Articol II. Nemesis

Pentru Dauphne Honeybone

 

  CUPRINS:

  Capitolul 1. Uvertura 5

  Capitolul 2. Nume de cod: Nemesis 17

  Capitolul 3. Miss Marple acţionează 29

  Capitolul 4. Esther Walters 39

  Capitolul 5. Instrucţiuni din lumea de dincolo 50

  Capitolul 6. Dragostea 64

  Capitolul 7. O invitaţie 70

  Capitolul 8. Cele trei surori 76

  Capitolul 9. Polygonum Baldschuanicum 85

  Capitolul 10. Zilele ce-au fost cândva 92

  Capitolul 11. Accidentul 105

  Capitolul 12. O consultaţie 118

  Capitolul 13. Carouri negre şi roşii 132

  Capitolul 14. Domnul Broadribb se întreabă 145

  Capitolul 15. Verity 149

  Capitolul 16. Ancheta 156

  Capitolul 17. Miss Marple face o vizită 168

  Capitolul 18. Arhidiaconul Brabazon 178

  Capitolul 19. Se rostesc cuvinte de rămas-bun 191

  Capitolul 20. Miss Marple are idei 200

  Capitolul 21. Ceasul bate de trei ori 213

  Capitolul 22. Miss Marple spune o poveste 223

  Capitolul 23. Ultimele piese 238

 

 

 

  Capitolul 1. Uvertura.

  După-amiaza, Miss Jane Marple avea obiceiul să-şi despăturească cel de-al doilea ziar. În fiecare dimineaţă, i se livrau acasă două ziare. Pe primul, Miss Marple îl citea în timp ce-şi sorbea ceaiul de dimineaţă – asta, bineînţeles, dacă jurnalul sosea la timp. Băiatul care aducea ziarele avea un mod deosebit de ciudat de a-şi organiza timpul. Nu de puţine ori cotidienele erau livrate de un băiat nou sau de vreunul care îi ţinea temporar locul celui dintâi, şi fiecare avea propriile idei privind ruta pe care trebuia s-o ia când îşi îndeplinea slujba. Poate pentru ei acest fapt reprezenta o rupere a monotoniei. Dar clienţii obişnuiţi să-şi citească ziarul devreme, ca să se pună la curent cu diverse bârfe savuroase înainte de a pleca spre autobuz, tren sau alt mijloc de deplasare la locul de muncă, erau enervaţi dacă ziarele soseau cu întârziere, deşi doamnele de vârstă mijlocie sau cele în vârstă, care locuiau paşnic în St. Mary Mead, preferau deseori să-şi citească ziarul la micul dejun.

  Astăzi, Miss Marple citise cu nesaţ prima pagină şi câteva articole din cotidianul pe care îl poreclise „Cotidianul Cu-de-toate”, aceasta fiind o aluzie uşor satirică la faptul că ziarul ei preferat, Daily Newsgiver, după ce îşi schimbase proprietarul, oferea acum – spre iritarea ei şi a altor prieteni de-ai ei – articole despre moda bărbătească, cea pentru dame, probleme de suflet de-ale femeilor, concursuri pentru copii şi scrisori cu diverse plângeri din partea unor femei, reuşind cu destul succes să scoată orice ştire cu adevărat interesantă din cuprinsul lui, cu excepţia primei pagini sau a vreunui colţ obscur, unde era practic imposibil să o vezi. Fiind de modă veche, Miss Marple prefera ca ziarele pe care le citea să fie într-adevăr ziare care să ofere ştiri.

  După-amiază, după ce-şi luase gustarea şi moţăise douăzeci de minute într-un fotoliu special cumpărat, cu speteaza înaltă şi dreaptă, numai bun pentru spatele ei reumatic, Miss Marple deschisese The Times, care merita o lectură mai atentă. Nu că The Times mai era ce fusese odinioară. Deosebit de enervant la The Times era faptul că nu mai puteai găsi ceea ce căutai. În loc să-l parcurgi de la prima pagină până la ultima şi să ştii unde se află orice articol, astfel încât să poţi trece lejer la articolele mai speciale despre subiectele care te interesau, acum existau tot felul de întreruperi ciudate în acest jurnal respectabil. Brusc, două pagini erau dedicate călătoriei în Capri, informaţie însoţită de ilustraţii. Sportului i se acorda o importanţă mult mai mare decât se întâmpla în vremurile trecute. Ştirile de la tribunal şi necrologurile rămăseseră oarecum fidele tradiţiei. Naşterile, căsătoriile şi decesele, care odinioară se bucuraseră de atenţia lui Miss Marple în primul rând datorită poziţiei lor importante în cadrul ziarului, migraseră spre o secţiune diferită din The Times, deşi în ultimul timp – după cum remarcase Miss Marple – ajunseseră să fie puse aproape întotdeauna pe ultima pagină.

  Miss Marple îşi îndreptă atenţia mai întâi asupra ştirii principale de pe prima pagină, dar nu zăbovi mult asupra ei deoarece era aceeaşi cu ceea ce citise în acea dimineaţa, cu toate că era tratată într-o manieră parcă mai serioasă. Îşi aruncă ochii pe cuprins. Articole, comentarii, ştiinţă, sport; apoi îşi urmă obiceiul – întoarse ziarul şi străbătu cu privirea ştirile despre naşteri, căsătorii şi decese, după care îşi propuse să se ducă la pagina dedicată corespondenţei, unde întotdeauna găsea ceva amuzant; de acolo, trecu la registrul oficial publicat de curtea regală, pe aceeaşi pagină găsindu-se în acea zi şi noutăţi de la casele de licitaţii. Deseori, tot acolo era plasat şi câte un scurt articol pe teme ştiinţifice, dar Miss Marple nu-şi propuse să citească aşa ceva, căci rareori înţelegea vreun cuvânt.

  Frunzărind, ca de obicei, ziarul până la rubrica de naşteri, căsătorii şi decese, Miss Marple îşi zise – aşa cum o făcuse nu o dată – „Este foarte trist, ce-i drept, dar în ziua de azi lumea e interesată numai de morţi!”

  Copii încă se năşteau, dar era foarte puţin probabil ca numele părinţilor să îi fie cunoscute lui Miss Marple. Dacă ar fi existat o coloană în care să fie trecuţi nepoţii, poate că ar fi existat surpriza plăcută a recunoaşterii unor nume. Ar fi putut să-şi zică: „Ia te uită, Mary Pendergast are o a treia nepoată!”, deşi până şi ceva de genul acesta ar fi fost destul de improbabil.

  Aruncă o privire peste secţiunea Căsătorii, fără însă să acorde o atenţie prea mare, căci majoritatea fiicelor şi fiilor vechilor ei prieteni se căsătoriseră deja de mulţi ani. Ajunse la coloana Decese, asupra căreia se concentra ceva mai mult. De fapt, se concentra destul de mult încât să fie sigură că nu trece cu vederea vreun nume. Alloway, Angopastro, Arden, Barton, Bedshaw, Burgoweisser – (oh, Doamne, ce nume nemţesc, dar se pare că a decedat în Leeds). Carpenter, Camperdown, Clegg. Clegg? Oare era unul din familia Clegg pe care o cunoştea? Nu, se părea că nu. Janet Clegg. Undeva în Yorkshire. McDonald, McKenzie, Nicholson. Nicholson? Nu. Din nou, nu era un Nicholson pe care să-l cunoască. Ogg, Ormerod – „asta trebuie să fie una dintre mătuşi”, îşi zise. Da, probabil că da. Linda Ormerod. Nu, nu o cunoscuse. Quantril? O, Doamne, asta trebuie să fie Elizabeth Quantril! Optzeci şi cinci de ani. Ei bine, zău aşa! Îşi închipuise că Elizabeth Quantril murise cu câţiva ani în urmă. Ce chestie să trăiască atât de mult! Şi întotdeauna avusese o sănătate atât de delicată! Nimeni nu se aşteptase ca ea să apuce bătrâneţile! Race, Radley, Rafiel. Rafiel? Ceva o opri. Numele acela îi era familiar. Rafiel. Belford Park, Maidstone. Belford Park, Maidstone… Nu, nu îşi amintea de adresa aceea. Nici o coroană trimisă. Jason Rafiel. Ei bine, era un nume neobişnuit. Miss Marple bănuia că-l auzise pe undeva. Ross-Perkins. Acesta chiar că putea să fie… Nu, nu era. Ryland? Emily Ryland. Nu. Nu cunoscuse vreodată o Emily Ryland. „Cu profundă dragoste din partea soţului şi a copiilor.” Da, foarte frumos, sau foarte trist – depinde din ce unghi priveai.

  Miss Marple lăsă ziarul deoparte, aruncându-şi leneşă privirea pe careul de cuvinte încrucişate, în timp ce se chinuia să-şi dea seama de ce numele Rafiel îi era atât de familiar.

  — O să-mi vină mie în minte, zise Miss Marple, ştiind din proprie experienţă cum funcţionează mintea bătrânilor. O să-mi amintesc, n-am nici o îndoială.

  Se uită pe fereastră în grădină, îşi întoarse apoi privirea şi încercă să-şi scoată gândul acela din minte. Grădina reprezentase un motiv de mare bucurie şi, de asemenea, al unei activităţi susţinute pentru Miss Marple timp de foarte mulţi ani. Iar acum, din cauza agitaţiei doctorilor, lucrul în grădină îi fusese interzis.

  Odată încercase să se opună acestei interdicţii, dar ajunsese la concluzia că era mai bine totuşi să facă aşa cum i se recomandase. Îşi aranjă scaunul astfel încât să-i fie incomod să privească grădina dacă nu dorea neapărat să vadă ceva anume. Oftă, îşi luă săculeţul cu lucrul de mână şi scoase din el o mică jachetă de lână pentru un copilaş, pe care aproape o terminase. Spatele şi faţa hăinuţei erau deja gata. Acum trebuia să se apuce să împletească mânecile, lucru care o plictisea întotdeauna. Două mâneci, ambele identice. Da, foarte plictisitor. Totuşi, era o culoare roz drăguţă, lână roz. Stai puţin, asta îi aducea aminte de ceva. Da, da, de numele pe care tocmai îl citise în ziar. Lână roz. Mare albastră. Marea din Caraibe. O plajă cu nisip. Soare. Ea împletind şi – da, desigur, domnul Rafiel. Excursia aceea pe care o făcuse în Caraibe. Insula St Honore. Cadoul făcut de nepotul ei Raymond. Şi-o aminti pe Joan, nevasta lui Raymond, spunându-i: „Vezi să nu te amesteci în vreo crimă, mătuşă Jane. Asta nu-ţi face bine”.

  Ei bine, nu dorise să se amestece în vreo crimă, dar aşa se întâmplase. Pur şi simplu. Doar pentru că un maior bătrâior, cu un ochi de sticlă, insistase să-i spună tot felul de poveşti lungi şi plictisitoare. Bietul maior – oare cum îl chema? Domnul Rafiel şi secretara lui, domnişoara… Domnişoara Walters, da, Esther Walters şi valetul-maseur, Jackson. Îşi reamintea bine acum. Ia te uită! Bietul domn Rafiel! Aşadar, murise. De multă vreme era conştient că urma să moară. Chiar îi spusese asta. Se părea că rezistase mai mult decât anticipaseră medicii. Fusese un om rezistent, un om încăpăţânat – un om foarte bogat.

  Miss Marple rămase pe gânduri, cu andrelele mişcându-se neîncetat, dar cu mintea departe de lucrul de mână. Se gândea la răposatul domn Rafiel şi îşi amintea tot ce putea despre el. Desigur, nu fusese un om pe care să-l poţi uita cu uşurinţă. Avea în minte destul de clar imaginea lui. Da, avusese o personalitate puternică şi fusese un om dificil, irascibil şi uneori şocant de bădăran. Totuşi, nimeni nu-i purtase pică pentru comportamentul lui necioplit. Miss Marple îşi amintea şi asta. Da, fusese extrem de bogat. Venise însoţit de secretară şi de valet, un maseur profesionist. Nu putea să se deplaseze cu uşurinţă fără ajutor.

  Însă acel valet-maseur avea un caracter cam dubios, îşi zise Miss Marple. Domnul Rafiel era uneori extrem de grosolan cu el, dar celălalt nu părea să se supere. Şi asta, desigur, fiindcă domnul Rafiel era atât de bogat.

  „Nimeni nu l-ar plăti aşa cum fac eu, afirmase Rafiel, iar el ştie prea bine asta. Totuşi, se pricepe la ceea ce face.”

  Miss Marple se întrebă dacă Jackson? Johnson? Rămăsese cu domnul Rafiel. Dacă rămăsese încă aproape un an, cât se părea că trecuse de atunci. Miss Marple îşi închipuia că nu. Domnul Rafiel era genul de om căruia îi plăcea schimbarea. Se plictisea de oameni, de felul lor de-a fi, de chipurile lor, de vocile lor.

  Miss Marple îl înţelegea. Uneori şi ea simţea acelaşi lucru. Acea însoţitoare a ei, nepoata aceea, atât de prevenitoare, înnebunitoare cu vocea ei alintată.

  — Ah, zise Miss Marple, ce schimbare în bine faţă de…

  Oh, Doamne, uitase cum o cheamă! Domnişoara… Domnişoara Bishop? Nu, nu era domnişoara Bishop. Of, Doamne, ce dificil era!

  Gândurile i se întoarseră la domnul Rafiel şi la… Nu, nu era Johnson, era Jackson. Arthur Jackson.

  — Of, Doamne, repetă Miss Marple, întotdeauna încurc toate numele. Desigur, la domnişoara Knight mă gândeam. Nu la domnişoara Bishop. Oare de ce îi zic domnişoara Bishop?

  Răspunsul îi veni singur în minte. De la şah, desigur. O piesă de şah. Un cal. Un nebun.1

  — Cred că data viitoare o să-i spun domnişoara Castle când o să mă gândesc la ea, sau domnişoara Rook2. Deşi ea chiar nu este genul de om care să tragă pe sfoară pe cineva3. Nu, sigur nu e. Şi oare cum o chema pe secretara aceea drăguţă pe care o avea domnul Rafiel? A, da, Esther Walters. Aşa este. Mă întreb ce s-a întâmplat cu Esther Walters. A moştenit banii? Probabil o va face acum.

  Miss Marple îşi amintea că domnul Rafiel îi spusese ceva despre asta sau poate ea… Of, Doamne, ce neclare sunt lucrurile când încerci să-ţi aminteşti ceva cu oarecare exactitate! Esther Walters. O afectase destul de serios povestea aceea din Caraibe, dar sigur avea să-i treacă. Parcă era văduvă, nu? Miss Marple spera că Esther Walters se recăsătorise cu un om blând, amabil şi de încredere. Deşi părea puţin probabil. Esther Walters, îşi zise, avea un talent deosebit în a se îndrăgosti de genul de bărbaţi nepotriviţi pentru însurătoare.

  Miss Marple îşi îndreptă din nou gândurile spre domnul Rafiel. Se preciza să nu se trimită flori. Nu că ea ar fi intenţionat să trimită flori domnului Rafiel. El ar fi putut cumpăra toate florăriile din Anglia dacă ar fi vrut. Şi, oricum, nu fuseseră atât de apropiaţi. Nu fuseseră… Prieteni şi nici nu-i legase vreun sentiment. Fuseseră – oare care era termenul pe care îl căuta?

  — Aliaţi. Fuseseră, pentru scurtă vreme, aliaţi. O perioadă foarte interesantă. Iar el fusese un aliat de nădejde; Miss Marple ştiuse asta prea bine. Ştiuse asta când alergase în noaptea caldă, tropicală din Caraibe şi se dusese la el. Da, îşi amintea că purta acel şal de lână roz, genul de şal-eşarfă, pe care şi-l pusese pe cap, iar el o privise şi izbucnise în râs. Mai târziu, ea spusese – Miss Marple zâmbi amintindu-şi – acel cuvânt, iar el râsese, însă în final nu a mai fost nimic de râs. Nu, el făcuse ceea ce îi ceruse ea, şi apoi…

  — Oh! Oftă Miss Marple.

  Fusese – trebuia să recunoască – foarte palpitant.

  Iar ea nu îi spusese nimic despre asta nepotului ei sau dragei de Joan, fiindcă, la urma urmei, exact asta o sfătuiseră ei să nu facă, nu-i aşa? Miss Marple dădu din cap, apoi murmură încet:

  — Bietul domn Rafiel, sper că nu a suferit.

  Probabil că nu. Probabil că medicii lui, pe care îi plătea cu o mulţime de bani, îi dăduseră sedative, ca să-i uşureze sfârşitul. El pătimise destul de mult în timpul acelor săptămâni din Caraibe, căci aproape mereu avea dureri. Un om curajos. Lui Miss Marple îi părea rău că murise, deoarece credea că, deşi domnul Rafiel era bătrân, invalid şi bolnav, totuşi lumea pierduse prin moartea lui. Miss Marple nu avea idee cum era ca om de afaceri. Nemilos, îşi închipuia, şi brutal, şi autoritar, şi agresiv. Un prădător. Dar… Era un prieten bun, îşi zise. Şi undeva, în adâncul lui, avea o bunătate ascunsă pe care avea grijă să nu o arate niciodată. Era un om pe care Miss Marple îl admirase şi îl respectase. Ei bine, regreta că se stinsese din viaţă şi spera că el nu suferise prea mult, şi moartea îi fusese uşoară. Iar acum, fără îndoială, avea să fie incinerat şi pus într-un cavou mare de marmură. Miss Marple nici nu ştia măcar dacă fusese căsătorit. Nu pomenise nimic de vreo soţie sau de copii. Un om singuratic? Sau viaţa lui fusese atât de plină încât nu simţise singurătatea? Nu ştia.

  Rămase timp îndelungat acolo în acea după-amiază, gândindu-se la domnul Rafiel. Miss Marple nu se aşteptase să-l mai revadă vreodată după întoarcerea în Anglia şi, într-adevăr, nu-l mai reîntâlnise. Totuşi, într-un fel straniu, în orice moment putea simţi că era în legătură cu el. Dacă ar fi abordat-o sau i-ar fi propus să se întâlnească, simţind poate o legătură datorită vieţii pe care o salvaseră sau alt fel de legătură… O legătură…

  — În mod sigur, zise Miss Marple, nu se poate ca legătura dintre noi să fie lipsa de milă.

  Oare ea, Jane Marple, era – putea vreodată să fie – lipsită de milă? „Ce interesant, îşi zise Miss Marple, ce lucru extraordinar! Niciodată nu m-am gândit la asta. Cred că aş putea să fiu lipsită de milă…”

  Uşa se deschise şi se ivi un cap cu păr negru, buclat. Era Cherry, succesoarea bine-venită a domnişoarei Bishop – domnişoara Knight.

  — Aţi spus ceva? Întrebă Cherry.

  — Vorbeam singură, răspunse Miss Marple, şi mă întrebam dacă aş putea să fiu vreodată lipsită de milă.

  — Cine, dumneavoastră? Zise Cherry. Niciodată! Sunteţi bunătatea întruchipată.

  — Totuşi, continuă Miss Marple, cred că aş putea să fiu nemiloasă pentru o cauză dreaptă.

  — Şi care aţi considera dumneavoastră că ar fi această cauză?

  — Pentru cauza dreptăţii, replică Miss Marple.

  — Aţi dat dovadă de oarecare lipsă de milă faţă de Gary Hopkins, fu de acord Cherry. Când l-aţi prins în ziua aceea chinuindu-şi pisica. Nu mi-am închipuit că aţi putea să vă comportaţi cu cineva în felul acela! L-aţi speriat de moarte, să ştiţi. Nu a uitat asta niciodată.

  — Sper că nu a mai chinuit şi alte pisici.

  — Ei bine, chiar dacă a făcut-o, s-a asigurat că nu eraţi prin preajmă. Văzându-vă cu ghemele de lână şi cu lucruşoarele drăguţe pe care le împletiţi, oricine ar crede că sunteţi blândă ca un mieluşel. Dar sunt momente când pot spune că v-aţi comporta ca un leu dacă ar fi nevoie.

  Miss Marple îi aruncă o privire care exprima o oarecare îndoială. Nu prea se putea vedea în ipostaza în care o descrisese Cherry. Oare aşa era? Se opri să reflecteze, amintindu-şi diverse momente – avusese clipe când se enervase groaznic pe domnişoara Bishop… Knight. (Serios, nu mai trebuia să uite numele în felul acela!) Dar enervarea ei ieşise la iveală prin remarci mai mult sau mai puţin ironice. Probabil că leii nu apelau la ironie. Un leu nu avea nimic ironic. Doar ataca. Răgea. Îşi folosea ghearele şi probabil îşi înfuleca rapid prada.

  — Serios, făcu Miss Marple, nu cred că m-am purtat vreodată chiar aşa.

  Plimbându-se încet prin grădină în acea seară, simţindu-se, ca de obicei, cuprinsă de frustrare, Miss Marple analiză încă o dată problema. Probabil vederea unei plante de gura-leului i-o aduse din nou în minte. Serios, îi spusese bătrânului George de nenumărate ori că dorea numai flori de gura-leului de culoarea sulfului şi nu nuanţa aceea oribilă de mov pe care grădinarii se părea că o preferă.

  — Galben sulf! Rosti ea cu voce tare.

  Cineva, aflat de cealaltă parte a gardului care despărţea pajiştea de lângă casa ei, întoarse capul şi rosti:

  — Scuzaţi-mă, aţi spus ceva?

  — Mi-e teamă că vorbeam singură, zise Miss Marple, răsucinându-se să privească peste gard.

  Era o persoană necunoscută, iar ea îi cunoştea pe majoritatea localnicilor din St Mary Mead. Îi ştia măcar din vedere, dacă nu personal. Era o femeie masivă, cu o fustă de tweed jerpelita, dar rezistentă, cu pantofi zdraveni în picioare. Avea un pulover verde şi o eşarfă împletită de lână.

  — Cred că se mai întâmplă la vârsta mea, adăugă Miss Marple.

  — Aveţi o grădină frumoasă, spuse cealaltă femeie.

  — Acum nu este prea grozavă, afirmă Miss Marple. Pe vremea când mă puteam ocupa chiar eu de ea…

  — Da, ştiu, vă înţeleg. Bănuiesc că aveţi unul dintre acei – am eu un termen mai grosolan pe care îl folosesc pentru ei – bătrânei care pretind că ştiu totul despre grădinărit. Uneori ştiu, alteori habar n-au. De obicei vin şi beau nenumărate ceşti de ceai şi mai smulg câte-o buruiană sau două. Unii dintre ei sunt destul de drăguţi, dar cu toate acestea te enervează groaznic. Şi eu mă ocup de grădinărit, adăugă ea apoi.

  — Locuiţi aici? Întrebă Miss Marple, cu un oarecare interes.

  — Stau în gazdă la doamna Hastings. Cred că am auzit-o pomenind de dumneavoastră. Sunteţi Miss Marple, nu-i aşa?

  — Da, într-adevăr.

  — Lucrez ca un soi de însoţitoare-grădinăreasă. Apropo, numele meu este Bartlett. Domnişoara Bartlett. Nu prea am mult de făcut, continuă domnişoara Bartlett. Doamna Hastings preferă plantele anuale. Nu este ceva care să-ţi ocupe prea mult timp. Desigur, mai fac şi diverse alte treburi – cumpărături şi lucruri de genul asta. Oricum, dacă aveţi nevoie de ajutor aici, aş putea lucra o oră, două pentru dumneavoastră. Aş zice că m-aş descurca mai bine decât bătrânelul pe care îl aveţi acum.

  — Nici n-ar fi greu, răspunse Miss Marple. Îmi plac cel mai mult florile. Nu prea mă preocupă legumele.

  — La doamna Hastings mă ocup de legume. E plicticos, dar necesar. Ei bine, e timpul să plec.

  O măsură pe Miss Marple cu privirea din cap până-n picioare, ca şi cum ar fi vrut să-i memoreze înfăţişarea, apoi dădu din cap veselă şi se îndepărtă.

  Doamna Hastings? Miss Marple nu-şi putea aminti de nici o doamna Hastings. În mod clar, doamna Hastings nu era vreo veche prietenă. Sigur nu era nici o cunoştinţă cu care să împărtăşească pasiunea pentru grădinărit. Ah, da, desigur, stătea probabil în vreuna dintre acele case nou construite de la capătul Gibraltar Road. Se mutaseră acolo câteva familii la sfârşitul anului trecut. Miss Marple oftă, privi încă o dată enervată la florile de gura-leului, zări câteva buruieni pe care ar fi vrut să le smulgă, vreo doi, trei vlăstari exuberanţi pe care i-ar fi plăcut să-i atace cu foarfecele de grădină şi, în cele din urmă, oftând şi rezistând cu vitejie tentaţiei, se întoarse pe alee şi se îndreptă spre casă. Gândurile îi reveniră asupra domnului Rafiel. Ei doi fuseseră… Cum se numea cartea aceea din care obişnuia să citeze atât de des în tinereţe? Două corăbii care se întâlnesc în noapte4. Şi chiar se potrivea, daca se gândea mai bine. Corăbii care se întâlnesc în noapte… Era noapte atunci când Miss Marple se dusese la el să-l roage – nu, să-i ceară ajutorul. Să insiste, să-i spună că nu mai era timp de pierdut. Iar el fusese de acord, şi pusese imediat lucrurile în mişcare. Poate că, într-adevăr, se comportase ca o leoaică atunci? Nu. Nu, nu era deloc aşa. Nu simţise nici un pic de furie. Fusese vorba de insistenţa de a acţiona într-un caz în care acţiunea era imperativă. Iar el înţelesese.

  Bietul domn Rafiel! Corabia care trecuse în noapte fusese o corabie interesantă. Odată ce te obişnuiai cu grosolănia lui, putea oare să fie un om agreabil? Nu! Miss Marple clătină din cap. Domnul Rafiel nu ar fi putut niciodată să fie o persoană plăcută. Ei, asta e, trebuia să şi-l scoată pe domnul Rafiel din minte.

  Corăbii ce se întâlnesc şi se salută trecând în noapte.

  Doar cu un simplu semnal şi o voce în întuneric, departe.

  Probabil că avea să nu se mai gândească niciodată la el. Probabil avea să caute să vadă dacă găseşte un necrolog despre el în The Times. Dar nu credea că avea să găsească vreunul. Nu fusese un personaj celebru. Nu fusese faimos. Fusese doar un om foarte bogat. Desigur, multor oameni li se publica necrologul în ziar doar pentru că erau foarte bogaţi. Dar, după părerea lui Miss Marple, bogăţia domnului Rafiel fusese de alt gen. Nu fusese important în vreun domeniu de vază al industriei, nu fusese un geniu al finanţelor sau vreun bancher faimos. Pur şi simplu, toată viaţa făcuse nenumăraţi bani…5

  Capitolul 2. Nume de cod: Nemesis.

  I

  Cam la o săptămână după moartea domnului Rafiel, Miss Marple luă o scrisoare de pe tava cu micul dejun şi o privi câteva clipe înainte să o deschidă. Celelalte două scrisori care veniseră cu poşta de dimineaţă conţineau facturi sau poate doar recipise pentru facturi. În orice caz, nu prezentau un interes deosebit. Scrisoarea însă putea fi interesantă.

  Avea ştampilă de Londra, adresa bătută la maşină şi plicul era dreptunghiular, de bună calitate. Miss Marple îl tăie cu un cuţitaş special pe care îl ţinea întotdeauna la îndemână pe tavă. Avea antetul firmei domnilor Broadribb şi Schuster, avocaţi şi notari publici, cu sediul în Bloomsbury. I se cerea, în limbajul specific avocaţilor, curtenitor şi legal, să le facă o vizită într-una dintre zilele săptămânii următoare pentru a discuta o propunere care ar putea fi în avantajul ei. Se sugera ziua de joi, 24. Dacă data nu îi convenea, poate Miss Marple dorea să îi anunţe când era cel mai probabil să se afle la Londra în viitorul apropiat. Adăugau că erau avocaţii domnului Rafiel pe care, din câte ştiau ei, Miss Marple îl cunoştea.

  Miss Marple se încruntă, uşor nedumerită. Se ridică mai greu decât de obicei, gândindu-se la scrisoarea primită. Fu condusă la parter de Cherry, care avea mereu grijă să stea pe hol ca să se asigure că Miss Marple nu se chinuia să coboare singură scările, care erau stilul acela demodat, făcând o curbă abruptă la mijlocul lor.

  — Ai foarte mare grijă de mine, Cherry, spuse Miss Marple.

  — Aşa şi trebuie, răspunse Cherry, folosind expresia ei favorită. Oamenii buni sunt rari.

  — Mulţumesc pentru compliment, zise Miss Marple, sosind cu bine la parter.

  — S-a întâmplat ceva? Se interesă Cherry. Păreaţi oarecum zdruncinată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

  — Nu, nu s-a întâmplat nimic, afirmă Miss Marple. Am primit o scrisoare destul de neobişnuită de la o firmă de avocaţi.

  — Nu vă dă nimeni în judecată, nu? Întrebă Cherry, care era înclinată să asocieze invariabil scrisorile de la avocaţi cu un dezastru de vreun fel sau altul.

  — A, nu cred, făcu Miss Marple. Nu-i nimic de genul ăsta. Doar m-au rugat să le fac o vizită săptămâna viitoare.

  — Poate aţi primit o moştenire, zise Cherry, plină de speranţă.

  — Cred că asta e foarte puţin probabil, replică Miss Marple.

  — Nu se ştie niciodată, spuse Cherry.

  Aşezându-se comod în fotoliu şi scoţându-şi lucrul de mână din săculeţul de împletit brodat, Miss Marple se gândi la posibilitatea ca domnul Rafiel să-i fi lăsat o avere. Părea şi mai puţin probabil decât atunci când Cherry sugerase posibilitatea asta. „Domnul Rafiel, îşi zise, nu era genul acesta de om.”

