşa că ai ascuns cel de-al doilea cadavru într-un loc unde să nu fie descoperit cu uşurinţă. Iar atunci când urma să fie descoperit, avea să fie considerat al altei fete dispărute. Aveai să te asiguri că urma să fie identificat aşa cum doreai. Ai îmbrăcat-o în hainele lui Verity, i-ai pus geanta acolo – o scrisoare, două, o brăţară, o cruciuliţă pe un lănţişor. Apoi ai desfigurat-o. În urmă cu o săptămână ai comis o a treia crimă – Elizabeth Temple. Ai ucis-o fiindcă ştiai că vine în zonă şi îţi era teamă de ceea ce putea să ştie, din cele ce Verity ar fi putut să-i spună sau să-i scrie, şi te-ai gândit că dacă Elizabeth Temple se întâlneşte cu arhidiaconul Brabazon, amândoi ar fi putut să ajungă mai aproape de adevăr. Elizabeth Temple nu trebuia lăsată să-l întâlnească pe arhidiacon. Eşti o femeie foarte puternică. Ai fi putut să rostogoleşti bolovanul acela în jos pe deal. Trebuie să-ţi fi luat ceva timp, dar eşti o femeie foarte puternică.

  — Suficient de puternică încât să mă ocup şi de tine, zise Clotilde.

  — Nu prea cred că vei fi lăsată să faci asta, replică Miss Marple.

  — Ce vrei să spui, babă nenorocită şi amărâtă?

  — Da, sunt bătrână şi am puţină forţă în braţe şi picioare. De fapt, foarte puţină forţă în trup. Dar în felul meu sunt un emisar al justiţiei.

  Clotilde izbucni în râs.

  — Şi cine o să mă oprească să-ţi fac felul?

  — Cred că îngerul meu păzitor, replică Miss Marple.

  — Ai mare încredere în îngerul tău păzitor, nu-i aşa? Zise Clotilde şi râse din nou.

  Se apropie de pat.

  — Poate chiar doi îngeri păzitori, spuse Miss Marple. Domnul Rafiel făcea mereu lucrurile în stil mare.

  Miss Marple îşi strecură mâna sub pernă şi scoase un fluier pe care îl duse la buze. Sunetele răsunară cu putere, ascuţit, cu o furie care ar fi atras atenţia unui poliţist aflat chiar şi în capătul străzii. Două lucruri se petrecură aproape simultan. Uşa camerei se deschise. Clotilde se întoarse. Domnişoara Barrow stătea în prag. În acelaşi timp, uşa garderobului masiv se deschise la rândul ei şi domnişoara Cooke apăru din el. Ambele femei aveau pe chip un aer sumbru, profesional, care era uşor de remarcat, în contrast cu atitudinea amabilă de mai devreme din acea seară.

  — Cei doi îngeri păzitori! Exclamă Miss Marple bucuroasă. Domnul Rafiel m-a făcut să fiu mândră de el!

  Capitolul 22. Miss Marple spune o poveste

  — Când aţi aflat că acele două femei erau agenţi privaţi care vă însoţeau ca să vă ofere protecţie? Întrebă profesorul Wanstead.

  Se aplecă înainte, privind-o gânditor pe doamna cu păr alb care stătea dreaptă pe scaunul din faţa lui. Se aflau într-o clădire guvernamentală din Londra, şi mai erau alte patru persoane prezente – un oficial de la Biroul Procuraturii Publice, directorul adjunct de la Scotland Yard, Sir James Lloyd, directorul închisorii Manstone, Sir Andrew McNeil. A patra persoană era ministrul de interne.

  — De-abia seara trecută, zise Miss Marple. Până atunci nu fusesem sigură. Domnişoara Cooke venise la St Mary Mead şi am descoperit destul de repede că nu era cine pretindea că este, adică o femeie pricepută la grădinărit, care venise să-şi ajute o prietenă să pună la punct grădina. Aşa că trebuia să mă decid care îi era scopul adevărat, odată ce ea se familiarizase cu înfăţişarea mea, lucru care, evident, era singurul scop pentru care venise acolo. Când am recunoscut-o din nou, în autocar, a trebuit să mă decid dacă venise în excursie ca să mă vegheze sau dacă acele două femeie erau angajate de ceea ce aş putea numi „partea adversă”.

