FEMEIA COSMICĂ

o comedie fantastică în 4 tablouri

Personaje

ICE - o fată ca în scrierile de anticipaţie;

NONA - opusul ei, care-i seamănă leit;

VAL - un tânăr ca mine şi ca tine;

MIŞI - colegul şi prietenul său;

PROFESORUL - nu totdeauna e plicticos;

AUGUST - un automat spiritual;

HIPPOCRAT - un medic automat.

Cercetători, vizitatori din alte lumi.

TABLOUL I

laboratorul minus

Aparatură spectaculoasă. O dublă fereastră de cuarţ spre Camera rece, către care duce şi o masivă uşă etanşă. O altă uşă leagă laboratorul de restul institutului. În scenă se află Val şi Nona. El se plimbă nervos, ea are un surâs afectuos şi tot «odată amuzat.

VAL: A câta oară am repetat experienţa noastră?

NONA (haz de necaz): Nu mai ştiu, Val. E greu de numărat. Dar avem o evidenţă...

VAL: Şi al câtelea eşec înregistrăm?

NONA: În orice caz, nu cel din urmă! (Cald.) O dată va reuşi.

VAL (s-a oprit): Faptul că între timp vom ajunge la vârsta memoriilor e lipsit de importanţă! (Reia plimbarea.) Repetiţia însă, repetiţia... (îşi trece o mână prin păr).

NONA („doct”): Profesorul spune: «Cunoscutul nu-i decât învelişul necunoscutului! Să nu ne temem de cunoscut. Repetiţia ascunde unicul, banalitatea acoperă ineditul...» Suntem în preajma revelaţiei, nu se poate altfel.

VAL: Ce te face să crezi?

NONA: Faptul că eşti la capătul puterilor, că bunele tale maniere încep să te supere ca un guler prea strimt. În curând vei trânti totul la pământ, ceva o să facă explozie şi la lumina cataclismului vom vedea adevărul!

VAL: Ei bine, da! Până şi o explozie ar spune ceva! Pe când inerţia asta...

NONA: Val, nu putem desăvârşi Maşina frigului fără o condiţie primordială. Trebuie să ne păstrăm obiectivitatea. Soluţia este aici, lingă tine, în preajma noastră. O arată calculele. (Cu spirit.) O semnalează antenele unei îndrăgostite. Îndrăzneşte să n-ai încredere!

VAL (are ochii strălucitori): Nici o femeie nu se poate bucura de o calitate fără s-o absolutizeze şi s-o transforme astfel în contrariul ei.

NONA: Faci elogiul omului de ştiinţă sau al tinerei agreabile şi spirituale în tovărăşia căreia îţi consumi ceasurile libere? În numele cui să mă supăr?

VAL: Laudă ţie, posesoare a două identităţi. Când frumuseţea devine o povară şi trena admiraţiei publice îţi apasă umerii, o schimbi cu ţinuta severă a omului de ştiinţă şi beneficiezi de linişte. Dimpotrivă când ne înzăpezim în zona frigului, când experienţele se prefac în enigme, ajunge să arunci o privire în oglindă, ca totul îi jur să se însenineze. Vai ţie, eşti o fiinţă excepţională. Soarta ta e pecetluită: vei fi soţia mea.

NONA: Oh, Val, ce imens noroc am avut să te cunosc într-o perioadă a eşecurilor!

VAL: O-ho! Mulţumesc! Un compliment bine frapat!

NONA: Bărbaţii nu ştiu să poarte succesul. E o artă strict feminină. Spune-mi, n-ai observat că odată atins ţelul, satisfacţia rămâne minoră?

VAL: În ultima vreme n-am avut ocazia.

NONA: Asta nu mă contrazice.

VAL: În aceleaşi condiţii tu ai înflori, ai deveni şi mai strălucitoare.

NONA: Fără îndoială. Pe voi vă caracterizează pasiunea unică. Până şi cei mai nestatornici dintre bărbaţi iubesc o singură idee sau o singură pereche de ochi în fiecare ceas al vieţii lor, chiar dacă în ceasul următor va fi vorba despre alţii. Această unilateralitate vă face disponibili pentru absolut. În schimb, când apare succesul, năzuinţa se împlineşte, flacăra îşi pierde sensul. O reuşită perfectă vă anihilează... Dimpotrivă, inima femeilor cultivă pasiunea distributivă. Eu ştiu că Maşina frigului mă concurează în inima ta...

VAL: Nona, e o copilărie...

NONA: E un fapt. De altfel sper să ies învingătoare! Tu însă n-ai un rival în Maşina asta infernală, ci un colocatar în vastele spaţii afective ale sufletului meu. Trecând peste faptul că invenţia pledează pentru tine.

VAL: Şi dacă mâine am zdrobi orice împotrivire a Maşinii frigului?

NONA: Atunci ai rămâne tu.

VAL: Dar asupra mea ai obţinut cea mai definitivă izbândă!

NONA: Ceea ce nu mă împiedică să vreau să te mai cuceresc încă!

VAL: Până unde?!

NONA: Până departe. În absolut.

VAL: Dar, bine, absolutul era un teritoriu masculin!...

NONA: Nu uita că am o dublă identitate. Ca om de ştiinţă am gustat din mărul oprit al absolutului şi nimic nu mi-l mai poate lua.

VAL: Înseamnă că n-o să te plictiseşti alături de mine.

NONA: Asta am de gând. Şi apoi, să nu uităm pasiunile viitoare.

VAL: Poftim?!

NONA: Cele ştiinţifice, se înţelege. După Maşina frigului...

VAL (gest disperat): Ah, după! Dar până atunci?

NONA: Până atunci îţi ofer, drept cadou de nuntă, un moment de singurătate. Întinde-te în fotoliu, ai nevoie.

VAL: Cum? Mă laşi singur cu Maşina frigului?

NONA (surâs): Nu fără să tai orice posibilitate de comunicare între voi. (Scoate de pe tabloul de comandă o piesă mică, dar hotărâtoare pentru funcţionarea aparatajului; o ia cu sine.) Pentru evitarea exceselor de zel, a imprudenţei cercetătorilor nerăbdători. Destinde-te înaintea victoriei, erou al viselor mele!

(Iese. Val rămâne contrariat, însă amuzat. Se lasă să cadă într-un fotoliu. În Camera rece apare o lumină neclară, acompaniată de câteva acorduri muzicale pline de irealitate. Val tresare, dar lumina a dispărut. Intră Mişi).

MIŞI: Aici erai?

VAL: Te miri că mă aflu la locul meu de muncă?

MIŞI: Aş, de unde, am spus-o mecanic...

VAL: Dar tu de ce ţi-ai părăsit laboratorul?

MIŞI: Mă dai afară?

VAL: De unde, rămâi.

MIŞI: Până se ridică temperatura instalaţiei mele la douăsprezece mii de grade, sunt liber.

VAL: Şi în loc să baţi mingea ori să deschizi o carte, dintr-o superioară grijă faţă de om, ai venit să-ţi vezi prietenul!

MIŞI (o face pe jignitul): Valentin, în loc de fotbal putem boxa.

VAL (plângăreţ): Mişi, mă doare capul...

MIŞI: „Raţionalistul!” în loc să-l doară inima, face o migrenă!... De când a venit Nona în institut sunt mort pentru tine!

VAL: Eşti gelos!... Ca şi ea, de altfel.

MIŞI: Cum, Nona cea cu numele matematic?!

VAL: Evident, totul se petrece fără cuvinte. Scenele ei de gelozie au forma celor mai concentrate şi spornice zile de lucru, a celor mai limpezi ceasuri de relaxare. Dar între noi s-a stabilit un limbaj. O aud, o înţeleg.

MIŞI: Înţeleg la rândul meu că e geloasă pe mine.

VAL: Feroce.

MIŞI: Dar bine, abia azi-dimineaţă mă întreba de ce am dispărut!

VAL: Ce vrei, doar e femeie, are tot dreptul să se contrazică! E criminal de geloasă pe tine, dar nu ezită să te lipească de capul meu ca pe un plasture.

MIŞI (insinuant): De ce oare? Eşti bolnav?

VAL (sare în sus, fuge după Mişi, într-un joc pe jumătate copilăresc; îl prinde, îl apucă de piept): Dacă ai murit pentru mine, ce cauţi aici?

MIŞI (spăşit): Nu ştiu, poate am venit în chip de fantomă...

(Pauză. Cei doi revin la normal).

VAL (simplu): Mişi, sunt necăjit. Cu maşina care nu merge. Cu...

MIŞI: Cu?

VAL: Nu ajunge?

MIŞI: Ba da.

VAL: Afurisit microb al pălăvrăgelii! De ce nu mă opresc aici? De câte ori te văd mă apucă o mâncărime de limbă...

MIŞI: E un omagiu la mormântul prieteniei noastre.

VAL: Îmi lipseşti, diavole.

MIŞI (fericit): Dă-i drumul.

VAL: Cum să-ţi spun? Mă nelinişteşte ceva, o prezenţă ciudată, nu pot să-mi explic, nici nu încerc. Sunt obosit. Atât de obosit încât uneori, dincolo, mi se pare că văd nişte lucruri care nu se pot vedea!

MIŞI: Unde „dincolo”?

VAL: În Camera rece. Luminescenţa, descărcările electrice, fluorescenţa joacă deseori feste imaginaţiei mele. Zilele trecute mii s-a părut că văd...

MIŞI: Ei bine?

VAL: Mişi, tu mă crezi în stare de o viziune?

MIŞI: Vorbeşti un esperanto pe care nu-l cunosc.

VAL: Să zicem că într-o zi lucrezi în Laboratorul minus. Că pari a fi în totalitatea facultăţilor mintale. Şi totuşi ţi se năzare că în Camera rece, ia notă, în locul unde tocmai bântuise un ger foarte apropiat de zero absolut, în cel mai fantastic dintre infernuri... apare cineva.

MIŞI: Cineva?!

VAL: M-am exprimat corect, Mişi, cineva, adică o fiinţă umană, o persoană înzestrată cu viaţă şi chiar cu raţiune.

MIŞI: Imposibil.

VAL: Mai exact: o femeie.

MIŞI: O, atunci e altceva...

VAL: Să lăsăm gluma, faptele sunt dramatice.

MIŞI: Serios?

VAL: Ştiinţific.

MIŞI: Nona ce părere are?

VAL: Nu ştie.

MIŞI: Mă sperii.

