HORIA ARAMĂ

 

MOARTEA PĂSĂRII SĂGEATĂ

 

 

 

PĂLĂRIA DE PAI

De câte ori îi întâlnesc, pe terasa unei cafenele, în casa unuia dintre ei, prietenii îmi cer să le istorisesc ― pentru a câta oară? ― neobişnuita mea aventură. Unii se mulţumesc, în ultima vreme, să mă asculte privind în altă parte, cu un soi de jenă, pentru că repetiţia a ajuns să-i obosească şi nu vor s-o arate. Ei ştiu însă că pe mine, dimpotrivă, ocaziile în care trăiesc din nou ziua aceea mă vitalizează, deşi pe o cale dureroasă. În spatele meu, desigur, ei mă compătimesc, poate că unii se şi amuză, dar au decenţa să n-o facă deschis. Nu pentru că s-ar teme de represalii. Sunt un om blajin. Dar au sentimentul că ar făptui un sacrilegiu luând în derâdere obiectul reveriilor mele nostalgice.

Poate că lucrurile n-ar fi stat aşa dacă protagonistul întâmplării n-aş fi fost eu. Sunt prototipul omului care nu-şi depăşeşte semenii, care nu-i tentat să forţeze tainele naturii şi hotarele realităţii. Lumea aceasta mi-a ajuns întotdeauna, eram perfect mulţumit cu partea ce-mi fusese dat să cunosc din ea şi nu consideram că am să trec vreodată graniţele stabile ale unei existenţe constituite.

Surâd când îmi amintesc încăpăţânarea cu care colegele de facultate încercau să-mi zdruncine echilibrul, mizând pe rezervele de romantism pe care erau sigure că le ascund. Rămâneau neconsolate la gândul că unul dintre băieţii care le înconjură nu răspunde la apel, în nici un caz nu o face în felul gălăgios în care se obişnuieşte. Li se părea, probabil, că abuzez de orgoliu, că sfidez, oricum, că joc teatru. Câteodată naturaleţea pare îngrozitor de artificială. De aceea se preocupau de convertirea mea la entuziasmul juvenil, la modul de exprimare exaltat, singurul care le părea propriu Eram oaia rătăcită, cea mai preţioasă pentru mândria lor, cea de dragul căreia bunele mele colege ajungeau să neglijeze intense domenii legitime ale puterii lor.

Neverosimilul care durează sfârşeşte uneori prin a se consacra, aşa încât pe nimeni nu a mai mirat burlăcia mea, prelungită peste aşteptări. Majoritatea promoţiei noastre s-a împrăştiat, multe relaţii au încetat, în locul lor statornicindu-se altele, mai conforme cu predispoziţiile mele. Timpul mi-a dezvăluit multe, între altele posibilitatea dragostei fără punere în scenă, a legăturii sufleteşti în care moda şi „spiritul secolului” nu au nici un cuvânt.

Eram totuşi, după câţiva ani de viaţă independentă, un singuratic, atât cât poţi fi în veacul comunicării. Departe de a dori să atrag atenţia printr-o solitudine fotogenică, ieşeam atât cât se cerea, nu-mi neglijam prietenii şi nici spectacolele. Aveam grijă, din contra, să subliniez prin câte un mic amănunt, cel mai adesea vestimentar, optimismul stării mele de spirit.

Astfel am ajuns în posesia celor mai noi descoperiri ― nu rareori arheologice totuşi ― ale modei, cum ar fi bastonaşul de trestie şi pipa. Mai bine m-am înţeles numai cu pălăria de pai pe care vântul capricios al modei mi-a aşezat-o într-o bună zi pe creştetul capului. În curentul general, în faţa coloanelor nesfârşite de canotiere aurii care defilau pe toate bulevardele, ar fi fost de-a dreptul indecent şi extravagant să apari cu altceva.

O purtam şi în ziua când s-a consumat marea aventură a vieţii mele.