  M-am convins de-abia aseară, când domnişoara Cooke m-a prevenit, avertizându-mă destul de clar să nu beau ceaşca de cafea pe care Clotilde Bradbury-Scott tocmai o aşezase înaintea mea. Şi-a ales cuvintele cu mare atenţie, însă avertismentul era evident. Mai târziu, când le-am urat celor două noapte bună, una din ele mi-a luat mâna în palme, scuturându-mi-o cu multă prietenie şi afecţiune. Şi, în acel moment, mi-a strecurat ceva în palmă, care, la o cercetare ulterioară, s-a dovedit a fi un fluier foarte puternic. L-am luat cu mine când m-am culcat, am acceptat paharul cu lapte pe care gazda mea m-a îndemnat stăruitor să-l beau şi i-am spus noapte bună, având grijă să nu-mi schimb atitudinea simplă şi prietenoasă.

  — Şi nu aţi băut laptele?

  — Sigur că nu, replică Miss Marple. Drept cine mă luaţi?

  — Mă scuzaţi, spuse profesorul Wanstead. Mă surprinde că nu v-aţi încuiat uşa.

  — Asta ar fii fost o greşeală, afirmă Miss Marple. Voiam ca Clotilde Bradbury-Scott să intre. Voiam să văd ce va spune sau ce va face. Eram aproape sigură că va intra după ce va fi trecut suficient timp, ca să se asigure că am băut laptele şi că eram inconştientă, cufundată într-un somn din care probabil nu aveam să mă mai trezesc.

  — Aţi ajutat-o pe domnişoara Cooke să se ascundă în dulap?

  — Nu. Am fost complet luată prin surprindere când a apărut aşa, brusc. Bănuiesc, zise Miss Marple gânditoare, că s-a strecurat acolo când m-am dus la capătul coridorului la… la baie.

  — Ştiaţi că ele se aflau în casă?

  — După ce mi-au dat fluierul, m-am gândit că o să fie pe undeva, prin apropiere. Nu cred că era foarte greu să pătrunzi în casă, căci nu existau obloane sau alarme, sau ceva de genul ăsta. Una din ele s-a întors pretextând că şi-a uitat eşarfa sau geanta. Probabil atunci au reuşit să lase o fereastră neîncuiată şi îmi închipui că s-au întors în casă aproape imediat după ce au plecat, când cei dinăuntru se pregăteau de culcare.

  — V-aţi asumat un mare risc, Miss Marple.

  — Am sperat că totul o să fie bine, răspunse Miss Marple. Nu poţi trece prin viaţă fără să-ţi asumi anumite riscuri atunci când e necesar.

  — Apropo, pontul pe care ni l-aţi dat despre pachetul trimis la organizaţia caritabilă a fost un succes. În el era un pulover nou-nouţ, cu guler polo, viu colorat, cu carouri negre şi roşii. Foarte uşor de observat. Ce v-a făcut să vă gândiţi la asta?

  — Ei bine, asta a fost chiar o treabă simpla, afirmă Miss Marple. Descrierea făcută de Emlyn şi Joanna siluetei pe care o văzuseră m-a determinat să cred aproape cu certitudine că aceste haine uşor de remarcat, în culori foarte vizibile, fuseseră purtate intenţionat ca să fie observate şi, prin urmare, era foarte important să nu fie ascunse în zonă sau păstrate printre lucrurile personale. Trebuiau să dispară cât mai curând posibil. Şi nu există decât un mod cu adevărat reuşit de a scăpa de un lucru – prin intermediul poştei. Orice articol de îmbrăcăminte poate fi trimis cu uşurinţă organizaţiilor caritabile. Gândiţi-vă cât de încântaţi ar fi cei care strâng haine pentru Mamele Şomere – sau cum s-o numi organizaţia caritabilă – să găsească un pulover de lână nou-nouţ. Tot ce trebuia să fac era să descopăr adresa la care fusese trimis.

  — Şi le-aţi cerut-o de la poştă?

  Ministrul de interne părea oarecum şocat.

  — Evident, nu direct. Adică a trebuit să mă prefac agitată şi să explic cum am pus adresa greşită pe unele lucruri pe care le trimiteam la o organizaţie de caritate şi nu puteau oare să-mi spună dacă pachetul pe care amabila mea gazdă îl adusese la oficiu fusese trimis deja. Şi o femeie foarte drăguţă de la poştă a făcut tot posibilul şi şi-a amintit că pachetul nu fusese trimis la adresa la care speram eu, aşa că mi-a dat adresa pe care şi-o notase. Cred că nu a avut nici un fel de bănuieli că aş fi dorit informaţia din vreun motiv anume – doar că eram o bătrânică un pic ameţită, foarte îngrijorată în legătură cu locul unde ajunsese pachetul ei cu haine purtate.