  Nu putea să meargă la Londra în data propusă, căci trebuia să participe la o întrunire a Institutului Femeilor pentru a discuta despre strângerea unei sume în vederea construirii a încă două cămăruţe la clădire. Dar le răspunse avocaţilor, sugerând o zi din cursul săptămânii următoare. Se întrebă cum erau domnii Broadribb şi Schuster. Scrisoarea era semnată de J. R. Broadribb care era, se pare, asociatul principal. Era posibil, se gândi Miss Marple, ca domnul Rafiel să-i fi lăsat prin testament vreo mică amintire sau un suvenir. Poate vreo carte despre flori rare aflată în biblioteca lui şi care, considerase el, avea să-i fie pe plac unei doamne în vârstă pasionate de grădinărit. Sau poate vreo broşă care îi aparţinuse unei mătuşi. Miss Marple se amuză de aceste închipuiri. Erau numai închipuiri, îşi zise, fiindcă dacă aceasta ar fi fost situaţia, ar fi căzut în sarcina executorilor testamentari – dacă aceşti avocaţi erau executori – să-i trimită prin poştă un asemenea obiect.

  — Ei bine, rosti Miss Marple, o să aflu marţea viitoare.

  II

  — Mă întreb cum arată, îi zise domnul Broadribb domnului Schuster, aruncând totodată o privire spre ceas.

  — Trebuie să vină peste un sfert de oră, răspunse domnul Schuster. Mă întreb dacă o să fie punctuală.

  — A, cred că da. Cred că este în vârstă şi deci mult mai punctuală decât tinerii zăpăciţi din ziua de azi.

  — Oare e slabă sau grasă? Se întrebă domnul Schuster.

  Domnul Broadribb clătină din cap.

  — Rafiel nu ţi-a descris-o niciodată? Se interesă domnul Schuster.

  — A fost extraordinar de eliptic în ceea ce o privea.

  — Toată afacerea asta mi se pare teribil de ciudată, zise domnul Schuster. Aş fi vrut să ştiu ceva mai mult despre ce înseamnă toate astea…

  — S-ar putea să aibă ceva de-a face cu Michael, rosti gânditor domnul Broadribb.

  — Cum? După atâţia ani? Nu se poate. De unde ţi-a venit ideea asta? A pomenit ceva…

  — Nu, nu a pomenit nimic. Nu mi-a dat nici un indiciu despre ce avea în minte. Am primit doar instrucţiuni.

  — Crezi că spre sfârşit devenise oarecum excentric?

  — Absolut deloc. Din punct de vedere mental, avea spiritul ascuţit ca un brici, ca de obicei. Sănătatea fizică nu i-a afectat niciodată creierul. În ultimele două luni de viaţă a mai făcut 200 000 de lire. Aşa, pur şi simplu.

  — Avea fler, afirmă domnul Schuster cu respectul cuvenit. În mod sigur, avea fler.

  — O minte sclipitoare pentru afaceri, zise şi domnul Broadribb, cu acelaşi ton de respect, adecvat sentimentului. Nu sunt mulţi ca el, din păcate.

  Pe birou sună telefonul şi domnul Schuster ridică receptorul. O voce de femeie spuse:

  — Miss Jane Marple a sosit pentru întâlnirea cu domnul Broadribb.

  Domnul Schuster se uită la partenerul lui, ridicând o sprânceană într-o întrebare mută. Domnul Broadribb dădu afirmativ din cap.

  — Condu-o înăuntru, ceru domnul Schuster. Apoi adăugă: Acum o să vedem.

  Miss Marple intră în încăpere, unde un domn de vârstă mijlocie, slab şi uscăţiv şi cu o faţă lungă şi cam melancolică se ridică să o întâmpine. Acesta era, se pare, domnul Broadribb, a cărui înfăţişare era într-o oarecare contradicţie cu numele.6 Împreună cu el se afla un gentleman ceva mai tânăr, cu proporţii mult mai generoase. Avea păr negru, ochi mici şi ageri şi tendinţa de a face guşă dublă.

  — Partenerul meu, domnul Schuster, îl prezentă domnul Broadribb.

  — Sper că nu v-a obosit prea tare urcatul scărilor, spuse domnul Schuster. „Are 70 de ani ca popa – aproape 80, poate”, îşi zise el.

  — Întotdeauna mi se taie un pic răsuflarea când urc scările.

  — E o clădire de modă veche, rosti domnul Broadribb pe un ton de scuză. Nu există lift. Firma noastră s-a înfiinţat cu multă vreme în urmă şi nu avem prea multe mecanisme moderne, aşa cum s-ar aştepta poate clienţii noştri.

  — Încăperea aceasta are nişte proporţii foarte plăcute, afirmă Miss Marple politicoasă.

  Acceptă scaunul pe care domnul Broadribb i-l apropie, într-un mod discret, domnul Schuster părăsi încăperea.

  — Sper că staţi comod, zise domnul Broadribb. O să trag un pic draperia, bine? S-ar putea să vă deranjeze soarele.

  — Mulţumesc, rosti Miss Marple recunoscătoare.

  Avea postura ei dreaptă, obişnuită. Purta un costum de tweed uşor, un şirag de perle şi o tocă micuţă de catifea. „Doamna tipică de provincie, îşi zise domnul Broadribb. Poate un pic ţicnită – poate nu. Are o privire destul de perspicace. Mă întreb unde a întâlnit-o Rafiel. O fi oare mătuşa cuiva, de la ţară?” în timp ce prin minte îi treceau toate aceste gânduri, făcea genul de conversaţie neînsemnată legată de vreme, de efectele nefericite ale ultimelor îngheţuri de la începutul anului şi alte asemenea remarci pe care le găsea oportune.

  Miss Marple dădu răspunsurile necesare şi aşteptă răbdătoare încheierea preliminariilor întrunirii.

  — Probabil vă întrebaţi despre ce este vorba, zise domnul Broadribb, mutând câteva hârtii în faţa lui şi adresându-i zâmbetul potrivit. Aţi auzit, fără îndoială, de moartea domnului Rafiel, sau poate aţi citit în ziar.

  — Am citit în ziar, confirmă Miss Marple.

  — După câte am înţeles, eraţi prieteni.

  — L-am întâlnit prima dată în urmă cu aproape un an, zise Miss Marple. În Indiile de Vest, adăugă ea.

  — Ah. Îmi aduc aminte. Am impresia că s-a dus acolo ca să-şi îngrijească sănătatea. I-a făcut probabil bine într-o oarecare măsură, dar era deja foarte bolnav, infirm, după cum ştiţi.

  — Da, zise Miss Marple.

  — L-aţi cunoscut bine?

  — Nu, răspunse Miss Marple, n-aş putea spune asta. Eram oaspeţi în acelaşi motel şi am discutat de câteva ori. Nu l-am mai revăzut după întoarcerea în Anglia. Vedeţi, eu trăiesc destul de retrasă la ţară şi bănuiesc că el era prins cu totul de afaceri.

  — Da, a continuat să facă tranzacţii – ei bine, aş putea spune că a făcut-o până în ziua morţii, zise domnul Broadribb. Avea o minte strălucită pentru finanţe.

  — Sunt sigură de asta, răspunse Miss Marple. Mi-am dat seama destul de curând că era… Ei bine, era un personaj remarcabil.

  — Nu ştiu dacă aveţi idee – dacă domnul Rafiel v-a dat la un moment dat de înţeles – despre propunerea pe care am primit instrucţiuni să v-o fac.

  — Nu îmi pot imagina ce fel de propunere ar fi vrut domnul Rafiel să-mi facă, replică Miss Marple. Mi se pare un lucru foarte improbabil.

  — Avea o părere foarte bună despre dumneavoastră.

  — E foarte amabil din partea lui, însă nu văd motivul, zise Miss Marple. Sunt o persoană foarte simplă.

  — Aşa cum, fără îndoială, vă imaginaţi, era un om extrem de bogat. Prevederile din testamentul lui sunt, în ansamblu, foarte simple. A lăsat dispoziţii privind averea cu ceva vreme înainte de moarte. Moştenitori şi alte aranjamente privind beneficiarii.

  — Bănuiesc că asta este o procedură obişnuită în ziua de azi, răspunse Miss Marple, deşi eu nu mă prea pricep la chestiuni financiare.

  — Scopul aceste întâlniri, continuă domnul Broadribb, este acela de a vă spune că vi s-a lăsat o sumă de bani, de care veţi putea dispune cum credeţi de cuviinţă la sfârşitul anului, dar cu condiţia să acceptaţi o anumită propunere, pe care o să v-o aduc la cunoştinţă imediat.

  Luă de pe biroul din faţa lui un plic lunguieţ, sigilat, şi i-l înmână peste masă.

  — Cred că ar fi bine dacă aţi citi chiar dumneavoastră ce conţine. Nu trebuie să vă grăbiţi. Gândiţi-vă în linişte.

  Miss Marple nu se grăbi. Se folosi de micul cuţit de tăiat hârtie pe care domnul Broadribb i-l înmână, tăie plicul şi scoase conţinutul – o foaie de hârtie bătută la maşină – şi începu să citească. Împături apoi foaia la loc, după care o reciti şi îl privi pe domnul Broadribb.

  — Nu este foarte clar. Nu există nici un fel de elucidare a acestei chestiuni?

  — Nu vreuna pe care să v-o pot oferi eu. Eu trebuia să vă înmânez asta şi să vă spun de suma din testament. Este vorba de douăzeci de mii de lire, scutite de taxe legale.

  Miss Marple rămase cu privirea la el. Surpriza o făcuse să-şi piardă glasul. Domnul Broadribb rămase şi el tăcut o clipă, privind-o cu atenţie. Nu era nici o îndoială că era surprinsă. Era evident că acesta era ultimul lucru pe care Miss Marple se aşteptase să-l audă. Domnul Broadribb se întrebă care vor fi primele ei cuvinte. Ea îl privi direct, cu severitatea unei mătuşi bătrâne. Când vorbi, tonul ei era aproape acuzator.

  — Este o sumă foarte mare de bani, zise Miss Marple.

  — Nu chiar atât de mare cum era pe vremuri, răspunse domnul Broadribb. (Şi se abţinu să nu adauge: „E doar mărunţiş în ziua de azi”.)

  — Trebuie să recunosc, spuse Miss Marple, că sunt uimită. Sincer, sunt de-a dreptul uimită.

  Ridică documentul şi îl citi încă o dată cu atenţie.

  — Bănuiesc că ştiţi despre ce este vorba? Întrebă Miss Marple.

  — Da. Mi-a fost dictat personal de domnul Rafiel.

  — Nu v-a dat nici o explicaţie în legătură cu asta?

  — Nu.

  — Bănuiesc că i-aţi sugerat că ar fi bine să o facă, zise Miss Marple.

  Tonul ei avea o notă acidă.

  Domnul Broadribb zâmbi slab.

  — Aveţi dreptate. Aşa am făcut. I-am spus că s-ar putea să vi se pară dificil să… Să înţelegeţi exact ce vrea să spună.

  — Foarte adevărat, spuse Miss Marple.

  — Bineînţeles că nu este necesar să-mi daţi un răspuns chiar acum.

  — Nu, va trebui să reflectez asupra acestei chestiuni.

  — Este vorba, aşa cum aţi subliniat, de o sumă substanţială.

  — Eu sunt bătrână, spuse Miss Marple. În vârstă, aşa cum ne place să spunem, dar „bătrân” este un cuvânt mai potrivit. În mod clar, bătrână. Este şi posibil, şi probabil să nu trăiesc încă un an ca să câştig banii, în cazul destul de îndoielnic că aş fi în stare să o fac.

  — Banii nu sunt de lepădat la nici o vârstă, afirmă domnul Broadribb.

  — I-aş putea lăsa moştenire diferitelor societăţi de caritate la care particip, zise Miss Marple, şi există mereu oameni – oameni pentru care ai vrea să faci ceva, dar nu-ţi permiţi să o faci. Şi, pe de altă parte, nu o să mă prefac că nu există diferite plăceri şi dorinţe – lucruri pe care nu mi le-am permis. Cred că domnul Rafiel ştia prea bine că o persoană în vârstă ar fi foarte încântată dacă, pe neaşteptate, ar putea să-şi îngăduie să şi le pună în practică.

  — Da, îmi închipui, răspunse domnul Broadribb. Poate o croazieră peste hotare? Unul dintre acele excelente tururi care se organizează în ziua de azi. Teatre, concerte, posibilitatea de a-ţi reaproviziona pivniţa de vinuri…

  — Gusturile mele sunt ceva mai modeste, afirmă Miss Marple. Nişte potârnichi, rosti ea gânditoare. E foarte greu să faci rost de potârnichi în zilele noastre şi sunt foarte scumpe. Mi-ar plăcea foarte mult o potârniche – una întreagă – pe care să o mănânc numai eu. O cutie de marrons glacés este, de asemenea, o plăcere costisitoare pe care nu mi-o pot oferi prea des. Poate o vizită la Operă. E nevoie de o maşină care să te ducă la Covent Garden şi înapoi, plus cheltuiala pentru o noapte la motel. Dar nu trebuie să mă las purtată de val, continuă Miss Marple. O să iau scrisoarea cu mine şi o să reflectez asupra ei. Serios, chiar nu ştiu ce l-a apucat pe domnul Rafiel – chiar nu ştiţi de ce mi-a făcut această propunere şi de ce s-a gândit că i-aş fi de ajutor în vreun fel? Trebuie să fi ştiut că a trecut un an, aproape doi de când ne-am văzut, şi de atunci, sănătatea mea s-ar fi putut şubrezi şi n-aş mai fost atât de capabilă să-mi exercit micile talente ca altădată. Şi-a asumat un risc. În mod sigur există oameni mult mai calificaţi decât mine ca să întreprindă o investigaţie de o asemenea natură.

  — Sincer, aşa s-ar părea, răspunse domnul Broadribb, însă el v-a ales pe dumneavoastră, Miss Marple. Scuzaţi-mi curiozitatea, dar aţi avut – oh, cum să formulez?

  — Vreo legătură cu crimele sau cu investigarea lor?

  — Strict vorbind, ar trebui să spun nu, afirmă Miss Marple. Adică, nu e nimic profesionist. N-am fost niciodată ofiţer responsabil cu eliberarea condiţionată, nu am fost magistrat al Curţii şi nu am avut vreo legătură cu o agenţie de detectivi. Ca să vă explic, domnule Broadribb – lucru care mi se pare corect din partea mea şi consider că era de datoria domnului Rafiel să-l fi făcut – aşadar, ca să vă dau o explicaţie, pot să vă spun că, în timpul şederii noastre în Indiile de Vest, amândoi – eu şi domnul Rafiel – am fost oarecum implicaţi în povestea unei crime care a avut loc acolo. A fost o crimă ciudată şi neobişnuită.

  — Iar dumneavoastră şi domnul Rafiel aţi rezolvat-o?

  — Nu aş spune-o chiar aşa, replică Miss Marple. Domnul Rafiel, prin forţa personalităţii sale, şi eu, punând cap la cap câteva observaţii care mi-au atras atenţia, am reuşit să împiedicăm o a doua crimă care fusese pusă la cale. Nu aş fi reuşit de una singură, pentru că nu aveam puterea fizică necesară. Domnul Rafiel nu ar fi reuşit de unul singur, fiindcă era invalid. Aşa că ne-am reunit forţele şi am acţionat ca aliaţi.

  — Doar o întrebare aş dori să vă pun, Miss Marple. Cuvântul „Nemesis” vă spune ceva?

  — Nemesis, repetă Miss Marple.

  Nu era o întrebare. Încet, un zâmbet surprinzător i se formă pe buze.

  — Da, răspunse ea, înseamnă ceva. A însemnat ceva pentru mine şi a însemnat ceva pentru domnul Rafiel. Eu i l-am spus şi el a fost foarte amuzat că l-am folosit pentru a mă descrie pe mine însămi.

  Domnul Broadribb s-ar fi aşteptat la orice, numai la asta, nu. Se uită la Miss Marple cu aceeaşi surprindere pe care domnul Rafiel o încercase într-o cameră de pe ţărmul Mării Caraibelor. O doamnă bătrânică, liniştită şi inteligentă, însă, serios – Nemesis!

  — Sunt convinsă că şi dumneavoastră aveţi aceeaşi părere, zise Miss Marple. Se ridică în picioare. Dacă descoperiţi sau primiţi alte instrucţiuni în această chestiune, v-aş ruga să mă anunţaţi, domnule Broadribb. Mi se pare un lucru ieşit din comun să nu existe aşa ceva. Asta mă lasă complet în ceaţă în privinţa a ceea ce îmi cere domnul Rafiel să fac sau să încerc să fac.

  — Nu-i cunoaşteţi familia, prietenii…

  — Nu, v-am spus. A fost un tovarăş de călătorie într-o ţară străină. Am avut o oarecare legătură ca aliaţi într-o afacere foarte stranie. Asta a fost tot. Când se pregătea să iasă pe uşă, Miss Marple se întoarse brusc şi întrebă: Avea o secretară, pe doamna Esther Walters. Ar fi o încălcare a etichetei dacă v-aş întreba dacă i-a lăsat cincizeci de mii de lire?

  — Testamentul lui a apărut în ziare, afirmă domnul Broadribb. Pot să vă confirm acest lucru. Şi apropo, acum pe doamna Walters o cheamă Anderson. S-a recăsătorit.

  — Mă bucur să aud asta. Era văduvă şi avea o fiică, şi era o secretară foarte competentă, după câte se pare. Îl înţelegea foarte bine pe domnul Rafiel. E o femeie drăguţă, îmi pare bine că a moştenit ceva.

  În acea seară, aşezata în scaunul ei cu spătar drept, cu picioarele întinse spre şemineul în care ardea un mic foc de lemne din cauza unui val de frig care, ca de obicei, se poate abate, imprevizibil, asupra Angliei în orice moment, Miss Marple scoase încă o dată din plicul lung documentul primit de dimineaţă. Încă nevenindu-i să creadă, citi, murmurând cuvintele din când în când, ca şi cum ar fi vrut să şi le întipărească în minte:

  Pentru Jane Marple, din St Mary Mead.

  Acest document va fi înmânat după moartea mea, prin intermediul biroului avocatului meu, James Broadribb. El este omul pe care l-am angajat ca să se ocupe de asemenea chestiuni legale care intră în domeniul problemelor mele particulare, şi nu al celor de afaceri. Este un avocat serios şi demn de încredere. La fel ca majoritatea membrilor rasei umane, este susceptibil de păcatul curiozităţii. Eu nu i-am satisfăcut această curiozitate. În unele privinţe, această chestiune va rămâne între mine şi dumneata. Cuvântul nostru de cod, draga mea doamnă, este Nemesis. Bănuiesc că nu ai uitat locul şi circumstanţele în care ai rostit prima dată acest cuvânt. Pe parcursul afacerilor desfăşurate într-o viaţă de-acum lungă, am învăţat ceva în privinţa unei persoane pe care doream s-o angajez. Trebuia să aibă fler. Fler pentru o anumită misiune pe care voiam să i-o încredinţez. Nu cunoştinţe, nu experienţă. Singurul cuvânt potrivit este fler. Un dar natural de a face un anumit lucru.

  Dumneata, draga mea – dacă-mi permiţi să-ţi spun astfel ai un fler natural pentru justiţie, şi asta te-a condus să ai un fler natural pentru crimă. Vreau să cercetezi o anumită crimă. Am ordonat ca o anumită sumă să fie pusă deoparte, astfel încât, dacă accepţi această cerere şi dacă, în urma investigaţiei dumitale, crima este elucidată în mod corespunzător, banii vor fi ai dumitale. Am rezervat un an în care dumneata să poţi să te aventurezi în aceasta misiune. Nu eşti tânără, dar eşti, dacă pot spune aşa, o femeie dură. Bănuiesc că este rezonabil să-mi închipui că vei mai trăi cel puţin un an.

  Consider că munca pe care va trebui s-o depui nu-ţi displace. Pot să spun că ai un geniu natural pentru investigaţii. Fondurile necesare pentru ceea ce aş descrie drept capital de lucru îţi vor fi acordate în acea perioadă, oricât este necesar. Îţi ofer aceasta drept alternativă la ceea ce reprezintă viaţa dumitale actuală.

  Te văd stând pe un scaun confortabil pentru orice fel de reumatism ai avea. Probabil toate persoanele de vârsta dumitale suferă de o formă de reumatism. Dacă această boală îţi afectează genunchii sau spatele, nu-ţi va fi uşor să mergi mult şi îţi vei petrece timpul mai ales tricotând. Te văd, aşa cum te-am văzut odată, într-o noapte, când m-a trezit din somn agitaţia dumitale, într-un nor de lână roz.

  Mi te închipui tricotând şi mai multe jachete, eşarfe şi multe alte lucruri a căror denumire nici nu o cunosc. Dacă preferi să continui cu tricotatul, asta e decizia dumitale. Dacă preferi să serveşti cauza justiţiei, sper că măcar o vei considera interesantă.

  Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare.

  Şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!

  Amos.

  Capitolul 3. Miss Marple acţionează.

  I

  Miss Marple citi scrisoarea de trei ori – apoi o puse deoparte şi rămase pe gânduri, încruntându-se uşor în timp ce chibzuia la epistolă şi la implicaţiile ei.

  Primul gând care îi veni în minte fu acela că lipsa de informaţii concrete era surprinzătoare. Oare avea să capete mai multe date de la domnul Broadribb? Era însă aproape sigură că acest lucru nu avea să se întâmple. Nu s-ar fi potrivit cu planul domnului Rafiel. Atunci cum Dumnezeu putea să se aştepte domnul Rafiel să facă ceva, să acţioneze într-o chestiune despre care ea nu ştia nimic? Asta era ciudat. După alte câteva minute de gândire, Miss Marple decise că domnul Rafiel intenţionase ca lucrurile să fie ciudate. Gândurile i se întoarseră la el, la răstimpul scurt în care îl cunoscuse. La dizabilitatea lui, la proasta lui dispoziţie, la sclipirile de inteligenţă, la umorul ocazional. Îi făcea plăcere, îşi zise, să necăjească oamenii. Miss Marple simţea – iar această scrisoare îi confirma bănuiala – că domnul Rafiel se distrase să incite curiozitatea firească a domnului Broadribb.

  În scrisoarea pe care i-o trimisese nu exista nici cel mai mic indiciu care s-o lămurească despre ce era vorba, în mod clar, domnul Rafiel nu dorise să-i fie de vreun folos. El avusese – oare cum să formuleze?

  — Alte idei. Cu toate acestea, Miss Marple nu putea să se apuce de ceva despre care nu ştia nimic. Toată povestea putea fi comparată cu un careu de cuvinte încrucişate pentru care nu se dădea nici o definiţie. Trebuiau să existe indicii. Ea trebuia să ştie ce se dorea din partea ei, unde se dorea să se ducă, dacă era de aşteptat să rezolve problema stând în fotoliu şi lăsând deoparte andrelele ca să se concentreze mai bine. Sau domnul Rafiel ar fi dorit ca ea să ia vaporul sau avionul către Indiile de Vest, sau spre America de Sud, sau către vreun loc anume? Miss Marple va trebui fie să descopere singură ce trebuia să facă, fie să primească instrucţiuni clare. Era posibil ca domnul Rafiel să fi considerat că ea are destulă ingeniozitate să ghicească, să întrebe, să descopere în vreun fel? Nu, nu prea îi venea să creadă asta.

  — Dacă îşi închipuie aşa ceva, e sărit de pe fix, rosti Miss Marple cu glas tare. Adică, era înainte să moară.

  Dar totuşi nu credea că domnul Rafiel era sărit de pe fix.

  — O să primesc instrucţiuni, zise Miss Marple.

  Dar ce instrucţiuni şi când?

  De-abia atunci îi trecu brusc prin minte că, fără să-şi dea seama, acceptase fără tăgadă misiunea. Vorbi iarăşi cu glas tare, adresându-se încăperii goale.

  _ Cred în viaţa de apoi, spuse ea. Nu ştiu exact unde eşti, domnule Rafiel, dar nu mă îndoiesc că te afli undeva – şi voi face tot posibilul să-ţi îndeplinesc dorinţele.

  II

  Trei zile mai târziu, Miss Marple îi scrise domnului Broadribb – o scrisoare scurtă şi la obiect.

  Stimate domnule Broadribb, M-am gândit la sugestia pe care mi-aţi făcut-o şi vreau să vă anunţ că m-am hotărât să accept propunerea pe care mi-a făcut-o răposatul domn Rafiel. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să-i respect dorinţele, deşi nu sunt deloc sigură că o să reuşesc. Într-adevăr, nu văd cum aş putea să am succes. În scrisoarea sa, domnul Rafiel nu mi-a dat instrucţiuni directe şi nici nu am fost… Termenul corect cred că este „informată” în nici un fel. Dacă mai aveţi pentru mine vreun mesaj prin care îmi sunt date indicaţii clare, aş aprecia să mi-l trimiteţi, dar îmi închipui că, dacă nu aţi făcut-o până acum, acest mesaj nu există.

  Presupun că domnul Rafiel era în deplinătatea facultăţilor sale mintale când a murit, nu? Cred că am dreptul să întreb dacă, în ultima parte a vieţii sale, a existat vreo faptă criminală de care s-ar fi putut arăta interesat, fie în relaţiile sale de afaceri, fie în cele personale. Şi-a manifestat faţă de dumneavoastră furia sau nemulţumirea privind vreo nedreptate a justiţiei care îl afectase foarte mult? Dacă acesta este cazul, cred că am dreptul să vă rog să mă anunţaţi. Vreo cunoştinţă sau vreun apropiat de-al lui a avut de suferit din cauza unei situaţii dificile, a fost în ultima vreme victima unei nedreptăţi sau a unei fapte care ar fi putut fi considerată ca atare?

  Sunt sigur că înţelegeţi motivele acestor întrebări şi consider ca însuşi domnul Rafiel s-ar fi aşteptat să procedez în acest fel.

  III

  Domnul Broadribb îi arătă epistola domnului Schuster, care se lăsa pe speteaza scaunului şi scoase un fluierat.

  — Are de gând să accepte, nu-i aşa? Curajoasă bătrânica, spuse el, apoi adăugă: Cred că ştie ceva despre toată afacerea asta, nu?

  — Se pare că nu, răspunse domnul Broadribb.

  — Aş fi vrut ca noi să ştim, zise domnul Schuster. Era o vulpe bătrână, Rafiel.

  — Era un om dificil, spuse domnul Broadribb.

  — Nici tu nu ai nici cea mai mică idee, nu? Întrebă domnul Schuster.

  — Nu, n-am, răspunse domnul Broadribb, adăugând apoi: Bănuiesc că nu a vrut ca eu să ştiu ceva.

  — Ei bine, a complicat lucrurile şi mai mult în felul acesta. Nu întrevăd nici cea mai mică şansă ca o bătrânică de la ţară să poată desluşi iţele încurcate ale minţii mortului şi să afle ce fantezii zăceau acolo. Nu crezi că voia doar s-o păcălească? Să râdă de ea? Ştii, ca un soi de glumă… Poate credea că ea îşi închipuia că este cea mai grozavă la rezolvarea micilor probleme din sat, şi atunci avea de gând să-i dea o lecţie aspră…

  _ Nu, îl contrazise domnul Broadribb, nu cred asta. Rafiel nu era genul ăsta de om…

  _ Uneori era un diavol răutăcios, afirmă domnul Schuster.

  — Da, dar nu… Cred că vorbea serios în legătura cu povestea asta. Ceva îl îngrijora. De fapt, sunt destul de sigur că îl îngrijora ceva.

  — Şi nu ţi-a spus despre ce era vorba şi nici nu ţi-a sugerat o idee cât de vagă?

  — Nu.

  — Atunci cum naiba se aşteaptă…

  Schuster se întrerupse.

  — Doar nu se aştepta să iasă ceva din asta, continuă domnul Broadribb. Adică, cum are ea de gând să acţioneze?

  — După părerea mea, e o glumă.

  — Douăzeci de mii de lire sunt o groază de bani.

  — Da, dar dacă el ştia că ea nu se poate descurca?

  — Nu, replică domnul Broadribb. Nu ar fi fost atât de incorect. Trebuie să se fi gândit că are o şansă să descopere despre ce este vorba.

  — Şi noi ce facem?

  — Aşteptăm, zise domnul Broadribb. Aşteptăm să vedem ce se întâmplă în continuare. La urma urmelor, trebuie să se petreacă totuşi ceva.

  — Ai nişte ordine sigilate pe undeva, nu?

  — Dragul meu Schuster, zise domnul Broadribb, domnul Rafiel avea o încredere implicită în discreţia mea şi în comportamentul meu etic ca avocat. Acele instrucţiuni sigilate urmează să fie deschise numai în anumite împrejurări, care însă nu au apărut.

  — Şi nici nu vor apărea, zise domnul Schuster.

  Şi cu asta subiectul fu închis.

  IV

  Domnul Broadribb şi domnul Schuster aveau noroc că duceau o viaţă profesională bogată. Miss Marple nu era atât de norocoasă. Împletea şi medita, şi făcea plimbări din când în când, fiind şi admonestată de Cherry pentru acest efort.

  — Ştiţi ce v-a spus doctorul. Nu trebuie să faceţi prea mult efort fizic.

  — Mă plimb foarte încet, replică Miss Marple, şi nici nu fac nimic. Adică să sap sau să plivesc. Doar… Doar pun un picior înaintea celuilalt şi mă gândesc la diverse lucruri.

  — Ce lucruri? Întrebă Cherry, cu oarecare interes.

  — Aş vrea să ştiu şi eu, replică Miss Marple şi îi ceru lui Cherry să-i aducă încă o eşarfă, căci vântul era rece.

  — Ce-o fi preocupând-o, asta aş vrea să ştiu eu, îi spuse Cherry soţului ei în timp ce aşeza în faţa lui o farfurie cu orez şi rinichi. Mâncare chinezească, zise ea.

  Soţul ei dădu aprobator din cap.

  — Devii o bucătăreasă din ce în ce mai pricepută, îi spuse el.

  — Mă cam îngrijorează, afirmă Cherry. Mă îngrijorează fiindcă şi ea e un pic îngrijorată. A primit o scrisoare care a tulburat-o.

