PIANUL PREPARAT AL LUI ELECTRONICUS

Ceea ce mă preocupă este realitatea oricărei libertăţi.

Thomas Mann

1

Roata cea mare evolua lent. Nacelele uşoare suiau, coborau, într-o ciudată horă verticală. Rotaţia lor solemnă, de sistem planetar, ridica în noaptea de august perechi neastâmpărate. Mişcarea spiţelor de neon ale roţii marca timpul, ca un ceasornic al plăcerii.

Hotărâţi să petreacă din toate puterile, cei ce se instalau în coaja de nucă a nacelelor îşi luau un zgomotos rămas bun de la cei rămaşi pe pământ, le făceau semne.

Treptat mişcarea îi despărţea de ei şi o dată cu aceasta agitaţia se potolea. Perechile deveneau tăcute, se pierdeau în privelişte.

Văzută de sus, lumea era smălţată de neregulate fluvii şi bălţi de lumină. Peste ele se suprapuneau reţelele altor lumini, simplificări ale drumurilor încrucişate în noapte. Aşa cred că se vede Pământul de pe o rachetă în ascensiune. Aşa cred că se vede, tot mai departe, mereu mai nemărginit, planetă cu înalte reliefuri incandescente, cu aglomerări şi absenţe sugerând oraşe distanţate de spaţii negre, o constelaţie revărsată capricios.

Roata cea mare se învârtea cu maiestate, ridicând printr-o mişcare calmă nacela, integrând-o în noaptea incertă. Stelele nu se puteau bănui peste aura luminoasă, ca un penaj difuz, care domina freneticul Luna-park.

Cu fiecare metru de ascensiune, perechea din nacela albastră simţea îndepărtându-se, o dată cu Babilonul de jos, elementul artificial, iritant, specific acestor metropole ale distracţiei. Noaptea îi cuprindea dintr-un unghi mereu mai deschis, ceea ce le dădea o senzaţie de securitate.

Nimic nu-i stânjenise în tot cursul serii petrecute în Luna-park, dar acum percepeau în mod diferit fastul industrial, se simţeau deasupra lui din toate punctele de vedere. Distracţiile ieftine, cele cu reale sau imaginare pretenţii de rafinament, scăldate într-o lumină forţată, aţâţătoare, îşi pierdeau farmecul agresiv care-i subjugase, ordonându-se în plan, într-un sistem de forme complicat, dar finit, exterior, supus.

Noaptea câştiga teren, cuprinsese mai mult de jumătate din sfera dimensiunilor înconjurătoare. Teritoriul luminii sălbatice, neregulat, părea o piele de animal fosforescent, un sagri miraculos care se comprima, se zgârcea.

Avansau în noapte, tot mai încet, mai nehotărât, şi tot astfel, nehotărât, se arătau primele stele, obscure, abia dibuind prin ceaţa luminoasă, ochi timizi, dar plini de curiozitate, asistând la mişcările tot mai slab perceptibile ale animalului muribund, cu strălucirea în descreştere. Apoi staţionară, în cumpănă, între sus şi jos, înainte şi înapoi, între mişcare şi nemişcare, gustând ceva din teama spaţiului inert, a instintivei dureri care însoţeşte, în subconştient, desprinderea de pământ. Descoperiră în jur o altă noapte, poroasă, tentaculară, neaşteptată, o celulă fantastică, un fagocit uriaş gata să-i absoarbă, să-i asimileze, în faţa celor două universuri de lumină opuse care-i priveau impasibil.

Şi începu coborârea, de cealaltă parte a marelui drum circular. Coborau bucuros, regăseau cu plăcere sub ei, departe încă, dar tot mai aproape, lumea care era totuşi a lor. Pielea de sagri se desfăşura, copleşea împrejurimile, ocupa orizontul. Aşteptarea lor o lua înaintea evenimentelor, accelera revărsarea lucrurilor în spaţiul lor iniţial, suprapunea această imagine subiectivă peste aceea reală, într-o mişcare unică, logică, optimistă. Priveliştea se extindea, câştiga în amplitudine, deschizând largi braţe care tindeau să-i cuprindă, să-i integreze în materia clocotitoare. Dar aceasta nu mai deştepta în cei doi nici o teroare, dimpotrivă veneau către ea cu întreg elanul, cu o încredere terestră. Construcţia orbitoare de sub ei creştea dincolo de orice limite, în detrimentul proporţiilor juste, creştea fabulos.

