Dacă am vreo imprudenţă să-mi reproşez, e aceea de a nu mă fi adresat lui Leniati, care avea probabil prea multă onoare ca să abuzeze de încrederea mea. Mai făcui şi o altă greşeală ducându-mă fără a fi însoţit de nimeni într-o casă unde, chiar fără să bănuiesc nenorocirile care mă aşteptau, trebuia să mă gândesc să am câţiva martori ai ofertelor mele şi ai felului cum vor fi primite. Dar omul cinstit uită de obicei să se păzească. Mă dusei la Rovini la ora pe care ea mi-o indicase pentru vizită. Nu erau decât fiica ei şi cu ea. Dar de-abia mă aşezaserăm când, văzând că intră, unul după altul, trei necunoscuţi, care se aşezară alături de mine, fără semnele obişnuite ale politeţii, avui presimţiri rele despre această întrunire pe care nu puteam să mi-o închipui întâmplătoare. Sosi şi un al patrulea. Trebuie să fi fost cel mai de temut căci, de cum intră, Helena, care nu îndrăznise încă să-şi ridice ochii în faţa mamei ei, nu-şi putu stăpâni impulsul de a ridica vocea şi, folosind câteva cuvinte franţuzeşti învăţate de la mine în timpul călătoriilor noastre, stărui să mă retrag, dacă voiam să mă feresc de ura mamei ei. Exemplul lui Peres mă făcu să înţeleg primejdia. Părăsii locul unde eram şi, apropiindu-mă fără grabă de uşă, mă gândeam la noua formă pe care această împrejurare mă obliga s-o dau propunerilor mele. Fui oprit de un al cincilea spadasin care era de pază afară, pesemne ca să nu pot scăpa. Deşi nu mă gândeam să plec fără a fi explicat motivul vizitei mele, mi se puse în faţă şi-mi spuse că nu este îngăduit să părăseşti nişte femei pe care le-ai insultat fără a le da cuvenita satisfacţie. Dat fiind tonul pe care îmi era cerut, lucrul acesta mi se părea acum o înjosire. Numărul duşmanilor mei nu răpi cu nimic ardoarea care-mi aprinse deodată sângele dar, neînchipuindu-mi că cinci bărbaţi purtând spadă nu ar fi decât nişte abjecţi asasini, i-am înfruntat cu multă mândrie. Începui să mă plâng de acest procedeu care răspundea atât de puţin intenţiilor care mă aduseseră acolo şi o întrebai pe Rovini cu ce gând chemase la întrevederea noastră o ceată de oameni pe care nu-i cunoşteam defel, când unul din ei, trecând prin spatele meu, se apropie de uşă ca s-o închidă. Helena, care observase mişcarea, îmi strigă să mă feresc de trădare. Avui timp să pun mâna pe spadă şi această mişcare însoţită de o privire înfricoşătoare îl opri pe perfidul care se apropiase. Pe de altă parte, Rovini, furioasă împotriva fiicei ei. Nu înceta s-o copleşească cu insulte şi lovituri. În timp ce unul din complici, reproşându-le tovarăşilor săi laşitatea, se pregătea să’ vină spre mine. Atâta încetineală şi nehotărâre mă lămuri că aveam de-a face cu nişte duşmani nu prea de temut; luai atunci un ton care putea fi o nouă imprudenţă faţă de nişte duşmani mai hotărâţi. Spada pe care nu o lăsaserăm din mână părea să-i ţină la respect şi avui timp să-i reproşez amarnic Rovinei felul cum se purta cu fiica ei. În acest timp se auzi vocea lui Leniati care venea împreună cu altcineva. Fu ca un semnal pentru cei cinci adversari ai mei care, scoţându-şi toţi săbiile, făcură un semicerc în jurul meu, fără a se apropia totuşi nici la lungimea armelor lor. Începeam să cred că nu-mi rămâne decât să-mi dau viaţa cât mai scump posibil şi eram gata chiar să lovesc eu primul când, împreună cu Leniati care îşi grăbise pasul auzind zgomotul, îl văzui apă-; rând pe Peres. Pe mine mă văzură primul şi fură surprinşi să mă găsească cu spada în mână. Dar. Scoţându-şi-o la rândul lor, şi fără a pricepe ce le spuneam în legătură cu pericolul în care mă aflam, Leniati, care îşi aruncă privirea asupra asasinilor mei, dădu toate semnele de uimire: „Eh! ce căutaţi aici, netrebnicilor? îi întrebă el cu un aer autoritar. Care este scopul acestei deghizări şi al acestui oribil complot?” Unul din ei răspunse cu timiditate că-l ştia prea bine. „Cum adică, îl ştiu şi eu? reluă el pe un ton furios. Ieşiţi, ticăloşilor!” şi, repezindu-se la ei, îi goni jos pe scări lovindu-i cu latul spadei.

  „Sunt slugile mele, îmi spuse el întorcându-se spre mine, care s-au înarmat şi s-au travestit pentru un scop pe care nu-l cunosc. Dar îl vom afla de la domnia-voastră, doamnă, continuă el adresându-se lui Rovini; şi sper să nu vă găsesc atât de vinovată pe cât cred.” Ea tăcu, cuprinsă de o tulburare care spori şi mai mult mânia lui Leniati. Profitai de acest moment pentru a-i declara cu ce intenţii mă găseam acolo. Le şi aflase de la Peres şi venise cu scopul de a ajuta la împăcarea noastră. Dar când adăugai că după ce anunţaserăm mamei Helenei vizita mea şi ea îmi hotărâse ora, fuseserăm surprins să mă văd ameninţat de o ceată de asasini, cărora nu le lipsise decât curajul ca să-mi ia viaţa, se înfurie atât de tare încât îndreptă vârful spadei spre ea şi, cedând numai rugăciunilor noastre, îmi promise că o va lăsa să. Trăiască, dar numai cu condiţia să ne divulge secretul acestei acţiuni oribile, în care se temea să nu fie acuzat că ar fi fost părtaş.

  Ea nu vărsa nici o lacrimă, sentimentul care o făcea să tacă nefiind decât imboldul celei mai negre furii. Silită totuşi de ameninţările marchizului, spuse: „Cum aşa? să nu iau eu viaţa celui care mi-a răpit fiica, celui care mi-a dat-o înapoi aşa cum o văd, aşa cum ochii mei de-abia o recunosc? Şi poţi tu să-i iei partea? Da, continuă ea cu aceeaşi furie, am vrut să fie omorât în faţa mea, dar numai după ce i-aş fi smuls nişte făgăduieli mult mai mari decât oferise, pe care l-aş fi silit să le semneze cu cuţitul la gât. Sosirea voastră îi va salva averea care era obiectul cel mai neînsemnat al răzbunării mele; dar să se ferească de mine, dacă vrea să trăiască!” Nu fui prea impresionat de o ameninţare pe care nu o luam decât drept un acces de furie. Dar Leniati, foarte necăjit de o tărăşenie de a cărei ruşine prevedea că nu va scăpa nici la Neapole, căuta prin dezvinovăţiri şi scuze să-mi înăbuşe reproşurile. Îmi povesti cum se lăsase convins să vină să ceară dreotate marelui-maestru pentru tot răul pe care i-l făcuserăm fiicei sale. Reluând traiul cu Rovini, fusese prea puţin îngrijorat în privinţa Helenei, atâta timp cât ştiuse că o iubesc, iar când ea renunţase de bunăvoie la căsătorie, socotise că nu era noroc mai mare decât de a trăi cu un amant care o adora. Aflând apoi dintr-o scrisoare scrisă chiar de ea nu numai că o părăsiserăm, dar şi că o tratam cu dispreţ şi o duritate insuportabilă, nu putuse să reziste dragostei de tată şi rugăminţilor lui Rovini. Cu toate acestea, ajungând la Malta, fusese foarte mirat s-o găsească instalată în casa mea, şi părând foarte mulţumită de soarta ei. Ar mai fi fost dispus s-o lase acolo, dacă ura lui Rovini, care sporise văzând pe obrazul fiicei sale urmele unei boli groaznice, nu l-ar fi obligat oarecum să se adreseze mareluimaestru, Nu socotise însă, adăugă el, că se cuvine să folosească trădarea şi asasinatul şi încă mai puţin că ar îndrăzni cineva să-i corupă propriii slujitori.

  Hotărârea pe care o luă, aruncând lui Rovini o privire dispreţuitoare, fu de a o întreba pe Helena, care încă mai vărsa lacrimi, de care parte era inima ei. Îi jură că va avea libertatea să-şi urmeze impulsul inimii şi că să nu se teamă nicicum de mama ei. Această blândă fată ridică ochii spre mine, ca pentru a căuta în ochii mei ce-i îngăduiam să răspundă. Poate că mila şi recunoştinţa au dat obrazului meu o expresie de blândeţe, dar luând-o drept un semn că dorinţele ei fuseseră înţelese, alergă spre mine cu braţele deschise şi-mi apucă mâna, pentru a-i arăta tatălui ei ce-şi alege. Acesta se întoarse spre mine. „Este o limbă pe care o înţeleg, îmi spuse el, şi dacă eşti încă dispus să ai grijă de ea, o încredinţez generozităţii domniei-tale. Să se întoarcă la casa domniei-tale chiar din acest moment.” Helena nu mai aşteptă să-i fie repetată această permisiune. Se pregătea să ia drumul casei mele, după ce adresase câteva mulţumiri marchizului şi mamei ei, când, mai furioasă ca oricând, aceasta se aruncă asupra ei ca s-o reţină. „N-o să-mi smulgeţi fata, strigă ea pe un ton înspăimântător. Iar tu, continuă ea adresându-se marchizului, tu, care îţi atribui dreptul de a-i hotărî soarta, află că nu-l ai decât pe acela pe care am vrut eu să ţi-l dau asupra ei şi asupra mea, şi că o pensie nenorocită, de mi-e ruşine că am acceptat-o, nu mă va face niciodată sclava ta.” Jignit de acest reproş, care nu era cu totul neîntemeiat, Leniati îi răspunse pe un ton repezit că roşea el însuşi de a fi fost prea bun cu ea, şi această nouă scenă era pe cale să devină şi mai îngrozitoare decât aceea din care abia ieşiserăm, când cerul îmi inspiră un gând care linişti dintr-odată furtuna. „îţi iubeşti destul fiica, îi spusei lui Rovini, încât să doreşti să trăieşti cu ea? îţi ofer, ca şi ei, un loc în casa mea. Aminteşte-ţi că acesta era primul meu proiect. Intenţiile mele nu s-au schimbat.‘1 Mă întrerupse: „îţi accept propunerile, îmi spuse, mai puţin ca să trăiesc împreună cu Helena, decât ca să rup orice legătură cu acest monstru.” Vorbea despre Leniati, care se mulţumi să zâmbească de această ieşire. Departe de a se opune propunerii mele, găsi că era cel mai fericit lucru ce putea să se întâmple pentru ele şi pentru mine însumi. Puteam să-i demonstrez că onoarea nu-mi impunea acest lucru mie mai mult decât lui şi că obligaţiile noastre erau cam aceleaşi. Dar dorinţa de a pune capăt unei situaţii care mă întrista, şi chiar folosul pe care puteam să-l am, în lipsa mea, de la prezenţa a două femei ale căror interese aveau să devină. Aceleaşi cu ale mele, mă făcură să primesc consimţământul marchizului şi pe cel al Rovinei ca pe o favoare. Vestea acestei înţelegeri răspândindu-se curând, marele-maestru fu atât de mulţumit încât găsi prilej să mă elogieze în mod public. Toate greşelile din tinereţea mea erau reparate printr-un sacrificiu care părea o ispăşire. Comandorii cei mai bătrâni şi cei mai severi mă copleşiră cu prietenie şi priviră ca un semn bun pentru viitor victoria pe care o câştigaserăm. Asupra mea. Astfel plecarea mea, care nu fusese amânată decât până la terminarea reparaţiilor corăbiei mele, fu însoţită de felicitările şi urările întregii curţi.

  Nu am ajuns la Messina fără greutăţi din cauza mării şi vântului. Peres, minunându-se că nu plecam niciodată pe mare fără a fi maltrataţi de vreo furtună, mă îndemna să las grija de a-l duce în Spania lui Lirno, care ne aştepta în acel port, şi să renunţ la mare unde dobândiserăm, îmi spunea el, destulă glorie pentru a mă mulţumi cu ocupaţiile liniştite de la curte. Dar nu mai aveam în suflet un alt sentiment mai viu decât al prieteniei. Ce nu datoram oare unui prieten atât de generos şi atât de fidel? Cea mai mare dorinţă a mea ar fi fost să-mi petrec restul zilelor împreună cu el; şi când interesele noastre ne sileau să ne despărţim, priveam ca o fericire preţioasă toate momentele pe care puteam să le mai petrec împreună cu el. Jurai să nu-l părăsesc până ce nu-l voi fi readus în sânul familiei lui. Astfel, schimbând vechiul plan de a mă opri în primul port din Spania, mă hotărâi să-l însoţesc la Madrid şi de acolo până în Galicia. Tovărăşia lui Lirno ne era prea puţin necesară într-o vreme în care Franţa avea pe mările noastre o flotă puternică, ce-i ţinea pe toţi africanii în porturile lor. Totuşi, ne rugă cu atâta insistenţă să-i îngăduim să ne însoţească, încât consimţirăm să facem călătoria împreună cu el.

  Călătoria nu ne-a fost întreruptă de nici o piedică până în dreptul insulei Minorca, unde ne şi socoteam ajunşi într-o mare care ţine de Spania. Lirno, care avea o corabie foarte uşoară, era deseori destul de departe înaintea noastră, iar intenţia noastră fiind să intrăm la Câdiz, el a fost împins de un vânt atât de favorabil la trecerea prin strâmtoare, încât îl pierdurăm din vedere. Întâmplarea făcu să întâlnească o navă spaniolă care se întorcea în ţară cu o încărcătură bogată şi, cu perspicacitatea deosebită a corsarilor, îşi dădu seama de valoarea acestei prăzi. Faptul că Peres era spaniol nu i se păru un motiv destul de puternic pentru a-i cruţa naţiunea. Se lăsă târât de pofta de pradă şi, după (c) luptă care dură mai puţin de un. Sfert de oră, deveni stăpânul corăbiei şi a mai mult de o sută de mii de piaştri care alcătuiau o parte din încărcătura ei. Totuşi, cum îi trecuse înflăcărarea căreia îi datora poate izbândă, simţi că ar fi nepotrivit să se reîntâlnească cu Peres având ca pradă un vas spaniol. Tot atât de necuviincios ar fi fost să ne părăsească fără a ne da de ştire, iar pe de altă parte, în acele locuri nu i-ar fi fost cu putinţă să treacă cu prada lui atât de aproape de noi fără să-l recunoaştem. Luă o hotărâre care dovedea mai puţină prudenţă decât îndrăzneală: Repuse vasul capturat în libertate după ce mai xntâi transportă în al său-tot ceea ce avea mai de preţ şi, după ce se asigură prin întrebări ‘puse căpitanului că acesta urma să-şi încheie călătoria într-un port din Andaluzia, încetinindu-şi mersul, ca şi când nu dorea decât să ne aştepte pentru a intra la Câdiz împreună cu noi, ne ascunse aventura cu atâta isteţime, încât nu avurăm nici cea mai mică bănuială, Călătoria noastră se sfârşi cu bine şi Lirno, sigur de discreţia oamenilor săi prin grija pe care o avusese de a împărţi prada cu ei, se prezentă în faţa portului cu o îndrăzneală demnă de profesiunea lui.

  Greutatea nu a fost să fim primiţi deoarece, având intenţia să mă unesc cu Lirno la Messina pentru a merge să capturăm vase turceşti, avuseserăm grijă să iau o adeverinţă de la marele-maestru pentru două vase care păreau a fi amândouă sub ordinele mele. Dar, oricâtă încredere ar fi avut Lirno în fidelitatea echipajului său, nu găsi cu cale să-şi lase corabia acolo pentru a merge cu noi, ba chiar, surprins de a mă vedea dispus să-mi părăsesc vasul pentru a-l însoţi pe Peres, îmi declară că tot ceea ce putea să facă pentru a-mi arăta afecţiunea era să-mi aştepte întoarcerea în portul Câdiz. Mă despărţii de el cu părerea pe care o avuseserăm întotdeauna despre caracterul lui şi cu promisiunea că mă voi întoarce curând. Peres, care-şi propusese la început să meargă direct la Madrid, îşi schimbă planul cu acela de a trece mai întâi să-şi vadă moşiile. Nu-i displăcea să-mi dea prilejul să-mi dau seama de importanţa lui, iar asigurările pe care le primise de la regele Marocului îi garantau că se putea arăta acolo fără primejdie.

  Sosirăm la un castel care arăta foarte bine măreţia unuia din neamurile cele mai vechi din Spania.’ Peres a fost primit ca un stăpân scump, pe care demult îl credeau mort şi a cărui întoarcere nu putea fi decât prilej de mirare şi de bucurie. Trimise deîndată un om de încredere la Madrid pentru a afla dispoziţiile curţii, iar răspunsul primit îi depăşi toate speranţele. Amintirea serviciilor aduse de el fusese atât de bine păstrată încât stăruiseră să se ducă acolo chiar acei care contribuiseră cel mai mult la dizgraţia sa. Îmi făcea plăcere să-l însoţesc pentru a fi martor la primirea strălucită ce i se pregătea. Nu rămaserăm la moşie mai mult de o săptămână şi, ajungând la Madrid, Peres fu copleşit de binefacerile regelui aproape de cum sosi; aveam şi eu parte de onorurile pe care le primea Peres şi, mereu atent la cele mai duioase griji ale prieteniei, acesta n-ar fi gustat nici o plăcere dacă nu o împărţea cu mine. Dar Peres n-avea să se bucure mult timp de norocul său, iar mie îmi era scris să încerc în Spania cea mai cumplită durere din viaţa mea.

  În mijlocul celor mai înalte speranţe şi bucurându-se de mii de avantaje care începuseră să se împlinească, toţi stăruiau ca Peres să le întărească prin căsătorie. Se arătă cu atât mai dispus la acest lucru cu cât, auzindu-mă de mai multe ori vorbind de plecare, crezuse. Că plăcerea de a asista la căsătoria lui ar fi fost motivul care mă reţinea la Madrid. Cei care îi propuseseră să se căsătorească se grăbiră să-i găsească o partidă demnă de el. I se oferiră mai multe, între care a stat câtăva vreme în cumpănă. În sfârşit, aceeaşi soartă nenorocită care îl urmărise de atâta timp îl făcu să aleagă ceea ce putea fi mai rău în Spania. Frumuseţea, naşterea şi bogăţia păreau întrunite, totuşi, în persoana care îi plăcu şi, cu toate că el nu mai era chiar tânăr, dar era chipeş şi dobândise o vază deosebită prin merite şi reputaţie, nu fu nimeni la curte care să nu aprobe unirea acestor două inimi care păreau demne una de cealaltă. Deveni veşnic prezent unde se afla iubita lui, iar gravitatea şi seriozitatea caracterului său făcură să fie exceptat de la regula impusă în Spania iubiţilor a căror cuminţenie nu ar fi destul de sigură. În acest fel, şi eu o vedeam foarte des pe iubita lui, căci el n-ar fi făcut un pas fără să insiste să-l însoţesc. Rolul meu în convorbirile lor era acela al unui prieten care cunoaşte lumea şi care are experienţa dragostei. Le lăsam toată libertatea de care aveau nevoie pentru a-şi comunica duioasele lor sentimente şi, dacă deseori eram chemat să particip la aceste convorbiri de către iubita lui sau chiar de el, nu abuzam niciodată de o favoare pe care nu credeam să o datorez decât prieteniei lor. În curând, condiţiile căsătoriei fiind stabilite, începură pregătirile şi se hotărî şi ziua ceremoniei. Peres părea încântat de alegerea lui, tot aşa şi logodnica lui de a ei. Mă bucuram de semnele iubirii lor şi îi felicitam adesea de o unire atât de potrivită. În sfârşit, în ajunul zilei hotărâte pentru festivitate, am fost rugat printr-un bilet al tinerei spaniole să mă duc la ea, şi ora pe care mi-o indica era aceea la care sunt cei mai puţini oameni pe străzi în Spania. Era firesc să-mi închipui că mă chema cu asentimentul prietenului meu. Cinaserăm cu el. Deşi îmi recomanda multă discreţie, nu am crezut că această precauţie l-ar privi şi pe el şi i-am arătat lui Peres biletul pe care îl primiserăm. „Du-te, îmi spuse el trebuie să fie vreo idee năstruşnică pe care vrea să ţi-o propună pentru a da mai multă strălucire serbării.‘O găsii singură, şi măsurile pe care slugile ei le luară ca să mă introducă la ea se potrivelau cu discreţia pe care mi-o ceruse. În sfârşit, după ce mă primi cu un aer încurcat, păru că-şi caută cuvintele câtva timp: „Prietenul domniei-voastre, mi-a spus ea, este omul pentru care am cea mai mare stimă; dar nu-l iubesc; şi dacă mi-ar fi îngăduit să-mi urmez îndemnul inimii, cunosc pe cineva căruia i-aş dărui-o toată.” Mă pregăteam să-i răspund că cea mai trainică temelie a căsătoriei este stima, şi că iubirea o urmează curând. Dar mă întrerupse de la primul cuvânt: „Nu, nu, nu voi simţi niciodată mai mult decât acest sentiment; dar cum nu se poate să nu fi observat acest lucru, dacă nu ai înţeles din atenţiile şi privirile mele că domnia-ta eşti singurul care-mi poate da fericirea, dar că profesiunea domniei-tale este un obstacol definitiv, care mă sileşte să-mi înăbuş sentimentele; în sfârşit, dacă eşti convins că te iubesc, nu te vei mira că înainte de a mă dărui prietenului domniei-tale doresc să te văd măcar o dată, aşa cum aş fi dorit să te am pentru tot restul vieţii”. Mă făcu să înţeleg atunci că, nemaiputând dispune decât de acea noapte, era hotărâtă să-mi acorde mie prima noapte şi să-şi satisfacă pofte la care va fi nevoită să renunţe chiar din ziua următoare. Profitând apoi de faptul că uimirea mă amuţise, mă asigură că luase măsuri care să înlăture orice bănuieli ale lui Peres sau ale celor pe care i-ar putea interesa faptele ei.

  După o experienţă atât de îndelungată a nebuniilor dragostei, ajunseserăm să cred că nu poate fi vreuna pe care să n-o cunosc şi că toate slăbiciunile altora nu pot fi decât la fel cu ale mele. Dar fui izbit atât de noutatea cât şi de indecenţa propunerii ei şi, fără a mă gândi să ascund impresia pe care mi-o făcuse, îi răspunsei prea pe faţă că nu puteam să nu respect prietenia şi onoarea. Mai adăugă câteva insistenţe în care am început să văd mai multă ciudă decât dragoste şi, văzându-mă la fel de neclintit, fu cuprinsă de o ci’iză de furie care mă obligă să mă gândesc la plecare. Dar atunci mânia şi indignarea ei ajunseră la culme. Neavând nici o speranţă să mă oprească, îmi jură, în momentul în care-i întorceam spatele pentru a o părăsi, că invocam degeaba prietenia pentru a-l scuti pe Peres de soarta pe care ea i-o pregătea şi că favorurile pe care eu i le refuzaserăm vor fi imediat dăruite altuia. Într-adevăr, în turbarea care o stăpânea, chemă pe lacheul care mă introdusese, şi care stătea de pază la uşa ei. Acesta intră chiar în momentul când eu ieşeam. O auzii poruncindu-i să închidă uşa după mine. Cu toată graba mea de a mă îndepărta pentru a putea cugeta la această păţanie neobişnuită, curiozitatea mă puse să rămân să trag cu urechea. Ciuda ei era încă atât de puternică încât, cum vorbea cu glas ridicat, nu-mi scăpă niciunul din cuvintele ei. Îi dădu poruncă slujitorului să se aşeze lângă ea şi, văzându-l că ezită, din respect, îşi reînnoi porunca pe un ton mai categoric. Fără îndoială că el se supuse atunci. Urmară câteva clipe de tăcere. Aş fi dorit să pot vedea până şi înfăţişarea şi privirile lor. Ea vorbi în sfârşit din nou, aproape în aceiaşi termeni pe care-i întrebuinţase şi cu mine: „Te-am iubit dintotdeauna, îi spuse ea, şi am regretat de mii de ori că naşterea şi condiţia ta m-au împiedicat să-mi urmez îndemnul inimii. Mâine mă mărit; dar nimic nu mă împiedică să-mi ascult astăzi dragostea”. Se opri, probabil pentru a-l lăsa să-i ghicească intenţiile. Mă cutremuram de scârbă şi, dacă n-aş fi crezut că o voi pedepsi mai bine înştiinţându-l pe Peres de ruşinea ce-l ameninţa, m-aş fi întors cu spada în mână pentru a îneca în propriul ei sânge poftele şi ticăloşia ei. Totuşi, nevrând să pierd nimic din această scenă, aşteptam să aflu răspunsul slujitorului, pentru a-mi da seama de mersul evenimentelor după mărturia îndrăznelii şi bucuriei lui. Acesta nu stătu nemişcat, căci zgomotele pe care le auzeam vorbeau mult despre ardoarea sentimentelor lui. Dar atunci când o credeam pe tânăra spaniolă ajunsă în culmea ruşinii, care nu-mi fu mirarea s-o aud izbucnind în învinuiri şi ameninţări: „Mizerabilule, îi spuse ea, la ce îndrăzneşti să râvneşti? Cât de mare îţi este neruşinarea? Cum! trădătorule, poftele tale josnice îndrăznesc să se îndrepte spre mine? Fugi, până nu strig ca să fi pedepsit, şi să nu îndrăzneşti să mai apari în faţa mea!”