Încă de dimineaţă începuse arşiţa. Eram preocupat. Mă aştepta un drum lung, peste două sute de kilometri. Plecasem fără a-mi lua gustarea, drept care am oprit la primul bufet pentru automobilişti, sub copertina căruia am intrat cu maşină cu tot. Ar fi trebuit să mănânc la volan, dar nu-mi place, mi se pare neeuropean, încât am coborât, cu pălăria de pai pe ceafă, şi m-am aşezat la ultima masă liberă. Lângă mine a luat loc, câteva clipe mai târziu, o femeie foarte brunetă. Mi-am scos pălăria, punând-o, fără să mă ridic, în cuierul supraîncărcat din spatele meu. Bruneta surise expeditiv. Era multă lume. În apropiere, o masă gălăgioasă îmi obosea urechile. Muzica răcnea în difuzoare. Zgomotele se interferau, mirosul uşor de benzină dădea locului un neplăcut aer de improvizaţie sportivă. Am mâncat cât mai repede, mi-am luat pălăria şi am plecat, după ce m-am înclinat maşinal în faţa comesenei cu care nu schimbasem un cuvânt.

Un minut mai târziu goneam pe limba cenuşie a şoselei, din nou cu pălăria pe ceafă. Mă simţeam bine. Peisajul era perfect monoton, ca şi uşorul cântec al motorului. Ziua avea să fie frumoasă. Prevedeam câteva plăcute ore de singurătate, atât de rare în ritmul existenţei noastre. Ţinta călătoriei era încă departe, nu mă incita la anticipaţii. Grijile lucrului puteau să aştepte.

În astfel de ocazii mă predau pe mâna amintirilor. Nici de astă dată nu se lăsară rugate. Pe deasupra limpedei privelişti trecură câteva figuri şi întâmplări. Fiecare dintre noi are asemenea preferate ale memoriei. Nu simţeam în preajma lor decât o căldură familiară, o emoţie uşoară, poate chiar mai puţin: un elementar sentiment de proprietate.

În ce moment anume a început? Nu-mi amintesc. S-a manifestat mai întâi ca o nelinişte, o simplă, obişnuită nelinişte, însă una precisă, o adevărată presimţire. Inima începu să-mi bată rar, puternic, marcat. Mă apropiam de ceva, făceam contactul cu un centru de interes neaşteptat şi nedefinit. Mi-am schimbat de mai multe ori poziţia, mi-am dres vocea, mi-am mutat pălăria de pe ceafă pe frunte şi înapoi, fără rost şi tot mai conştient nemulţumit.

Deodată, din nu ştiu care ungher al conştiinţei, apăru ea. O văzui clar, în plină lumină, cu acea imprecizie specifică imaginii memorate, care însă nu strică acesteia, ci mai ades o flatează. Era o frumuseţe sobră, înnobilată de o mare lumină interioară. Trăsăturile regulate i le domina fruntea înaltă, curbată. Croită în suave linii rotunde, avea ceva elin, minus răceala perfecţiunii. Înainte de a face o mişcare, emana un firesc fără margini, ca aceia dintre noi, foarte puţini, care se simt excelent în învelişul lor material. Ochii ei aveau culoarea ceaiului indian.

Surprinzător pentru mine era faptul că, deşi îmi apăruse ca o amintire foarte vie, nu-mi aduceam de loc aminte s-o fi văzut vreodată. Eram sigur că nici o împrejurare, nici un moment al vieţii nu ne adusese faţă în faţă. Cu toate acestea imaginea nu numai că exista, dar era departe de a-mi fi indiferentă. Am observat cu mirare că un călduros sentiment mă leagă de fiinţa necunoscutei. Undeva, într-o altă viaţă, o iubisem. O iubeam încă, acesta e cuvântul, dragostea este numele tandreţei fără margini care mă anima.

Am tras maşina la marginea şoselei, mi-am şters faţa de uşoara transpiraţie pe care mi-o provocase descoperirea şi am pornit să-mi analizez metodic amintirile. Era imposibil să fie altceva decât o imagine uitată, readusă pe primul plan printr-o farsă a întâmplării, fără importanţă.

Nu a fost însă cu putinţă să clasez undeva, să asociez de ceva înduioşătorul desen al ochilor ei.

Am pornit mai departe, de astă dată cu totul stăpânit de nelinişte. Pentru un joc al fanteziei, totul era prea viu. Desigur, te poţi îndrăgosti de o imagine, dar de un produs propriu, şi încă de la prima vedere!

Conduceam încruntat, aplecat pe volan, mereu cu pălăria pe ceafă, cu un efort suplimentar de atenţie, pentru ca ficţiunea ce mă urmărea să nu sfârşească prin a mă răsturna într-un şanţ.