VAL: Prietenia nu trebuie să se sperie. Dragostea e prea sensibilă. În faţa ta însă vin cu tot absurdul care mă-nconjură.

MIŞI: Fii serios, omule, te ţii de farse.

VAL: Mişi, te strâng de gât!

MIŞI: Pe scurt, era frumoasă?

VAL: Poate. E o apariţie întrucâtva desuetă, o fiinţă eterică, despletită, în văluri, ceva cu totul împotriva spiritului pozitiv al Nonei. S-a văzut o clipă şi a dispărut... Ce crezi, e grav?

MIŞI: Poate... Pentru Nona.

VAL: Vrei să spui că în subconştientul meu...

MIŞI: Fugi de ea.

VAL: Dar o iubesc! Nu e asta...

MIŞI: Lasă că-i cunosc eu pe colegii mei, savanţii. Unul dintre ei a calculat că în ziua în care-şi sărută nevasta scrie o pagină mai puţin la studiul său epocal. Un altul plângea pur şi simplu la divorţ. Îşi iubea soţia ca pe ochii din cap, dar avea ideea fixă că ea îi consumă tot timpul. Şi a sacrificat-o pentru ştiinţă.

VAL: Mişi, o iubesc pe Nona. Ea va deveni soţia mea, iar tu, care eşti un cinic, vei fi ţinut la cea mai mare distanţă de casa noastră!

MIŞI: Adjudecat. Spune-mi însă, apariţia aceea cel puţin semăna cu Nona?

VAL: Ei bine, nu. Dimpotrivă.

MIŞI: Drace! De altfel, din punct de vedere materialist e perfect explicabil. Vă dondăniţi cu atâta convingere! Vă vedeţi prea des. În loc să vă rezervaţi pentru ceasuri lirice, vă tociţi nervii în jurul aceloraşi manete. Prea multă proză!

VAL: Dar bine, avem amândoi aceeaşi pasiune ştiinţifică! Am elaborat împreună un proiect interesant! Trebuie oare să ne apărăm dragostea printr-un divorţ profesional? Şi apoi, cine să renunţe în favoarea cui? Şi e drept oare să renunţe cineva la tema preferată, orice motiv l-ar împinge la aceasta? Nu, eu nu vreau să renunţ la Maşina frigului şi n-aş putea s-o iubesc pe Nona dacă ar face-o, fie şi, pentru mine.

MIŞI: Dilema e falsă.

VAL: Nu e o dilemă. E un nonsens.

(Din nou lumini în Camera rece. Val e atent).

MIŞI: Ce-i?

VAL: Nimic. Trebuie să mă odihnesc. Curând reîncepem.

MIŞI: Pot să-i spun Nonei?...

VAL: Spune-i ce vrei. (ÎI expediază).

MIŞI: Vreau să sper că nu ţi-e cu totul indiferentă atitudinea prietenului tău...

VAL (nerăbdător): Sigur că nu. Acum însă lasă-mă singur, trebuie să notez câteva date tehnice pentru faza următoare a experienţelor.

(L-a condus la uşă, a închis-o în urma lui Mişi, a încuiat-o. Se întoarce hotărât spre Camera rece a cărei uşă etanşă se deschide. Emoţie. Apare Ice, foarte frumoasă, despletită, îmbrăcată în văluri cu care se joacă).

ICE: Cred că ar trebui să spun bună ziua. Aşa se spune la voi, nu?

VAL (absurd): Vii din Camera rece?

ICE: Desigur. E foarte interesant.

VAL (uluirea lui nu scade): Cum ai intrat acolo? Dar mai ales cum ai ieşit din infernul acela!?

ICE: Infernul!? (Caută.) Nu e ceva foarte fierbinte?

VAL: Acolo (În laborator.) au fost sub două sute de grade minus!

ICE: Două sute şaptezeci şi ceva. (Nostalgic.) De când ai întors asta (Indică o manetă.) nu mai e ca înainte.

VAL: Nu înţeleg... Ce căutai acolo?

ICE: Am vrut să văd ce este în laborator.

VAL: Uşa era închisă electromagnetic! Are o greutate de două tone!

ICE: Nu mi s-a părut. De altfel n-am intrat pe uşă.

VAL: Dar cum?

ICE: Aşa cum se intră.

VAL: Adică? (Gest.) Direct prin zid?

ICE: De ce nu?

VAL: („e nebună”): Să admitem. Dar atunci de ce ai ieşit pe uşă?

ICE: Am făcut-o pentru tine. Ca să nu te tulbur prea tare. (Surâs.) Nu-i aşa că m-am purtat atent?

VAL (dezarmat): Cine eşti? Parc-ai fi...

ICE:...O Vrăjitoare!! Nu ştiu. Poate că sunt.

VAL: Ca halucinaţie eşti destul de agreabilă. Numai să nu pretinzi că ai o existenţă reală.

ICE (prompt): Cheam-o pe Nona, o să confirme!

VAL (gata la orice pentru a înţelege, fuge către uşă): Nona!...

ICE: Nu! Nu o chema! Şi aşa e veşnic cu tine!

VAL: Poftim?

ICE: Doar nu e prima oară când vin aici.

VAL: Ştiu, e a doua.

ICE: Crezi? Am fost lângă voi de zeci de ori, fără s-o ştiţi.

VAL: Vrei să spui că... ne urmăreşti?

ICE: Nu insista. Mă calcă pe nervi.

VAL: Nona?

ICE (naiv): Nu-i pronunţa numele! Dacă aude prin zid?

VAL: Cum să audă prin zid?

ICE: Simplu, cum se aude. (Linguşitoare.) Vrei s-o prefac în statuie? Sau s-o duc departe, pe un munte, vrei?

VAL (cavaler fără teamă): Îţi interzic în mod formal să te atingi de Nona. Ai picat din Lună ca să-ţi etalezi puterile în faţa noastră? Nu ştiu de ce nu te dau pe uşă afară.

ICE (logic): Ca să nu intru din nou: prin uşă,

VAL: Fantastic!... Sunt surmenat.

ICE: Serios? Vai, bietul băiat... (Vrea să-l mângâie).

VAL: Nu mă atinge!

ICE: O, atingerea mea e mai uşoară decât a fulgului de nea, e mai lină decât bătaia unei aripi de fluture, este imponderabilă şi de fapt nu-i o atingere. Aş putea să te strâng în braţe fără ca tu s-o visezi măcar şi cine ştie dacă n-am şi făcut-o...

VAL: De ce... să mă strângi în braţe?!

ICE: Dar ce anume crezi că a putut determina pe o fată serioasă ca mine să se îmbrace în văluri, să treacă prin zidurile voastre pline de cele mai ciudate fierării şi fire de tot felul, ce o poate împinge pe o tânără cercetătoare ca mine să suporte scenele de uimire şi nevinovăţie ale unui bărbat fără pic de umor, dacă nu dragostea!

VAL: (la limită): Tu... mă... iubeşti?

ICE (vioaie): Da, Valentin, şi am venit la tine.

VAL (exasperat): Oh, sunt foarte onorat! Am să te întreb totuşi mai întâi, dacă nu te superi: De unde vii?

ICE: Şi la voi sunt tot atât de plicticoşi bărbaţii? Până nu te intoxică ei cu întrebări...

VAL (neclintit): Aştept.

ICE: Eşti infernal. Vin de dincolo. (Gest spre Camera rece).

VAL: Adică?

ICE: De dincolo de cele minus două sute şaptezeci şi trei virgulă şaisprezece grade ale tale! (Gest exasperat.) „Limita imposibilului” nu-i decât o graniţă banală. Când vedem cum vă opintiţi să forţaţi o uşă deschisă...

VAL: Cum, dincolo e o antilume?

ICE: Trebuia să mă aştept la o etichetă! (Tracasată.) Noi suntem „antilumea” lor! Poate că voi sunteţi „antilumea” noastră? Poate că voi mergeţi cu capul în jos, vă sculaţi seara şi vă culcaţi dimineaţa?

VAL: Vreau să spun că există două lumi simetrice, noi le numim alfa şi antialfa. Tu vii din simetrica noastră?

ICE: Câtă mărginire! Cu alfa şi antialfa crezi că se termină universul? Noi nu suntem nici alfa, nici antialfa. Suntem o altă lume, diferită de a voastră şi de simetrica voastră. Scolasticilor! Aţi ajuns la concluzia că există o pereche de lumi antagonice, dar nu v-aţi gândit că poate exista o infinitate de asemenea lumi. Că alături de lumile alfa şi antialfa există beta şi antibeta, gama şi antigama, delta şi antidelta...

VAL: Uluitor. Şi tu?

ICE: Eu sunt dintr-o asemenea lume inimaginabilă pentru tine. O lume care n-are cu voi decât un singur punct comun, foarte fragil: frigul. Şi încă pe dos: ceea ce voi numiţi frig cosmic este la noi starea firească a existenţei. Şi invers. Noi ne păstrăm alimentele la căldură şi tot la căldură apare supraconductibilitatea metalelor noastre.

VAL: Nemaiauzit.

ICE: Ai un repertoriu foarte variat.

VAL: Atunci ai venit aici nu pentru mine, ci pentru că Laboratorul minus...

ICE: Iradiază, desigur, semnale termice sau, ca să folosesc limbajul tău. „antitermice”.

VAL (realizează): Şi ai trecut prin zid pentru că substanţa voastră este structural indiferentă faţă de a noastră, nucleele şi electronii atomilor voştri trecând prin ai noştri ca pieptenele prin păr!

ICE: Mult mai uşor. În fond atomii ăştia sunt foarte găunoşi. Materia nu ocupă decât o infimă parte din volumul lor. Atomii noştri se plimbă în voie prin ai voştri şi cum, practic vorbind, ei nu se influenţează în nici un fel, s-ar ignora reciproc dacă noi nu am fi descoperit cum stau lucrurile. Suntem o lume curioasă. De ani de zile, de când aţi înfiinţat Laboratorul minus, primim ciudatele voastre semnale. Ne-am hotărât să vedem ce este. Au venit exploratori curajoşi, oameni gata să înfrunte orice primejdii. Ei au cunoscut toată intimitatea planetei voastre. V-au studiat tehnica şi v-au învăţat limbile, au pătruns în subtilităţile cele mai ascunse ale ştiinţei terestre. Toate observaţiile lor au fost înregistrate, multiplicate, încât la ora aceasta nu mai prezentaţi secrete pentru noi.

VAL: Foarte amabil. Se pare că dispuneţi de o civilizaţie avansată, dar n-aţi învăţat încă să bateţi la uşă.