  Nenorocitul se grăbi într-adevăr să iasă şi, auzindu-l că se apropie de uşă, de-abia avui timp să mă duc pe seară ca să nu fiu văzut. O încheiere atât de neaşteptată îmi încurcă şi mai mult ideile. Mi se părea lucru sigur că ruşinoasele ameninţări ale spaniolei rămăseseră neîndeplinite şi credeam că numai ciuda provocată de refuzul meu o făcuse să-şi piardă câteva momente grija de onoarea ei şi orice judecată. Dar eram oare mai puţin obligat să-i comunic lui Peres aceste împrejurări ale căror martori îmi erau urechile şi ochii? Cunoşteam eu oare vreo lege a bunei-cuviinţe şi a discreţiei care să mă oprească de a face prietenului meu acest serviciu esenţial? îl căutai imediat. Nu era mai puţin nerăbdător să mă revadă, iar întrebările lui mă scutiră de o parte din dificultăţile de care mi-era teamă în această destăinuire. Iubea, şi inima lui, pe care numai onoarea şi prietenia o conduseseră până atunci, se lăsase cucerită de farmecul frumuseţii mai mult decât de atracţia averii. Fu atât de mişcat de impresia pe care i-o făceau spusele mele încât îmi păru rău că mă hotărâserăm să nu-i ascund nimic. Dar nu mai puteam să-mi iau vorbele înapoi. Îi înfăţişai toată nenorocirea lui şi avui cruzimea să adaug că fuseserăm martor la tot ce i-am povestit. Scumpul meu Peres îmi mărturisi că suferă cea mai grea încercare la care îi fusese supusă vreodată virtutea. Fu nevoit să se aşeze pentru a se linişti. „Aş fi demn de toată nenorocirea mea, îmi spuse el, dacă mi-aş bănui prietenul de-a fi contribuit la ea. Nu, sunt martor, a adăugat el, de comportarea pe care ai avut-o faţă de această perfidă, şi nu o acuz decât pe ea de o desfrânare atât de odioasă.” Era palid. Ochii lui erau stinşi şi observam chiar la cele mai mici mişcări ale lui o agitaţie convulsivă care dovedea o diminuare a forţelor. În disperarea pe care mi-o inspira starea lui, voiam să mă scuz de o împrejurare ale cărei efecte mi se păreau atât de funeste. Îmi ghici gândul: „Nu trebuie să regreţi, îmi spuse, serviciul pe care mi l-ai făcut. Este dar că prietenia te obliga să mi-l faci. Dacă mi-aş dori ceva, ar fi să fiu răzbunat pe monstrul căruia i se cuvine toată ura mea. Dar nici nu doresc să-mi dau ura în vileag şi singura mea răzbunai’e va fi dispreţul”. Mă rugă, totuşi, să înştiinţez pe cei care se interesează de căsătoria lui, că nişte motive de neînvins nu-i mai îngăduie să se gândească la aceasta, însărcinare pe care o îndeplinii cu menajamente ce-ar fi trebuit să-i satisfacă. Acest exces de zel fu o imprudenţă. Unii dintre ei se mulţumiră să-şi arate supărarea prin i’ăceala lor. Dar vestea vizitelor mele răspândindu-se înainte de a le fi terminat, doi tineri care se înrudeau de aproape cu doamna spaniolă îmi dară drept răspuns că voiau să se răzbune atât pe Peres care-i insulta cât şi pe mine, care le aduceam insulta lui. Nu mă înjosii să le prezint scuze din partea prietenului meu, pe care nu-l lăsaserăm într-o stare care să-i permită să-şi folosească spada. Am acceptat provocarea şi, ducându-mă singur la locul hotărât pentru luptă, îmi făceam curaj amintindu-mi de Lirno, care nu se sfiise să se măsoare rând pe rând cu trei duşmani. Ai mei părură surprinşi de a se vedea aşteptaţi de mine singur; şi mă întrebară care era motivul. Nu le răspunsei decât scoţând spada, cu câteva cuvinte prin care le dădeam să înţeleagă că nu mă credeam prea slab pentru doi. Fu un fel de insultă pe care o invocară pentru a-şi justifica purtarea; dar dacă faptul că le. Ştiam doar imperfect limba mă împiedică să-mi exprim destul de dar gândul, sensul vorbelor mele era că într-o gâlceavă la care mă obliga prietenia nu-mi trecea prin gând să împart pericolul cu prietenul meu. Primele lovituri au fost norocoase, îl rănii pe cel care se oferi să lupte cu mine, iar însoţitorul lui avu la început destulă onoare pentru a sta deoparte. Dar cum văzu sângele prietenului său, se năpusti vijelios asupra mea, călcând orice regulă şi, în clipa în care param o lovitură a celuilalt, mă străpunse cu o lovitură cumplită, îmi pierdui cunoştinţa; singura lor generozitate faţă de mine fu de a mă duce până în oraş în starea în care eram. Îmi venii în fire înainte de a ajunge la Peres, dar nu îndeajuns pentru a da ordinele trebuincioase şi a împiedica să fie informat prea devreme de nenorocirea mea. În zelul lui, un slujitor care mă însoţise crezu că face bine grăbindu-se să-i povestească pericolul la care mă expuseserăm pentru a-l sluji. Aceasta însemnă o lovitură mortală pentru Peres. Înţelese o parte din adevăr aflând numele adversarilor mei şi împrejurările luptei. Inima nu-i rezistă. Fusese lovit în dragoste şi în prietenie, părţile cele mai simţitoare ale firii lui. Nu fu chip de a se opune dorinţei lui de a fi transportat în apartamentul meu. Îl văzui sosind susţinut de oamenii lui, palid şi slăbit ca şi când ar fi trecut mai multe zile printr-o boală gravă. Mă tulburară ja lea şi vorbele duioase şi îndurerate care-i scăpau fără şir.

  Nu eram în stare să-i răspund, dar sentimentele din adâncul sufletului lui treceau în al meu. Şi-mi dădeam seama că poţi să fi la fel de sensibil la zelui unui prieten cât şi la pasiunea unei iubite.

  Ceru, totuşi, să fie dus înapoi în cameră şi, fără a crede că viaţa i-ar fi la fel de primejduită ca a mea, îi cer ui să nu mă mai tulbure cu manifestările unei compasiuni care nu făcea decât să mărească pericolul în care mă aflam. Fu nevoit să cedeze insistenţelor mele, dar îndărătnicia care mă făcuse să-i cer acest lucru era şi ea un efect al vitregiei sorţii mele… Căci, de l-aş fi avut în faţa ochilor, indiferent de felul în care ar fi dispus cerul de viaţa lui şi de a mea, ar fi fost o consolare pentru unul sau pentru celălalt să poată muri în braţele prietenului său. Dar soarta nu-mi acordă nici măcar această tristă mângâiere. Răul lui Peres se agravă. Avură toţi prea multă grijă să-mi ascundă starea în care se găsea, cu toate că ceream mereu veşti. Copleşit de suferinţele sale şi de veştile ce i se dădeau neîncetat despre ale mele, muri în a treia zi de boală, fără ca eu să ştiu măcar că sunt ameninţat să-l pierd. Pericolul ce-l prezenta rana mea şi o sfârşeală cumplită datorată sângelui pierdut făceau să se păstreze în jurul meu atâta linişte incit crezură că-mi fac un bine lipsindu-mă de consolarea de a asista la ultimele suspine ale prietenului meu.

  De-abia după porunci repetate şi după ce fui în afara oricărui pericol obţinui crudele lămuriri care aveau să fie pentru mine cauza unor nesfârşite regrete. Însăşi slăbiciunea mea mă feri de efectele unei dureri prea mari, oarecum la fel cum o trestie scapă dintr-o furtună care răstoarnă copacii cei mai puternici. Nu-mi rămânea decât să plec grabnic din Spania, unde totul îmi apărea în culori întunecate. De cum crezui că mă pot bizui pe forţele mele, uitând până şi gândul de a mă răzbuna pe cei doi foşti adversari, plecai spre Câdiz fără a-mi fi luat rămas bun de la nimeni. Dar nu eram decât la o zi depărtare de Madrid când un curier care se zorise mult pentru a mă ajunge îmi aduse ordinul de a mă întoarce la curte. Nu i-aş fi dat ascultare dacă aş fi fost aproape de nava mea, şi aş fi întins pânzele fără întârziere. În mijlocul Spaniei însă, şi riscând de a fi silit prin mijloace violente de a mă supune ordinului, luai din nou drumul Madridului, foarte îngrijorat de motivele pentru care regele mă chema înapoi. Le aflai de îndată ce intrai în capitală. Lirno fusese recunoscut la Câdiz de câţiva dintre spaniolii a căror navă o jefuise. Vasul său fusese poprit, şi el însuşi închis într-o temniţă îngustă. Era cu siguranţă pierdut dacă n-ar fi făcut uz de numele meu pentru a obţine suspendarea sentinţei. Curtea fusese informată de această împrejurare şi ciudăţenia faptului determină consiliul suveran al comerţului să ceară aducerea vinovatului la Madrid.

  Sosise acolo în ajunul plecării mele. Numele meu, pe care el il revendica încă, şi poate bănuielile la care era firesc să dea naştere, legătura mea cu un corsar, cereau să fiu ascultat. Nu mă grăbii să mă înfăţişez chiar a doua zi în faţa judecătorilor. Câteva informaţii confuze neputând să-mi lămurească fondul unei afaceri atât de noi pentru mine, aveam nevoie să-i aflu toate împrejurările înainte de a putea da cel mai mic răspuns. Şi, neînţelegând, chiar după o lungă povestire, că acţiunea lui. Lirno se petrecuse după ce ne asociaserăm, mă liniştea la început gândul că, indiferent de ce crimă s-ar fi făcut vinovat în exercitarea fostei lui profesiuni, angajarea sa în serviciul Ordinului putea să-i atragă o oarecare indulgenţă. Dar care nu-mi fu mirarea să aud, în sfârşit, ceea ce se aflase din mărturia negustorilor spanioli şi din propria lui mărturisire. Îmi pierdeam nădejdea că ar putea să scape. În schimb, dovada nevinovăţiei mele era atât de clară încât stinse orice bănuială despre o eventuală înţelegere între noi; avui libertatea să mă adresez curţii şi să mă folosesc de protecţia marelui-maestru, care era specificată în patenta ce-mi dăduse. Regele, care avu bunăvoinţa să mă asculte într-o lungă audienţă, se arătă dispus să întârzie judecata tribunalului. Profitai de acest moment de favoare pentru a-i spune povestea lui Lirno, şi cum îl aduseserăm să se lege pentru totdeauna de Ordinul de Malta. Nu-i lipsea nici o calitate militară. Chiar vina lui din urmă era atât de extraordinară încât, putând fi luată în glumă, am înfăţişat-o de fapt ca pe o rămăşiţă dintr-o veche obişnuinţă care nu i-a îngăduit unui fost corsar să-şi ţină mâinile în sân văzând o ptadă atât de bogată. Nu s-a pierdut nimic din aceasta, I vi s deoarece amiralitatea din Câdiz putuse să o poprească toată, iar stricăciunile suferite de vasul spaniol puteau fi reparate cu puţină cheltuială.

  Îl lăsai pe rege într-o dispoziţie atât de favorabilă, încât reînnoindu-mi insistenţele în zilele următoare obţinui într-un sfârşit iertarea şi eliberarea lui Lirno. Condiţiile fură aşa cum le ceruserăm eu: adică, în afară de restituirea către negustorii spanioli a piaştrilor şi altor lucruri răpite, Lirno mai trebuia să plătească repararea stricăciunilor prici* nuite vasului lor, şi-l sfătuii să nu ridice noi dificultăţi în discutarea acestora. Dar cum toate acestea nu se puteau împlini într-o zi, şi cum păţania lui îl făcuse celebru la Madrid, predispoziţia lui de a se îmbogăţi din bunul altuia îl făcu să între într-o altă încurcătură din care ieşi tot bine până la urmă. Cum toată lumea voia să-l cunoască, curiozitatea o cuprinse şi pe tânăra spaniolă care trebuia să se căsătorească cu Peres. În afară de motivele generale, îl mai avea şi pe acela de a-şi satisface un rest de înclinaţie spre mine, făcându-l să-i povestească din aventurile mele al căror zvon se răspândise din cele ce-i povestisem’ regelui. Imaginaţia ei bolnavă o făcu să-i placă atât demult această varietate de întâmplări ale sorţii şi dragostei care fusese până atunci toată viaţa mea încât, simţind că-i renasc toate sentimentele pe care i le stinsese refuzul meu, se lăsă mai mult ca niciodată în voia acestei atracţii. O povestire vagă neputându-i satisface curiozitatea, vru să ştie ce devenise acea Helena care jucase un rol atât de important în viaţa mea, şi ce fel de legături mai aveam cu ea. Lirno, care aflase de la mine ultimele mele scene de dragoste, îi dădu lămuririle cerute. Aceasta însemna să o asigure că eram liber şi, neputându-şi închipui că o inimă obişnuită cu plăcerile dragostei ar putea să devină pentru totdeauna indiferentă, trase nădejdea că după ce pierduserăm motivele onoarei şi prieteniei pe care i le puseserăm înainte aş putea s-o primesc în locul Helenei.

  Era cea mai trăsnită născocire ce se putea naşte în mintea unei fete care se bucura de toate avantajele naşterii şi ale averii. Dar Lirno, pentru care asemenea aventuri îşi aveau hazul lor, îşi făcu o plăcere din a-i mări nebunia prin tot ce-i putea povesti mai măgulitor despre caracterul meu şi căldura sentimentelor mele. Deveni şi mai convingător când, auzind-o vorbind de averea pe care i-o lăsaseră părinţii, se gândi că, dacă va părăsi Spania, ea va lua cu sine tot ce nu va fi nevoită să lase în urma ei. Era pentru el un prilej de a se reface după pierderea pe care o suferise. Un motiv atât de puternic îl determină să facă totul pentru ca sfaturile să-i fie ascultate şi, de frică să nu întâmpine vreo piedică din partea mea la îndeplinirea acestui plan minunat, îi dădu de înţeles că, deoarece situaţia mea mă obliga să ascund faţă de curte gingaşele mele sentimente faţă de ea, nu era altă cale mai bună de urmat decây ca ea să se ducă la Câdiz, unde n-aş mai întâmpina aceleaşi greutăţi. Astfel, Lirno, revenind mereu la vechile lui năravuri, nu cunoştea nimic mai plăcut decât jaful. O ajută atât de tainic pe’tânăra spaniolă să învingă toate obstacolele care o opreau, încât fu gata de plecare înaintea noastră. Un drum la moşie a fost pretextul sub care şi-a pregătit fuga împreună cu câţiva dintre slujitorii cei mai fideli. Lirno i-a luat în primire banii şi bijuteriile, care formau un depozit dintre cele mai preţioase şi socotea făi’ă îndoială că o dată ce-i intraseră în mână, nu vor ieşi chiar neatinse.

  În acest timp, terminându-şi treburile cu ajutorul meu, singurul meu gând era să mă întorc la bord, cu inima tot plină de jale şi de amărăciune. Lirno, care se crezu dator să facă unele eforturi pentru a mă înveseli, îmi spuse pe drum că îmi pregătise o drăguţă ale cărei mângâieri aveau, fără îndoială, să-mi vindece amărăciunea. Arătam multă indiferenţă faţă de promisiunile lui şi, luându-le drept vorbe de dacă pentru a mă distra pe drum, ajunserăm la Câdiz fără să le fi dat nici o atenţie. Cum nimic nu mă putea reţine acolo în afară de restituirea vasului lui Lirno, pentru care dăduserăm din timp ordinele trebuincioase, urcai la bord unde amuţii de mirare recunoscând-o pe iubita nenorocitului meu prieten. Sosind la Câdiz, se ascunsese pe vas, urmând sfaturile lui Lirno, care voise să-mi pregătească astfel o surpriză plăcută. Planul lui ar fi fost bun dacă ar fi urmărit doar să mă tulbure, căci fui mai zdruncinat decât aş fi crezut eu putinţă după dureroasele încercări prin care trecuserăm; dar nici de dragoste, nici de cea mai mică atracţie pentru acest sentiment nu putea fi vorba. Imaginea morţii lui Peres şi cea a unei păcătoase care fusese adevărata cauză a morţii lui fură primele lucruri care mi se înfăţişară. Mi-aş fi întors privirea pentru a mă duce în camera mea, fără a întreba ce motiv o adusese acolo, dacă ea nu m-ar fi urmat cu o grabă neruşinată care avu şi mai mult darul să mă revolte împotriva ei. O întrebai, în sfârşit, ce putuse prilejui o întâlnire atât de ciudată. Mă rugă să-mi stăpânesc curiozitatea până ce va putea să-mi vorbească fără martori. Nu am putut uita niciodată convorbirea care a urmat.

  „Văd, îmi spuse ea, că Lirno a păstrat secretul pe care mi-l promisese, şi îi sunt recunoscătoare pentru acest lucru.” Reamintind apoi tot ce se petrecuse între ea şi mine, fără să-mi ascundă nici fapta degradantă pe care era să o comită din ciuda pricinuită de refuzul meu, îmi mărturisi deschis planul pe care i-l inspirase pasiunea ei, îndemnurile lui Lirno şi părerea ei despre mine. Ceea ce am admirat mai mult în această destăinuire atât de extraordinară a fost că nu a căutat să scoată în evidenţă nici faptul că-mi sacrifica averea ei, nici oarba încredere cu care o vedeam gata să mi se dăruie. Parcă ar fi fost un lucru hotărât ale cărui condiţii mi se comunicau dintr-odată şi, fie că se bizuia pe caracterul meu, fie pe frumuseţea ei, pasiunea cu care îmi căuta privirea vădea o încredere în schimbarea sentimentelor mele cum nu-mi închipuiserăm vreodată.

  Cu toate acestea, inima mea era neclintită şi puteam să o desfid că ar putea, cu toate farmecele ei, să o înduioşeze cât de puţin. Îmi plăcea chiar, după ce atâta timp fuseserăm slab cu femeile, să pot rezista atacurilor uneia dintre ele. Această insensibilitate desăvârşită în care mi-am petrecut restul vieţii începea să se stabilească pe baze care nu mai aveau să se schimbe. Fuseserăm ca şi istovit de dragoste şi prietenie sau, cel puţin, fructele care îmi rămâneau din acestea îmi păreau atât de amare încât mi s-ar fi părut că plătesc prea scump aceleaşi plăceri cu o cât de mică parte din aceleaşi suferinţe. Trebuia totuşi să-i răspund spaniolei, şi cum nu mă puteam abate de la menajamentele datorate sexului ei, nu-mi era uşor să-i resping în chip civilizat propunerile. Îmi alesei obiecţiile în legătură cu situaţia mea, care suferise prea mult de pe urma unei alte pasiuni, după care nu mai puteam să mai am una asemănătoare fără a-mi atrage în mod sigur supărarea mareluimaestru şi dispreţul Ordinului. Erau grele lanţurile Ordinului iar, pe de altă parte, oricâtă plăcere aş fi găsit în dragoste, gândiserăm întotdeauna că nu trebuie să o caut la o fată de neam mare. Cum regulile Ordinului nu-mi îngăduiau să aspir în mod onorabil la posesiunea unei inimi ca a ei, dacă îmi putea fi iertată o slăbiciune, trebuia să fie pe socoteala unei virtuţi mai puţin preţioase decât a ei. O rugam dar să nu se mai încreadă atât de uşor în idei false de fericire şi plăcere. Dimpotrivă, indiferent de pretextul şi de felul în care părăsise Madridul, o sfătuiam să repare printr-o întoarcere grabnică, prejudiciul adus reputaţiei ei, sau. Mai curând să se retragă într-o mănăstire unde o şedere de câteva luni ar şterge toate bănuielile pe care plecarea ei putuse să le prilejuiască. Mă ascultă cu o atenţie al cărei sens căutam în zadar să-l înţeleg. Pierderea prietenului meu îmi schimbase firea, deveniserăm mai grav la chip, mai circumspect în idei, capabil chiar de mai multă fermitate în cugetări, iar moştenirea pe care mi-o lăsase înţeleptul Peres era un început de prudenţă. Toate acestea nu mi-ar fi fost de mare folos pentru a înţelege sentimentele spaniolei dacă ea nu mi le-ar fi explicat mai limpede. Fie că violenţa sentimentelor provocase un deranjament în mintea ei. Fie că avea din fire un fond de neseriozitate şi de ciudăţenie pe care noi nu-l observaserăm până atunci, fie, în sfârşit, că resentimentul de a se vedea dispreţuită nu i-a inspirat o răzbunare mai potrivită, izbucni într-un râs care ajunse chiar indecent. „Trebuie să fi nebun, cavalere, îmi spuse ea afect înd un aer foarte degajat, şi când văd un corsar ca tine făcând pe virtuosul şi pe generosul, rid şi de trăsneala, şi de mojicia ta. Pleacă dar, adăugă ea, şi du-te să cauţi în Maroc sau la Malta o femeie care să fie la fel de demnă de dragoste ca mine. Unde-i Lirno?” strigă ea întorcându-se spre uşă. Era la doi paşi, şi dacă respectul îl oprise până atunci, intră îndată ce-şi auzi numele. „Acesta să fie, îi spuse ea, acel galant cavaler al cărui caracter mi l-ai lăudat atâta? Te-aş prefera pe tine, dacă n-aş căpăta din acest moment un dispreţ total pentru toţi corsarii!”

  Primii aceste injurii fără emoţie. Lirno, mai surprins decât mine, mă întrebă în limba francă I dacă am înnebunit-o de tot pe femeia aceasta. Îi răspunsei cu un aer mult mai puţin vesel că mă supărase foarte tare băgându-mă în această încurcătură şi, nesocotindu-mă scutit de a da unei fete atât de respectabile prin naştere omagiile ce i se cuvin, îi oferii mâna pentru a o conduce la barcă. Mă respinse cu dispreţ şi, luând-o pe a lui Lirno, ajunse la ţărm fără a întoarce măcar o dată ochii către nava mea. Amintirea propriilor mele păţanii mă făcu să mă tem că după ce reuşise atât de puţin cu mine, să nu se lase cucerită de seducţiile lui Lirno. Am aşteptat cu nerăbdare întoarcerea bărcii şi m-am dus la mai cu mare grabă. Am aflat de la unul din oamenii lui Lirno că luase o trăsură în care plecase din oraş împreună cu doamna spaniolă şi că promisese că va fi înapoi la Câdiz de-abia după două zile. Indiferent unde s-ar fi dus, m-am crezut scăpat de o povară care îmi prilejuise destule griji şi am rămas liniştit aşteptându-l pe Lirno.

  Se întoarse, într-adevăr, în ziua anunţată. Povestirea lui a fost simplă. O condusese pe doamnă într-o mănăstire celebră care nu era decât la zece leghe de Câdiz. Ea intrase la mănăstire ca şi când dorinţa de a se retrage acolo pentru câteva săptămâni fusese cea care o adusese de la Madrid, iar numele ei atrăsese mult respect. Pe drum, manifestările de furie contra mea nu mai conteneau şi, după părerea lui Lirno, era nebună de-a binelea. O lăsase, spunea el, sub protecţia cerului şi părerea lui era că trebuia să plecăm cât mai repede. N-am obiectat nimic la acest sfat şi nici nu m-am arătat curios să aflu mai mult despre o aventură de care mă preocupam mult mai puţin decât de cauza permanentei mele tristeţi. Părăsirăm portul în ziua următoare. Lirno rămăsese pe vasul meu, destul de sigur că se va putea întoarce pe al lui după ce vom fi pierdut coasta din vedere. Nu putu ascunde multă vreme bucuria care îi umplea inima. Începu prin a mă felicita că respinseserăm solicitările spaniolei. „Ar fi fost un obstacol, îmi spuse el, pentru expediţiile domniei-voastre şi pentru sporirea averii domniei-voastre. Din acelaşi motiv, adăugă el, I sabir-ul, jargonul marinarilor din Mediterana, nu i-am propus să mă accepte pe mine după domnia-voastră. Îmi închipui că în starea de tulburare în care se afla nu mi-ar fi fost prea greu s-o conving. Dar, mai spuse el, închizând pe jumătate ochii, avem cu ce să ne mângâiem de pierderea ei.” L-am întrebat ce bogăţie dobândise în Spania. Se grăbi să-mi povestească ce făcuse la Madrid pentru a o determina pe spaniola noastră să nu plece cu mâinile goale, şi naivitatea cu care aceasta îi încredinţase ce avea mai de preţ în bani şi bijuterii. UAm luat tot, reluă el, şi vi se cuvine mai mult de jumătate. Am avut grijă să-i explic că va trebui să plece cât mai curând din Câdiz şi că orice întârziere o expunea să-şi piardă reputaţia. A plecat cu mine. I-am promis să-i trimit comoara la mănăstire şi m-am prefăcut că las nişte ordine la câţiva din oamenii mei. Dar iuţeala plecării noastre ne-a pus la adăpost şi ne-am depărtat destul pentru a nu ne teme că vom fi urmăriţi.” Ceea ce mi se părea mai uluitor decât această povestire odioasă fu aerul de satisfacţie şi de încredere care se vedea pe chipul lui Lirno. Am fost atât de scandalizat încât primul meu gând a fost să-l gonesc cu ruşine de pe nava mea. Ce motive îi dăduserăm eu oare acestui tâlhar să mă creadă în stare să fiu părtaş la crimele lui? într-adevăr, mă văzuse practicând un fel de piraterie împotriva turcilor, şi făcea poate prea puţină deosebire între meseria mea şi a lui; dar avea destulă minte şi curaj pentru a-şi da seama de diferenţa care ti’ebuia să existe între ideile noastre, şi roşeam că el putuse să creadă că ale mele sunt asemănătoare cu ale lui. Dar, stăpânindu-mi acest prim impuls, mă mulţumii să-l mustru pentru fapta lui pe care am numit-o o mârşăvie şi insistai să se întoarcă la Câdiz pentru a-i trimite înapoi spaniolei banii şi bijuteriile ce-i aparţineau. Departe de a se supune stăruinţelor mele, se supără din cauza reproşurilor mele şi, părăsindu-mă brusc, se întoarse imediat pe corabia lui.

  Îmi fac o vină aici că nu am luat atunci măsuri să fie arestat. Dar încă mai credeam că puţină cugetare asupra sfaturilor mele îl va readuce la datorie, şi am stat mult timp cu ochii la vasul lui, sperând că-l voi vedea întorcându-se spre port. Ceea ce nu-l îndemnau să facă principiile lui morale, nu mă îndoiam că o va face din dorinţa de a nu-mi pierde prietenia; căci nu-i ascunseserăm că dupăserviciul pe care i-l făcuserăm la Madrid şi legătura ce apăruse că ar exista între noi îmi socoteam onoarea legată de a lui. Într-adevăr, acest gând prinsese atâta putere în mintea mea încât, crezându-mi reputaţia pierdută dacă nu înapoia cele furate, îndată ce m-am convins că îşi vede liniştit de drum, luai hotărârea să fac uz de forţă pentru a-l opri, preferind să mor decât să mă las dezonorat prin crima lui. Vântul nu era atât de puternic încât să mă tem că uşurinţa vasului său l-ar fi ajutat să fugă de al meu. Mă grăbii să-i trimit doi oameni cu ordinul precis de a se întoarce la Câdiz şi cu ameninţarea tot aşa de categorică că va avea de suferit urmările supărării mele dacă nu-mi dă ascultare. Răspunsul lui a fost de o trufie care m-a supărat la culme. Nu am mai stat la gânduri şi am pornit spre el, dând toate semnele care anunţă o luptă, şi mândrul Lirno nu a făcut nimic ca s-o evite. Cu toată ciuda pe care o aveam împotriva lui, am păstrat destul sânge rece pentru a-mi da seama cât de dăunător mai era, pentru reputaţia mea, de a ajunge la această cruntă soluţie faţă de un om al cărui ataşament îl lăudaserăm atât şi pe care îl aleseserăm ca tovarăş al acţiunilor mele. Am hotărât sH-mi reînnoiesc insistenţele printr-o nouă solie. A primit-o cu acelaşi orgoliu. „Să se dea foc tunurilor11 spusei cu ciudă. Am fost prea bine ascultat. Salva fu atât de nenorocoasă pentru Lirno care se afla pe covertă ca să dea ordine, încât el fu ucis de una dintre primele ghiulele. Toată artileria lui trase totuşi, asupra noastră, pricinuindu-ne însă puţine stricăciuni; dar oamenilor lui le pieri dorinţa de a se mai lupta cu mine după pierderea şefului lor şi, necunoscând motivul certei noastre, preferară să mi se supună. Le dădui îndată ordin de întoarcere la Câdiz şi, prima grijă pe care am avut-o la sosire, fu de a trimite la mănăstirea spaniolei cele furate de corsar. Nu prea regretam nenorocirea corsarului şi, încă mai puţin, folosul pe care l-aş fi putut trage din serviciile lui. Această aventură m-a învăţat numai să mă bizui mai puţin pe caractere depravate de educaţie şi obişnuinţă. Natura îi dăduse lui Lirno o parte din calităţile din care sunt plămădiţi oamenii cei mai mari, dar felul de viaţă pe care îl dusese încă din copilărie corupsese orice sămânţă de virtute, iar ceea ce-i mai rămânea din ea nu avea destulă putere pentru a înăbuşi pe aceea a nenumărate vicii pe care viaţa le hrănise mereu. Eram încurcat numai în ceea ce priveşte situaţia vasului său. Nu-mi fu uşor să hotărăsc dacă faptul de a-l lua în stăpânire fusese cucerit pe drept, căci însăşi dorinţa echipajului lui de a rămâne sub ordinele mele nu-mi înlătura toate scrupulele. Am lăsat să hotărască marele-maestru în această situaţie, iar îndelunga mea şedere la Madrid nepermiţându-mi să mai sper nimic din restul campaniei, nu m-am mai gândit decât să mă întorc la Malta.