  — Ah, făcu profesorul Wanstead, înţeleg că sunteţi şi actriţă, Miss Marple, nu numai un înger al răzbunării. Apoi adăugă: Când aţi început să descoperiţi ce s-a întâmplat în urmă cu zece ani?

  — Pentru început, lucrurile mi s-au părut foarte dificil de rezolvat, aproape imposibil. În mintea mea, îl condamnam pe domnul Rafiel că nu clarificase lucrurile. Dar acum îmi dau seama că a fost foarte înţelept din partea lui să procedeze aşa. Serios, a fost extraordinar de înţelept. Îmi dau seama cum de a fost un om de afaceri de mare succes şi a câştigat cu uşurinţă atâţia bani. Îşi planifica totul în amănunţime. Mi-a dat suficiente informaţii, pe bucăţele, de fiecare dată. Prin urmare, am fost îndrumată pe calea cea bună. Mai întâi, îngerii mei păzitori au fost alertaţi să observe cum arăt. Apoi am fost trimisă în excursie şi către oamenii de aici.

  — La început, aţi suspectat – dacă pot să folosesc acest cuvânt – pe cineva din excursie?

  — Numai ca posibilităţi.

  — Fără să aveţi presentimentul răului?

  — Ah, vă amintiţi de asta. Nu, nu am avut impresia că exista vreo atmosferă malefică sesizabilă. Nu mi s-a spus cu cine ar trebui să iau legătura, însă ea mi s-a prezentat singură.

  — Elizabeth Temple?

  — Da. A fost ca un far călăuzitor care mi-a luminat lucrurile în noapte, răspunse Miss Marple. Până atunci, fusesem într-o beznă totală. Existau anumite lucruri care, din ceea ce indicase domnul Rafiel, era logic să existe. Trebuia să fie pe undeva o victimă şi pe undeva un criminal. Da, a fost indicat un criminal pentru că aceasta era singura legătură care exista între mine şi domnul Rafiel. În Indiile de Vest existase un criminal. Şi eu, şi domnul Rafiel am fost implicaţi, şi tot ce ştia el despre mine era legătura mea cu povestea aceea. Deci nu putea fi vorba despre altceva. De asemenea, nu putea fi vorba despre o crimă obişnuită. Trebuia să fie – şi să se dovedească astfel – opera cuiva care acceptase răul. Răul în locul binelui. Păreau să fie indicate două victime. Trebuia să fie cineva ucis şi trebuia să existe o victimă clară a nedreptăţii. O victimă care fusese acuzată de o crimă pe care nu o comisese. Aşa că, gândindu-mă la toate aceste lucruri, nu am avut nici un indiciu până când nu am stat de vorbă cu domnişoara Temple. Era o persoană foarte intensă, provocatoare. Aici a apărut prima legătură cu domnul Rafiel. Domnişoara Temple mi-a vorbit despre o fată pe care o cunoscuse, care fusese odinioară logodită cu fiul domnului Rafiel. Atunci a apărut prima rază de lumină. Mi-a spus că fata nu s-a măritat cu tânărul. Am întrebat-o de ce şi ea a zis: „Fiindcă a murit”. Am întrebat după aceea cum a murit, ce o omorâse, iar ea a rostit foarte tare, foarte hotărât – încă îi pot auzi vocea, ca dangătul profund al unui clopot – a zis, „Dragostea”. Iar după aceea a spus că „Dragostea este cel mai înfricoşător cuvânt din lume”. Atunci nu mi-am dat seama la ce se referă cu exactitate. De fapt, prima idee care mi-a trecut prin minte a fost că fata se sinucisese din cauza unei poveşti de dragoste nefericite. Se poate întâmpla destul de des şi este o tragedie când se petrece. Atunci asta era tot ce ştiam. Asta, şi faptul că acea călătorie în care pornise nu era doar o excursie de plăcere. Mi-a spus că se afla într-un pelerinaj. Se ducea într-un loc sau la o persoană anume. Nu am aflat în acel moment cine era persoana – asta s-a lămurit mai târziu.