  — Ceea ce are nevoie este să stea liniştită, spuse soţul lui Cherry. Să stea potolită, să o ia uşor, să-şi ia nişte cărţi de la biblioteca, să invite două, trei prietene pe la ea.

  — Se gândeşte ea la ceva, afirma Cherry. La un soi de plan. Se gândeşte cum să rezolve ceva, aşa mi se pare mie.

  Întrerupse discuţia în acest punct şi, luând tava cu cafea, se duse să o pună alături de Miss Marple.

  — Cunoşti o femeie pe care o cheamă doamna Hastings şi care locuieşte într-o casă nouă undeva pe aici? Se interesă Miss Marple. Şi pe cineva pe nume domnişoara Bartlett – cred că ăsta e numele – care locuieşte cu ea…

  — Vă referiţi la casa de la capătul satului care a fost renovată şi revopsită? Chiriaşele nu mai stau acolo de multă vreme. Nu ştiu cum le cheamă. Dar de ce vreţi să ştiţi? Nu sunt nişte persoane foarte interesante. Cel puţin, asta-i părerea mea.

  — Sunt rude? Întrebă Miss Marple.

  — Nu, doar prietene, cred.

  — Mă întreb de ce… Începu Miss Marple şi se opri.

  — Vă întrebaţi de ce, ce?

  — Nimic, replică Miss Marple. Fă-mi, te rog, ordine pe birou şi dă-mi un toc şi hârtie de scris. Vreau să scriu o scrisoare.

  — Cui? Se interesă Cherry, arătându-şi curiozitatea firească ce o caracteriza.

  — Surorii unui preot, afirmă Miss Marple. Numele lui este Prescott.

  — Este cel pe care l-aţi cunoscut în străinătate, în Indiile de Vest, nu-i aşa? Mi-aţi arătat poza lui în albumul foto.

  — Da.

  — Vă simţiţi bine, nu? Faptul că îi scrieţi unui preot…

  — Mă simt excelent, replică Miss Marple, şi sunt nerăbdătoare să mă apuc de ceva. Este posibil ca domnişoara Prescott să-mi poată fi de ajutor.

  Dragă domnişoara Prescott, Sper că vă aduceţi aminte de mine. V-am cunoscut pe dumneavoastră şi pe fratele dumneavoastră în Indiile de Vest, dacă vă amintiţi, la St Honore. Sper că amabilul reverend este sănătos şi astmul nu i-a făcut prea mari probleme în iarna friguroasă care a trecut.

  Vă scriu să vă întreb dacă puteţi să-mi daţi adresa doamnei Walters – Esther Walters – pe care probabil v-o amintiţi din vacanţa în Caraibe. Era secretara domnului Rafiel. Mi-a dat adresa ei la momentul respectiv, însă, din nefericire, am rătăcit-o. Eram nerăbdătoare să-i scriu în legătura cu nişte chestiuni ce ţin de horticultura, despre care m-a întrebat, dar la care nu am putut să îi răspund atunci. Am auzit zilele trecute că s-ar fi măritat din nou, dar nu cred că persoana care mi-a spus era foarte sigură de acest lucru. Poate ştiţi ceva mai multe despre ea decât mine.

  Sper că nu v-am deranjat prea mult.

  Calde salutari fratelui dumneavoastră şi cele mai bune urări dumneavoastră.

  Cu sinceritate, Jane Marple.

  Miss Marple se simţi mai bine după ce expedie misiva.

  — Cel puţin, spuse ea, am început să fac ceva. Nu că aş trage mari speranţe din asta, dar s-ar putea să fie totuşi de ajutor.

  Domnişoara Prescott îi răspunse cu poşta următoare – era o femeie foarte eficientă. Îi scrise o scrisoare plăcută în care indusese şi adresa în chestiune.

  Nu am auzit nimic direct de la Esther Walters – scria ea – dar, la fel ca dumneavoastră, am auzit de la un prieten că a văzut un anunţ despre faptul că s-a recăsătorit. Cred că acum numele ei este doamna Alderson sau Anderson. Adresa este Winslow Lodge, lângă Alton, Hants. Fratele meu vă transmite cele mai calde urări. Este trist că locuim atât de departe. Noi suntem în nordul Angliei, iar dumneavoastră în sudul Londrei. Sper că o să avem ocazia să ne întâlnim pe viitor.

  A dumneavoastră, cu sinceritate, Joan Prescott

  — Winslow Lodge, Alton, rosti Miss Marple, notându-şi adresa. Nu e prea departe de aici. Nu. Nu e prea departe. Aş putea – nu ştiu care ar fi cea mai bună metodă – poate să iau un taxi. E cam extravagant, dar dacă iese ceva din asta, aş putea deconta legal cheltuiala. Acum, oare să-i scriu înainte sau să risc? Cred că ar fi mai bine să risc. Biata Esther. Probabil că nu-şi aduce aminte de mine cu amabilitate sau afecţiune.

  Miss Marple se lăsa purtata de gânduri. Era foarte posibil ca acţiunile ei din Caraibe s-o fi salvat pe Esther Walters să fie ucisă într-un viitor nu foarte îndepărtat. În orice caz, asta era convingerea lui Miss Marple, dar probabil că Esther Walters nu gândea aşa.

  — O femeie drăguţă, spuse Miss Marple, rostind cu glas moale cuvintele, o femeie foarte drăguţă. Genul care se căsătoreşte cu uşurinţă cu bărbatul nepotrivit. De fapt, genul de femeie care s-ar mărita cu un ucigaş dacă i s-ar ivi prilejul măcar pe jumătate. Eu totuşi cred, continuă Miss Marple gânditoare, coborându-şi şi mai mult vocea, că probabil i-am salvat viaţa. De fapt, sunt aproape sigură de asta, dar nu cred că mi-ar împărtăşi punctul de vedere. Probabil că nu mă place chiar deloc. Ceea ce face şi mai dificilă folosirea ei drept sursă. De informaţii. Totuşi, pot încerca. E mai bine decât să stau aici şi să aştept, să tot aştept.

  Oare domnul Rafiel îşi bătuse joc de ea când scrisese acea epistolă? Nu fusese un om deosebit de amabil – putea foarte uşor să calce în picioare sentimentele celorlalţi.

  — În orice caz, zise Miss Marple, aruncând o privire spre ceas şi hotărând că se va duce devreme la culcare în acea seară, când te gândeşti la diverse lucruri înainte de a adormi, se pot ivi o mulţime de idei. S-ar putea să reuşesc în felul acesta.

  V

  — Aţi dormit bine? O întreba Cherry în timp ce punea tava cu ceaiul de dimineaţă pe măsuţa de lângă cotul lui Miss Marple.

  — Am avut un vis ciudat, răspunse Miss Marple.

  — Un coşmar.

  — Nu, nu, deloc. Vorbeam cu cineva – nu era o persoană pe care s-o cunosc bine. Stăteam doar de vorbă. Apoi m-am uitat mai bine şi nu era deloc persoana cu care vorbeam. Era altcineva. Foarte ciudat.

  — O mică încurcătură, zise Cherry, amabilă.

  — Mi-a amintit de ceva, spuse Miss Marple, sau mai bine zis de cineva pe care l-am cunoscut cândva. Cheamă-l pe Inch pentru mine, te rog. Să fie aici la 11.30.

  Inch făcea parte din trecutul lui Miss Marple. Primul proprietar al unui taxi, domnul Inch, murise şi fusese urmat de fiul lui, „Tânărul Inch”, atunci în vârstă de 44 de ani, care dezvoltase afacerea familiei cumpărând un garaj şi achiziţionând două maşini rablagite. La moartea lui, garajul căpătase un nou proprietar. De atunci existaseră Pip's Cars, James' Taxis şi Arthur's Car Hire – dar vechii locuitori ai târgului încă vorbeau de Inch.

  — Doar nu vă duceţi la Londra, nu-i aşa?

  — Nu, nu mă duc la Londra. O să iau probabil prânzul la Halsemere.

  _ Acum ce mai puneţi la cale? Întrebă Cherry, privind-o bănuitoare.

  — Mă străduiesc să întâlnesc întâmplător pe cineva şi să fac asta să pară ceva foarte firesc, replică Miss Marple. Nu este foarte simplu, dar sper să pot reuşi.

  La 11.30 taxiul aştepta. Miss Marple o instrui pe Cherry.

  — Sună la numărul ăsta, bine, Cherry? Întreabă dacă doamna Anderson este acasă. Dacă răspunde chiar ea sau dacă o să vină la telefon, spune că un domn Broadribb doreşte să-i vorbească. Tu eşti secretara domnului Broadribb. Dacă este plecată, află la ce oră o să se întoarcă.

  — Şi dacă este acasă şi răspunde la telefon?

  — Întreab-o în ce zi poate să-l întâlnească pe domnul Broadribb la biroul lui din Londra. După ce îţi spune, notează data şi închide.

  — La câte vă gândiţi! De ce toate astea? De ce vreţi să fac eu asta?

  — Memoria este un lucru ciudat, zise Miss Marple. Uneori omul îşi aminteşte o voce chiar dacă nu a auzit-o de ani întregi.

  — Ei bine, doamna Cum-o-cheamă nu mi-a auzit vocea, nu?

  — Nu, răspunse Miss Marple. De aceea dai tu telefon.

  Cherry îşi îndeplini misiunea. Află că doamna Anderson era plecată la cumpărături, dar va fi acasă pentru masa de prânz şi apoi toată după-amiaza.

  — Asta uşurează lucrurile, spuse Miss Marple. Inch e aici? A, da. Bună dimineaţa, Edward, spuse ea actualului şofer de la Arthur's Car Hire al cărui nume era de fapt George. Iată unde vreau să merg. Cred că nu o să ne ia mai mult de o oră şi jumătate.

  Şi expediţia fu pusă în mişcare.

  Capitolul 4. Esther Walters.

  Esther Anderson ieşi din magazin şi se îndreptă spre locul unde îşi parcase maşina. Devenise din ce în ce mai greu să parchezi în ziua de azi. Se ciocni de cineva, o femeie în vârstă care şchiopăta uşor şi care se îndrepta spre ea. Îşi ceru scuze, apoi femeia scoase o exclamaţie de surpriză.

  — Ia te uită – sigur sunteţi doamna Walters, nu-i aşa? Esther Walters? Bănuiesc că nu vă mai amintiţi de mine. Jane Marple. Ne-am cunoscut la hotel în St Honore, acum ceva vreme. Un an şi jumătate.

  — Miss Marple? Aşa este, desigur. Ce întâmplare să vă întâlnesc!

  — Îmi pare bine să vă văd. Iau masa cu nişte prieteni din apropiere, dar trebuie să trec din nou prin Acton ceva mai târziu. Sunteţi acasă în această după-amiază? Mi-ar face mare plăcere să stăm puţin de vorbă. Este atât de plăcut să revezi un vechi prieten!

  — Da, desigur! Oricând după ora 15.00.

  Aranjamentul fu astfel făcut.

  — Bătrâna Jane Marple, rosti Esther Anderson, zâmbind pentru sine. Ce întâmplare să dau peste ea! Aş fi crezut că a murit de multă vreme.

  Miss Marple sună la uşă la Winslow Lodge la 15.30 fix Esther îi deschise uşa şi o invită înăuntru.

  Miss Marple se aşeză pe scaunul care i se indicase, oarecum agitată, în maniera lipsită de astâmpăr pe care o adopta atunci când era tulburată. Sau în orice caz, părea să fie uşor tulburată. În acest caz însă, impresia era înşelătoare, întrucât lucrurile se petrecuseră exact aşa cum sperase ea.

  — Mă bucur să vă văd, îi spuse ea lui Esther. Mă bucur tare mult să vă văd. Ştiţi, cred că lucrurile sunt atât de ciudate în lumea asta. Speri că o să întâlneşti din nou anumite persoane şi eşti chiar sigur că aşa o să se întâmple. Apoi timpul trece şi brusc, ai o surpriză.

  — Apoi se spune că lumea este mică, nu? Întări Esther.

  — Da, aşa este, şi cred că există o fărâmă de adevăr în asta. Adică, cred că lumea pare destul de mare, iar Indiile de Vest sunt foarte departe de Anglia. Normal, ne-am fi putut întâlni oriunde. În Londra, la Harrods. Într-o staţie de tren sau de autobuz. Există atâtea posibilităţi.

  — Da, există atâtea posibilităţi, fu de acord Esther. Eu în mod sigur nu m-aş fi aşteptat să vă întâlnesc aici, fiindcă nu pare să fie chiar în partea dumneavoastră de lume, nu?

  — Nu, aşa este. Nu că ar fi foarte departe de St Mary Mead, unde locuiesc. De fapt, cred că sunt vreo 40 de kilometri. Dar 40 de kilometri la ţară, când nu ai maşină – şi, desigur, nu-mi permit să am o maşină şi, oricum, nu ştiu să şofez – deci nici nu ar avea rost, aşa că ne întâlnim vecinii pe ruta autobuzului sau altfel luăm taxiul când plecăm din sat.

  — Arătaţi foarte bine, spuse Esther.

  — Tocmai voiam să spun că dumneata arăţi foarte bine, draga mea. Nu ştiam că locuieşti în zona asta.

  — Nu stau aici de multă vreme. De când m-am măritat, de fapt.

  — Ah, nu am ştiut. Ce interesant! Bănuiesc că mi-a scăpat informaţia asta. Întotdeauna mă uit la anunţurile matrimoniale.

  — Sunt măritată de patru sau cinci luni, spuse Esther. Acum mă numesc Anderson.

  — Doamna Anderson, rosti Miss Marple. Trebuie să mă străduiesc să ţin minte. Şi soţul dumitale?

  Ar fi fost nefiresc, îşi zise Miss Marple, dacă nu ar fi întrebat nimic de soţ. Fetele bătrâne sunt cunoscute pentru curiozitatea lor.

  — Este inginer, zise Esther, şi conduce filiala Time and Motion. Este… Esther ezită uşor… Ceva mai tânăr decât mine.

  — Foarte bine, replică Miss Marple imediat. Oh, e mult mai bine, draga mea. În ziua de azi bărbaţii îmbătrânesc mult mai repede decât femeile. Ştiu că nu se spunea aşa pe vremuri, dar de fapt este adevărat. Adică, au mai multe probleme de sănătate. Mă gândesc că, probabil, fiindcă muncesc prea mult şi îşi fac prea multe griji. Apoi le creşte sau le scade tensiunea, iar uneori au mici probleme cu inima. Şi sunt predispuşi la ulcer gastric. Nu cred că noi ne facem atâtea griji. Bănuiesc că noi suntem sexul mai puternic.

  — Poate că suntem, fu de acord Esther.

  Îi zâmbi lui Miss Marple şi aceasta se simţi încurajată. Ultima oară când o văzuse pe Esther, femeia părea să o urască, şi probabil chiar o ura în acel moment. Dar acum poate că se simţea un pic recunoscătoare. Probabil că îşi dăduse seama că s-ar fi putut să se găsească ea însăşi sub o piatră mortuară dintr-un cimitir respectabil în loc să ducă o viaţă aparent fericită cu domnul Anderson.

  — Arăţi foarte bine, spuse Miss Marple, şi foarte veselă.

  — La fel şi dumneavoastră, Miss Marple.

  — Ei bine, eu sunt un pic mai bătrână acum. Iar omul suferă de atâtea boli! Nu mă refer la cele foarte grave, Doamne fereşte, ci vreau să zic că toţi avem vreo formă de reumatism sau vreo durere pe undeva. Picioarele nu sunt întotdeauna cum ar trebui să fie şi de obicei ne doare spatele sau umărul ori mâinile. Ah, draga mea, n-ar trebui să vorbesc despre asemenea lucruri. Ce casă drăguţă ai!

  — Da, nu stăm de multă vreme aici. Ne-am mutat acum patru luni.

  Miss Marple privi în jur. Chiar credea ce spunea. Credea, de asemenea, că atunci când se mutaseră, o făcuseră în stil mare. Mobila era scumpă, confortabilă, însă era genul de confort al luxului. Perdele de bună calitate, huse asemenea, fără afişarea unui gust artistic deosebit – dar nici nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Miss Marple credea că ştie motivul pentru această prosperitate evidentă. Considera că se datora testamentului generos al domnului Rafiel. Se bucura că domnul Rafiel nu se răzgândise.

  — Bănuiesc că aţi văzut anunţul referitor la moartea domnului Rafiel, spuse Esther, vorbind ca şi cum ştia ce este în mintea lui Miss Marple.

  — Da, aşa este. S-a întâmplat în urmă cu o lună, nu? Mi-a părut atât de rău! Foarte trist, adevărat, deşi bănuiesc că era de aşteptat – chiar şi el aproape că a vorbit despre asta. A sugerat de câteva ori că nu mai are mult de trăit. Cred că a avut o atitudine foarte curajoasă în privinţa asta, nu?

  — Da, era un om tare curajos, şi avea un suflet cu adevărat bun, afirmă Esther. Ştiţi, când am început să lucrez pentru el, mi-a spus că o să-mi dea un salariu foarte bun, dar că va trebui să economisesc fiindcă nu trebuia să mă aştept să mai primesc altceva de la el. Ei bine, cu siguranţă nu m-am aşteptat să primesc ceva din partea lui. Era un om de cuvânt, nu-i aşa? Dar se pare că s-a răzgândit.

  — Da, răspunse Miss Marple. Da. Şi mă bucur foarte mult. Am crezut că s-ar putea – desigur, nu a spus nimic – să îţi lase ceva.

  — Mi-a lăsat o moştenire consistentă, afirmă Esther. O sumă de bani surprinzător de mare. A fost o surpriză uriaşă. La început nici nu mi-a venit să cred.

  — Cred că a vrut să-ţi facă o surpriză. Cred că era probabil genul ăsta de om, zise Miss Marple. Apoi adăugă: I-a lăsat ceva şi… Oh, cum îl cheamă?… Asistentului aceluia?

  — A, vă referiţi la Jackson? Nu, nu i-a lăsat nimic lui Jackson, dar cred că i-a făcut nişte cadouri generoase anul trecut.

  — L-ai mai văzut pe Jackson?

  — Nu, nu cred că l-am mai întâlnit vreodată după vacanţa aceea pe insulă. Nu a rămas cu domnul Rafiel după ce s-au întors în Anglia. Cred că s-a dus la lordul nu-ştiu-cum, care locuieşte în Jersey sau Guernsey.

  — Mi-ar fi plăcut să-l mai întâlnesc pe domnul Rafiel, spuse Miss Marple. Părea ciudat, după ce am fost implicaţi împreună în acea poveste. El, şi dumneata, şi eu, şi alţii. Dar apoi, după ce am venit acasă, după vreo şase luni, mi-a venit în minte într-o zi cât de apropiaţi am fost în perioada aceea plină de emoţii, şi totuşi cât de puţin ştiam despre domnul Rafiel. Chiar mă gândeam la asta zilele trecute, după ce am văzut anunţul mortuar. Aş fi vrut să ştiu mai multe. Unde s-a născut, cine îi erau părinţii. Cum erau. Dacă a avut copii sau nepoţi, veri sau familie. Mi-ar plăcea atât de mult să ştiu!

  Esther Anderson zâmbi uşor. Se uită la Miss Marple, şi expresia ei părea să spună: „Da, sunt sigură că întotdeauna vrei să ştii asta despre toată lumea”. Dar cu glas tare rosti:

  — Despre el toată lumea ştia un singur lucru cu adevărat.

  — Că era foarte bogat, zise Miss Marple imediat. Asta voiai să spui, nu? Când ştii că cineva este foarte bogat, cumva nu mai întrebi nimic. Adică, nu întrebi ca să afli mai multe. Spui: „Este foarte bogat” sau „Este teribil de bogat” şi cobori un pic vocea, fiindcă este atât de impresionant să cunoşti pe cineva care are o bogăţie imensă.

  Esther râse uşor.

  — Nu era căsătorit, nu-i aşa? Întrebă Miss Marple. Nu a pomenit niciodată despre o soţie.

  — Şi-a pierdut soţia cu mulţi ani în urmă. La scurtă vreme după ce s-au căsătorit, am impresia. Cred că ea era mult mai tânără decât el – cred că a murit de cancer. Foarte trist.

  — A avut copii?

  — A, da, două fete şi un fiu. O fiică este măritată şi trăieşte în America. Cealaltă a murit tânără, am impresia. Am întâlnit-o o dată pe americancă. Nu semăna deloc cu tatăl ei. Era o tânără tăcută, şi părea oarecum deprimată. Apoi adăugă: Domnul Rafiel nu a vorbit niciodată despre fiul lui. Cred că au existat nişte probleme. Un scandal, sau ceva de genul ăsta. Cred că a murit cu câţiva ani în urmă. Oricum, tatăl nu vorbea niciodată despre el.

  — Oh, Doamne! Chiar că este trist.

  — Cred că s-a întâmplat destul de demult. Am impresia că a luat un avion de undeva din străinătate şi nu s-a mai întors – a murit pe undeva.

  — Domnul Rafiel a fost afectat de această veste?

  — Nu prea ştiai ce să crezi în privinţa lui, răspunse Esther. Era genul de om care întotdeauna hotăra să minimizeze pagubele. Dacă fiul lui s-a dovedit a fi necorespunzător, o povară, nu o binecuvântare, cred că pur şi simplu l-a dat deoparte. Făcea ceea ce era necesar în sensul că îi trimitea ceva bani, dar nu se mai gândea deloc la el.

  — Mă întreb…, zise Miss Marple, nu a mai vorbit niciodată de el, nu a mai spus nimic?

  — Dacă vă amintiţi, domnul Rafiel era genul care nu spunea niciodată prea multe despre sentimentele personale sau despre propria viaţă.

  — Da, desigur, aşa este. Dar m-am gândit că poate, fiindcă ai fost atâţia ani… Secretara lui, s-ar fi putut să ţi se confeseze în ceea ce privea unele necazuri.

  — Nu era genul de om care să facă diverse confesiuni privind propriile probleme, afirmă Esther. Dacă într-adevăr avea unele, lucru de care mă îndoiesc. Era însurat cu afacerile, cum se spune. Era părintele afacerii lui şi afacerea lui era singurul copil care conta pentru el. Îi făceau plăcere astfel de lucruri, investiţiile, să facă bani. Loviturile în afaceri…

  — Nu spune că un om e fericit până când nu a murit”, cită Miss Marple din Herodot, repetând cuvintele în felul cum rosteşte cineva un slogan, ceea ce şi păreau să fie în acele vremuri – sau cel puţin lui Miss Marple aşa i s-ar fi părut. Deci nu îl îngrijora nimic în mod deosebit, înainte de moarte?

  — Nu. De ce credeţi asta?

  Esther părea surprinsă.

  — De fapt, nu credeam aşa ceva, continuă Miss Marple, doar mă întrebam fiindcă anumite lucruri îi îngrijorează pe oameni mai mult când sunt – nu o să zic când îmbătrânesc, fiindcă el nu era cu adevărat bătrân, ci vreau să zic că unele lucruri te preocupă mai mult când eşti imobilizat şi nu poţi să acţionezi ca înainte şi trebuie s-o iei uşor. Atunci grijile îţi vin pur şi simplu în minte şi se fac simţite.

  — Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Esther. Dar nu cred că era cazul domnului Rafiel. Oricum, adăugă ea, am încetat să fiu secretara lui cu ceva vreme în urmă. La două sau trei luni după ce l-am cunoscut pe Edmund.

  — Ah, da, soţul dumitale. Trebuie că domnul Rafiel a fost foarte supărat că te-a pierdut.

  — O, nu cred, răspunse Esther nepăsătoare. Nu era genul de om care să fie supărat din astfel de cauze, ci şi-ar fi căutat imediat o altă secretară – ceea ce a şi făcut. Iar dacă ea nu i-ar fi fost pe plac, pur şi simplu ar fi scăpat de ea cu o strângere de mână amabilă şi ar fi găsit pe altcineva, până când reuşea să dea de persoana potrivită, întotdeauna a fost un om extrem de raţional.

  — Da, îmi dau seama. Deşi îşi putea pierde cumpătul foarte uşor.

  — Ah, îi plăcea să-şi piardă cumpătul, afirmă Esther. Cred că era ceva teatral în chestia asta.

  — Teatral, repeta Miss Marple gânditoare. De multe ori m-am întrebat, crezi că domnul Rafiel avea un interes deosebit pentru criminologie, pentru studiul crimelor, adică? Nu ştiu…

  — Spuneţi asta din cauza celor întâmplate în Caraibe?

  Vocea lui Esther deveni brusc aspră.

  Miss Marple se gândi cu îndoială dacă să continue, şi totuşi trebuia într-un fel sau altul să încerce să capete nişte informaţii folositoare.

  — Ei bine, nu, nu din cauza asta, dar poate pe urmă a început să-şi pună întrebări legate de psihologia unor asemenea lucruri. Sau dacă a devenit interesat de cazurile în care justiţia nu a acţionat aşa cum trebuie, sau… Ei bine…

  Părea din ce în ce mai sărită de pe fix.

  — De ce ar fi fost interesat câtuşi de puţin de ceva de genul ăsta? Şi haide să nu mai vorbim despre povestea aceea oribilă din St Honore.

  — A, nu, cred că ai dreptate. Îmi pare rău. Doar că mă gândeam la anumite lucruri pe care domnul Rafiel le spunea uneori. Răsuciri ciudate ale frazelor… Şi mă gândeam dacă nu cumva avea anumite teorii, ştii, despre cauzele crimelor?

  — Interesele lui erau întotdeauna de natură financiară, afirmă Esther sec. Un escroc cu adevărat deştept poate că l-ar fi interesat, dar nimic mai mult…

  Încă o privea cu răceală pe Miss Marple.

  — Îmi pare rău, rosti Miss Marple pe ton de scuză. Nu… Nu ar fi trebuit să abordez chestiuni neplăcute care, din fericire, sunt de domeniul trecutului. Şi ar trebui să plec, adăugă ea. Trebuie să prind trenul şi, dacă pornesc acum ajung la timp. Oh, dragă, oare ce am făcut cu geanta? A, da, uite-o aici.

  Îşi luă geanta, umbrela şi alte lucruri, agitându-se până când tensiunea se mai risipi. În timp ce ieşea pe uşă, se întoarse spre Esther care o îndemna să mai rămână şi să bea o ceaşcă de ceai.

  — Nu, mulţumesc, draga mea, sunt cam în criză de timp. Îmi pare bine că ne-am văzut, te felicit din inimă şi îţi urez o viaţă foarte fericită. Bănuiesc că nu o să te mai angajezi acum, nu?

  — Ah, unii oameni o fac, spun că li se pare interesant. Se plictisesc când nu au nimic de făcut. Dar cred că eu o să mă bucur de viaţa liniştită. O să mă bucur şi de moştenirea pe care mi-a lăsat-o domnul Rafiel. A fost foarte amabil din partea lui şi cred că ar fi vrut… Ei bine, să mă bucur de ea chiar dacă o să o cheltuiesc într-un mod pe care el l-ar fi considerat cam prostesc, femeiesc! Haine scumpe şi o coafură nouă şi tot restul. Ar fi considerat genul ăsta de lucruri foarte prosteşti. Adăugă brusc: Am ţinut la el, să ştiţi. Da, am ţinut mult la el. Probabil din cauză că reprezenta un fel de provocare pentru mine. Era un om cu care era dificil să te înţelegi, aşa că îmi plăcea să manipulez situaţia asta.

  — Şi să-l manipulezi şi pe domnul Rafiel?

  — Ei, nu chiar să-l manipulez, dar poate să-l manevrez puţin mai mult decât îşi închipuia el că o fac.

  Miss Marple se îndepărtă pe drum. Se întoarse o dată şi flutură din mână – Esther Anderson încă stătea în prag, şi îi făcu semn veselă.

  „Credeam că asta ar fi putut avea legătură cu ea sau cu ceva ce ştia ea, îşi zise Miss Marple. Cred că m-am înşelat. Nu. Nu cred că are ceva de-a face cu povestea asta, oricare ar fi ea, în nici un fel. Of, Doamne, cred că domnul Rafiel se aştepta să fiu mult mai deşteaptă decât sunt în realitate. Cred că se aştepta să pun lucrurile cap la cap – dar care lucruri? Şi oare ce să fac în continuare?”

  Clătină din cap.

  Trebuia să analizeze situaţia cu mare atenţie. Toată această afacere depindea de ea. Era la latitudinea ei să refuze, să accepte, să înţeleagă despre ce era vorba? Sau să nu înţeleagă nimic, dar să meargă tot înainte şi să spere că i se vor da nişte indicaţii. Din când în când, închidea ochii şi încerca să-şi imagineze chipul domnului Rafiel. Stând în grădina hotelului din Indiile de Vest, în costumul lui tropical; faţa lui ridată, prost dispusă, cu sclipirile ocazionale de umor. Ceea ce dorea cu adevărat să ştie era ce fusese în mintea lui când pusese la cale acest plan, când începuse să-l pună în practică. Să o momească să accepte, să o convingă să accepte sau, s-ar fi putut spune, să o oblige să-l accepte. A treia variantă era mult mai probabilă, ştiindu-l pe domnul Rafiel. Şi totuşi, luând în calcul că dorise rezolvarea unei situaţii, o alesese pe ea, o însărcinase pe ea cu această misiune. De ce? Fiindcă se gândise pe neaşteptate la ea? Dar de ce să se gândească la ea?

  La rândul ei, îşi îndreptă gândurile spre domnul Rafiel şi cele petrecute la St Honore. Oare problema care îl preocupa pe domnul Rafiel în momentul morţii îl făcuse să se gândească la vizita în Indiile de Vest? Oare avea vreo legătură cu cineva care fusese acolo, care luase parte sau fusese martor şi de aceea îi venise ideea cu Miss Marple? Exista oare vreo legătură sau vreo conexiune? Dacă nu, atunci de ce se gândise brusc la ea? Ce avea ea care îi putea fi lui de folos în vreun fel? Era o persoană în vârstă, un pic sărită, destul de obişnuită, nu foarte puternică din punct de vedere fizic, iar mental, nu atât de ageră ca odinioară. Ce calificări deosebite avea ea, dacă, într-adevăr, avea unele? Nu-i venea nimic în minte. Era oare posibil ca domnul Rafiel să se fi distrat puţin? Chiar când se afla în pragul morţii, s-ar fi putut ca domnul Rafiel să fi dorit să facă o glumă care să se potrivească bine cu ciudatul său simţ al umorului.