Frumoasa imaginară nu mă părăsea. Se mişca într-un cadru necunoscut. O vedeam într-o încăpere intimă, cu tapete de stil vechi, în dungi verticale, şi mobile fine. O pendulă antică, în lemn negru, amintind un turn de catedrală, bătea într-un colţ. Mai era un mic dulap de cireş cu perdele subţiri de tul, după care ştiam că se ascund cărţi. Aveam certa senzaţie că aş putea, la nevoie, enumera titlurile. Eram prea speriat ca s-o fac.

Şoseaua se popula din ce în ce. Mă apropiam de un mare oraş. Eram obosit şi mă concentram tot mai greu. Am traversat oraşul cât am putut mai atent. Treceam de ultimele vile. Drumul urca printre zone de verdeaţă. M-am relaxat. Obsesia părea că se estompase. Şi atunci, deodată, am văzut cu limpezime drumul spre ea. Am continuat să gonesc câteva minute. Apoi am făcut cel mai neverosimil dintre gesturile de care m-aş fi crezut în stare. Am întors maşina şi am reintrat în oraş. Am străbătut o parte cu totul străină a întinsei localităţi din care nu cunoşteam decât bulevardele centrale. Cu o mână sigură am condus printr-un labirint de străzi, convins că ştiu încotro merg şi că, anume, mă apropii de ea. Eram sincer curios. O jumătate din mine privea detaşat şi aştepta cu multă seriozitate cele ce aveau să urmeze.

După încă două cotituri am ajuns într-o frumoasă alee de vile mici, copleşite de iederă. Le-am privit pe rând. Îmi erau familiare. În faţa uneia am oprit. Am coborât. Cu un mic tremur al mâinilor, am ghicit soneria, ascunsă în grilajul scund şi complicat.

Am tresărit. Ce căutam eu aici, în faţa acestei case fermecătoare, dar necunoscute? Unde avea să mă poarte neînţeleasa pornire de care ascultam? Şi unde eram eu, echilibratul, reticentul, în această împrejurare demenţială?

Un zgomot întrerupse retorismul întrebărilor mele. Uşa de intrare se deschise şi în pragul ei apărură ochii de ceai indian.

M-am descoperit, am îngăimat câteva sunete, m-am apropiat, dându-mi răgazul s-o observ. Era ea, cu toate amănuntele ştiute, cu multe altele în plus, cum ar fi sprâncenele voluntare, mâinile expresive, cu degete lungi, aproape egale. Respira o mirare caldă, o aşteptare, mai exact.

Eram într-o situaţie fără ieşire. Se vedea limpede că, la rândul meu, îi eram necunoscut.

— Iertaţi-mă, am îngăimat. Trebuie să vă vorbesc câteva minute. Numai câteva.

Am întins o carte de vizită.

— Intraţi, a rostit ea cu ceea ce scriitorii numesc un glas catifelat. Vorbea ca un om care vorbeşte pentru plăcerea lui proprie, fără a se feri de intimitatea tonurilor adânci.

Am urmat-o într-un mic salon. Am căutat din ochi pendula-turn, dulapul de cireş. Erau la locul lor, printre alte câteva, puţine la număr, mobile alese.

— Vă ascult, rosti tânăra şi se aşeză, îndemnându-mă cu un gest să fac acelaşi lucru.

— Frumos interior, am început. Distins.

Ea tăcu. Am arătat dulapul.

— Mobilă veche. Stil...

— Mai departe? riscă ea o ironie. Era prea evident că bat câmpii.

— Vă place să citiţi mult, am surâs. Trebuia să merg până la capăt.

— Dispuneţi de informaţii preţioase.

Unde era căldura tonului ei? Vorbea un frigider.

— Oricum, un Flaubert complet nu se vede în orice casă.

Aici aplecă puţin capul, ridicând o sprinceană. Faţa ei avea o plăcută linie ovală, foarte pură. Am râs:

— Cuvintele mele vă amintesc „Memoriile unui nebun”? Era fermecător acel Flaubert prea tânăr...

Necunoscuta se ridică în picioare.

— Ce doriţi?

Iritarea o îmbujorase, îi ridicase nările subţiri. Aşteptam să întindă brusc mâna spre a-mi arata uşa.