Şi deodată mersul încetă. Erau pe pământ. Totul intrase cu o ternă bruscheţe în dimensiunile normale. Noaptea pierise, nici o urmă a stelelor nu se mai ghicea şi nici din roata cea mare nu era vizibil mai mult decât un arc de cerc. Săriră sprinteni din închisoarea nacelei albastre, bucuroşi să-şi regăsească anonimatul.

2

Nu există anonimat. Cei doi ştiau că nu-şi pot relua condiţia firească fără a-şi regăsi identitatea. Aventura cure le dăduse personalitate se încheiase. Cu atât mai bine. Modestul salt aerian întredeschisese, nedorit, o uşă către zone pe care nu le visaseră. Erau bucuroşi să reîntâlnească limitele unei libertăţi cunoscute primitoare lipsite de exigenţe.

Pe Greger îl înduioşa profilul graţios desenat al încă tinerei sale soţii. La rândul ei, Hulda se gândea cu afecţiune la blondul Greger, soţul ideal, omul care-i asigura liniştea, dreapta premisă a stabilităţii Greger era de altfel, şi funcţionarul model, care nu avea a se teme că mâine va fi concediat pentru că, scos din sărite de o dispoziţie arbitrară a şefului, se va repezi să-l convingă cu pumnii. Alesese condiţia executanţilor de carieră, care pe plan sufletesc pun gazonul din faţa casei înaintea problemelor de amploare departamentală. Se ţineau zdravăn de mână, unul de o parte, altul de alta a liniei care marchează patru decenii, trecând prin viaţă ca printr-un Luna-park de dimensiuni record, satisfăcuţi a priori, de vreme ce plătiseră biletul de intrare şi nu ei trebuiau să fie protagoniştii.

Îşi permiteau destul de rar, mai des totuşi decât credeau cunoscuţii care le admirau armonia domestică, asemenea escapade în doi, superficial adolescente, în care prietenul cifrelor îşi ţinea soţia de după gât, în vreme ce mâna cealaltă îi rămânea ştrengăreşte înfiptă în buzunar. Se fereau însă, din instinct, de orice sursă a neliniştii şi dacă ar fi bănuit implicaţiile sufleteşti şi de imaginaţie ale unei echilibrate tumbe într-o cuşetă a roţii mari, ar fi ocolit încercarea ca pe un necaz financiar.

Acum nu mai era nimic de făcut, căzuseră în cursă. Puteau cel mult să uite, ceea ce şi făcură plini de zel în chiar clipa când atinseră pământul. Se cufundară din nou în odihnitoarea lipsă de gândire pe care o presupune amuzamentul în comun, mulţumiţi să alerge de la o baracă la alta, de la un stand de tir la unul de pescuit raţe de celuloid, trecând pe lângă o disputată „încercare a norocului” şi un zgomotos teatru de păpuşi automate, urmându-i pur şi simplu pe cei dinaintea lor, râzând când se râdea şi trecând mai departe când o făceau şi ceilalţi, fără nici o altă obligaţie decât aceea de a se distra.

Aici, pe pământ, lucrurile erau simple şi pe înţeles. Greger îşi putea aminti că se consideră un patron al cifrelor, un general conducând fără teamă nesfârşite cohorte de numere, formând cea mai disciplinată armată din câte se pot imagina. Iar Hulda putea uita ceea ce ştia de mulţi ani, şi anume că soţul ei este robul acestor cifre, cele mai insuportabile şi capricioase capete încoronate pe care le-a cunoscut istoria absolutismului.

Alergau fără griji de la pavilionul „Circului de altădată” la cel al „Misterelor Indiei” şi nimeni nu bănuia că în liniştea şi veselia lor, tonice ca aerul condiţionat, se ascundea împăcarea celor doi oameni cu identitatea lor comună, primejduită o clipă de forţe imaginare.

