Capitolul 15

— În regulă, prima întrebare. Unde dracu’ sunt?

Persoana căreia i se adresă Kiva Lagos stătea la un birou mic dintr-o cameră la fel de mică, părând amuzată.

— Am crezut că prima ta întrebare ar putea fi cine dracu’ sunt eu.

— În regulă, bine. Cine naiba eşti?

— Numele meu este căpitanul Robinette.

— Bună, căpitane Robinette. Încântată. Unde dracu’ mă aflu?

Căpitanul Robinette se uită la cei doi membri ai echipajului care o însoţiseră pe Kiva Lagos în cabina sa.

— Aşteptaţi afară, spuse el. Închideţi uşa. Dacă auziţi altceva în afară de voci ceva mai ridicate, intraţi şi bateţi-o până îşi pierde cunoştinţa.

Cei doi plecară.

Kiva nu păru impresionată.

— Nu o să zici nici pâs dacă te strâng de gât, spuse ea.

— Îmi asum riscul. O să faci zgomot până ajungi la birou.

— Şi încă nu mi-ai răspuns la întrebare. Unde dracu’ mă aflu?

— Înainte de a-ţi răspunde, spune-mi, te rog, ce-ţi aminteşti din ce s-a întâmplat înainte să ajungi aici.

— Futu-i, îţi baţi joc de mine?

— Fă-mi pe plac, te rog.

— Înainte să mă trezesc aici, ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că am fost împuşcată drept în faţă. Când m-am trezit aici, eram într-o cameră de mărimea unui dulap de mături, în care am stat preţ de patru zile blestemate, fără altceva care să-mi ţină companie în afară de o cutie cu batoane proteice şi o toaletă chimică. Apropo, în chestia aia e o mizerie nenorocită.

— După patru zile, e şi normal. Continuă.

Kiva făcu semn în spatele ei.

— Apoi uşa celulei mele a fost descuiată, iar amicii tăi, Tăntălăul şi Gogomanul, mi-au spus să vin cu ei. Apoi am ajuns aici. Sfârşit. Unde dracu’ sunt?

Privirea amuzată de pe faţa lui Robinette nu se schimbase în mod vizibil de când intrase Kiva în cameră, ceea ce o enerva.

— Eşti pe cargobotul Iubirea noastră nu a putut dura, îi răspunse el. Care, continuă el, uitându-se la ceas, cu patruzeci şi cinci de minute în urmă a intrat în curentul de Flux cu destinaţia Sistemul Bremen, o călătorie care ne va lua cincisprezece zile şi patru ore – mai mult sau mai puţin. În ultimele patru zile am accelerat spre curentul de Flux. Am primit instrucţiuni să nu-ţi dau voie să ieşi din cabina ta în timpul celor patru zile. Angajatorul meu a fost foarte clar. De aici şi batoanele proteice şi toaleta chimică. Presupun că ţi-ai dat seama că era apă în lavoar.

— Avea gust de rahat.

— Da, ei bine, de vreme ce apa este reciclată, s-ar putea să fie aşa. Este potabilă, dar la limită.

— Du-te dracului!

— Angajatorul meu a menţionat că ai putea fi ostilă, observă Robinette.

— Nu ştii ce înseamnă să fiu ostilă, replică Kiva.

— Presupun că ostilă ar însemna să vii la birou şi să mă sugrumi.

— Pentru început.

— Mi se pare corect, spuse Robinette amabil, apoi cotrobăi în birou şi scoase un pistol, îndreptându-l spre Kiva, cu degetul sprijinit uşor pe trăgaci. Ăsta ar trebui să menţină o atmosferă civilizată.

— Du-te dracului!

— Mă rog, cât se poate de civilizată.

— De ce naiba mergem la Bremen?

— Pentru că luna viitoare este Oktoberfest şi n-am fost niciodată.

— Am pus o întrebare serioasă.