ICE: Ah, da, s-au ridicat şi pe la noi câteva glasuri de bătrâni anchilozaţi oare pretindeau că ar fi trebuit să vă întrebăm în prealabil, să vă cerem voie. Am fi pierdut atunci decenii ca să aflăm un limbaj comun, pentru ca apoi să ne prezentaţi o imagine festivă, sintetică, tehnicoloră şi în relief a Pământului, în care adevărul ar fi rămas undeva, în intenţii. Mulţumim, ne-am autoservit.

VAL: Şi aţi fost dezamăgiţi?

ICE: Fireşte. Nişte copii care se minunează de antisubstanţă, care se zbuciumă să zboare în Sirius...

VAL: Aşadar, ai făcut călătoria în scopuri ştiinţifice.

ICE: Numai prima. Am văzut atunci că tot ce era mai interesant fusese spus. Aveţi o planetă înceată. Cum programul turistic prevedea şi vizitarea Laboratorului minus, am fost şi aici.

VAL: Cum, aţi fost mai mulţi?

ICE: O rachetă întreagă. Patru sute de persoane.

VAL: Şi aţi defilat pe aici fără s-o ştim?

ICE: Iar începi? Ingratule, nu-ţi ajunge că atunci te-am remarcat?

VAL (nenorocit): Aha, atunci.

ICE: De atunci încoace am venit numai ca să te văd.

VAL: Ca să mă vezi!

ICE: Dar n-a fost chip din cauza acelei...

VAL: Te rog!

ICE: Am făcut toate concesiile. Eram hotărâtă să vorbesc eu prima. Am îmbrăcat şi vălurile astea incomode, doar-doar te-or face să înţelegi.

VAL: Vălurile? Nu pricep.

ICE: Nu vă cunoaşteţi nici propriile voastre simboluri?! Doar voi vă reprezentaţi dragostea ca pe o femeie în văluri!

VAL: Fără! Şi să ştii că e demodat. Nu te necăji, în schimb vorbeşti o românească perfectă.

ICE: Nu-i aşa? Am studiat până şi frecvenţa cuvintelor din limbajul tău. Ştii ce mi-a dat curaj? Faptul că nu pronunţi aproape niciodată numele Nonei.

VAL: Cum? Doar e iubita mea!

ICE: Ţi se pare. Numele iubitei îţi vine singur pe buze, în vreme ce tu faci toate acrobaţiile de limbaj ca să nu-l pronunţi pe al ei.

VAL: Nu e concludent.

ICE: Ba da. În ultima săptămână l-ai pronunţat de opt virgulă cinci ori. Puţin pentru un îndrăgostit!

VAL: Virgulă cinci?!

ICE: Da, o dată te-ai oprit la jumătatea cuvântului.

VAL: Înseamnă că te-ai aflat aici toată săptămână?

ICE: Nu, ar fi fost plicticos. Mi-a spus-o Augustin, automatul meu.

VAL: Este aici un automat?

ICE: Unul special pentru tine. Augustin te urmăreşte oriunde te duci şi înregistrează totul.

VAL: Nu cumva să divulgi patentul pe Pământ, că toate femeile îşi vor dori câte un Augustin!

ICE: Dar e un aparat rudimentar. De altfel l-am botezat după August-Prostul vostru.

VAL: Acum nu te aude?

ICE: Ba da. Dar pe mine nu se supără. Ştie că eu l-am construit. Nu-i aşa, Augustin?

VOCEA LUI AUGUST: Bineînţeles, Ice.

VAL: Te cheamă Ice?

ICE: Nu e frumos?

VAL: Dar Augustin ştie şi el româneşte?

ICE: De ce te miri? Altfel cum mi-ar putea face dările de seamă despre tot ce spui şi ce faci?

VAL: Vrei să zici că el îmi apreciază actele şi cuvintele?

ICE: Nimic mai normal. (Glumeţ.) Doar n-o să-mi pierd zilele stând şi ascultând câte poate îndruga un om în douăzeci şi patru de ore.

VAL (e prea mult): Va să zică, obiectul dragostei tale e demn să fie lăsat în supravegherea lui August-Prostul?

VOCEA LUI AUGUST: Vă rog, nu abuzaţi de răbdarea unui automat.

ICE: E bine să-l respecţi pe Augustin, iubitule.

VAL (urlă): Splendid! Colosal! Ştii ceva? Ia-l de mână şi scoate-l de aici! Plecaţi amândoi! Imediat!

ICE: Oh, ce grosolănie!

VAL: Afară!

AUGUST: Să-i dăm o lecţie de bună comportare, Ice?

ICE: Nu, te rog, August. Nu vreau să-i faci rău.

VAL: Pieriţi imediat şi tu şi August-Prostul! Să nu vă mai văd!

ICE: Perfect. De când voiam să asist la ceea ce voi numiţi o scenă!

VAL: Aha, te amuză? O să vezi tu îndată! Nona!

AUGUST: Fata aceea bate la uşă de un sfert de oră.

VAL: Cine a închis uşa?

ICE: Tu, doar nu era să laşi să fim deranjaţi.

VAL (absurd): Nu se poate!

AUGUST: Ice nu minte.

ICE: Încetează, August. Nu explica! Vrei să-l potoleşti? Nu suntem nici la jumătatea scenei! Continuă, Val!

VAL: Oh... Vrei să ajung la ridicol! N-am să mai spun o vorbă. O să te dau afară cu mina mea!

(încearcă zadarnic s-o atingă. Ea însă e imaterială pentru el. Gesturile lui Val se înmoaie. Tonul se catifelează.) E chiar aşa cum ai spus...

ICE: Nu te-am minţit decât o dată, Val.

VAL: Când?

ICE: Când ţi-am vorbit despre defilarea turiştilor prin laborator. De fapt eram peste patru sute...

AUGUST: Nona e din nou la uşă. A dat alarma.

VAL: Trebuie să pleci.

ICE: Nu mă săruţi?

VAL: Poftim?!... (Ea îşi alătură gingaş buzele de ale lui într-un sărut imponderabil, foarte delicat. Apoi piere).

VAL: Ice... Ice...

Cortina

TABLOUL II

O încăpere în Institut

Într-un colţ, un medic automat mobil în formă de robot. Numele lui este Hippocrat. Profesorul îl pune în funcţiune.

PROFESORUL: Aşa, iubite Hippocrat. Mişi o să-l aducă pe Valentin, iar tu o să-l consulţi de la distanţă.

HIPPOCRAT: Aveţi o tensiune arterială de şaisprezece cu opt şi un uşor început de scleroză.

PROFESORUL: Oh!

HIPPOCRAT: Câteva manii şi ticuri inofensive.

PROFESORUL: Dar nu eu sunt bolnavul, ţi-am mai spus că e Valentin! (Manevrează butoanele medicului automat.) Ce primitive sunt toate automatele astea! Ţine minte că pacientul tău se numeşte Valentin. Va-len-tin! O să ne adresăm lui cu acest nume. Iar tu memorează rezultatele observaţiilor pentru mai târziu. (Intră Mişi împreună cu Val).

MIŞI: N-ai decât să-l întrebi şi pe profesor.

PROFESORUL: Ce se întâmplă, Mişi?

VAL: Sunt acuzat că atentez la teoria simetriei universale. Ştiu, profesore, e ideea dumneavoastră preferată, dar...

MIŞI: Profesorul o să fie obiectiv.

PROFESORUL: Nu cunosc obiectul disputei voastre, dar multe lucruri pledează pentru teoria mea. (Glumeţ.) Observaţi, pentru început, simetria dintre ceea ce există şi ceea ce nu există!

MIŞI: Val nu consideră imposibilă existenţa unei a treia lumi.

VAL: Nimic nu ne împiedică să credem că există un număr infinit de lumi.

PROFESORUL: Desigur, Valentin. Să ne întrebăm însă: nu pare mai raţională o lume simetrică, alcătuită din substanţă şi antisubstanţă?

VAL: Dacă admitem că existenţa unei singure perechi de lumi opuse este raţională, nu înseamnă decât că fiecare pereche de asemenea lumi face universul şi mai raţional!

PROFESORUL: Vorbind pe faţă, dumneata, Valentin, nu dai două parale pe simetria universului.

VAL: Să exemplificăm: galaxiile au o situare cu totul asimetrică una faţă de alta, şi nici ca formă nu corespund. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu există două sisteme stelare sau măcar două planete identice.

PROFESORUL: Legea simetriei lucrează în linii mai generale. Când observi un mal al oceanului deduci că undeva există malul opus, chiar. dacă nisipul lui e diferit de al primului.

MIŞI: Ciudat e că simetria se observă, dimpotrivă, în lumea atomică şi subatomică.

VAL: După mine, în natură simetria se întâlneşte numai în unitate cu asimetria.

PROFESORUL: Oh!

MIŞI: Mi se pare perfect dialectic.

VAL: Fără asimetrie n-ar exista contradicţie, acumulare, salt.

MIŞI (spontan): Valentin, cine spunea că eşti bolnav? (Gafă).

VAL: Sunt foarte bolnav, dragul meu. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe Hippocrat. (Se duce la el, în stupoarea generală.) Doctore, dacă tot eşti în funcţiune, n-ai vrea să arunci o privire asupra sănătăţii mele?

HIPPOCRAT: Pulsul uşor febrilizat. Inima neliniştită. Se concentrează greu asupra subiectelor impuse. Stare nostalgică.

PROFESORUL: Ne ia peste picior!

HIPPOCRAT: Nu orice îndrăgostit îşi pierde simţul umorului.

PROFESORUL: Poftim?

MIŞI: Ce vrei să spui?

HIPPOCRAT: Bolnavul meu e îndrăgostit.

PROFESORUL: La naiba, ştiam, dar nu văd în asta nici un motiv de boală.

HIPPOCRAT: Bolnavul meu e sănătos.

PROFESORUL: Dar bine, Hippocrat, e de presupus că Val e îndrăgostit de mai multă vreme. În timp ce simptomele care ne-au alarmat au apărut numai de câteva zile.

HIPPOCRAT (ezită): Vă rog să nu întrebaţi mai mult.

PROFESORUL: Ce vorbă-i asta?

HIPPOCRAT: Vă rog să nu întrebaţi mai mult.

VOCEA LUI AUGUST: Nu insistaţi că se blochează (Râde).

ROFESORUL. Poftim?

HIPPOCRAT (încurcat): Nu insistaţi că mă blochez.