3

Conformismul presupune însă disimulare. Soţul ideal avea oricând la îndemână o mică ironie inofensivă la adresa idealei sale partenere de viaţă, după cum ea însăşi păstra cu grijă secretul cu ajutorul căruia conducea nava căsniciei lor, lăsându-i pe cei din jur să creadă că Greger este timonierul. Există asemenea perechi potrivite ca două ca două jumătăţi ale unui ou, perechi standard, posedând toate datele pentru a îmbătrâni împreună fără să depăşească totuşi cu o centimă cerinţele strict necesare pentru o fericire de serie. Atingând cu bine jumătatea drumului vieţii, cei doi aveau grijă să-şi ajungă, făcând economie de sentimente şi emoţii, ferindu-se de foarte nou şi foarte vechi, de praguri şi revelaţii, reuşind, ca atâtea milioane de oameni, să trăiască printre miracole şi cataclisme, fără să întârzie la birou.

După ce depăşiseră o dată, în seara aceea de august, limitele amuzamentului pur, intrând fără voie în teritoriul emoţiei, Greger şi Hulda ar fi putut evita recidiva ocolind tot ce aducea cu necunoscutul. Aceasta ar fi fost însă împotriva naturii lor, recunoaşterea sinceră a dorinţei de a se păstra în zone călduţe putând însemna începutul negării ei.

Aşadar, se opriră, imprudenţi, în faţa titulaturii ciudate care domina un mic teatru de pânză: Pian preparat. Reclama era construită pe un exces de termeni tehnici: creatorul instrumentului era numit „eminentul Electronicus”, aparatul: „o performanţă în care secolul s-a depăşit pe sine”. Inscripţiile luminoase, imaginile mecanice, pe jumătate ermetice, menite să aţâţe curiozitatea creau un climat de încredere, evocau universul ştiinţelor pozitive.

Pian preparat? Stereoviziunea transmitea adesea concerte imposibile bazate pa alterarea bunului instrument prin adăugarea la rezonanţa corzilor acestuia a tot felul de apendice metalice, de cristal şi de altă natură alese mai mult sau mai puţin inspirat. Hotărâţi să guste toate plăcerile lumii, împotriva prudenţei şi a lipsei de simţ muzical, cei doi intrară. Plăteau astfel tribut unui snobism întârziat, Greger dintr-un fel de bruscă sportivitate care-l hotărâse să nu ocolească nici cea mai atonală distracţie, Hulda pentru că-l cunoştea pe Greger şi fiindcă i-ar fi făcut plăcere să aibă ceva „tare” de povestit prietenelor a doua zi.

4

O estradă de aluminiu. O armătură de tuburi din acelaşi material, formând un schelet asemănător cu al unei insecte văzute dinăuntru, susţinea epiderma textilă a sălii transportabile. Şirurile de bănci, coborând într-un modest amfiteatru, erau populate de un public împărţit. Se râdea, se scotocea cu degete nerăbdătoare ambalajul ingenios al dulciurilor populare, zeflemiştii schimbau, peste capetele altora, ironii pretimpurii la adresa spectacolului aşteptat.

Răbdător, pe estradă trona un imens pian cu coadă, croit pe măsura scenelor cu o deschidere de cel puţin şaizeci de metri, aici oarecum stânjenit. Tăcea, grav, negru, unic obiect masiv în interiorul de jucărie. Curând lumina estradei se intensifică şi apăru „eminentul Electronicus”.

De mult cabotinajul clasic nu se mai purta altfel decât verbal. Cert este că artistul intră pe scenă cu o mână în buzunarul pantalonilor şi, sprijinindu-se cu cealaltă pe luciul pianului, ba şi bătându-l uşor cu palma, ca pe un animal ascultător, vesti cu o absolută degajare începutul spectacolului. Avea să demonstreze, cu voia celor de faţă, un instrument pe care l-ar fi considerat fantastic dacă n-ar fi fost construit cu mâna sa proprie.

Urmă o scurtă echilibristică pe muchia de cuţit dintre un stil „ştiinţific” şi unul „popular”, în care timp încercă să explice principiul instrumentului său.