  Dragostea de datorie şi gustul profesiunii mele păreau că renasc în inima mea pe măsură ce dispăreau obstacolele. Eram atât de plin de aceste două sentimente când am ajuns în port, încât nu-mi închipuiam nimic care să le poată întrerupe sau tulbura. Cu toate acestea, avui o nouă ocazie să văd că virtutea cere să fie sporită de obişnuinţă. Ducându-mă de-a dreptul acasă, o găsi acolo pe Helena, care nu se aştepta la o întoarcere atât de grabnică. Mama ei lipsind, îndurai mângâierile pasionate ale acestei tinere persoane şi, vindecat cum eram de toate vechile mele sentimente, dezgustat chiar de chipul ei, mă lăsai totuşi luat de valul bucuriei ei şi cunoscurăm iar împreună toate plăcerile dragostei. Această uitare dură puţin. De-abia îmi reveniserăm din prima beţie că, reproşându-mi slăbiciunea, nu-mi trebui prea mari eforturi pentru a reînnoi hotărârile pe care le luaserăm la plecare. Helena rămase totuşi convinsă că poate să recâştige stăpânirea pe care o avusese asupra inimii mele, şi această speranţă reaprinse tot focul din inima ei. Nu mai puteam să fiu singur nici un moment. Pândea orice prilej de a mă surprinde în camera mea. În zadar îmi luam un aer grav şi serios pentru a o primi. Dacă părea cât de cât Mniştită pentru câteva momente de o primire atât de rece, găsea curând mijlocul să mă încălzească la rândul ei şi hotărârile mele erau date uitării. Mama ei observă situaţia cu plăcere. Vedeam strălucind mai multă bucurie în ochii lor, mai multă găteală şi grijă în îmbrăcăminte. Obişnuinţa făcând să dispară pe nesimţite din ochii mei ravagiile vărsatului, regăseam aceeaşi plăcere în tot ce îmi câştigase iubirea şi eram poate gata să ajung mai iubitor şi mai pasionat ca oricând.

  Pericolul era cu atât mai mare cu cât îmi închipuiam că ascult mai mult de pasiunea Helenei decât de a mea proprie şi, de câte ori ieşea din braţele mele, mă miram de îngăduinţa mea de a o primi. E drept că acest gând nu-mi trecea niciodată prin minte în momentul când o luam în braţe. Astfel, toate sentimentele mele urmau să-şi reia cursul, şi imaginaţia mea mi-ar fi arătat până la urmă o iubită mai drăguţă ca oricând, când marele-maestru, amintindu-şi de serviciile mele, mă alese ambasador al Ordinului la curte. Prin aceasta îmi deschidea o nouă carieră în care intram cu atât mai multă plăcere cu cât aceste lungi agitaţii începeau să mă facă să doresc o viaţă liniştită. Am luat imediat hotărârea să-mi vând nava şi, cu toate că hotărârea marelui-maestru îmi fusese favorabilă în privinţa lui Lirno, n-am vrut să profit de moştenirea unui nenorocit pentru care avuseserăm unele sentimente de prietenie. Lăsai secundului şi echipajului său tot ce-i aparţinuse, iar marele-maestru le îngădui să se întoarcă în patria lor, fără altă condiţie decât aceea de a nu se înarma niciodată împotriva navelor Ordinului. Nu am spus nimănui favoarea pe care mi-o făcea marele-maestru, şi pregătirile mele se făceau pe ascuns. Helena a fost probabil singura care a bănuit că mă pregăteam să plec din Malta. Toate pretextele inventate de mine pentru a explica de ce îmi vând vasul nu putuseră s-o înşele. Nu mai era în stare să respecte condiţiile pe care ni le impuseserăm şi să trăiască liniştită în casa mea şi după ce voi fi plecat, M-a surprins în unul dintre acele momente în care îşi cerea tributul de la amabilitatea mea. Iar lacrimile şi gemetele m-au făcut să înţeleg că avea să-i lipsească în absenţa mea. Am fost trezit de acest reproş mai mult decât fuseserăm de toate cugetările mele şi, probabil pentru prima oară de la întoarcerea mea, mi-am dat seama de lanţurile cu care mă legaserăm. Mi-am simţit inima mult mai prinsă decât îmi închipuiserăm şi m-am înfiorat de un obstacol pe care mi-l ridicaserăm singur în cale.

  Ruşinea pe care am resimţit-o m-a făcut să plec de lângă ea cu o grabă care o înspăimântă. Am lăsat-o tremurând şi mă îndreptam spre uşă fără să-i arunc măcar o privire.

  Cu toate acestea, vechea senzaţie de plăcere pe care o gustaserăm cu ea mă opri în prag. „Draga mea, îi spusei întorcându-mă spre ea, de ce nu mai pot să te prefer averii, faimei, miilor de bunuri care îmi erau mai puţin dragi decât tine şi pe care mi-aduc aminte că ţi le-am sacrificat altădată? Am aceeaşi inimă, adăugai eu, aceleaşi elanuri şi sunt capabil, prin urmare, de aceleaşi slăbiciuni. Dar, copleşit cum sunt de favorurile tale, nu mai cred că trebuie să te prefer situaţiei pe care viaţa pare să mi-o promită, şi m-aş distruge cu siguranţă dacă aş începe iar să mă ataşez de tine. Bucură-te împreună cu mama ta de înlesnirile pe care actuala mea avere îmi dă posibilitatea să vi le ofer. Domneşte în casa mea. Alte legi să nu fie recunoscute aici decât ale tale. Dar nu te opune eforturilor pe care le voi face pentru a mă dezlega pe veci de dragoste, şi fi chiar convinsă că ar fi în zadar.”

  Plecai. Dragostea mea era poate la fel de puternică ca şi în cele mai dulci clipe din viaţa mea. Dar judecata mea se maturizase. Îmi astupam dinainte urechile pentru orice fel de obiecţie a Helenei, cu toate că îmi simţeam inima poate la fel de tulburată ca şi a ei.

  Nu izbucni în nici o pornire violentă; dar tulburarea din ochii ei şi schimbarea trăsăturilor arătau violenţa frământărilor ei. După ce se uită îndelung la mine cu o privire nesigură, lăsă să-i curgă câteva lacrimi dar, observându-le şi ştergându-le imediat, mă rugă s-o ascult, căci nu mă va plictisi mult, şi ceea ce-mi va spune mă va face să-i cunosc sentimentele aşa cum eu i le lămuriserăm pe ale mele. „M-ai iubit, zise ea, şi inima ta o ştie. Eu ţi-am sacrificat totul, chiar pierderea frumuseţii mele nu este dedt o urmare a suferinţelor pricinuite de absenţa ta şi de neliniştile dragostei. Cum să nu-mi fi fermecat privirea după ce ai pus stăpânire pe toată dragostea mea. Cerul a vrut ca tu să fi cu totul altfel alcătuit decât mine şi acest lucru probabil că este şi în favoarea liniştii mele, şi a liniştii tale.’ Nu regret decât slăbiciunea pe care am avut-o ca să-mi închipui de când te-ai întors că ai putea să revii la mine atras de alte însuşiri decât cele care te-au sedus la început.’ Nu pot să-ţi lămuresc decât pe jumătate ce am pe suflet, pentru că mor de ruşine în acest moment de a mă fi înşelat singură cu speranţe deşarte. Adio, adăugă ea, ridicându-sej jg – istoria tinereţii comandorului accept mănăstirea pe care mi-ai oferit-o şi alerg acolo chiar din clipa asta.”

  POVESTEA UNEI GRECOAICE.

  Mă străduii s-o opresc, nu că n-aş fi fost de acord cu planul ei, dar pentru a avea timp să iau toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei şi încetai chiar să mă opun plecării ei când mă gândii că această grabă nu va schimba cu nimic ce aveam să fac pentru ea. Îi comunicai intenţia mea şi mamei ei, care nu ezită să o aprobe; şi mi-o îndeplinii cu destulă generozitate ca să fiu lăudat de toată lumea, S?

  PARTEA ÎNTlI I.

  Mărturisirea cu care încep această relatare nu o va face oare suspectă cititorului? O iubesc pe frumoasa grecoaică a cărei poveste vreau să v-o spun. Cine, atunci, să creadă în adevărul vorbelor mele, în bucuriile şi necazurile pe care le voi înşira? în descrierile pe care le voi face, în laudele pe care le voi aduce? Oare patima năvalnică nu va da alt chip la tot ce-au atins privirile şi mâinile mele? Ce sinceritate să aştepţi de la o pană călăyzită de iubire?

  I Apărută în Olanda, la Amsterdam, în octombrie 1740. Este socotită drept „cea mai amară şi pesimistă” operă a lui Prevost (J. Sgard). Are drept sursă biografia lui Charles de Ferriol (1722), ambasador al Franţei la Constantinopole (1699-1710) care se întorsese la Paris în tovărăşia unei micuţe circasiene, binecunoscută ulterior în cercurile mondene din epoca Regenţei sub numele de Domnişoara Aâsse (1733) (V. Mărturia unor contemporani precum Anfossi, care afirmă într-o scrisoare din 17 octombrie 1740: „Abatele Prevost d’Exiles continuă să se complacă în a ilustra genul romanului publicând nu demult Povestea unei grecoaice a zilelor noastre al cărei punct de plecare este păţania domnului de Ferriol pe când era ambasadorul nostru la Poartă” (apud. J. Sgard, op. Cât., p. 430), doamna de Staal-Delaunay, doamna du Deffand, Voltaire şi alţii precum şi cea a unor erudiţi ca Sainte-Beuve: Mademoiselle A’isse (Causeries du Lundi, 15 ianuarie 1846) şi Emile Bouvier: „La gense de l’Histoire d’une Grecque moderne”, R. H. L., apriiie-iuarie 1948. Povestea unei grecoaice, – „o mare operă” (Sgard), „o capodoperă” (Jean Fabre) – a fost „redescoperită” de publicul francez în 1965 graţie lui R. Mauzi, care o reeditează la Paris, cu o introducere substanţială, în Bibliotheque 10/18 şi s-ă bucurat apoi de excelente comentarii printre care cele semnate de Francis Pruner, Psychologie de la Grecque moderne, în L’Abbe Privost, Actes du Colloque d’Aix-en-Provence, 20 et 21 decembre 1963, Jean Sgard, Prevost romancier, Corti, 1968 şi Radu Toma, Epâstemă, ideologie, roman, secolul XVIII francez, Univers, 1982, Destule motive care să trezească neîncrederea cititorului. Dar dacă stă să judece, va înţelege că, de vreme ce le arăt atât de deschis, eram sigur că pot şterge curând, printr-altă mărturisire, impresia produsă. Am iubit vreme îndelungată, o mărturisesc şi-acum, şi nu sunt poate atât de dezbărat de această otravă puternică pe cât mi-ar plăcea să cred. Şi totuşi, iubirea nu mi-a adus niciodată decât necazuri. Nu i-am cunoscut plăcerile, nici măcar amăgirile care, în orbirea ce mă cuprinsese, mi-ar fi fost desigur de ajuns pentru a-mi ţine loc de fericire. Sunt un îndrăgostit respins, ba chiar înşelat, dacă ar fi să mă iau după aparenţe pe care-i las pe cititori să le judece; totuşi stimat de cea pe care o iubeam; ascultat de ea ca un părinte, respectat precum un dascăl, îmi cerea sfaturi ca unui prieten; slabă răsplată pentru simţăminte ca ale mele! So-i cotind amărăciunea pe care o simt încă, cine ar putea aştepta din partea mea laude prea mari, sentimente prea înflăcărate pentru o fiinţă nerecunoscătoare, pricina Chinurilor neîncetate ale vieţii mele?

  Eram în slujba regelui meu, la o curte căreia îi ştiam obiceiurile şi tainicele urzeli mai bine decât oricare altul. Sosind la Constantinopole, avuseserăm avantajul să cunosc desăvârşit limba turcească, şi de aceea m-am bucurat aproape de la început de o încredere şi de legături strânse cum îndeobşte nu reuşesc nici miniştrii să înfiripe decât după multe greutăţi; iar ciudăţenia de a vedea un francez la fel de turc ca şi băştinaşii acestei ţări mi-a atras încă din primele zile răsfăţuri şi onoruri ce nu au contenit niciodată. Interesul pe care nu m-am sfiit să-l mărturisesc pentru obiceiurile şi moravurile acestui popor a întărit prietenia ce mi se arăta. Au ajuns chiar să-şi închipuie că nu puteam să le fiu atât de apropiat fără a simţi şi oarecare aplecare către religia lor, gând ce le sporea stima ce mi-o purtau, iar eu mă simţeam la fel de nestingherit într-un oraş în care nu stăteam decât de două luni ca şi în cel în care mă născuserăm.

  Îndeletnicirile slujbei mele îngăduindu-mi răgazuri nenumărate ca să umblu după plac, m-am străduit să folosesc această înlesnire în primul rând pentru a-mi satisface din plin setea de a mă instrui. Eram de altfel la o vârsta la care pofta de plăceri nu exclude aplecarea către treburile serioase şi, plecând în Asia, gândul meu era de a-mi împlini ambele gusturi. Distracţiile turcilor nu-mi părură atât de ciudate încât să nu pot spera să le gust şi eu laolaltă cu ei. Mă temeam de un singur lucru, de a nu găsi uşor prilejul să-mi satisfac aplecarea firească către femei. Paza sub care sunt ţinute, însăşi greutatea de a le vedea, mă hotărâseră să înfrâng aceste dorinţe şi să mă mulţumesc cu o viaţă tihnită, lipsindu-mă de nişte plăceri atât de greu de dobândit.

  Până una alta aveam legături cu unii seniori turci despre care se spunea că erau cei mai rafinaţi în alegerea soţiilor lor şi care posedau cele mai măreţe haremuri. Mă primiseră de zeci de ori în palatele lor, cu nespusă cinste şi bunăvoinţă. Admiram faptul că în decursul convorbirilor noastre nu pomeneau niciodată despre femei şi că în discuţiile lor cele mai vesele nu vorbeau decât despre mese bune, despre vânătoare şi despre micile întâmplări de la curte sau din oraş care puteau da prilej de glumă. Mani-; festam aceeaşi discreţie şi-i plângeam că lăsau deoparte, din prea multă gelozie sau dintr-o ciudăţenie a gustului, subiectul cel mai plăcut care poate să însufleţească o convorbire. Nu le înţeleseserăm însă intenţiile. Voiau să-mi pună la încercare discreţia; sau, mai curând, conform ideii pe care şi-o făceau despre concepţiile francezilor în legătură cu meritele femeilor, parcă s-ar fi înţeles să-mi lase răgazul să-mi dau în vileag pornirile.

  — Cel puţin aşa îmi dădură curând prilejul să gândesc.

  Un fost Paşă, care se bucura în pace de avuţiile strânse în mulţi ani de dregătorie, îmi dăduse dovezi de preţuire cărora mă străduiam să le răspund prin mărturii neîncetate de recunoştinţă şi afecţiune. Ajunseserăm să mă simt în casa lui ca şi într-a mea. Îi cunoşteam toate încăperile, afară de partea rezervată femeilor, înspre care aveam grijă să nici nu-mi întorc privirile. Paşa îşi dăduse seama de aceasta şi, cum nu se putea îndoi că ştiam unde se află haremul lui, mă poftise de mai multe ori să ne plimbăm împreună în grădină, spre care dădea partea din clădire care îl adăpostea. În cele din urmă, văzând că tăceam cu îndărătnicie, îmi spuse zâmbind că-mi admiră discreţia. „Ştii fără îndoială, adăugă el, că am femei frumoase; eşti la o vârstă şi ai o fire care nu te pot lăsa prea nepăsător în faţa ispitei pe care ele o reprezintă. Şi mă uimeşte îi încă nu te-a împins curiozitatea să doreşti să le vezi.” „Vil cunosc obiceiurile, i-am răspuns cu răceală, şi nu v-aş propune niciodată să le nesocotiţi în favoarea mea. O brumă de experienţă a vieţii, am adăugat, aţintind asupra lui o privire la fel de rece, mi-a permis să înţeleg de când mă aflu în ţara domniei-voastre că, de vreme ce femeile sunt atât de straşnic păzite, curiozitatea şi indiscreţia trebuie să fie cusururile cele mai aspru judecate. De ce să-mi supăr prietenii cu întrebări care ar putea să le displacă?” Răspunsul meu îi plăcu. Şi mărturisindu-mi că purtarea îndrăzneaţă a francezilor îi nemulţumise adeseori pe turci, stârnindu-i împotriva berbanţilor din acest neam, se arătă cu atât mai mulţumit să vadă ce sentimente cumpătate mă însufleţeau. Îmi oferi pe dată să-i văd soţiile. Am acceptat această favoare fără a mă arăta dornic sau grăbit. Am trecut într-un loc a cărui descriere nu-şi are rostul aici. Dar ordinea desăvârşită ce domnea acolo prea m-a izbit ca să nu-mi pot aminti uşor de toată alcătuirea lui.

  Femeile Paşei, douăzeci şi-două la număr, se aflau toate împreună într-un salon anume orânduit pentru ocupaţiile lor. Fiecare avea câte o îndeletnicire, unele pictau flori, altele coseau sau brodau, după cum le îndemna talentul sau plăcerea. Mi se păru că purtau rochii din acelaşi material, în orice caz de aceeaşi culoare. Pieptănătura însă le deosebea, şi am înţeles că era aleasă după cum se potrivea cu chipul lor. Un mare număr de slujitori de ambele sexe, dintre care cei ce păreau de parte bărbătească erau eunuci, stăteau prin colţurile salonului, gata să le îndeplinească cele mai neînsemnate porunci. Dar această mulţime de sclavi se retrase îndată după intrarea noastră, iar cele douăzeci şi două de doamne se ridicară, fără a-şi părăsi locul, aşteptând porunca stăpânului lor sau explicaţia unei vizite care le uimea vădit. Le privii rând pe rând. Păreau de vârste diferite, dar, chiar dacă niciuna nu arăta a fi depăşit treizeci de ani, nu erau nici altele atât de tinere cum îmi închipuiserăm, cele mai fragede fiind de şaisprezece sau şaptesprezece ani.

  Şeriber, acesta era numele Paşei, le pofti politicos să se apropie şi, după ce le lămuri în puţine cuvinte cine eram, le ceru să facă ceva ca să mă distreze. Au trimis după instrumente de muzică, din care unele au început să cânte, în timp ce altele au dansat cu destulă graţie şi eleganţă. Spectacolul se prelungi un ceas şi mai bine, apoi îi reluară locurile, iar Paşa a poruncit să se aducă băuturi răcoritoare, care au fost distribuite fiecăreia la locul unde se afla. Nu avuseserăm încă prilejul să deschid gura. M-a întrebat în cele din urmă ce părere am despre această plăcută adunare şi, când i-am lăudat atâtea farmece întrunite, mi-a vorbit cu înţelepciune despre puterea educaţiei şi a obişnuinţei care în Turcia le face supuse şi liniştite chiar pe cele mai frumoase femei, în timp ce, din câte auzise eî, toate celelalte naţii se plâng de tulburările şi de necazurile pe care le pricinuieşte acolo frumuseţea lor. I-am răspuns cu câteva cuvinte de laudă pentru turcoaice. „Nu este chiar aşa, mi-a răspuns el, nu este o trăsătură de caracter prin care femeile de la noi s-ar deosebi de cele din alte ţări. Din cele douăzeci şi două pe care le vezi aici, nici patru nu sunt turcoaice din naştere. Cele mai multe sunt roabe pe care le-am cumpărat fără să mă sinchisesc de unde vin.” Şi, arătându-mi-o pe una dintre cele mai tinere şi frumoase, îmi spuse: „Aceasta este grecoaică. Nu o am decât de şase luni şi nici nu ştiu a cui a mai fost. Am luat-o fără să stau mult pe gânduri, doar pentru frumuseţea şi firea ei, şi-o vezi la fel de mulţumită de soartă ca şi celelalte. Totuşi, mă mir uneori cum de i-a fost cu putinţă, aşa deşteaptă şi vioaie, să se supună atât de repede obiceiurilor noastre, şi nu am găsit alt răspuns decât puterea exemplului şi a obişnuinţei. Poţi sta puţin de vorbă cu ea, şi m-aş mira să nu-i descoperi toate însuşirile care pot duce în ţările voastre femeile la situaţiile cele mai înalte şi le pot face în stare să se ocupe de treburile cele mai însemnate”.

  M-am apropiat de ea. Nepăsătoare în aparenţă la cele ce se petreceau în jurul ei, îşi reluase penelul de cum încetase să danseze. După ce m-am scuzat politicos pentru îndrăzneala de a-i întrerupe ocupaţiile, nu mi-a venit altceva mai potrivit în minte decât cele spuse de însuşi Şeriber. Am felicitat-o pentru calităţile ei fireşti care-i dobândiseră preţuirea stăpânului ei şi, arătându-i că ştiam de câtă vreme era a lui, m-am mirat că a reuşit în atât de scurt timp să se deprindă aşa de bine cu obiceiurile şi îndeletnicirile turcoaicelor. Răspunsul ei a fost simplu. O femeie, mi-a spus ea, neputând spera altă fericire decât de a plăcea stăpânului ei, era foarte mulţumită dacă părerea lui Şeriber era cea pe care mi-o împărtăşise; nu trebuia deci să mă mir că urmărind acest scop, ea se supusese atât de uşor legilor pe care acesta le hotărâse pentru roabele lui. Această sinceră supunere faţă de voinţele unui bătrân la o fată încântătoare care nu trecuse de şaisprezece ani mi se păru încă mai de mirare decât tot ce-mi spusese Paşa. Înfăţişarea cât şi vorbele o arătau pe tânăra sclavă chiar pătrunsă de simţămintele pe care le exprimase. Comparaţia care se născu în mintea mea între principiile călăuzitoare ale doamnelor de la noi şi ale ei, mă împinse, fără un scop anume, să-mi arăt părerea de rău că soarta nu-i era cea la care ar fi îndreptăţit-o supuşenia ei. I-am vorbit, îndurerat, de nefericirea ţărilor creştine unde bărbaţii care nu cruţă nimic pentru fericirea femeilor, tratându-le ca pe nişte regine mai mult decât ca pe nişte sclave şi dăruindu-se lor fără drămuire, fără a le cere în schimb decât blândeţe, dragoste şi virtute, sunt de cele mai multe ori înşelaţi în alegerea soţiei cu care îşi împart numele, rangul, şi averea. Şi părându-mi-se că tânguirile mi-erau ascultate cu nesaţ, i-am vorbit cu jind despre fericirea soţului francez care ar găsi în tovarăşa lui de viaţă virtuţi ca şi irosite la doamnele din Turcia, aflata în nenorocita stare de a nu găsi niciodată la soţi răstmnsul pe care l-ar merita simţămintele lor.

  Convorbirea, în care, mărturisesc, fierbinţeala compătimirii ce mă cuprinsese nu-i prea lăsase tinerei grecoaice răgaz să-mi răspundă, a fost întreruptă de Şeriber. Îşi dăduse poate seama de înflăcărarea cu care mă adresam sclavei sale dar, cum inima nu-mi reproşa nimic necuvenit faţă de încrederea pe care mi-o arătase, m-am în’tors către el cu faţa senină şi nici întrebările lui nu părură izvorâte din gelozie. Dimootrivă, mi-a promis să-mi ofere adesea acelaşi spectacol, dacă acesta îmi era pe plac.

  Trecură câteva zile în timpul cărora m-am abţinut de a-l mai vizita, anume pentru a-i preîntâmpina bănuielile printr-o prefăcută nepăsare faţă de femei. Dar cu prilejul unei vizite pe care el însuşi mi-a făcut-o pentru a se plânge că îl dau uitării, un sclav din alaiul său înmână un răvaş unui slujitor de-al meu. Şi anume feciorului meu, care mi-l aduse în taină, precum îl primise. L-am deschis şi am văzut că era scris cu litere greceşti pe care nu le cunoşteam încă, deşi începuserăm de câtăva vreme să învăţ această limbă. Am trimis deîndată după dascălul meu, care trecea drept un creştin tare de treabă, şi l-am rugat să-mi desluşească tâlcul cuvintelor, prefăcându-mă a fi doar din întâmplare în posesia acelei scrisori. Mi-a tălmăcit-o în scris: mi-am dat numaidecât seama că era de la tânăra grecoaică cu care stătuserăm de vorbă în haremul Paşei. Dar eram foarte departe de a mă aştepta la cele ce-mi spunea. După câteva cugetări despre nefericirea situaţiei ei, mă implora, în numele stimei pe care o arătaserăm faţă de femeile iubitoare de virtute, să-mi folosesc trecerea de care mă bucuram ca s-o scot din mâinile Paşei.

  Nu simţiserăm până atunci faţă de ea decât o admiraţie firească pentru farmecul său; şi nimic nu era mai potrivnic principiilor ce-mi călăuzeau purtarea, mai opus intenţiilor mele, decât să mă bag într-o aventură de la care mă puteam aştepta mai mult la necazuri decât la mulţumiri. Nu mă îndoiam că tânăra sclavă, încântată de icoana fericirii femeilor de la noi, aşa cum i-o zugrăviserăm în puţine vorbe, se scârbise de viaţa de harem, şi că speranţa de a găsi în persoana mea toate calităţile cu care-i împodobiserăm pe bărbaţii din ţara mea o făcuse să dorească a lega cu mine vreo intrigă amoroasă. Cugetând la pericolul unei atari încercări, m-am întărit în hotărârea dinainte. Şi totuşi, dorinţa firească de a ajuta o femeie atrăgătoare, a cărei situaţie gândeam că avea să-i devină în curând un chin, m-a făcut să mă întreb dacă nu ar fi cu putinţă să-i obţin libertatea pe căi cinstite. Mi-a trecut prin minte să încerc o cale care nu-mi cerea decât generozitate, căci mă gândeam să-i plătesc răscumpărarea din punga mea. Teama de a-l jigni pe Paşă cu o astfel de propunere m-a oprit, dar mi-am făcut un plan care se împăca perfect cu scrupulele mele. Eram foarte prieten cu Selictarul, unul dintre dregătorii cei mai de seamă ai împărăţiei. M-am hotărât să-i destăinuiesc dorinţa de a cumpăra o sclavă a Paşei Şeriber şi să-l rog să ia asupră-şi grija de a-i face această propunere, ea şi cum ar fi dorit să închoic l. Irgul chiar pentru el. Selictarul a consimţit, fără a da prea multă importanţă unui serviciu atât de neînsemnat. L-am lăsat să stabilească el preţul. Din respect pentru rangul Selictarului, Şeriber a fost mai înţelegător decât m-aş fi putut aştepta. În chiar aceeaşi zi am primit vestea că accepta propunerea şi că totul avea să mă coste o mie de scuzi.

