Capitolul 13

— Bun, şi de-acum devine complicat, spuse Marce, îşi făcu de lucru cu tableta pentru a ajunge la cea mai recentă prezentare.

Auzind acest avertisment, Cardenia se abţinu cu greu să nu chicotească.

— Ştiu asta, spuse ea. Aminteşte-ţi ce facem. Treaba ta este să transformi ce urmează să spui în ceva care să fie pe înţelesul oamenilor care nu sunt fizicieni ai Fluxului. Politicieni. Jurnalişti. Oameni normali. Eu.

— Tu nu eşti normală, îi atrase atenţia Marce.

— Nu, consimţi Cardenia. Însă, odinioară, aproape că eram. Cu toate astea, sunt sigură că nu sunt un fizician al Fluxului. Sunt îndeajuns de normală pentru ce avem nevoie legat de prezentarea asta.

Cei doi erau în mica sală media anexată apartamentelor personale ale Cardeniei. Avea o capacitate de aproximativ douăzeci şi cinci de locuri şi era spaţiul unde împăraxul, atunci când avea chef să se relaxeze, îşi putea invita prietenii să vadă cele mai noi spectacole de divertisment pe un ecran mare, cu un sunet cu adevărat uimitor.

Asta se întâmpla în teorie. În realitate, în momentul în care Cardenia termina cu sarcinile zilnice ca împărax, ultimul lucru pe care şi-l dorea era să vadă douăzeci şi ceva de oameni agitându-se şi strigând la ceva luminos şi zgomotos. De cele mai multe ori se târa în pat cu Marce şi, dacă se uitau la ceva, o făceau pe una dintre tabletele lor, pe care şi-o sprijineau de genunchi. Marce remarcase la un moment dat ironia faptului că ea, cea mai puternică fiinţă din universul cunoscut, consuma conţinut media exact ca o studentă săracă. Răspunsul Cardeniei fusese să-l tragă jos din pat şi să-l oblige să continue vizualizarea în sala media. În cele din urmă, reuşiră să vadă doar cinci minute din spectacol, apoi făcuseră cu totul altceva, ceva care nu avea treabă cu uitatul la ecran. Amintindu-şi de asta, Cardenia zâmbi. Ceea ce făceau acum în sală era diferit de ce făcuseră atunci.

— Bine, spuse Marce, apoi activă prezentarea pe ecranul uriaş. Titlul primei imagini era „Ce este Fluxul?” Marce se încruntă:

— Tu, ăăă, ştii deja partea asta, îi spuse el Cardeniei.

— Da, o ştiu, fu ea de acord. De ce nu sari la partea nouă şi complicată?

Marce trecu repede peste câteva imagini suplimentare care descriau elementele de bază ale fizicii Fluxului şi ale astrografiei Fluxului şi Interdependenţei. Cardenia îşi notă să pună pe cineva să-i ceară unuia dintre artiştii vizuali din cadrul Biroului Imperial de Informaţii să-l ajute pe Marce să facă imaginile mai atractive pentru publicul larg. Marce era genial în multe feluri, dar designul vizual nu era punctul său forte.

— Bun, spuse el în cele din urmă, oprindu-se la o reprezentare vizuală a unui găvan de Flux. Acesta este un găvan de Flux tipic, aşa cum îl cunoaştem noi. E locul în care navele intră sau ies din Flux şi este static faţă de cel mai masiv obiect din sistemul său, de obicei steaua sa. Într-un fel, se poate spune că găvanul de Flux este ancorat de gravitaţie – acesta este motivul pentru care găsim găvane în sistemele stelare, dar aproape niciodată în afara lor.

Marce lovi uşor tableta şi apăru o altă reprezentare a unui găvan de Flux, de data asta mişcându-se şi micşorându-se încontinuu.

— Însă, cu aproximativ doi ani în urmă, continuă el aruncându-i o privire Cardeniei – practic, chiar înainte de a mă urca pe o navă ca să vin la Centrul Comercial...

Cardenia zâmbi la auzul acestor vorbe.