  Nu putea respinge ideea că domnul Rafiel ar fi putut să dorească să facă o glumă, chiar şi pe patul morţii. Poate că umorul lui ironic cerea să fie satisfăcut.

  „Trebuie să mă pricep cu adevărat la ceva”, îşi zise Miss Marple. La urma urmelor, întrucât nu mai era pe această lume, domnul Rafiel nu avea cum să se bucure de gluma făcută. La ce se pricepea ea? „La ce mă pricep eu, care să fie de folos cuiva pentru orice-ar fi?” se întrebă Miss Marple.

  Se analiza cu modestia cuvenită. Era curioasă, punea întrebări, avea o vârstă şi era genul de la care oamenii se aşteptau să pună întrebări. Acesta era un răspuns, un posibil răspuns. Puteai trimite un detectiv particular sau vreun investigator să pună întrebări, dar era adevărat că puteai mult mai uşor să trimiţi o doamnă în vârstă, cu obiceiul de a-şi băga nasul oriunde şi de a fi curioasă, de a vorbi prea mult şi de a vrea să afle diverse lucruri, şi acest lucru ar fi fost perfect natural.

  — O bătrânică băgăcioasă, rosti Miss Marple. Da, îmi dau seama că pot fi caracterizată astfel. Sunt atâtea astfel de bătrânele, şi toate seamănă atât de mult. Şi, desigur, sunt foarte banală. O bătrânică obişnuită şi cam scrântită. Iar acesta este, desigur, un camuflaj foarte bun. Of, Doamne, mă întreb dacă sunt pe drumul cel bun. Uneori ştiu cum sunt oamenii. Adică, ştiu cum sunt oamenii fiindcă îmi amintesc de anumite persoane pe care le-am cunoscut. Aşa că le cunosc unele defecte şi unele calităţi. Ştiu genul de oameni care sunt. Asta-i tot.

  Se gândi din nou la St Honore şi la hotelul Golden Palm. Prin vizita la Esther Walters făcuse o încercare să descopere o posibilă legătură. Fusese fără îndoială o vizită neproductivă, decise Miss Marple. Nu părea să existe vreun fir care să ducă undeva. Nimic care să se potrivească oarecum cu cerinţa domnului Rafiel ca Miss Marple să se ocupe de ceva despre care Miss Marple n-avea nici cea mai mică idee!

  — Of, Doamne, făcu Miss Marple, ce om obositor eşti, domnule Rafiel!

  Rosti cuvintele cu glas tare şi pe un ton de reproş.

  Totuşi, mai târziu, când se urcă în pat şi îşi aşeză sticla cu apă fierbinte pe zona cea mai dureroasă a spatelui ei reumatic, spuse din nou cu voce tare ceva ce ar fi putut fi considerat pe jumătate o scuză.

  — Am făcut tot ce-am putut, zise ea.

  Vorbi tare, cu aerul că se adresează cuiva care se afla în încăpere. Era adevărat că domnul Rafiel s-ar fi putut afla oriunde, dar chiar şi în acea situaţie ar fi putut să existe vreo comunicare telepatică şi, dacă acesta era cazul, avea de gând să vorbească scurt şi la obiect.

  — Am făcut tot posibilul. Tot ce-am putut, având în vedere limitele mele, iar acum trebuie să las totul în seama dumitale.

  Cu aceste cuvinte, se aşeză mai confortabil, întinse o mână, închise lumina şi se cufundă în somn.

  Capitolul 5. Instrucţiuni din lumea de dincolo.

  I

  Două sau trei zile mai târziu, o scrisoare sosi cu poşta de după-amiază. Miss Marple luă scrisoarea şi procedă după obicei – o răsuci în mâini, se uită la timbru, se uită la scris, ajunse la concluzia că nu era o factură şi o deschise. Era bătută la maşină.

  Dragă Miss Marple, În momentul când vei citi această scrisoare eu voi fi mort şi îngropat. NU incinerat, aş vrea să cred. Întotdeauna mi s-a părut puţin probabil să reuşească cineva să se ridice din frumosul său vas de bronz plin de cenuşă ca să bântuie pe cineva, chiar dacă ar vrea! Asta dacă ideea de ridicare din morţi şi de a bântui pe cineva este posibilă. Oare eu o să vreau să fac asta? Cine ştie… Poate că o să vreau chiar să comunic cu dumneata.

  Până în acest moment, avocaţii mei vor fi luat legătura cu dumneata şi îţi vor fi făcut o anumită propunere. Sper că ai acceptat-o. Dacă nu, nu te simţi câtuşi de puţin vinovată. Va fi alegerea dumitale.

  Această epistolă va trebui să îţi parvină – dacă avocaţii mei vor fi făcut ceea ce li s-a spus şi dacă poşta îşi va fi făcut datoria pe care este de presupus că o are – în ziua de 11 a lunii. Peste două zile vei primi o înştiinţare de la o agenţie de voiaj din Londra. Sper că propunerea lor nu îţi va displăcea. Nu trebuie să spun mai multe. Vreau să ai o minte deschisă. Ai grijă de dumneata. Cred că o să reuşeşti să faceţi asta. Eşti o persoană foarte perspicace. Îţi urez mult noroc şi fie ca îngerul dumitale păzitor să îţi fie alături şi să aibă grijă de dumneata. S-ar putea să ai nevoie de unul.

  Prietenul dumitale plin de afecţiune, J. B. Rafiel

  — Două zile! Exclamă Miss Marple. Găsi că timpul trece foarte greu. Poşta îşi făcu datoria, la fel şi Famous Houses and Gardens7 din Marea Britanie.

  Stimată Miss Marple, Conform instrucţiunilor pe care ni le-a dat răposatul domn Rafiel, vă trimitem detaliile Turului nr. 37 al Famous Houses and Gardens care începe din Londra joia viitoare – pe 17.

  Dacă este posibil să veniţi la biroul nostru din Londra, doamna Sandbourne, care urmează să fie ghidul turului, vă va oferi bucuroasă toate amănuntele şi vă va răspunde la toate întrebările.

  Tururile noastre durează două până la trei săptămâni. Acest tur anume, consideră domnul Rafiel, va fi deosebit de convenabil pentru dumneavoastră, întrucât va viza o zonă a Angliei care – după ştiinţa dânsului – încă nu aţi vizitat-o şi se desfăşoară în câteva grădini şi peisaje foarte atrăgătoare. A aranjat să beneficiaţi de cele mai bune condiţii de cazare şi de tot luxul pe care noi îl putem oferi.

  Sper că ne veţi anunţa în ce zi vă convine să faceţi o vizită la sediul nostru din Berkeley Street.

  Miss Marple împături scrisoarea, o puse în geantă, îşi notă numărul de telefon, se gândi la cei câţiva prieteni pe care îi avea, îi sună pe doi dintre ei, din care unul fusese în tururile organizate de Famous Houses and Gardens şi care avu numai cuvinte de laudă despre ele, iar celălalt nu fusese în vreun tur, dar avea prieteni care călătoriseră cu această agenţie şi care spuseseră că totul fusese foarte bine făcut, deşi costurile nu erau mici, şi că nu era prea obositor pentru o doamnă în vârstă. Apoi Miss Marple sună la numărul din Berkeley Street şi spuse că o să le facă o vizită marţea următoare.

  A doua zi vorbi cu Cherry despre acest subiect.

  — S-ar putea să plec o vreme, Cherry. Într-un tur.

  — Un tur? Făcu Cherry. Unul dintre acele pachete de călătorii peste hotare?

  — Nu peste hotare. În ţară, răspunse Miss Marple. În principal, este vorba de vizitarea grădinilor şi clădirilor istorice.

  — Credeţi că e bine să faceţi asta la vârsta dumneavoastră? Astfel de lucruri pot fi foarte obositoare, să ştiţi. Uneori trebuie să mergeţi kilometri întregi.

  — Starea sănătăţii mele este foarte bună, afirmă Miss Marple, şi am auzit că în aceste tururi au grijă să ofere pauze de odihnă pentru cei care nu sunt deosebit de puternici.

  — Numai să aveţi grijă de dumneavoastră, asta-i tot, spuse Cherry. Nu vrem să cădeţi la pat din cauza unui infarct, chiar dacă vă uitaţi la o fântână deosebit de impresionantă. Scuzaţi-mă că vă spun, poate par nepoliticoasă, dar nici nu vreau să mă gândesc că o să leşinaţi din cauză că v-aţi extenuat sau ceva de genul ăsta.

  — Pot să am grijă de mine, afirmă Miss Marple cu demnitate.

  — Bine, bine, dar să fiţi atentă, spuse Cherry.

  Miss Marple îşi făcu bagajul, se duse la Londra şi închine o cameră la un hotel modest („Ah, Bertram, ce hotel minunat era acela! Ah, trebuie să uit toate astea, St George este un loc destul de plăcut!”) La ora stabilită, se afla în Berkeley Street şi fu condusă într-un birou unde o femeie amabilă de circa treizeci şi cinci de ani se ridică să o întâmpine, explicându-i că numele ei era doamna Sandbourne şi că se va ocupa personal de acest tur.

  — Să înţeleg că, în cazul meu, această călătorie este… Începu Miss Marple, ezitant.

  Doamna Sandbourne, sesizând uşorul moment de stânjenire, spuse:

  — A, da, trebuia să vă fi explicat poate mai clar în scrisoarea pe care v-am trimis-o. Domnul Rafiel a plătit toate cheltuielile.

  — Ştiţi că a murit? Întrebă Miss Marple.

  — A, da, dar astea au fost aranjate înainte de moartea lui. A pomenit că sănătatea lui era precară, dar că dorea să ofere un cadou unei prietene foarte vechi care nu avusese prilejul de a călători atât de mult cât şi-ar fi dorit.

  II

  Două zile mai târziu, Miss Marple, împreuna cu neseserul micuţ şi cu geamantanul nou şi cochet pe care i l-a încredinţat şoferului, se urcase în cel mai confortabil şi luxos autocar care ducea pe ruta nord-vest la Londra. Studia lista de pasageri ataşată la broşura elegantă care oferea detalii privind itinerarul zilnic şi diferite informaţii despre hoteluri şi mese, locurile de vizitat şi diversele alternative din unele zile, care – deşi acest lucru nu era subliniat – de fapt sugera că acea opţiune era pentru cei tineri şi activi, iar cealaltă ar fi deosebit de potrivită pentru persoanele în vârstă, pentru cei cu probleme cu picioarele, care sufereau de artrită sau de reumatism şi care ar prefera mai degrabă să stea să se odihnească, nu să se plimbe pe distanţe lungi sau să urce prea multe dealuri. Totul era plin de tact şi foarte bine pus la punct.

  Miss Marple citi lista pasagerilor şi le cerceta chipurile. Nu îi fu greu să facă acest lucru fiindcă şi ceilalţi procedau la fel. O studiau şi pe ea, printre alţii, dar nimeni – din câte îşi dădea seama Miss Marple – nu manifesta un interes deosebit în ceea ce o privea.

  Dna Riseley-Porter.

  Dra Joanna Crawford.

  Dl colonel şi dna Walker.

  Dl şi dna H. T. Butler.

  Dra Elizabeth Temple.

  Dl profesor Wanstead.

  Dl Richard Jameson.

  Dra Lumley Dra Bentham.

  Dl Caspar.

  Dra Cooke.

  Dra Barrow.

  Dl Emlyn Price.

  Dra Jane Marple.

  Erau patru doamne în vârstă. Miss Marple le cercetă mai întâi pe ele, ca să le „dea la o parte din drum”. Două călătoreau împreună. Miss Marple aprecie că aveau în jur de 70 de ani. Cu greu puteau fi considerate de aceeaşi vârstă cu ea. Una era în mod vizibil genul plângăcios, care ar dori să primească locurile din faţa autocarului sau, altminteri, ar insista să le primească pe cele din spate. Ar dori să stea pe partea însorită sau n-ar suporta să stea decât la umbră. Care ar dori să aibă mai mult aer proaspăt sau mai puţin. Aveau pături pentru călătorie şi şaluri împletite, precum şi o mulţime de ghiduri. Sufereau de un uşor handicap şi din cauza picioarelor ori a genunchilor, dar, cu toate acestea, erau genul pe care vârsta şi bolile nu le puteau împiedica să se bucure de viaţă cât mai trăiau. Erau ele nişte mâţe bătrâne, însă în mod clar nu erau nişte mâţe bătrâne care să stea acasă. Miss Marple notă ceva în carneţelul pe care îl avea cu ea.

  Erau cincisprezece turişti cu excepţia ei şi a doamnei Sandbourne. Şi întrucât fusese trimisă în această călătorie, cel puţin unul dintre acei cincisprezece pasageri trebuia să aibă o oarecare importanţă. Fie ca sursă de informaţie, fie era cineva care avea legătură cu legea sau cu un caz legal, sau era poate chiar un ucigaş. Un ucigaş care deja comisese o crimă sau care se pregătea să comită una. Orice era posibil, îşi zise Miss Marple, când era vorba de domnul Rafiel! În orice caz, trebuia să-şi ia notiţe în legătură cu aceşti oameni.

  Pe pagina din dreapta a carneţelului va nota persoanele pe care le considera demne de atenţie din punctul de vedere al domnului Rafiel, iar pe cea din stânga urma să noteze sau să-i taie cu o linie pe cei care prezentau interes doar dacă puteau să-i dea vreo informaţie utilă. O informaţie pe care – era foarte posibil – nici nu ştiau că o deţin. Sau chiar dacă ştiau că o deţin, nu ştiau că i-ar fi putut fi de folos lui Miss Marple, sau domnului Rafiel, sau legii, sau Justiţiei cu J mare. La finalul carneţelului era posibil să noteze chiar în acea seară câteva lucruri, dacă cumva cineva îi amintea de persoane pe care le cunoscuse în trecut în St Mary Mead sau în alte locuri, ori alte similitudini care se puteau dovedi folositoare. Aşa se întâmplase în alte ocazii.

  Celelalte două doamne în vârstă călătoreau, se pare, separat. Amândouă aveau în jur de şaizeci de ani. Una era o doamnă elegant îmbrăcată, care se ţinea foarte bine, având un statut social important, după propria părere, dar probabil şi după a celorlalţi. Avea o voce sonoră şi poruncitoare. Era însoţită de o nepoata, o fată de vreo optsprezece sau nouăsprezece ani, care îi spunea „mătuşa Geraldine”. Nepoata, observă Miss Marple, era obişnuită să facă faţă aerelor de şefă ale mătuşii Geraldine. Era o tânără competentă şi atrăgătoare.

  De cealaltă parte a culoarului faţă de locul unde stătea Miss Marple se afla un bărbat masiv cu umeri pătraţi şi un trup care părea neîndemânatic, de parcă ar fi fost asamblat neglijent din cuburi nefinisate de un copil ambiţios. Chipul lui arăta de parcă natura ar fi intenţionat să-l facă rotund, dar faţa se revoltase împotriva acestei idei şi se hotărâse să capete un aspect pătrăţos prin adăugarea unui maxilar puternic. Avea o coamă bogată de păr grizonant şi sprâncene enorme şi stufoase care se mişcau în sus şi-n jos ca să sublinieze ceea ce spunea. Remarcile sale păreau să fie spuse printr-o serie de lătrături, ca şi cum era un câine ciobănesc vorbăreţ. Pe locul de alături se afla un străin înalt Şi brunet, care se tot fâţâia pe scaun şi gesticula din plin. Vorbea o engleză foarte ciudată, făcând ocazional şi observaţii în franceză sau germană. Bărbatul cel masiv părea să poată face faţă acestor atacuri de limbi străine, trecând amabil pe franceză sau germană. Aruncându-le rapid încă o privire, Miss Marple hotărî că bărbatul cu sprâncene stufoase trebuia să fie profesorul Wanstead, iar străinul agitat era domnul Caspar.

  Se întrebă despre ce discutaseră oare atât de animaţi, dar era deconcertată de rapiditatea şi de forţa discursului domnului Caspar.

  Scaunul din faţa lor era ocupat de cealaltă doamnă de circa şaizeci de ani, o femeie înaltă, care ar fi ieşit în evidenţă în orice mulţime. Era încă foarte frumoasă, cu părul cenuşiu-închis prins sus într-un coc, lăsându-i astfel descoperită fruntea frumoasă. Avea o voce profundă, clară, incisivă. „Este o personalitate”, îşi zise Miss Marple. Cineva! Da, în mod clar era cineva. „Îmi aminteşte, se gândi Miss Marple, de Lady Emily Waldron.” Lady Emily Waldron fusese directoarea unui colegiu de la Oxford şi un important om de ştiinţă, şi Miss Marple, care o întâlnise odată în compania nepotului ei, nu o uitase niciodată.

  Miss Marple îşi reluă cercetarea călătorilor. Erau două cupluri căsătorite, unul de americani, de vârstă mijlocie, amabili, alcătuit dintr-o nevastă vorbăreaţă şi un soţ care aproba placid totul. Erau în mod evident turişti şi vizitatori pasionaţi. Mai era şi un cuplu de englezi, tot de vârstă mijlocie, pe care Miss Marple îl notă fără să ezite ca fiind un militar în rezervă cu soţia. Îi bifă pe listă drept domnul colonel şi doamna Walker.

  Pe scaunul din spatele ei se afla un bărbat înalt şi slab de circa treizeci de ani, cu un vocabular extrem de tehnic, în mod clar arhitect. Ceva mai în faţa autocarului, mai erau două doamne de vârstă mijlocie care călătoreau împreună. Discutau despre broşură şi despre ce atracţii avea să le rezerve turul. Una era brunetă şi slabă, iar cealaltă era blondă şi bondoacă, iar chipul ei îi părea familiar lui Miss Marple. Se întrebă unde o văzuse sau unde o întâlnise înainte. Totuşi, nu-şi putea aminti ocazia. Era posibil să fie cineva pe care îl cunoscuse la vreun cocktail sau cu care stătuse vreodată faţă în faţă în tren. Nu avea nimic special care să o facă demnă de recunoscut.

  Îi rămăsese numai un pasager de evaluat – un tânăr de vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani. Purta hainele potrivite pentru sexul şi vârsta lui – blugi negri, strâmţi, un pulover mov cu guler polo, şi avea un păr negru bogat, cam lung şi dezordonat. O privea cu interes pe nepoata femeii autoritare, iar aceasta, îşi zise Miss Marple, îl privea la rândul ei cu oarecare interes. În pofida preponderenţei femeilor bătrâne şi de vârstă mijlocie, erau în orice caz două persoane tinere printre pasageri.

  Se opriră să ia prânzul la un motel plăcut aflat pe malul râului, iar vizita din acea după-amiază avea să fie dedicată castelului Blenheim. Miss Marple deja îl vizitase de două ori, aşa că îşi scuti picioarele de efort, limitându-şi vizitarea la spaţiul interior şi ajungând destul de repede să se bucure de priveliştile minunate şi de grădini.

  Până să ajungă la hotelul unde urmau să înnopteze, călătorii începuseră să se cunoască. Eficienta doamnă Sandbourne, încă proaspătă şi neobosită de îndatoririle ei de a dirija vizitarea obiectivelor, îşi îndeplini rolul foarte bine – alcătui grupuri, adăugând pe oricine părea lăsat pe dinafară la unul sau altul dintre ele, murmurând: „Trebuie să-l pui pe colonelul Walker să-ţi descrie grădina lui. Are o colecţie de fucsia minunată!” Cu asemenea afirmaţii aduna lumea în grupuri.

  Miss Marple putea acum să ataşeze un nume fiecăruia dintre călători. „Sprâncene Stufoase” se dovedi a fi profesorul Wanstead, aşa cum se gândise şi ea, iar străinul era domnul Caspar. Femeia dominatoare era doamna Riseley-Porter, iar pe nepoata ei o chema Joanna Crawford. Tânărul cu părul bogat era Emlyn Prince, iar el şi Joanna Crawford păreau să descopere că au în comun păreri foarte hotărâte despre economie, artă, politică şi alte asemenea subiecte.

  Cele două bătrâne se dovediră a fi foarte asemănătoare. Discutau bucuroase despre artrită, reumatism, diete, doctori noi, remedii, amândouă foarte cunoscătoare şi amintindu-şi de tratamente băbeşti care avuseseră succes în cazuri în care nimic altceva nu reuşise. Vorbeau despre călătoriile în care fuseseră în ţări străine din Europa, despre hoteluri, agenţii de voiaj şi despre ţinutul Somerset, unde domnişoara Lumley şi domnişoara Bentham locuiau şi unde dificultăţile de a găsi grădinari potriviţi erau greu de imaginat.

  Cele două doamne de vârstă mijlocie care călătoreau împreună se dovediră a fi domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow. Miss Marple îşi menţinea părerea că una din cele două, cea blondă, domnişoara Cooke, îi era vag familiară, dar tot nu-şi putea aduce aminte unde o mai văzuse. Probabil era doar o închipuire. De asemenea, tot o închipuire era şi faptul că domnişoara Barrow şi domnişoara Cooke păreau să o evite. Păreau foarte nerăbdătoare să se îndepărteze la apropierea lui Miss Marple. Asta, desigur, putea să fie numai rodul imaginaţiei ei.

  Cincisprezece oameni, dintre care cel puţin unul trebuia să aibă importanţă într-un fel sau altul. În conversaţiile întâmplătoare din acea seară, Miss Marple strecură numele domnului Rafiel, ca să vadă dacă avea cineva vreo reacţie la auzul lui. Însă nimeni nu reacţiona.

  Femeia frumoasă era domnişoara Elizabeth Temple, şi fusese directoarea unei faimoase şcoli de fete. Nimeni nu-i părea lui Miss Marple să fie un posibil criminal, cu excepţia, poate, a domnului Caspar, dar asta probabil era o părere preconcepută la adresa străinilor. Tânărul slab era Richard Jameson, arhitect.

  „Poate mâine o să am mai mult succes”, îşi zise Miss Marple.

  III

  Miss Marple se duse la culcare, simţindu-se obosită. Vizitarea obiectivelor turistice era o activitate plăcută, dar epuizantă şi încercarea de a studia cincisprezece sau şaisprezece oameni o dată şi de a te întreba în acelaşi timp care dintre ei avea vreo posibilă legătură cu o crimă era chiar şi mai obositoare. După părerea lui Miss Marple, toată povestea asta avea un aer atât de nerealist, încât era greu să iei totul în serios. Aceştia păreau cu toţii să fie nişte oameni drăguţi, genul de persoane care merg în croaziere şi excursii organizate şi altele asemenea. Cu toate acestea, aruncă o privire rapidă parcurgând lista de pasageri, făcând câteva adnotări în carneţelul ei.

  Doamna Riseley-Porter? Nu avea nici o legătură cu crima. Era prea egocentrică şi iubitoare de socializare.

  Nepoata, Joanna Crawford? Acelaşi lucru? Dar foarte eficientă.

  Totuşi, doamna Riseley-Porter putea să aibă vreo informaţie care i-ar fi putut fi de folos lui Miss Marple. Trebuia să rămână în termeni buni cu doamna Riseley-Porter.

  Domnişoara Elizabeth Temple? O personalitate. Interesantă. Nu îi amintea lui Miss Marple de vreo crimă de care avea cunoştinţă. „De fapt, îşi spuse Miss Marple, pur şi simplu radiază integritate. Dacă ar fi comis vreo crimă, ar fi fost una cunoscută. Poate pentru vreun motiv nobil sau vreunul pe care ea îl considera nobil?” Dar nici acest gând nu era prea mulţumitor. Domnişoara Temple ar şti întotdeauna ceea ce face, de ce o face şi nu ar avea idei prosteşti despre nobilitate atunci când răul există. „Cu toate acestea, gândi Miss Marple, este cineva şi s-ar putea – doar s-ar putea – să fie o persoană pe care domnul Rafiel ar fi vrut să o întâlnesc dintr-un anumit motiv.” îşi notă aceste gânduri pe partea din dreapta a carneţelului.

  Apoi îşi schimbă perspectiva. Luase în consideraţie un posibil criminal – dar ce ar fi să se gândească la o posibilă victimă? Cine ar putea fi? Nimeni nu părea un candidat probabil. Poate doamna Riseley-Porter – era bogată şi avea o fire destul de neplăcută. Nepoata cea eficientă ar fi moştenitoarea. Ea şi anarhistul Emlyn Price s-ar putea combina pentru cauza anticapitalismului. Nu era o idee prea credibilă, dar nu prea se întrevedea o altă crimă fezabilă.

  Profesorul Wanstead? Un om interesant, era convinsă. Şi amabil. Era om de ştiinţă sau doctor? Nu era încă sigură, dar credea că era om de ştiinţă. Ea, personal, nu ştia nimic despre ştiinţă, dar nu părea deloc improbabil.

  Domnul şi doamna Butler? Miss Marple îi scoase din calcul. Nişte americani drăguţi. Nu aveau legătura cu nimeni din Indiile de Vest sau cu cineva cunoscut de ea. Nu, nu credea că familia Butler putea avea relevanţă.

  Richard Jameson? Acela era arhitectul cel slab – Miss Marple nu vedea cum arhitectura putea face parte din asta, însă orice era posibil. Poate vreo nişă secretă? Una dintre casele pe care aveau să le viziteze s-ar putea să aibă o nişă secretă în care să se găsească un schelet. Iar domnul Jameson, fiind arhitect, ar şti exact unde se află această nişa secretă. Ar putea s-o ajute s-o găsească sau ea l-ar putea ajuta pe el s-o descopere, iar apoi ar găsi un cadavru.

  — Ah, serios, zise Miss Marple, ce aiureli spun şi gândesc!

  Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow? O pereche foarte obişnuită. Şi totuşi, o văzuse cu siguranţă pe una din ele. Ei bine, o să-şi aducă aminte la un moment dat, probabil.

  Colonelul şi doamna Walker? Nişte oameni drăguţi. Fost militar. Lucrase mai ales în străinătate. Era plăcut să stai de vorbă cu ei, dar Miss Marple nu credea că putea să afle ceva de la ei.

  Domnişoara Bentham şi domnişoara Lumley? Mâţele bătrâne. Puţin probabil să fie criminale, dar, fiind mâţe bătrâne, era posibil să ştie multe bârfe, sau să aibă nişte informaţii interesante, sau să facă vreo remarcă revelatoare chiar dacă se întâmpla să fie în legătură cu reumatismul, artrita sau vreun medicament patentat.

  Domnul Caspar? Posibil un personaj periculos. Foarte nervos. Avea să-l menţină pe listă deocamdată.

  Emlyn Price? Probabil student. Studenţii sunt foarte violenţi. Oare domnul Rafiel ar trimite-o pe urmele unui student? Ei bine, asta ar depinde probabil de ceea ce făcuse sau dorise ori urma să facă studentul. Poate era un anarhist convins.

  — Oh, Doamne! Zise Miss Marple, brusc epuizată, trebuie să mă duc la culcare.

  O dureau picioarele şi spatele, iar reacţiile ei mentale nu erau, considera ea, dintre cele mai bune. Adormi de îndată. Somnul îi fu agitat de câteva vise.

  Într-unul, sprâncenele stufoase ale profesorului Wanstead cădeau fiindcă nu erau adevărate, ci false. Când se trezi, prima ei impresie fu una care deseori urmează după un vis – credinţa că visul în chestiune rezolvase totul.

  „Desigur, îşi zise, desigur!” Sprâncenele lui erau false şi acest lucru reprezenta cheia problemei. El era criminalul.

  Din păcate, îi trecu prin minte gândul că nu se rezolvase nimic. Faptul că sprâncenele profesorului Wanstead se desprindeau nu o ajuta cu nimic.

  Din nefericire, acum îi pieri somnul. Se ridică hotărâtă din pat. Oftând, îşi puse halatul, se mută din pat într-un scaun cu speteaza dreaptă, luă un carneţel ceva mai mare din valiză şi începu să lucreze.

  Proiectul la care m-am angajat – scrise ea – are în mod sigur legătură cu o anumită infracţiune. Domnul Rafiel a afirmat în mod clar asta în scrisoarea lui. A spus că am fler pentru justiţie şi asta presupune în mod necesar fler pentru depistarea infracţiunilor. Aşadar, este vorba despre o crimă, şi probabil nu este vorba despre spionaj, sau fraudă, sau jaf, deoarece nu am dat peste astfel de lucruri şi nu am nici o legătură cu aşa ceva, sau cunoştinţe ori vreun talent special. Tot ce ştie domnul Rafiel despre mine este numai ce a aflat în perioada în care ne-am aflat amândoi la St Honore. Iar acolo am avut de-a face cu o crimă. Crimele despre care s-a vorbit în presă nu mi-au atras niciodată atenţia. Nu am citit niciodată cărţi despre criminologie şi nici nu m-a preocupat vreodată aşa ceva. Nu, pur şi simplu s-a nimerit să mă aflu în preajma unei crime mai des decât ar fi normal. Atenţia mi-a fost îndreptata spre crime în care erau implicaţi prieteni sau cunoştinţe. Aceste coincidenţe ciudate în ceea ce priveşte legăturile cu subiecte speciale par să se ivească în viaţa oamenilor. Mi-amintesc că una dintre mătuşile mele a fost implicată de cinci ori în accidente, iar o prietenă de-a mea era considerată de toată lumea ca având o adevărată înclinaţie pentru accidente. Ştiu că unii dintre prietenii ei refuzau să călătorească în acelaşi taxi cu ea. Fusese implicată în patru accidente de taxi, în trei de maşină şi în două de tren. Asemenea lucruri par să se întâmple anumitor persoane fără vreun motiv evident. Nu-mi place să scriu asta, dar se pare că şi crimele par să se petreacă – nu mie, slavă Domnului, ci în preajma mea.