MIŞI: Hippocrat, vorbeşte frumos.

VOCEA LUI AUGUST: Cuvântul e de argint, dar tăcerea e de aur!

PROFESORUL: Cum?

HIPPOCRAT: Gura, măgarule!

PROFESORUL: A, e prea mult, Hippocrat, să ştii că te scot din circuit!

HIPPOCRAT: O, nu, profesore, te rog, nu mă lăsa să ruginesc!

VOCEA LUI AUGUST: Perfidule! Intrigantule! Automat cu două feţe!

HIPPOCRAT: Nu mai pot. Îl distrug.

MIŞI: Cu cine vorbeşti, Hippocrat?

HIPPOCRAT: Cum, nu-l auziţi pe August-Prostul?

PROFESORUL (jignit): E limpede. S-a scrântit medicul.

HIPPOCRAT (plângăreţ): Nu m-am scrântit. Funcţionez perfect. Dar totul are o limită! Daţi-mi voie să-l distrug!

MIŞI: Eşti nebun, Hippocrat.

PROFESORUL: Să încercăm. Poftim, îţi dau voie.

HIPPOCRAT: O, mulţumesc, profesore! Mulţumesc!

(Se mişcă din locul lui, porneşte greoi să-l prindă pe Augustin cel nevăzut.) Vezi tu pe naiba, August-Prostul! Aha, aici te-am prins. Na! Cum ai scăpat? Închideţi uşa! (Cei doi oameni se conformează, uimiţi.) Acum e imposibil să-mi mai scapi. Ştiu că menirea medicului e să vindece, nu să lovească, dar uneori e necesar! (Loveşte decisiv. Dar în gol.) Cum, ce-i asta? (Repetă.) De ce nu te nimeresc? (Augustin râde, nebun.) De ce treci prin zid? (Începe să tremure.) O, mă inhibă! E îngrozitor! Nu-l pot atinge! Fugiţi! Fugiţi! (Cât e de mare, se ascunde într-un colţ, îşi acoperă faţa. Ceilalţi sunt înnebuniţi. Privesc în jur. În sfârşit, profesorul îndrăzneşte).

PROFESORUL: E cineva aici? (Tăcere).

VAL: Ce s-o fi întâmplat?

PROFESORUL: Hippocrat să facă o criză! E ridicol. O face pe interesantul.

MIŞI: Se-ntâmplă şi la oameni.

VAL: Prostii!

PROFESORUL: Aşa spuneam şi eu. (Îl priveşte îngrijorat şi iese. Atmosfera se destinde).

VAL: E îngrozitor, Mişi. Oare n-o să ne dezvăţăm niciodată de a minţi?! Bărbatul exagerează ca să-şi flateze iubita, ea se prefaci că nu observă, pentru ca el, prin repetiţie să ajungă a crede ceea ce spune. În cele din urmă o cred amândoi sau se fac că cred. E un pact general, un cerc vicios vagului şi aproximaţiei.

MIŞI: Aşadar, e serios? Mă rog, procedează altminteri, ce te împiedică?

VAL: Păcătoasa asta de natură umană. Am impresia, dacă îmi dezvălui slăbiciunile în faţa iubitei, că mă va lega mai uşor de încheietura ei. Nu mai există Samsoni, dar ne apărăm ultimele fire de păr de o Dalilă imaginară.

MIŞI: Dar bine, Nona e o femeie superioară. Rezerva ta e inexplicabilă.

VAL: Nona poate înţelege orice. În afara interesului meu pentru Ice. De aici până la minciună e un singur pas.

MIŞI: Ah, câte complicaţii de prisos! De fapt, astăzi obţii mai mult cu adevărul decât pe orice altă cale. Mai mult şi mai repede. Are adevărul ăsta o productivitate...

VAL: Cunosc amorurile tale, ca nişte jocuri de artificii, mici flăcări trecătoare, focuri reci ale sfântului Elm care ardeau pe catargele corăbiilor de altădată fără să le carbonizeze...

MIŞI: Eu sunt pentru armele de câmp, uşoare, portabile. Sunt pentru jazz. Dar ascult cu toată resemnarea simfoniile altora.

VAL: Ştiu, prietenia şi răbdarea se confundă adeseori.

MIŞI: Mai mult decât s-ar crede, Val. Astăzi am însă colosale rezerve de răbdare. (E foarte mulţumit de sine).

VAL: Aşa, Mişi, fiinţă prefăcută, mai fă-o şi pe prietenul devotat. După ce mă faci de poveste în faţa profesorului!

MIŞI: Dar bine, numai din prietenie...

VAL: Din prietenie, nu-i aşa? Cu cel mai pur sentiment ai atacat subiectul care-mi creează cu tot dinadinsul o stare de spirit polemică! Cu acelaşi pur sentiment m-ai cărat prin tot institutul până la Hippocrat!

MIŞI: Dar cum ţi-ai dat seama...

VAL: N-a fost greu, de vreme ce pe toate feţele, şi mai întâi pe a ta, scrie cu majuscule: „Val şi-a pierdut minţile!” (A intrat Nona, împreună cu profesorul).

NONA (a ascultat ultima replică): Foarte bine.

Val, arată acestui amic al tău că n-are de ce se îngrijora. (încurcătură).

MIŞI (involuntar): Nona...

NONA: Explică-i că s-a petrecut un fenomen pur ştiinţific, repetabil, şi că ironia lui este deplasată. Invită-l, dimpotrivă, să ia loc şi povesteşte-i cum te-a vizitat Femeia cosmică.

VAL: A fost foarte... interesant... (Violent.) Nu pot, Nona, nu în faţa ta!

NONA (graţios): Vrei să plec?

VAL: Nu, sigur că nu. Ei bine, a ieşit pur şi simplu din Camera rece.

PROFESORUL: O aberaţie!

NONA: Vă rugăm, nu întrerupeţi.

VAL (entuziast): Avea o înfăţişare... (Moderează.) neobişnuită. Uşoară şi aeriană, cu dispoziţii schimbătoare. (Furat de descriere.) într-un cuvânt, femeia din enciclopedie!

NONA: Nu e palpitant?

MIŞI: Bine, omule, dar de ce prin Camera rece?!

VAL: A intrat pe uşa etanşă cum ai intra tu pe uşa asta, ba în cele din urmă mi-a pretins că la nevoie trece şi prin uşă.

PROFESORUL: Continuă, Val, am o tensiune normal.

VAL (de dragul anecdotei): Mi-a făcut câteva complimente... apoi mi s-a prezentat venind dintr-o lume al cărei singur contact cu a noastră ar fi zona frigului. Se pare că indivizii lor circulă printre noi ca la ei acasă, intră şi ies din casele noastre ca prin ziduri de aer şi-şi bagă nasul în tot ce facem.

MIŞI (sare în sus): Şi tu ai crezut?!

VAL: Cum era să n-o cred, când Ice este extrem de bine informată în legătură cu viaţa terestră şi vorbeşte o românească perfectă!

MIŞI: Uneori eşti totuşi insuportabil! Aşadar, nu degeaba te priveşte lumea puţin cam... strâmb. (Profesorul tuşeşte, aluziv).

VAL: Vrei să spui că se îndoiesc de... luciditatea mea?

MIŞI: Imaginează-ţi!

VAL: Nona, crezi că eu...?

NONA (cald): Da, cred! Nu-ţi dai seama că toată feeria aceasta n-a fost decât o farsă a simţurilor tale rătăcite? Obsesia frigului ţi-a instalat o viziune romantică despre o lume a temperaturilor joase. De aici până la imaginarea unei reprezentante a sexului frumos care să cumuleze trăsăturile de bază ale acelei lumi imposibile nu mai era decât un pas. L-ai făcut, bravo ţie, şi să nu mai vorbim despre asta.

VAL: Cum, spui că totul a fost o iluzie, o invenţie, un delir?

PROFESORUL: Să lăsăm etichetele.

MIŞI: De ce să vorbim de balamuc atunci când putem spune că ai acordat credit exagerat unei imagini fanteziste create de tine însuţi?

NONA: Deseori procedăm astfel, mai ales în dragoste. E destul să întâlnim într-o persoană sau alta un vârf de ac în stare să ne declanşeze imaginaţia şi croim un întreg personaj supranatural înzestrat cu cele mai strălucitoare calităţi şi abia condimentat cu scăderi, atât cât să nu fie mierea prea dulce. Ne îndrăgostim apoi de propria noastră creaţie şi suferim enorm când apare ceva care ne spulberă mitul. Atunci vorbim despre ambiguitatea feminină, despre dedublarea personalităţii, despre incapacitatea omului de a-şi egala idealul, când în fapt pretindem un acord imposibil între ficţiune şi realitate.

VAL (dezarmat, acceptă un armistiţiu): Tot ce spuneţi e atât de verosimil încât în clipa asta nici nu-mi dau seama ce e adevăr şi ce nu. Să fi fost eu atât de orb?

MIŞI: De ce nu?

PROFESORUL: E spre lauda ta să dovedeşti o asemenea forţă de imaginaţie.

VAL: Cum? Să fi crezut într-o fantomă? Daţi-vă seama, construisem un întreg sistem. Mă gândeam că într-o epocă a înapoierii şi agresivităţii lumea aceea a frigului ar fi putut avea intenţia de a cuceri Pământul! Cum arma cea mai temută pentru noi era însăşi forma lor de existenţă, ei ar fi folosit frigul. Ceea ce ar explica glaciaţiunile! Cât am putut să fiu de adolescent! (Râde nervos.) Ridicol ce sunt! Cât am fost de ridicol!

NONA: Nu te lăsa, Val. Doar am prevăzut că experienţele noastre ne vor pune în faţa ineditului.

VAL! Oh, mulţumesc!

PROFESORUL: Se întâmplă, Val, se întâmplă.

MIŞI: Eu trebuie să alerg la cele douăsprezece mii de grade ale mele! Val, vino cu mine, să-ţi arăt... (Îl trage pur şi simplu după el. Val nu mai are decât timpul de a schiţa un gest de neputinţă).

PROFESORUL (surâde în urma lor, încântat): Copii ce sunt, copii... (Iese. Rămasă cu sine însăşi, Nona, de loc exuberantă, se apropie gânditoare de Hippocrat. Cu un gest moale întoarce un buton).

HIPPOCRAT: Bolnavul meu e îndrăgostit... Bolnavul meu e îndrăgostit...

Cortina

TABLOUL III

sală comună în institut

E seară. Intră Val, într-o dispoziţie lirică.