— ...un cinciar care ieşise pe neaşteptate dintr-un curent de Flux în curs de dezagregare a descoperit ce se vede: un găvan de Flux evanescent, care, spre deosebire de găvanele de Flux pe care le vedem de obicei, se mişca independent şi, în acelaşi timp, se micşora. De fapt, având în vedere cât de scurt a fost intervalul de timp în care a existat, ar fi corect să spunem că s-a evaporat.

Urmă o altă imagine, plină de ecuaţii pe care Cardenia nici nu spera să le priceapă.

— Cum s-a întâmplat asta? Am emis ipoteza că descompunerea curentului de Flux a precipitat apariţia mai multor fluxuri evanescente localizate care s-au conectat temporar la fluxul principal, ca firele care se desprind, rotindu-se, dintr-o frânghie care se desface. Nu au nicio sursă gravitaţională de care să se ancoreze, aşa că ele nu durează prea mult. N-am mai văzut aşa ceva până acum pentru că, de obicei, atunci când o navă cade pe neaşteptate dintr-un curent de Flux, se pierde în spaţiul cosmic şi nu se mai aude niciodată de ea. Nu există date.

Apăsă din nou cu degetul, făcând să apară o altă imagine:

— Dar pentru că acum avem aceste date şi că, datorită lui Hatide Roynold, înţelegem atât conceptul curenţilor evanescenţi, cât şi o parte din fizica din spatele lor, cred că trebuie să luăm în considerare câteva posibilităţi potenţial extraordinare în ceea ce priveşte modul în care aceşti curenţi evanescenţi vor apărea în spaţiul local.

Marce se opri.

— Cum e până acum? Mă urmăreşti?

Cardenia îşi apropie degetul arătător de cel mare:

— Mai am cam atât până când n-o să te mai pot urmări.

Marce dădu din cap şi trecu la o altă imagine.

— Atunci o să simplific. Cred că atunci când apare un curent de Flux evanescent, găvanul său face lucrul pe care cinciarul nostru aproape condamnat a văzut că-l face găvanul care dispărea – dar în sens invers. Apare, e mic la început, apoi se mişcă şi creşte până când devine ancorat.

Urmă o pauză.

— De fapt, cred că toţi curenţii de Flux fac acest lucru atunci când apar în continuumul spaţiu-timp normal, dar curenţii de Flux obişnuiţi au fost atât de stabili – până de curând, mă refer –, încât nu am avut ocazia să vedem asta la ei.

— Poate că ar fi bine să laşi partea asta la o parte când vorbeşti cu alţi oameni, sugeră Cardenia.

— Am înţeles.

Marce se întoarse la imaginile sale şi selectă una nouă, cu mai multe ecuaţii pe ea.

— Deci, de ce contează asta? Pentru că, dacă găvanele de Flux ale curenţilor evanescenţi emergenţi cresc şi se mişcă, atunci ar putea exista o posibilitate de a manipula şi chiar de a controla acea mişcare şi acea creştere, pentru a poziţiona găvanele de Flux mai aproape de habitatele umane şi a le face îndeajuns de mari pentru a le permite structurilor voluminoase să treacă prin ele.

— Adică mai multe nave, spuse Cardenia.

— Nu, spuse Marce.

Apăru o altă imagine, care arăta un habitat uman de dimensiuni normale, unul destul de mare încât să conţină sute de mii de oameni.

— Mă refer, de fapt, la locuri.

Cardenia avu nevoie de un moment pentru a-şi da seama ce voia să spună.

— Vrei să pui habitate umane întregi în Flux?

— N-aş folosi cuvântul „vreau”, spuse Marce. Dar ar putea fi posibil. Şi dacă este posibil, atunci lucrurile devin dintr-o dată interesante.

— Interesante?!? exclamă Cardenia.