  Miss Marple se opri, îşi schimbă poziţia, îşi puse o pernă la spate şi continuă:

  Trebuie să fac o analiză cât se poate de logică a acestui proiect în care m-am implicat. Instrucţiunile mele, sau briefing-ul, cum ar spune un prieten de-al meu din marină, sunt până acum destul de nepotrivite. Practic inexistente. Aşa că trebuie să-mi pun o întrebare clară. Despre ce este vorba? Răspunde! Nu ştiu. Curios şi interesant. Este un mod ciudat de abordare a acestei chestiuni din partea unui om ca domnul Rafiel, mai ales că era un finanţist şi un om de afaceri de succes. Vrea ca eu să ghicesc, să apelez la instinct, să observ şi să mă supun instrucţiunilor care îmi sunt date sau sugerate.

  Aşadar: Punctul 1. Îmi vor fi date indicaţii. Indicaţii de la un om mort. Punctul 2. În problema mea este implicată justiţia. Fie pentru îndreptarea unei nedreptăţi, fie pentru răzbunarea unui rău făcut prin aducerea lui în faţa justiţiei. Acest lucru este în concordanţă cu cuvântul de cod Nemesis transmis mie de domnul Rafiel.

  După explicarea principiului implicat, am primit prima indicaţie faptică. Domnul Rafiel mi-a aranjat, înainte de moarte, să merg în Turul nr. 37 al Famous Houses and Gardens. De ce? Asta trebuie să mă întreb.

  Există vreun motiv geografic sau teritorial? O legătură sau un indiciu? Vreo casă faimoasă anume? Sau e ceva care implică o anumită grădină sau peisaj? Pare puţin probabil. Cea mai plauzibilă explicaţie sunt oamenii sau unul dintre oamenii aflaţi în această excursie. Niciunul nu-mi este cunoscut personal, dar cel puţin unul dintre ei trebuie să aibă legătură cu ghicitoarea pe care trebuie s-o rezolv. Cineva din grup are legătură sau este implicat în vreo crimă. Cineva deţine informaţii sau are o conexiune speciala cu victima unei crime sau cineva este un criminal. Un criminal încă nebănuit.

  Miss Marple se opri brusc în acest punct şi dădu aprobator din cap. Era mulţumită acum de analiza făcută până în acel moment.

  Aşa că era timpul să meargă la culcare. Dar mai adăugă o notiţă în carnet.

  Şi aşa se încheie prima zi.

  Capitolul 6. Dragostea.

  În dimineaţa următoare vizitară un mic conac în stil Queen Anne. Călătoria până acolo nu a fost foarte lungă sau prea obositoare. Descoperiră o căsuţă încântătoare care avea nu numai o istorie interesantă, ci şi o grădină foarte frumoasă, cu o arhitectură neobişnuită.

  Richard Jameson, arhitectul, era plin de admiraţie pentru frumuseţea structurală a casei şi, fiind genul de tânăr căruia îi plăcea să se audă vorbind, se oprea aproape în fiecare cameră prin care treceau, arătând spre fiece ornament mai special al căminului, oferind date şi referinţe istorice. Unii din grup, care la început păruseră să aprecieze acest lucru, începură să devină uşor agitaţi, pe măsură ce discursul cam monoton continua. Unii încercară să se îndepărteze uşor şi să rămână în urma grupului. Îngrijitorul casei, ghidul grupului, nu era nici el prea încântat că i se uzurpa locul de către unul dintre vizitatori. Făcu vreo câteva eforturi să-şi reia rolul, dar domnul Jameson era de neclintit. Îngrijitorul mai făcu o ultimă încercare.

  — În această încăpere, doamnelor şi domnilor, Salonul Alb, după cum i se spune, a fost găsit un cadavru. Aparţinea unui tânăr, înjunghiat cu un pumnal, şi zăcea pe covorul din faţa şemineului. Se întâmpla în o mie şapte sute şi ceva. Se spune că Lady Moffat, stăpâna din acea vreme, avea un amant. El obişnuia să intre printr-o mică uşă dosnică şi să urce scările abrupte spre această cameră în care pătrundea printr-un panou care se desprindea, aflat în stânga şemineului. Se ştia că Sir Richard Moffat, soţul ei, se afla peste mări, în Ţările de Jos. Dar s-a întors acasă pe neaşteptate, a intrat în cameră şi i-a surprins împreună.

  Se opri plin de mândrie. Era încântat de reacţia audienţei, fericită să facă o pauză în şirul de detalii arhitectonice care le fuseseră băgate pe gât.

  — Nu este foarte romantic, Henry? Exclamă doamna Butler cu glasul ei răsunător, cu accent american. Ştii, chiar există o atmosferă în această cameră. O simt. Chiar pot s-o simt.

  — Mami este foarte sensibilă când vine vorba de atmosferă, spuse soţul ei cu mândrie celor din jur. Odată, când eram într-o casă veche din Louisiana…

  Povestea sensibilităţii deosebite a lui Mami luă avânt, şi Miss Marple, împreună cu încă una sau două persoane, profită de ocazie să se strecoare uşor afară din cameră şi să coboare scara cu sculpturi splendide până la parter.

  — Un prieten de-al meu, le zise Miss Marple domnişoarelor Cooke şi Barrow care se aflau lângă ea, a avut o experienţă şocantă cu vreo câţiva ani în urmă. Într-o dimineaţă a găsit un cadavru pe podeaua bibliotecii.

  — Era cineva din familie? O criză de epilepsie?

  — Nu, era vorba de o crimă. O fată străină, îmbrăcată în rochie de seară. O blondă. Dar avea părul vopsit. De fapt, era brunetă. Şi – ah…

  Miss Marple se întrerupse, cu privirea aţintită asupra şuviţelor de păr blond ale domnişoarei Cooke care scăpaseră de sub eşarfă.

  Îi venise brusc ideea. Ştia de ce chipul domnişoarei Cooke îi era familiar şi ştia unde o mai văzuse. Dar când o zărise atunci, părul domnişoarei Cooke era închis la culoare – aproape negru. Iar acum era de un blond strălucitor.

  Coborând pe scări, doamna Riseley-Porter trecu pe lângă ele şi, răsucindu-se pe călcâie în mijlocul holului, rosti cu glas hotărât:

  — Chiar nu mai pot să mă plimb în sus şi-n jos pe scările astea, declara ea, iar vizitarea tuturor acestor camere este foarte obositoare. Cred că grădinile de aici, chiar dacă nu sunt foarte mari, sunt destul de celebre în cercurile horticultorilor. Vă propun să mergem acolo de îndată. Se pare că se va înnora în scurt timp. Cred că o să plouă înainte de prânz.

  Autoritatea pe care doamna Riseley-Porter o insufla oricăror observaţii avu efectul scontat. Toţi cei aflaţi prin preajmă sau care îi auziră cuvintele o urmară ascultători în grădină, ieşind pe uşile franţuzeşti din sala de mese. Grădinile erau, într-adevăr, foarte frumoase, aşa cum afirmase doamna Riseley-Porter, care îl luase posesivă de braţ pe colonelul Walker şi o pornise cu pas vioi înainte. Unii îi urmară, alţii o luară în direcţie opusă.

  Miss Marple se îndreptă hotărâtă spre o bancă din grădină, care părea să fie atât confortabilă, cât şi estetică. Se aşeză, oftând uşurată, şi la fel făcu şi domnişoara Elizabeth Temple, care o urmase şi care se aşezase lângă ea.

  — Vizitarea caselor este întotdeauna atât de obositoare, afirmă domnişoara Temple. Cel mai obositor lucru din lume. Mai ales dacă trebuie să asculţi o prelegere amănunţită despre fiecare încăpere.

  — Desigur, tot ce am aflat a fost foarte interesant, zise Miss Marple, cu glasul plin de îndoială.

  — Oh, aşa credeţi? Făcu domnişoara Temple.

  Întoarse uşor capul şi întâlni privirea lui Miss Marple.

  Între ele avu loc un schimb subtil – o înţelegere amestecată cu amuzament.

  — Dumneata, nu? Întrebă Miss Marple.

  — Nu, replică domnişoara Temple.

  De această dată, între ele se stabili clar o înţelegere. Rămaseră una lângă alta, într-o tăcere plăcută. Curând, Elizabeth Temple începu să vorbească despre grădini, în general, şi despre acea grădină, în special.

  — A fost creată de Holman, cândva prin 1800 sau 1798, spuse ea. A murit de tânăr. Păcat. Era un adevărat geniu.

  — E atât de trist când cineva moare de tânăr, afirmă Miss Marple.

  — Oare, făcu Elizabeth Temple.

  Rostise cuvântul pe un ton ciudat, meditativ.

  — Dar are de pierdut atât de multe, replică Miss Marple. Atât de multe lucruri.

  — Sau scapă de multe lucruri, replică domnişoara Temple.

  — La vârsta mea înaintată, cred că nu am cum să nu simt că moartea prematură înseamnă că pierzi multe lucruri, afirmă Miss Marple.

  — Iar eu, spuse Elizabeth Temple, după ce mi-am petrecut aproape toată viaţa printre tineri, privesc viaţa ca pe o perioadă de timp completă în sine. Cum a spus T. S. Eliot: „Clipa trandafirului şi clipa ierbii este la fel de lungă”.

  — Înţeleg ce vrei să spui, zise Miss Marple. O viaţă, indiferent de durata ei, este o experienţă completă. Dar nu… Ezită o clipă… Nu crezi că o viaţă ar putea fi incompletă dacă ar fi întreruptă înainte de vreme?

  — Da, asta aşa este.

  — Ce frumoşi sunt bujorii! Rosti Miss Marple privind florile de lângă ea. Atât de mândri şi totuşi atât de delicaţi!

  Elizabeth Temple îşi întoarse capul spre ea.

  — Aţi venit în aceasta excursie să vedeţi casele, sau grădinile? Întrebă ea.

  — Bănuiesc că pentru a vedea casele, răspunse Miss Marple. Deşi îmi vor plăcea mai mult grădinile, casele vor fi o experienţă nouă pentru mine. Varietatea şi istoria lor, mobilele vechi şi frumoase, tablourile. Apoi adăugă: Am primit excursia asta drept cadou de la un fel de prieten de-a meu. Sunt foarte recunoscătoare. Nu am văzut prea multe case mari şi celebre în viaţa mea.

  — Un gest frumos, zise domnişoara Temple.

  — Mergi des în acest gen de excursii? Se interesă Miss Marple.

  — Nu. Pentru mine nu e tocmai o excursie.

  Miss Marple o privi cu interes. Deschise gura să vorbească, dar se abţinu să pună întrebarea. Domnişoara Temple îi zâmbi.

  — Vă întrebaţi de ce mă aflu aici, care sunt motivele mele. Ei bine, de ce nu încercaţi să ghiciţi?

  — Ah, nu aş vrea să fac asta, răspunse Miss Marple.

  — Ba da, faceţi-o! Tonul lui Elizabeth Temple era imperativ. Mă interesează. Da, chiar mă interesează. Haide, ghiciţi!

  Miss Marple rămase tăcută câteva clipe. Îşi aţinti ochii asupra lui Elizabeth, studiind-o gânditoare. Apoi spuse:

  — Nu este vorba despre ceea ce ştiu sau ce mi s-a spus despre dumneata. Ştiu că eşti destul de celebră şi că şcoala dumitale este foarte cunoscută. Nu. Îţi spun ce cred după înfăţişarea dumitale. Te-aş cataloga drept… Un pelerin. Ai aerul cuiva care se află într-un pelerinaj.

  Urmară câteva clipe de tăcere, după care Elizabeth spuse:

  — Este o caracterizare foarte potrivită. Da. Mă aflu în pelerinaj.

  Miss Marple zise după câteva momente:

  — Prietenul care m-a trimis în această excursie şi mi-a plătit toate cheltuielile este acum mort. Îl chema Rafiel, era un om foarte bogat. Aţi auzit de el, cumva?

  — Jason Rafiel? Îl cunosc după nume, desigur. Nu l-am cunoscut niciodată personal şi nici nu l-am întâlnit vreodată. A făcut o dată o donaţie substanţială pentru un proiect educaţional de care eram interesată. Am fost foarte recunoscătoare. După cum spuneaţi, era un om foarte bogat. Cu câteva săptămâni în urmă am văzut în ziare anunţul despre moartea lui. Deci era prieten cu dumneavoastră?

  — Nu, răspunse Miss Marple. L-am întâlnit acum un an în străinătate. În Indiile de Vest. Nu ştiu prea multe despre el. Despre viaţa lui sau a familiei lui ori despre prietenii personali pe care îi avea. Era un mare finanţist, dar alt minteri – sau aşa spuneau oamenii – era un om foarte discret în privinţa vieţii personale. Aţi cunoscut pe cineva din familia lui sau pe altcineva?… Miss Marple se opri. M-am întrebat de multe ori, dar nu se cade să pui astfel de întrebări şi să pari prea curios.

  Elizabeth rămase tăcută un minut – apoi spuse:

  — Am cunoscut odată o fată… O fată care îmi era elevă la Fallowfield, la şcoala mea. Nu era de fapt rudă cu domnul Rafiel, dar fusese la un moment dat logodită cu fiul domnului Rafiel.

  — Dar nu s-a măritat cu el? Întreba Miss Marple.

  — Nu.

  — De ce?

  — Răspunsul care ar fi de dorit este că a avut atâta minte să n-o facă. El nu era genul de tânăr cu care să-ţi doreşti să se căsătorească cineva la care ţii. Ea era o fată încântătoare şi foarte drăguţă. Nu ştiu de ce nu s-a măritat cu el. Nimeni nu mi-a spus asta. Oftă, apoi continuă: Oricum, ea a murit…

  — Din ce cauză?

  Elizabeth Temple rămase privind pierdută bujorii timp de câteva minute. Când vorbi, rosti numai un cuvânt, care răsună ca dangătul unui clopot grav – cu atât mai mult cu cât era neaşteptat.

  — Dragostea! Replică ea.

  Miss Marple repetă cuvântul surprinsă:

  — Dragostea?

  — Unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte din lume, zise Elizabeth Temple.

  Din nou vocea ei rosti tragic şi amar:

  — Dragostea.

  Capitolul 7. O invitaţie.

  I

  Miss Marple se hotărî să lipsească de la vizita programată în acea după-amiază. Recunoscu faptul că era cam obosită şi că probabil o să rateze vizitarea unei biserici vechi şi admirarea vitraliilor ei de secol al XlV-lea. Avea să se odihnească puţin şi urma să se alăture grupului la ceainăria care îi fusese arătată, pe strada principală. Doamna Sandbourne fu de acord că era o decizie foarte înţeleaptă.

  Odihnindu-se pe o bancă de lângă ceainărie, Miss Marple se gândi la ceea ce avea de gând să facă în continuare şi dacă era bine să o facă sau nu.

  Când ceilalţi i se alăturară la ora ceaiului, Miss Marple reuşi cu uşurinţă să se alăture pe neobservate domnişoarelor Cooke şi Barrow la o masă de patru persoane. Cel de-al patrulea scaun fu ocupat de domnul Caspar, pe care Miss Marple nu-l considera destul de versat în ale conversaţiei în engleză ca să aibă vreo importanţă.

  Aplecându-se peste masă în timp ce ciugulea dintr-un corn, Miss Marple i se adresă domnişoarei Cooke:

  — Ştiţi, sunt destul de sigură că ne-am mai întâlnit. Şi m-am tot întrebat în legătură cu asta – nu mai am o memorie a chipurilor atât de bună ca pe vremuri, dar sunt sigură că ne-am mai întâlnit.

  Domnişoara Cooke părea plină de amabilitate, dar neîncrezătoare. Se uită la prietena ei, domnişoara Barrow, şi la fel făcu şi Miss Marple. Însă domnişoara Barrow nu dădu nici un semn că ar vrea să ajute la dezlegarea misterului.

  — Nu ştiu dacă aţi locuit vreodată prin ţinutul unde stau eu, continuă Miss Marple. Eu locuiesc în St Mary Mead. Ştiţi, e o localitate micuţă. Ei bine, în ziua de azi nu mai e aşa de mică, cu toate clădirile care se construiesc mereu. Nu e foarte departe de Much Benham şi la numai 30 de kilometri de coasta Loomouthului.

  — Ah, făcu domnişoara Cooke, să mă gândesc. Cunosc destul de bine Loomouthul şi poate că…

  Brusc, Miss Marple scoase o exclamaţie de surprindere încântată:

  — Da, desigur! Eram într-o zi în grădină la St Mary Mead şi am stat de vorbă când treceaţi pe alee. Aţi zis că locuiaţi acolo, mi-amintesc, cu o prietenă…

  — Desigur, făcu domnişoara Cooke. Ce prostie din partea mea! Acum îmi aduc aminte de dumneavoastră. Am discutat despre cât este de greu să găseşti pe cineva să se ocupe de grădină – cineva care într-adevăr să se priceapă.

  — Da. Bănuiesc că nu locuiţi acolo. Locuiaţi la cineva.

  — Da, stăteam la… la…

  Domnişoara Cooke ezita o clipă, cu aerul cuiva care îşi aminteşte cu greu un nume.

  — Cu o doamnă Sutherland? Sugeră Miss Marple.

  — Nu, nu, era… Ăăă…

  — Hastings, spuse cu convingere domnişoara Barrow în vreme ce lua o bucată de tort de ciocolată.

  — A, da, locuia într-una dintre casele cele noi, spuse Miss Marple.

  — Hastings, interveni domnul Caspar pe neaşteptate, radios. Am fost la Hastings – am fost şi la Eastbourne. Foarte frumos – lângă mare.

  — Ce coincidenţă să vă întâlnesc din nou atât de curând, zise Miss Marple. Ce mica-i lumea, nu?

  — Mda, tuturor ne plac atât de mult grădinile, rosti vag domnişoara Cooke.

  — Florile foarte drăguţe, zise domnul Caspar. Îmi place foarte mult, spuse el radios.

  — Sunt atât de mulţi arbuşti frumoşi din specii rare, afirmă domnişoara Cooke.

  Miss Marple continuă cu o discuţie despre grădinărit, oarecum tehnică, iar domnişoara Cooke îi ţinu isonul. Domnişoara Barrow arunca din când în când câte o remarcă.

  Domnul Caspar îşi reluă zâmbetul tăcut.

  Mai târziu, în vreme ce Miss Marple se retrăsese pentru obişnuita odihnă de dinaintea cinei, făcu un rezumat al informaţiilor culese. Domnişoara Cooke recunoscuse că se aflase în St Mary Mead. Recunoscuse că trecuse pe lângă casa lui Miss Marple. Fusese de acord că era o coincidenţă. „Coincidenţă?” se gândi Miss Marple, răsucind cuvântul în gură asemenea unui copil care gustă o acadea ca să se decidă ce aromă are. Era o coincidenţă? Sau avusese vreun motiv să se afle acolo? Fusese trimisă acolo? Trimisă – din ce motiv? Era oare o absurditate să-şi imagineze aşa ceva?

  „Orice coincidenţă, îşi spuse Miss Marple, merită întotdeauna să fie observată. Poţi s-o dai deoparte mai târziu dacă este doar o coincidenţă.”

  Domnişoarele Cooke şi Barrow păreau să fie două prietene obişnuite, aflate în acel gen de excursie pe care, pretindeau ele, o făceau în fiecare an. Fuseseră într-o croazieră în Grecia anul trecut şi într-o excursie în Olanda cu un an mai înainte, iar înainte de asta în Irlanda de Nord. Păreau două persoane foarte plăcute şi obişnuite. Dar domnişoara Cooke, îşi spuse Miss Marple, păruse pentru o clipa să nege că vizitase St Mary Mead. Se uitase la prietena ei, domnişoara Barrow, de parcă avea nevoie de instrucţiuni ce să spună în continuare. Domnişoara Barrow era probabil mai în vârstă…

  „Desigur, trebuie că-mi imaginez toate astea, se gândi Miss Marple. S-ar putea să nu aibă nici o semnificaţie.”

  Cuvântul „pericol” îi veni pe neaşteptate în minte. Fusese folosit de domnul Rafiel în prima lui scrisoare – şi existase şi o referinţă la necesitatea unui înger păzitor în cea de-a doua scrisoare a lui. Urma să fie în pericol în povestea asta? Şi de ce? Din partea cui?

  În mod sigur, nu din partea domnişoarelor Cooke şi Barrow. Erau o pereche atât de obişnuită…

  Cu toate acestea, domnişoara Cooke îşi vopsise părul şi îşi schimbase coafura. De fapt, îşi modificase înfăţişarea cât de mult putuse. Ceea ce era ciudat, în cel mai bun caz!

  Pe de altă parte, era mult mai uşor de imaginat că domnul Caspar ar fi putut să fie periculos. Oare înţelegea mai multă engleză decât susţinea? Începu să se gândească la domnul Caspar.

  Miss Marple nu reuşise niciodată să renunţe la modul ei victorian de a-i vedea pe străini. Nu se ştia niciodată cu străinii. Desigur, era ceva absurd să aibă asemenea sentimente – avea mulţi prieteni din diferite ţări străine. Cu toate acestea?… Domnişoara Cooke, domnişoara Barrow, domnul Caspar, tânărul cu părul în dezordine – Emlyn Nu-ştiu-cum – un revoluţionar, un anarhist? Domnul şi doamna Butler – nişte americani atât de drăguţi… Dar poate prea drăguţi ca să fie adevăraţi?

  — Serios, zise Miss Marple, trebuie să mă adun.

  Îşi întoarse atenţia spre itinerarul excursiei.

  Ziua de mâine, îşi spuse, avea să fie destul de obositoare. Dimineaţa, un drum cu maşina, pornind destul de devreme; după-amiaza, o plimbare pe jos destul de solicitantă, pe cărarea de pe coastă, pentru a vedea câteva plante marine interesante – o să fie extenuant. Era ataşată o sugestie plină de tact. Oricine dorea să se odihnească putea să rămână la motel, la Mistreţul de Aur, care avea o grădină foarte plăcută, sau putea să facă o excursie scurtă ce dura numai o oră, spre un punct de belvedere din apropiere. Miss Marple se gândi că ar trebui poate să aleagă această variantă.

  Dar chiar dacă în acel moment nu ştia asta, planurile ei aveau să fie brusc schimbate.

  II

  Când Miss Marple coborî din camera ei de la Mistreţul de Aur în ziua următoare, după ce se spălase pe mâini înainte de dejun, o femeie îmbrăcată cu fustă şi haină de tweed se apropie de ea destul de neliniştită şi i se adresă:

  — Scuzaţi-mă, sunteţi Miss Marple? Miss Jane Marple?

  — Da, aşa mă numesc, zise Miss Marple, uşor surprinsă.

  — Numele meu este Glynne. Lavinia Glynne. Eu şi cele două surori ale mele locuim în apropiere şi… Vedeţi, am auzit că vă aflaţi aici…

  — Aţi auzit că sunt aici? Replică Miss Marple cu o oarecare surprindere.

  — Da. Un vechi prieten de-al nostru ne-a scris, cu ceva vreme în urmă – trebuie să fie de-atunci vreo trei săptămâni – şi ne-a rugat să reţinem această dată. Data turului Famous Houses and Gardens. Ne-a spus că o bună prietenă de-a lui – sau cunoştinţă, nu mai sunt sigură ce-a zis – se va afla în această excursie.

  Miss Marple continuă să pară surprinsă.

  — Vorbesc despre un domn Rafiel, continuă doamna Glynne.

  — Ah! Domnul Rafiel! Exclamă Miss Marple. Ştiţi că a… a…

  — Că a murit? Da. Ce trist! Chiar după ce a sosit scrisoarea lui. Cred că s-a petrecut la scurt timp după ce ne-a scris. Dar am simţit o insistenţă specială să încercăm să facem ceea ce ne-a cerut. Ştiţi, a sugerat că poate veţi dori să veniţi şi să staţi la noi vreo două nopţi. Partea asta a turului este destul de extenuantă. Adică, nu-i nici o problemă pentru cei tineri, dar este foarte solicitantă pentru cei mai în vârstă. Trebuie să mergi kilometri întregi şi implică şi căţărarea pe nişte cărări dificile şi spre locuri greu accesibile. Eu şi surorile mele am fi încântate dacă aţi veni să staţi în casa noastră de aici. Se află la numai zece minute distanţă de motel şi sunt convinsă că vă putem arăta multe locuri interesante din zonă.

  Miss Marple ezită o clipă. Îi plăcea doamna Glynne – grăsuţă, veselă şi prietenoasă, deşi oarecum timidă. În plus – aici trebuie că erau instrucţiunile domnului Rafiel – era oare vorba despre pasul următor pe care trebuia să-l facă? Da, asta trebuia să fie.

  Se întrebă de ce se simţea tulburată. Poate pentru că acum, că familiarizase cu oamenii din excursie, se simţea parte a grupului, deşi îi cunoştea numai de trei zile.

  Se întoarse spre doamna Glynne care aştepta în picioare, privind-o neliniştită.

  — Mulţumesc, este foarte amabil din partea dumneavoastră. Sunt încântată să accept invitaţia.

  Capitolul 8. Cele trei surori.

  Miss Marple privea, în picioare, pe fereastră. În spatele ei, pe pat, se afla valiza. Se uita la grădină fără să o vadă. Nu i se întâmpla prea des să nu reuşească să vadă grădina pe care o privea, fie cu admiraţie, fie cu un ochi critic. În acest caz, probabil că ar fi privit-o critic. Era o grădină neîngrijită, pe care se cheltuiseră probabil puţini bani în ultimii ani şi la care se lucrase extrem de puţin. La fel, şi casa fusese lăsată în paragină. Construcţia era bine proporţionată, mobila fusese odinioară de bună calitate, dar în ultimii ani se bucurase de puţină atenţie sau de lustruire. Nu era o casă, îşi zise Miss Marple, care, cel puţin în ultimii ani, să fi fost iubită în vreun fel. Numele i se potrivea foarte bine – Old Manor8. O casă construită cu eleganţa şi cu proporţii frumoase, care fusese odinioară tratată cu afecţiune. Fiicele şi fiii se căsătoriseră, şi acum era locuită de doamna Glynne, care – aflase Miss Marple dintr-o vorba aruncată de gazdă când îi arătase dormitorul ce îi fusese destinat – o moştenise împreună cu surorile ei de la un unchi şi care venise să locuiască aici după moartea soţului ei. Surorile îmbătrâniseră, veniturile lor se diminuaseră, şi devenise din ce în ce mai dificil să găsească de lucru.

  Celelalte surori nu se măritaseră probabil – una mai mică, alta mai mare decât doamna Glynne – două domnişoare Bradbury-Scott.

  Nu exista nici un semn al existenţei vreunui copil în casă. Nici o minge rătăcită, nici un premergător vechi, nici un scăunel sau măsuţă de copil. Era doar casa a trei surori.

  — Pare foarte rusesc, murmură Miss Marple pentru sine.

  Se gândea la Trei surori, nu? Cehov, parcă. Sau Dostoievsky? Nu putea să-şi amintească. Trei surori. Dar acestea sigur nu erau genul de surori care tânjeau să ajungă la Moscova. Aceste trei surori erau probabil – Miss Marple era aproape sigură de asta – mulţumite să rămână unde se aflau. Când sosise, Miss Marple fusese prezentată celorlalte două surori care apăruseră – una din bucătărie, alta de la etaj – ca să o întâmpine. Era evidentă buna-creştere şi eleganţa. Erau ceea ce Miss Marple, în tinereţe, ar fi definit cu termenul acum învechit de „lady” – şi îşi mai aducea aminte că le numea şi „lady decăzute”.

  „Nu, dragă Jane, nu „decăzute„. Doamne nefericite.”

  Doamnele din ziua de azi nu erau prea înclinate să fie nefericite. Erau ajutate de guvern sau de societăţi caritabile ori de o relaţie cu bani. Sau, poate, de cineva ca domnul Rafiel. Fiindcă, la urma urmelor, asta era chestiunea principală, singurul motiv pentru care se afla aici, nu? Domnul Rafiel aranjase toate acestea. După părerea lui Miss Marple, domnul Rafiel se străduise, nu glumă, să aranjeze totul. Probabil că ştiuse, cu cinci sau şase săptămâni înainte de deces, momentul când această moarte urma să se producă, plus sau minus un interval oarecare de timp, întrucât doctorii manifestau de obicei un optimism moderat, ştiind din experienţă că pacienţii care aveau să decedeze într-o anumită perioadă de timp, de multe ori primeau un răgaz din partea morţii şi continuau să trăiască, condamnaţi totuşi la moarte, dar refuzând cu îndârjire să facă pasul final. Pe de altă parte, asistentele de la spital – credea Miss Marple din proprie experienţă – se aşteptau întotdeauna ca pacienţii să dea ortul popii a doua zi şi erau foarte surprinse când nu se întâmpla asta. Dar când îşi exprimau acest punct sumbru de vedere în faţa doctorului, când acesta venea pentru vizită, puteau să primească drept răspuns din partea acestuia, când ieşea pe uşa salonului, o remarcă făcută în şoaptă: „Nu m-ar mira să mai reziste câteva săptămâni”. Era foarte frumos din partea doctorului să fie atât de optimist, gândea asistenta, dar cu siguranţa domnul doctor se înşela. Domnul doctor nu se înşela prea des. Ştia că oamenii care sufereau, aşa neajutoraţi, invalizi, chiar nefericiţi cum erau, încă iubeau viaţa şi doreau să trăiască. Luau câte o pastilă dată de domnul doctor care să-i ajute să treacă peste noapte, dar nu aveau de gând să ia mai multe dintre acele pilule ca să treacă pragul către o lume despre care încă nu se ştia nimic!

