FOCURI DE ARTIFICII

1

Uşa se trânti, uşa se trânti, uşa se trânti obraznic, nepăsător, violent, ironic, uşa se trânti încă o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de câte ori? De fiecare dată zgomotul se suprapunea peste zgomotul anterior care nu apuca să se stingă, i se însuma, îl amplifica într-un crescendo asurzitor, încât cabinetul se umplu de zgomot ca de o apă densă, ca de o viaţă misterioasă, invizibilă, copleşitoare. Uşa continua să se trântească, nu mai contenea să se trântească, părea că asta va face veşnic, se va trânti fără încetare peste nervii lui Firu Aman.

În sfârşit, veni liniştea, veni pe neaşteptate, căzu ca o secure, ca o ghilotină peste zgomotul dinainte, retezându-l, decapitându-l. Liniştea era grea, o linişte de pământ, o linişte de beton, o adevărată linişte de observator astronomic; liniştea umplea totul, ocupa tot locul, acaparatoare, sufocantă ca zgomotul care o precedase.

Uşa era iremediabil închisă, fusese închisă de prea multe ori ca să mai poată bătea vreodată din aripile ei geometrice, se fixase definitiv în cadrul ei de lemn, prinsese rădăcini în cele patru laturi ale acestuia, forma cu el o singură lespede albă de lemn, o piesă masivă de lemn care ţinea să semene cu o uşă, fiind însă o uşă care nu se mai putea deschide, o uşă pe care nimeni nu va măi intra niciodată, nimeni nu va mai fi alungat, nimeni nu va mai trânti-o ieşind.

În picioare, cu sângele rupându-i tâmplele, Firu Aman tremura de mânie. Obrajii îi erau roşii, pălmuiţi de ecourile uşii trântite. Se lăsă în fotoliu cu o mişcare grea, sacadată, întreruptă, ca o bâlbâială, şi-şi duse mâinile la urechi. Acum avea să-şi audă cuvintele şi asta era extrem de supărător, nu voia să le audă, era destul că le rostise, că le împroşcase în obrazul celuilalt, că încredinţase urechilor lui, memoriei lui. Nu-şi dăduse seama că astfel cuvintele se vor înfige mai cu seamă în propriile sale urechi, în memoria sa, unde nu vor mai putea fi ajunse din urmă, de unde nu vor mai putea fi smulse şi de unde vor începe imediat raiduri răzbunătoare, teribile reveniri în auz ale unor cuvinte regretabile, care nu vor mai putea fi retrase, nimicite, decât o dată cu recipientul ce le conserva.

Aman se bucura că uşa era iremediabil închisă, era blocată în cadrul ei masiv, se bucura că se află încarcerat, baricadat în această gaură de şarpe înţesată de linişte, în care nu mai încăpea nimic altceva decât linişte, în care nu putea pătrunde nimeni, în care era singur cu sine, cu ruşinea şi regretul său.

Ah, dacă lunganul n-ar fi fost atât de sigur de sine, dacă nu s-ar fi purtat cu atâta degajare firească, dacă s-ar fi dovedit puţin vulnerabil, puţin lingău... Dacă ar fi uzat de o politeţe diplomatică, dacă ar fi pomenit, fie şi în treacăt, celebritatea lui Firu Aman, autoritatea lui în materie de astronomie... Ar fi putut găsi atâtea mijloace de a i se vârî sub piele, atâtea forme pentru a-l cuceri, putea încerca cel puţin, era datoria lui să prezinte interes pentru cetatea care-i stătea în faţă şi care nu aştepta decât să fie cucerită. Dar nu, lunganul nu se gândise la toate acestea, lunganul nu se gândea la nimic, lumea era a lui, putea nesocoti orice măsură de prevedere, orice calcul, el nu lua în seamă formele, nu-şi punea probleme, nu se gândea că tonul său zgârie urechea şi că fularul său multicolor supără ochii. Dacă cel puţin extravaganta lui podoabă n-ar fi avut un metru jumătate lungime, ori dacă şi-ar fi scos-o înainte de intra în cabinetul savantului!

Dar nu, lunganul nu făcuse nimic pentru a plăcea, nimic pentru a-şi facilita reuşita, venea spre victorie, spre realizarea ideii sale, a personalităţii sale aşa cum s-ar fi dus la un spectacol, la o întâlnire, fără să le acorde vreo importanţă, îşi sfida viitorul, destinul, sfidând omul de care depindea, îl sfida pe acesta prin faptul că nu-şi dădea seama că de el depinde, că nu făcea un gest menit să-i câştige simpatia, că-l ignora.