  — Arhidiaconul Brabazon?

  — Da. Pe atunci nici nu ştiam de existenţa lui. Dar de atunci am simţit că personajele principale – actorii principali – din această dramă, sau cum vreţi s-o numiţi, nu se aflau în excursie. Nu erau printre cei din autocar. Am ezitat pentru scurtă vreme, am ezitat în privinţa unor anumite persoane. Am ezitat, gândindu-mă la Joanna Crawford şi la Emlyn Price.

  — De ce v-aţi oprit asupra lor?

  — Din cauza tinereţii lor, răspunse Miss Marple. Deoarece tinereţea este deseori asociată cu sinuciderea, cu violenţa, cu gelozia intensă şi cu iubirea tragică. Un bărbat îşi ucide prietena – se întâmplă. Da, m-am gândit la ei, dar nu mi s-a părut că există vreo asociere. Nici o urmă de rău, de disperare, de nefericire. M-am folosit mai târziu de această idee, că ei ar putea fi făptaşii, când am fost invitată la un pahar de sherry la Old Manor în acea ultimă seară. Am subliniat cum puteau ei să fie cei mai indicaţi suspecţi în cazul morţii lui Elizabeth Temple. Când o să-i reîntâlnesc, adăugă Miss Marple pedantă, o să-mi cer scuze că i-am folosit ca pe nişte personaje utile în distragerea atenţiei de la ideile mele adevărate.

  — Şi următorul element a fost moartea lui Elizabeth Temple?

  — Nu, replică Miss Marple. De fapt, următorul element a fost sosirea mea la Old Manor. Amabilitatea cu care am fost primită şi găzduirea mea sub acoperişul lor ospitalier. Şi acest lucru fusese aranjat de domnul Rafiel. Aşa că am ştiut că trebuie să mă duc acolo, dar nu şi din ce motiv. Putea fi doar un simplu loc unde să primesc mai multe informaţii care să mă ghideze în căutarea mea. Îmi cer scuze, zise Miss Marple, revenind dintr-odată la atitudinea ei obişnuită, apologetică şi agitată, vorbesc mult prea mult. Nu trebuie să vă spun chiar tot ce am gândit şi…

  — Vă rog să continuaţi, o îndemnă profesorul Wanstead. Poate nu vă daţi seama, dar ceea ce îmi spuneţi este deosebit de interesant pentru mine. Totul se leagă cu ceea ce ştiam şi am văzut în activitatea mea profesională. Spuneţi-mi în continuare ce aţi simţit.

  — Da, continuaţi, zise Sir Andrew McNeil.

  — Chiar simţeam, spuse Miss Marple. Ştiţi, nu era vorba de o deducţie logică. Se baza pe un fel de reacţie emoţională sau susceptibilitate la… Ei bine, pot să-i spun numai „atmosferă”.

  — Da, este logic, afirmă profesorul Wanstead. Atmosfera din case, din diverse locuri, din grădină, din pădure, dintr-o încăpere sau dintr-o cabană.

  — Cele trei surori. La asta m-am gândit, am simţit şi mi-am spus când am intrat în Old Manor. Am fost primită cu atâta amabilitate de Lavinia Glynne. Există ceva legat de această expresie – cele trei surori – care dă o senzaţie sinistră. Se combină cu cele trei surori din literatura rusă, cu cele trei vrăjitoare de la catafalcul lui Macbeth. Mi s-a părut că acolo există o atmosferă de durere, de profundă nefericire, şi o atmosferă de teamă amestecate cu o atmosferă de oarecare normalitate, care se străduia să reziste.

  — Aceste ultime cuvinte mă interesează, zise Wanstead.