  Domnul Rafiel. La el se gândea Miss Marple în timp ce privea grădina fără să o vadă. Domnul Rafiel? Simţea acum că se apropia puţin de înţelegerea misiunii care i se încredinţase, a proiectului care îi fusese propus. Domnul Rafiel era un om care făcea planuri şi le făcea în acelaşi mod în care îşi planifica afacerile şi preluările de firme. După cum s-ar fi exprimat servitoarea lui Miss Marple, Cherry, domnul Rafiel avusese o problemă. Când Cherry avea o problemă, deseori venea şi se consulta cu Miss Marple. Aceasta era o problemă de care domnul Rafiel nu se putea ocupa personal, ceea ce trebuie să-l fi enervat foarte tare – credea Miss Marple – fiindcă de obicei putea să rezolve singur orice problemă şi mai mereu insista să facă acest lucru. Însă domnul Rafiel căzuse la pat şi era pe moarte. Putuse să aibă grijă de chestiunile financiare, să discute cu avocaţii, cu angajaţii şi cu prietenii şi relaţiile pe care le avea, dar existase ceva sau cineva în legătură cu care nu putuse să facă nimic. Era o problemă pe care nu o rezolvase, o problemă pe care îşi dorea să o soluţioneze, un proiect pe care încă îl dorea finalizat. Şi se pare că nu era ceva care să poată fi rezolvat cu ajutorul banilor, printr-o afacere sau prin serviciile unui avocat.

  — Aşa că s-a gândit la mine, zise Miss Marple.

  Încă era foarte surprinsă de acest lucru. Chiar foarte mult. Totuşi, după cum vedea acum lucrurile, scrisoarea fusese foarte explicită. Domnul Rafiel considerase că Miss Marple are experienţa necesară pentru a face ceva. Era un lucru care avea de-a face, considera Miss Marple, cu o crimă sau ceva ce fusese afectat de comiterea unei crime. Singurul lucru pe care îl ştia despre Miss Marple era că aceasta era pasionată de grădini. Ei bine, mai mult ca sigur că domnul Rafiel nu era interesat de rezolvarea unei probleme legate de grădinărit. Dar se poate să se fi gândit la ea în legătură cu o crimă. O crimă din Indiile de Vest şi crime din vecinătate, în Anglia.

  O crimă – unde?

  Domnul Rafiel făcuse aranjamente. Pentru început, aranjamente cu avocaţii. Aceştia îşi îndepliniseră misiunea. După perioada de timp potrivită, ei îi înmânaseră scrisoarea de la el. Miss Marple considera că era o scrisoare bine gândită. În mod evident, ar fi fost mai simplu să-i spună exact ce dorea să facă ea. Miss Marple era oarecum surprinsă că, înainte de moarte, domnul Rafiel nu trimisese după ea – într-o manieră poruncitoare probabil – şi apoi, întins pe ceea ce ar fi asigurat-o că este patul lui de moarte, apelând mai mult sau mai puţin la minciuni, să fi insistat până când ea ar fi consimţit să facă tot ceea ce el îi cerea. „Dar nu, asta nu ar fi fost stilul domnului Rafiel”, îşi zise ea. El putea să-i oblige pe oameni să se supună voinţei lui, dar aceasta nu era o atitudine potrivită pentru un astfel de caz şi Miss Marple era sigură că el nici nu dorise să apeleze direct la ea, să o roage să-i facă o favoare, să îi ceară să îndrepte o nedreptate. Nu. Nici acesta nu ar fi fost stilul domnului Rafiel. Miss Marple credea că domnul Rafiel dorea – aşa cum făcuse toată viaţa – să plătească pentru serviciile care îi erau oferite. Voia să o plătească, prin urmare dorise să o facă destul de interesată, astfel încât ei să îi facă plăcere să se achite de o anumită însărcinare. Plata era menită să o intrige, nu neapărat să o tenteze. Era menită să îi suscite interesul. Miss Marple nu credea că domnul Rafiel îşi spusese: „Dacă îi ofer suficienţi bani, ea o să se grăbească să profite de ocazie”, fiindcă, aşa cum ştia foarte bine, ideea acestor bani suna tentant, dar Miss Marple nu avea nevoie disperată de ei. Şi asta pentru că îl are pe dragul şi iubitorul ei nepot care, dacă ea se află la strâmtoare cu banii, dacă locuinţa ei are nevoie de reparaţii sau trebuie să meargă la un specialist ori să îşi ofere ceva anume, dragul de Raymond îi va sări întotdeauna în ajutor. Nu. Suma oferită de domnul Rafiel era menită să o incite. Urma să fie la fel de incitantă ca un bilet de loterie. Era o sumă mare pe care nu puteai niciodată să o obţii prin alte mijloace decât noroc pur.

  Dar cu toate acestea, îşi zise Miss Marple, urma să aibă nevoie de ceva noroc, de muncă susţinută şi de multă gândire, şi era posibil ca tot ceea ce urma să facă avea să implice un anumit grad de pericol.

  Dar va trebui să descopere singură despre ce este vorba; el nu avea de gând să-i spună, poate şi fiindcă nu dorea să o influenţeze? Este dificil să spui cuiva ceva fără să laşi să se întrevadă propriul punct de vedere despre chestiunea respectivă. Este posibil ca domnul Rafiel să fi considerat că propriul punct de vedere era greşit. Nu prea îi stătea în fire să gândească în felul ăsta, dar era posibil. Poate că bănuise că propria judecată, afectată de boală, nu mai era atât de clară ca altădată, aşa că ea, Miss Marple, trebuia să facă propriile presupuneri, să ajungă la propriile concluzii. Ei bine, venise momentul să tragă nişte concluzii acum. Cu alte cuvinte, revenind la vechea întrebare, despre ce era, de fapt, vorba?

  Fusese îndrumată. Să înceapă cu asta. Fusese îndrumată de un om care acum era mort. Fusese scoasă din St Mary Mead. Prin urmare, sarcina ei – oricare o fi – nu putea fi rezolvată de acolo. Nu era o problemă din împrejurimi, nu era o problemă pe care s-o poată rezolva doar uitându-se prin decupaje din ziare sau făcând cercetări; nu, până când nu afla despre ce trebuia să facă cercetări. Fusese îndrumată, mai întâi la biroul avocaţilor, apoi să citească o scrisoare – două scrisori – acasă la ea, apoi fusese trimisă într-o excursie plăcută şi bine organizată în cele mai celebre case şi grădini din Marea Britanie. De acolo, ajunsese la următoarea etapă importantă. Casa în care se afla în acel moment. Casa Old Manor, în Jocelyn St Mary, unde locuiau domnişoara Clotilde Bradbury-Scott, doamna Glynne şi domnişoara Anthea Bradbury-Scott. Domnul Rafiel aranjase asta, în prealabil. Cu câteva săptămâni înainte să moară. Probabil că făcuse asta imediat după ce le dăduse instrucţiuni avocaţilor şi după ce făcuse rezervarea pe numele ei pentru excursie. Prin urmare, se afla în casa aceasta cu un scop anume. Se putea să existe anumite lucruri aranjate, care aveau să ducă la o şedere mai lungă a ei aici, sau poate i se va cere să stea mai mult. Asta o aduse cu gândul la locul unde se afla.

  Doamna Glynne şi cele două surori ale ei. Probabil că erau implicate, le privea această poveste – oricare era ea. Miss Marple trebuia să afle despre ce era vorba. Nu avea prea mult timp la dispoziţie. Asta era singura problemă. Miss Marple nu avea nici o îndoială că avea capacitatea de a descoperi lucruri. Era genul acela de doamnă în vârstă, vorbăreaţă şi agitată, de la care ceilalţi se aşteaptă să vorbească şi să pună întrebări care erau, în aparenţă, numai bârfe. Avea să vorbească despre copilăria ei, ceea ce le va face pe surori să vorbească despre copilăria lor. Avea să discute despre mâncăruri, servitorii pe care îi avusese, fiicele, verii şi relaţiile ei, despre călătorii, căsătorii, naşteri şi da, morţi. Privirea ei nu trebuia să trădeze vreun interes deosebit când urma să vorbească despre moarte. Absolut deloc.

  Era convinsă că aproape automat putea să dea un răspuns potrivit, cum ar fi „Vai, dragă, ce trist!” Va trebui să descopere relaţii, incidente, poveşti de viaţă, să vadă dacă apar întâmplări sugestive. S-ar putea să fi existat unele incidente în împrejurimi, care să nu aibă o legătură directă cu aceste trei persoane. Ceva despre care să se ştie, să se vorbească sau să fie destul de probabil să se vorbească. În orice caz, era ceva aici, o cheie, un indiciu. Peste două zile urma să-şi continue excursia dacă până atunci nu va găsi ceva care să-i indice că nu trebuie să o continue. Gândurile i se întoarseră de la casă la autocar şi la persoanele care călătoreau cu el. Se poate ca indiciul pe care îl căuta să se afle în autocar şi îl va regăsi atunci când se va alătura din nou grupului. O persoană, câteva persoane, vreo poveste nevinovată (sau nu chiar nevinovată) din trecutul îndepărtat. Se încruntă uşor, încercând să-şi aducă aminte ceva. Ceva care îi trecuse rapid prin minte, atunci când se gândise: „Chiar sunt sigură că…” De ce anume să fie sigură?

  Reveni cu gândurile la cele trei surori. Nu putea să mai stea mult în dormitor. Trebuia să-şi despacheteze cele câteva lucruri modeste pentru cele două nopţi, ceva cu care să se schimbe pentru seară, cămaşa de noapte, trusa de voiaj, apoi să se alăture gazdelor şi să facă iar conversaţie. Trebuia clarificat un punct important. Cele trei surori îi erau aliate sau adversare? Puteau fi şi una, şi alta. Trebuia să se gândească foarte atent la acest lucru.

  Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi doamna Glynne îşi făcu apariţia.

  — Sper că vă veţi simţi bine aici. Să vă ajut să despachetaţi? Avem o femeie foarte drăguţă care vine să ne ajute, dar e aici numai dimineaţa. Vă va ajuta cu tot ce doriţi.

  — A, nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple. Nu mi-am luat decât strictul necesar.

  — Mă gândeam să vă arăt din nou drumul până jos. Este o casă cam întortocheată. Sunt două scări şi asta complică puţin lucrurile. Uneori oamenii se rătăcesc.

  — Oh, sunteţi foarte amabilă, zise Miss Marple.

  — Sper că mă veţi însoţi jos ca să servim împreună un pahar de sherry înainte de masă.

  Miss Marple acceptă recunoscătoare şi îşi urmă gazda la parter. După părerea ei, doamna Glynne era cu mulţi ani mai tânără decât ea. Avea în jur de cincizeci de ani, poate. Nu cu mult mai mult. Miss Marple cobori treptele cu atenţie, căci niciodată nu era prea sigură pe genunchiul stâng. Oricum, exista o balustradă pe o latură a scării. Era o scară foarte frumoasă, remarcă Miss Marple.

  — Este o casă încântătoare, spuse cu glas tare. Bănuiesc că a fost construită prin 1700. Aşa este?

  — În 1780, răspunse doamna Glynne.

  Părea să fie încântată de remarca apreciativă a lui Miss Marple. O conduse în salon, o încăpere cu proporţii plăcute. Existau vreo două piese de mobilier foarte frumoase – un birou Queen Anne şi o măsuţă de scris cu incrustaţii de fildeş. Mai erau şi câteva scaune şi dulapuri victoriene cam greoaie. Draperiile erau din creton, decolorate şi destul de ponosite, iar covorul părea să fie, îşi zise Miss Marple, din Irlanda. Poate chiar un Aubusson din Limerick. Canapeaua era masivă, iar tapiţeria de catifea, uzată. Celelalte două surori se aflau deja acolo. Se ridicară când Miss Marple se apropie de ele, una oferindu-i un pahar de sherry, cealaltă conducând-o spre un scaun.

  — Nu ştiu dacă preferaţi scaunele cu spătar înalt. Multă lume le preferă.

  — Şi eu, zise Miss Marple. Este mult mai comod pentru spate.

  Surorile păreau să ştie cum stau lucrurile cu durerile de spate. Cea mai vârstnică dintre ele era o femeie înaltă şi frumoasă, cu un coc negru. Cealaltă era probabil mult mai tânără. Era subţire, iar părul grizonant, care fusese odinioară blond, îi atârna dezordonat pe umeri, dându-i o înfăţişare oarecum fantomatică. Ar fi putut fi distribuită cu succes în rolul unei Ofelia mature, se gândi Miss Marple.

  Clotilde însă, îşi zise Miss Marple, nu era în mod sigur o Ofelia, dar ar fi fost o Clitemnestra magnifică – şi-ar fi înjunghiat soţul cu exaltare. Dar cum nu avusese niciodată vreun soţ, soluţia nu era valabilă. Miss Marple nu şi-o putea închipui ucigând pe altcineva în afara unui soţ – şi nu existase vreun Agamemnon în această casă.

  Clotilde Bradbury-Scott, Anthea Bradbury-Scott, Lavinia Glynne. Clotilde era frumoasă, Lavinia era banală, dar avea o înfăţişare plăcută, iar Antheei i se zbătea o pleoapă din când în când. Avea ochi mari, cenuşii, şi un mod ciudat de a privi spre dreapta şi apoi spre stânga, după care, brusc, într-un fel straniu, peste umăr. Era ca şi cum simţea că cineva o urmărea tot timpul. „Ciudat, îşi spuse Miss Marple.” Rămase gândindu-se la Anthea.

  Se aşezară şi conversaţia îşi urmă cursul. Doamna Glynne părăsi încăperea, ducându-se probabil la bucătărie. Se pare că, dintre cele trei surori, ea se ocupa de treburile gospodăreşti. Discuţia îşi urmă cursul firesc. Clotilde Bradbury-Scott afirmă că locuiau în casa familiei, care aparţinuse fratelui bunicului, apoi unchiului ei şi, când acesta murise, casa fusese lăsată moştenire ei şi celor două surori care veniseră să locuiască aici.

  — A avut numai un fiu, explică domnişoara Bradbury-Scott, care a murit în război. Noi suntem ultimele din familie, în afară de nişte veri îndepărtaţi.

  — Este o casă foarte frumos proporţionată, zise Miss Marple. Sora dumneavoastră mi-a spus că a fost construită prin 1780.

  — Da, cred că aşa este. Însă am fi dorit să nu fie atât de mare şi de întortocheată.

  — Iar reparaţiile sunt dificil de făcut în ziua de azi, spuse Miss Marple.

  — Da, aşa este, oftă Clotilde. Şi în multe privinţe trebuie să o lăsăm să se degradeze. Trist, dar asta e situaţia. Sunt o mulţime de dependinţe, de exemplu, şi o seră. Am avut o seră foarte mare şi frumoasă.

  — Aveam acolo o viţă minunată de muscat, zise Anthea. Iar pe pereţi creştea vanilie sălbatică. Da, chiar îmi pare tare rău după ea. Evident, în timpul războiului nu aveai de unde să găseşti grădinari. Am avut un grădinar foarte tânăr, care apoi a fost înrolat. Nu se poate să ţii de rău acest lucru, dar totodată era imposibil să ai cum să repari lucrurile, aşa că toată sera a căzut în paragină.

  — La fel şi solarul micuţ de lângă casă.

  Ambele surori oftară, cu acel oftat al celor care au remarcat trecerea timpului şi schimbarea vremurilor – dar nu în bine.

  Era multă melancolie în această casă, îşi zise Miss Marple. Era cumva impregnată de regrete – regrete care nu puteau fi risipite sau îndepărtate, de vreme ce se infiltraseră atât de profund. Era cufundată în regrete… Miss Marple se cutremură.

  Capitolul 9. Polygonum Baldschuanicum.

  Masa fu una convenţională. O pulpă mică de oaie, cartofi copţi, urmate de o plăcintă cu prune cu o cupă de frişcă şi nişte produse de patiserie banale. Pe pereţii sufrageriei erau câteva picturi – tablouri de familie, presupuse Miss Marple, portrete victoriene fără vreo calitate deosebită – un bufet mare şi greoi, o piesă de mobilier frumoasă, din mahon. Draperiile erau din damasc stacojiu-închis, iar la masa de mahon ar fi putut sta cu uşurinţă zece persoane.

  Miss Marple le relată întâmplările din excursia de până atunci. Totuşi, cum nu trecuseră decât trei zile, nu erau prea multe de povestit.

  — Bănuiesc că domnul Rafiel era un vechi prieten de-al dumneavoastră, spuse cea mai mare dintre surorile Bradbury-Scott.

  — Nu chiar, răspunse Miss Marple. L-am cunoscut în timpul unei călătorii în Indiile de Vest. Bănuiesc că el se afla acolo ca să-şi trateze sănătatea.

  — Da, era invalid de câţiva ani, spuse Anthea.

  — Foarte trist, afirmă Miss Marple. Într-adevăr, foarte trist. Chiar îi admiram curajul. Părea să reuşească să facă atât de multe lucruri. În fiecare zi dicta scrisori secretarei sale şi trimitea mereu telegrame. Nu părea să se dea bătut doar pentru că era invalid.

  — Da, nu era genul lui, zise Anthea.

  — Nu l-am prea mai văzut în ultimii ani, interveni doamna Glynne. Desigur, era un om ocupat. Însă mereu de Crăciun îşi amintea de noi cu mare bunătate.

  — Locuiţi la Londra, Miss Marple?

  — A, nu, replică Miss Marple. Locuiesc la ţară. Este o localitate foarte mică la jumătatea drumului între Loomouth şi Market Basing. Este cam la 40 de kilometri de Londra. Pe vremuri era un sătuc foarte drăguţ, de modă veche, dar, ca peste tot, în zilele noastre, a devenit ceea ce se numeşte „dezvoltat”. Apoi adăugă: Bănuiesc că domnul Rafiel locuia la Londra, nu? Cel puţin aşa am observat în registrul hotelului din St Honore, că adresa lui era undeva în Eaton Square, parcă, sau era în Belgrave Square?

  — Avea o casă la ţară în Kent, afirmă Clotilde. Avea obiceiul să primească oaspeţi uneori acolo. Prieteni de afaceri, majoritatea, sau invitaţi din străinătate. Cred că niciuna dintre noi nu l-a vizitat vreodată acolo. Aproape întotdeauna ne invita la Londra, în rarele ocazii când se întâmpla să ne întâlnim.

  — A fost foarte amabil din partea lui să sugereze să mă invitaţi aici în timpul acestei excursii, spuse Miss Marple. S-a dovedit foarte atent. Nu era de aşteptat ca un om atât de ocupat, aşa cum se pare că era, să se gândească şi la aşa ceva.

  — Am mai invitat şi înainte prieteni de-ai lui care au mers în aceste excursii. În general, organizatorii sunt foarte atenţi la modul cum aranjează astfel de lucruri. Desigur, este practic imposibil să le faci tuturor pe plac. Cei tineri vor să se plimbe, evident, să facă excursii lungi, să urce pe dealuri pentru o privelişte deosebită şi genul ăsta de lucruri. Iar cei mai în vârstă, care nu sunt în stare de aşa ceva, rămân la motel, însă hotelurile de pe aici nu sunt chiar atât de confortabile. Sunt convinsă că aţi fi găsit excursia de azi şi cea de mâine de la St Bonaventure foarte obositoare. Am impresia că mâine e programată o vizită pe o insulă, cu o barcă, plimbare care poate fi uneori destul de dificilă.

  — Chiar şi vizitarea caselor poate fi istovitoare, afirmă doamna Glynne.

  — A, ştiu, fu de acord Miss Marple. Atâtea plimbări şi atâta stat în picioare! Îţi obosesc picioarele. Cred că e mai bine să nu merg în astfel de expediţii, dar este o tentaţie mare să vezi clădiri frumoase, mobilă şi încăperi deosebite. Şi, desigur, unele tablouri splendide.

  — Şi grădinile, zise Anthea. Vă plac grădinile, nu-i aşa?

  — A, da, mai ales grădinile, confirmă Miss Marple. Luându-mă după descrierile din broşură, abia aştept să văd unele grădini bine întreţinute ale caselor istorice pe care le mai avem de vizitat.

  Privi mulţumită în jur.

  Totul era foarte plăcut, foarte natural şi totuşi se întreba de ce, dintr-un oarecare motiv, se simţea încordată. Un sentiment care era cumva nefiresc aici. Dar ce voia să spună prin „nefiresc”? Discuţia era destul de obişnuită, alcătuită mai ales din banalităţi. Ea însăşi rostea platitudini, la fel şi cele trei surori.

  „Cele trei surori”, gândi Miss Marple, analizând expresia. De ce mereu ceva alcătuit din trei părea să sugereze o atmosferă sinistră? Cele trei surori. Cele trei vrăjitoare din Macbeth. Ei bine, era cam greu să le compari pe cele trei surori cu cele trei vrăjitoare. Miss Marple considerase întotdeauna că regizorii de teatru făceau o greşeală în modul în care le reprezentau pe cele trei vrăjitoare. Iar una dintre montările pe care le văzuse îi păruse de-a dreptul absurdă. Vrăjitoarele semănau cu nişte creaturi de pantomimă, cu aripi fluturânde şi pălării caraghios de ascuţite. Dansaseră şi plutiseră. Miss Marple îşi aminti că îi spusese nepotului ei, care îi oferise acest cadou shakespearian: „Ştii, Raymond, dragul meu, dacă ar fi să regizez eu această piesă splendidă, le-aş face pe vrăjitoare total diferite. Aş vrea să fie trei bătrâne obişnuite, normale. Bătrâne scoţiene. Nu ar dansa şi nici n-ar zburda. S-ar uita una la alta cu viclenie, şi tu, spectator, ai simţi un fel de ameninţare în spatele normalităţii lor”.

  Miss Marple mâncă ultima bucăţică de tartă cu prune şi o privi peste masă pe Anthea. Obişnuită, neîngrijită, cu o înfăţişare indecisă, un pic nebună. De ce ar considera că Anthea este sinistră?

  „Imaginaţia mea o ia razna, îşi zise Miss Marple. Nu trebuie să las să se întâmple una ca asta.”

  După masă, primi invitaţia să facă un tur al grădinii şi Anthea fu cea delegată să o însoţească. După părerea lui Miss Marple, grădina avusese o soartă tristă. Fusese odinioară o grădină bine întreţinută, deşi nu remarcabilă sau ieşită din comun. Avea elementele unei grădini victoriene obişnuite. Tufărişuri, o potecă printre dafini, şi, fără îndoială, existaseră poteci şi pajişti bine îngrijite, o grădină de legume de vreun pogon şi jumătate, prea mare, evident, pentru cele trei surori care locuiau acolo acum. Pe o parte din ea nu fusese plantat nimic şi căzuse pradă buruienilor. Socul sălbatic cotropise majoritatea straturilor de flori şi Miss Marple simţea că o mănâncă palmele să smulgă buruienile care luaseră totul în stăpânire.

  Părul lung al domnişoarei Anthea flutura în vânt, lăsând să cadă din când în când pe alee sau în iarbă câte o agrafă subţire.

  — Bănuiesc că dumneavoastră aveţi o grădină foarte frumoasă, rosti Anthea cu glas oarecum întretăiat.

  — A, e foarte mică, spuse Miss Marple.

  Ajunseseră pe o alee cu iarbă şi se opriseră în faţa unui soi de deluşor aflat la capătul grădinii, lângă zid.

  — Sera noastră, rosti domnişoara Anthea, pe un ton sumbru.

  — Ah, da, unde aveaţi acea viţă-de-vie minunată.

  — Trei viţe, zise Anthea. Struguri negri de Hamburg şi unul dintre acele soiuri de struguri albi, mici şi dulci. Iar a treia era nemaipomenitul nostru muscat.

  — Şi un heliotrop, spuneaţi.

  — Cherry Pie, cum i se mai spune, completă Anthea.

  — A, da, Cherry Pie. Are un miros încântător. Au existat bombardamente pe aici în timpul războiului? Din cauza asta sera a fost… Ăăă… Dărâmată?

  — A, nu, nu am avut niciodată probleme de genul ăsta. Împrejurimile au fost ferite de bombardamente. Nu, mi-e teamă că pur şi simplu a fost lăsată în paragină. Nu locuim aici de foarte multă vreme şi nu am avut bani s-o reparăm sau s-o construim din nou. Şi, de fapt, nici nu se merita pentru că nu am fi putut s-o întreţinem chiar dacă am fi pus-o pe picioare. Mă tem că am lăsat-o să se dărâme. Nu aveam ce-i face. Şi, după cum vedeţi, a fost acoperită de vegetaţie.

  — A, da, complet acoperită de – cum se numeşte planta aceea căţărătoare care tocmai înfloreşte?

  — Ah, e o plantă destul de comună, răspunse Anthea. Începe cu litera p. Oare cum se numeşte? Întrebă ea cu îndoială în glas. Poli cumva, ceva de genul ăsta.

  — Cred că ştiu numele. Polygonum baldschuanicum9. Creşte foarte repede, am impresia, nu-i aşa? Este foarte utilă dacă cineva vrea să ascundă vreo clădire ruinată sau ceva de genul ăsta.

  Movila din faţa lor era acoperită din abundenţă de planta acaparatoare cu flori albe. După cum Miss Marple ştia prea bine, reprezenta o ameninţare pentru orice altceva ar fi vrut să crească prin preajmă. Polygonum acoperea totul şi o făcea într-un interval de timp remarcabil de scurt.

  — Sera trebuie să fi fost una destul de mare, zise ea.

  — A, da, aveam acolo piersici şi nectarine.

  Anthea părea foarte nefericită.

  — Acum arată foarte plăcut, spuse Miss Marple, încercând să o consoleze. Are nişte flori albe foarte drăguţe, nu?

  — Am avut şi o magnolie foarte frumoasă pe aleea asta din stânga, afirmă Anthea. Cred că pe vremuri exista şi un gard viu foarte drăguţ. Dar nici pe el nu puteam să-l întreţinem. Este prea dificil. Totul este prea dificil. Nimic nu mai este ca pe vremuri – totul s-a stricat, pretutindeni.

  Porni repede pe o cărare în unghiuri drepte care mergea de-a lungul unui zid lateral. Mărise pasul şi Miss Marple de-abia putea ţine ritmul cu ea. Era ca şi cum, gândi Miss Marple, gazda ei o îndepărta înadins de movila cu polygonum. Era îndepărtată de un loc urât sau neplăcut. Îi era oare ruşine că nu mai rămăsese nimic din fosta măreţie?

  Era evident că polygonum creştea cu un avânt extraordinar. Nici măcar nu era tunsă sau menţinută la proporţii rezonabile. Alcătuia un fel de sălbăticie înflorită care mânca din grădină.

  „E ca şi cum fuge de seră”, îşi zise Miss Marple în timp ce o urma pe gazda sa. Imediat, atenţia îi fu atrasă de o cocină dărăpănată care avea în jur câţiva trandafiri.

  — Fratele bunicului obişnuia să crească vreo câţiva porci, explică Anthea, dar în ziua de azi nimeni nu-şi poate imagina că ar face aşa ceva, nu? Mi-e teamă că e o ocupaţie cam zgomotoasă. Avem câteva tufişuri de trandafiri floribunda lângă casă. Cred că genul ăsta de trandafiri reprezintă o soluţie grozavă la astfel de probleme.

  — Da, ştiu, răspunse Miss Marple.

  Pomeni numele câtorva soiuri recente de trandafiri, dar, după câte se părea, toate numele îi erau complet străine domnişoarei Anthea.

  — Participaţi des la astfel de excursii?

  Întrebarea se ivi pe neaşteptate.

  — Vreţi să spuneţi la excursii de vizitare de case şi grădini?

  — Da. Unii oameni o fac în fiecare an.

  — A, eu n-aş putea spera să fac asta. Sunt destul de scumpe. Un prieten a fost atât de amabil să-mi facă excursia cadou pentru următoarea mea zi de naştere. A fost foarte amabil.

  — Ah, chiar mă întrebam. Mă întrebam de ce aţi venit. Adică, este de presupus că este cam obositor, nu? Totuşi, dacă de obicei mergeţi în Indiile de Vest, şi locuri ca acelea…

  — Ah, şi Indiile de Vest au fost tot o urmare a unui gest amabil. Din partea unui nepot, de data aceea. Un băiat foarte bun. Atât de atent cu bătrâna lui mătuşă…

  — Aha, înţeleg. Da, înţeleg.

  — Nu ştiu ce m-aş face fără tânăra generaţie, spuse Miss Marple. Sunt atât de drăguţi, nu-i aşa?

  — Da… Cred că da. Nu prea ştiu. Eu… Noi nu avem cunoştinţe tinere.

  — Sora dumneavoastră, doamna Glynne, nu are copii? Ea nu a pomenit şi nu se cade să întrebi aşa ceva.

  — Nu. Ea şi soţul ei nu au avut copii. Poate e mai bine.

  „Şi ce vrei să spui cu asta?” se întrebă Miss Marple în timp ce se întorceau spre casă.

  Capitolul 10. Zilele ce-au fost cândva.

  I

  La opt şi jumătate a doua zi dimineaţa, la uşă se auzi un ciocănit rapid şi la răspunsul lui Miss Marple de „Intră!” uşa se deschise şi o femeie în vârstă îşi făcu apariţia, purtând o tavă cu un ceainic, o ceaşcă, un mic recipient cu lapte şi o farfurioară cu pâine şi unt.

  — Ceaiul de dimineaţă, doamnă, spuse ea veselă. Este o zi frumoasă azi. Văd că aţi tras deja draperiile. Aţi dormit bine?

  — Foarte bine, răspunse Miss Marple, lăsând la o parte cărticica de rugăciuni pe care o citea.

  — Ei bine, este o zi minunată. Au vreme bună ca să meargă la stâncile Bonaventure. Dar foarte bine că nu vă duceţi – este un efort cam mare pentru picioare.

  — Mă bucur că sunt aici, spuse Miss Marple. Domnişoara Bradbury-Scott şi doamna Glynne au fost foarte amabile să mă invite.

  — A, şi pentru ele este plăcut. Le înveseleşte să aibă oarece companie aici. Este un loc trist în ziua de azi.

  Trase draperiile de la fereastră şi mai mult, împinse un scaun şi turnă nişte apă fierbinte în vasul de porţelan al chiuvetei.

  — La etajul de mai sus există o baie, zise ea, dar am considerat că este mai bine pentru o persoană în vârstă să aibă aici apa caldă, ca să nu mai urce scările.