Ah, aceşti tineri! Aman duse mâna la inimă nu pentru că îl durea, ci pentru a fi mai convingător în singurătatea sa. Ar fi trebuit să prevadă incidentul, era transparent încă de la scrisoarea prin care se anunţa, de la bileţelul derizoriu care declanşase totul.

Da, scrisoarea era de-a dreptul revoltătoare. Aman cotrobăi cu mâna prin sertarul în care o azvârlise. O găsi mototolită:

„Tovarăşe profesor, sunt în posesia unei mici invenţii care o să vă intereseze. Dacă vă place să priviţi stelele de aproape, primiţi-mă în ziua... la ora...”

O semnătură obraznică încheia misiva.

Aman nu-şi putu reţine o nouă pornire mânioasă în faţa imaginii vii, neşterse, violent imprimate pe retina lui bolnăvicioasă, imaginea lunganului cu fularul multicolor.

Apăsă cu un arătător bătrân butonul soneriei. Apăru secretara.

— Cheamă-l, te rog, înapoi pe tânărul care a ieşit.

Cuvintele erau străine, reci, sunau ca rostite la dictafon, ca imprimate pe un disc prost de către un actor prost.

— Cred că a plecat, şovăi blondina şi se grăbi pe urmele vizitatorului alungat.

2

Criza lui Firu Aman avea un violent caracter subiectiv. Era, şi el o ştia mai bine decât oricine, expresia grotescă, animalică a fricii de viitor, de scadenţă, de moarte. De undeva, din urmă, venea către el, venea peste el un tambur colosal, un tăvălug de fontă care avea să-l ajungă, să-l strivească, trecând victorios mai departe. Această întâlnire fatală, această catastrofă trebuia amânată, Aman trebuia să câştige cât mai mut timp, să păstreze un avans cât mai considerabil, mobilizând în acest scop toate resursele sale.

Modul acesta de a gândi şi a acţiona reprezenta secretul personalităţii sale, cheia succeselor sale de până atunci. Cu ajutorul lui, Aman izbutise realizări importante, pentru că uneori scopuri egoiste obligă spiritele interesate la o activitate constructivă. Firu Aman era un om harnic, muncise şi muncea încă plin de o râvnă tinerească, şi nimeni nu-şi bătea capul să explice pe căi întortocheate o atitudine perfect normală faţă de îndatoririle proprii.

Undeva, pe un plan secundar, la baza alarmei savantului se găsea şi un factor obiectiv. Aflat într-o strânsă competiţie cu timpul, omul nostru nu putea privi calm evoluţia lentă, în progresie aritmetică, a tehnicii astronomice. Undeva, pe plan teoretic, aceasta ajunsese în stadiul observatoarelor suspendate în afara atmosferei. Sateliţii utilaţi cu telescoape moderne şi populaţi de savanţi puteau fi adesea admiraţi în revistele ilustrate, dar totul era un proiect, unul avansat, pus la punct şi totuşi nepractic încă, pentru motive care depăşeau competenţa publicaţiilor policrome. În situaţia dată, astronomilor li se cereau răbdare şi folosirea până la epuizare a posibilităţilor terestre.

Firu Aman însă nu putea să aştepte. El nu avea timp. Îl mânau din urmă vârsta înaintată, întrecerea, de loc paşnică, dintre existenţă şi neant, marea ambiţie de a o lua nu numai înaintea morţii, dar mai ales înaintea celorlalţi, de a se păstra în frunte, în categoria demnă de invidiat a celor unici, incomparabili, de neînlocuit.

Pe fondul acestei stări de lucruri căzuse vizita tânărului cu ţinuta neglijentă, purtând un fular lung, zvârlit cu nepăsare peste umăr, a tânărului care, fără nici o pregătire, fără nici o grijă pentru formă şi pentru efect, îi oferise, privind pe fereastră, cheia problemei şi i-o luase înapoi înainte s-o poată atinge, înainte s-o poată cel puţin recunoaşte ca atare.

După o viaţă în care noţiunea de telescop evocase pentru Firu Aman lumea corpurilor solid ancorate de Pământ şi, în orice caz, masive, îi venise greu să ia în serios propunerea, formulată cu un aer distrat şi insuficient de reverenţios, de a lansa în atmosferă o lentilă din... cristale de gheaţă. Vizitatorul nu făcea nici un efort să pară competent când povestea cum va trimite în înaltul cerului o pulbere de compoziţie originală, care se va dispersa după legi proprii şi va provoca apariţia, la temperatura şi umiditatea indicată, a unui nor de cristale de gheaţă pe care va şti să-l modeleze de pe Pământ, să-i asigure prin teleghidaj forma unei lentile de dimensiunea dorită, neapărat gigantică. Discontinuitatea materialului nu-l îngrijora, o asemăna cu a imaginilor cinematografice sau de televiziune, ori mai bine cu discontinuitatea oricărei lentile, compuse, la urma urmei, din molecule şi atomi.