Începu prin a aminti rolul biocurenţilor în viaţa fiecăruia. Pe o cale destul de încâlcită, pe care nu vom încerca s-o refacem, ajunse la formularea ideii că la urma urmelor diversele stări de spirit sunt declanşate prin anumite semnale. După ce preciză cu modestie că-şi consacrase viaţa, cel puţin până atunci, studierii şi clasificării acestor curenţi şi a stărilor psihice care corespund unora dintre ei, sublinie că de aici şi până la realizarea experimentală a unor metode prin care stările cu pricina să poată apărea la comandă fusese numai o chestiune de geniu practic.

În acest moment bătu din nou cu palma pe crupa armăsarului negru, cu care se pregătea să pornească la drum, pentru a sugera că se apropie clipa când se va înţelege legătura dintre preludiile sale oratorice şi „pianul preparat”. Într-adevăr, cu aceeaşi simplitate comunică faptul că o mare gamă de circuite electronice acordate pe stările de spirit sus menţionate se aflau în corpul de lac negru, putând fi puse în funcţiune printr-o simplă apăsare pe o clapă. Astfel, aparatul său se dovedea un veritabil pian al sentimentelor, senzaţiilor, pornirilor celor mai diverse şi, evident, amuzante.

Sala avu un mic râs binevoitor, obligatoriu faţă de buna intenţie distractivă a omului de pe scenă.

În acest moment părăsi culisele pentru a se înfăţişa publicului o vivace domnişoară brunetă cu priviri alegre, partenera sa.

După ce o instală pe aceasta într-un anume unghi faţă de pian, cam în prelungirea cozii, explicând că într-acolo este orientată „bătaia” aparatului, Electronicus anunţă pe un ton ridicat începutul experimentului.

Pierduţi în mulţime, Greger şi Hulda se mişcară pe locurile lor, ca o ultimă corectare a poziţiei înaintea cursei hotărâtoare, şi-şi lungiră gâtul ca toată lumea, gata să asiste, nu fără o secretă şi preventivă strângere de inimă, la tot ce putea fi mai neaşteptat.

Cu degetul gros al stângii în răscroiala vestei, Electronicus se aplecă elegant şi atinse o clapă. Se auzi un la mediocru şi drept acompaniament domnişoara vivace ridică din umeri. Gestul părea perfect natural, era însă departe de a exprima indiferenţa pentru cele ce se conspirau împotrivă-i, constituind, din contra, un prim efect al artei maestrului. Apăsarea repetată, în ritm capricios, a clapei şi execuţia ireproşabilă, în acelaşi ritm, a ridicărilor din umeri provocară în sală primele uimiri.

Pianistul trecu la un exerciţiu mai avansat. Atinse o altă clapă, a lui si, făcând-o pe tânăra lui colaboratoare să se ridice de pe scaun. Un alt sunet o făcu să şadă. Pentru variaţie, un nou ton îi propuse să izbucnească în râs ceea ce ea execută conştiincios. Electronicus îşi sporea însă pretenţiile. În clipa imediat următoare, el comandă plânsul şi întreaga sală putu să se convingă de instabilitatea sufletului feminin, cu atât mai vârtos cu cât alternarea râs-plâns, părând distractivă, fu prelungită vreme de un minut.

Sala oscila între două ispite, tinzând să imite pe rând flecare dintre cele două molipsitoare acte, dar, cum nu i se dădea timp să se contamineze temeinic, rămânea în expectativă. Un sol retezat încheie virtuoasa execuţie muzicală, încununând-o cu o reprezentativă cascadă de râs. Spectatorii izbucniră spontan în aplauze. Comentarii cu glas tare şi interjecţii admirative apreciau pozitiv eforturile „artiştilor”.

După scurgerea primului val de aplauze, pianistul se întoarse şi mai hotărât către instrument, pornit să-şi zdrobească publicul ori să piară. Judecind după mişcarea extrem de vie a ochilor brunetei în orbitele lor, violent conturate, tânăra ştia ce-o aşteaptă, bucurându-se, altruist, pentru cei din sală.