— Iertaţi-mă, am spus. Nu ştiu cum să ajung la obiectul vizitei mele. O să vă pară ciudat şi îndrăzneţ. Vă implor să credeţi însă că vorbesc serios. Asculta. M-am îndrăgostit de dumneavoastră, am rostit în sfârşit şi după asta m-am simţit mult mai bine.

Ea surâse amuzată.

— Vă înţeleg, am spus. Desigur, nu sunt singurul în această situaţie. Cazul meu e totuşi aparte. M-am îndrăgostit de dumneavoastră acum o oră şi ceva când v-am văzut pentru prima dată, în maşina mea, pe şoseaua Bucureşti-Braşov, la câteva zeci de kilometri de aici.

Am surâs la rândul meu.

— Partea cea mai extravagantă a întâmplării o constituie faptul că tot ce v-am spus e adevărat.

— Nu înţeleg, murmură ea, din nou ca pentru sine.

— Nici eu, şi vă rog să credeţi că nu glumesc. Tot ce v-am relatat este riguros exact. Nu v-am văzut niciodată, nu vă cunosc, nu ştiu nici acum care vă este numele. În urmă cu o oră am avut o viziune a chipului dumneavoastră, iar acum cincisprezece minute a drumului până aici. Cunoşteam pendula în formă de turn, ca şi cărţile din dulapul acesta. Nu-mi rămâne decât să vă întreb: ce vrăji aţi făcut? Sunt străin de oraş, n-am călcat niciodată în cartierul acesta, n-aveam de gând să-mi întrerup drumul, sunt grăbit să ajung la o destinaţie care-i încă departe. M-aţi chemat. Iată-mă. Vă ascult.

Ochii de ceai indian se rotunjiră de uimire:

— Dar nu v-am chemat! Deliraţi.

— Tot ce se poate. E un delir de invidiat. Vă cer totuşi explicaţii.

Unde erau bunul simţ, ponderea, ori cel puţin elementara mea bună creştere? Aveam să le regret.

— Nu vă înţeleg. Cred că sunteţi hotărât să faceţi cu orice preţ o impresie proastă. Senzaţionalul nu e pe gustul meu. După cum aţi dovedit că ştiţi, îmi place Flaubert. Asta ar fi trebuit să vă pună pe gânduri.

— Iată-mă şi seducător de profesie! am surâs.

— Trebuie să recunoaşteţi, rosti puţin înţepat interlocutoarea mea, că orice e mai verosimil decât ceea ce pretindeţi dumneavoastră.

— Recunosc, într-adevăr, nu prea mă ajută circumstanţele. Dar vă dau în mod solemn cuvântul meu de onoare că nu m-am îndepărtat nici cu o literă de la adevăr.

Era o situaţie fără ieşire. Ar fi trebuit pur şi simplu să mă ridic şi să plec. Un destin categoric mă ţintuia însă locului.

— Oare ce nume să dau amintirii pe care o să v-o port?

— Eliza, răspunse şi se depărtă către fereastră. Tăceam încurcat, privind interiorul şi descoperind în fiecare moment noi cunoştinţe. Arabescurile covorului vechi, liniştea uşor prăfuită a casei. Îmi aminteam planul întregii locuinţe. În spatele meu se afla sufrageria. Dincolo de uşa din faţa mea trebuia să se deschidă un scurt coridor din care să se despartă două camere de dormit.

M-am răsucit nervos pe scaunul greu. Nu cumva eram pe cale să-mi pierd minţile?

Tăcerea se prelungea. Tânăra dovedea un calm îngeresc. Prezenţa şi tăcerea ei erau extrem de plăcute. Să nu fi fost blestemata de încurcătură care mă făcea ridicol şi care dintr-o clipă în alta avea să mă alunge pentru totdeauna!

M-am ridicat. N-avea rost să aştept să fiu dat afară.

— Scuzaţi-mă, am spus. Totul e de neînţeles. Un singur lucru pot să vă afirm cu certitudine: vă iubesc. E nemaipomenit să auziţi o asemenea declaraţie din partea unui om care susţine că nu vă cunoaşte, dar iminenţa despărţirii noastre mă grăbeşte s-o fac.