  Mă bucuram să folosesc aceşti bani într-un scop atât de nobil; dar, în preajma clipei de a obţine ceea ce doriserăm, mi-a dat prin minte ceva ce-mi scăpase când mă gândeam numai cum să izbândesc. Ce se va întâmpla cu tânăra sclavă, şi care erau intenţiile cu care va părăsi haremul? Voia oare să vină în casa mea şi să-şi afle aici un rost? O găseam destul de atrăgătoare ca să merite să mă ocup de soarta ei; dar, în afară de măsurile de bunăcuviinţă pe care eram nevoit să le iau în faţa personalului meu, puteam oare evita ca Paşa să nu afle mai devreme sau mai târziu în ce loc se retrăsese, şi n-aş fi dat atunci tocmai de încurcătura de care căutaserăm să mă feresc? Acest gând mi-a răcit într-atât dorinţa de a-mi îndeplini planul, încât, văzându-l a doua zi pe Selictar, mi-am exprimat părerea de rău de a-i fi cerut sprijinul într-o treabă care ar fi putut să-l mâhnească pe Paşă. Şi, fără a-i spune nimic despre cei o mie de scuzi pe care urma să-i dau, am plecat să-l văd pe Şeriber. Nehotărât între dorinţa de a ajuta sclava, gândul la neplăcerile ce mă aşteptau şi teama de a-mi necăji prietenul, voiam să găsesc vreun pretext pentru a ieşi cu totul din această încurcătură, şi mă întrebam dacă cel mai bun mijloc nu era să mă spovedesc în parte Paşei însuşi, ca să aflu cel puţin dacă sacrificiul la care întrucâtva îl sileam nu-i era prea dureros. Mi se părea că, pe temeiul prea îndreptăţit al legilor prieteniei, puteam să renunţ, fără a face o necuviinţă, la împlinirea capriciilor unei femei. Vizita mea i-a făcut atâta plăcere lui Şeriber încât n-am mai apucat să rostesc vorbele ce mă pregătiserăm să i le spun sub noianul de cuvinte prieteneşti cu care m-a primit, povestindu-mi dintr-o suflare că în haremul lui era o femeie mai puţin şi ca tânăra grecoiacă cu care stătuserăm de vorbă fusese vândută Selictarului. Părea atât de nesilit pe când îşi depăna povestea, încât, judecând-i sentimentele după spusă, nu mi se păru peste măsură de necăjit de pierdere. Mai apoi m-am convins şi mai mult că nu avea cine ştie ce dragoste pentru femeile lui. La vârsta la care ajunsese, cerinţele firii nu-l tulburau decât prea puţin, şi-şi cheltuia banii pentru harem mai mult din. Fudulie decât pentru mulţumirea inimii. Constatarea aceasta spulberându-mi scrupulele, am părăsit gândul de a i le mărturisi şi am crezut de cuviinţă să i-l las pe cel de a fi dobândit un drept de seamă la recunoştinţa Selictarului.

  Între timp, cum îmi propusese să petrecem câteva momente în haremul său, îmi păru puţin stingherit la gândul celor ce avea să spună sclavei lui. „Ea încă nu ştie, îmi spuse, că va trece la alt stăpân. După toate mărturiile de dragoste pe care i le-am dat, mândria ei va fi jignită văzând că primesc atât de uşor s-o dau pe mâna altuia. Vei fi martorul felului în care va primi ideea despărţirii, adăugă el, căci am s-o văd acum pentru ultima oară, şi i-am spus Selictarului că poate să trimită după ea oricând va găsi de cuviinţă. I* Gândii că scena promitea într-adevăr să fie plină de haz pentru mine, dar nu din motivele care îl îngrijorau pe Paşă. Cum nu îndrăzniserăm să răspund răvaşului tinerei grecoaice, îmi închipuiam că va fi tare mâhnită aflând că robia ei avea să devină şi mai apăsătoare în haremul Selictarului. Iar pe deasupra avea s-o afle în faţa mea, şi nu va îndrăzni să dea frâu liber supărării prin jeluiri! Sclavul lui Şeriber venise de două ori la mine după răspuns, şi-i spuseserăm doar că aveam să răsplătesc încrederea arătată cu tot zelul ce se cuvenea.

  În loc să mergem în salon, Paşa puse să fie chemată sclava într-o încăpere mai mică în care porunci să nu mai între nimeni în afară de ea. Felul sfios de a ne saluta al grecoaicei m-a lămurit asupra frământării ei lăuntrice. Zărindu-mă alături de stăpânul ei, îşi închipuia că îi ascultam rugămintea şi că, cine ştie, îi aduceam fericita veste a eliberării. Primele cuvinte ale Paşei îi întăriră probabil convingerea. Acesta îi spuse cu multă blândeţe şi curtenie că, în pofida dragostei ce i-o purta, nu se putuse sustrage obligaţiei de a ceda unui prieten sus-pus drepturile, ce le avea asupra inimii ei; se mângâia! T i derea ei, adăugă el, doar cu gândul că nu ar fi putui în căpea în mâinile unui om mai desăvârşit, fără a mai pune la socoteală că era unul dintre marii dregători din Imparii ţie, în stare, mai mult ca oricare altul, prin bogăţia:,; i aplecarea lui către lucrurile dragostei, să hărăzească o soartă fericită femeilor care reuşeau să-l cucerească. Şi îi spuse că era vorba de Selictar. Privirea tremurătoare pt* care mi-o aruncă, mâhnirea care i se întipări dintr-odată pe faţă mi se părură o învinuire de a nu-i fi înţeles intenţiile. Îşi închipui că eu eram într-adevăr acela care o scoteam din haremul lui Şeriber, dar numai pentru a trece de la o robie la alta şi deci că nu înţeleseserăm sau nesocotiserăm motivele pe care le invocase în răvaş pentru a mă hotărî să-i vin în ajutor. Şeriber nu se îndoi o clipă că tulburarea ei nu s-ar trage din mâhnirea de a-l părăsi. Ea îi spori această convingere, asigurându-l că pentru a trăi în starea pe care i-o hărăzise soarta nu-şi dorea alt stăpân decât pe el; iar durerea o făcu să adauge acestor asigurări insistenţe atât de duioase şi de drăgăstoase, încât Paşa părea gata să-şi uite toate făgăduinţele. Dar, considerându-i descumpănirea drept o tulburare trecătoare care mă înduioşa mai puţin decât lacrimile frumoasei grecoaice, mă grăbii să le vin în ajutor deopotrivă unuia şi celuilalt, înseninându-i curând pe amândoi. „Trebuie să te simţi mângâiată, îi spusei sclavei, prin mâhnirea pricinuită Paşei de piei’derea dumitale; şi dacă te îndoieşti de fericirea ce te aşteaptă, sunt îndeajuns de prieten cu Selictarul ca să te asigur că te va lăsa stăpână pe soarta dumitale.” îşi ridică privirea spre mine şi îmi citi gândul în ochi. Şeriber nu a înţeles din aceste cuvinte decât ceea ce se potrivea cu gândurile lui. Sfârşitul convorbirii a urmat mai liniştit. Paşa a copleşit-o cu daruri şi mi-a cerut să-l ajut să le aleagă. Apoi, după ce m-a rugat să nu mă supăr de libertatea purtării lui, s-a retras cu ea într-altă încăpere unde au stat împreună mai mult de un sfert de ceas, şi nu m-am îndoit o clipă că i-a dat atunci ultimele dovezi ale dragostei ce-i purta. Inima mea era pesemne încă foarte liberă de vreme ce acest gând nu m-a tulburat câtuşi de puţin.

  Treburile fiind ajunse atât de departe încât nu mai putea fi vorba să mai stau în cumpănă, nu mai aveam decât un singur gând, şi anume, să mă întorc degrabă acasă ca să iau cei o mie de scuzi pe care i-am dus Selictarului. Acesta m-a întrebat cu multă prietenie dacă îi voi tăinui întreaga întâmplare şi. Drept singură răsplată a serviciului pe care mi-l făcea, m-a rugat să-i spun măcar prin ce întâmplare ajunseserăm în legătură cu o sclavă a lui Şeriber. Cum nu aveam nici un motiv că i-o tăinuiesc, i-am povestit felul în care s-a pornit intriga noastră şi în ce consta. Şi cum nu-i prea venea să creadă că ajutam din simplă generozitate o fată atât de atrăgătoare cum i-o descriseserăm pe tânăra grecoaică, i-am jurat cu atâta sinceritate că nu o iubeam şi că, dorind numai să-i redau libertatea, nici nu ştiam ce hotărâre va lua după ce va fi scăpat de sclavie, încât nu s-a mai putut îndoi de adevărul celor spuse. Stabili ora la care puteam s-o iau de la el. Am aşteptat-o fără nerăbdare. Hotărâserăm să fie la vreme de noapte pentru a ascunde întâmplarea publicului. Mi-am trimis feciorul, către orele nouă seara, într-o trăsură nu prea bătătoare la ochi, cu porunca să-l vestească doar pe Selictar că venise din partea mea şi aştepta în faţa porţii.

  S-a răspuns că Selictarul avea să mă întâlnească a doua zi şi că avea să-mi arate atunci tot ce făcuse pentru mine.

  Întârzierea nu m-a îngrijorat. Oricare i-ar fi fost motivele, îndepliniserăm tot ce-mi poruncea onoarea şi generozitatea şi nu mă bucuram de reuşita întreprinderii mele decât din aceste două motive. Cugetaserăm îndelung în acest răstimp la purtarea ce trebuia să am faţă de tânăra sclavă.

  O mie de motive păreau a-mi interzice s-o primesc în casa mea; şi chiar dacă n-aş fi pus hotărârea ei de a-mi cere sprijinul decât pe seama motivelor celor mai măgulitoare pentru mine, dând astfel temei speranţei de a mă bucura de dragostea ei, nu-mi venea la socoteală să mi-o fac ibovnică în văzul lumii. Ceruserăm sprijinul dascălului meu de limbi străine căruia îi destăinuiserăm totul. Era însurat. Soţiei lui urma să-i încredinţeze feciorul meu sclava, şi-mi propuneam să merg a doua zi să aflu din chiar gura ei ce mai dorea de la mine.

  Dar motivele care îl opriseră pe Selictar erau mai puternice decât mi-aş fi putut închipui. Cum mă duseserăm la el, luând-o înaintea intenţiei lui de a veni el însumi să mă vadă,. Sosirea şi întrebările mele îl cam încurcară. Tăcu câteva clipe. Apoi, îmbrăţişându-mă cu mai multă duioşie decât îmi fusese îngăduit să descopăr în firea lui, mă rugă să-mi amintesc tot ce-i spuseserăm în ajun în cuvinte care-l încredinţaseră de sinceritatea mea deplină. Aşteptă să i le confirm prin noi asigurări şi, îmbrăţişându-mă cu faţa luminată şi înveselită, îmi spuse că era aşadar cel mai fericit dintre oameni, deoarece, îndrăgostindu-se de sclava lui Şeriber, nu avea să se teamă de concurenţa şi împotrivirea prietenului său. Np-mi tăinui nimic. „Am văzut-o ieri, îmi spuse, şi am petrecut doar un ceas cu ea; nu mi-a scăpat nici o vorbă de dragoste. N Daiam fost atât de izbit de farmecele ei încât nu mă mai simt în stare să trăiesc fără ea. Domnia-ta o priveşti în cu totul altfel, urmă el, şi am nădăjduit că, de dragul unui prieten, ai renunţa fără greutate la un bun la care ţii atât de puţin. Cere preţul pe care îl creezi de cuviinţă, şi să nu fi la fel de modest ca Şeriber, care nu a ştiut s-o preţuiască.”

  Nu mă aşteptam la această propunere după serviciul pe care mi-l făcuse, dar cum inima mea nu simţea nimic de natură să mă facă s-o privesc drept un act de trădare, nu am considerat-o potrivnică onoarei şi prieteniei; totuşi, aceleaşi motive care mă îndemnaseră să sar în ajutor sclavei mă împiedicau să-i dau împotriva voinţei ei un alt stăpân. Cât despre mine, nu aveam să-i stau în cale. „Dacă mi-ai putea dovedi, i-am răspuns eu Selictarului, că răspunde dragostei ce-i porţi, sau cel puţin că primeşte să-ţi aparţină, aş uita de toate planurile mele şi, iau cerul drept martor, că nu ai fi nevoit să-mi ceri de două ori satisfacerea unei dorinţe pe care m-aş grăbi să ţi-o împlinesc. Dar ştiu, dimpotrivă, că s-ar socoti o fiinţă din cele mai oropsite dacă ar fi să ajungă iar într-un harem, şi acesta-i singurul motiv care m-a îndemnat să mă ocup de soarta ei.” Selictarul nu s-a putut abţine atunci de a invoca principiile călăuzitoare ale neamului său: „Cum, îmi spuse, am ajuns noi oare să ne potrivim părerilor unei sclave?” „Nu trebuie să-i mai spui aşa, i-am răspuns; n-am cumpărat-o decât cu scopul de a o dez robi; este liberă chiar din clipa în care a părăsit casa lui Şeriber.”

  La auzul vorbelor mele mi s-a părut că încremeneşte… Şi, cum ţineam să rămânem prieteni, am adăugat că era totuşi cu putinţă ca dragostea şi propunerile unei persoane de rangul lui să aibă greutate în inima unei fete de vârsta ei, şi mi-am dat cuvântul că aveam să consimt la orice mi s-ar părea izvorât din vrerea ei. I-am mai propus să nu amânăm încercarea. Speranţa îl cuprinse din nou. Tânăra grecoaică a fost chemată. Eu însumi am servit drept interpret simţămintelor Selictarului; am ţinut ca ea să-şi cunoască toate drepturile pentru a putea hotărî în toată libertatea. „Eşti a mea, i-am spus; te-am cumpărat de la Şeriber prin mijlocirea Selictarului. Nu am altă dorinţă decât să te văd fericită, şi iată că prilejul s-a ivit chiar azi. Poţi afla aici, în dragostea unui bărbat care te iubeşte, şi în belşug, ceea ce poate ai căuta zadarnic în tot restul lumii.” Selictarul, judecându-mi sincere vorbele şi purtarea, s-a grăbit să adauge o sumedenie de făgăduieli care de care mai atrăgătoare. Şi-a luat Profetul drept martor că îi va da locul de frunte în haremul lui. I-a înşirat toate desfătările care o aşteptau şi toţi robii care aveau s-o slujească. Sclava i-a ascultat vorbele, dar le înţelesese şi pe ale mele. „Dacă într-adevăr îmi doreşti fericirea, îmi spuse, trebuie să-mi dai prilejul să mă bucur de binele pe care mi l-ai făcut.” Cum acest răspuns mă lămurea deplin, nu am mai avut alt gând decât să-i pun la dispoziţie toate armele menite s-o apere de orice constrângere; deşi nu mă aşteptam la aşa ceva din partea Selictarului, această precauţie mi s-a părut utilă din multe motive. Pe cât sunt turcii de nesimţitori faţă de sclavele lor, pe atât sunt de respectuoşi faţă de femeile libere. Voiam să fie pusă la adăpost de toate primejdiile situaţiei ei. „Lasă-te călăuzită numai de dorinţa ta, i-am spus, şi nu te teme nici de mine, şi nici de altul, căci nu mai eşti roabă; renunţ la orice drept aş avea asupra ta şi a libertăţii tale.”

  Ştia, căci i se spusese de nenumărate ori de când era în Turcia, cât de deosebit se poartă turcii cu femeile libere. Dar oricâtă bucurie a simţit de pe urma declaraţiei mele, prima-i grijă fu să adopte expresia şi purtarea pe care le socotea potrivite cu schimbarea situaţiei ei. Fui uimit de modestia şi decenţa care i se întipăriră dintr-odată pe faţă. Se arătă mai puţin grăbită să-mi exprime recunoştinţa, cât să-l lămurească pe Selictar asupra îndatoririlor ei după binele pe care i-l făcuserăm. Neavând încotro, acesta îi recunoscu dreptatea şi, fără a-şi arăta mâhnirea decât prin tăcere, păru dispus s-o lase să plece aşa cum dorea. Nu ştiam unde voia să fie dusă; mirată şi ea de faptul că nu-mi lămuriserăm intenţiile, se apropie de mine ca să mă întrebe ce gânduri aveam. Cum nu găseam de cuviinţă să-i depăn totul în faţa Selictarului, am condus-o până în pragul uşii, asigurând-o că mă va găsi întotdeauna gata s-o sprijin ori de câte ori va fi nevoie, apoi am încredinţat-o unuia din slujitorii mei, cu porunca să fie dusă în taină la dascălul de limbi străine. La Constantinopole se găsesc trăsuri speciale pentru femei.

  Am fost mirat că Selictarul, departe de a se opune hotărârii ei de a pleca, a poruncit chiar el să i se deschidă uşile casei, şi m-a primit cu o înfăţişare liniştită când m-am întors la el. M-a rugat, cu aceeaşi moderaţie, să ascult ceea ce cugetase. „Laud, mi-a spus el, simţămintele alese care te îndeamnă să te ocupi de fericirea acestei tinere grecoaice, şi mi se par atât de dezinteresate încât îmi stârnesc admiraţia. Dar, de vreme ce ai socotit-o vrednică de atâta grijă, părerea dumitale îndreptăţeşte mai mult iubirea pe care a trezit-o în sufletul meu. Este liberă, urmă el, şi nu-ţi fac o vină că ai dat întâietate fericirii ei asupra plăcerii mele. Dar îţi cer un hatâr de care făgăduiesc că nu voi abuza, şi anume, să nu-i îngădui să părăsească Constantinopolul fără să fiu şi eu înştiinţat. Făgăduiala aceasta nu te va ţine legat multă vreme, căci, la rândul meu, te asigur că vei afla în câteva zile care îmi sunt intenţiile.” Cum mă temeam să nu-i fi rămas vreo amărăciune de pe urma purtării mele, am fost încântat să pot păstra, cu preţul acestei învoieli, stima şi prietenia lui.

  Câteva treburi pe care voiam să le duc la bun sfârşit în chiar acea zi m-au făcut să amân până seara vizita pe care î-o datoram tinerei mele grecoaice. Întâmplarea m-a făcut să-l întâlnesc pe Şeriber. Mi-a spus că se văzuse cu Selictarul şi că acesta era foarte mulţumit de sclava lui. Nu se putuse întâlni cu el decât după plecarea mea. Discreţia cu care tăinuise întâmplarea a întărit buna părere pe care o aveam despre Cinstea lui. Şeriber a subliniat şi părerea pe care o avea Selictarul acesta despre mine şi, după felul în care acel dregător îi vorbise, mă îneredinţă că nu am alţi prieteni mâi devotaţi. Am primit aceste laude cu recunoştinţa ce li se Cuvenea. Cum nu eram prea curios să ştiu Unde mă puteau duce acest spor de prietenie şi făgăduiala cerută de Selictar, închipuirea-mi era la fel de liniştită ca şi inima, şi nu-mi schimbaserăm întru nimic gândurile când m-am îndreptat, în aceeaşi seară, către locuinţa dascălului de limbi străine.

  Mi s-a spus că tânăra grecoaică, care îşi şi schimbase numele de Zara, pe care îl purtase în robie, cu acela de Theophe, îmi aştepta sosirea cu o nerăbdare nespusă. Când m-am înfăţişat, s-a aruncat la genunchii mei pe care i-a îmbrăţişat vărsând şiroaie de lacrimi. În zadar am încercat multă vreme s-o ridic. Nu i se auzeau mai întâi decât hohotele de plâns; dar, pe măsură ce se potolea vălmăşeala simţămintelor ei, mi s-a adresat de nenumărate ori cu numele de eliberator, de părinte, de Dumnezeul ei. Şi mi-a fost cu neputinţă să-i potolesc aceste porniri în care s-ar fi zis că i se revărsa tot sufletul. Tulburat eu însumi de manifestarea unei recunoştinţe atât de vii, mi-am pierdut până şi puterea să-i resping drăgăstoasele mângâieri şi am lăsat-o în voia ei. În sfârşit, când mi s-a părut că şi-a mai venit în fire, am ridicat-o în braţe şi am aşezat-o pe un divan mai comod, apoi m-am aşezat şi eu lângă ea.

  După ce-şi mai trase sufletul câteva clipe, îmi repetă cu mai mult şir ceea ce pornise să-mi spună cu atâtea întreruperi. Îmi mulţumea drăgăstos pentru ajutorul ce i-l dăduserăm, îşi arăta admiraţia faţă de bunătatea mea, se ruga fierbinte cerului să-mi răsplătească din belşug binefacerile pe care ea nu ar fi putut niciodată să mi le plătească cu toate puterile şi tot sângele ei. Se stăpânise cumplit ca să nu izbucnească în faţa Selictarului. Dar nu suferise mai puţin de întârzierea mea şi, dacă nu eram încredinţat că nu avea să trăiască şi să respire decât pentru a se arăta vrednică de binefacerile mele, aveam s-o fac mai nefericită decât fusese vreodată în robie. Am întrerupt-o pentru a o asigura că simţiri atât de vii şi de sincere mă răsplăteau îndeajuns pentru serviciul făcut. Şi stăpânit de singurul gând de a îndrepta spre alte subiecte însufleţirea pe care o vedeam gata să se reverse din nou, i-am cerut, ca singură favoare, să-mi povestească de când şi în ce împrejurări nefericite îşi pierduse libertatea.

  Trebuie să mărturisesc că în ce mă priveşte, în pofida’ frumuseţii ei, a zbuciumului tulburător în care o văzuserăm la picioarele şi în braţele mele, nu se trezise încă în sufletul meu nici un alt sentiment decât acela de milă. O repulsie firească mă oprise de la alte gânduri mai drăgăstoase pentru o femeie abia scăpată de îmbrăţişările unui turc şi la care nu gândeam să descopăr decât acele merite exterioare ce nu sunt rare în haremurile Levantului. Astfel, nu numai că generozitatea mea îşi păstra întreg meritul, dar îmi trecuse de mai multe ori prin minte că, dacă ar fi aliat de ea creştinii noştri, n-aş fi scăpat de, dezaprobarea oamenilor austeri, care mi-ar fi făcut o vină din a nu fi cheltuit în folosul religiei sau pentru slobozirea câtorva robi nenorociţi o sumă pe care ei ar fi socotit-o cheltuită pentru satisfacerea poftelor mele. Veţi judeca dacă urmările acestei întâmplări mă fac mai vrednic de iertare; totuşi, dacă aveam a mă teme de vreo învinuire la început, cele ce se vor citi mai departe nu vor părea să mă dezvinovăţească.

  Cum cea mai neînsemnată dintre dorinţele mele părea să fie lege pentru Theophe, mi-a făgăduit să-mi povestească fără înconjur ce ştia despre naşterea şi întâmplările vieţii ei. „Am început să ştiu de mine, îmi spuse, într-un oraş din Moreea, unde tatăl meu trecea drept străin şi mă socotesc grecoaică doar după spusele lui, deşi mi-a tăinuit întotdeauna locul naşterii mele. Era sărac şi, cum nu avea nici un talent ca să se mai chivernisească, m-a crescut în sărăcie. Totuşi nu-mi pot aminti nici o împrejurare în care să fi cunoscut mizeria. Abia împliniserăm şase ani când am fost dusă la Patras. Mi-amintesc acest nume pentru că este prima urmă lăsată în memorie de copilăria mea. Belşugul în care am trăit acolo după viaţa aspră dinainte mi-a lăsat impresii ce nu s-au mai putut şterge. Trăiam alături de tatăl meu, dar nu am aflat, cu adevărat, soarta ce-mi era hărăzită decât după câţiva ani de şedere în acest oraş. Fără a fi sclav şi fără a mă fi vândut, tatăl meu se aciuise pe lângă guvernatorul turc. Înfăţişarea mea plăcută îi slujise drept introducere, guvernatorul angajându-se să-l întreţină cu casă şi masă cât va trăi şi să suporte cheltuielile unei creşteri alese pentru mine, cu singura condiţie ca să-i fiu dată când voi fi atins vârsta ce corespunde dorinţei bărbaţilor. În afară de hrană şi de locuinţă, tatăl meu a obţinut şi o mică slujbă. Mă creşteau sub ochii lui, dar sub supravegherea unei sclave a guvernatorului care nici nu aşteptă bine să împlinesc zece ani ca să-mi vorbească despre norocul ce-l avuseserăm de a plăcea stăpânului ei şi despre scopul în care se îngrijea de educaţia mea. Ceea ce mi se zugrăvea drept un noroc deosebit nu s-a mai înfăţişat altfel închipuirii mele. Strălucirea câtorva femei ce-i alcătuiau haremul şi despre a căror viaţă fericită mi se vorbea întruna, îmi aţâţa nerăbdarea. Totuşi, era de o vârstă atât de înaintată încât tatăl meu începuse să se căiască de o învoială în urma căreia avea să culeagă roade mult mai puţine decât sperase când se mutase la Patras. Nu mi-a împărtăşit atunci gândurile lui; dar cum felul în care eram crescută nu-i dădea pricină să se teamă de vreo împotrivire a mea, s-a înţeles în taină cu fiul guvernatorului, care arăta încă de atunci multă iubire de femei, şi i-a propus să se folosească de drepturile ce-i reveneau tatălui său, respectând aceleaşi condiţii. Am fost arătată tânărului. S-a îndrăgostit deîndată. Mai nerăbdător decât părintele său, i-a cerut tatălui meu să grăbească termenul împlinirii convenţiei. I-am fost dată la o vârstă când nu cunoşteam încă deosebirea dintre sexe.

  Vezi dar că gustul plăcerii nu a contribuit la nefericirea mea şi se poate spune mai curând că m-am născut decât că am căzut în desfrâu. De aceea nu am resimţit vreodată nici ruşine, nici remuşcări. Nici trecerea anilor nu mi-a adus luminile care m-ar fi putut ajuta să-mi schimb punctul de vedere. Şi nici n’i am cunoscut în aceste vremuri dintâi dorinţele care zămislesc pasiuni. Eram călăuzită de obişnuinţă. Totul a decurs aşa până la vremea hotărâtă de guvernator ca să mă lege de persoana lui. Fiul său, tatăl meu şi sclava însărcinată să vegheze asupra copilăriei mele erau toţi trei la fel de încurcaţi; departe însă de a le împărtăşi simţămintele, mai eram convinsă că aveam să-i aparţin guvernatorului. Era trufaş şi aprig. Tatăl meu, care se bizuise, cu nesocotinţă, pe moartea lui, şi vedea apropiindu-i-se sorocul, se hotărî să fugă împreună cu mine, dar fără ştirea sclavei şi a tânărului turc. Însă nenorocul vru să fim prinşi înainte chiar de a ajunge în port. Cum nu era sclav, evadarea lui nu-l putea costa viaţa. Dar a avut de îndurat mânia cruntă a guvernatorului care îi socotea fuga drept trădare şi binefacerile primite de la el ca tot atâtea furturi. Am fost închisă chiar în aceeaşi zi în harem. Mi s-a vestit că în noaptea următoare voi avea cinstea de a fi socotită printre femeile stăpânului meu. Am primit vestea ca pe o favoare şi, cum nu înţele1 seserăm motivele care-l îndemnaseră pe tatăl meu la fugă, eram foarte mirată că voise să renunţe dintr-odată la fericirea lui şi a mea.

  Vine seara. Roabele guvernatorului mă pregătesc pentru cinstea ce mă aşteaptă şi sunt condusă în apartamentul stăpânului, care mă primeşte cu bunătate drăgăstoasă. Dar chiar atunci i se aduce înştiinţarea că fiul său cere cu insistenţă să-i vorbească pentru a-i spune lucruri ce nu suferă amânare. Guvernatorul porunceşte să fie poftit şi-apoi să fie lăsaţi singuri. Dar eu am rămas cu ei; tatăl a trecut însă, cu fiul, într-o încăpere ferită, unde au stat puţină vreme împreună. Am auzit, ce-i drept, câteva vorbe spuse cu ciudă şi am înţeles că întrevederea nu-mergea bine. S-a auzit apoi un zgomot care m-a înspăimântat; fiul a apărut în prag cu privirea rătăcită, s-a năpustit spre mine, m-a luat de mână şi mi-a spus să fug cu el. Ci luându-şi seama şi înţelegând desigur că trebuia să se ferească de slugi, iese singur, îi înşală născocind nişte porunci aşa-zise ale tatălui său şi mă lasă în starea în care mă aflam, tremurând toată de tulburarea lui şi neîndrăznind să intru în cealaltă încăpere să mă conving de cele ce se întâmplaseră. La vreun sfert de ceas după aceea, apar şi sclavii, cărora tânărul turc le spusese că tatăl său poruncise să fie lăsat singur în acest răstimp; găsindu-mă în starea de groază care nu mă părăsise, intră la bănuieli. Mă întreabă ce s-a întâmplat. Le arăt încăperea, neavând puterea să vorbesc, îşi descoperă acolo stăpânul înjunghiat, într-o baltă de sânge. Ţipetele lor adună curând toate femeile din harem. Mi se cere să povestesc tragica întâmplare. Povestesc ce am văzut dar mai ales ce mi se păruse că aud; şi, cum nu înţelegeam mai bine decât alţii motivul întâmplării, plângeam totodată de neştiinţă şi de groază.