5

Urmă, într-adevăr, ceva ieşit din comun. Era un număr ce s-ar fi putut intitula „Julieta”. Pe baza unei partituri dinainte pregătite, fu interpretată o lucrare al cărei principal conţinut îl formau bucuriile şi durerea iubitei lui Romeo, viaţa şi moartea ei. În straniul acompaniament format din sunete izolate, repetate obsesiv, asociate apoi cu altele în dezvoltări aproape muzicale, tânăra se transformă într-o fecioară ştiutoare şi candidă totodată, şăgalnică şi gravă. Era de necrezut. Domnişoara cu ochii încondeiaţi, fără măcar să renunţe la machiaj, devenise o alta, era Julieta, o anume Julietă simplificată, poate, schema unei Juliete, o schemă posibilă însă, ori chiar întâlnită pe scenă într-o viziune mai puţin reverenţioasă faţă de intenţiile bătrânului Will.

Fata se pierdu într-un dans ai freneziei de a trăi din care n-o întrerupse decât solemnitatea apariţiei lui Romeo. Evenimentul putu fi urmărit pe faţa tinerei care se concentră pentru a ghici viitorul sub masca ce i se înfăţişa...

Urmă dragostea. Atmosfera se modificase în întregime. Artă sau exhibiţie, cele ce se petreceau pe scenă convingeau prin mijloace simple, omeneşti. Tânăra se dovedea capabilă să transmită nuanţe de sentiment foarte exacte fără a se ajuta de vreun text şi fără arsenalul clasic al mimei. Gesturile şi rarele interjecţii porneau din convingere intimă, erau nu instrumentele convenţiei teatrale, ci moduri de trăire sinceră a sentimentului comandat. Ochii îi străluceau, într-adevăr, figura îi devenise luminoasă, chiar angelică, împotriva datelor ei naturale. Mişcarea avea un firesc în afara artei, unde altminteri se situa întreg experimentul, în primul rând prin faptul că nu era un produs al conştiinţei.

După euforia iniţială a dragostei, Julieta cunoscu durerea. Fu dezolată, se revoltă, făcu apel la şiretenie şi calcul. Traversă delicat arpegiul suitor de la înţelegerea adolescentă a iubirii la dorinţa matură de a se contopi cu dragostea interzisă, coborând apoi de la fericire la singurătate, nelinişte, adâncă suferinţă omenească.

Cu sufletul la gură, mediocritatea privea prin ochii lui Greger şi se bucura că înţelege atât de uşor limbajul esopic al sentimentelor nude, ştiind să-l descifreze în respiraţia fremătătoare a celei de pe scenă, în iluminările şi penumbrele ei.

După o prelungită suferinţă, Julieta aflase o linişte înşelătoare. Un calm tenebros o mână cu o hotărâre irevocabilă spre o limpede rezolvare a conflictului. Cu obrajii traşi, cu ochii goi, cu o tristă şi înţeleaptă maturitate în suflet, Julieta... muri.

Sala rămase încremenită. Pianistul însuşi, cu mâna uitată pe ultima clapă a simfoniei sale, rămăsese pierdut, aplecat spre aceea căreia-i împrumutase, cu o putere neomenească, un peisaj interior care îi depăşea pe amândoi. Fata era şi acum acolo, un chip ascuţit, palid, o frunte umbrită, cu ochi rătăciţi în privelişti nepământene, paralizante, ea însăşi o prezenţă neverosimilă, de mit.

Greger fu primul care-şi aminti elementul spectacular. Aplaudă, şi barbaria zgomotului rupse vraja. De peste claviatură se ridică un obişnuit al succeselor, purtând în colţul buzelor, ca pe o floare, un surâs foarte sigur de sine. Consumată, trădând o jenă impersonală, ca după un strip-tease, reapăru şi tânăra vivace cu ochi încondeiaţi, de care toţi cei de faţă uitaseră cu desăvârşire, în frunte cu ea însăşi. Un knicks şi câteva bezele hollywoodiene deconcertară pe ultimii romantici care oftând, se mulţumiră să-şi adauge aplauzele întârziate la ale celor mai harnici.