Eliza se apropie, oprindu-se în faţa mea.

— Cine poate şti ce e sub fruntea dumitale? Poate crezi în ceea ce spui. Poate că nu eşti nebun.

— Poate, am adăugat, ar trebui să trecem peste absurdul care ne încercuieşte. Să considerăm că a fost pronia îndrăgostiţilor.

— Cum să te cred? Rosteşti cuvinte prea mari ca să fie sincere.

Era în faţa mea, severă, matură, curioasă totuşi, dar nu la modul frivol, ci purtând lirismul întrebărilor pe care ţi le pui ţie însuţi.

Simţii că roşesc.

— Ştiu, am spus, fac o greşeală capitală, dramatică, plecând. Îmi dau totuşi seama că asta doriţi.

— Da, spuse ea liniştit. N-are nici un rost să schimbăm la infinit presupuneri în legătură cu ceea ce nici nu ştim dacă s-a întâmplat sau nu. Să cauţi explicaţii inexplicabilului e lipsit de sens. Să luăm latura amuzantă a lucrurilor. Eu una nu mă supăr. Urmează-mi exemplul.

Deschise uşa în faţa mea. M-am pregătit să ies. Am mai îmbrăţişat o dată cu privirea încăperea pe care o părăseam. Totul îmi era bine cunoscut. De pe un perete mi-a atras totuşi atenţia o fotografie. Reprezenta un bărbat robust, plin de viaţă, cu neaşteptate priviri îngrijorate. Fotografia îl surprinsese în plin soare, purtând... O pălărie de pai.

— Fratele meu, răspunse Eliza întrebării pe care mi-o ghicise din priviri.

— Îl cunosc, am spus maşinal. Dar asta nu vă interesează, desigur.

— Numai dacă puteţi adăuga fapte pozitive. De altfel, v-aţi putea vedea. Diseară se întoarce din capitală. Ar fi

amuzant să vă întâlniţi.

Am simţit că forţa nota, punând ironie acolo unde nu se simţea tentată s-o facă. Am înţeles că se apăra. Ieşii hotărât.

— Îmi pare rău, am spus în pragul casei, mai rău decât aţi putea crede. Dacă v-aş fi cunoscut la cea mai banală serată, pe o plajă, la un spectacol, totul ar fi fost normal. Aşa...

Tăcui. Forţa implacabilă a manierelor universal acceptate mă obliga să mă retrag. De altfel, trebuia să-mi continui drumul. Am salutat adânc şi am suit la volan. Am pornit brusc. Când am privit înapoi, casa Elizei nu se mai putea deosebi de celelalte.

A fost o zi pierdută. Însărcinările mi le-am îndeplinit cu stângăcie. Termenii de specialitate îi auzeam parcă pentru prima oară. Am şi întârziat mai mult decât crezusem.

Apoi am gonit spre Bucureşti. Nu făceam decât să caut, în labirintul fără ieşire al afacerii, o cheie ce refuza să mi se arate. Îmi blestemam imprudenţa cu care irosisem unicul prilej de a cunoaşte prototipul viziunii de care beneficiasem. Eram furios pe întâmplare. Blestemam absurdul şi-mi făceam de două parale creierul în stare de asemenea gafe.

La o târzie oră de noapte eram din nou sub copertina unde îmi luasem în dimineaţa aceea micul dejun. Domnea o agitaţie neobişnuită. Am coborât să iau ceva. Eram istovit.

Abia am pătruns în lumina excesivă, dublată de o muzică asurzitoare, că o duzină de oameni s-au repezit la mine vorbind toţi o dată, suprapunându-se, întrerupându-se:

— Pălăria...

— Vă rugăm...

— Poate dumneavoastră...

Înainte de a putea înţelege ceva, un roşcovan furios îmi smulgea canotiera de pe cap. Consternarea şi strigătele de indignare nu-mi fură luate în seamă. Roşcovanul se îndepărtă grăbit, cu un aer ofensat, urmat de ceilalţi. Îşi continuară agitaţia în jurul unei mese periferice. Mă îndreptai într-acolo, scos din fire, împiedicându-mă de scaune şi consumatori.

La masă nu mai găsii pe nimeni. Grupul nebunilor făcea semne unei maşini care se îndepărta.