Acum înţelegea. Dacă ai putea să înghesui habitate întregi reale în Flux, atunci cel mai mare blocaj al omenirii provocat de mutarea a milioane de oameni din sisteme – având în vedere că navele stelare puteau transporta doar o fracţiune din acest număr – ar deveni o problemă mult mai mică. Nu ar mai fi nevoie de nave. Ai putea pur şi simplu să muţi oamenii cu tot cu locul unde trăiesc.

Şi ai putea salva pe aproape toată lumea.

— Hai s-o facem, spuse Cardenia.

Marce îşi ridică mâinile, într-un gest de neputinţă.

— Stai aşa, spuse el. Nu e chiar atât de simplu.

— De ce nu?

— Pentru că... ei bine, nu am o imagine pentru asta.

— Lasă naibii imaginile, futu-i! spuse Cardenia, iritată. Spune-mi!

— Uau! exclamă Marce.

Cardenia ridică o mână.

— Scuze. A sunat mult mai urât decât ar fi trebuit. Dar asta, continuă ea, arătând spre ecran. Asta ar putea fi chestia. Răspunsul.

Marce zâmbi.

— Poate, fu el de acord. Dar trebuie rezolvate multe lucruri înainte.

— Cum ar fi?

— Păi, în primul rând, trebuie să aflu dacă tot ce-am spus este corect.

Marce arătă spre ecran.

— Asta e doar o ipoteză. O presupunere bazată pe date. Şi nici măcar nu sunt multe date, din moment ce sunt fundamentate în mare parte în urma unui singur eveniment. Aş fi un om de ştiinţă nepriceput dacă nu ţi-aş spune că e un raţionament şubred, în cel mai bun caz.

— Bine, spuse Cardenia. Şi cum poţi să afli sigur?

— Aş avea nevoie să observ cum apare un găvan de Flux evanescent în realitate.

— Bine, atunci fă-o.

— Ideal ar fi să văd mai mult de unu.

— Cât de multe?

Marce dădu din mâini.

— Păi, pentru început, câteva zeci, să zicem.

— Cât timp ţi-ar lua asta?

— Dacă aş fi doar eu, mai mult timp decât avem. Lucrând cu alţii, poate un an.

— Până atunci, sistemele vor începe să se prăbuşească.

— Da, încuviinţă Marce, ceea ce o făcu pe Cardenia să se încrunte. Şi chiar după ce vom aduna datele, le vom avea doar pe acelea. Vom şti dacă ipoteza este îndeajuns de solidă pentru a deveni o teorie. Dar atunci va trebui să luăm în considerare anumite aspecte practice.

— De exemplu, cum să facem unul dintre aceste găvane suficient de mare, spuse Cardenia.

— Aşa e. Şi nu doar asta.

Marce arătă cu degetul spre imaginea habitatului.

— Habitatele nu sunt nave. Ele sunt parcate pe orbite sau în Punctele Lagrange. Ele nu se duc nicăieri, vorbind la modul relativ, şi nu au niciun mod de a merge undeva. În cel mai bun caz, au motoare care le contracarează deriva, pentru a le menţine pe banda orbitală. Dar acestea nu vor fi în stare să mute habitatele la o distanţă semnificativă. Nu putem să le ducem la un găvan de Flux. Ar trebui să vină Găvanul de Flux la ele.

— Şi cum facem asta?

Marce ridică din umeri, ca şi cum s-ar fi scuzat.

— Păi, vezi, asta e partea complicată.

— Deci nu ştii, conchise Cardenia, dându-şi seama în timp ce-o spunea că suna aproape ca o acuzaţie.

Spera ca Marce să nu fi observat. Dar, bineînţeles, el o făcuse:

— Scuze, ce-ai zis?

Cardenia numără până la cinci înainte de a continua.

— Nu, nu te scuza. Sunt, pur şi simplu... mda.

— Ştiu, spuse Marce. Te înţeleg perfect. Crede-mă. Dar nu pot să lucrez la încercarea de a direcţiona un găvan de Flux către un anumit punct fără să ştiu întâi că se pot mişca. Ăsta e genul de ştiinţă care se face „pas cu pas”, îmi pare rău s-o spun.

— Nu-mi place că nu există scurtături, spuse Cardenia.