— Şi eu ţi-am dat un răspuns serios. Persoana care m-a angajat mi-a cerut foarte clar să fii escortată în afara sistemului Centrului, dar nu i-a păsat prea tare unde anume. Am sugerat Sistemul Bremen pentru că este un salt relativ scurt în Flux, curenţii de Flux spre şi dinspre Centrul Comercial sunt stabili pentru o vreme şi pentru că Oktoberfest sună distractiv. Se pare că îşi are originea în vremurile pământene. Eu n-am fost niciodată. Şi atunci, de ce nu? Şi angajatorul meu a fost de acord cu asta, aşa că iată cum am ajuns aici.

— Lasă-mă să ghicesc cine este nenorocita de angajatoare misterioasă.

— Nu trebuie să ghiceşti, spuse Robinette. Este Nadashe Nohamapetan. Aceeaşi persoană care a ordonat să fii împuşcată în faţă cu alice paralizante. Apropo, cum te simţi?

— Cum naiba crezi că mă simt? spuse Kiva. Ca şi cum aş fi fost împuşcată în faţă cu o grămadă de pietre!

Robinette dădu din cap.

— Pe lângă asta, arăţi groaznic. Sunt o grămadă de mici înţepături de ace unde ţi-au intrat alicele în cap şi în gât.

— Mulţumesc, dobitocule.

— Vestea bună e că se vor vindeca destul de repede. Aproape sigur o să treacă până când o să ajungem la Bremen.

— Şi apoi ce-o să se-ntâmple?

— Cum am spus: Oktoberfest.

— Vreau să spun ce se întâmplă cu mine, nenorocit extraordinar de imbecil ce eşti.

— Asta nu s-a hotărât încă. Mi s-a spus că odată ce ajungem la Bremen voi primi instrucţiuni suplimentare. Trebuie să aşteptăm două luni. Dacă până atunci nu vor sosi instrucţiunile suplimentare, se presupune că trebuie să te arunc afară printr-o cameră de depresurizare. Avem trei. Poţi alege.

— Nu înţeleg, spuse Kiva. De ce m-ar ţine în viaţă doar ca să mă arunce de pe o afurisită de cameră de depresurizare?

— Ar trebui să o întrebi pe ea.

— În mod cât se poate de inconvenabil, este absentă în acest moment, sculă înfumurată!

— Ei bine, dacă las arma asta jos, promiţi să nu mă ataci? Peste birou?

— Nu promit nimic.

— Îmi asum riscul. Te rog să reţii că pistolul are cheie cu amprenta mea, aşa că, şi dacă mi-l iei, nu o să te ajute cu absolut nimic.

— Aş putea să te omor în bătaie cu el.

— Atunci o să-l pun pur şi simplu la loc în birou, spuse Robinette, ceea ce şi făcu, scoţând din acelaşi loc un plic pe care i-l înmână Kivei. Este de la angajatoarea mea. Mi-a cerut în mod specific să ţi-l dau imediat ce vei fi eliberată din captivitate.

Kiva se uită la plic.

— Ah, Doamne! Jubilează în scris.

— Tot ce este posibil, fu de acord Robinette. Dacă nu te deranjează, continuă el arătând spre scrisoare, după ce citeşti chestia aia, aş vrea să ştiu ce-a spus.

— De ce te interesează?

— Sunt curios, asta-i tot. A fost pasageră pe această navă timp de câteva luni, să ştii. De când mama ei şi ceilalţi au fost arestaţi pentru trădare şi până nu cu mult timp în urmă. Înţeleg că a făcut un schimb favorabil în ceea ce priveşte cazarea. Asta e, nu cred că pot s-o învinovăţesc.

— Da, nava asta e o groapă cu rahat, din câte am văzut, spuse Kiva.

— Tot ce se poate, dar în ceea ce priveşte situaţia dumneavoastră, Lady Kiva, e mai bine să fiţi în interiorul ei, nu în exterior.

— Ai dreptate, recunoscu Kiva. Aşadar, Nadashe nu a fost prea populară pe nava ta, dacă înţeleg eu bine.

— Cred că eufemismul politicos este „îşi vedea de treaba ei”.

— Atunci de ce naiba-i faci munca murdară?