Un glas mă chemă, prin vacarmul înconjurător. Mă întorsei cu violenţă. Roşcovanul îşi ştergea fruntea cu o batistă mare, cenuşie, şi-mi întindea pălăria cu o satisfacţie obosită.

— Ce-nseamnă toate astea? m-am bâlbâit de furie.

Roşcovanul mă apăsă pe ambii umeri, făcându-mă să mă aşez pe un scaun şi, aşezându-se la rândul său, se bătu cu palma pe genunchi:

— A dracului încurcătură! Râse, cu slabe puteri, transpirând din belşug. Toată ziua am alergat după pălăria aia. Câtă lume trece zilnic prin localul nostru... Genială idee ai avut să mai treci o dată pe aici! Criminalul... se întoarce la locul crimei...

Tresălta de râs, ca sub un duş gâdilos.

— Nu înţeleg, am spus, întorcându-mi pălăria pe toate feţele. Nu-i pălăria mea?

— Ba da, sughiţă el. Cealaltă nu era! Şi râzi, şi râzi.

Mi-a trebuit o răbdare de fier ca să aflu că în dimineaţa zilei respective, tot aici, sub copertina de beton, schimbasem pălăria cu un tip. Două pălării de pai nu erau greu de confundat în anul acela.

— Ei şi? Ce importanţă are?

— Are, râse roşcovanul atotştiutor, are, pentru că pălăria cealaltă era de un tip special!

N-are rost să mai reproduc lunga convorbire prin care am aflat cheia complicatelor întâmplări ale zilei. Pe scurt, purtasem vreme de douăsprezece ore o pălărie cu... memorie artificială. Unicatul experimental aparţinea unui inventator încă necunoscut: fratele ei...

Pălăria îşi executase conştiincios programul. Îmi oferise imaginea minunatei Eliza, mă condusese până la ea. Restul ar fi trebuit să-l fac singur.

M-am ridicat brusc de la masă.

Aşadar, totul fusese o iluzie, un furt de memorie!

Eliza rămăsese totuşi în mine. Acum ştiam totul. Aveam s-o găsesc, să-i explic, să-i cer iertare pentru apariţia mea insolită, s-o rog să mă primească printre prietenii săi. Şi, poate, mai târziu...

Aveam să-l cunosc pe omul din fotografie. O iubea mult, mă putusem convinge.

Am plecat grăbit. Am gonit tot restul nopţii către oraşul Elizei.

Când am ajuns, se lumina de ziuă. Am început să colind cartierele, în căutarea vilei cu iederă. Mereu mi se părea că altul e drumul spre ea. Eram sigur că mi-l voi aminti, că voi reface pas cu pas experienţa zilei trecute şi voi ajunge în faţa porţii dorite.

Mă înşelasem însă. În ajun nu eu condusesem maşina prin labirintul întinsei localităţi, nu eu îmi alesesem drumul. Mă lăsasem condus de o memorie străină. Nu mai ştiam să ajung la Eliza.

Ore în şir am colindat oraşul, mai întâi la întâmplare, apoi încercând să fiu sistematic. Inutil, nu am reuşit să refac drumul parcurs. Părea că totul, ziua de ieri, vila, Eliza însăşi căzuseră într-o zonă neagră, moartă, a inexistenţei. A trebuit să-mi pun şi să-mi repet întrebarea dacă e ceva adevărat în toată istoria asta.

Mă mai întreb şi astăzi, după atâta vreme, deoarece nu am mai putut-o revedea pe frumoasa cu ochi de culoarea ceaiului indian. M-am interesat de cercetările privitoare la mecanismul memoriei, la imitarea lui. Nicăieri n-am dat de fratele Elizei. Probabil că invenţia lui este încă departe de a fi desăvârşită...

Ciudata mea aventură n-a avut alt efect decât acela că mi-a consacrat singurătatea. Nu mă pot uita la o femeie fără să-mi amintesc, cu un belşug de amănunte inutile, în parte adăugite, probabil, ulterior, figura singurei fiinţe de care mi-aş fi legat viaţa.

Ca o slabă compensaţie, prietenii mei par să-şi fi schimbat părerea după care aş fi prototipul lipsei de romantism. Nu e meritul meu, ci al frumoasei apariţii care mi-a traversat existenţa. Şi, să nu uit, al pălăriei de pai.