— Nu există, insistă Marce. Asta dacă nu poţi găsi date de la cine-o fi creat Ruptura.

— Ce?

— Ruptura. Ştii tu, chestia aia când oamenii care au fost în sistemele Interdependenţei înainte de creare au decis să rupă legăturile cu Pământul şi cu toţi ceilalţi.

— Ştiu ce este, spuse Cardenia.

— OK. Aşadar, orice-ar fi făcut, a fost nevoie să înţeleagă extraordinar de bine fizica Fluxului ca să le iasă. De fapt, au declanşat prăbuşirea unui curent de Flux, zise Marce strâmbându-se. Făcând asta, au dat naştere repercusiunilor cu care ne confruntăm noi acum. Pentru a face toate astea, ar fi trebuit să ştie ce făceau mai bine decât ştim noi. Mai bine decât ştiu eu, oricum.

— Deci dacă ai avea acces la munca lor, ai putea să ocoleşti toate chestiile despre care vorbeai.

— Nu ştiu, recunoscu Marce. Cred că, în orice caz, ar trebui confirmată existenţa găvanelor în mişcare. Cât despre celelalte... Depinde, continuă el, ridicând din umeri. În orice caz, am fi mai avansaţi decât acum. Dar nu există. Mi-ai spus că Jiyi nu a găsit-o.

— Da, spuse Cardenia. Aşa e. Dar... dacă Jiyi a găsit-o?

— Adică dacă Jiyi ar avea toate datele despre care tocmai vorbeam noi?

— Da.

— Atunci chiar m-aş enerva, spuse Marce, după o clipă. Pentru că ar însemna că tu ştiai că datele există şi că nu mi le-ai dat. Adică, practic, mi-am stors creierii încercând să salvez miliarde de oameni de la moarte fiind, mental vorbind, legat cu mâinile la spate.

— Ah, zise Cardenia.

— Deci? Are Jiyi datele de la Ruptură?

— Ei bine, spuse Cardenia. Hm...

⋆

— Se pare că sunt cel mai groaznic monstru din istorie, îi spuse Cardenia tatălui său.

— Statistic vorbind, acest lucru pare puţin probabil, spuse Attavio al VI-lea.

— Nu fi atât de sigur, continuă Cardenia. Sunt pe cale să ratez salvarea a miliarde de oameni de la o moarte lentă pe măsură ce universul se prăbuşeşte în jurul lor. Nu sunt sigură că se mai compară altcineva cu mine, statistic vorbind.

— Faptul că universul se prăbuşeşte în jurul lor nu este un lucru pe care să-l poţi controla, spuse Attavio al VI-lea. Dacă nu reuşeşti să îi salvezi, asta nu înseamnă că-i ucizi.

— Ei bine, există în prezent unele polemici în legătură cu asta.

Cardenia îşi aminti conversaţia de la finalul prezentării lui Marce, care degenerase, spre disperarea ei, în prima ceartă adevărată şi serioasă pe care o avuseseră de când deveniseră un cuplu. La sfârşit, Marce se scuzase, sub pretextul că voia să lucreze la prezentarea lui, dar de fapt nu mai voia să vorbească cu ea. S-a retras în apartamentul lui din palatul imperial, care era practic o cameră de cămin pentru tinerii birocraţi imperiali.

— Ăsta ar fi momentul când ar trebui să mă interesez de evenimentul care a precipitat vizita ta, nu-i aşa? întrebă Attavio al VI-lea.

Cardenia miji ochii la tatăl ei.

— Aşa este, dar nu ar trebui s-o spui.

— Voi ţine minte pentru data viitoare.

— Nu contează, spuse ea. Oricum, nu cred că tu eşti persoana cu care vreau să vorbesc. Îl lăsă să plece pe Attavio al VI-lea şi-l chemă pe Jiyi, spunându-i s-o aducă pe Rachela I, primul împărax Interdependenţei.