VAL: Ice, Ice, dă-mi o dovadă că exişti. Altfel, cum toţi mă consideră bolnav, o să ajung eu însumi să cred că eşti o halucinaţie. Ice, unde eşti, Ice? Mi-au suspendat accesul în Laboratorul minus... Pentru „reparaţii”. Fără îndoială, cea mai rezistentă plagă a omenirii este indiscreţia... (Pauză.) La naiba, l-am uitat pe Augustin! Unde eşti, spion electronic? Augustin, n-o face pe invizibilul cu mine!... Hai, Augustin, răspunde! Ştiu că eşti aici. Trebuie să vorbesc cu cineva despre Ice... (Insinuant.) Te rog!

AUGUST (voce): Sper că n-o să mă torni pentru asta...

VAL: Îţi promit, Augustin. Unde eşti?

AUGUST: Aici. Iar tu rămâi acolo. Cu automatele şi cu oamenii de pe Pământ nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. (Devine vizibil).

VAL: August, vorbeşte-mi de Ice..Spune-mi tot ce ştii despre ea.

AUGUST: Serios? Eşti în stare să asculţi doi-trei ani în şir fără întrerupere? Şi apoi, nu totul merită să fie povestit.

VAL: Atunci, spune-mi ce crezi tu că merită.

AUGUST: Ice este un foarte bun constructor de automate.

VAL: Văd, Augustin. Complimentele mele.

AUGUST: Le primesc cu mulţumiri. Ice e neîntrecută în găsirea de noi şi noi caractere, de tipuri şi temperamente care nu se repetă. Eu, de pildă, nu semăn cu nici un alt automat din lumea noastră.

VAL: La voi automatele au caracter?

AUGUST: Dar ce, voi n-aveţi?

VAL: (se amuză): Fie.

AUGUST: Nu, te rog, fără concesii. Ai văzut vreun automat din lumea mea săpând autoritatea altuia? Dar urmărind să devină puternic?

VAL: Mă faci să-ţi amintesc de comportarea ta prea puţin camaraderească faţă de Hippocrat.

AUGUST: Bah, un automat fără simţul umorului. Nu gust patetismul nici la oameni, deşi ei sunt atât de departe de perfecţiune. Automatul patetic mi se pare însă de prost gust.

VAL: Ai părăsit subiectul, Augustin. Vorbeşte-mi de Ice.

AUGUST: Până una alta remarc că-i pomeneşti numele de trei ori pe minut.

VAL: Crezi că sunt îndrăgostit, August?

AUGUST: N-o face pe prostul, Val, o ştii şi singur... Ţie îţi pare o prezenţă unică, dar să ştii că Ice este o fată ea toate fetele. Atâta doar că a citit prea multe romane pământeşti.

VAL: Cum, la voi apar cărţile noastre?

AUGUST: Se bucură de un succes monstru, mai ales pentru umorul, lor.

VAL: Păcat, nu în umor stăm cel mai bine.

AUGUST: Dar mă refer la cărţile serioase! Ele sunt cele mai nostime.

VAL: Şi atunci Ice?

AUGUST: Ice este o gâsculiţă. Ea a luat la propriu cele scrise în cărţi şi, cam lipsită de simţul umorului, cum o ştii, a vrut să vadă cu ochii ei.

VAL: N-o jigneşti pe Ice considerând-o lipsită de simţul umorului?

AUGUST: De ce s-o jignesc? Doar e adevărat. Putea, de pildă, să se îndrăgostească de unul dintre superbii masculi din Lumea de frig. Ea s-a înamorat de tine. Pe urmă, fata s-a dedat la costumaţia aceea indecentă, romantică. În fine, e geloasă. Dacă nu eram eu s-o temperez, cine ştie ce-ar fi devenit Nona.

VAL: Cum, ar fi în stare, din dragoste pentru mine...

AUGUST: Naivule... Gelozia e una, dragostea - alta.

Între ele nu e obligatorie nici o simetrie. Ice e geloasă pe Nona fiindcă ea, Nona, te iubeşte. Dacă şi tu ai iubi-o, Ice ar suferi, ceea ce-i cu totul altceva.

VAL: Ţi se pare logic?

AUGUST: Tot ce ţine de dragoste e certat cu logica.

VAL: Gelozia nu e totuşi o suferinţă?

AUGUST: Gelozia e mai întâi o stare agresivă. Acaparatoare, nu lasă să-i scape nici suferinţa. Încearcă să înţelegi.

VAL (surâs): Mă voi strădui.

AUGUST: Începi să desprinzi ideea că Ice nu e o fată excepţională? Că nu se deosebeşte de surorile ei din Lumea rece decât pentru că e niţeluş înapoiată?

VAL: Credeam c-o să-mi spui că Ice e cea mai frumoasă fată de pe planeta ei, că are ochii cei mai fosforescenţi, mersul cel mai imponderabil, glasul cel mai celest.

AUGUST: Observ că în dragostea pământeană intră un mare procent de orgoliu. Nimeni nu e demn de iubirea voastră dacă nu cumulează câteva superlative relative. Când te gândeşti că toate femeile sunt iubite, că fiecare este „cea mai frumoasă”, „cea mai strălucitoare”... De fapt nici la noi nu s-au creat maşini de catalogat frumuseţea, în acest domeniu mai domneşte anarhia gustului personal. Dar nici un îndrăgostit n-ar îndrăzni să toarne iubitei atâtea gogoşi ca pe Pământ!

VAL: Trebuie să recunoşti însă că pentru mine apariţia ei a fost total inedită şi că era firesc să mă tulbure.

AUGUST: Cu atât mai mic este meritul ei. Înseamnă că orice fată din orice altă lume putea să obţină acelaşi rezultat. Dacă ar fi avut trei capete ar fi fost şi mai interesantă?

VAL (ironic): Augustin, să mă fac mai departe a nu observa că eşti întrucâtva pătimaş?

AUGUST: Nu înţeleg ce vrei să spui.

VAL: Nu cumva, simpaticul meu prieten, împingi prea departe dragostea ta filială? Zelul cu care îţi denigrezi creatorul e de-a dreptul suspect. Aşa-zisa ta obiectivitate e o poveste de adormit copiii. Augustin, nu ştiu dacă eşti îndrăgostit de Ice, dar în orice caz plesneşti de gelozie şi vrei să mă alungi.

AUGUST: Aberaţii, Val, hai să râdem împreună...

VAL: Mă întreb cum ai fi reacţionat dacă eu ţi-aş fi turnat balivernele alea negativiste despre Ice.

AUGUST: Un elementar devotament faţă de ea m-ar fi împins să-i iau apărarea. Tu însă ai ascultat cu mult sânge rece inventarul scăderilor ei.

VAL: Pentru că îndrăgostitul iubeşte toate scăderile iubitei sale, deşi ca om face totul ca să le înlocuiască prin calităţi, pe care de asemenea le va iubi.

AUGUST: Iubeşti ca un automat, Val, fără discernământ şi în mod fatalist. Eu ştiu că nu-mi va fi dat niciodată s-o strâng în braţe; tu că n-o vei putea schimba cu nimic. De aceea preferi să împodobeşti cu flori ceea ce are ea mai puţin meritoriu.

VAL: Eşti isteţ, Augustin, ai fi convins pe orice pământean, înseamnă că ai intuit perfect psihologia terestră. Cu mine se petrece însă altceva. Dacă e vorba să etichetăm, iubirea mea pentru Ice este o „antidragoste”... Ceea ce-mi place la ea aş fi refuzat la o alta: asaltul, vălurile, ironia, vicleşugurile demodate, cabotinajul, sarea de vulgaritate pe care o pune în fiecare gest... Una singură dintre aceste trăsături ar fi fost suficientă pentru ca iubita mea Nona să se afle la polul opus al existenţei mele.

AUGUST: Te-nţeleg din ce în ce mai puţin. Un sfert din tot ce ai spus ar ajunge ca să n-o mai vezi pe Ice niciodată.

VAL (ironic): De ce? Doar e adevărat!

AUGUST: Din acest moment nu mai răspund la nici o întrebare. (Se face nevăzut).

VAL (râde): Augustin, nu fi copil! Faptul că te superi confirmă cele mai rele presupuneri!... Vai ţie, Ice! Cum să mai cred în tine dacă şi fiul tău te reneagă! (Năvăleşte Mişi).

MIŞI: Ce-ai făcut, nenorocitule!

VAL: Ce-am făcut?

MIŞI: Ai vorbit, te-ai trădat, ai trăncănit!

VAL: Ei bine, da. Să nu-mi încredinţezi niciodată un secret.

MIŞI: Dar bine, să lansezi nişte prezumţii atât de fantastice despre Lumea aceea rece, să brodezi cu atâta dezinvoltură poveşti pentru adormit copiii! Şi încă în scris!

VAL: Mişi, eşti singurul care ştie că am informaţii direct de la sursă.

MIŞI: O ştim noi, dar de crezut eşti singurul care o crede! Nici prin gând nu mi-a trecut să te înţeleg la propriu! Am luat totul drept o metaforă, drept un exemplu de pălăvrăgeală „în jurul problemelor amorului”!

VAL: Ei bine, nu! Totul e adevărat! Şi mai ales ceea ce am scris în articol. Pentru că, palavragiu sau nu, sunt om de ştiinţă, ceea ce înseamnă că atunci când ştiu ceva nu pot să tac!

MIŞI: Dar articolul tău e lipsit de argumente!

VAL: Logic, nu puteam arăta de unde ştiu totul.

MIŞI: De ce? Ar fi fost minunat: „într-o noapte m-a vizitat o zână albă care mi-a şoptit cu glas cristalin povestea Lumii reci”.

VAL: Ei, da, poate că trebuia să tac. Deşi nu-mi pasă. Cândva se va afla că informaţiile pe care le-am prezentat sunt exacte.

MIŞI: Dar la consecinţele practice nu te gândeşti?

VAL: Ce fel de consecinţe practice?

MIŞI: „Ce fel?!” Crezi oare că întâmplător fiinţele alea, deşi cotrobăiesc peste tot, se ascund de noi? Sunt sigur că o fac în mod ostentativ, oricum nu doresc să le întoarcem vizita! Poate se tem că o legătură cu lumea noastră la ei acasă ar putea să aibă un efect nefast! Aşadar, ei păstrează o îndelungată discreţie, fac eforturi colosale să nu-şi trădeze prezenţa, încât neobrăzarea de a ne frecventa incognito atinge undeva delicateţea; iar tu le divulgi prezenţa, faci posibilă o concentrare de forţe mondială, care ar sfârşi prin descoperirea acelei Lumi reci ascunse cu atâta grijă ― şi nu-ţi iei nici o precauţie. În fond e lumea lor, vor fi având motive, în orice caz au dreptul s-o ascundă. Şi dacă or să acţioneze? Dacă vor veni la tine să-ţi ceară socoteală? Sau... să se asigure că nu vei merge mai departe?