Totul avea un aer de mare farsă, de improvizaţie şi diletantism. Omul părea foarte departe de optică şi astronomie, nu considerase necesar să se documenteze temeinic înainte de a se prezenta, ci apăruse cu ideea în mâna goală, ca un copil care a găsit un ciob colorat de sticlă.

Crispat şi bănuitor, batjocorit în patetismul căutărilor sale, Aman vibră într-un refuz structural. Şi astfel când se aştepta mai puţin, junele cu fular se trezi alungat, după o vehementă morală în care ideile despre seriozitate şi respectul faţă de îndatoririle omului se interferau cu precepte elogiind rigoarea ştiinţei, denigrând impostura, jocul steril, aventura. Firu Aman era jignit personal, umilit, urmărit de comparaţia pe care nimeni în afară de el nu ar fi putut-o face între sfâşierea dialogului său interior şi nonşalanţa acestui fluieră-vânt care, propunând uşuratic soluţii radicale, avea aerul că se grăbeşte la un meci.

Rupt între vehementa sa pornire împotriva tinereţii agresive şi înţelegerea faptului că fără a-i folosi calităţile nu putea supravieţui, Aman îşi pierduse echilibrul.

Tânărul rămăsese, desigur, confuz, uluit de primire, dar nu timorat. Respins într-un mod atât de neaşteptat, îşi mai răsucise o dată fularul în jurul gâtului şi plecase fără a insista, având aerul că-şi făcuse datoria şi că nimic nu mai depindea de el, în afară de închisul uşii pe dinafară, pe care avu grijă să-l realizeze într-un mod atât de grăitor.

Secretara cea blondă se întoarse.

— Tânărul a plecat. Avea o maşină... Nu-mi amintesc numărul...

Aman o privi bănuitor, ca un om care se întreabă dacă nu e luat peste picior, şi o concedie.

Odată singur, începu să se plimbe agitat prin birou. Dacă ar fi ştiut cel puţin că nu are de-a face cu o invenţie reală, de valoare. Ori dacă ar şti, dimpotrivă, că ideea tânărului reprezintă ceva, are acoperire, şi ca atare merită să-ţi storci creierii pentru ea. Dar nu, fularul lung era răzbunat tocmai pentru că nu izbutise să-l convingă, pentru că păstrase acel aer ambiguu, între ştiinţă şi farsă, între adevăr şi ficţiune care putea înnebuni pe oricine.

Se repezi din nou la scrisoarea mototolită cu violenţă. Aşa cum se aştepta, semnătura n-avea nimic de solicitant, era indescifrabilă.

Aman înţelese că ziua e ca şi pierdută. Se cunoştea îndeajuns ca să ştie că avea să-şi muşte unghiile ceasuri în şir pentru gafa sa. Se cunoştea totuşi insuficient, nu crezuse că întâmplarea avea să-l preocupe îndelung, că avea să-i influenţeze întreaga existenţă pentru mult timp.

3

Într-unul dintre multiplele saloane ale hotelului se aflau sihaştrii de la Observatorul Păiuş, care hotărâseră să întâmpine Anul nou împreună. Prin uşile înalte de cristal ce răspundeau spre terasa adâncă, se vedea silueta gravă a lui Aman, căreia o uriaşă haină de blană, domesticind îmbrăţişarea unei întregi haite de lupi, îi dădea masivitatea unei statui.

Aman părea că inhalează, perfect împăcat cu sine, aerul sărbătoresc al Capitalei. Credea că prezenţa lui în mijlocul celor cu care lucra, al familiilor lor, îi şterge negurile de pe frunte, îl face sociabil, apropiat, iubit.

Trecuseră luni de zile de la incidentul din cabinetul său. La început Aman regretase numai faptul că alungase un om util, omul care putea să-l menţină pe linia de plutire încă o bună bucată de vreme. Apoi însă, când era prea târziu, Aman căpătase o încredere totală în realitatea invenţiei nimicite, era convins că, alături de tânărul cu fular lung, ar fi putut să se apropie cu încă un pas de stelele pe care le iubea cu atâta gelozie şi de care nu se voia despărţit.