În timp ce Attavio dispărea, Cardenia avu senzaţia aproape tragică de a fi alungat simularea tatălui ei cu aceeaşi dezinvoltură cu care ar fi concediat oricare altă apariţie pe care o întâlnea aici, în Camera Memoriei. Într-un fel foarte real, simţi cum o anumită legătură cu tatăl ei – cu tatăl ei real – se pierduse.

Cardenia s-ar fi gândit mai mult la asta, dar Rachela I apăru în faţa ei, aşteptând.

— Ai minţit mult, îi spuse Cardenia Rachelei.

Era o mai degrabă afirmaţie decât o întrebare.

— Oamenii mint mult, răspunse Rachela.

— Da, dar tu ai făcut din minciună o adevărată politică, replică Cardenia. În timpul fondării Interdependenţei.

— Da, am minţit, fu de acord Rachela. Dacă, în general, voi fi minţit mai mult sau mai puţin decât alţi oameni sau decât împăracşii care mi-au urmat este o întrebare al cărei răspuns ar necesita ceva cercetări. Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că am fost undeva pe la mijlocul graficului.

— S-a întors vreodată minciuna împotriva ta?

— Personal sau ca împărax?

— Oricare. Ambele.

— Bineînţeles, spuse Rachela. Dar şi adevărul s-a întors împotriva mea în vremuri când ar fi fost mai generos, mai uşor sau mai bine din punct de vedere politic să mint. Minciunile în sine nu duc la rezultate proaste şi nici adevărul nu duce de fiecare dată la rezultate bune. La fel ca în cazul multor lucruri, depinde de context.

— Nu te-a deranjat niciodată să ai o politică atât de... flexibilă cu privire la adevăr şi la minciună? întrebă Cardenia.

— Nu. Aveam un scop precis, cel de a forma Interdependenţa, apoi, odată înfiinţată, să o întăresc pentru ca aceasta să supravieţuiască primilor ani. Adevărul, minciuna şi tot ce se mai află între ele slujeau acestui scop.

— Scopul scuză mijloacele.

— La momentul respectiv, aş fi spus-o altfel.

— Cum ai fi spus?

— Că scopul era prea important pentru a exclude vreun mijloc anume.

— Este un sofism convenabil, spuse Cardenia.

— Aşa este, fu de acord Rachela.

Cardenia îşi aminti că această versiune a Rachelei nu avea de suportat povara orgoliului şi, prin urmare, nu se preocupa de justificarea propriilor sale acţiuni în vreun fel. Ce plăcut trebuie să fie, îşi spuse Cardenia.

— Există vreun motiv pentru care mă întrebi despre adevăr şi minciună? întrebă Rachela.

— Am ascuns informaţii faţă de cineva, răspunse Cardenia. Date despre Ruptură care i-ar fi putut fi utile. N-a fost deloc încântat de asta. Era amărât că l-am minţit prin faptul că nu i-am spus că Jiyi deţine astfel de informaţii şi că nu am vrut să i le împărtăşesc.

— Este prerogativa ta, spuse Rachela.

— Pe lângă asta, e şi iubitul meu.

— Asta complică lucrurile.

— Da, aşa e.

— Ai rezolvat această problemă?

— Nu, spuse Cardenia. I-am cerut scuze lui Marce pentru că l-am minţit şi i-am explicat de ce nu i-am spus despre date. Şi nu i-am zis din cauză că Ruptura este motivul pentru care suntem în situaţia în care ne aflăm acum – alegerea pe care savanţii şi politicienii au făcut-o în urmă cu o mie cinci sute de ani, declanşând Ruptura, a făcut ca prăbuşirea Fluxului să fie inevitabilă. Nu suntem suficient de responsabili pentru a folosi aceste date. Eu, cel puţin, nu cred că suntem.

— Şi Marce nu a fost de acord.

— A spus că noi nu suntem ca ei. Că suntem mai deştepţi de-atât. Şi apoi am făcut ceva ce n-ar fi trebuit să fac.

— Ce anume?