— Pentru un motiv cât se poate de evident, Lady Kiva. Mă plăteşte foarte, foarte bine.

— Te pot plăti mai mult decât ea, spuse Kiva.

— Aşa o fi, teoretic. Dar, practic vorbind, te afli pe această navă şi nu ai acces la fonduri, în timp ce Nadashe Nohamapetan mi-a plătit deja jumătate din suma totală în avans, ceea ce reprezintă, în sine, mai mult decât am câştigat în ultimii doi ani. Aşa că banii tăi – dacă i-ai fi avut la tine, ceea ce nu e cazul – sunt absolut inutili aici. Îmi pare rău.

— Greşeşti.

— Posibil, dar mă îndoiesc. Am auzit de Nadashe Nohamapetan cu mult înainte de a avea vreun motiv s-o întâlnesc. M-a impresionat faptul că e incredibil de hotărâtă şi pare genul de persoană cu care nu e absolut deloc cazul să te pui rău. Aşa că am de gând să-i iau banii şi să profit de partea ei bună, dacă nu te deranjează.

Kiva pufni. Căpitanul Robinette consideră asta un gest de aprobare şi continuă:

— Între timp, ai două opţiuni, Lady Kiva. Prima este să alegi să te comporţi cum trebuie, ceea ce înseamnă să rămâi în zonele în care îţi spun eu să stai şi să te fereşti din calea celor care se ocupă cu ghidarea navei şi să nu zădărniceşti îndeplinirea responsabilităţilor echipajului. În acest caz, ţi se va permite libertatea de mişcare şi acces la o tabletă, pentru divertisment. Iubirea noastră nu este un vas de croazieră şi nu sunt prea multe de făcut, iar toată lumea ştie de ce te afli aici, aşa că nu vor fi dispuşi să te servească. Dar e mai bine decât cealaltă variantă.

— Care ar fi?

— Să-mi faci probleme, Lady Kiva. Caz în care te închid înapoi în dulapul cu mături cu nişte batoane proteice şi toaleta aia chimică, iar tu o să poţi număra niturile din perete. Şi, dacă o să fii deosebit de enervantă, s-ar putea să te arunc afară printr-o cameră de depresurizare fără să mai aştept permisiune.

— Lui Nadashe nu i-ar plăcea asta, spuse Kiva. Nu te plăteşte să iei decizii.

— Aşa e. Sunt banii ei. Dar asta este blestemata mea de navă, Lady Kiva. Scuze pentru limbaj. Deci, ce alegere vei face?

— O să fiu cuminte.

— Asta voiam să aud, spuse Robinette, apoi îşi băgă din nou mâna în birou şi scoase o tabletă, pe care i-o înmână. Pe asta o pot folosi oaspeţii. Include informaţii despre navă şi despre serviciile pe care le poate oferi echipajul. Ai acces la doctorul navei şi îţi recomand să profiţi de asta, iar dacă vorbeşti cu comisarul de bord, îţi putem face rost de nişte haine în plus. Acelea ţi le fac cadou. Să zicem că reprezintă un gest de bunăvoinţă.

— Mulţumesc, spuse Kiva, sarcastică.

— Cu plăcere, spuse Robinette, deloc sarcastic. La bord sunt doi lucrători sexuali, dar reprezintă o valoare adăugată pentru echipaj, iar tu nu ai bani, aşa că poate ar trebui să-i ignori. Dar poţi să ţi-o tragi cu orice alt membru al echipajului doreşti în timpul tău liber, cât timp nu deranjezi îndeplinirea îndatoririlor navei sau, în general, liniştea acesteia.

— Nu pot să zic că am chef.

— Mai sunt două săptămâni până la Bremen. S-ar putea să te răzgândeşti. În orice caz, uite tableta ta şi scrisoarea, iar acum ştii unde te afli şi de ce. Mai ai şi alte întrebări în acest moment?

— Nu pentru tine, spuse Kiva.

— Atunci poţi pleca. Fie Tăntălăul, fie Gogomanul, cum le spui tu, te va escorta înapoi în cabina ta. Şi... Lady Kiva, dacă îmi permiteţi o sugestie.