6

Rămâne un mister neelucidat persoana lui Electronicus. Era acesta un vizionar, o fire de artist care adopta din calcul stilul degajat, mai accesibil şi comercial? Ori în faţa aparatului, rod al valenţelor sale pozitive, tehnicianul transfigura interior până la a cunoaşte inspiraţia? În fine, s-ar fi putut ca partitura să fie compusă de altul, un real cunoscător al marelui englez, părintele Julietei, cineva care ar fi primit să conceapă acest original digest pentru un pian al sentimentelor.

Cert este că, odată numărul încheiat, Electronicus mătură cu privirile sala care, la picioarele înaltei sale staturi, semăna mult cu o perie dreptunghiulară tunsă uniform. Fără exces de modestie, cu braţele larg îndepărtate de corp, el invită pe scenă, drept ultimă parte a exhibiţiei, orice persoană care ar fi dorit-o. O făcea, spunea el, pentru a demonstra lipsa oricărui şiretlic. Domnişoara vivace era, ce-i drept, antrenată, însă cu oarecare aproximaţie oricine ar putea repeta experienţa. Înţelegând reţinerea acelora care nu ar fi primit să devină un instrument docil în mâna unui Electronicus necunoscut, aici avu un surâs fin, inventatorul invita pe scenă o pereche, un cuplu care să probeze în colaborare posibilităţile pegasului negru.

Sala chicoti amuzată, nimeni însă nu se grăbi sa primească. Electronicus trebui să stăruie. Şi, stăruind, întâlni privirea lui Greger. Citi în ochii lui un mesaj încurajator. Trădau o dorinţă abia reţinută de-a avea acces la marea jucărie de lac strălucitor. Drept care omul de pe scenă se crezu îndreptăţit să-l arate cu degetul. Invitat personal, cu belşug de gesturi şi într-un stil prolix, Greger se ridică în picioare. O furtună de aplauze îl încurajă. O prinse de mână pe Hulda fără să asculte protestele ei conformiste. Bunul ei simţ îi părea o enormitate, îl făcea să surâdă. Sub această elitră de pânză cu nervuri de aluminiu domneau alte legi, cum de nu-şi dădea seama? Cu o nepremeditată atitudine părintească o trase uşor după sine şi ea ascultă, ieşi după el din rândul unde şezuseră, îl urmă pe scenă.

Un elan interior, subconştient, îi şoptea lui Greger că este de datoria sa să facă faţă situaţiei în mod onorabil. Seara lor de libertate, consacrată zeului distracţiei, trebuia încheiată într-un spirit de consecvenţă. De altfel nu întrevedea nici un chip de a se eschiva, iar pe măsură ce se apropia de estradă era tot mai convins că se poartă aşa cum trebuie. Avea în buzunar un bilet de intrare, era deci în drept să se bucure de tot ce intra în preţ.

Pe scenă lucrurile se schimbară. Plasată avantajos de volubilul Electronicus şi trezindu-se în văzul tuturor, Hulda se regăsi brusc, aflându-şi un echilibru aparent în mina serioasă pe care o arboră. Cât despre Greger, acesta brava de parcă o viaţă de om nu făcuse altceva decât să evolueze pe estrade de Luna-park.

Se făcuse tăcere. Proprietarul pachidermului electronic coborâse în sală unde, cu mâinile în şolduri şi sincer curios, aştepta.

Greger îşi drese glasul, de parcă s-ar fi pregătit să vocalizeze şi, după o îndelungată şovăială apăsă o clapă.

Hulda aştepta încordată, să înfrunte forţa irezistibilă a unei voinţe străine. Nimic de felul acesta nu apăru. Fu sincer dezamăgită, drept care… bătu din picior.

Greger o privi bănuitor. Se temu că fusese o manifestare spontană şi repetă. Hulda repetă la rândul ei. Bărbatul apăsă iar şi iar aceeaşi clapă, cu atenţie şi curiozitate. Execuţia mecanică a comenzii sale de către iubita sa Hulda îl înduioşă. Se simţea bun, recunoscător.