  — Cred că se datora doamnei Glynne. Ea a fost cea care a venit să mă întâmpine când a sosit autocarul şi mi-a făcut invitaţia. Era o femeie absolut normală şi plăcută, văduvă. Nu era foarte fericită, dar când spun asta nu înseamnă că are ceva de-a face cu durerea sau nefericirea profundă, ci doar că trăia într-o atmosferă nepotrivită pentru caracterul ei. M-a luat împreună cu ea şi le-am întâlnit pe cele două surori. A doua zi aveam să aflu de la o servitoare bătrână, care îmi adusese ceaiul de dimineaţă, o poveste despre o tragedie a unei fete care fusese ucisă de prietenul ei. Despre alte fete din împrejurimi care căzuseră victime violenţei sau atacurilor sexuale. A trebuit să fac o a doua evaluare. I-am eliminat pe cei din autocar ca nefiind implicaţi personal în cercetarea mea. Undeva încă exista un ucigaş. A trebuit să mă întreb dacă nu cumva unul dintre ucigaşi nu se afla aici. Aici în această casă unde fusesem trimisă. Clotilde, Lavinia, Anthea. Trei nume pentru trei surori ciudate, trei fericite, nefericite, îndurerate, înspăimântate – cum erau, de fapt? Atenţia mi-a fost atrasă mai întâi de Clotilde. O femeie înaltă, frumoasă. O personalitate. Aşa cum şi Elizabeth Temple fusese o personalitate. Am simţit că aici, unde terenul era delimitat, trebuie să adun tot ce puteam despre cele trei surori. Trei Parce13. Cine putea fi ucigaşul? Ce fel de ucigaş? Ce fel de crimă? Atunci am simţit cum se iveşte încet, precum o miasmă, atmosfera. Nu cred că există alt cuvânt care s-o descrie decât Răul. Nu neapărat că vreuna dintre cele trei era rea, ci că trăiau într-o atmosferă unde se întâmplase ceva rău, care îşi lăsase umbra sau care încă plana asupra lor. Clotilde, cea mai în vârstă, a fost prima la care m-am gândit. Era frumoasă, puternică, o femeie cu intense trăiri emoţionale. Am văzut-o, recunosc, ca o posibilă Clitemnestra. De curând – Miss Marple adoptă tonul ei obişnuit – cineva foarte amabil m-a dus la o piesă grecească jucată la o bine-cunoscută şcoală publică de băieţi, nu departe de zona unde locuiesc. Am fost foarte, foarte impresionată de interpretarea personajului Agamemnon şi mai ales de cea a băiatului care a jucat-o pe Clitemnestra. O interpretare cu totul remarcabilă. Mi s-a părut că în Clotilde văd o femeie care ar putea plănui şi duce la bun sfârşit asasinarea soţului în baie.

  Pentru o clipă, profesorul Wanstead făcu tot posibilul să-şi stăpânească râsul provocat de seriozitatea tonului lui Miss Marple. Aceasta îi făcu uşor cu ochiul.