  Nimeni nu se îndoia că stăpânul nostru fusese omorât de însăşi mâna fiului său. Convingerea aceasta, confirmată de fuga tânărului, avu rezultate foarte neaşteptate. Femeile şi sclavii din harem, socotindu-se acum fără stăpân, nu au avut alt gând decât să pună mâna pe ce găseau mai de preţ şi să profite de întunericul nopţii ca să fugă. Astfel, toate uşile fiind desferecate, m-am hotărât să plec şi eu, cu atât mai mult cu cât nimeni nu se gândea să mă mângâie sau să mă ţină acolo. Îmi puseserăm în gând să mă duc până la locuinţa tatălui meu, în vecinătatea haremului, şi-mi închipuiam că-mi va fi lesne să ajung acolo. Dar de-abia porniserăm, şi mi se păru că-l zăresc pe fiul guvernatorului, însă nu-l recunoscui decât după ce mă încumetai să-l întreb cine este. Îmi spuse că, înspăimântat de groaznica lui faptă, căuta să afle dacă tatăl său murise într-adevăr, urmând să se pună la adăpost prin fugă. Îi spusei tot ce văzuserăm. Durerea lui mi se păru neprefăcută. Mă lămuri în puţine cuvinte, spunându-mi că se dusese la tatăl lui, stăpânit mai mult de teamă decât de mânie, pentru a-i mărturisi legătura ce-o avusese cu mine, că tatăl lui, înfuriat de destăinuire, căutase să-l înjunghie şi că el nu avusese altă scăpare decât să-l lovească el cel dintâi. Îmi propuse să fug cu el; dar tocmai când poate m-ar fi convins, am fost înconjuraţi de mai multe persoane care l-au recunoscut şi, fiind la curent cu tot ce se petrecuse, s-au unit pentru a4 prinde. Mă lăsară liberă. Mă dusei în taină la tatăl meu, care mă primi cu multă bucurie.

  Cum nu se afla amestecat într-o afacere atât de neplăcută, şi-a propus pe loc să strângă tot ce agonisise în timpul şederii lui la Patras şi să plece din acel oraş cu mine. Nu mi-a desluşit ce gânduri avea, iar naivitatea mea nu mă ajuta să le ghicesc. Părăsirăm portul fără nici o piedică. Dar, abia plecaţi, îmi spuse nişte vorbe care m-au mâhnit. „Eşti tânără, mâ-a spus el, şi natura ţi-a hărăzit tot ceea ce poate înălţa o femeie pe treptele celei mai înalte situaţii. Te duc într-un loc unde vei putea trage mult folos de pe urma acestor daruri; dar vreau să te legi prin juruinţă să te laşi călăuzită numai de sfaturile mele.”

  A insistat să-mi rostesc legământul în cuvinte care să-l pecetluiască pe veci. Nu-mi venea câtuşi de puţin la îndemână să mă leg aşa cum mi-o cerea. Cele câteva gânduri născute din necazurile în care mă băgase mă făcuseră să înţeleg că, dacă îmi legam soarta de un bărbat, puteam găsi mai multă plăcere luându-mă după judecata mea. Fiul guvernatorului din Patras care îmi fusese ibovnic îmi lăsase inima neatinsă, dar văzuserăm o mie de tineri pe care nu mi-ar fi părut rău să-i cunosc la fel de aproape. Totuşi, autoritatea părintească fiind un jug căruia îmi lipsea puterea să mă împotrivesc, trebui să mă supun. Sosii’ăm la Constantinopole. Primele luni fură folosite ca să dobândesc purtarea şi cunoştinţele unei femei din capitală. Încă nu trecuserăm de cincisprezece ani. Fără a-mi destăinui planurile sale, tatăl meu îmi vorbea mereu despre o soartă ce avea să-mi întreacă toate speranţele. Într-o zi, pe când se întorcea din oraş, nu-şi dădu seama că fusese urmărit de două persoane care, după ce se lămuriră în ce casă intrase, se opriră şi, intrând după el, cerură unor vecini să-i însoţească pe urmele lui. Nu locuiam decât o parte a casei. Au bătut atât de tare la uşă, încât, speriat de zgomot, m-a trimis să mă ascund într-o cameră vecină. Deschizând a dat de un om care îi era pesemne cunoscut, de vreme ce amuţi văzându-l şi rămase fără glas la reproşurile injurioase pe care le auzeam lămurit. Îl ocărau numindu-l trădător şi mişel, îi spuneau că nu mai avea cum să scape de justiţie şi că va trebui să dea socoteală pentru perfidie şi hoţie. Nu a încercat să se dezvinovăţească şi s-a lăsat dus fără împotrivire în faţa cadiului. Când mi-am venit în fire după spaima trasă, mi-am acoperit faţa cu un văl şi m-am grăbit pe urmele lui. Cum dreptatea se împarte în mod public, am ajuns la timp ca să asist la învinuiriile ce i se aduceau şi la sentinţa care fu dată fără întârziere, el recunoscând tptul. Era învinuit de a fi sedus-o pe soţia unui senior grec al cărui vechil fusese şi de a o fi răpit împreună cu o fetiţă de doi ani pe care o avusese cu soţul ei, precum şi de a fi furat de la stăpânul său tot ce găsise mai de preţ. Cum nu putea să nege, a încercat doar să găsească scuze, luând cerul drept martor că nu făcuse alta decât să se supună îndemnurilor femeii; că ea singură se făcuse vinovată de furt şi că el nu se alesese cu nimic, căci fusese şi el prădat atât de rău încât ajunsese în cea mai cruntă mizerie. L-au întrebat despre soarta mamei şi a fiicei răpite, iar el s-a jurat că muriseră. Mărturisirile la care fusese silit i s-a’u părut suficiente judecătorului ca să-l osândească la tăierea capului. L-am auzit rostindu-şi hotărârea. Ruşinea pe care o încercam de a fi avut un tată atât de păcătos nu m-ar fi împiedicat să-mi exprim jalea prin ţipete şi lacrimi. Dar tatăl meu îi ceru cadiului hatârul de a-i spune ceva în taină şi vorbele lui au părut să-l îmblânzească pe judecător, cel puţin atât cât să amâne executarea pedepsei. A fost dus la închisoare. S-au tras speranţe dintr-o amânare atât de neobişnuită. Cât despre mine, nu aveam altă soluţie în situaţia mea nefericită decât să mă întorc la locuinţa noastră pentru a aştepta sfârşitul unei întâmplări atât de crunte. Dar, apropiindu-mă de casă, am văzut bulucindu-se într-însa prostime multă şi am întrebat ce se întâmplă, fără a îndrăzni să înfrunt învălmăşeala aceea. Nu numai că mi-au povestit întâmnlările la care fuseserăm de faţă, dar m-au mai lămurit şi că obiceiul locului cerea ca bunurile criminalilor să fie confiscate de îndată ce se dă sentinţa şi că oamenii trecuseră la fapte. Deznădejdea mea spori într-atât, încât nu am mai avut puterea să ascund cine sunt şi am implorat-o, tremurând toată, pe femeia cu care intraserăm în vorbă să se îndure de nefericita fiică a grecului care fusese condamnat. Mi-a ridicat vălul pentru a-mi putea privi faţa şi, mâhnirea mea părând s-o înduioşeze, m-a lăsat să intru la ea, după ce a cerut voie soţului ei. Amândoi mi-au dat de înţeles ce mare hatâr îmi făceau. Teama care mă cuprinsese mă îndemna să-l socotesc încă şi mai mare. I-am lăsat stăpâni pe soarta mea, şi mi s-a părut că le datoram viaţa când mi-au făgăduit că se vor îngriji de mine. Totuşi mai speram în amânarea îngăduită de cadiu. Dar după câteva zile am aflat de la gazdele mele că osânda fusese îndeplinită.

  Într-un oraş unde nu cunoşteam pe nimeni, la vârsta de numai cincisprezece ani, lipsită de experienţa lumii şi împovărată de o ruşine atât de mare, m-am crezut, la început; sortită pentru restul vieţii nefericirii şi mizeriei. Cumpăna în care mă aflam m-a învăţat să cuget la primii mei ani, pentru a descoperi în ei vreo regulă care să-mi călăuzească de-acum încolo paşii. Nu găseam, constante, decât două principii pe care fusese întemeiată educaţia mea; primul mă îndemna să-i privesc pe bărbaţi drept singura cale pentru îndestularea şi fericirea femeilor; al doilea mă învăţa că drăgălăşeniile, supunerea şi mângâierile noastre ne puteau dobândi asupra lor un fel de putere care îi punea, la rândul lor, sub stăpânirea noastră şi care ne permitea să obţinem de la ei tot ce ne trebuia ca să fim fericite. Oricât de neînţelese îmi fuseseră scopurile tatălui meu, îmi aminteam că nu încetase să râvnească la bogăţie şi belşug. Dacă, de când ne aflam la Constantinopole, îşi dăduse atâta osteneală ca să-mi dezvolte calităţile fireşti, apoi o făcuse trezindu-mi neîncetat speranţa în nenumăratele avantaje pe care le puteam avea faţă de cele mai multe femei. Aştepta deci de la mine mult mai mult decât ar fi putut să-mi dea el, punându-şi toată nădejdea pentru aceasta numai în însuşirile pe care mi le cunoştea. Dar moartea lui nu micşorase cu nimic darurile de care mă bucuraserăm până atunci. Acest raţionament, care s-a întărit în mintea mea în zilele de singurătate, se întrupă într-un gând care mi se părea că ar putea plăti datoria de recunoştinţă ce-o aveam faţă de cei care mă găzduiseră. Şi anume, să le expun răspicat ce credea tata despre posibilităţile mele şi să trec asupra lor speranţele pe care el le pusese în persoana mea. Nu mă îndoiam că, date fiind obiceiurile ţării lor, vor înţelege dintr-odată ce puteam să fac pentru ei dar şi pentru mine. Am fost atât de mulţumită de gândurile mele, încât m-am hotărât să li le destăinuiesc chiar în aceeaşi zi.

  Dar, bineînţeles că şi lor, care erau cu mult mai şireţi decât mine, le dăduse prin minte acelaşi lucru. Doar chipul plăcut al străinei aflate la Constantinopole fără cunoştinţe şi fără protecţii o îndemnase pe turcoaică să se milostivească de mine. Ticluise, împreună cu soţul ei, un plan în privinţa mea; şi alesese tocmai ziua în care hotărâserăm să i-l destăinuiesc pe al meu ca să mă lămurească pe deplin asupra celui urzit de ea. Îmi puse mai întâi câteva întrebări privitoare la familia mea şi la locul meu de naştere, iar răspunsurile pe care i le-am dat părură a-i servi intenţiile. Apoi, după ce îmi lăudă farmecele, se oferi să mă facă fe ricită mai presus de speranţele mele dacă primeam să-i ascult sfaturile şi să mă încred în ea. Cunoştea, îmi spuse, un negustor bogat, nebun după femei, şi care nu se uita la cheltuială când era vorba să le fie pe plac. Din zece, câte avea, nici cea mai frumoasă nu se putea potrivi cu mine şi deci nu trebuia să mă îndoiesc că avea să facă mai mult pentru fericirea mea decât pentru cea a celorlalte zece. Vorbi îndelung despre belşugul din casa lui. Trebuia, zicea ea, să mă încred în spusele ei şi ale bărbatului ei, aflaţi demult în slujba acestui negustor şi minunaţi în fiecare zi de binecuvântarea hărăzită de Profet unui om atât de darnic.

  Zugrăvi totul destul de iscusit ca să mă ademenească; cu atât mai mult cu cât, având eu însămi un gând asemănător, eram fericită că mi-o luase înainte. Dar ibovnicul pe care mi-l propunea nu mă mulţumea decât pe jumătate. Tatăl meu mă învăţase să preţuiesc o dată cu avantajele bogăţiei şi pe cele ale rangului. Cel de negustor îmi umilea mândria. Dar când am ridicat această obiecţie, departe de a o găsi întemeiată, ei au urmat să insiste asupra foloaselor ce-mi propuneau, părând chiar jigniţi de împotrivirea mea. Am înţeles că se prefăcuseră doar că-mi lasă libertatea unei alegeri, pe care o hotărâseră în mintea lor, poate chiar în înţelegere cu negustorul. Insistenţele lor m-au revoltat de-a binelea; dar, ascunzându-mi mâhnirea, le-am cerut răgaz până a doua zi ca să iau o hotărâre. Cugetând la propunerea lor, aceasta îmi plăcea tot mai puţin, astfel încât luai în noaptea aceea o hotărâre pe care ai putea s-o socoţi datorată disperării, dar la care te asigur că am ajuns cu sufletul liniştit. Speranţele mari pe care le nutrise tatăl meu, şi de care îmi aminteam mereu, mi-au întărit voinţa. De cum mi-am socotit gazdele adormite, m-am strecurat afară din casa lor tot aşa precum veniserăm, şi am luat-o de una singură pe străzile Constantinopolului cu scopul nelămurit să întâlnesc vreo persoană de neam pentru a-i încredinţa soarta mea. Un plan atât de prost întocmit nu putea avea sorţi de izbândă. Dar nu m-am convins de asta decât a doua zi, după ce-mi petrecuserăm restul nopţii în cea mai crâncenă deznădejde fără a afla, nici măcar atunci când se luminase de ziuă, mijlocul prin care să mă descurc. Nu se vedeau pe străzi decât oameni din popor de la care nu puteam aştepta mai mult ajutor decât de la gazdele pe care le părăsiserăm. Deşi casele celor mari erau uşor de recunoscut, nu ştiam cum să pătrund în ele, sfiala împotriva căreia luptaserăm fiind mai puternică decât hotărârea, şi mă socotii chiar mai nefericită decât fuseserăm când am aflat de moartea tatălui meu. M-aş fi întors în casa pe care o părăsiserăm dacă aş fi ştiut cum s-o găsesc; când mi-am dat seama de nesocotinţa mea, m-am îngrozit şi mi-am pierdut orice nădejde.

  De fapt, ştiam tot atât de puţin despre necazurile ce mă ameninţau ca şi despre foloasele la care aspiram. Temerile mele nu se legau de un anume fapt, iar foamea care începuse să mă chinuie era în acel moment grija mea cea mai mare. Întâmplarea. Singura mea călăuză, m-a îndrumat spre târgul de sclave şi întrebai pe cineva ce rost avea ceata de femei pe care o vedeam înşirată sub o boltă. De îndată ce am aflat care le era soarta, am socotit că dăduserăm de o ocazie să ies din încurcătură. M-am apropiat de ele şi, aşezându-mă la capătul şirului, mă gândeam că, dacă într-adevăr farmecele mele erau aşa cum îmi fuseseră lăudate de atâtea ori, aveam să fiu în curând luată în seamă. Cum toate celelalte femei aveau faţa acoperită, nu am cedat dorinţei ce mă îmboldea de a mă descoperi. Se făcuse între timp ora târgului şi am văzut câteva persoane ocupate să cerceteze câteva femei ce erau departe de a se măsura cu mine, ceea ce m-a îndemnat să-mi ridic vălul. Nu-şi dăduseră seama până atunci că nu făceam parte din ceată sau, mai bine zis, nu se lămuriseră asupra motivului venirii mele. Dar, de îndată ce mi-au zărit faţa, toţi spectatorii, uimiţi de tinereţea şi de frumuseţea mea, s-au strâns roată în jurul meu. Îi auzeam întrebând peste tot a cui eram şi negustorii de sclavi se întrebau şi ei uluiţi. Cum nimeni nu ştia să răspundă, s-au hotărât să mă întrebe pe mine. Dar, deşi recunoşteam că eram acolo pentru a fi vândută, întrebai şi eu, la rândul meu, care erau cei ce voiau să mă cumpere. O întâmplare atât de neobişnuită a sporit încă mai mult mulţimea care se îmbulzea în jurul meu. Negustorii, la fel de asmuţiţi ca şi spectatorii, mi-au făcut propuneri pe care le-am respins cu dispreţ. Câteva persoane au răspuns la întrebările mele şi şi-au spus numele şi îndeletnicirea; dar niciuna nu se potrivea cu năzuinţele mele, astfel că i-am respins şi pe aceştia. Mirarea tuturor sporea necontenit, când zării nu departe de mine o femeie care ducea câte ceva de-ale gurii; chinuită de foame cum eram, m-am apropiat de ea şi am rugat-o fierbinte să nu-mi refuze un ajutor atât de trebuincios. Mi l-a dat. M-am înfruptat cu o grabă care a atras atenţia tuturor. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Unii mă priveau cu milă, alţii cu curiozitate, dar toţi bărbaţii cu dorinţă vădită. Tot ce desluşeam în jurul meu mă întărea în buna părere pe care o aveam despre mine şi mă convingea că această întâmplare se va sfârşi spre binele meu.

  După ce mi-au pus nenumărate întrebări, la care am refuzat să răspund, mulţimea care se înghesuia în jurul meu se dădu la o parte în cele din urmă pentru a face loc unui bărbat care trecea pe acolo şi întrebase de ce se adunaseră atâţia curioşi în piaţă. I se povesti pricina uimirii tuturor şi se apropie să-şi satisfacă şi el curiozitatea. Deşi respectul cu care fusese întâmpinat mă îndemna la mai multă bunăvoinţă, nu m-am înduplecat să-i răspund decât după ce mi-a spus chiar el că era vechilul Paşei Şeriber. Am vrut să mai aflu ce fel de om era stăpânul său. Mi-a spus că fusese Paşa Egiptului şi că stăpmea averi nesfârşite. I-am şoptit atunci la ureche că dacă i se pare că aş putea să-i plac stăpânului său m-ar îndatora mult de m-ar înfăţişa lui. Nu a aşteptat să-i spun de două ori şi, luându-mă de mână, m-a dus la trăsura din care coborâse ca să vină până la mine. I-am auzit pe cei din jur văitându-se că mă pierdeau şi comentând întâmplarea ce li se părea cu totul de neînţeles.

  Pe drum, vechilul Paşei m-a întrebat ce gânduri aveam şi cum se făcea că o tânără grecoaică, aşa cum mă arăta îmbrăcămintea, se afla singură şi fără nimeni care să-i poarte de grijă. Am ticluit o poveste nu prea greu de crezut dar şi destul de stângace ca să înţeleagă că ar putea trage foloase de pe urma serviciului pe care avea să-l facă stăpânului său. Bucuria ce o resimţeam de a fi nimerit-o aşa de bine m-a făcut să pierd din vedere orice alt interes şi de altfel nu avuseserăm alt scop decât să-mi pot arăta recunoştinţa faţă de gazdele mele. Nu m-am opus deci rugăminţii vechilului de a încuviinţa că mă cumpărase de la un negustor de sclavi. Cu această condiţie, mi-a promis să mă slujească atât de bine pe lângă Paşa încât să ajung curând să fiu îndrăgită de el mai presus de toate celelalte femei, şi mi-a explicat pe larg de ce mijloace trebuia să mă folosesc ca să-i fiu pe plac. Într-adevăr, după ce l-a vestit de sosirea mea, cele ce i-a spus mi-au asigurat o primire care mi-a îndreptăţit toate nădejdile. Mi s-a dat un apartament de bogăţia celor pe care le-aţi văzut, dimpx-eună cu mulţi sclavi care să mă servească. Am stat singură câtva timp în care m-au învăţat tot ce trebuia să ştiu în noua mea situaţie; în aceste zile de început am gustat bucuria de a fi servită la cel mai mic semn, de a obţine tot ce-mi doream, de a-mi vedea respectate până şi capriciile. Am fost atât de fericită pe cât te poţi simţi din mulţimea închipuirilor. Fericirea mi-a sporit şi mai mult când, după cincisprezece zile de atari pregătiri, Paşa a venit să-mi spună că mă găsea mai atrăgătoare decât toate celelalte femei ale sale şi a poruncit să se adauge darurilor pe care le primiserăm de la mărinimia sa încă altele, atât de multe încât întreceau uneori până şi dorinţele mele. Vârsta le domolise pe ale lui. Dar venea să mă vadă regulat, de câteva ori pe zi. Veselia mea şi vioiciunea care se vădea în toate mişcările mele păreau să-l distreze. Această situaţie, care a durat vreo două luni o socotesc a fi desigur vremea cea mai fericită din viaţa mea. Dar m-am deprins treptat cu tot ce mă fermecase mai mult la început. Nu-mi mai simţeam fericirea pentru că nu-mi mai aducea nimic nou care să-mi trezească simţurile. Nu numai că nu mă mai bucuram de repeziciunea cu care mi se îndeplineau poruncile, dar nici nu mai doream să poruncesc nimic. Luxul apartamentului, mulţimea şi frumuseţea giuvaerelor, bogăţia veşmintelor, nimic nu mi se mai arăta ca la început. În momentele nenumărate în care mă simţeam de prisos chiar mie-însămi, vorbeam cu tot ce mă înconjura: Daţi-mi fericirea, spuneam aurului şi diamantelor. Totul era mut şi părea nesimţitor. Gândii că mă lovise vreo boală de care nu ştiam. Am spus asta Paşei, care-şi dăduse şi el seama de schimbarea dispoziţiei mele. A crezut că singurătatea în care petreceam o parte din zi putuse să-mi dea gânduri negre, deşi îmi adusese şi un profesor de desen după ce-i spuseserăm că mă simţeam atrasă de pictură. Mi-a propus să trec în apartamentul celorlalte femei de care mă despărţise, ca semn de deosebită cinste. Noutatea spectacolului mi-a mai înviorat inima. M-am bucurat de petrecerile şi dansurile lor. Dar deşi s-au arătat dornice să se împrietenească cu mine, contactul cu ele mi-a displăcut aproape de la bun început. Nu găseam la ele decât preocupări meschine, care nu aveau nici o legătură cu gândurile tulburi ce mă munceau, cu miile de lucruri pe care doream să le cunosc. Am trăit alături de ele aproape patru luni, fără să iau parte la viaţa lor; îmi îndeplineam îndatoririle, încei’cam să nu jignesc pe nimeni şi eram mai îndrăgită de tovarăşele mele decât îmi dădeam osteneala să fiu. Interesul Paşei faţă de haremul său nu scădea, în schimb grija deosebită ce-mi purtase până atunci păru să slăbească. Dacă asta mi s-ar fi întâmplat la început, faptul m-ar fi îndurerat adânc; dar: cum gândurile mi se schimbaseră o dată cu dispoziţia, am privit această răcire cu indiferenţă. Mă trezeam câteodatăs cufundată într-o visare din care nu rămânea nimic când îmi veneam în fire. Mi se părea că simţămintele mele erau! mai cuprinzătoare decât cunoştinţele, şi că ceea ce îmi-, frământa sufletul era dorinţa unui bun pe care nu-i cunoşteam. Mă întrebam cum o mai făcuserăm în singurătatea mea, de ce nu eram fericită acum când aveam tot ce-mi doriserăm. Întrebam uneori dacă într-acel loc, unde credeam că se află laolaltă tot ce poate oferi bogăţia, nu exista vreo plăcere pe care n-o gustaserăm încă, vreo schimbare care să poată împrăştia neliniştea neîncetată în care mă găseam. M-ai văzut pictând; era singura plăcere pe care o mai aveam în acea situaţie în care îmi puseserăm toate nădejdile. Ba mai era şi întreruptă de lungi visări, despre care nici eu nu ştiam bine ce însemnau.

  Asta era starea în care mă aflam când Paşa a deschis pentru domnia-ta uşa haremului său. Această favoare, pe care n-o acorda nimănui, mi-a îmboldit curiozitatea. Ne-a poruncit să dansăm. Am ascultat, dar parcă mai visătoare şi distrată ca nicicând. Neliniştea m-a îndemnat să-mi reiau locul obişnuit. Nu ştiu pe ce lume mă aflam când te-ai apropiat de mine. Iar de mi-ai pus cumva întrebăr: i, răspunsurile mele trebuie să fi oglindit tulburarea care mă cuprinsese. Dar vorbele înţelepte pe care le-ai rostit mi-au trezit atenţia. O melodie nemaiauzită răsunându-mi pentru prima dată la ureche nu m-ar fi impresionat mai mult. Nu-mi aminteam de nimic altceva care să se fi potrivit mai bine cu logica propriilor mele idei. Iar totul a căpătat şi mai mult farmec când, vorbindu-mi despre fericirea femeilor din ţara voastră, mi-ai explicat care-i sunt cauzele şi cum contribuie bărbaţii la sporirea ei. Cuvintele virtute, onoare, purtare, pe care le-am înţeles fără multe explicaţii, mi-au pătruns în minte şi au pus stăpânire pe ea într-o clipă, ca şi cum mi-ar fi fost cunoscute dintotdeauna. Am ascultat lacom tot ce-ai spus. Nu te-am întrerupt spre aţi pune întrebări pentru că nu ai omis nimic din ceea ce putea găsi răsunet în adâncul inimii mele. Venirea lui Şeriber a curmat o conversaţie atât de plăcută; dar nimic nu-mi scăpase şi, nici nu erai încă bine plecat, că şi începuserăm să-mi amintesc de toate amănuntele, oricât de mici. Totul mi-era nepreţuit. Nu am încetat zi şi noapte să cuget la ce mi-ai spus. Există, aşadar, o ţară unde se poate găsi şi altă fericire decât cea pe care o dau averea şi bogăţia?! Şi bărbaţi care pun preţ pe altceva la o femeie decât pe frumuseţea ei? Au, deci, femeile alte calităţi de arătat şi alte bunuri de cerut? Dar cum se face că nu am cunoscut până acum ceea ce mă umple de o bucurie atât de dtilce şi-mi pare atât de potrivit cu aplecările mele? Deşi doream să aflu mai multe amănunte, pe care nu avuseserăm timp să ţi le cer, mi-era de-ajuns să mă simt tulburată de dorinţe atât de vii, ca să înţeleg cât de important era ceea jbe mă cutremurase astfel. N-aş fi stat mult la îndoială şi aş fi părăsit haremul dacă aş fi putut-o face. V-aş fi căutat în tot oraşul numai pentru a primi lămuriri pentru o mie *le lucruri pe care trebuia să le mai aflu, pentru a te ruga să-mi spui încă o dată cele auzite, pentru a te asculta Hin nou şi a mă bucura din plin de o plăcere din care abia idacă gustaserăm. Mi-am amintit de o speranţă care nu se stinsese niciodată şi fără de care m-aş fi purtat mai precaut cu vechilul Paşei. Cum nu mă născuserăm roabă şi cum nimic nu mă silise la robie, mă convinseserăm singură că dacă mi-aş putea închipui împrejurări în care m-aş fi plictisit de soarta mea, n-ar fi putut nimeni să mi-o impună împotriva voinţei mele. Mi se părea că ar fi fost de-ajuns să am o explicaţie cu Paşa. Dar cum aveam uneori prilejul să-l văd pe vechilul care veghea la reparaţiile ce se făceau în harem, m-am gândit să vorbesc întâi cu el. Se ţinuse de cuvânt faţă de mine. Eram mulţumită de grija pe care mi-o purta şi de serviciile sale, şi nu mă îndoiam că ar fi fost dispus să mă ajute. Totuşi, de îndată ce a înţeles care îmi erau intenţiile, a luat o înfăţişare rece şi serioasă şi s-a prefăcut că nu înţelege motivele care mă îndemnau; iar când i-am amintit povestea vieţii mele, s-a arătat mirat că uitaserăm cum mă cumpărase de la un negustor de sclavi. Am văzut limpede atunci că mă înşelase. Dar durerea cumplită pe care am resimţit-o nu m-a împiedicat să folosesc ocara şi tânguirea. L-am implorat cu ochii scăldaţi în lacrimi să-mi facă dreptate. S-a purtat cu o asprime cum nu-mi arătase niciodată; şi spunându-mi fără milă că eram roabă pentru tot restul vieţii, m-a sfătuit să nu-i mai vorbesc niciodată cum o făcuserăm, dacă nu voiam să spună totul stăpânului său.