  — Este foarte drăguţ din partea dumitale. Cunoşti bine casa asta?

  — Am lucrat aici când eram copilă – am fost cameristă. Pe atunci erau trei servitori – o bucătăreasă, o cameristă şi chiar o ajutoare la bucătărie la un moment dat. Asta se întâmpla pe vremea bătrânului colonel. Aveau şi cai, şi un grăjdar. Da, acelea erau vremuri bune. E trist când lucrurile stau cum stau. Şi-a pierdut soţia de tânără, colonelul. Fiul lui a murit în război şi singura lui fată a plecat să trăiască în celalalt capăt al lumii. S-a măritat cu un neozeelandez, asta a făcut. A murit la naştere, şi copilul a murit şi el. Colonelul a fost un om trist, a trăit singur aici şi a lăsat casa în ruină – nu a fost întreţinută aşa cum ar fi trebuit. Când a murit, a lăsat casa nepoatei lui, domnişoara Clotilde, şi celor două surori ale ei, iar ea şi domnişoara Anthea au venit să stea aici – iar mai târziu domnişoara Lavinia şi-a pierdut soţul şi li s-a alăturat şi ea. Servitoarea oftă şi clătină din cap. Nu au făcut prea multe pentru casă – nu şi-au putut permite, şi au lăsat şi grădina în paragină…

  — Mare păcat că s-a întâmplat asta, zise Miss Marple.

  — Sunt nişte doamne foarte drăguţe – domnişoara Anthea este puţin sărită, dar domnişoara Clotilde a mers la universitate şi este foarte deşteaptă – vorbeşte trei limbi străine – iar doamna Glynne este o doamnă foarte drăguţă. Când a venit şi dânsa aici, m-am gândit că poate lucrurile o să meargă mai bine. Dar nu se ştie niciodată ce-ţi rezervă viitorul. Uneori am impresia că e un blestem aruncat pe casa asta.

  Miss Marple îi adresă o privire întrebătoare.

  — Se întâmplă când una, când alta. Îngrozitorul accident de avion – în Spania s-a întâmplat – şi toată lumea a murit. E un lucru afurisit, avionul – eu nu m-aş sui niciodată în aşa ceva. Amândoi prietenii domnişoarei Clotilde au fost omorâţi – erau soţ şi soţie – dar fiica lor era la şcoală şi din fericire a scăpat, iar domnişoara Clotilde a adus-o să locuiască aici şi a făcut tot posibilul să-i fie bine. A luat-o în călătorii în străinătate, în Italia şi Franţa, şi a tratat-o ca pe o fiică. Era o fetiţă atât de fericită, avea o fire foarte dulce. Nu ţi-ar fi trecut prin minte că se poate întâmpla un lucru atât de îngrozitor.

  — Un lucru îngrozitor. Ce a fost? S-a întâmplat aici?

  — Nu, nu aici, slavă Domnului! Deşi, într-un fel, ai putea zice că s-a întâmplat aici. Căci aici l-a întâlnit ea. El locuia în împrejurimi – şi doamnele îl cunoşteau pe tatăl lui, care era un om foarte bogat, aşa că a venit în vizită… Şi ăsta a fost începutul.

  — S-au îndrăgostit?

  — Da, ea s-a îndrăgostit de el la prima vedere. Era un tânăr atrăgător, cu un fel elegant de a vorbi, şi era plăcut să-ţi petreci timpul cu el. Nu te-ai fi gândit… Nu te-ai fi gândit vreo clipă că…

  Se întrerupse.

  — A fost o poveste de dragoste? Şi s-a terminat prost? Iar fata s-a sinucis?

  — Să se sinucidă?

  Bătrâna se uită la Miss Marple cu o privire uimită.

  — Cine v-a spus una ca asta? A fost crimă – fără nici o îndoială. A fost sugrumată şi faţa i-a fost stâlcită în bătaie. Domnişoara Clotilde a trebui să meargă s-o identifice – şi de atunci nu a mai fost ca înainte. I-au găsit cadavrul la vreo 50 de kilometri de aici – în fundul unei mine părăsite. Şi se crede că nu a fost prima lui crimă. Mai fuseseră şi alte fete. Dispăruse de şase luni. Iar poliţia căutase peste tot. Oh! Un diavol nenorocit, asta era – sămânţă rea din ziua în care s-a născut, sau aşa se pare. Acum se zice că sunt oameni care nu se pot stăpâni să nu fie cum sunt – nu sunt întregi la cap şi nu pot fi traşi la răspundere. Eu nu cred o iotă din toate astea! Ucigaşii sunt ucigaşi! Şi în ziua de azi nici măcar nu-i mai spânzură. Ştiu că de multe ori există nebunie în familiile vechi – cum era familia Derwent din Brassington – tot la a doua generaţie, unul sau altul a murit la balamuc, şi a mai fost şi bătrâna doamnă Paulett. Mergea pe strada cu diadema de diamante şi spunea că e Maria Antoaneta, până când au închis-o. Doar nu era nimic în neregulă cu ea – era doar un pic prostuţă. Dar băiatul ăsta… Da, era un adevărat diavol!

  — Şi ce i-au făcut?

  — Pe vremea aia aboliseră spânzurătoarea – sau poate era prea tânăr. Nu-mi mai amintesc acum. L-au găsit vinovat. S-a întâmplat la Bostol sau Broadsand – l-au trimis într-unui dintre locurile alea care încep cu B.

  — Cum îl chema pe băiat?

  — Michael – nu-mi mai amintesc numele de familie. S-a întâmplat acum zece ani, şi omul mai uită. Un nume care suna italian – ca un tablou. Cineva care pictează tablouri – Raffle, asta e…

  — Michael Rafiel?

  — Aşa e! A umblat zvonul că tatăl lui era atât de bogat, că l-ar fi scos din închisoare. O evadare ca în Jefuitorii de bănci. Dar cred că nu au fost decât zvonuri…

  Deci nu fusese o sinucidere. Fusese o crimă. „Dragostea!” afirmase Elizabeth Temple că ar fi fost cauza morţii fetei. Şi, într-un fel, avea dreptate. O tânără se îndrăgostise de un ucigaş – şi din dragoste pentru el se dusese netemătoare spre o moarte oribilă.

  Miss Marple se cutremură. Pe când mergea pe o stradă din sat cu o zi mai înainte trecuse pe lângă placarda pe care un ziar îşi făcea reclamă:

  EPSOM ACUZAT DE CRIMA, CADAVRUL CELEI DE-A DOUA FETE GĂSIT, TÂNĂR SOLICITAT SĂ AJUTE POLIŢIA.

  Deci istoria se repeta. Un tipar vechi – un tipar urât. Câteva versuri dintr-un poem uitat îi veniră, ezitant, în minte:

  Tinereţe ca o roză albă, pasională şi pală, Un pârâu murmurând într-o vale-abisală, Un prinţ fermecat într-o poveste banală, Oh, nimic nu e-n viaţă atât de fragilă Precum Tinereţea ca o Roză Albă.

  Cine putea să apere Tinereţea de Durere şi de Moarte? Tinereţe care nu putuse – care nu fusese niciodată în stare – să se apere singură. Oare ştiuseră prea puţine? Sau ştiuseră oare prea multe? Şi astfel, crezuseră că le ştiau pe toate.

  II

  În acea dimineaţă, coborând scările, poate mai devreme decât era aşteptată, Miss Marple nu văzu nici un semn de prezenţă al gazdelor ei. Ieşi pe uşa din faţă şi făcu un tur al grădinii, mânată nu de o atracţie deosebită pentru această grădină, ci de sentimentul vag că era ceva acolo pe care ar fi trebuit să-l observe, ceva care i-ar da o idee… Numai că ea nu fusese… Ei bine, cinstit vorbind, nu fusese destul de deşteaptă încât să-şi dea seama care era acea idee genială. Ceva ce ar trebui să remarce, ceva care avea o semnificaţie.

  În acel moment nu era nerăbdătoare să se întâlnească cu vreuna dintre cele trei surori. Voia să mediteze asupra unor chestiuni – faptele noi pe care le aflase din discuţia matinală cu Janet.

  O poartă laterală era deschisă şi Miss Marple ieşi în stradă, trecu pe lângă mai multe mici magazine până ajunse la o clopotniţă care anunţa că acolo se aflau biserica şi cimitirul. Miss Marple împinse poarta şi rătăci printre morminte, unele foarte vechi, unele, lângă zidul îndepărtat, mai recente, iar câteva, dincolo de zid, se găseau în ceea ce era, în mod evident, o împrejmuire nouă. Nu era nimic de mare interes la mormintele mai vechi. Unele nume erau recurente, aşa cum se întâmplă la sat. Mai mulţi din familia Prince, una dintre cele mai vechi, erau îngropaţi aici. „Jasper Prince, regretăm profund.” Margerz Prince, Edgar şi Walter Prince, Melanie Prince, în vârstă de 4 ani. Registrul unei familii. Hiram Broad – Ellen Jane Broad, Eliza Broad, 91 de ani.

  Miss Marple tocmai se întorcea după ce citise ultimul nume, când observă un bărbat în vârstă care se deplasa încet printre morminte, făcând curăţenie. O salută şi îi spuse „bună dimineaţa”.

  — Bună dimineaţa, răspunse Miss Marple. E o zi foarte frumoasă.

  — O să plouă mai târziu, zise bătrânul.

  Rosti cuvintele cu o siguranţă deplină.

  — Se pare că sunt mulţi Prince şi Broad îngropaţi aici, afirmă Miss Marple.

  — A, da, întotdeauna au fost membri ai familiei Prince pe-aici. Odinioară deţineau mult pământ în zonă. Şi Broad sunt aici de mulţi ani.

  — Am văzut că e îngropat şi un copil. E trist când vezi mormântul unui copil.

  — Ah, e probabil micuţa Melanie. Mellie, cum îi spuneam noi. Da, a fost o moarte foarte tristă. A fost călcată de o maşină. A alergat în stradă, se ducea să-şi ia dulciuri de la cofetărie. Se întâmplă de multe ori accidente în ziua de azi, cu maşinile astea care merg în viteză.

  — E trist când te gândeşti că tot timpul se petrec atâtea decese, zise Miss Marple. Şi omul de obicei nu observă lucrul ăsta până când nu se uită la pietrele de mormânt dintr-un cimitir. Boli, bătrâneţe, copii călcaţi de maşină, uneori lucruri şi mai cumplite. Tinere ucise. Mă refer la crime.

  — Da, se petrec multe asemenea lucruri. Fete prostuţe, eu aşa le consider pe multe dintre ele. Iar în ziua de azi, mamele lor nu au timp să se ocupe de ele aşa cum trebuie – preocupate cum sunt atât de mult cu slujba.

  Miss Marple era de acord cu critica bătrânului, dar nu dorea să-şi piardă timpul cu tendinţele societăţii actuale.

  — Staţi la Old Manor, nu-i aşa? Întrebă bătrânul. Am văzut că aţi venit cu autocarul în excursie. Probabil că vi s-a părut foarte obositor. Unii oameni care merg în excursii din astea nu le suportă întotdeauna.

  — Într-adevăr, mi s-a părut un pic obositor, mărturisi Miss Marple, şi un foarte amabil prieten de-al meu, domnul Rafiel, le-a scris unor prietene de-ale lui de aici, iar ele m-au invitat să stau la ele vreo două zile.

  Era evident că numele de Rafiel nu însemna nimic pentru bătrânul grădinar.

  — Doamna Glynne şi cele două surori ale ei au fost foarte amabile, continuă Miss Marple. Bănuiesc că locuiesc aici de multă vreme.

  — Nu atât de demult. De vreo douăzeci de ani probabil. Casa a aparţinut bătrânului colonel Bradbury-Scott. Casa Old Manor, adică. Avea aproape şaptezeci de ani când a murit.

  — A avut copii?

  — Un fiu care a murit în război. De aceea a lăsat casa nepoatelor lui. Nu avea cui s-o lase.

  Se întoarse la munca printre morminte.

  Miss Marple intră în biserică. Se vedea mâna unui restaurator victorian, şi ferestrele aveau vitralii victoriene, strălucitoare. Vreo două, trei obiecte de alamă şi câteva plăci comemorative pe pereţi era tot ce rămăsese din trecut.

  Miss Marple se aşeză într-o strană incomodă şi începu să se gândească.

  Oare acum se afla pe drumul cel bun? Lucrurile începeau să se lege – dar legăturile erau departe de a fi clare.

  O fată fusese ucisă – de fapt, câteva fete fuseseră ucise tinerii suspecţi fuseseră adunaţi de poliţie „ca să ajute în anchetă”. Un tipar comun, dar aceasta era o poveste veche, din urmă cu zece sau douăzeci de ani. Nu mai era nimic de descoperit… Acum, nici o problemă de dezlegat. O tragedie pe care se scrisese „Sfârşit”.

  Ce ar fi putut ea să facă? Ce-ar fi putut să dorească domnul Rafiel ca ea să facă?

  Elizabeth Temple… Trebuia s-o determine pe Elizabeth Temple să-i spună mai multe. Elizabeth pomenise despre o fată care fusese logodită cu Michael Rafiel. Dar oare era adevărat? Se părea că surorile de la Old Manor nu cunoşteau acest lucru.

  O versiune mai familiară îi trecu prin minte lui Miss Marple – genul de poveste care apăruse de destule ori în satul ei. Începând întotdeauna cu „Un băiat întâlneşte o fată”. Povestea se desfăşoară în stilul obişnuit…

  „Apoi fata află că e însărcinată, îşi zise Miss Marple, şi îi spune băiatului, şi vrea să se mărite cu el. Dar el poate că nu vrea să se însoare cu ea – nici nu i-a trecut vreodată prin cap să facă asta. Dar în acest caz s-ar putea ca lucrurile să fi fost mai complicate. Poate că tatăl lui nu vrea să audă de aşa ceva. Rudele ei vor insista ca el să facă „ceea ce se cuvine„. Dar băiatul s-a plictisit deja de fată – poate acum are altă iubită. Aşa că alege o soluţie brutală ca să scape – o strangulează pe fată, îi desfigurează faţa ca să evite identificarea. Asta se potriveşte cu antecedentele lui – o crimă brutală şi sordidă, dar trecută şi uitată aici.”

  Miss Marple privi de jur împrejur la biserica în care se afla. Părea atât de liniştită. Aici era greu de crezut în existenţa Răului. „Un fler pentru rău” – acesta era atributul pe care i-l dăduse domnul Rafiel. Se ridică şi ieşi din biserică şi se uită din nou prin cimitir. Aici, printre pietrele funerare şi inscripţiile lor mâncate de vreme, nu simţi nici o umbră a Răului.

  Oare ceea ce simţise ieri la Old Manor fusese Răul? Acea senzaţie profundă de disperare, acea durere întunecată. Anthea Bradbury-Scott, cu privirea aruncată temător peste umăr, ca şi cum se temea de o prezenţă care se afla acolo – întotdeauna se afla acolo – în spatele ei.

  Cele trei surori ştiau ceva – dar ce anume?

  Elizabeth Temple, se gândi din nou. Şi-o imagină pe Elizabeth Temple cu restul grupului, plimbându-se acum pe dealuri, urcând o potecă abruptă şi privind marea de pe stânci.

  Mâine, când urma să se alăture grupului, Miss Marple avea să o facă pe Elizabeth Temple să-i spună mai multe.

  III

  Miss Marple reveni pe acelaşi drum la Old Manor, mergând încet, fiindcă deja obosise. Nu simţea că acea dimineaţă fusese productivă în vreun fel. Până acum, reşedinţa Old Manor nu-i dăduse vreo idee deosebită; fusese povestea acelei tragedii din trecut spusă de Janet, însă în memoria slujitorilor erau mereu păstrate ca nişte comori tragedii trecute, amintite cu claritate, de parcă ar fi fost nişte evenimente fericite, cum ar fi nunţi impresionante, petreceri grandioase şi operaţii sau accidente deosebite din care oamenii îşi reveniseră în mod spectaculos.

  Când se apropie de poartă, observă siluetele a două femei care stăteau acolo. Una din ele îi veni în întâmpinare. Era doamna Glynne.

  — Ah, iată-vă! Exclamă ea. Chiar ne întrebam pe unde sunteţi. M-am gândit că aţi plecat să vă plimbaţi pe undeva şi speram să nu vă obosiţi prea tare. Dacă aş fi ştiut că aţi coborât şi aţi ieşit, v-aş fi însoţit ca să vă arăt ce merită văzut. Nu că ar fi foarte multe.

  — A, doar am rătăcit prin jur, răspunse Miss Marple. Am fost la cimitir şi la biserică. Întotdeauna mă interesează bisericile. Uneori găsesc nişte epitafuri foarte curioase. Lucruri de genul acesta. Am chiar o colecţie. Bănuiesc că biserica de aici a fost restaurată în perioada victoriană?

  — Da, au pus nişte strane destul de urâte, după părerea mea. Ştiţi, lemnul e de foarte bună calitate, tare, dar lucrătura nu e foarte artistică.

  — Sper că nu au luat în schimb ceva deosebit de interesant.

  — Nu, nu cred. Nu e o biserică chiar atât de veche.

  — Nu par să fie prea multe plachete sau obiecte de alamă ori lucruri de acest gen, fu de acord Miss Marple.

  — Chiar vă interesează arhitectura ecleziastică?

  — Ah, nu că mă dedic studiului ei sau ceva de genul ăsta, dar în satul meu, St Mary Mead, toate se cam învârt în jurul bisericii. Adică, mereu a fost aşa. Cel puţin, în tinereţea mea. În ziua de azi, desigur, lucrurile stau altfel. Aţi crescut prin împrejurimi?

  — A, nu chiar. Am locuit nu foarte departe, cam la vreo 50 de kilometri sau aşa ceva. La Little Herdsley. Tata era militar în rezervă – maior de artilerie. Veneam aici din când în când ca să-l vizităm pe unchiul – şi să-l vedem pe fratele bunicului, înainte de asta. Nu, n-am fost aici prea des în ultimii ani. Celelalte două surori ale mele s-au mutat aici după moartea unchiului, dar pe vremea aceea eu locuiam încă în străinătate cu soţul meu. A murit abia în urmă cu patru sau cinci ani.

  — Ah, înţeleg.

  — Surorile mele abia aşteptau să vin să stau cu ele, şi acesta părea într-adevăr cel mai înţelept lucru. Noi am locuit în India câţiva ani. Soţul meu era încă încartiruit acolo atunci când a murit. În ziua de azi este foarte greu să te hotărăşti unde… Cum să spun… Să prinzi rădăcini.

  — Da, aşa este. Înţeleg. Şi aţi simţit că aveţi rădăcini aici, de vreme ce familia dumneavoastră locuia în casă de atâta timp.

  — Da, aşa este. Desigur, ţinusem legătura cu surorile mele, le vizitam. Dar întotdeauna lucrurile sunt foarte diferite faţă de cum te aştepţi să fie. Am cumpărat o căsuţă lângă Londra, aproape de Hampton Court, unde petrec mult timp şi din când în când lucrez pentru una sau două societăţi de binefacere din Londra.

  — Deci sunteţi ocupată. Ce înţelept din partea dumneavoastră!

  — În ultima vreme am simţit că ar trebui să petrec mai mult timp aici. Am fost oarecum îngrijorată pentru surorile mele.

  — În legătură cu sănătatea lor? Sugeră Miss Marple. În zilele noastre, problema asta ne îngrijorează pe toţi, mai ales că nu exista personal cu adevărat competent pe care să-l angajezi ca să aibă grijă de cineva, dacă acesta îşi pierde puterile sau are anumite afecţiuni, reumatism ori artrită. Îţi e teamă să nu cadă în baie sau să aibă un accident când coboară scările. Ceva de genul acesta.

  — Clotilde a fost mereu foarte zdravănă, zise doamna Glynne. Dură, aşa aş descrie-o. Dar uneori sunt chiar îngrijorată din cauza Antheei. Ştiţi, pare pierdută, cu gândurile foarte departe uneori – şi nu pare să ştie unde se află.

  — Da, e trist când lumea e îngrijorată. Există atât de multe motive de îngrijorare.

  — Nu cred totuşi că sunt prea multe motive de îngrijorare pentru Anthea.

  — Poate e îngrijorată în legătură cu impozitele sau problemele cu banii, sugeră Miss Marple.

  — Nu, nici vorbă, nu are mari motive de îngrijorare, dar… A, îşi face atâtea griji în legătură cu grădina. Îşi aminteşte cum era grădina înainte şi este foarte nerăbdătoare să… Ei bine, să facă nişte investiţii ca să refacă totul. Clotilde a trebuit să-i spună că nu ne permitem aşa ceva. Dar Anthea tot vorbeşte despre sere, despre piersicii care erau acolo, despre struguri etc.

  — Şi despre Cherry Pie care creştea pe ziduri? Sugeră Miss Marple, amintindu-şi remarca.

  — Ce ciudat că vă amintiţi asta! Da, este unul dintre lucrurile care îţi stăruie în minte. Heliotropul are un miros atât de încântător. Şi ce nume drăguţ, Cherry Pie! Îţi rămâne în minte. Şi viţa cu struguri mici, dulci, timpurii. Ah, nu trebuie să ne gândim prea mult la trecut.

  — Şi la răsadurile cu flori, zise Miss Marple.

  — Da. Da, Anthea ar vrea să aibă iarăşi răsaduri cu flori bine întreţinute. Însă acum asta nu e posibil. Tot ce putem face e să angajăm săteni de aici să ne cosească pajiştea o dată la două săptămâni. Şi în fiecare an vin alţi oameni. Antheei i-ar plăcea să aibă iarăşi iarbă de pampas. Şi garoafe albe, şi un curmal care creştea chiar lângă seră. Îşi aminteşte de toate astea şi vorbeşte despre ele.

  — Trebuie să vă fie greu.

  — Da, aşa este. Vedeţi, pe Anthea nu o impresionează argumentele de bun-simţ. Desigur, Clotilde este foarte directă în această privinţă. Ea o refuză verde-n faţă şi spune că nu mai vrea să audă vreun cuvânt pe tema asta.

  — Este dificil să ştii cum să abordezi lucrurile, afirmă Miss Marple. Dacă trebuie sau nu să fii ferm. Mai autoritar. Poate, chiar, un pic fioros sau, dimpotrivă, înţelegător. Să asculţi şi poate să întreţii speranţele, deşi îţi dai seama că nu sunt justificate. Da, este dificil.

  — Dar a fost mai uşor pentru mine, fiindcă eu plecam şi veneam din când în când să stau ceva mai mult. Aşa că mie mi-a fost mai uşor să mă prefac că s-ar putea ca lucrurile să fie mai simple în viitor şi că se poate face ceva în această privinţă. Dar când am sosit deunăzi acasă, am descoperit că Anthea încercase să angajeze cea mai scumpă firmă de amenajări peisagistice ca să refacă grădina, să reconstruiască sera – ceea ce e chiar absurd fiindcă dacă plantezi acum viţă-de-vie, n-o să rodească decât peste doi sau trei ani. Clotilde habar n-avea despre povestea asta şi a fost extrem de furioasă când a descoperit devizul estimativ pentru lucrare pe biroul Antheei. A fost destul de aspră cu ea.

  — Atât de multe lucruri sunt dificile, observă Miss Marple.

  Era o afirmaţie utilă, pe care o folosea deseori.

  — Cred că va trebui să plec mâine mai devreme, spuse Miss Marple. M-am interesat la Mistreţul de Aur, unde am înţeles că se strânge grupul mâine-dimineaţă. Au de gând să pornească destul de devreme. Am înţeles că pe la nouă.

  — Oh, Doamne. Sper că nu o să vi se pară foarte obositor.

  — A, nu cred. Am înţeles că mergem într-un loc numit… Numai o clipă, oare cum se numeşte? Stirling St Mary. Ceva de genul acesta. Şi nu pare să fie foarte departe. Pe drum sunt o biserică interesantă şi un castel. După-amiază o să vizităm o grădină foarte plăcută, nu foarte mare, dar care are nişte flori deosebite. Sunt sigură că după odihna atât de plăcuta de care m-am bucurat aici, o să mă simt foarte bine. Acum îmi dau seama că aş fi fost foarte obosită dacă zilele astea aş fi urcat pe tot felul de stânci şi dealuri.

  — Trebuie să vă odihniţi după-amiază, ca să fiţi în formă pentru mâine, zise doamna Glynne când intrau în casă. Miss Marple a fost să viziteze biserica, îi spuse doamna Glynne lui Clotilde.

  — Mi-e teamă că nu sunt prea multe de văzut, spuse Clotilde. Sticlă victoriană hidoasă, după părerea mea. Nu s-a făcut economie. Din păcate, şi unchiul e în parte de vină. A fost chiar încântat de roşul şi de albastrul ăla tare.

  — Foarte tare. Foarte vulgar, aşa cred şi eu, zise Lavinia Glynne.

  Miss Marple se duse după masa de prânz să tragă un pui de somn şi nu se alătură gazdelor ei decât aproape de ora cinei. După masă rămaseră să stea de vorbă până se făcu ora de culcare. Miss Marple dădu tonul amintirilor… Amintiri din tinereţea ei, din locurile pe care le vizitase, din călătoriile şi excursiile pe care le făcuse, ocazional despre oamenii pe care îi cunoscuse.

  Se duse la culcare obosită, cu sentimentul unui eşec. Nu aflase nimic nou, posibil pentru că nu era nimic de aflat. Fusese într-o expediţie de pescuit unde peştele nu muşcase – sau poate că nu exista nici un peşte? Sau poate că nu ştiuse ea ce momeală să folosească?

  Capitolul 11. Accidentul.

  I

  Ceaiul îi fu adus lui Miss Marple la 7.30 a doua zi dimineaţă, astfel încât să-i dea suficient timp să se scoale şi să-şi împacheteze micul bagaj. Tocmai îşi închidea valijoara când se auzi o bătaie grăbită la uşă şi Clotilde intră, părând destul de supărată.

  — Ah, Miss Marple, jos este un bărbat care a venit să vă vadă. Emlyn Price. Participă la excursie, ca şi dumneavoastră, şi a fost trimis aici.

  — Desigur, mi-l amintesc. Da. Destul de tânăr?

  — A, da. Cu o înfăţişare foarte modernă, cu o coamă de păr şi îmbrăcat ciudat, însă de fapt a venit să… Ei bine, să vă aducă nişte veşti proaste. Îmi pare rău să spun, dar a avut loc un accident.

  — Un accident? Miss Marple o privi uimită. Adică… Cu autocarul? A avut loc un accident rutier? A fost cineva rănit?

  — Nu, nu a fost implicat autocarul. Maşina nu are nimic. S-a întâmplat în cursul excursiei de ieri după-amiază. Vă amintiţi probabil că a bătut vântul destul de tare, deşi nu cred că ăsta a fost motivul accidentului. Probabil că grupul de excursionişti s-a împrăştiat. Există un traseu cunoscut, dar se poate urca pe dealuri, traversându-le, şi ambele rute duc la Turnul Memorial din vârful Bonaventure – acolo se îndreptau cu toţii. Grupul s-a separat, cred, şi nu era nimeni care să-i conducă sau să aibă grijă de ei – deşi poate că ar fi trebuit. Nu toţi se dovedesc a fi pricepuţi la ascensiuni, şi panta de deasupra defileului este foarte abruptă. S-a produs o alunecare de pietre şi stânci, care s-au prăbuşit pe coasta dealului şi au lovit pe cineva de pe cărarea aflată dedesubt.

  — Oh, Doamne! Exclamă Miss Marple. Îmi pare rău. Îmi pare teribil de rău. Cine a fost rănit?

  — O domnişoară Temple sau Tenderton, după câte am înţeles.

  — Elizabeth Temple, spuse Miss Marple. Oh, Doamne, îmi pare rău! Am vorbit cu ea destul de mult. Am stat lângă ea în autocar. Am impresia că este directoare de şcoală, pensionată, foarte cunoscută.

  — Desigur, zise Clotilde, o ştiu destul de bine. Era directoare la Fallowfield, o şcoală destul de cunoscută. N-am ştiut că participa la excursie. S-a retras din funcţia de director, iar acum i-a luat locul o directoare destul de tânără, cu nişte idei cam progresive. Dar domnişoara Temple nu este foarte bătrână, are aproape şaizeci de ani, cred, şi este foarte activă, îi place să facă excursii pe munte. Este o întâmplare teribil de nefericită. Sper că nu este grav rănită, încă nu ştiu amănunte.

  — Am cam terminat, zise Miss Marple, închizând capacul valizei. Vin imediat jos să-l văd pe domnul Price.

  Clotilde îi luă bagajul din mână.

  — Daţi-mi voie. Pot să duc eu asta. Coborâţi cu mine şi aveţi grijă la scări.

  Când Miss Marple ajunse la parter, Emlyn Price o aştepta. Părul lui părea şi mai dezordonat decât de obicei şi purta o combinaţie încântătoare de ghete moderne cu o vestă de piele şi pantaloni lucioşi de un verde smarald.

  — Ce întâmplare nefericită, începu el, apucând mâna lui Miss Marple. M-am gândit să vin personal şi să… Să vă dau vestea despre accident. Bănuiesc că v-a anunţat domnişoara Bradbury-Scott. Este vorba de domnişoara Temple. Ştiţi, doamna de la şcoală. Nu prea ştiu bine ce făcea ori ce s-a întâmplat, dar cert este că de pe culmea dealului s-au rostogolit nişte pietre, sau mai degrabă nişte bolovani. Este o pantă destul de abruptă şi bolovanul a nimerit-o în plin, aşa că au trebuit s-o ducă la spital aseară. Cred că este într-o stare destul de gravă. Oricum, programul de azi a fost anulat şi rămânem aici în noaptea asta.

  — Oh, Doamne, făcu Miss Marple. Îmi pare rău. Îmi pare tare rău.