— Ce sugestie?

— Poate ai observat că am fost tolerant cu ameninţările şi atitudinea ta în mica noastră discuţie de astăzi, spuse Robinette. Asta pentru că o găsesc ciudat de fermecătoare şi pentru că ştiu că oricine stă într-o gaură timp de patru zile devine irascibil. Nu-ţi recomand să continui cu atitudinea asta faţă de mine de-acum înainte, mai ales în faţa echipajului meu. O fi Iubirea noastră o groapă cu rahat, aşa cum o descrii, dar e o groapă cu rahat care are nevoie de o disciplină strictă, iar eu nu pot şi nu voi tolera nimic care să strice asta. Ne-am înţeles?

— Fie.

— Bine. De asemenea, îţi sugerez cu tărie să nu testezi această atitudine nici cu echipajul.

— De ce? Pentru că ar fi răutăcios?

— Nu, pentru că o să-ţi înfigă un cuţit de unt în gât.

— Credeam că ai spus că păstrezi o disciplină strictă pe navă.

— Am spus că nava are nevoie de o disciplină strictă. N-am spus că dacă testezi teoria asta nu te trezeşti moartă.

Scrisoarea lui Nadashe era, desigur, al dracului de iritantă.

Suna cam aşa:

Kiva,

Pentru că ştiu că te întrebi, iată de ce te-am lăsat să trăieşti:

1. Pentru că mă amuză să te ştiu în viaţă pe nava aia îngrozitoare.

2. Deoarece voi avea nevoie de tine ca să accesez unele dintre conturile încă îngheţate.

3. Pentru că, dacă te las să trăieşti, asta o va ţine pe mama ta şi Casa de Lagos sub control. Arta fină a luării de ostatici are anumite avantaje.

Ar trebui să notez că un ultim motiv e unul pe care-l păstrez secret deocamdată. Cât priveşte restul lumii, toţi ştiu că ai fost ucisă împreună cu Drusin Wolfe. După ce asasinul meu l-a ucis pe Wolfe şi te-a imobilizat, echipajul meu de ambulanţă a ajuns primul la locul crimei şi te-a luat de acolo. Regret să-ţi spun că ai murit pe drumul spre spital, iar corpul tău a fost trimis imediat într-un sicriu închis înapoi la Ikoyi. I-am înscenat toate astea lui Wolfe; el a fost ucis de propriii săi asasini neglijenţi. E greu să găseşti meseriaşi buni.

— Ah, nenorocită meschină ce eşti! spuse Kiva cu voce tare, în timp ce citea ultima parte. Tu chiar te crezi deşteaptă.

Te las în viaţă deocamdată, dar este evident că nu poţi merge la Capăt. Aşa că acum eşti în drum spre Bremen. Cred că ştii ce am în plan. Am motive să cred că se va întâmpla în curând. Dacă voi reuşi, atunci este posibil să te chem înapoi, pentru a-mi recupera averea şi pentru a discuta cu tine, în calitate de negociator principal al familiei tale, despre poziţia Casei de Lagos în noul regim. La urma urmei, ai fost atât de grijulie cu Casa de Nohamapetan cât timp ai avut privilegiul de a-i proteja interesele. Aştept cu nerăbdare ca un Nohamapetan să-ţi întoarcă favorul.

Dacă nu voi avea succes, atunci regret să spun că probabil n-o să mai fiu în măsură să le trimit instrucţiuni suplimentare căpitanului Robinette şi echipajului său în ceea ce te priveşte. Sunt sigură că ţi-a spus deja ce presupune asta.

Şi, înainte să-i sugerezi că eşecul meu ar însemna ca el să nu mai primească restul sumei care i se cuvine, ar trebui să afli că acesta există deja într-un cont de garanţie la Hubfall, lucru pe care el îl ştie. Îmi pare rău să te dezamăgesc. Mă tem că nu mai am altceva de spus, în afară de faptul că ar trebui să-mi urezi noroc. Viaţa ta depinde de succesul meu.