Ceea ce îl uimea totuşi era senzaţia de firesc. I se părea normal ca Hulda să-l asculte, aşa cum braţul îi asculta creierul, şi asta era nemaipomenit. De altfel, tot ce se afla în jur, luminile, oamenii, Electronicus, totul era orientat către el, totul îl asculta, îi punea în valoare prezenţa. Hulda îşi făcea cu strălucire datoria. Era mândru de ea.

Sunetul, gestul deveniseră monotone, peria dreptunghiulară aştepta altceva, dar Greger nu înţelegea. O încântare nemaicunoscută îl cuprinsese, o emoţie estetică. Hulda se dovedea la înălţime, sala îl copleşea cu atenţia ei. Îi iubea pe aceşti oameni atât de buni cu el. Nu le putea mulţumi decât continuând să lovească, tot mai convins, mai energic, stăpân pe sine, clapa miraculoasă, determinând-o pe biata femeie să bată pe scenă un step îndrăcit, fără să aibă aerul că o face împotriva voinţei.

Docilitatea ei îl fermecă pe Greger. Cât despre pian, jucăria funcţiona într-adevăr şi se afla în puterea lui.

Simţi dorinţa să încerce toate clapele, să le aleagă, să le suprapună, să le combine cât mai ingenios. Cu ochi mari, cu un surâs pe toată faţa, îşi reluă jocul, nevinovat, însufleţit ca un copil. Albe şi negre, la îndemâna mâinilor sale febrile sau departe, în marginile claviaturii, degetele de fildeş ale instrumentului îl solicitau concomitent, iar el se străduia să răspundă apelului lor, întinzându-se după ele, oriunde s-ar fi aflat, făcându-şi un merit din a asocia extreme cât mai greu de atins.

Era un artist, un virtuos, un performer în orice caz. Condiţia sa diurnă se ascunsese, departe, în ultimul rând, mai departe, în spatele draperiei de la intrare, pierdută, desfiinţată. Uitase s-o urmărească pe Hulda, care se contorsiona în mişcări de nealăturat, trecând în grabă prin stări sufleteşti şi reacţii contradictorii, care, în viteza cu care se succedau, îi lăsau femeii doar impresia unui cenuşiu dens.

Instrumentul pe care-l stăpânea i se prezentă dintr-o dată lui Greger într-o altă lumină. Era o recompensă, una meritată, un drept al său, o compensaţie pentru tot ce fusese insatisfacţie în viaţa sa. Pentru toate studiile la care nu avusese acces, pentru toate carierele pe care nu le realizase, pentru cărţile nescrise, pentru invenţiile neînfăptuite, pentru expediţiile în ţări neumblate pe care nu le întreprinsese, pentru banii, femeile, fericirea la care nu ajunsese.

Greger îşi aminti de Hulda. Ridică privirea şi tresări văzând grotescul spectacolului ce i se înfăţişa. Abia în acest moment înţelese ce forţă nemăsurată poseda. Se simţi stimulat ca un sportiv. Trase aer în piept, ridică mâinile şi, cu o strălucire nouă în ochi, izbi clapele voluntar, dureros, lacom să transmită umbrei din faţa pianului expresia brutală a voinţei sale. Sorbea cu o plăcere neimaginată supunerea absolută pe care o provoca în aceea care adesea îl domina pe coordonatele care-i uneau.

Femeia care-şi permitea să glumească vorbind despre ocupaţia lui, aceea care-l înjosea sistematic, abia acum îşi dădea seama, tăindu-i aripile, subjugându-i personalitatea, femeia trebuia pedepsită şi o făcea cu o cruzime plină de necunoscute delicii.

Lumea care-l făcuse o anexă a cifrelor, un rob al acestor insecte vorace, un braţ al maşinii de calculat, se refugiase perfid sub chipul Huldei; pe ea o sancţiona, justiţiar, o călca în picioare, o nimicea.

Niciodată n-ar fi crezut că este capabil s-o facă. Posibilitatea îi dăduse o stare de beţie. În posesia unei puteri nelimitate, devenise un altul, omul care ştia să tortureze şi se bucura făcând-o ca de o plăcere fizică.