  Iluzia, care mă-mpiedicase atâta vreme să-mi cunosc adevărata soartă, pieri cu totul. Nu ştiu cum de s-a întâmplat ca mintea mea să se maturizeze mai mult de la scurta convorbire pe care am avut-o cu domnia-ta decât în toţi anii de când m-am născut. Am privit cu ruşine împrejurările vieţii mele trecute şi de-abia dacă îndrăzneam s-o supun cugetării mele; fără alte principii călăuzitoare în afara celor pe care mi le-ai sădit în inimă, mă găseam parcă, scăldată într-o altă lumină în urma cugetării care mă silea s-o privesc cu alţi ochi. M-am simţit chiar cuprinsă de o siguranţă care mă surprindea în situaţia atât de cruntă în care mă aflam; şi, mai hotărâtă ca niciodată să sfărm gratiile închisorii mele, m-am gândit că înainte de a mă lăsa pradă disperării, trebuia să încerc toate căile pe care ţţâi le ofereau dibăcia şi cugetarea. Aceea de a mă spovedi Paşei mi s-a părut cea mai periculoasă. Expunându-mă mâniei sale, nu puteam decât să-mi atrag ura vechilului şi să-mi îngreunez situaţia. M-am gândit atunci să mă destăinuiesc domniei-tale. Schimbarea ce se petrecuse în mine nu numai că era opera domniei-tale, dar mai trebuia desăvârşită tot cu ajutorul domniei-tale. Socotind înţelegerea pe care mi-ai arătat-o, speram că nu aveai să-mi drămuieşti ajutorul.

  Greu era doar să-ţi fac cunoscut cât demult aveam nevoie de acest ajutor. M-am hotărât să vorbesc cu o roabă care mi se arătase foarte devotată de când intraserăm în harem. Era dispusă să mă servească; dar era la fel de captivă ca şi mine între zidurile noastre, pe care nu le putea părăsi fără pericol, şi nu mi-a putut oferi altceva decât ajutorul fratelui ei, care era în slujba Paşei. Am acceptat riscul. Am încredinţat roabei mele o scrisoare pe care ai primit-o desigur, căci nu ai fi putut avea alt motiv ca să te ocupi de eliberarea mea, dar care mi-a pricinuit multe zile de amărăciune. Una dintre tovarăşele mele care-mi urmărise purtarea, înţelegând după neliniştea întipărită pe faţa mea că plănuiam ceva neobişnuit, m-a văzut pe când o scriam şi a descoperit de asemenea că o încredinţaserăm roabei. S-a crezut stăpână pe taina mea. Din chiar ziua aceea s-a străduit să stârnească prilejuri ca să stea singură de vorbă cu mine şi, după ce mi-a dat a înţelege că mă avea la mână, mi-a destăinuit la rândul ei intriga pe care o legase de câteva săptămâni. Primea pe ascuns pe un tânăr turc care-şi primejduia de fiecare dată viaţa pentru a o întâlni. Se strecura pe acoperişuri până în dreptul ferestrei ei şi găsise mijlocul să coboare până la ea cu o scară de frânghie. Relaţiile pe care le aveam cu toate femeile Paşei nu mă împiedicaseră să-mi păstrez apartamentul pe care-l căpătaserăm la început, şi această situaţie părându-i-se mai comodă dibacei mele tovarăşe, îmi cerea acum să-i ascund la mine pentru câteva zile iubitul, pe care nu-l vedea destul de liber în iatacul ei.

  Propunerea ei m-a înspăimântat. Dar mi-era teamă să nu mă trădeze, iar, pe de altă parte, nici cele ce-mi spunea această femeie îndrăzneaţă nu-mi puteau sluji ca s-o domolesc, căci nu aveam nici o dovadă despre destăinuirea ce mi-o făcuse; dacă o respingeam, putea şterge orice urmă a legăturii ei, nemaiprimindu-şi iubitul; în schimb, scrisoarea mea şi cei doi sclavi cărora mă încredinţaserăm puteau constitui oricând dovezi împotriva mea. M-am supus la tot ce mi-a cerut. Şi-a adus iubitul în chiar noaptea următoare. Am fost silită, pentru a înşela roabele care mă slujeau, să-mi părăsesc patul în timpul somnului lor şi să-l călăuzesc pe tânărul turc într-o mică încăpere a cărei cheie numai eu o aveam. Acolo voia tovarăşa mea să-l întâlnească în timpul zilei. Trebuia multă dibăcie ca să înşeli privirile unui mare număr de femei şi de roabe. Totuşi, într-un harfem bine păzit nimeni nu se speria văzând că una dintre noi dispărea un timp, şi mulţimea încăperilor venea în ajutorul acestor scurte absenţe. Dar turcul, care nu mă văzuse decât o clipă, la lumina unei lumânări, mutase asupra persoanei mele simţămintele pe care le nutrise întâi pentru tovarăşa mea. Chiar de la prima vizită pe care i-o făcu, servindu-se de cheia pe care i-o dăduserăm, a putut constata la el semnele unei răceli pe care nu putea s-o pună pe seama fricii. Apoi tânărul s-a străduit s-o convingă că era necesar să fiu un timp de faţă la întâlnirea lor. Motivele pe care le invoca erau atât de neserioase încât, bănuindu-l îndată de necredinţă, s-a hotărât să afle adevărul, făcându-i pe plac. Nu m-am împotrivit rugăminţii ei de a o însoţi. Iubitul ei s-a purtat în aşa fel încât chiar eu am fost nemulţumită văzând cât de puţină atenţie îi arăta, şi nu am condamnat iritarea ei şi gândul de a-l da afară în noaptea următoare. Bărbatul i-a stârnit însă gelozia, arătându-i-se din cale afară de mâhnit de această hotărâre, privirile lui dezvăluindu-mi mult prea limpede motivele durerii sale. Pedeapsa i-a fost însă cu mult mai mare decât păcatul. Ajutându-l să treacă de pe fereastră pe acoperiş, l-a. Îmbnncit atât de tare încât a căzut şi a murit pe loc. Ea însăşi mi-a povestit a doua zi răzbunarea-i barbară.

  Dar nu se gândise că o dată cu el căzuse şi scara de frânghie, şi că această împrejurare, adăugându-se tristei sale stări, avea să dezvăluie intenţiile ei vinovate. Ce-i drept, nu se putea şti de la ce fereastră căzuse, căci mai multe dădeau spre aceeaşi curte, dar spaima fu mare în casa lui Şeriber, şi efectele s-au făcut deîndată simţite şi în harem. El însuşi şi-a luat toate femeile la întrebări. A pus să fie cercetate toate locurile suspecte. Nu s-a găsit nimic. Iar eu admiram liniştea tovarăşei mee în tot timpul acestor cercetări. În sfârşit, bănuielile vechilului căzură asupra mea, dar nu-i spuse nimic stăpânului. Îmi spuse mie că, judecând după gândurile pe care mi le ştia, nu se putea îndoi că eu eram cea care tulburaserăm pacea haremului gândindu-mă, poate, să-mi recâştig libertatea cu ajutorul unei fărădelegi. Ameninţările cu care spera să-mi smulgă vreo mărturisire nu m-au speriat prea tare; dar când spuse că voia să pedepsească sclavii care-mi erau devotaţi, m-am socotit pierdută. Şi-a dat seama că mă speriase şi, cum se pregătea să treacă la fapte, m-a pus în situaţia să-i dezvălui ceea ce nu-l puteam lăsa să descopere singur fără a-i expune pe bieţii sclavi să piară în cazne. Astfel, cercetările care se făceau în urma destrăbălării altora au ‘slujit doar ca să se descopere propria-mi taină. I-am mărturisit vechilului că încercam să-mi recapăt libertatea, dar pe căi pe care însuşi Paşa nu le-ar putea condamna şi, fără a mă gândi să mai vorbesc despre drepturile mele, l-am asigurat că nu voiam s-o obţin decât în calitate de roabă şi la preţul care va fi stabilit. A vrut să ştie cui ceruserăm ajutor. A trebuit să-i mărturisesc că domniei-tale. Sinceritatea mea îi fu de folos tovarăşei mele, a cărei intrigă rămase nedescoperită; iar vechilul, în aparenţă foarte încântat de ceea ce auzise, m-a asigurat că avea să se străduiască să mă ajute să-mi îndeplinesc scopul pe această cale.

  Îngăduinţa lui m-a mirat tot atât pe cât mă speriase asprimea lui. N-am înţeles nici până acum care i-au fost temeiurile. Dar, cum eram prea fericită că scăpaserăm din această cumpănă îngrozitoare, ţi-am trimis de câteva ori vorbă ca să aflu în ce măsură rugăminţile mele te-au mişcat. Răspunsul domniei-tale nu era deloc dar. Totuşi împrejurările mi-au arătat cu prisosinţă că te ocupai de soarta unei sărmane roabe, şi că-mi datorez libertatea celui mai mărinimos dintre bărbaţi.”

  Dacă cititorul acestor rânduri îşi va face fie şi numai o parte din gândurile care mi-au trecut prin minte, trebuie să se aştepte la cele ce au urmat. Exceptând deosebirea de exprimare, găseam la tânăra grecoaică tot farmecul minţii pe care mi-l lăudase Şeriber. Ba eram chiar uimit că, fără să asculte de alt dascăl decât de fire, îşi depănase aventurile cu atâta ordine şi că, explicându-mi visările şi cugetările, dăduse o înfăţişare filosofică gândurilor sale. Desfăşurarea lor era logică şi nu puteam s-o bănui că învăţase asemenea lucruri de la altul într-o ţară în care mintea nu este de obicei aplecată către acest fel de exerciţiu. Mi se păru aşadar că descopăr o natură extrem de bogată, care, întovărăşită de o înfăţişare dintre cele mai înduioşătoare, făcea din ea o femeie cu totul deosebită.

  Aventurile ei nu mă revoltau căci în cele câteva luni de când mă aflam la Constantinopole mi se întâmplase zilnic să aflu povestiri dintre cele mai stranii în legătură cu roabe de felul ei. Şi relatarea aceasta va mai conţine şi alte exemple asemănătoare. Nu m-au mirat nici cele pe care mi le-a povestit în legătură cu creşterea ei. Toate provinciile Turciei sunt pline de asemenea taţi netrebnfci care-şi pregătesc fetele în vederea desfrânării şi care nu au altă ocupaţie în viaţă şi nici altfel de a-şi asigura traiul.

  Totuşi, cugetând la impresia pe care pretindea că i-o lăsase o convorbire atât de scurtă şi la motivele pe care le avea ca să-mi datoreze mie libertatea ei, nu am putut accepta cu totul acel aer de naivitate şi inocenţă pe cai*e ştiuse să-l dea purtării şi privirilor sale. Cu cât îi recunoşteam mai mult agerimea minţii, cu atât mai mult o bănuiam de viclenie, şi tocmai grija cu care-şi sublinia naivitatea îmi întărea bănuiala. Azi, ca pe vremea celor vechi, buna-credinţă a grecilor face obiectul unui proverb ironic. De aceea, tot ce mi-am putut închipui mai favorabil mie era că, plictisită de viaţa din harem şi ispitită poate de speranţa unei vieţi mai libere, se’ gândise să-l părăsească pe Şeriber pentru a-şi schimba soarta şi că, pentru a trezi în sufletul meu sentimente duioase în favoarea ei, se folosise de vorbele mele pentru a mă lua prin ceea ce i se păruse a fi partea mea mai slabă. Dacă bănuiam că descrierea pe eare’mi-o făcuse despre tulburările sufletului şi minţii ei era cât de cât adevărată, era uşor să înţeleg că motivul putea fi găsit în situaţia unei tinere căreia un bătrân nu putea să-i dea prea multă bucurie. Iată de ce-mi lăudase moderaţia Paşei. Şi pentru a nu ascunde nimic, mă aflam în floarea vârstei; presupunând că nu degeaba îmi fusese lăudată înfăţişarea, ea trebuie să fi făcut o oarecare impresie într-un harem asupra unei tinere despre care presupuneam că are o fire pe-atât de iute şi focoasă pe cât îi era mintea de ageră. Şi-apoi mi se păruse că-şi exprima bucuria cu o patimă care nu se potrivea cu ideea pe care şi-o făurise despre întâmplările vieţii ei. Aceste manifestări excesive nu păreau pe deplin întemeiate. Căci, dacă nu va fi intervenit cumva pronia cerească în schimbarea principiilor ei de viaţă, ce motiv avea să fie atât de mişcată de serviciul pe care i-l făcuserăm şi cum de putea privi dintr-odată cu atâta dezgust un loc care nu-i adusese decât belşug? Toate aceste gânduri, din care jumătate îmi trecuseră prin minte în timp ce vorbise, m-au dus la concluzia că îi făcuserăm unei femei frumoase un serviciu de care nu aveam să mă căiesc, dar la care toate roabele frumoase ar fi fost la fel de îndreptăţite; şi, deşi, dată fiind înfăţişarea-i, eram măgulit că dorea să-mi fie pe plac, simplul gând că ieşea din braţele lui Şeriber, după ce trecuse prin acelea ale unui alt turc şi poate ale multor altor ibovnici de care nu-mi vorbise, mi-a slujit de pavăză împotriva ispitelor la care focul tinereţii mele ar fi putut să mă expună.

  Totuşi eram curios să aflu cum îşi vedea viitorul. Nu putea să nu înţeleagă, desigur, că după ce îi dăduserăm libertatea, nu mai aveam nici un drept asupra ei şi că, dimpotrivă, aşteptam ca ea să-mi destăinuiască proiectele. Nu i-am pus nici o întrebare, iar ea nu s-a grăbit să mă lămurească. Readucând vorba despre femeile noastre din Europa şi despre creşterea pe care spuseserăm că o primesc, mi-a cerut o sumedenie de amănunte pe care i le-am dat cu plăcere. Noaptea era foarte înaintată când mi-am dat seama că venise timpul să plec. Cum nu-mi vorbise în nici un fel despre proiectele pe care le avea, ci numai despre fericirea şi recunoştinţa ei şi despre bucuria ce-o resimţea ascultându-mă, am asigurat-o din nou, la despărţire, că îi voi sluji interesele pe cât îmi era cu putinţă, şi că, atâta vreme cât va fi mulţumită de casa în care se afla şi de îngrijirea gazdei ei, nu va duce lipsă de nimic. Felul ei de a-şi lua rămas bun mi se păru foarte pătimaş. Mi se adresa ca unui stăpân, unui rege, unui tată, folosind toate cuvintele drăgăstoase obişnuite în gura femeilor din Orient.

  După ce am lichidat câteva afaceri importante, nu m-am putut culca fără a cugeta la toate amănuntele vizitei mele. Chiar şi în vis. M-am trezit cu aceleaşi gânduri şi prima mea grijă a fost să trimit la dascălul de limbi străine ca să aflu cum îşi petrecuse Theophe noaptea. Nu simţeam pentru ea o atracţie care să mă poată îngrijora; dar cum mintea îmi era încă plină de nurii ei şi cum nu mă îndoiam că mă puteam oricând bucura de ei, mărturisesc că m-am întrebat de ce simţiserăm o oarecare silă la gândul să încep o legătură amoroasă cu ea. Uare minguerile primite de la cei doi ibovnici ai ei lăsaseră vreo urmă, şi de ce să mă împiedic de un lucru de care nu mi-aş fi dat seama dacă nu l-aş fi ştiut? Nu se putea oaze ca urmele unei astfel de întinări să se şteargă dună o odihnă şi îngrijiri de câteva zile, mai ales la o vârstă la care natura se „‘eânnoieşte mereu de la sine? De altfel, ceea ce mi se păruse cel mai verosimil din toată povestea ei era faptul că nu cunoscuse încă ce este dragostea. De-abia împlinise şaisprezece ani. Şeriber nu putuse să trezească iubirea în sufletul ei, iar la Patras era prea mică pentru a-l iubi într-adevăr pe fiul guvernatorului, aşa cum reieşea din cele ce-mi povestise. M-am gândit că ar fi plăcut s-o învăţ eu să guste plăcerile dragostei, şi tot cugetând la asta, speram că poate avuseserăm norocul să încep să-i inspir acest sentiment. Acest gând m-a aiutat mai mult derit oricare altul să-mi înving scrupulele. Când m-am sculat, vedeam lucrurile cu totul altfel decât în ajun şi, chiar dacă nu-mi propuneam să grăbesc deznodământul aventurii, m-am hotărât cel puţin să-i aşez temeliile înainte de a se sfârşi ziua.

  Eram invitat la cină de Selictar. Mi-a pus multe întrebări în legătură cu roaba mea. I-am amintit că trebuia acum s-o numească altfel şi, asigurându-l că eram hotărât s-o las să se bucure de toate drepturile pe care i le făgăduiserăm, i-am sporit convingerea că mi-era indiferentă, aşa cum îi spuseserăm. De aceea s-a crezut şi mai îndreptăţit să mă întrebe unde locuia. Întrebarea lui m-a pus în încurcătură. Am folosit tonul glumeţ ca să-i răspund că, ieşind din haremul lui Şeriber, avea nevoie de odihnă şi că nu i-aş face nici un bine destăinuind locul unde se retrăsese. Dar Selictarul mi-a jurat cu atâta seriozitate că ea nu avea a se teme de insistenţele lui, că nici prin minte nu-i trecea s-o tulbure sau s-o silească, încât, ca să răspund încrederii ce-o arătase juruinţelor mele, bunacuviinţă cerea să mă încred în asigurările pe care mi le dădea. I-am vorbit deci despre locuinţa dascălului şi şi-a reînnoit făgăduielile cu un aer de sinceritate care mă linişti. Am continuat să vorbim despre calităţile deosebite ale lui Theophe. Nu-i fusese deloc uşor să-şi înfrângă patima. Îmi mărturisi că nu mai fusese niciodată atât de tulburat de înfăţişarea unei femei. „M-am grăbit să ţi-o dau, îmi spuse, de teamă să nu mă-ndrăgostesc mai tare cunoscând-o mai bine, şi-astfel iubirea să învingă dreptatea.” Vorbele lui îmi părură a fi cele ale unui om cinstit, şi trebuie să mărturisesc întru onoarea turcilor că puţine sunt neamurile unde cuvântul dat să fie la fel de respectat.

  Pe când îmi destănuia sentimentele sale cu atâta nobleţe, s-a anunţat sosirea Paşei Şeriber, care apăru curând, atât de agitat încât l-am întrebat amândoi, nerăbdători, ce se întâmplase. Ei’a prieten cu Selictarul cum era şi cu mine, iar eu eram prieten cu unul în urma recomandării celuilalt. Drept răspuns, ne aruncă la picioare o pungă plină cu ţechini de aur, care conţinea cei o mie de scuzi pe care îi plătiserăm. „Cât de nefericit este acela care devine jucăria sclavilor săi! Iată o pungă cu bani pe care vechilul meu ţi i-a furat, adăugă el, adresându-se Selictarului. Şi nu este singura lui hoţie. L-am supus la cazne cumplite şi i-am smuls o groaznică mărturisire. Nu l-am lăsat în viaţă decât pentru a-l pune s-o repete întocmai în faţa domniilor-voastre. Aş muri de ruşine dacă acest ticălos nu m-ar dezvinovăţi/* I-a cerut apoi Selictarului îngăduinţa de a ni-l înfăţişa. Dar amândoi l-am rugat să ne dea mai întâi câteva lămuriri.

  Ne-a spus atunci că unul dintre slujitorii săi, invidios de puterea pe care vechilul o căpătase în casa lui, şi care din această pricină îi urmărea îndeaproape purtarea, băgase de seamă că eunucul Selictarului care venise s-o ia în primire pe tânăra sclavă îi numărase acestuia în palmă o mare sumă de bani. Nebănuind încă nimic rău, i-a vorbit vechilului despre ceea ce văzuse, numai pentru a şti cât de mare era suma. Acesta însă, necăjit că fusese descoperit, l-a implorat să-i păstreze taina şi l-a dăruit cu generozitate pentru a-i cumpăra tăcerea. Dar prin aceasta a trezit bănuiala slujitorului dornic să-l ducă la pierzanie. Convins acum că vechilul săvârşise vreo neregulă ce-ar fi fost aspru pedepsită dacă ar fi fost dată în vileag, s-a grăbit să expună toată tărăşenia Paşei, care a înţeles uşor cum stăteau lucrurile. Speriat de ameninţările stăpânului său, vechilul i-a mărturisit că-l auzise pe Selictar eerându-i să i-o vândă pe tânăra grecoaică şi propunându-i un preţ bun, iar pe stăpânul său spunând că era fericit să-i facă plăcere ilustrului său prieten şi hotărât să-i dăruiască sclava fără a-i cere nici un ban. Observând că cei doi seniori se despărţiseră fără ca Şeriber să fi primit oferta Selictarului, se luase după acesta din urmă şi-i spusese, ca şi cum ar fi fost trimis de Paşa, că. De vreme ce refuza să primească sclava în dar, să-i plătească o mie de scuzi. Mai adăugase că era însărcinat să primească banii şi să încredinţeze sclava celor pe care îi va trimite în acest scop. Şeriber, care îi poruncise, dimpotrivă, s-o însoţească până la prietenul său, se bizuise pe el pentru această treabă şi ascultase relatarea pe care i-o făcuse fără nici o suspiciune. Auzind acum că fusese tot atât de înşelat ca şi Selictarul, îl apucase o furie oarbă. Şi, fiind vorba de un om care se bucurase de încrederea sa, socotise că această înşelătorie nu putea fi prima. Atunci, atât pentru a-l face să mărturisească toate fărădelegile sale, cât şi pentru a-l pedepsi pentru cea pe care o recunoscuse, porunci să fie supus în faţa lui la cazne atât de grele încât mişelul a dat curând totul în vileag. Felul în care o înşelase pe Theophe se păruse cea mai cumplită dintre toate. Nu-şi putea ierta purtarea lui nedreaptă faţă de o persoană liberă. „în loc s-o tratez ca pe o sclavă, ne spuse, aş fi primit-o în casa mea ca pe o fiică, i-aş fi respectat nenorocirea, m-aş fi îngrijit de soarta ei: şi încă nu mă pot dumiri de ce nu mi s-a plâns şi nu mi-a destăinuit adevărul.”

  Povestirea lui m-a mirat mai puţin decât pe Selictar. Totuşi am continuat să le ascund ceea ce mi se părea de prisos să afle, şi felul în care i-am vorbit lui Şeriber i-a făcut pe Selictar să înţeleagă că nu doream nici acum să fiu amestecat în pricină. Vechilul a fost adus în faţa noastră şi stăpânul său l-a obligat să ne povestească în ce împrejurări o întâlmse pe tânăra grecoaică şi cu ce mişeii e se folosise de nevinovăţia ei. Ca s-o dea drepl sclavă. Nu ne-am mai sinchisit de soarta acestui netrebnic care a fost trimis să-şi afle pedeapsa pe care o căutase.

  După toate aceste lămuriri, Selictarul şi-a luat înapoi ţechinii pe care mi i-a trimis a doua zi. Dar, îndată după plecarea lui Şeriber, a adus din nou vorba, cu multă căidură, despre Theophe şi m-a întrebat ce părere aveam despre o întâmplare atât de neobişnuită. „Dacă nu s-a născut ca să fie sclavă, mi-a spus, trebuie să aibă o obâr’şie cu mult superioară aparenţelor.” Raţionamentul lui se întemeia pe faptul că, în afară de tinerii sclavi pregătiţi pentru anumite slujbe în folosul stăpânilor lor, educaţia aleasă este, în Turcia, ca şi aiurea, semnul unei obârşii mai osebite; tot aşa cum, în Franţa, nu te miri să vezi că un profesor de dans este politicos şi cu maniere plăcute, în timp ce aceeaşi purtare observată la un necunoscut ţi-l recomandă drept o persoană de neam. L-am lăsat pe Selictar cu gândurile lui. Şi nu i-am spus nici măcar detaliile care ar fi putut să-l lămurească. Dar nu puteam uita opiniile sale şi, amintindu-mi acea parte din povestirea lui Theophe care privea moartea tatălui ei, m-am mirat că nu dăduserăm mai multă atenţie acuzaţiei care i se adusese de-a fi răpit o doamnă grecoaică şi pe fiica ei. Nu era imposibil ca Theophe să fi fost acea copilă de doi ani care dispăruse o dată cu mama sa. Dar unde să caut o lămurire? Şi-apoi, cum de nu făcuse chiar ea legătura între această tărăşenie şi propriile ei aventuri? Oricum, mi-am propus să-i mai pun câteva întrebări pentru a-mi satisface curiozitatea de îndată ce o voi vedea.

  Cum feciorul meu era singurul dintre slujitori care ştia de relaţiile mele cu Theophe, eram foarte hotărât să păstrez taina acestei intrigi şi să mă duc numai pe seară la dascălul de limbi străine, M-am dus la el la căderea nopţii. Mi-a spus că fusese la el cu un ceas mai devreme un turc care părea de condiţie bună şi care ceruse cu insistenţă s-o vadă pe tânăra grecoaică, numind-o însă Zara, aşa cum i se spunea în harem. Ea refuzase să-l primească. După ce se arătase foarte mâhnit de acest refuz, turcul îi lăsase dascălului de limbi străine caseta pe care o avea la dânsul pentru ea, împreună cu un bilet scris pe turceşte, pe care-l rugase stăruitor să i le transmită. Theophe refuzase atât biletul cât şi caseta. Dascălul de limbi străine mi le-a înmânat. Le-am luat cu mine când am intrat la ea şi, fiind mai curios decât ea să cunosc detaliile acestei împrejurări, am rugat-o să deschidă biletul în faţa mea. Mi-a fost mai uşor decât ei să înţeleg că era o atenţie de-a Selictarului. Expresiile pe care le folosea erau măsurate, dar păreau a izvorî dintr-un suflet cu totul robit farmecelor ei. O ruga să nu se teamă de soartă atâta vreme cât va binevoi să accepte ajutorul unui om care-i punea totul la picioare. Trimiţându-i o sumă de bani împreună cu alte daruri destul de considerabile, nu dădea acestei generozităţi decât numele unei simple încercări, pe care era oricând dispus s-o reînnoiască. Bineînţeles că i-am spus lui Theophe de la cine credeam că provine această scrisoare, şi-am adăugat, pentru a-i da astfel ocazia să-mi dezvăluie sentimentele, că Selictarul avea pentru ea nu numai dragoste dar şi respect de când n-o mai considera o sclavă. Îmi păru atât de nepăsătoare la ceea ce gândea despre ea, încât, ascultând de dorinţa ei, am înmânat caseta dascălului de limbi străine ca s-o înapoieze trimisului Selictarului cu prima ocazie. Îi părea rău că deschisese scrisoarea şi că. Deci, nu mai putea pretinde că nu-i cunoaşte conţinutul; dar, după ce chibzui puţin, ajunse singură la hotărârea că trebuia să-i răspundă. Eram curios să văd în ce termeni o va face. O doamnă din Paris, obişnuită cu uzanţele lumii şi înzestrată atât cu spirit cât şi cu virtute, n-ar fi folosit alt ton pentru a stinge dragostea şi speranţa din sufletul unui îndrăgostit. A înmânat, fără umbră de afectare, răspunsul ei dascălului de limbi străine, rugându-l s-o scutească pe viitor de orice ar fi putut semăna cu această întâmplare.