  — Cred că s-au hotărât să nu mai plecăm astăzi fiindcă trebuie să aştepte să afle rezultatele raportului medical, aşa că au propus să mai petrecem încă o noapte aici, la Mistreţul de Aur şi să refacem un pic planul excursiei. Se poate chiar să nu mai mergem la Grangmering, care era propus pentru mâine şi care nici nu este de fapt foarte interesant – sau aşa se zice. Doamna Sandbourne a plecat de dimineaţă la spital să vadă cum stau lucrurile. Urmează să vină apoi la Mistreţul de Aur, la cafeaua de la ora 11.00. Mă gândeam că poate aţi vrea să veniţi şi să aflaţi ultimele noutăţi.

  — Sigur că vin cu dumneavoastră, zise Miss Marple. Desigur, imediat.

  Se întoarse să îşi ia rămas-bun de la Clotilde şi de la doamna Glynne, care i se alăturase.

  — Vreau să vă mulţumesc din suflet, spuse ea. Aţi fost foarte amabile şi a fost o plăcere să-mi petrec aici aceste două zile. Mă simt foarte odihnită. Ce nefericire că s-a întâmplat asta!

  — Dacă vreţi să mai staţi o noapte, zise doamna Glynne, sunt sigură că…

  Se uită la Clotilde.

  Miss Marple, care avea o vedere periferică excelentă, avu impresia clară că pe chipul lui Clotilde se citea o uşoară dezaprobare. Aceasta aproape că scutură din cap a negaţie, deşi mişcarea fu atât de uşoară, că era aproape imperceptibilă. Dar lui Miss Marple îi era clar că Clotilde voia să respingă sugestia făcuta de doamna Glynne.

  — Deşi probabil că ar fi mai plăcut pentru dumneavoastră să fiţi cu ceilalţi şi să…

  — A, da, cred că ar fi mai bine, spuse Miss Marple. O să ştiu în felul acesta programul şi ce să fac în continuare, şi poate voi fi şi de ajutor. Nu se ştie niciodată. Aşa că vă mulţumesc mult încă o dată. Cred că nu va fi greu să obţin o cameră la Mistreţul de Aur.

  Se uită la Emlyn, care zise liniştitor:

  — Nu-i nici o problemă, Câteva camere au fost eliberate azi. Nu o să fie aglomeraţie. Cred că doamna Sandbourne a făcut rezervare pentru tot grupul pentru diseară, iar mâine o să vedem… Ei bine, o să vedem cum se desfăşoară lucrurile.

  Se repetară mulţumirile şi cuvintele de rămas-bun. Emlyn Price luă bagajul lui Miss Marple şi porni cu pas rapid.

  — E chiar după colţ, apoi prima stradă la stânga, spuse el.

  — Da, cred că am trecut ieri pe lângă motel. Biata domnişoară Temple. Sper că nu e grav rănită.

  — Eu cred că este, răspunse Emlyn Price. Desigur, ştiţi cum sunt doctorii şi cadrele medicale. Spun mereu acelaşi lucru: „Este cât de bine se poate aştepta în situaţia dată”. Nu exista un spital local – au trebuit s-o ducă la Carristown, care se află cam la 13 kilometri distanţă. Oricum, doamna Sandbourne se va întoarce cu veşti până vă aranjaţi la motel.

  Ajunseră acolo şi-i găsiră pe toţi adunaţi în cafenea, unde erau serviţi cu cafea, brioşe şi produse de patiserie. Domnul şi doamna Butler discutau.

  — Oh, ce tragedie să se întâmple aşa ceva, spunea doamna Butler. Ce nefericire, nu? Tocmai când eram cu toţii atât de bucuroşi şi ne simţeam atât de bine. Biata domnişoară Temple. Şi eu care am crezut mereu că este experimentată. Dar nu poţi să fii niciodată sigur, nu-i aşa, Henry?

  — Nu, aşa este, fu de acord Harry. Însă chiar mă întrebam… Da, nu a trecut prea mult timp, aşa e… dacă nu ar fi bine să… Ei bine, să renunţăm la excursie acum. Să nu o mai continuăm. Mi se pare că o să fie cam dificil să pornim iarăşi până nu ştim ceva clar. Dacă, Doamne fereşte, se dovedeşte a fi atât de grav încât să fie fatal, este posibil să… Adică, s-ar putea să aibă loc o anchetă sau ceva de genul acesta.

  — Oh, Henry, nu spune astfel de lucruri îngrozitoare!

  — Sunt sigură, interveni domnişoara Cooke, că sunteţi puţin cam pesimist, domnule Butler. Sunt sigură că lucrurile nu sunt atât de grave.

  Cu accentul său străin, domnul Caspar interveni:

  — Ba chiar grav. Eu auzit ieri. Când doamna Sandbourne vorbit la telefon cu doctor. Foarte, foarte grav. Ei zice că ea are contuzie grav – foarte grav. Un doctor special vine să vadă la ea şi dacă poate operează sau dacă imposibil. Da – totul foarte grav.

  — Of, Doamne, făcu domnişoara Lumley. Dacă nu-i nici o îndoială, poate ar trebui să mergem acasă, Mildred. Cred că ar trebui să mă uit în Mersul trenurilor. Se întoarse spre doamna Butler. Ştiţi, am vorbit cu vecinii să aibă grijă de pisicile mele şi dacă întârzii o zi sau două, lucrurile ar putea deveni neplăcute pentru toată lumea.

  — Hei, nu are rost să ne agităm prea mult, zise doamna Riseley-Porter cu glasul ei profund şi autoritar. Joanna, aruncă brioşa asta la coşul de gunoi. Este nedigerabilă. Şi ce dulceaţă groaznică! Dar nu vreau s-o las în farfurie. S-ar putea să se simtă jigniţi.

  Joanna aruncă brioşa şi spuse:

  — Aveţi ceva împotrivă să mă duc la plimbare cu Emlyn? Am văzut ceva interesant lângă sat. Nu ajută la nimic să stăm aici şi să facem predicţii sumbre, nu? Nu putem să facem nimic.

  — Cred că este o idee bună să ieşiţi, zise domnişoara Cooke.

  — Da, duceţi-vă, îi îndemnă domnişoara Barrow înainte ca doamna Riseley-Porter să apuce să spună ceva.

  Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow se uitară una la alta şi oftară, clătinând din cap.

  — Iarba era foarte alunecoasă, zise domnişoara Barrow. Şi eu am alunecat de vreo două ori pe iarba aceea scurtă.

  — Şi mai erau şi pietrele, spuse domnişoara Cooke. O adevărată ploaie de pietricele a căzut chiar când dădeam colţul pe potecă. Da, una chiar m-a lovit în umăr destul de rău.

  II

  După ce cafeaua, ceaiul, biscuiţii şi prăjiturile dispărură, toată lumea păru oarecum detaşată şi stânjenită. Când apare o catastrofă, este dificil să ştii cum se cuvine s-o întâmpini. Toată lumea îşi spusese punctul de vedere, îşi exprimase surpriza şi regretul. Acum aşteptau veşti şi, în acelaşi timp, simţeau nevoia să meargă să viziteze ceva, să găsească totuşi ceva interesant care să ajute dimineaţa să treacă mai uşor. Prânzul nu avea să fie servit mai devreme de ora 13.00, şi simţeau că ar fi o ocupaţie destul de sumbră să rămână pe loc şi să repete aceleaşi remarci.

  Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow se ridicară la unison şi explicară că trebuiau să meargă să facă nişte cumpărături. Aveau nevoie de câte ceva, şi doreau să ajungă şi la poştă ca să cumpere timbre.

  — Vreau să trimit câteva vederi şi să întreb despre taxele poştale pentru o scrisoare către China, zise domnişoara Barrow.

  — Iar eu vreau să găsesc nişte sculuri de lână potrivită, afirmă domnişoara Cooke. Şi am impresia că am văzut o clădire destul de interesantă vizavi de Market Square.

  — Cred că ne-ar face bine tuturor să ieşim puţin, continuă domnişoara Barrow.

  Colonelul şi doamna Walker se ridicară la rândul lor şi le propuseră domnului şi doamnei Butler să meargă să vadă ce era de văzut. Doamna Butler îşi exprimă speranţa că va găsi ceva la magazinul de antichităţi.

  — Numai că nu mă refer la un magazin de antichităţi în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă un magazin de vechituri. Uneori poţi găsi acolo nişte lucruri foarte interesante.

  Cu toţii ieşiră afară. Emlyn Price deja se strecurase lângă uşă şi dispăruse în urmărirea Joannei fără să-şi bată capul să profite de această discuţie ca să-şi justifice plecarea. După ce doamna Riseley-Porter făcu o încercare zadarnică pentru a-şi chema nepoata înapoi, afirmă că probabil era mai confortabil de stat în hol. Domnişoara Lumley fu de acord, iar domnul Caspar le escortă pe doamne cu aerul unui înalt ofiţer de la palatul regal.

  Profesorul Wanstead şi Miss Marple rămaseră pe loc.

  — Mă gândesc, spuse profesorul Wanstead, adresându-se lui Miss Marple, că ar fi plăcut să stăm afară. Este o terasă care dă spre stradă. Vreţi să mă însoţiţi?

  Miss Marple îi mulţumi şi se ridică în picioare. Până acum de-abia dacă schimbase două vorbe cu profesorul. Avea cu el câteva cărţi care păreau foarte savante şi întotdeauna frunzărea câte una. Chiar şi în autocar continuase să încerce să citească.

  — Dar poate doriţi să mergeţi la cumpărături, continuă el. Eu, unul, aş prefera să stau undeva liniştit ca să aştept întoarcerea doamnei Sandbourne. Cred că este important să ştim ce ne aşteaptă.

  — Sunt de acord cu dumneavoastră în această privinţă, zise Miss Mârple. Eu m-am plimbat destul prin orăşel ieri şi nu simt nevoia să fac asta şi astăzi. Şi eu aş aştepta ca să văd dacă pot să fiu de folos cu ceva. Nu că îmi închipui că ar fi ceva, însă nu se ştie niciodată.

  Ieşiră împreună pe uşa motelului şi dădură colţul spre mica grădină cu o alee de piatră care ducea spre zidul lateral al motelului şi pe care se găseau fotolii de răchită de diferite forme. Nu mai era altcineva acolo, aşa că se aşezară. Miss Marple îl privi gânditoare pe interlocutorul ei, la faţa lui ridată, la sprâncenele stufoase, la coama bogată de păr grizonant. Obişnuia să meargă uşor adus de spate. „Are un chip interesant”, îşi zise Miss Marple. Avea o voce seacă şi caustica, de profesionist.

  — Nu mă înşel, nu, chiar sunteţi Jane Marple? Întrebă profesorul Wanstead.

  — Da, sunt Jane Marple.

  Era uşor surprinsă, deşi nu dintr-un motiv anume, participanţii la excursie nu fuseseră suficient de mult timp împreună ca să se recunoască unii pe alţii. Ultimele două nopţi ea nu fusese împreună cu grupul. Era ceva firesc.

  — Mă gândeam eu că dumneavoastră sunteţi, zise profesorul Wanstead, din descrierea pe care o am.

  — Descrierea mea?

  Miss Marple era din nou uşor surprinsă.

  — Da, am avut descrierea dumneavoastră…

  Profesorul făcu o pauză. Nu-şi coborî propriu-zis vocea, dar scăzu volumul ei, deşi Miss Marple îl putea încă auzi cu uşurinţă.

  — De la domnul Rafiel.

  — Oh! Exclamă Miss Marple uimită. De la domnul Rafiel.

  — Sunteţi surprinsă?

  — Da, sunt destul de surprinsă.

  — Nu ştiu de ce aţi fi.

  — Nu m-am aşteptat… Începu Miss Marple, apoi se întrerupse.

  Profesorul Wanstead păstra tăcerea. Stătea pur şi simplu acolo, privind-o îndeaproape. „În curând, îşi zise Miss Marple, o să mă întrebe „Care sunt exact simptomele, doamna dragă? Vă deranjează când înghiţiţi? Nu puteţi să dormiţi? Digestia este în regulă?” Era aproape sigură că este medic.

  — Când anume m-a descris? Asta trebuie să fi fost…

  — Voiaţi să spuneţi „cu ceva vreme în urmă” – cu câteva săptămâni în urmă. Înainte de moartea lui – aşa este. Mi-a spus că veţi participa la această excursie.

  — Şi ştia că veţi participa şi dumneavoastră.

  — Puteţi să spuneţi şi aşa, zise profesorul Wanstead. A mai spus că veţi veni în această excursie, că de fapt chiar el aranjase să participaţi la acest tur.

  — A fost foarte amabil din partea lui, răspunse Miss Marple. Foarte amabil, într-adevăr. Am fost foarte surprinsă când am aflat că îmi făcuse rezervare. A fost un cadou deosebit, pe care nu mi l-aş fi permis singură.

  — Da, zise profesorul Wanstead. Foarte frumos spus.

  Dădu din cap, aşa cum cineva felicită realizările unui elev.

  — Păcat că a fost întrerupt în felul acesta, spuse Miss Marple. Foarte trist, într-adevăr. Sunt sigură că toată lumea se distra de minune.

  — Da, fu de acord profesorul. Da, foarte trist. Şi neaşteptat, nu credeţi? Sau nu?

  — Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule profesor?

  Wanstead îşi curbă buzele într-un zâmbet uşor în vreme ce îi susţinea privirea întrebătoare.

  — Domnul Rafiel mi-a vorbit destul de mult despre dumneavoastră, Miss Marple, zise el. Mi-a sugerat să particip la această excursie alături de dumneavoastră. Pe parcurs, urma fără îndoială să facem cunoştinţă, întrucât participanţii la un tur fără îndoială ajung să se cunoască, deşi de obicei le ia o zi, două să se împartă în bisericuţe, în funcţie de gusturi sau interese asemănătoare. Şi, în continuare, mi-a sugerat că ar trebui – cum să spun?

  — Să stau cu ochii pe dumneavoastră.

  — Să staţi cu ochii pe mine? Întrebă Miss Marple, cu oarecare neplăcere. Şi din ce motiv?

  — Pentru protecţie. Dorea să fie sigur că nu o să vi se întâmple nimic.

  — Să mi se întâmple? Ce să mi se întâmple, mi-ar plăcea să aflu…

  — Posibil ce i s-a domnişoarei Elizabeth Temple, replică profesorul Wanstead.

  Joanna Crawford se ivi de după colţul hotelului, cu un coş de cumpărături. Trecu pe lângă ei, îi salută cu o înclinare din cap, îi privi cu o oarecare curiozitate şi îşi continuă drumul pe stradă. Profesorul Wanstead nu zise nimic până când aceasta nu dispăru din vedere.

  — O fată drăguţă, afirmă el, sau cel puţin asta e părerea mea. Deocamdată este mulţumită să fie calul de bătaie al unei mătuşi autocratice, dar sunt convins că o să ajungă destul de curând să se revolte.

  — La ce v-aţi referit prin ceea ce tocmai aţi spus? Întrebă Miss Marple, neinteresată pentru moment de posibila revoltă a Joannei.

  — Aceasta este o chestiune care, poate, din cauza celor întâmplate, va trebui s-o discutăm.

  — Vreţi să spuneţi, din cauza accidentului?

  — Da. Dacă a fost un accident.

  — Dumneavoastră credeţi că nu a fost un accident?

  — Cred că este o posibilitate, asta-i tot.

  — Desigur, eu nu ştiu nimic despre asta, zise Miss Marple, ezitând.

  — Nu. Aţi lipsit de la faţa locului. Eraţi, ca să zic aşa, într-o posibilă misiune în altă parte?

  Miss Marple rămase tăcută o clipă. Se uită o dată sau de două ori la profesorul Wanstead, apoi zise:

  — Nu cred că înţeleg exact la ce vă referiţi.

  — Sunteţi prudentă. Şi aveţi dreptate să fiţi prudentă.

  — Mi-am făcut un obicei din asta, zise Miss Marple.

  — Să fiţi prudentă?

  — Nu aş spune-o chiar aşa, dar m-am decis ca întotdeauna să fiu pregătită să nu cred ceea ce mi se spune, în aceeaşi măsură în care cred.

  — Da, şi aveţi dreptate. Nu ştiţi nimic despre mine. Îmi cunoaşteţi numele de pe lista pasagerilor participanţi la un tur foarte agreabil de vizitare a unor castele şi case istorice şi a unor grădini splendide. Probabil că grădinile vă interesează cel mai mult.

  — Probabil.

  — Mai sunt aici persoane interesate de grădini.

  — Sau care pretind că sunt interesate.

  — Ah, făcu profesorul Wanstead. Aţi observat asta. Apoi continuă: Ei bine, rolul meu a fost – sau cel puţin la început – să vă observ, să văd ce faceţi, să fiu pe aproape în caz că exista posibilitatea unor, ca să le spunem aşa, treburi murdare. Dar acum lucrurile stau puţin altfel. Trebuie să vă decideţi dacă sunt duşmanul sau aliatul dumneavoastră.

  — Probabil că aveţi dreptate, zise Miss Marple. Aţi vorbit foarte clar, dar nu mi-aţi dat nici o informaţie despre dumneavoastră pe baza căreia să mă decid. Bănuiesc că eraţi prieten cu răposatul domn Rafiel?

  — Nu, replică profesorul Wanstead, nu eram prieten cu domnul Rafiel. L-am întâlnit o dată sau de două ori. O dată într-o comisie a unui spital, iar altă dată la un eveniment public. Presupun că şi el mă cunoştea, aşa cum auzisem şi eu de el. Dacă v-aş spune că sunt un om destul de cunoscut în profesia mea, s-ar putea să mă consideraţi încrezut.

  — Nu cred asta, răspunse Miss Marple. Dacă spuneţi aşa ceva despre dumneavoastră, aş zice că probabil spuneţi adevărul. Probabil că sunteţi medic.

  — Ah, sunteţi foarte perspicace, Miss Marple. Da, sunteţi perspicace. Am diplomă medicală, dar sunt şi specialist. Sunt medic legist şi psiholog. Nu am la mine scrisori de recomandare. Probabil va trebui să mă credeţi pe cuvânt până la un moment dat, deşi pot să vă arăt scrisori care mi-au fost adresate şi probabil documente oficiale care s-ar putea să vă convingă. Fac mai ales muncă de cercetare în legătură cu jurisprudenţa medicală. Ca să spun totul mai simplu, mă interesează diferitele tipuri de minţi criminale. Acesta a fost subiect de studiu pentru mine timp de mulţi ani. Am scris cărţi pe subiectul ăsta, unele dintre ele suscitând dispute violente, iar altele atrăgând adepţi ai ideilor mele. Acum nu mai desfăşor o muncă foarte susţinută, şi îmi petrec timpul mai ales scriind pe această temă, accentuând anumite puncte care mi s-au părut atrăgătoare. Din când în când dau peste lucruri care mi se par interesante, pe care vreau să le studiez mai îndeaproape. Mi-e teamă că toate astea vi se par cam plictisitoare.

  — Deloc, replică Miss Marple. Numai că, din ceea ce îmi spuneţi acum, sper că veţi putea să-mi explicaţi anumite lucruri pe care domnul Rafiel nu a crezut de cuviinţă să mi le explice. Mi-a cerut să mă implic într-un anumit proiect, dar nu mi-a dat nici o informaţie utilă cu care să lucrez. Mi-a oferit ocazia să accept proiectul şi apoi să acţionez, după cum se prezintă acum situaţia, în beznă. Mi s-a părut o nebunie din partea lui să trateze lucrurile în acest fel.

  — Dar aţi acceptat?

  — Da, am acceptat. Voi fi sinceră cu dumneavoastră: am avut un stimulent financiar.

  — Asta a cântărit mult în luarea deciziei?

  Miss Marple rămase tăcută o clipă, apoi spuse încet:

  — S-ar putea să nu mă credeţi, dar răspunsul meu este „nu chiar”.

  — Nu mă miră. Dar v-a stârnit interesul. Asta vreţi să-mi spuneţi.

  — Da. Mi-a fost stârnit interesul. Nu l-am cunoscut prea bine pe domnul Rafiel, doar tangenţial, pentru o anumită perioadă de timp – câteva săptămâni de fapt – în Indiile de Vest. Înţeleg că ştiţi despre asta, mai mult sau mai puţin.

  — Ştiu că acolo v-a întâlnit domnul Rafiel şi acolo, ca să zic aşa, aţi colaborat.

  Miss Marple îl privi cu îndoială.

  — Ah, v-a zis asta, nu?

  Clătină din cap.

  — Da, mi-a zis, răspunse profesorul Wanstead. Mi-a spus că aveaţi un fler remarcabil pentru crime.

  Miss Marple ridică din sprâncene, privindu-l.

  — Şi cred că vi se pare foarte improbabil. Sunteţi surprins.

  — Rareori mă las surprins de ceea ce se întâmplă, replică profesorul Wanstead. Domnul Rafiel era un om foarte ager la minte şi şiret, un bun judecător de caractere. Şi credea şi despre dumneavoastră că vă pricepeţi să judecaţi oamenii.

  — Eu nu aş zice despre mine că mă pricep bine să judec oamenii, răspunse Miss Marple. Aş spune numai că anumiţi oameni îmi amintesc de anumiţi oameni pe care i-am cunoscut şi prin urmare pot să presupun că există o anumită asemănare între modul cum vor acţiona. Dacă vă imaginaţi că ştiu tot despre ce este de presupus că ar trebui să fac aici, vă înşelaţi.

  — Mai mult din întâmplare decât din intenţie, se pare că ne-am aşezat aici, într-un loc deosebit de potrivit pentru a discuta anumite chestiuni. Nu părem să fim ţinuţi sub observaţie, nici nu putem fi ascultaţi cu uşurinţă, nu ne aflăm lângă o fereastră sau lângă o uşă, deasupra noastră nu se află nici un balcon sau vreo fereastră. De fapt, putem vorbi în linişte.

  — Trebuie să apreciez acest lucru, zise Miss Marple. Dar subliniez faptul că nu ştiu absolut nimic în legătură cu ce fac sau ar trebui să fac. Nu ştiu de ce domnul Rafiel a dorit ca lucrurile să fie astfel.

  — Cred că pot să ghicesc. A dorit să abordaţi un anumit set de fapte, de întâmplări, neinfluenţată de ceea ce ar fi putut să vă spună cineva.

  — Deci nici dumneavoastră nu aveţi de gând să-mi spuneţi nimic? Miss Marple părea iritată. Serios acum! Trebuie să existe nişte limite.

  — Da, spuse profesorul Wanstead. Zâmbi brusc. Sunt de acord cu dumneavoastră. Trebuie să facem ceva cu aceste limite. O să vă spun anumite fapte care vor clarifica anumite lucruri. La rândul dumneavoastră, o să puteţi să-mi spuneţi anumite lucruri.

  — Mă cam îndoiesc, replică Miss Marple. O să vă pot da, probabil, una, doua indicaţii, dar acestea nu sunt fapte.

  — Prin urmare… Zise profesorul Wanstead şi se opri.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi ceva, îi ceru Miss Marple, exasperată.

  Capitolul 12. O consultaţie

  — Nu am de gând să lungesc povestea. O să explic destul de simplu cum am fost implicat în această chestiune. Din când în când lucrez drept consilier confidenţial pentru Ministerul de Interne. De asemenea, sunt în legătură cu diferite instituţii. Există anumite organizaţii care, în cazul unei infracţiuni, oferă cazare şi masă anumitor tipuri de infractori care au fost găsiţi vinovaţi de anumite acte. Ei rămân acolo la ceea ce este denumit „dispoziţia Maiestăţii Sale”, uneori pentru o perioadă de timp definită şi în funcţie de vârsta lor. Dacă au mai puţin de o anumită vârstă, trebuie să fie primiţi într-un loc de detenţie special indicat. Fără îndoială, înţelegeţi acest lucru.

  — Da, înţeleg destul de bine la ce vă referiţi.

  — De obicei, sunt consultat destul de repede, indiferent de – să-i spunem – crima care s-a petrecut, pentru a decide anumite chestiuni cum ar fi tratamentul, posibilităţile în cazul respectiv, prognosticuri favorabile sau defavorabile, şi altele asemenea. Dar uneori sunt consultat şi de şeful unei asemenea instituţii dintr-un motiv special. În cazul de faţă, am primit o comunicare de la un anumit departament, care mi-a fost transmisă prin Ministerul de Interne. M-am dus să mă întâlnesc cu şeful acestei instituţii. De fapt, cu directorul responsabil de prizonieri, sau pacienţi, sau cum vreţi să le spuneţi. Respectivul mi-era într-un fel prieten. Un prieten destul de vechi, deşi nu eram în relaţii extrem de apropiate. M-am dus la instituţia în cauză şi directorul mi-a expus problema pe care o avea. Se referea la un anumit deţinut, în legătură cu care nu era mulţumit. Avea anumite îndoieli. Era vorba despre un tânăr – sau care fusese tânăr, aproape un adolescent – când sosise acolo. Asta se întâmpla în urmă cu vreo câţiva ani. Cu trecerea timpului şi după ce actualul director îşi luase postul în primire (nu se aflase acolo când acest prizonier fusese închis), începuse să se îngrijoreze. Nu doar fiindcă era un profesionist, ci fiindcă era un om cu experienţă în ceea ce priveşte pacienţii şi prizonierii criminali. Ca să n-o mai lungim, era vorba despre un tânăr care, încă din copilărie, avusese un comportament cu totul necorespunzător. Puteţi să-i spuneţi cum vreţi – un delincvent juvenil, un mic bandit, o persoană cu responsabilitate redusă, sămânţă rea. Sunt mulţi termeni de genul acesta. Unii i se potrivesc, alţii nu, iar alţii doar produc confuzie. Tânărul aparţinea tipologiei infractorului. Făcuse parte din bande, bătuse oameni, era hoţ, furase, delapidase, luase parte la escrocherii, iniţiase anumite fraude. De fapt, era un fiu care ar fi fost o nenorocire pentru orice tată.

  — Ah, înţeleg, zise Miss Marple.

  — Şi ce înţelegeţi, Miss Marple?

  — Ei bine, ceea ce cred că înţeleg este că vorbiţi despre fiul domnului Rafiel.

  — Aveţi dreptate. Vorbesc despre fiul domnului Rafiel. Ce ştiţi despre el?

  — Nimic, răspunse Miss Marple. Am auzit – şi asta de-abia ieri – că domnul Rafiel avea un fiu delincvent sau ca să nu fim prea duri, necorespunzător. Un fiu care avea cazier. Ştiu foarte puţine despre el. Era singurul fiu al domnului Rafiel?

  — Da, era singurul fiu. Dar domnul Rafiel avea şi două fiice. Una din ele a murit când avea 14 ani, iar cea mare a avut o căsnicie destul de reuşită, însă fără copii.

  — Foarte trist pentru domnul Rafiel.

  — Posibil, replică profesorul Wanstead. Nu se ştie niciodată. Soţia lui a murit de tânără şi cred că moartea ei l-a întristat foarte tare, deşi nu a vrut să arate asta niciodată. Nu ştiu cât de mult a ţinut la fiul şi la fiicele lui. A avut grijă de ei. A făcut tot posibilul pentru ei. A făcut tot posibilul pentru fiul său, dar nu mă pot pronunţa în privinţa sentimentelor lui. Nu era un om uşor de citit în privinţa asta. Cred că toată viaţa şi preocupările lui constau în meseria lui de a face bani. La fel ca pe toţi marii finanţişti, ceea ce îl interesa era să facă bani, şi nu banii în sine. Îi plăceau finanţele. Le iubea. Rareori se gândea la altceva.

  Cred că a făcut tot posibilul pentru fiul lui. L-a ajutat să-şi termine şcoala, i-a angajat avocaţi buni care să-l scape de procese ori de câte ori s-a putut, dar a venit şi lovitura finală, probabil prevestită de unele întâmplări anterioare. Băiatul a fost adus în faţa justiţiei sub acuzaţia de atac asupra unei tinere. S-a spus că a fost vorba de atac şi viol, şi el a fost condamnat la închisoare pentru asta, acordându-i-se o oarecare clemenţă datorită tinereţii lui. Dar mai târziu, i s-a adus o a doua acuzaţie, de data asta foarte gravă.

  — A omorât o tânără, zise Miss Marple. Aşa este? Eu aşa am auzit.

  — A ademenit o fată departe de casă. A durat ceva timp până a fost găsit cadavrul ei. Fusese strangulată, iar apoi capul şi chipul îi fuseseră desfigurate cu ajutorul unor pietre masive, probabil pentru a i se ascunde identitatea.

  — Nu e o poveste foarte plăcută, zise Miss Marple cu tonul ei de doamnă de modă veche.

  Profesorul Wanstead se uită la ea pentru câteva clipe.

  — Aşa aţi descrie-o?

  — Aşa mi se pare, zise Miss Marple. Nu-mi plac astfel de poveşti. Niciodată nu mi-au plăcut. Dacă vă aşteptaţi să simt regret, simpatie, să condamn o copilărie nefericită, să dau vina pe un mediu nepotrivit, dacă vă aşteptaţi să-i plâng de milă acestui tânăr criminal al dumneavoastră, aflaţi că nu simt deloc nevoia să o fac. Nu-mi plac fiinţele rele care fac lucruri rele.

  — Sunt încântat să aflu asta, zise profesorul Wanstead. Nu v-ar veni să credeţi câte am de pătimit din partea oamenilor care plâng şi-şi smulg părul din cap şi dau vina pe vreo întâmplare din trecut. Dacă ar şti de câte ori oameni care trăiesc în medii nepotrivite, supuşi la tot felul de răutăţi, cu vieţi pline de dificultăţi duc cu toate astea o viaţă normală, nu cred că s-ar mai grăbi să le plângă de milă infractorilor. Neadaptaţii pot fi compătimiţi, într-adevăr, dar pot fi compătimiţi, dacă pot să zic aşa, pentru genele cu care s-au născut şi asupra cărora nu au control. Îi compătimesc în acelaşi fel pe epileptici. Dacă ştiţi ce sunt genele…

  — Da, ştiu, mai mult sau mai puţin, răspunse Miss Marple. Este o noţiune cunoscută în ziua de azi, deşi, evident, nu am cunoştinţe medicale sau de chimie.