Distracţie plăcută la Oktoberfest!

NN

Kiva citi scrisoarea, o mai citi o dată, şi înc-o dată, o mai citi şi a patra oară, ca să fie sigură, apoi o rupse bucăţi-bucăţele, se duse la toaleta echipajului, aflată pe acelaşi coridor cu dulapul ei de mături, aruncă bucăţelele rupte în closet, îşi dădu jos pantalonii, se aşeză şi urină pe ele. Această acţiune nu schimbă ideea generală a situaţiei în care se afla, dar o făcu să se simtă mai bine.

Odată îndeplinit acest lucru, Kiva se întoarse în dulapul cu mături şi reflectă asupra poziţiei ei, la avantajele şi la atuurile pe care le avea în acest moment.

Avantaje: era în viaţă, futu-i, ceea ce, sincer, o surprinsese oarecum, după ce fusese împuşcată drept în faţă. Căpitanul avusese dreptate când spusese că nu arăta prea grozav pe moment – faţa ei era plină de vânătăi şi de leziuni acolo unde bucăţelele de praf de puşcă încărcate cu droguri îi pătrunseseră în piele, ca substanţele să fie absorbite –, dar nu era ceva care să o îngrijoreze. Chestiile astea nu aveau să o încetinească deloc.

Atuuri: creierul ei. Corpul ei. Nu faţa ei, mă rog – vezi mai sus apropo de vânătăi şi ciupituri –, dar tot ce era înăuntru şi afară funcţiona la putere maximă. Pe lângă asta se mai adăuga şi starea ei actuală, adică faptul că era al dracu’ de supărată.

Şi nu doar al dracu’ de supărată pe Nadashe Nohamapetan, ca să fie clar, cu toate că era, într-adevăr şi pe bună dreptate, al dracu’ de supărată pe ea. Nadashe o împuşcase în faţă, o răpise şi o băgase într-o navă spaţială în care sigur avea să se îmbolnăvească de tetanos. Femeia aia avea nevoie de o schimbare de atitudine, iar Kiva îşi dorea foarte mult să fie cea care să i-o ofere.

Însă persoana pe care Kiva era cel mai supărată era ea însăşi. Senia avusese dreptate: Nadashe o găsise pe Kiva exact acolo unde n-o căutase. Kiva mersese la întâlnirea cu Drusin Wolfe convinsă că era stăpână pe situaţie şi că Wolfe şi Nadashe aveau să-i cadă în plasă exact aşa cum plănuise. Fusese prea încrezătoare şi prea puţin pregătită, aşa că sfârşise prin a fi împuşcată în faţă, trezindu-se la cheremul unei nenorocite din Casa de Nohamapetan.

Kiva se opri o clipă şi se gândi la Senia, care aproape sigur credea că e moartă şi care trebuia să îndure o astfel de veste. Kiva simţi un junghi, ceva ce nu era pe deplin sigură că mai simţise vreodată înainte – durere, dar nu ca atunci când murea cineva (în cazul de faţă, moarta ar fi fost ea, şi nu era), ci pentru cei vii, care trebuiau să se confrunte cu propria lor durere gândindu-se la cei morţi. Nu era corect ca Senia să trebuiască să suporte această durere şi, deşi Kiva nu fusese niciodată genul care să se amăgească cu gândul că lumea ar fi măcar un pic corectă, asta i se părea ca o senzaţie aparte de depăşire a limitelor, ceva special, pentru care trebuia s-o facă pe Nadashe să plătească.

Aşa că, da. Kiva era foarte supărată. Supărată pe Nadashe. Supărată pe ea însăşi. Supărată din pricina Seniei. Şi era supărată că se afla pe o navă care părea să fie făcută în mare parte din rugină şi spermă, rostogolindu-se spre Oktoberfest, ce naiba o mai fi fost şi aia.

Kiva o dăduse în bară. Era timpul să se răzbune.

Avea la dispoziţie cinsprezece zile şi ceva mai puţin de două ore ca s-o facă.

Aşa că se puse pe treabă.