Firu Aman hotărî să caute acul în carul cu fân. Pentru a-şi reîntâlni omul nu-i rămânea decât să nădăjduiască în ajutorul întâmplării, deşi hazardul, care-i oferise o dată şansa, avea motive să fie grav supărat pe el.

Începu să consulte, fără convingere, publicaţiile în care ar fi putut să afle o cât de vagă aluzie la omul său, la realizarea undeva a ceea ce acesta imaginase. Nimic nu arăta însă că tânărul ar fi perseverat, dimpotrivă, tăcerea părea să confirme aprecierea iniţială a savantului, care considerase ideea întâmplătoare, iar pe purtătorul ei un inventator de ocazie.

Urmară dese călătorii de investigaţie, comportând neglijarea unor obligaţii şi a jaloanelor stabilite ale vieţii sale personale de om în vârstă. Nereuşita continuă, lipsa de metodă, ucigătoare şi pentru savant şi pentru bătrân, îl oboseau peste măsură. Nemulţumirea cronică de sine, alura de om căruia nimic nu-i mai poate reda interesul pentru viaţă făceau şi mai bizar colindul său anarhic, dar neobosit. Se socotea vinovat faţa de sine şi se condamnase la o continuă insatisfacţie şi dezamăgire, ale căror semne se citeau pe chipul său şi în seara aceasta destinată bucuriei.

Într-adevăr, ce ar fi putut reda nădejdea acestei personalităţi anacronice, acestui om depăşit? Nimic nu-i putea servi. Refugiul în răutate şi obstrucţionism se dovedise nepractic, regretul era şi el gratuit. Undeva, în străfundurile conştiinţei, încerca să germineze o idee supărătoare, gândul că, poate, dacă ar fi fost altfel structurat, dacă s-ar fi înconjurat cu tineret, dacă s-ar fi apropiat cu înţelepciune şi sinceritate de aceşti crainici ai viitorului, dacă ar fi calculat mai puţin şi ar fi iubit mai mult, însuşi profitul său personal ar fi fost mai mare. Nu era convins, dimpotrivă, totul în el se opunea unei asemenea presupuneri, de altfel acum totul era pierdut, toate firele posibilităţilor rupte, nu-i rămânea decât să aştepte scadenţa, şi asta făcea, păstrându-şi pe cât putea ţinuta exterioară: aştepta ziua, clipa marii judecăţi, aştepta să i se trântească în faţă masiva, imensa, invulnerabila uşă a vieţii.

Largă, semănată cu flori de iarnă şi fântâni arteziene în funcţiune, piaţa strălucea sub luminile în cascade. În pofida gerului, cu fiecare minut care apropia miezul-nopţii mulţimea creştea, multiplicându-se la nesfârşit. Ocrotirea tăcerii, lege a vieţii citadine, fusese abolită. O muzică uşor infantilă făcea să ningă peste chipurile îmbujorate cristale sonore.

Aman se lăsase într-un scaun de pânză şi, cu o lăcomie bolnăvicioasă, respira porţii mari de aer îngheţat. De undeva, în piaţă apărură grupuri costumate, urmărite de reflectoare. Câţiva extravaganţi se foloseau de picioroange. Din elicoptere se aruncau confeti. Vreme de câteva ore lumea avea să-şi satisfacă toate fanteziile.

Deodată, într-un strigăt general, luminile din piaţă se stinseră. Marele orologiu electronic al Palatului Republicii, care nu suna decât ceasuri festive, îşi făcu auzit glasul. Din cele douăsprezece lovituri de clopot, numai primele fură perceptibile. Pe celelalte le acoperi explozia simultană şi repetata a nenumărate jerbe de artificii. În piaţa vastă ca un aeroport pe care mulţimea întâmpina încă un fiu al timpului, artificiile făceau un efect sporit. Alcătuirea buchetelor şi culorile se schimbau la nesfârşit, specialiştii făcând o adevărată demonstraţie de măiestrie şi gust. Întregul cer era o dantelă gândită şi realizată cu migală, denotând o concepţie. Una după alta, grupările de lumini realizară o feerie care ar fi mulţumit şi pe cei mai exigenţi critici de artă.