  Nu voi ascunde că mi-am închipuit, din vanitate, că făcuse acest sacrificiu de dragul meu şi, cum nu pierduserăm din vedere scopul pe care mi-l propuseserăm încă de dimineaţă şi la care nu încetaserăm să mă gândesc, n-am mai vorbit despre Selictar ca să mă ocup de propriile mele interese. Dar am fost întrerupt, la rândul meu, de o infinitate de gânduri rostite cu naturaleţe de Theophe şi izvorâte, îmi dădeam seama, din unele vorbe pe care le spuseserăm cu o oarecare uşurătate. Mintea ei, firesc aplecată către meditaţie, nu înregistra nimic fără a-l judeca apoi din toate punctele de vedere, şi am constatat că nu făcuse altceva de când ne despărţiserăm. Mi-a pus o sumedenie de noi întrebări, ca şi cum nu ar fi avut altă preocupare decât să-şi pregătească subiectele de meditaţie pentru noaptea următoare. Dacă o mira vreun obicei al neamului meu sau vreun principiu despre care auzea pentru prima oară, o vedeam deîndată că se reculege, pentru a şi-l întipări în minte; iar uneori mă ruga să-mi repet spusele de teamă că nu pătrunsese tot sensul vorbelor pe care le rostiserăm sau că le-ar putea uita. Şi, în ciuda discuţiei atât de serioase, găsea întotdeauna un prilej să-şi exprime recunoştinţa faţă de mine; dar discursurile ce precedau aceste expresii afectuoase mă îndepărtau într-atât de intenţiile mele drăgăstoase, încât nu mă puteam întoarce atât de repede la subiecul care mă interesa ca să profit de moment. De altfel, intervalul era atât de scurt, încât, schimbându-mi natura gândurilor în urma unei noi întrebări, mă vedeam mereu nevoit să mă arăt mai serios şi mai grav decât aş fi dorit.

  Curiozitatea cu care mă întreba întruna de-abia mi-a lăsat timp să-i vorbesc de bănuielile pe care Selictarul mi le trezise eu privire la obârşia ei. Nu aveam însă nevoie de pregătiri multe pentru a-i vorbi despre tatăl ei şi am rugat-o să-şi domolească o clipă curiozitatea şi observaţiile. „M-a cuprins o bănuială, i-am spus, şi vei putea să-ţi dai seama că numai admiraţia pe care o resimt pentru domnia-ta mi-o poate inspira. Dar înainte de aţi spune despre ce este vorba, trebuie să ştiu dacă ţi-ai cunoscut vreodată mama.” Mi-a răspuns că nu-şi amintea deloc de ea. Am continuat: „Cum aşa? Nu mai ştii la ce vârstă ai pierdut-o? Nu mai ştii, de pildă, dacă a fost înainte de acea răpire de care a fost învinuit tatăl tău? Şi nici nu ştii dacă era alta decât acea grecoaică pe care o îndemnase să-şi părăsească bărbatul şi care era însoţită, dacă-mj amintesc bine, de o fetiţă de doi ani?”

  Vorbele mele au făcut-o să roşească, dar n-am putut înţelege care era cauza tulburării ei. Îşi aţinti privirea asupra mea. Apoi, curmându-şi tăcerea de câteva clipe: „Ai gândit, îmi spuse ea, aşa cum am gândit şi eu; nu cumva întâmplarea ţi-a îngăduit să lămureşti o îndoială pe care nu am destăinuit-o nimănui?” „Nu înţeleg ce vrei să spui, i-am răspuns dar, admirându-ţi calităţile înnăscute care te deosebesc de majoritatea femeilor, nu pot crede că ai avut un tată atât de ticălos cum mi l-ai descris; şi, văzând cât de puţin ştii despre primii tăi ani de viaţă, îmi vine mai curând să cred că eşti fiica acelui senior grec căruia mizerabilul ce ţi se dădea drept tată îi răpise soţia. ** Cuvintele mele au avut asupră-i un efect uimitor. S-a ridicat în picioare, cuprinsă de un fel de exaltare. „Ah! asta am bănuit multă vreme, îmi spuse ea, fără să îndrăznesc s-o cred cu adevărat. Chiar ţi se pare c-ar putea fi aşa?” Ochii i se umpluseră de lacrimi pe când vorbea. „Dar, vai! reluă ea, de ce să mă amăgesc cu un gând care nu poate decât să-mi sporească ruşinea şi nenorocirile!”

  Fără să pricep înţelesul pe care-l dădea termenilor de ruşine şi nenorocire, am încercat s-o distrag de la gândurile ei, explicându-i că nu putea, dimpotrivă, să-şi dorească o fericire mai mare decât să se ştie fiica unui alt tată decât a ticălosului care uzurpase acest titlu. Iar bănuiala ei în această privinţă părând s-o întărească pe-ă mea, am rugat-o insistent să-şi amintească nu numai tot ceea ce, ne-ar fi putut aduce vreo lămurire asupra copilăriei ei, dar şi să-mi spună dacă nu auzise rostindu-se în timpul judecăţii cadiului numele acelei grecoaice a cărei fiică o credeam sau, cel puţin, pe acela al acuzatorilor care îl trimiseseră la moarte pe nefericitul autor al tuturor acestor nenorociri. Nu-şi amintea nimic. Dar, cum îl pomenii pe cadiu, m-am gândit că acest magistrat ar putea fi în stare să ne dea unele lămuriri şi i-am promis lui Theophe că voi porni a doua zi în căutarea lui. Astfel, acea seară, pe care speraserăm s-o petrec cu totul altfel, s-a scurs în discuţii despre soartă şi interese materiale.

  Când am părăsit-o, m-am dojenit în sinea mea că am păstrat atâta măsură cu o femeie care ieşea dintr-un harem, mai ales după ce auziserăm câte îmi povestise despre celelalte împrejurări ale vieţii ei. M-am mai întrebat dacă, presupunând că ea mai nutrea pentru mine sentimentele pe care bănuiam că le are, aş fi fost dispus să mi-o fac ibovnică; şi, cum mi-am dat seama că eram mai aproape de dorinţa de a stabili cu ea o astfel de legătură decât fuseserăm la început, mi-am zis că, fără a mai umbla cu atâtea ocolişuri, ar fi mai bine să-i fac această propunere pe şleau. Dacă o primea cu bucuria la care mă credeam îndreptăţit, iubirea pătimaşă a Selictarului nu putea să mă mai supere, cu atât mai mult cu cât şi el spusese că nu voia să obţină nimic cu de-a sila; iar când informaţiile pe care aveam să le obţin aveau să mă lămurească asupra obârşiei ei, ceea ce avea s-o ridice puţin în ochii mei fără să şteargă însă nenorocirile pe care mi le povestise, nu vedeam în descoperirile pe care le puteam face decât un motiv în plus pentru a o iubi, dar nimic care s-o împiedice să accepte soarta pe care i-o ofeream. Şi astfel, mi-am hotărât purtarea viitoare. Se vede cât de departe eram încă de adevărata dragoste.

  A doua zi m-am dus la cadiu şi l-am întrebat dacă-şi aducea aminte de un grec pe care-l osândise la moarte. Nu-l uitase defel şi mi-a povestit totul cu lux de amănunte, repetând de mai multe ori toate numele pe care voiam să le aflu. Seniorul grec a cărui soţie fusese răpită se numea Panaiot Condoidis. Acesta îl recunoscuse el însuşi pe răpitor pe stradă şi pusese să fie arestat. Dar nu se alesese de pe urma acestei întâlniri decât cu mulţumirea de a se fi răzbunat; nici soţia, nici fiica şi nici bijuteriile nu au mai putut fi găsite. M-a surprins această ultimă constatare căci mi se părea că nu-şi dăduse nimeni prea multă osteneală să le caute şi i-am spus cadiului acest lucru. „Dar ce alta puteam eu să fac? mi-a răspuns el. Vinovatul declarase că femeia şi copila muriseră. Declaraţia trebuie să fi fost sinceră, căci singura posibilitate ce-o avea de a-şi scăpa capul era să le înfăţişeze justiţiei, dacă mai erau în viaţă; de aceea, de cum şi-a auzit sentinţa, a sperat să mă înşele cu tot felul de scorneli; dar mi-am dat numaidecât seama că încerca doar să inducă justiţia în eroare.”

  Cum îmi aminteam că, într-adevăr, executarea sentinţei fusese amânată, l-am rugat pe cadiu să-mi spună cauza acestei împrejurări. Îmi răspunse că tâlharul ceruse să-i vorbească fără martori şi că-i oferise, pentru a-şi salva viaţa, nu numai să-i înfăţişeze pe fiica seniorului Condoidis, dar chiar să i-o cedeze pe ascuns pentru haremul său; şi că, prin câteva amănunte pe care le dăduse, se arătase destul de îndemânatic pentru a-şi face vorbele cât de cât demne de ere-? zare. Totuşi, cum toate străduinţele pentru a o găsi fuseseră zadarnice, a socotit că ticălosul minţise pentru a-şi întârzia pedeapsa, astfel încât, din indignare pentru îndrăz neala şi fărădelegile lui, în loc să-i amâne moartea, i-o grăbise. Nu m-am putut împiedica să-i împărtăşesc acestui judecător de vază al turcilor ce gândeam despre felul în care procedase. „Cine vă împiedica, i-am spus, să-l mai ţineţi câteva zile în temniţă pe acest tâlhar şi să folosiţi răgazul ca să vă procuraţi informaţii din oraşul unde locuise după ce făptuise crima? Cum de nu l-aţi putut sili să vă destăinuiască unde murise grecoaica şi cum de se întâmplase să se prăpădească? în sfârşit, era aşa de greu să-i luaţi urma în timp şi să-i cercetaţi viaţa până în cele mai mici împrejurări? Aşa procedăm noi în Europa, adăugai, şi, cu toate că nu ne străduim mai mult ca voi întru stabilirea dreptăţii, ne pricepem mai bine să cercetăm împrejurările crimelor.” Mi-a socotit sfaturile atât de bune încât mi-a mulţumit pentru ele, iar cele câteva cuvinte pe care le adăugă privitoare la felul în care îşi îndeplinea slujba m-au convins că turcii se poartă mai mult cu asprime decât cu pricepere în tribunalele lor.

  Aflaserăm de la cadiu nu numai numele seniorului grec, dar şi unde trăia: într-un orăşel din Moreea pe care turcii îl numesc Acade şi cu care nu mi s-a părut uşor să găsesc o cale de comunicare. M-am gândit întâi să mă adresez Paşei acelei provincii, dar ştiam că în Constantinopole se aflau numeroşi negustori de sclavi din aceeaşi regiune şi norocul a vrut ca primul la care m-am dus să mă poată asigura că seniorul Condoidis nu părăsise oraşul în care ne aflam de mai bine de un an şi că era bine cunoscut de toţi cetăţenii de un neam cu el. Nu-mi mai rămânea deci decât să-i găsesc locuinţa. Negustorul de sclavi m-a ajutat şi în privinţa aceasta. Nu am zăbovit mult ca să mă duc acolo şi, succesul dându-mi aripi, eram convins că aveam să primesc toate lămuririle pe care le doream. Casa şi înfăţişarea seniorului grec nu-l arătau a fi prea bogat. Făcea parte dintr-una din acele vechi familii nobile din a căror obârşie le-a rămas mai multă mândrie decât avere şi care, în starea de înjosire în care le ţin turcii, nici n-ar îndrăzni să-şi dea averea în vileag, chiar dacă ar avea destulă pentru a duce un trai mai luxos. Condoidis, care avea înfăţişarea unui gentilom de ţară obişnuit, m-a primit foarte politicos, fără să ştie cine sunt, căci plecând de la cadiu îmi trimiseserăm trăsura acasă, şi părea că aşteaptă cu răbdare să-i spun motivele prezenţei mele, dându-mi tot timpul să le expun aşa cum le ticluiserăm dinainte în gând. După ce i-am dat să înţeleagă că eram la curent cu nenorocirile care îl loviseră cu ani în urmă, l-am rugat să mă ierte pentru curiozitatea de care dădeam dovadă şi care nu era lipsită de îndreptăţire. Voiam anume să ştiu de câtă vreme exact îşi pierduse soţia şi fiica. Îmi răspunse că de patrusprezece sau cincisprezece ani. Această cifră corespundea atât de bine cu vârsta actuală a lui Theophe, dacă-i adăugam şi pe cei doi pe care-i avea când fusese răpită, încât îndoielile mi se spulberară fe jumătate. „Credeţi, am reluat, că în ciuda declaraţiilor răpitorului „s-ar putea ca vreuna din ele să mai fie în viaţă? Şi dacă s-ar întâmpla ca aceea să fie fiica domniei-voastre, cum ar fi şi de dorit, n-aţi fi recunoscător celor care v-ar ajuta s-o regăsiţi?” Mă aşteptam ca această întrebare să-i dezlănţuie sentimentele. A rămas însă neclintit şi-mi răspunse că timpul, care-l ajutase să treacă peste durerea pierderii lor, îl împiedica de asemenea să spere miracole în această privinţă; că avea mai mulţi fi, cărora moştenirea pe care putea să le-o lase de-abia le-ar ajunge pentru a trăi conform rangului lor, şi că, presupunând că fiica sa ar mai fi încă în viaţă, era atât de greu de crezut că şi-ar fi păstrat neprihănirea în casa unui ticălos şi într-o ţară ca Turcia, că nimic nu avea să-l convingă vreodată că ea ar putea fi demnă să reapară în familia lui.

  Această ultimă obiecţie mi s-a părut cea mai întemeiată. Totuşi, cum primul moment îmi părea hotărâtor pentru trezirea sentimentelor fireşti, m-am hotărât să folosesc orice argument în favoarea lor. „Nu pun în discuţie, i-am răspuns, valoarea scrupulelor şi motivelor domniei-voastre, căci ele nu pot schimba cu nimic certitudinea faptelor. Fiica domniei-voastre trăieşte. Să nu vorbim despre neprihănirea ei de care nu pot garanta; dar vă asigur că nu-i lipseşte nimic dinspre partea minţii şi-a farmecului. Nu depinde decât de domnia-voastră s-o revedeţi şi vă voi lăsa acum, în scris, adresa la care se află.” într-adevăr, mi s-a dat o pană, i-am scris numele dascălului de limbi străine, şi m-am retras.

  Eram sigur că dacă nu era cu totul lipsit de suflet nu va rezista nici o clipă imboldului firii, şi-am plecat atât de plin de speranţe încât, pentru a asista la o privelişte plăcută, m-am dus de-a dreptul la dascălul, de limbi străine unde îmi închipuiam că avea să ajungă o dată cu mine. Nu m-am dus la Theophe pentru că voiam să mă bucur de uimirea ei. Dar cum câteva ore trecuseră fără ca el să se arate, am început să mă tem că-mi făcuserăm prea multe iluzii şi i-am destăinuit celei pe care nu mă puteam împiedica s-o socot fiica lui ceea ce făcuserăm pentru a-mi îndeplini făgăduinţa. Mărturia nefericitului care-şi bătuse joc de copilăria ei o emoţionă mai mult decât tot restul. „Nu voi fi prea mâhnită, îmi spuse, dacă nu voi afla nimic sigur despre obârşia mea; şi, chiar dacă aş fi sigură că sunt fiica seniorului grec, nu mă voi plânge că nu vrea să mă recunoască. Mulţumesc însă cerului pentru dreptul pe care mi-l dă de acum înainte de a nu-l mai numi tată pe omul căruia îi datoram numai ură şi dispreţ.” Părea aşa de emoţionată la acest gând încât, cu ochii în lacrimi, mă asigură de nenumărate ori că-mi datora viaţa, căci, scăpând-o de mârşăvia celei dintâi, i-o dăruiserăm de fapt pe a doua.

  Nu-mi. Socoteam însă misiunea încheiată şi, cum eram încă agitat de cele ce întreprinseserăm, i-am propus să mă însoţească până la Condoidis. Natura are drepturi faţă de care nici grosolănia, nici interesul nu pot servi de pavăză inimii. Mi se părea cu neputinţă ca el să-şi vadă fiica, s-o audă, să-i primească îmbrăţişările şi privirile şi să nu se trezească într-însul sentimentele pe care i le datora. Nu ridicase obiecţii împotriva posibilităţii de a o regăsi. Speram ca natura să triumfe asupra tuturor celorlalte. Theophe, însă, nutrea ceva temeri. „N-a. Ş face mai bine, îmi spuse ea, să rămân necunoscută şi ascunsă lumii întregi?” Nu înţelegeam ce o împingea la o atare rezervă şi aproape c-am silit-o să mă întovărăşească.

  Era destul de târziu. Petrecuserăm singur o parte din zi la dascălul de limbi străine şi, obişnuindu-mă de pe acum într-un fel cu acest aer de legătură tainică, îi porunciserăm slujitorului meu să-mi aducă acolo cina. Dar, până s-o hotărăsc pe tânăra grecoaică să iasă cu mine, se lăsase noaptea; astfel încât era de-a binelea întuneric când am ajuns la Condoidis. Nu se întorsese din oraş, unde plecase în după-amiaza aceea după treburi; dar unul dintre slujitori, care mă văzuse de dimineaţă, mi-a spus că până vine puteam sta de vorbă cu cei trei fi ai săi. Departe de a refuza propunerea, am socotit că nu-mi puteam dori ceva mai potrivit. Am cerut să fiu introdus împreună cu Theophe, care-şi acoperise faţa cu un văl. De îndată ce am spus tinerilor că fuseserăm în aceeaşi zi la tatăl lor şi că veniserăm şi-acum în legătură cu aceeaşi chestiune, am văzut că erau la curent cu scopul meu; iar acela dintre ei care, după purtări, părea a fi cel mai mare îmi răspunse cu răceală că nu prea erau şanse să-l fac pe tatăl lor să dea crezare unei poveşti atât de puţin întemeiate şi neverosimile. I-am răspuns înşirându-i amănuntele care mă încredinţaseră de temeinicia ei şi, după ce i-am mai convins, am rugat-o pe Theophe să-şi ridice vălul pentru ca fraţii ei să poată desluşi unele trăsături care le-ar fi comune tuturor. Cei doi fraţi mai mari au privit-o cu răceală; dar cel mai tânăr, care nu părea să fi trecut de optsprezece ani, şi a cărui asemănare cu sora sa mă izbise chiar de la început, nici n-o privi bine că, înaintând spre ea cu braţele deschise, se repezi s-o îmbrăţişeze cu multă duioşie. Neîndrăznind încă să răspundă îmbrăţişării lui, Theophe încerca să „e apere cu sfiiciune. Dar ceilalţi doi n-o lăsară multă vreme în încurcătură. Se repeziră pentru a o smulge din braţele fratelui lor, ameninţându-l cu mânia lui Condoidis care avea să fie foarte supărat de o atitudine potrivnică intenţiilor sale. Eu însumi am fost revoltat de asprimea lor şi le-am făcut pentru aceasta reproşuri amarnice, ceea ce nu m-a împiedicat s-o poftesc pe Theophe să ia loc pentru a-l aştepta pe Condoidis. În afară de fecior, mă însoţea dascălul de limbi străine, doi bărbaţi fiind de ajuns spre a mă feri de orice insultă.

  În cele din urmă sosi şi tatăl; dar, lucru pe care nu-l prevăzuserăm, abia află că îl aşteptam şi că eram însoţit de o tânără fată, că, ieşind grăbit de parcă l-ar fi ameninţat vreo primejdie, îmi trimise vorbă prin slujitorul care mă introdusese că, după explicaţia pe care o avuseserăm împreună, se mira că mai îndrăznesc să-i aduc o fiică pe care n-o recunoaşte. Indignat de această mojicie, o luai de mână pe Theophe şi îi spusei că, naşterea ei nedepinzând de bunul plac al tatălui său, era puţin important să fie lecunoscută de Condoidis de vreme ce era evident că e fiica lui. „Mărturia cadiului şi a mea, adăugai, vor avea tot atâta greutate cât recunoaşterea familiei tale şi, de altfel, nu văd ce-ai avea de regretat în bunăvoinţa ce ţi se refuză aici.” Ieşii cu ea fără a mi se arăta nici măcar neînsemnata politeţe de a fi condus până la uşă. Neavând nimic de aşteptat de la aceşti trei tineri, pentru care eram un necunoscut, le iertai mai uşer mojicia decât asprimea cu care îşi trataseră sora.

  Biata fată părea mai mâhnită de această năpăstuire decât aş fi crezut-o după greutatea cu care primise să vină cu mine. Aşteptam să ajungem la dascălul de limbi străine pentru a-i dezvălui proiectele mele, iar ce se întâmplase îmi venea în ajutor. Dar expresia de tristeţe, care n-o părăsi în tot cursul serii, mă făcu apoi să mă gândesc că momentul nu era bine ales. Mă mărginii să-i repet de mai multe ori că trebuia să fie liniştită, cu certitudinea pe care o avea că nu-i va lipsi nimic. Îmi spuse că ceea ce o mişca cel mai mult în propunerile mele era asigurarea persistenţei sentimentelor mele pentru ea; dar, deşi acest compliment părea afectuos, era însoţit de atâta amărăciune încât hotărâi să las durerii ei răgazul nopţii pentru a se risipi.

  Am petrecut noaptea mai liniştit pentru cfi, întărindu-mă în fine în hotărârile mele, originea lui Theophe, de care eram acum sigur, alungase definitiv gândurile inoportune ce-mi asaltaseră până atunci sensibilitatea., Trecuse, în adevăr, prin încercări revoltătoare; dar cu atâtea calităţi deosebite şi cu originea ei nobilă, m-aş fi gândit oare să mi-o fac ibovnică dacă ar fi fost fără prihană? Se stabilise un fel de echilibru între perfecţiunile şi păcatele ei, care părea s-o facă potrivită cu situaţia pe care mă gândeam să i-o dau. Adormii cu acest gând, care mă încântase poate mai mult decât îmi închipuiserăm, de vreme ce fui atât de mişcat de vestea ce veni să-mi tulbure deşteptarea. Către ora nouă, dascălul de limbi străine ceru neapărat să-mi vorbească. Theophe, îmi spuse el, plecase într-o trăsură pe care i-o adusese un necunoscut. Nu se lăsase rugată ca să-l urmeze. „M-aş fi opus, adăugă el, dacă domnia-voastră nu mi-aţi fi poruncit s-o las absolut liberă să facă ce vrea.” L-am întrerupt cu o exclamaţie spontană. „Ah, de ce n-ai împiedicat-o, exclamai, cum de n-ai înţeIes mai bine tâlcul poruncilor mele?” Se grăbi să adauge că încercase s-o oprească, spunându-i că voi fi surprins de o hotărâre atât de pripită şi că-mi era datoare măcar cu o explicaţie cu privire la purtarea ei. Răspunsese că ea însăşi nu ştia la ce avea să se expună, dar că, orice nenorocire ar ameninţa-o, va avea grijă să mă încunoştinţeze de soarta ei.

  Creadă cine ce-o vrea despre tulburarea care m-a cuprins. Nu ştiu nici eu cum s-o definesc. M-am sculat într-o stare de agitaţie cum nu mai simţiserăm niciodată şi, reînnoind aprig reproşurile faţă de dascăl, i-am pus în vedere cu aceeaşi înflăcărare că bunăvoinţa sau mânia mea depindeau de eforturile pe care avea să le facă pentru a da de urma lui Theophe. Cum nu ignora nimic din ceea ce se întâmplase de când era la el, îmi spuse că dacă nu cumva era ceva ascuns în aventura ei în afara celor ştiute de el, necunoscutul care venise s-o ia nu putea fi decât un trimis al lui Condoidis sau al Selictarului. Această alternativă mi s-a părut tot atât de întemeiată ca şi lui. Dar o găseam deopotrivă de dureroasă şi, fără să cercetez motivele care-mi pricinuiau o tulburare atât de puternică, i-am poruncit dascălului să se ducă pe rând la Selictar şi la Condoidis. La primul nu avea altceva de făcut decât să se. Informeze la poartă asupra persoanelor care fuseseră văzute acolo începând de la ora nouă. În ce-l priveşte pe celălalt, l-am însărcinat în mod categoric să-l întrebe de-a dreptul dacă el trimisese s-o ia pe fiică-sa.

  I-am aşteptat întoarcerea cu o nerăbdare greu de descris. Atât de slabe fură roadele aduse din drumul său încât, în furia ce mă cuprinse la această sporire a nedumeririlor, bănuielile mele se îndreptară asupra lui însuşi. „Dacă mi-aş îngădui să iau în seamă, îi spusei cu o privire straşnică, bănuielile ce-mi vin în minte, aş pune să ţi se aplice pe loc un tratament atât de crunt, că ţi-aş smulge adevărul.” Speriat de ameninţările mele şi aruncându-mi-se la picioare, promise să-mi destăinuie ceea ce nu se înduplecase să facă, îmi spuse el, decât cu cea mai mare silă şi fără alt temei decât mila. Ardeam de nerăbdare să-l ascult. Îmi spuse că în ajun, la scurtă vreme după ce mă despărţisem’ de Theophe, aceasta îl chemase în ca mera ei şi că, după o foarte înduioşătoare expunere a şi; tuaţiei sale, îi ceruse ajutorul pentru îndeplinirea unei hotărâri la care ţinea neapărat. Nemaiputând îndura, îi spusese ea, privirile celor care îi cunoşteau ruşinea şi nenorocirile, se hotărâse să părăsească în taină Constantinopolul şi să se ducă în vreun oraş din Europa, unde să poată găsi adăpost într-o familie creştină. Mărturisise că, după toate binefacerile de care se bucurase din parte-mi, a pleca pe furiş fără încuviinţarea mea şi a nu arăta încredere binefăcătorului său era o ingratitudine. Dar cum eram omul faţă de care era cel mai îndatorată, eram totodată şi cel faţă de care avea cea mai mare stimă şi. Deci, cel a cărui prezenţă, vorbă şi prietenie îi reaminteau în chipul cel mai crud ruşinea vieţii ei trecute. În cele din urmă, puterea ei de convingere mai mult decât motivele îl determinase pe dascăl s-o conducă în zori în port, unde găsise un vas din Messina cu care putea ajunge în Sicilia.

  „Unde se află? – îl întrerupsei cu o nerăbdare şi mai mare. Iată ce te întreb şi ce ar fi trebuit să-mi spui din capul locului.” „Nu mă îndoiesc, îmi spuse el, că se află sau pe vasul din Messina, care nu va pleca decât peste două zile, sau într-un han grecesc din port, unde am condus-o.” „Grăbeşte-te să te duci acolo, îi poruncii; hotărăşte-o să se întoarcă imediat la dumneata. Să nu care cumva să te întorci fără ea, adăugai întărind ordinul cu o ameninţare; nu-ţi mai spun cât trebuie să te temi de furia mea dacă nu o văd înainte de amiază.” Se pregătea să plece fără să-mi răspundă. Dar în tulburarea care mă frământa, neliniştit de o mie de temeri pe care nu încetam să le descopăr, mă gândii că tot ce nu făceam eu însumi se va face sau prea încet sau prea nesigur. Îl rechemai. Cunoscând limba, mi s-a părut uşor să mă duc în port şi să mă amestec în mulţime fără a fi recunoscut. „Am să te însoţesc, i-am spus. După ce m-ai înşelat atât de cumplit, nu mai meriţi încrederea mea.”