  — Pare o prostie, nu-i aşa, să spui una ca asta? Dar chiar mi-am imaginat-o în felul acesta, jucând acel rol, ca să zic aşa. Din nefericire, nu avea un soţ. Nu avusese niciodată, prin urmare, nu îl omorâse. Apoi m-am gândit la cea care mă dusese acolo. Lavinia Glynne. Părea o femeie foarte drăguţă, plăcută şi cu picioarele pe pământ. Dar vai, unii oameni care comiseseră crime produceau aceeaşi impresie celor din jur. Mulţi ucigaşi erau oameni plăcuţi şi încântători, iar ceilalţi au fost şocaţi când au aflat. Este ceea ce eu numesc criminali respectabili. Cei care ar comite o crimă din motive practice. Fără emoţie, ci doar ca să atingă un scop anume. Nu mi se părea foarte probabil şi aş fi fost extrem de surprinsă dacă acesta era cazul, dar nu puteam s-o las deoparte pe doamna Glynne. Era văduvă de câţiva ani. Era posibil. Am lăsat lucrurile în stadiul acela. Apoi am ajuns la cea de-a treia soră. Anthea. Avea o personalitate deconcertantă. Mi se părea împrăştiată, ţicnită şi într-o stare emoţională pe care am caracterizat-o, în ansamblu, drept frică. Era înfricoşată de ceva. Foarte înfricoşată. Ei bine, şi ea se potrivea profilului. Dacă ar fi comis vreo crimă, una despre care credea că fusese uitată pentru totdeauna, şi ar fi existat vreo recrudescenţă, vreo reînviere a unor vechi probleme, poate ceva legat de ancheta în cazul lui Elizabeth Temple, s-ar fi putut simţi înspăimântată că o veche crimă va fi scoasă la iveală. Avea un fel ciudat de a te privi, apoi se uita brusc dintr-o parte în alta, peste umăr, de parcă vedea ceva care se afla în spatele ei. Ceva care o înfricoşa. Aşa că şi ea putea reprezenta un posibil răspuns. O criminală posibil uşor instabilă psihic, care ar fi putut ucide fiindcă se considera persecutată. Fiindcă îi era teamă. Astea erau simple idei. Reprezentau numai o evaluare ceva mai amănunţită a posibilităţilor pe care deja le analizasem în autocar. Dar atmosfera din casă mă apăsa mai mult ca niciodată. A doua zi m-am plimbat prin grădină cu Anthea. La capătul aleii principale se afla o movilă, creată de prăbuşirea unei foste sere. Din cauza lipsei reparaţiilor şi a grădinarilor de la sfârşitul războiului, sera nu mai fusese folosită, pereţii căzuseră, grămezile de cărămizi fuseseră acoperite de pământ şi iarbă şi fusese sădită o plantă agăţătoare. O plantă bine-cunoscută atunci când vrei să ascunzi sau să acoperi vreo clădire urâtă din grădină. Se numeşte polygonum. Este unul dintre arbuştii cu flori cu cea mai rapidă creştere, care acoperă şi ucide şi usucă tot ce este sub locul pe care creşte. Şi creşte peste orice. Într-un fel, este o plantă înfricoşătoare. Are nişte flori albe foarte frumoase, care arată minunat. Încă nu înflorise, dar urma să o facă. Am stat acolo cu Anthea, iar ea părea să fie teribil de nefericită de pierderea serei. Spunea că avea nişte struguri minunaţi, şi acest lucru părea să şi-l amintească cel mai bine despre acea grădină din copilăria ei. Iar ea îşi dorea, îşi dorea cu disperare să aibă suficienţi bani să dea la o parte movila, să niveleze terenul şi să reconstruiască sera unde să planteze viţă şi piersici, ca pe vremuri. Simţea o nostalgie teribilă pentru trecut. Dar era mai mult de atât. Din nou, am simţit foarte distinct atmosfera de teamă. Ceva în legătură cu movila o înspăimânta. Atunci nu mi-am dat seama despre ce era vorba. În continuare ştiţi ce s-a întâmplat. A urmat moartea lui Elizabeth Temple şi, din povestea spusă de Emlyn Price şi Joanna Crawford, nu exista nici o îndoială că se putea trage doar o singură concluzie. Nu fusese un accident. Fusese o crimă comisă deliberat.

  Cred că de atunci am ştiut, continuă Miss Marple. Am ajuns la concluzia că fuseseră trei crime. Am auzit întreaga poveste a fiului domnului Rafiel, băiatul delincvent, puşcăriaşul, şi m-am gândit că într-adevăr erau adevărate toate acele lucruri, dar niciunul nu arăta ca ar fi un criminal sau un posibil criminal. Toate probele fuseseră împotriva lui. Nu existase nici o îndoială în mintea cuiva că o omorâse pe fata al cărei nume aflasem că era Verity Hunt. Dar arhidiaconul Brabazon a pus cireaşa pe tort, cum se spune. Îi cunoscuse pe cei doi tineri. Veniseră la el fiindcă doreau să se căsătorească, iar el decisese că acest lucru trebuia să se întâmple. Se gândise că probabil nu era o căsătorie înţeleaptă, dar era o căsătorie justificată de faptul că amândoi se iubeau. Fata îl iubea pe băiat cu acea dragoste adevărată. La fel de adevărată precum numele ei. Iar arhidiaconul a considerat că băiatul, cu toată proasta lui reputaţie sexuală, era cu adevărat îndrăgostit de fată şi avea toate intenţiile să-i fie credincios şi să încerce să-şi îndrepte unele dintre tendinţele lui rele. Arhidiaconul nu era optimist. Cred că nu era convins că avea să fie o căsnicie cu totul fericită, dar în mintea lui o considera necesară. Era necesară fiindcă, dacă iubeşti destul de mult, vei plăti preţul, chiar dacă acesta este dezamăgirea şi o anumită doză de nefericire. Dar de un lucru era sigur. Acel chip desfigurat, acel cap zdrobit nu putea să fie fapta unui băiat care iubea cu adevărat o fată. Aici nu era vorba de un viol. Eram dispusă să-l cred pe arhidiacon pe cuvânt. Dar mai ştiam că obţinusem adevăratul indiciu, care îmi fusese dat de Elizabeth Temple. Ea afirmase că motivul morţii lui Verity fusese dragostea – unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte din câte există.