Apoi totul se stinse, în aplauzele celor din piaţă. Dar forfota continua pe terasa palatului, în faţa hotelului, unde se vedea statul-major al artificierilor. De la înălţimea etajului douăzeci, Aman urmărea agitaţia grupului de specialişti, vizibili abia cât nişte furnici, care lucraseră în unison cu alte grupe, dispersate în tot oraşul. Curând oamenii îşi regăsiră calmul, aşezându-se la locurile stabilite. Cineva ridică mâna, apoi o cobori ca pe comandă. Urmă un zgomot inferior rafalei precedente. O mică rachetă se ridică fără spectacol până la o altitudine medie, unde se desfăcu în bucăţi. După prima parte a serii, atât de izbutită, nimic nu promitea o ieşire din comun. Dinăuntrul rachetei, ale cărei părţi componente coborau acum lent pe micile lor paraşute, se desprinsese un ghem de materie luminescentă care se dilata. Volumul ei creştea văzând cu ochii. Lumea urmărea micul nor semitransparent cu o curiozitate binevoitoare. Norul însă nu se grăbea. În curând, dilatându-se, deveni tot mai cenuşiu, ba îşi pierdu şi regularitatea formei. Câteva limbi începură să crească, totul pornind să se ramifice în fel şi chip. Evoluţia era greu de urmărit, întrucât materia devenea mereu mai obscură. Şi deodată izbucniră luminile. Toate reflectoarele, îndreptate spre cer, îşi zvârliră cu violenţă săgeţile spre ciudăţenia din înalt. Parcă fără nici o legătură cu aceasta, pe firmament se aprinse o imensa floare de gheaţă, un fulg în nea în filigran, cu meandre conştiincios repetate pe fiecare rază. Obiectul strălucea atât de puternic încât mulţi fură nevoiţi să închidă pentru o clipă ochii. Efectul era covârşitor. Desenul se decupa hotărât de fondul negru al nopţii, continuând să crească într-un ritm egal. Ceea ce uluia era simetria perfectă.

Aman era numai ochi. De altfel, terasa gemea de lume. Astronomul îşi apăra cu greu locul lângă balustradă, de unde căuta cu privirile spre palat. Văzu oamenii aceia privind şi ei spectacolul, cu mâinile în buzunare. Dacă era vorba de un teleghidaj, acesta nu-l ocupa decât pe un tânăr cu fular lung, singurul aplecat peste un aparat.

Aman îl fixa magnetic, pradă unei agitaţii neînchipuite. Deodată, întorcând spatele pieţii, începu să-şi facă loc cu energie printre privitori. Îşi arătă dinţii într-un râs mut. Reintră în hotel, dădu buzna în ascensor şi ieşi în stradă. Era o temeritate să încerce a străbate piaţa prin formidabila aglomeraţie. Avansa cu preţul a nenumărate mici conflicte, căci oamenii priveau cerul şi doreau s-o facă în voie.

Timpul trecea. Floarea de gheaţă se extindea tot mai mult. Curând atinse marginile vizibilităţii şi se pierdu. Aplauzele se împletiră cu binemeritate ovaţii. Apoi se auzi zgomotul unei alte lansări. Firu Aman se opri să contemple noua imagine.

De astă dată nimic simetric. Totul arăta un haos, lansarea părea o nereuşită. Fără a lua vreun contur precis, imaginea se clarifică, apărând bătrânului tot mai familiară. Intrigat, se opri. Ce putea să fie? În sfârşit, lumina scoase intenţia din anonimat şi astronomul recunoscu, nu fără emoţie, constelaţiile, aceleaşi care se văzuseră şi cu ochiul liber. Impresia era totuşi diferită, stelele păreau mai strălucitoare, grupările lor se distingeau din ce în ce mai pregnant. Dimensiunile dantelei cereşti erau mărite şi se măreau încă treptat, perceptibil, ca în vizorul unui telescop...

Aman îşi descheie paltonul. Nu mai putea înainta. Ovaţiile se prăbuşeau peste el ca doi pereţi sonori.

Imaginea se lărgea necontenit, se apropia, dădea privitorilor senzaţia că pătrund în constelaţia cea mai apropiată, că sunt gata să-i surprindă viaţa secretă.

Râsul pierise de pe figura lui Firu Aman. Se simţea bine printre oamenii atât de prietenoşi în uimirea lor, era un iniţiat. Înţelese absurditatea conflictului său interior, a rupturii dintre el şi cei de pe terasa palatului dintre el şi toţi cei care-l înconjurau. Se văzu în preajma tânărului cu fular lung, de prisos acum când ideea acestuia se realizase atât de spectaculos, bucuros totuşi că se înfăptuise, deşi fără contribuţia sa. Ridică braţul drept şi începu, fără nici o premeditare, plin însă de mândria de a şti, să identifice pentru cei din apropierea lui stelele.