— I-am râs în faţă, spuse Cardenia, uitându-se neputincioasă la Rachela. Nu am vrut să fac asta. Pur şi simplu aşa mi-a venit. Dar nu are dreptate. Fiecare moment al domniei mele ca împărax mi-a arătat că nu suntem mai buni decât cei care-au trăit acum o mie cinci sute de ani. Şi nu suntem mai buni decât erai tu când ai început să formezi Interdependenţa. Îmi pare rău.

— Nu mă simt jignită, spuse Rachela. Nu am capacitatea de a fi ofensată.

— Ei bine, Marce o are. Şi s-a simţit jignit. Apoi s-a supărat că n-am vrut să-i împărtăşesc datele despre Ruptură. Şi că tot nu vreau.

— Crezi că va face ceva groaznic cu ele.

— Nu. Cardenia clătină din cap. Nu, nu el. Am încredere în Marce. Îmi fac griji în legătură cu toţi ceilalţi din univers. Odată ce datele devin cunoscute, s-a terminat. Oamenii care le-au folosit înainte aproape că s-au omorât pe ei înşişi şi pe toţi ceilalţi cu ajutorul lor. Şi, ca o consecinţă neintenţionată, ne vor ucide şi pe noi. Am fost norocoşi că informaţiile au fost pierdute atât de mult timp. Sunt o adevărată otravă.

— Şi nu crezi că Marce ar putea să păstreze acele date pentru el însuşi?

— Nu poate. E doar el. E imposibil să facă toată treaba asta singur. Dacă aceste date se dovedesc a fi utile în vreun fel, va trebui să le împărtăşească cu alţi oameni de ştiinţă, pentru a le confirma şi pentru a le permite să lucreze la anumite secţiuni ale problemei în timp ce el se ocupă de alte lucruri. Deja face asta. Odată ce vor începe să lucreze cu datele, vor vedea implicaţiile lor. Nimic nu rămâne secret, continuă Cardenia, zâmbind. Tu ar trebui să ştii asta mai bine decât oricine altcineva. L-ai programat pe Jiyi să găsească fiecare secret din Interdependenţă.

— I-ai explicat toate astea, nu?

— Da. Nu l-am convins. A spus că dacă datele conţin informaţii utile, iar eu le ţin ascunse, dacă n-o să reuşim să găsim o cale de a salva oamenii din Interdependenţă, moartea acestora va fi din vina mea, zise Cardenia, ridicând din umeri. Şi nu ştiu dacă pot spune că se înşală în privinţa asta. E foarte posibil ca eu să devin cel mai groaznic monstru din istorie. Marce e furios pe mine pentru că l-am minţit. E şi mai furios fiindcă nu i-am dat datele.

— Ai recunoscut faţă de el că l-ai minţit.

— Mi-a scăpat, pur şi simplu.

— Probabil că n-ar fi trebuit să faci asta, spuse Rachela, dacă nu voiai să se supere pe tine.

— E cam târziu acum, spuse Cardenia supărată. Speram, într-un fel, că ai trăit o experienţă care să mă ajute să rezolv asta. Pentru că, ştii tu... Ai ştiut să minţi. Iar eu, evident, chiar nu mă pricep s-o fac.

— Vrei să afli ce aş face eu în aceeaşi situaţie? întrebă Rachela.

— Da, sigur.

— Probabil că m-aş despărţi de această persoană.

— Ce?

— Dacă nu aveai o relaţie personală cu acest om, atunci nu ţi-ai fi făcut griji că se va înfuria sau că va fi supărat pe tine. Tu eşti împăraxul. Nu-ţi va fi greu să găseşti alţi oameni cu care să ai relaţii personale.

— Bine, în primul rând, din experienţa mea, asta nu este deloc adevărat, spuse Cardenia. Şi, în al doilea rând, să presupunem pentru o clipă că vreau să păstrez această relaţie.

— Dacă spui tu.

— Tu te-ai despărţi de cineva în felul ăsta?

— Chiar am făcut-o, spuse Rachela. De primul meu soţ.

— Şi nu te-a deranjat?

— Nu. Se purta ca un măgar de ceva timp.