Peste ochii femeii se lăsă un văl gros şi totul dispăru în neantul leşinului. Căderea ei şi stupoarea sălii nu determinară decât o sporire a înverşunării lui Greger. Ea refuza să execute, se revolta, înceta să se supună. Asta n-avea să admită! Omul continua, tot mai înverşunat, să izbească peste degete monstrul de lac negru săgetându-şi soţia cu priviri ucigătoare, convins că în felul acesta va învinge rezistenţa, inerţia ei, obstrucţia gălăgioasă a sălii.

Câţiva încercară să se opună, protestând cu energie. Îngrijorat de soarta pianului, Electronicus venea în goana mare.

Dar Greger nu se temea de ei. Sări în picioare, se opinti din răsputeri şi împinse instrumentul cu bătăia asupra sălii. În secunda următoare izbea, în culmea surescitării, clapă după clapă, râzând cu hohote.

Parterul se ridică în picioare, se aşeză zgomotos, se ridică din nou, repetând absurd mişcarea ca o clasă indisciplinată, sancţionată astfel. Greger râdea din răsputeri. Sala ridică, unanim, mâna dreaptă (în afară de stângaci!), desenă în aer un zbor de insectă, strigă în cor vocala o şi făcu alte asemenea năzbâtii într-o atât de severă uniformitate şi cu un aer atât de convins, încât râsul oricui ar fi fost cu totul îndreptăţit. Greger încetă însă curând să râdă. Îl interesa în cel mai înalt grad noua expresie a puterii sale. Gusta uluit voluptatea de a putea comanda unei întregi colectivităţi. O avalanşă de gesturi şi stări, alăturate absurd, coborâră sala într-o animalică orbire, în care nu supravieţuia decât dorinţa atroce de a executa totul, în litera şi ritmul comenzii. În picioare la pupitrul acestei orchestre impersonale, Greger dădea frâu liber uriaşei ranchiune ce o acumulase faţă de omenire şi viaţă, răzbunătorului refulat pe care-l purtase, şarpe, sub pieptul scrobit al civilizaţiei.

După ce depăşi paroxismul, în vreme ce continua, mecanic, violentarea claviaturii, începu să-şi piardă suflul. Criza trecea. Curând îşi dădu seama că se află într-o situaţie fără ieşire. Era cu neputinţă să continue la infinit. Să înceteze, era primejdios. Se şi vedea înşfăcat, lovit, brutalizat, călcat în picioare de către cei care - pentru cât timp încă? - se aflau în puterea lui.

Transpirând abundent şi gâfâind căuta febril o soluţie. Optă pentru o clapa care impunea un exerciţiu istovitor, un fel de săritură pe loc. Perseveră asupra ei până când primele victime căzură, neputincioase, insensibile. După încă două-trei minute socoti că toţi trebuie să fie la pământ, istoviţi, sfârşiţi. Şi atunci, cu o viclenie de alienat, în vreme ce mai lansa un ultim apel al demenţei, îşi făcu vânt printre ei, către singura ieşire vizibilă.

Calculase bine. În câteva secunde era afară, unde izbuti să ia un aer degajat, având totuşi grijă să se îndepărteze rapid.

În urma lui, sala începuse să-şi revină. Peste un sfert de oră nu mai rămăseseră decât puţini curioşi care-l consolau pe bietul Electronicus, cufundat într-un prim control al stării instrumentului său. Câţiva se ocupau de Hulda, pe care o aduseseră în fire, fără a-i putea explica ce se întâmplase. Mai mulţi se oferiră s-o conducă acasă.

Undeva, printre siluetele de neon din Luna-park, Greger mai rătăcea încă, vid de gânduri, purtând în suflet ecoul unui zbucium neînţeles, al unei mari satisfacţii şi disperări. Trecu pe lângă spiţele de neon ale roţii celei mari cu straniul sentiment că nu de mult avusese alături un obiect, o fiinţă, un bun personal pe care-l pierduse. Evitând să privească marele cerc rotitor sever ca un ochi, se îndepărtă grăbit, trecând ca un cuţit prin aluatul mulţimii, prin lumina vâscoasă, prin zgomotul ca o avalanşă de zăpadă neagră.