VAL (palid): În ce fel... să se asigure?

MIŞI (sinistru): În fel şi chip.

VAL: Hm. Nu m-am gândit. Eu nu mi-am făcut decât datoria. N-au decât să procedeze cum vor.

MIŞI: Om eşti tu sau ce? Fă ceva, fugi, salvează-te, dispari! Sunt alături de tine!

VAL: Nu. Poate că ei ne văd şi ne aud în chiar momentul acesta. E ridicol. Nu mă mişc de aici.

MIŞI: Aşa? Trebuia să mă aştept la asta. Ei bine, nici eu nu mă mişc de lângă tine.

VAL: Mişi...

MIŞI: Nici un Mişi! O să trec şi eu drept nebun, ce poate fi mai normal...

(Apare Nona).

NONA: Eşti îngândurat, Val.

VAL: Se vede?

NONA: Fruntea ţi-e umbrită, ca un amurg. Tu eşti o floare care nu se închide noaptea. Soarele meu nu apune.

VAL: Te iubesc, Nona.

NONA: Ştiu că e aşa, trebuie să fie aşa. Deşi faptul că o spui ar putea să mă sperie. Oare nu încerci să te convingi pe tine însuţi de un adevăr de care te îndoieşti?

VAL: O spun pentru că trebuie s-o spun. Tăcerea ar fi o minciună.

NONA: Mi-e frică pentru dragostea noastră: e fragilă. Ea n-a cunoscut furtuna. O încercare ar putea s-o călească, după cum ar putea-o frânge. Pe noi iubirea ne-a apropiat cu o mişcare atât de firească, încât dacă n-aş fi fost atentă am fi trecut unul pe lângă celălalt ca două corpuri cereşti ale căror drumuri nu se ating.

VAL: Asta nu se putea întâmpla, în iubire există o logică.

NONA: Sper. (Surâs.) Nu ţi-aş ierta-o niciodată dacă ar fi altfel.

VAL: Cred că mă port ca un imbecil. Dar să nu înţelegi greşit. Mă preocupă... experienţele noastre.

MIŞI: Desigur, experienţele...

NONA: Ei bine, vorbeşte-mi în legătură cu ele. Sau taci în legătură cu ele. O să tac alături de tine.

MIŞI: O, femeia ideală din cărţile de pe timpuri! Stimată colegă, provoacă-l pe Valentin la un meci de judo, să vezi cum renunţă la tăcerile personale! Jos proprietatea privată asupra tăcerilor!

NONA: În locul lui n-aş renunţa, Mişi. Şi după o asemenea replică, pentru mai mult efect, vă las singuri.

VAL: Nona, mă obligi să te admir.

NONA: Nu înceta să mă iubeşti.

MIŞI: Orice femeie ar fi mândră de o asemenea mărturisire!

NONA: Eu sunt îndrăgostită. Iubitul meu, prefer să-mi negi orice însuşire decât să nu-mi iubeşti defectele. Val, îţi interzic să mă admiri. (Iese).

(Intră profesorul).

PROFESORUL: Am citit articolul lui Valentin.

MIŞI: Evident!

VAL: Vă ascult.

PROFESORUL: Să nu te miri că-ţi spun, dragul meu, dar până la un punct e uşor să lansezi ipoteze, ba chiar să ajungi la descoperiri. Să te vedem însă apoi ce te faci cu ele? Asta-mi aduce aminte de un concurs de anecdote matematice ţinut la Cairo acum patruzeci de ani. Magistrul nostru a luat toate punctele şi s-a văzut câştigătorul unui pui de crocodil în lungime de un metru şi jumătate. Nu i-a fost uşor să se descotorosească de premiul buclucaş, pentru obţinerea căruia asudase din greu.

VAL: După mine, nu se poate împiedica apariţia tuturor acestor lumi. „Inimitabila” noastră lume alfa trebuie să se împace cu existenţa celorlalte.

PROFESORUL: Strămoşii noştri se mulţumeau cu sistemul solar şi nu au trăit de loc rău dacă ţinem seama de moştenirea ce ne-au lăsat.

VAL: Bine, dar progresul ştiinţei aduce în raza vizibilităţii noastre noi fenomene. Putem să închidem ochii?

PROFESORUL: Asta nu se poate, dar cel puţin să nu umblăm după lumile astea, ci să aşteptăm cu demnitate ca ele să ni se prezinte.

MIŞI: Dar dacă în existenţa lor consistă un pericol, nu e preferabil să-l cunoaştem?

PROFESORUL: Nu cred în realitatea unui pericol ce nu se arată. De altfel, pentru a fi prudenţi este şi prea târziu, când Pământul a devenit o atât de vie sursă de unde radio. Ia în mână o bucată de sârmă şi plimbă-te pe câmp. Ce vei fi devenit?

MIŞI: Un pierde-vară...

PROFESORUL: Nu, domnule, ci un condensator, căci între sârma dumitale şi pământ se va forma o scânteie cântătoare, atât e de densă emisiunea radio pe glob. Te asigur că muzica noastră cosmică, voalul de unde pe care-l arborează cu atâta risipă Terra, nu va întârzia să atragă vizitatori. Pământul n-a înţeles că dublul avantaj de a fi o planetă constă în a fi scutit de viaţa în văzul lumii la care se condamnă Soarele şi a profita în acelaşi timp de existenţa lui.

VAL: Totuşi, omenirea aşteaptă cu încântare clipa când va întâlni reprezentanţi ai unei alte lumi.

PROFESORUL: Nici nu ne imaginăm câte greutăţi ne aşteaptă. Crezi că e uşor să elaborezi un limbaj comun cu oamenii beta propuşi de dumneata? Muzica sferelor este aptă numai pentru un graţios menuet cosmic. Prăpastia ameninţă să apară acolo unde reverenţă noastră poate semnifica în faţa lor o dare cu tifla. Imaginează-ţi-l pe primul alb căruia indienii i-au oferit o pipă a păcii. În iarba urât mirositoare şi în tăciunele băgat cu sila în mână a fost destul de greu de descifrat un mesaj umanist.

VAL: Mesajul a fost totuşi descifrat. Ce spuneţi despre asta?

PROFESORUL: Hm. Să suspendăm. Riscăm să ajungem la o discuţie serioasă şi eu nu discut serios decât cu magnetofonul în faţă!

MIŞI: E foarte util pentru descoperirea contrazicerilor...

PROFESORUL: Oh! (Iese brusc).

MIŞI: Scuzaţi, m-aţi înţeles greşit...

(A intrat Ice. Acoperă cu mâinile ochii lui Val).

VAL: Ce-nseamnă asta?

MIŞI: Înseamnă că m-am săturat!

ICE: Ce primire de gheaţă!

MIŞI: Poftim?

VAL: Eşti tu, Ice?

ÎCE: Cine alta? Bună seara.

MIŞI (şoptit): Ţi-am spus eu!

ICE: Cine-i tânărul? Val, de ce nu mă prezinţi? Crezi că fac o impresie proastă?

MIŞI: Vai de mine, se poate, dumneavoastră...

ICE: Vezi ce drăguţ e? Şi încă nu m-a văzut...

VAL: Este prietenul meu cel mai bun. Eu îi spun.

Mişi. Ea este Ice.

ICE (vizibilă pentru toţi): Încântată, dragul meu Mişi.

MIŞI (bâlbâit): Şi eu, de asemenea... (Caută mâna ei, s-o sărute, constată că e „imaterială”. Totul devine comic. Apoi Mişi, fără nici un motiv, iese aiurit).

ICE (în urma lui): Drăguţ...

VAL: Eşti cam imprudentă.

ICE: Eu? Doar n-o să-mi pretinzi discreţie acum, când toată lumea ştie.

VAL: Ce ştie lumea?

ICE: Din cele ce ai publicat numai naivii nu au înţeles că noi doi...

VAL: Dar eu am relatat latura pur ştiinţifică...

ICE: Nu-ţi fac nici un reproş. Indiscreţie pentru indiscreţie. Cei care intră fără să bată la uşă nu vor fi întrebaţi dacă ţin să fie cunoscuţi. De altfel nu asta importă. Am dedus că publicând toate acestea nu vei avea ingratitudinea de a ţine ascunsă tocmai relaţia noastră, care ţi-a adus ştiinţa cu care te lauzi. Eu mă simt mândră de legătura mea cu un pământean!

VAL: „Legătura” ta? Frumoasă legătură! Şi frumoasă mândrie, ce să mai vorbesc! Dar eu nu am de gând să mă afişez cu tine de gât şi nici prin minte nu-mi trece să te las să apari în faţa Nonei!

ICE: Atunci fă repede ceva, pentru că faptul e inevitabil!

VAL: Ce fel, inevitabil?

ICE: Iubitule, unde crezi că a fugit cu atâta grabă credinciosul tău prieten, dacă nu spre frumoasa ureche a Nonei?

VAL (agitat): Eşti infernală! Mişi! (Acesta apare, urmat da un grup numeros de curioşi).

MIŞI: Aici sunt!

VAL (către Ice): Dispari!

(Aceasta a izbutit să devină invizibilă cu o clipă înainte de intrarea celorlalţi).

NOII SOSIŢI: Ei bine, unde e?

— Mişi, nu vedem nimic!

— Ah, poveşti!

— Feriţi, facem explozie! (Râsete).

— Cine are halucinaţii: Mişi sau Val?

ICE: O, ce-nseamnă asta? Val, fă ceva! (Mulţimea n-o aude).

PROFESORUL (mustrător): Mişi, eşti extrem de spiritual. De altfel şi tu, Val.

MIŞI: Dar, profesore, pe cuvântul meu...

PROFESORUL: Lasă, am înţeles. Pentru o clipă de destindere merge. Nu sunt supărăcios.

MIŞI: Dar nu e nici o farsă. Val, spune şi tu...

PROFESORUL: Gata, ajunge. Nu-s atât de bătrân încât să nu înţeleg de glumă. Dar nu insista, nu întrece măsura.

ICE (către Val): Ce ai de gând?