— Ei bine, Marce nu se poartă ca un măgar, spuse Cardenia. Mi-ar plăcea să-l păstrez.

— Dă-i datele.

— Ţi-am explicat deja de ce nu i le dau.

— Dă-i-le, zău aşa, apoi izolează-i pe cei cu care ar urma să le împărtăşească.

— Să-i izolez, spuse Cardenia. Asta pare un fel de-a spune „pune-i în închisoarea ştiinţei, ca să nu poată divulga datele”.

— Da, ar da naştere şi unor implicaţii secundare, fu de acord Rachela.

— Nu cred că aş putea face asta, spuse Cardenia, apoi se opri.

Rachela aşteptă cu răbdare pentru că, fiind o simulare, n-avea motive să facă altceva.

— Jiyi, strigă Cardenia, după o vreme.

Avatarul umanoid apăru lângă Rachela.

— Am înţeles că ai încercat să accesezi computerul de pe Auvergne, nava care este în prezent andocată în dana mea.

— Da, spuse Jiyi.

— Şi nu ai reuşit.

— Până acum, nu.

— Ştii şi că Tomas Chenevert, persoana artificială care locuieşte în computerul navei Auvergne, te-a invitat la o discuţie.

— Da.

— De ce nu i-ai acceptat oferta?

— Nu sunt programat să accept o astfel de ofertă, spuse Jiyi. Sunt proiectat să interacţionez cu împăracşii din Camera Memoriei şi pentru a căuta informaţii ascunse. În afara unei capacităţi limitate de a mă adresa personalului de întreţinere pentru probleme pe care nu le pot rezolva eu însumi, nu am vreun protocol pentru alte interacţiuni.

Cardenia îşi îndreptă atenţia spre Rachela.

— De ce nu? Tu l-ai programat pe Jiyi. Nu există niciun motiv să îl faci incapabil de a interacţiona cu alţi oameni.

— Care alţi oameni? întrebă Rachela. Camera Memoriei este concepută pentru a fi accesată doar de către împăraxul în exerciţiu.

— Şi nici un alt împărax nu s-a gândit vreodată să-l pună pe Jiyi să i se adreseze altcuiva?

— Toţi ceilalţi împăracşi au acceptat ceea ce Jiyi le-a spus despre rolul său.

— Deci sunt chiar atât de ciudată? spuse Cardenia.

— Nu m-aş fi exprimat chiar aşa, dar da.

Cardenia zâmbi, apoi i se adresă lui Jiyi.

— Aş dori să accepţi invitaţia lui Tomas Chenevert de a discuta cu el. M-a informat deja că poate crea un mediu virtual sandbox, o zonă de testare controlată în cadrul serverelor sale unde voi doi vă puteţi întâlni. Tu nu-i vei putea accesa serverele, iar el nu va putea să le acceseze pe ale tale. Va fi un teren neutru. Fă ce e necesar şi întâlniţi-vă cât mai curând posibil.

— Da, Maiestate, spuse Jiyi şi dispăru.

— Care e scopul? întrebă Rachela.

— Marce împărtăşeşte deja informaţii cu Chenevert, spuse Cardenia. Iar acesta s-a pus la curent cu fizica Fluxului. Dacă mă voi convinge că e de încredere, pot împărtăşi date despre Ruptură cu Marce, cu condiţia ca singura persoană cu care să le discute să fie Chenevert. Este o persoană artificială care şi-a petrecut ultimii trei sute de ani în izolare. Nu ar fi o cruzime să îl ţinem izolat de toţi ceilalţi. Pentru că deja este.

Cardenia mai rămase câteva clipe în Camera Memoriei, apoi încheie şedinţa. Marce o aştepta la ieşire.

— Am să-ţi spun nişte lucruri, zise ea. Sunt importante.

— Pot aştepta, spuse Marce.

Era tras la faţă şi părea mâhnit.

Cardenia se încruntă.

— Ce este?

— S-a întâmplat ceva, zise el. Cu Kiva Lagos.