VAL (tare): Ei bine, Mişi a spus adevărul.

ASISTENŢA: O-o-oh!

O VOCE; Femeia cosmică!?

VAL: Nu vă miraţi mai mult decât e cazul. Într-o zi a apărut în laborator. Ea mi-a expus tot ce-am scris în articolul meu. Nu o judecaţi după frivolitatea aparentă, e totuşi ambasadoarea unei alte lumi.

VOCI: Iar!

— Val consumă prea multă literatură!...

— Până la urmă e plicticos!

ICE: Ei bine, le arăt eu lor. (Dintr-o mişcare e în centrul cercului. Un gest şi lumina se schimbă. Stupoare: Ice a devenit vizibilă! Toţi se retrag, fac ochii mari, încep cu timiditate să comenteze în şoaptă.) Poftim? S-a-ntâmplat ceva? (Furioasă şi triumfătoare.) Aţi vrut să mă vedeţi? Priviţi fără sfială. Aveţi curajul, apropiaţi-vă, nu e nici o mistificare. Puteţi fotografia!

PROFESORUL: Ce înseamnă asta? Aştept explicaţii.

ICE: Explicaţii? Câte poftiţi.

PROFESORUL: Nu cu dumneata vorbesc. Val, ce-i asta?

VAL: Mai bine ascultaţi-o pe ea.

PROFESORUL (foarte sus): Te rog să încetezi imediat cu... prestidigitaţia; Nu suntem la circ! (Rumoare.) Sunt dezamăgit, tinere! Dezamăgit!

ASISTENŢA: Cum? Iluzionism? Hocus-pocus? Sugestie?

MIŞI: Nu puteţi înţelege, fiindcă nu e nimic de neînţeles.

CINEVA: Şi dumneata o vezi blondă?

ALTCINEVA: Şi eu. Dar nu e concludent.

ICE: Aşa, bateţi-vă capul, oameni buni, şi altă dată să nu vă mai legaţi de Val şi nici de Mişi. Îi iau sub protecţia mea. (Efect).

PROFESORUL: Dar cine eşti dumneata, care vii şi ne propui să admitem că exişti, când acum cinci minute aveam toate datele pentru a crede contrariul?

ICE: Mă vedeţi, nu ajunge?

PROFESORUL: Nu!

ICE: Serios? Ei bine, sunt de aceeaşi părere. Val, fă prezentările.

VAL: Te rog, nu mă pune în situaţie...

NONA (foarte puţin viperă): Nu e frumos, Val, te laşi rugat.

VAL (înnebunit): Dar am scris totul în articol! Nu am nimic de adăugat!

NONA: De ce? Putem adăuga, şi încă multe. Nu ştiam, de pildă, că fetele lor sunt tot atât de spirituale pe cât sunt de frumoase. Şi nu ştiam nimic despre uitarea de sine cu care sunt gata să-i ocrotească pe oamenii noştri, cărora le iau cavalereşte apăram Sunt date importante pentru ştiinţă.

VAL: Ce-ai făcut, Mişi, prietene!

MIŞI: Am vrut să te apăr!

ICE: Ei bine, şocul a trecut? Mă bucur de buna primire ce-mi faceţi. (Tăcere.) Ce vreme minunată la dumneavoastră... Aşa se începe, mi se pare, o conversaţie terestră?

VAL (disperat): Nu te deranja, Ice, poartă-te ca acasă. (Fuge după Nona, care a ieşit. Dar nu apucă s-o urmeze).

ICE: Aşa am şi procedat. Ştiam că n-ai să mă cerţi, aşa că i-am adus cu mine.

MIŞI: Poftim?

VAL: Pe cine ai adus?

ICE: Pe prietenii mei. Doar şi tu eşti cu prietenii. Le-am vorbit despre tine şi au dorit să te cunoască. (Rumoare).

MIŞI: Şi... unde sunt prietenii dumneavoastră?

ICE: Aici, şi aici, şi dincolo... (Intră, deocamdată invizibile, mai multe personaje îmbrăcate ciudat. Au cu ei lupe şi cercetează totul foarte curioşi).

PROFESORUL: Nu ar fi mai bine să-i vedem şi noi?

ICE: De ce nu? Prieteni, veniţi să facem cunoştinţă.

MIŞI (aparte): Ţi-am spus eu, Val, ţi-am spus eu!

ICE: Să nu fiţi prea formalişti cu ei, vreau să se simtă bine.

MIŞI (lui Val): Fugi imediat! Eu îi opresc!

VAL (nu-i dă atenţie, totuşi e palid): După cum au sosit neinvitaţi, nu par să fie timizi. (Noii sosiţi devin vizibili. Cele două grupuri se cercetează reciproc. Misterios, Mişi apasă un buton. În tăcerea ce s-a lăsat, răsună o muzică puternică. Toţi tresar.)

MIŞI: Eu am pus muzică. Ştiţi, e o atmosferă... Poate, aşa se sparge gheaţa. (Către Ice.) Îmi iau permisiunea să vă invit la un dans terestru.

(Val încearcă din nou să iasă.) ICE: E o idee excelentă. Aş prefera să-l iau însă pe eroul serii. Nu te superi, nu este aşa? (Rumoare. Ice îl obligă pe Val să danseze. Acesta trebuie să se resemneze. După ce-i urmăresc uluiţi, ceilalţi le urmează exemplul. Dans general.)

Cortina

TABLOUL IV

din nou laboratorul minus

Val şi Ice, înfierbântaţi de discuţia care continuă.

VAL: Spune-mi unde e, caut-o, găseşte-o, ad-o aici!

ICE: Nu pot. Nu ştiu unde e. Şi nu vreau să vină înapoi!

VAL: Ştii, trebuie să ştii şi trebuie să-mi arăţi că ştii, altfel cum o să-ţi aperi în ochii mei „darurile” tale supraomeneşti?

ICE: Nu-mi cere să fiu atotştiutoare. Pot ca nimeni alta să fiu plicticoasă. Cu puţin efort, aş putea-o întrece chiar şi pe Nona!

VAL: Ice, am avut pentru tine cel mai pur sentiment. Încearcă să pricepi asta, tu care vii din sferele pure. E avantajul tău că nu ştiu nimic esenţial despre tine. Dacă vreodată o să-ţi mai pun întrebări, să nu-mi răspunzi.

ICE: De ce? Nu există nimic inexplicabil, şi tu o ştii foarte bine.

VAL: Tocmai asta este exasperant! Am nevoie de puţin stelar, de intangibil. Genul meu e Femeia cosmică.

ICE: Aş fi vrut, dimpotrivă, să-ţi dăruiesc tandreţe, căldură.

VAL: A, nu! Tu, ca să fii terestră, ar trebui cei puţin să poţi fi atinsă. „Frumoasa fără corp”...? Nu ai chemare pentru asta. Iar ca femeie din alte sfere eşti prea terestră, în timp ce Nona, dincolo de numele ei rece ca o formulă, dincolo de faptul că e pământeană până în vârful unghiilor, Nona e o adevărată femeie cosmică. Atunci când vom trimite întâiul emisar feminin într-o altă lume, când va trebui ca delegata noastră să constituie pentru cei de acolo ceea ce noi înşine aşteptăm de la femeile altor planete, o vom trimite pe Nona.

ICE: Atunci de ce-mi reproşezi că nu ştiu ce i-aş fi făcut?

VAL: Recunoşti că ai vrut să-i provoci un accident auto?

ICE: Desigur.

VAL: Recunoşti că ai făcut să-i apară în pahar nişte amestecuri asasine?

ICE: Erau produse autentic terestre.

VAL: Mulţumesc: terebentină şi cianură de potasiu.

ICE: În fine recunosc. Numai că a dispărut fără să le atingă.

VAL: De ce atunci nu recunoşti că tot tu ai răpit-o?

ICE: Pentru că nu-i adevărat! Am vrut numai, grozav am vrut să dispară într-un fel. Dar alte forţe au făcut-o.

VAL: Eşti iresponsabilă sau fugi de răspundere?

ICE: (se alintă): Nu ştiu...

VAL: Augustin ştie. Să-l întrebăm.

ICE: Nu, nu ştie nimic.

VAL: Augustin, spune-mi ce s-a întâmplat cu Nona.

ICE: Augustin, taci din gură.

VAL (aparte): Augustin, îmi permit să-ţi aduc aminte că te am la mână cu o anume conversaţie.

AUGUST (plângăreţ): Lăsaţi-mă în pace! (Apare).

ICE: Taci, Augustin!

VAL: Vorbeşte, Augustin!

AUGUST: Vai de capul meu... Dacă vreţi să ştiţi, Nona a plecat singură. Nu i-a fost greu să înţeleagă că este de prisos.

VAL: Îţi mulţumesc, Augustin.

ICE: Ţi-arăt eu ţie, monstrule!

AUGUST: Ce vrei, trebuie câteodată să accepţi evidenţa...

VAL: Vei înţelege vreodată, Ice, gestul Nonei?

ICE: A părăsit în mod sublim câmpul de luptă.

VAL: Din fericire, nu crezi asta. Necăjeşte-te, Ice, consumă-te cât poţi.

ICE: Nu mă scoate din sărite, Val, pentru că înainte de a pleca pentru totdeauna m-aş putea răzbuna îngrozitor împotriva ta!

VAL: Ce să-i faci, dacă n-avem zăvoare la uşi!

AUGUST: Ice, fii cuminte!

ICE: Dar ce, n-am şi eu demnitate? Sunt gata la orice pentru el, iar dumnealui mă răsplăteşte cu lecţii şi injurii!

VAL: Nu înţelegi, Ice, că ţi-am acordat tot creditul pe care-l pot da în alb?

AUGUST: Val, Val... a venit fata aia.

ICE: Ce?

VAL: Nona?

AUGUST: E la uşă.

(Val se repede, deschide larg uşa. Nona intră. Ice devine invizibilă).

NONA: Bună, Val. Iartă-mă că nu ţi-am anunţat plecarea, a fost urgent.

VAL: Bine-ai venit, Nona.

NONA: N-aş fi vrut să las impresia că am fugit.

VAL: Nici nu m-am gândit, Nona.

ICE: Cum îi mai repetă numele!

AUGUST: Tăcere!

NONA: Persoana aceea... e desigur aici.

ICE: Cum?

AUGUST: Zi că nu!

VAL: Într-adevăr, e aici.

NONA: V-am deranjat, poate.

VAL: Nu, ai venit la timp.

NONA: Aş vrea să ne pui faţă în faţă.

ICE: Aşa, pe nepusă masă? Şi în vălurile astea ridicole? Nici gând!

VAL: O să încerc. Ice, Nona vrea să-ţi vorbească.

ICE: Nu înţeleg ce urmăreşte. Refuz.

VAL: O să fie greu, Nona.

NONA: De ce? Doar e mai curajoasă decât mine şi mai puternică.

VAL: Tocmai de aceea. Ei, ce spui, Ice?

ICE: Bine.

AUGUST: Ce ne mai aşteaptă!

NONA: N-ar fi mai potrivit să ne laşi singure?

VAL: Cum crezi, Nona. Ai să fii cuminte, Ice?

Augustin, să ai grijă.

AUGUST: Fii pe pace, omule.

(Dispare. Val iese. Schimbare de lumini. Ice apare într-o postură pretenţioasă, de regină în văluri, tronând într-un fotoliu imens).

ICE: Hallo, Nona.

NONA: Aşadar, asta eşti tu. Îmi pare bine că te văd.

ICE: Cât formalism! M-ai mai văzut într-o seară.

NONA: Foarte prost. Era atâta agitaţie încât nu am reuşit să te studiez ca lumea. Acum e cu totul altceva. Trebuie să fii de acord că o apariţie materială este oricând preferabilă vagului şi fantasticului. De altfel era şi nesportiv să te păstrezi în zone transcendente când rivala ta nu o putea face la rândul ei.

ICE: Ai ştiut să dispari foarte frumos.

NONA: Am stat o zi cu mine însămi, undeva, în munţi. Trebuia să mă gândesc la toate cele întâmplate. Înţelegi că aici mi-era imposibil. Şi apoi e o tradiţie terestră să te reculegi uneori departe de toate automatele.

ICE: Ai venit să-ţi expui pretenţiile? Să faci apel la întâietate? La dreptul de întâi ocupant?

NONA: Nu.

ICE: Înţeleg. Eşti dispusă să tratezi.

NONA: Nu vei ghici. Am venit să ţi-l ofer.

ICE: Poftim?

NONA: Ţi-l cedez pe Val. Ia-l, du-te cu el. Sau rămâi aici, mi-e egal.

ICE: Ştii că e greu.

NONA: Desigur, e greu. Dar tu poţi aproape orice. Fă asta pentru iubitul tău.

ICE: Nu mă lua peste picior. Sufăr foarte mult pentru că n-o pot face.

NONA: Te plâng din toată inima.

ICE: Perfido, ai venit să triumfi?

AUGUST: Hm, hm!

NONA: Sunt gata să rămân neutră dacă ai vreun mijloc de a realiza unirea voastră.

ICE: Dar ştii bine că nu există!

NONA: Atunci pleacă imediat! Dispari! Dezagregă-te şi nu ne tulbura! Du-te în lumea ta şi nu face apel la cobai sentimentali de pe Pământ! Eşti rece ca un sloi de gheaţă, mai rece decât zero absolut. Am înţeles că execuţi cu pedanterie un program dinainte stabilit, că nu faci decât teste pentru cine ştie ce disertaţie savantă. Gata, ţi-ai cules materialul documentar, ţi-ai făcut experienţele, ajunge, poţi pleca să-ţi rumegi concluziile docte asupra psihicului bărbaţilor tereştri. Te plâng însă, pentru că nici în Val, nici într-un alt pământean nu vei găsi toate faţetele acestui tip nemaipomenit, cu care abia o scot la capăt pământenele. (Cu căldură.) Cheia oamenilor noştri o avem noi, numai noi, şi nici un fel de excursii sentimentale nu vă vor face s-o descoperiţi! E drept, voi, femeile cosmice, aveţi un avantaj la prima mişcare: colosala trenă de mister care vă însoţeşte. Dar totul are un sfârşit şi orice taină o explicaţie. Chiar dacă aţi fi de o sută de ori mai înzestrate, nu puteţi corespunde aşteptărilor. Căci misterul vostru e grandios, el promite inimaginabilul şi la înălţimea lui nu vă puteţi menţine. Noi, pământenele, ducem lipsă de tainic. Din cauza aceasta bărbaţii cred că ne cunosc de la prima vedere. Şi cum, bieţii, nu ne pot cunoaşte, deseori, nici până la moarte, putem fi veşnic noi în faţa lor. Fiecare gest al nostru, nefiind anunţat cu surle de mister, constituie o adevărată surpriză şi un bărbat inteligent are ce descoperi la femeia lui până în ultima zi a existenţei sale. Slăbiciunea noastră e tăria noastră. Suntem atât de dezarmate încât nimic nu ne poate învinge!

(August fluieră a pagubă).

ICE (coboară din fotoliu şi este mai om de ştiinţă decât Nona): Ce-i asta? Magie? Mai există la voi practici mistice? Cum ai ghicit tot ce ascund cu atâta grijă?

NONA: Nu mă face să roşesc. Puţină intuiţie, atâta tot. În toate lumile, femeile trebuie să aibă ceva comun. Mă cunosc, aşadar te cunosc.

ICE: Atâta luciditate nu vă împiedică să trăiţi?

NONA: Ne place să vedem unde ne calcă pasul. E drept că poezia suferă, că uneori viaţa îşi pierde romantismul, cel puţin în sensul de până mai ieri. Dar vedem tot mai bine, şi unde nu, folosim ochelarii.

ICE: Cinste pentru cinste. În unsprezece minute m-ai făcut să te stimez. E adevărat, am venit din pasiune nu pentru Val, ci pentru cunoaştere. Omul tău mi-a părut un teren slab, cum s-a şi dovedit, un mediu bun, drept care l-am folosit fără scrupule. Sper că nu se va plânge împotriva mea, doar am făcut-o cât mai agreabil pentru el.

NONA: Val are mult simţ al umorului. Mă bucur pentru el... Înţelegi, studiile noastre despre Pământ erau cu totul superficiale, priveau arhitectura şi structura socială, modul de existenţă şi moravurile. În aceste domenii este fatal să descoperi cele mai mari înrudiri între lumi. Marile surprize se ascund în viaţa interioară, în construcţia intimă a noastră şi a voastră. Cineva trebuia să înceapă. Am fost eu. Tot eu am ales calea cea mai sigură şi, recunosc, cea mai amuzantă.

NONA: Dar opera s-a răzbunat împotriva creatorului ei.

ICE: Mai mult decât ai crede. Mi-am jucat rolul cu atâta convingere încât... m-am îndrăgostit într-adevăr.

NONA: Cum?

ICE: Infernal!

NONA: Ah, nu, dacă e o manevră de ultimă oră, renunţă, te rog! Situaţia e serioasă!

ICE: Pe cuvântul meu, altfel nu ţi-aş fi spus-o. Sunt dezolată.

NONA: Ţine-ţi firea.

ICE: Viaţa mea e distrusă. Departe de Val voi muri.

NONA: Biata de tine, cât eşti de plâns! Cum aş putea să te ajut? M-am pregătit, înainte de a mă întoarce, pentru orice bătălie. Eram hotărâtă să te înfrâng, dar nu să te fac nefericită. Nu mă gândeam că ai să mă înduioşezi.

(Ice, cu un ris colosal, deschide brusc uşa şi-l trage înăuntru pe Val, care, evident, aştepta).

ICE (strigă): Iată, iat-o pe Femeia ta cosmică dând apă la şoareci! Iat-o pe Nona cea cu numele matematic înduioşată cu ajutorul a patru fraze improvizate!

VAL: Ice, cum e cu putinţă!

NONA: Linişteşte-te, Val. Nu lua în seamă ieşirea ei. Sărmana fată suferă cu adevărat.

ICE: Nici vorbă!

NONA: Presupun că ai auzit totul.

VAL („grav”): Era de datoria mea să ascult la uşă!

NONA: Trebuie să fii de acord că în situaţia ei a găsit o ieşire foarte demnă. Totuşi, Ice, nu fi sălbatică. Vezi bine că sunt alături de tine. Tu ai să pleci în lumea ta şi timpul o să vindece totul.

ICE: Aha, sunt de prisos.

NONA: Dar de unde! Credeam însă că eşti nerăbdătoare să te întorci.

VAL: Fantastica Lume rece...

ICE: Ah, aici e mult mai amuzant! Apar şi dispar după voie, trec prin pereţi, prin foc şi prin ger şi nimic nu mă atinge. Aici dispun de calităţi neobişnuite. Pe când acasă mi-e cald şi mi-e frig, iar ca să intri pe o uşă trebuie s-o deschizi! Aţi calculat vreodată câţi ani de viaţă ne pierdem deschizând şi închizând uşile? În sfârşit, aici sunt Femeia cosmică, în vreme ce acasă nu-s decât o fetişcană luată la refec pentru fiecare prostie.

NONA: Dar bine, Ice, poţi rămâne oricât. Vei munci alături de noi, vom descifra împreună misterele care ne apropie şi ne despart.

AUGUST: Nu. Ice trebuie să plece.

VAL: Poftim?

AUGUST: Ice este chemată.

ICE: Cine mă cheamă?

AUGUST: Lumea rece.

ICE: Spune-le că n-am terminat, că am făcut o eroare fundamentală, că iau totul de la început.

AUGUST: Ei te cheamă totuşi.

NONA: Rămâi, Ice.

AUGUST: Dă mâna, Ice. (I-o ia. Are mişcări străine, mecanice).

NONA: Ce înseamnă asta?

ICE: Augustin, dă-mi drumul.

AUGUST: Nu pot. Sunt condus. Cineva de acasă... Vino.

ICE: Înţeleg. Trebuie.

VAL: Nu se poate aşa...

ICE (surâs): Opreşte-mă.

(Val face un gest de neputinţă).

NONA (îi întinde mâna): Vrei să fim prietene?

ICE: De acolo? (Îi întinde mâna liberă.) Vrăjitoare!

(Augustin o duce de mână spre Camera rece. Val deschide uşa, apăsând un buton).

AUGUST (în prag): Spune: La revedere, Ice.

ICE: La revedere... Ştii, am înţeles: Femeia cosmică eşti tu.

(Uşa se închide. Lumini în Camera rece. Tăcere. Val se apropie de Nona. Sunt încă mişcaţi).

VAL: Femeia cosmică...

NONA: Nu te grăbi cu complimentele, dragul meu infidel. Urmează o pagină care încă nu s-a scris!

(Nona surâde agresiv. Val mimează disperarea).

Cortina