  Mă gândeam să plec pe jos, îmbrăcat simplu şi neînsoţit decât de fecior. În timp ce mă îmbrăcam, bătrânul încercă să se dezvinovăţească prin tot felul de scuze şi explicaţii. Nu mă îndoiam că în planurile lui intra şi un anume interes. Dar dând prea puţină atenţie vorbelor sale, nu mă gândeam decât la ceea ce aveam să întreprind. Cu toată dorinţa mea de-a o reţine pe Theophe la Constantinopole, mi se părea că, dacă aş fi putut să mă asigur de intenţiile ei şi să mă conving că voia într-adevăr să înceapă o viaţă cuminte şi retrasă, m-aş fi gândit mai degrabă să-i favorizez planul decât să i-l zădărnicesc. Dar presupunând că era sinceră, era oare de crezut că la vârsta ei ar putea rezista tuturor prilejurilor ce puteau să i se ivească de a recădea în alte aventuri? Căpitanul vasului din Messina, primul călător ce se va afla cu ea pe vas, totul îmi devenea suspect. Şi dacă nu părea hărăzită de soartă unei purtări mai aşezate decât cea a primilor săi ani de viaţă, de ce să fi lăsat să-mi răpească altul desfătările pe care îmi promiseserăm să le gust cu ea? Acestea erau limitele la care credeam că se rezumă sentimentele mele. Am ajuns la hanul în care o lăsase dascălul de limbi străine. Nu plecase de acolo. Dar mi s-a spus că se afla în camera sa cu un tânăr pe care-l chemase, văzându-l trecând prin port. M-am interesat plin de curiozitate de împrejurările acestei vizite. Theophe, pe care tânărul o recunoscuse imediat şi o îmbrăţişase cu mare tandreţe, păruse să răspundă fără înconjur mângâierilor lui. Se încuiaseră împreună şi nimeni nu-i deranjase de mai bine de o oră. Am crezut că toate prevestirile mele se împliniseră deja şi, cu o ciudă pe care nu mă puteam împiedica s-o simt, puţin a lipsit ca, renunţând la orice legătură cu Theophe, să nu mă întorc acasă fără s-o mai văd. Dar, cum tot nu înţelegeam zbuciumul din sufletul meu, am crezut că vreau numai să-mi satisfac curiozitatea aflând cele ce se petreceau. L-am trimis sus pe dascăl ca s-o anunţe că ceream să-i vorbesc. Tulburarea pe care i-a pricinuit-o numele meu a împiedicat-o mult timp să poată răspunde. Întorcându-se în fine, dascălul de limbi străine îmi spuse că băiatul pe care-l găsise cu ea era cel mai tânăr dintre cei trei fi ai lui Condoidis. Am intrat îndată. Ea dădu să se arunce la picioarele mele; o oprii cu forţa şi, mai liniştit după ce-l recunoscui pe fratele ei decât s-ar fi cuvenit să fiu după atâta zbucium dacă sentimentele mele n-ar fi fost de altă natură decât continuam să cred, în loc să-i fac reproşuri, i-am arătat doar bucuria de-a o regăsi.

  Într-adevăr, ca şi cum în ochii mei ar fi survenit vreo schimbare faţă de ziua precedentă, am rămas câtva timp s-o privesc cu o plăcere sau mai curând cu un nesaţ pe care nu-l mai încercaserăm nicicând. Întreaga ei înfăţişare, pentru care mi se păruse până atunci că nu aveam decât o admiraţie moderată, mă mişca până la a mă face să-mi trag înainte scaunul dintr-un soi de nestăpânită pornire de a mă aşeza mai aproape de ea. Teama ce-o avuseserăm de a o pierde părea să sporească regăsind-o. Aş fi vrut să se fi întors deîndată acasă la dascălul de limbi străine, iar vederea mai multor corăbii, printre care îmi închipuiam că trebuie să se afle şi cea din Messina, îmi provoca o nelinişte care-mi aprindea sângele. „Te pregăteai să pleci, Theophe, îi spusei cu tristeţe. Când ai luat hotărârea de a părăsi un om care îţi este atât de devotat, n-ai ţinut deloc seama de suferinţa pe care plecarea ta i-o va pricinui? Dar de ce să pleci fără să-mi spui şi mie? Ţi s-a părut oare că n-am răspuns încrederii tale?” Ţinea ochii plecaţi şi am văzut că îi picurau lacrimi. Dar ridicându-şi privirea spre mine, mă asigură, ruşinată, că n-avea nimic a-şi reproşa dinspre partea recunoştinţei; şi, dacă dascălul de limbi străine, spuse ea, mi-ar fi făcut cunoscute sentimentele pe care mi le purta, nu aveam temei s-o bănuiesc de nerecunoştinţă. Continua să se justifice cu aceleaşi argumente pe care mi le dăduse şi dascălul şi, ajungând la tânărul Condoidis, a cărui prezenţă în camera ei putea să mă surprindă, îmi mărturisi că, văzându-l pe stradă, amintirea afecţiunii pe care i-o arătase în ajun o făcuse să-l cheme. Ceea ce tocmai aflase din mărturisirea lui era pentru ea un motiv în plus de a-şi grăbi plecarea. Condoidis declarase celor trei fi ai săi că nu mai avea nici o urmă de îndoială că era sora lor; dar că, nefiind dispus s-o primească în familie, interzisese fiilor săi să întreţină cu ea vreo legătură şi, fără să le dezvăluie care îi erau gândurile, părea să pună la cale un plan întunecat. Încântat de a-şi fi regăsit sora, pentru care simţea o dragoste tot mai mare, tânărul o îndemnase să se ferească de relele intenţii ale tatălui său; şi, aflând-o hotărâtă să se îndepărteze de Constantinopole, îi oferise s-o însoţească. „Ce sfat ai putea da unei nefericite, adăugă Theophe, şi ce altă cale îmi rămâne de ales în afară de fugă?”

  Aş fi putut să-i răspund că cel mai puternic motiv pt care-l avea de a fugi fiind teama de tatăl ei, plângerile mele nu rămâneau mai puţin valabile, deoarece acest nou necaz nu apăruse decât după ce-şi hotărâse plecarea. Dar sacrificând totul dorinţei de a o reţine, şi nelăsând în afara bănuielilor mele nici măcar pe fratele ei, îi arătai că, dacă plecarea ei era îndreptăţită şi necesară, trebuiau totuşi luate unele precauţiuni de care nu se putea lipsi fără să comită o imprudenţă. Şi, învinuind-o în continuare de a nu se fi bizuit îndeajuns pe ajutorul meu, am stăruit să-şi amâne plecarea pentru a-mi da răgaz să-i caut o ocazie mai puţin primejdioasă decât cea pe care o oferea un căpitan de vas necunoscut. Cât despre tânărul Condoidis, a cărui fire bună o lăudai, îi oferii să-l iau la mine, unde ea avea lesne să se convingă că în ce priveşte viaţa plăcută şi grija pentru educaţia lui nu ar fi avut defel a regreta casa tatălui său. Nu ştiu dacă doar sfiala a fost cea care a făcut-o să cedeze fără rezistenţă solicitărilor mele; dar judecând după tăcerea-i că e de acord să mă urmeze, am cerut să mi se aducă o trăsură pentru a o conduce eu însumi la dascăl’âl de limbi străine. Acesta îi spuse la ureche câteva cuvinte pe care nu le desluşii. Tânărul Condoidis, care aflase de la ea cine sunt, arătă o asemenea bucurie faţă de propunerea mea încât îmi făcui o părere şi mai rea despre un tată al cărui fiu era atât de încântat să scape de el; iar unul din motivele mele era dorinţa de-a fi pe de-a-ntregul informat de tot ce privea această familie.

  Întorcându-mă la dascălul de limbi străine, îmi propuneam să nu mai amân destăinuirea pe care voiam s-o fac lui Theophe despre planurile ce le aveam în privinţa ei. Dar cum nu mă putuserăm descotorosi în mod decent de tânărul Condoidis, care părea a, se teme că mi-aş putea uita promisiunea dacă-l pierd o clipă din vedere, am fost nevoit să mă rezum la formule vagi, al căror sens nu mă miram că pare a nu-l înţelege. Acest limbaj era totuşi atât de diferit de cel pe care-l folosiserăm totdeauna cu ea, încât, cu inteligenţa naturală cu care era înzestrată, trebuie să fi înţeles că avea un alt temei. Singura schimbare pe care o făcui la dascălul de limbi străine a fost aceea de a-l lăsa acolo pe feciorul meu, sub pretextul că Theophe n-avea încă pe nimeni care s-o slujească; dar, de fapt, pentru a mă asigura de toate mişcările ei, până ce voi fi găsit pentru ea vreun sclav al cărui devotament să-mi redea liniştea. Aveam de gând să găsesc doi, câte uhul de fiecare sex, şi să i-i diA? chiar în acea seară. Condoidis mă urmă până acasă. L-am pus imediat să lase haina grecească, îmbrăcându-l mai potrivit după moda franceză. Această schimbare îl avantaja în aşa măsură încât nu ruj-a fost dat să văd mulţi tineri cu o înfăţişare atât de plăcută. Avea aceleaşi trăsături şi aceiaşi ochi ca Theophe, cu o statură minunată. Căreia hainele purtate înainte îi. Ascundeau tot farmecul. Creşterea lui lăsa totuşi de dorit în mii de privinţe, ceea ce mă făcea să am aceeaşi proastă părere ca şi înainte despre purtarea şi sentimentele nobilimii greceşti. Dar mi-era de ajuns să-l ştiu fratele lui Theophe pentru a dori să-mi dau toată silinţa să-i desăvârşesc calităţile fireşti. Am poruncit să fie servit de slujitorii mei tot atât de bine pe cât eram slujit eu şi am tocmit chiar în aceeaşi zi profesorii de care avea nevoie. Nu am întârzial nici să-i cer câteva lămuriri asupra familiei sale. Îi cunoşteam vechimea, dar informaţiile pe care le căutam erau cele de care m-aş fi putut servi în folosul lui Theophe.

  Îmi repetă ce ştiam despre vechimea nobleţei tatălui său şi-mi spuse că acesta pretindea a se trage dintr-un anume Condoidis care fusese general al ultimului împărat grec şi care-i dăduse de furcă lui Mahomed al II-lea câteva zile înainte de căderea Constantinopolului. Comanda o oştire numeroasă în afara Capitalei; dar poziţia armatei turceşti împiedicându-l să se apropie de ea, a luat hotărârea, aflând ultimele veşti despre starea nenorocită a oraşului, să-şi sacrifice viaţa pentru a salva Imperiul. După ce alese o sută dintre cei mai viteji ofiţeri ai săi, le propuse să-l urmeze pe drumuri pe care o armată nu putea trece şi, mergând în fruntea lor, în întunericul nopţii, ajunse la tabăra lui Mahomed pe care-şi jurase să-i ucidă în cortul lui. Turcii se credeau, într-adevăr, atât de siguri în acea parte încât paza era slabă şi puţin vigilentă. Pătrunse, dacă nu până la cortul lui Mahomed, cel puţin pânfl la cele dimprejur care aparţineau escortei sale. Nu se opri ca să lovească duşmani pe care-i afla cufundaţi în sonii), se gândea numai să ajungă la Sultan, şi primii săi paşi fură încununaţi de succes. Dar o turcoaică, ieşind, după cât se pare, pe furiş dintr-un cort pentru a intra într-altul, auzi un zgomot de paşi de care se sperie. Se întoarse din drum cu o spaimă pe care o răspândi cât ai clipi în jur. Condoidis, pe cât de înţelept pe atât de viteaz, renunţă îndată la speranţa de a reuşi să-l omoare pe Sultan şi, socotind viaţa lui necesară stăpânului său de vreme ce nu putuse servi la a-l scăpa de duşman, îşi folosi curajul şi înţelepciunea că să-şi deschidă, lui şi tovarăşilor săi, drum de scăpare. Reuşi să se descurce în chip atât de iscusit încât nu pierdu decât doi oameni. Dar nu-şi salvase viaţa decât spre a o pierde şi mai glorios în teribila înfrângere care avu loc două zile mai târziu. Copiii săi, de vârstă fragedă, deveniră supuşi ai turcilor şi unul dintre ei se stabili în Moreea, unde urmaşii săi trecură printr-o mulţime de încercări. În cele din urmă neamul lor se redusese la cei care trăiau atunci la Constantinopole şi la un episcop grec cu acelaşi nume a cărui eparhie era acum într-un oraş din Armenia. Averea lor consta din două sate, care le aduceau un venit de aproximativ o mie de scuzi în moneda noastră şi care îi reveneau moştenire fiului cel mai mare, conform unui privilegiu destul de rar în statele Sultanului, unica distincţie acordată familiei lor.

  Dar alte speranţe îi aduseseră pe tată şi pe copii la Constantinopole, şi aceasta era, după toate aparenţele, cauza asprimii lor faţă de Theophe. Un grec bogat, rudă apropiată a lor, făcuse la moartea sa un testament prin care le lăsa tot avutul său, cu singura condiţie ca biserica să nu aibă nimic a le reproşa dinspre partea credinţei şi a libertăţii, două virtuţi cu privire la care naţiunea greacă este deosebit de grijulie. Iar biserica, adică Patriarhul şi episcopii subordonaţi Mitropolitului, care erau instituiţi judecători ai acestei dispoziţii testamentare, aveau cu atât mai mult interesul de a nu se arăta binevoitori, cu cât ei erau cei ce urmau a se substitui legatarilor în cazul în care aceştia ar fi fost excluşi de la succesiune. Soţia lui Condoidis fusese răpită în vremea aceea, iar prelaţii greci nu pierduseră prilejul de a scoate în evidenţă incertitudinea cu privire la soarta ei şi a fiicei ei, ca pe un impediment în executarea testamentului. Aşa se explica de ce Condoidis, după ce îl identificase pe vechilul său, se gândise mai puţin să obţină informaţii despre peripeţiile nevestei şi fiicei sale decât să-l pedepsească pe răpitor, de îndată ce acesta se recunoscuse vinovat de răpire şi declarase că muriseră. Sperase că, indiferent în ce stare vor fi ajuns, orice ştire despre ele va fi înmormântată o dată cu el. Şi aflând de mărturisirea pe care acal ticălos o făcuse cadiului, el se strădui s-o facă să treacă drept o mistificare şi nu avu linişte până ce nu-l văzu dus la moarte. Ce-i drept, Patriarhul nu părea totuşi mai dispus să-i cedeze moştenirea şi, nefiind mulţumit cu o mărturie, pretindea dovezi de care Condoidis gândea că se va putea lipsi. Fiică-sa, care i se înfăţişase de parcă ar fi picat din cer, îl aruncase într-o stare de cumplită îngrijorare. Departe de a se simţi îmboldit să cerceteze pe ce îşi întemeia ea pretenţiile şi prin ce întâmplare se afla la Constantinopole, se temea de orice lămurire care ar fi putut dăuna avantajelor la care spera. În cele din urmă, convingându-se că, după moartea vechilului, fetei i-ar fi fost foarte greu să dovedească adevărul cu privire la naşterea sa, a luat nu numai hotărârea de a n-o recunoaşte, dar chiar de a o acuza de impostură şi de a cere pedepsirea ei, în cazul în care Teophe ar căuta să-şi dovedească drepturile.

  „Şi nu mă înşel, adăugă tânărul, socotind că tata a pus la cale un plan şi mai îngrozitor; pentru că l-am văzut, după vizita domniei-tale, într-o stare de agitaţie care a fost totdeauna la el urmată de consecinţe cumplite, şi nu îndrăznesc să vă spun la ce l-au împins uneori ura şi furia.” ‘

  Această relatare m-a încredinţat că-i va fi foarte greu lui Theophe să-şi recapete drepturile fireşti; dar nu mă îngrijorai prea mult de intenţiile tatălui ei, pentru că îmi făceam iluzia că, orice mijloc ar fi ales acesta spre a-i face î’ău, aş fi putut-o apăra cu uşurinţă. Acest gând mă hotărî chiar să renunţ la intenţia de a nu-i destăinui cine sunt, sau cel puţin ce mă lega de fiica sa. Dimpotrivă, îl îndemnai pe fiul său să vorbească cu el chiar în acea zi, atât pentru a-i spune că o luam pe Theophe sub protecţia mea, cât şi pentru a-i face cunoscută prietenia pe care i-o arătam tânărului primindu-l la mine. Imediat am pus să rai se caute doi sclavi, aşa cum îi socoteam eu trebuitori unor aranjamente la care mă gândeam; şi, neaşteptând decât înserarea pentru a le pune în aplicare, mă dusei la căderea nopţii la dascălul de limbi străine.

  Feciorul meu mă aştepta cu nerăbdare. Îl încercase gândul, în timpul zilei, să-şi părăsească postul în care-l lăsaserăm pentru a veni să mă pună la curent cu câteva lucruri pe care le observase şi i’ se păruseră importante. Trimisul Selictarului venise cu daruri bogate, iar dascălul de limbi străine vorbise mult timp cu el, în mare taină. Feciorul meu, care nu ştia turceşte, se prefăcuse a nu băga de seamă nimic, cu atât mai lesne cu cât, nesperând să poată înţelege discuţia lor, se rezumase să-i observe de la distanţă. Cel mai ciudat i se păruse că dascălul acceptase cu’ foarte mare plăcere Harurile Selictarului. Erau stofe preţioase şi o mulţime de bijuterii din cele folosite de femei. Căutase să afle cum le va primi Theophe; dar, deşi nu pierduse din ochi uşa apartamentului ei şi, pe cât i-a fost posibil, pe ea însăşi, îmi spuse, nu văzuse ca darurile să fi fost duse în camera ei.

  Aveam atât de puţine motive de a-l menaja pe dascălul de limbi străine, încât, nedorind să aud alte explicaţii decât de la el însuşi, l-am chemat îndată să-mi dea socoteală de această purtare. Pricepu de la primele cuvinte că nu izbutise să se ascundă. Şi, netrăgând nădejde să obţină ceva prin vreun şiretlic, se hotărî să-mi mărturisească dfrect că, având încuviinţarea lui Theophe, căreia îi arătase nevoile sale, oprise darurile Selictarului pentru sine. Suma de bani avusese aceeaşi soartă ca şi stofele. „Sunt sărac, îmi spuse; i-am dat a înţelege lui Theophe că darurile sunt ale ei, fără îndoială, de vreme ce îi sunt trimise fără nici o condiţie; iar recunoştinţa pe care a socotit că mi-o datorează pentru unele mici servicii făcute de mine a determinat-o să mi le cedeze.” îmi fu lesne să înţeleg, după această mărturisire, motivele pe care le avusese de a se învoi atât de uşor la fuga ei. Pierdui pe loc orice încredere într-un om capabil de o asemenea josnicie şi, cu toate că nu-l puteam acuza de a se fi sustras obligaţiilor pe care le impun-e cinstea, îi declarai că nu mai avea nimic de aşteptat de la bunăvoinţa mea. Această ieşire a fost o imprudenţă. Ascendentul meu asupra unui om atât de iscusit m-a împiedicat să chibzuiesc pe loc şi, de altfel, hotărârea ce-o luaserăm de a schimba locuinţa lui Theophe mă scutea de nevoia pe care o avuseserăm de serviciile lui.

  Ştiam de la cel care-mi procurase pe cei doi sclavi pe care îi aduceam cu mine că puteam să am în ei toată încrederea. Le explicaserăm planurile mele şi le promiseserăm libertatea drept preţ al fidelităţii şi al zelului lor. Femeia slujise în mai multe haremuri. Era grecoaică precum Theophe. Bărbatul era egiptean; şi, cu toate că nu dăduserăm nici o importanţă înfăţişării lor, aceasta avea ceva mai presus de condiţia în care se aflau. I-am prezentat lui Theophe. Nu s-a împotrivit să-i primească, dar mă întrebă la ce i-ar putea folosi în scurtul timp pe care-l mai avea de petrecut la Constantinopole.

  Eram singur cu ea. Prffitai de împrejurare pentru a-i face cunoscut proiectul meu. Dar, deşi acesta era bine gândit, iar cu încă îmi mai închipuiam că pi’opunerea avea să-mi fie ascultată cu plăcere, nu-mi regăseam uşurinţa de a mă exprima pe care o aveam în mod obişnuit. Fiecare privire pe care o aruncam lui Theophe mă făcea să încerc emoţii pe care i le-aş fiexplicat mai bucuros decât să-i propun dintr-odată genul de legătură pe care doream s-o stabilesc cu ea. Totuşi, o nelinişte atât de confuză nefiind de natură a mă face să-mi schimb dintr-odată hotărârea, îi spusei destul de timid că, interesul ce-l nutream pentru fericirea ei făcând u-mă să-i privesc plecarea ca pe un act de imprudenţă1 care n-avea cum sfârşi bine, îi ofeream o soluţie cu mult mai plăcută şi care-mi permitea să-i garantez în egală măsură şi liniştea pe care părea s-o dorească, şi o desăvârşită siguranţă faţă de manevrele lui Condoidis. „Am în apropiere de oraş, continuai, o casă foarte îmbietoare prin aşezarea ei şi prin frumuseţea deosebită a grădinii. Ţi-o ofer drept locuinţă. Vei fi liberă şi respectată. Îndepărtează orice gând de harem, adică de singurătate şi de constrângere permanentă. Voi fi cu tine atât de des pe cât îmi vor îngădui treburile. Nu-ţi voi aduce altă societate decât pe aceea a câtorva prieteni francezi, de la care vei putea să-ţi faci o idee despre obiceiurile naţiei mele. Dacă mângâierile, grija şi afecţiunea mea pot să-ţi facă viaţa plăcută, vei vedea că ele nu-ţi vor lipsi nici o clipă. Vei afla, în fine, ce deosebire este, pentru fericirea unei femei, între a avea parte de dragostea unui bătrân într-un harem şi a trăi alături de un om de vârsta mea, care-şi va concentra toată dorinţa pentru aţi fi pe plac şi care-şi va face un ţel din a te face fericită.”

  Ţinuserăm ochii plecaţi pe când îi spuneam toate acestea, ca şi cum m-aş 1’i încrezut prea mult în puterea ce-o aveam asupra ei şi m-aş fi temut să nu abuzez de ea. Mai preocupat chiar de propriile mele sentimente decât de un proiect întocmit cu atâta bucurie, aşteptam cu mult mai multă nerăbdare să-şi exprime înclinarea ce-o avea pentru mine decât să se pronunţe asupra liniştii şi siguranţei pe care trebuia să i le aducă planulce-i propuneam. Încetineala cu care îmi răspunse îmi stârni neliniştea. Într-un târziu, părând a îndepărta o îndoială pe care cu greu ar fi învins-o, îmi spuse că, fără a-şi schimba dorinţa de-a pleca din Turcia, era de acord că până voi găsi prilejul’ pe care îi promiseserăm să-l caut îi va fi mai plăcut să locuiască la ţară decât la oraş; şi, revenind la recunoştinţa ei, adăugă că, binefacerile mele fiind fără margini, nu se mai gândea la ce i-aş fi cerut în schimb deoarece, îndatorând o nefericită care nu putea face nimic în folosul meu, nu căutam, fără îndoială, decât să dau ascultare generozităţii mele. Ar fi fost firesc ca, faţă de emoţiile ce-mi stăpâneau inima, să caut a mă elibera printr-o declaraţie mai limpede; dar, mulţumit de-a o vedea dispusă să vină la mine la ţară, nu mai cercetai dacă îmi înţelesese intenţiile şi nici dacă răspunsul ei reprezenta un consimţământ sau un refuz şi o zorii să plecăm îndată.

  Nu se opuse. Dădui ordin feciorului să-mi aducă degrabă o caleaşcă. Era abia nouă seara. Îmi făceam socoteala să cinez cu ea la ţară, şi câte nu speram apoi de la această feripită noapte? Dar abia apucaserăm să-mi manifest bucuria, că iată-l pe dascălul de limbi străine intrând cu un aer consternat şi, luându-mă deoparte, îmi aduse la cunoştinţă că Selictarul, însoţit doar de doi sclavi, cere s-o vadă pe Theophe. Tulburarea cu care-mi comunică această veste mă împiedică să înţeleg imediat că dregătorul se afla el însuşi la uşă. „Ah, de ce n-ai răspuns, zisei, că Theophe nu-l poate primi?” îmi mărturisi, cu acelaşi aer încurcat, că neputând să-şi închipuie că era chiar Selictarul, şi luându-l drept unul dintre oamenii săi, a crezut că se poate descotorosi de el răspunzându-i că mă aflam cu Theophe; dar dregătorul păruse cu atât mai grăbit să coboare şi chiar îi poruncise să mă anunţe că de el era vorba. Mi se păru imposibil să evit o complicaţie atât de supărătoare; şi, dacă m-am minunat văzând ce poate să facă dragostea dintr-un om cu o poziţie socială ca a lui, nu m-am gândit că această cugetare mi se potrivea la fel de bine, ci numai la jalea mea de a Vedea că-mi năruie aşteptările. Nu m-am îndoit că e vorba de o nouă trădare a dascălului de limbi străine; dar necatadixind să-i mai fac reproşuri acestui ticălos, mă grăbii s-o îndemn pe Theophe să nu dea nici o speranţă unui om ale cărui intenţii le cunoştea. Această grijă era menită s-o facă să le înţeleagă pe deplin pe ale mele. Mă asigură că doar supunerea pe care mi-o datora o hotărâse să primească această vizită.

  Ieşii în întâmpinarea Selictarului. Mă îmbrăţişă cu afecţiune şi, glumind cu voie bună în legătură cu o atât de ciudată întâlnire, îmi spuse că frumoasa grecoaică ar fi nedreaptă dacă s-ar plânge de lipsa prieteniei şi a dragostei. Apoi repetându-mi tot ceea ce îmi mai spusese despre înclinaţia pe care o avea pentru ea, adăugă că, dată fiind încrederea pe care o avusese totdeauna în cuvântul meu, nu-i displăcea să fiu martor la propunerile pe care avea să i le facă. Mărturisesc că atât aceste vorbe cât şi scena pe care mi-o anunţa m-au pus în încurcătură. Ce diferit mă simţeam de cel ce fuseserăm atunci când îl asigura că doar generozitatea mă îndemna să mă interesez de soarta lui Theophe! Şi, într-o stare despre care nu mai aveam îndoieli, cum puteam să-mi închipui că voi avea destulă stăpânire pentru a fi în linişte martor la propunerile rivalului meu? A trebuit totuşi să accept, încercând un sentiment cu atât mai dureros cu cât eu însumi mi-l impuseserăm. Theophe se arătă foarte încurcată văzându-l că apare cu mine. Tulburarea ei spori când, apropnndu-se de ea, Selictarul îi vorbi deschis despre pasiunea lui şi o plictisi cu toate mărturisirile de dragoste care, la turci, seamănă cu un rol învăţat. Am încercat de mai multe ori sa întrerup o comedie care nu-i putea fi decât tot atât de nesuferită lui Theophe cât şi mie, şi-am ajuns chiar până la a răspunde în locul ei că, hotărându-se să-şi folosească libertatea pentru a părăsi Constantinopolul, avea să plece cu regretul de a nu putea da ascultare unor sentimente atât de drăgăstoase şi de plăcut exprimate. Dar ceea ce-mi închipuiserăm eu că e de natură să-l domolească, sau cel puţin să-l determine a-şi modera exprimarea, îl făcu, dimpotrivă, să-şi expună grabnic propunerile pe care şi le pregătise. Îi reproşă un proiect pe care, zicea el, nu-l concepuse decât pentru a-l face nefericit; dar, închipuindu-şi că va reuşi s-o înduplece arătându-i ce voia să facă pentru ea, îi vorbi de o casă splendidă pe care o avea pe malul Bosforului şi a cărei folosinţă pe viaţă era hotărât să i-o cedeze, ca şi de un venit cu care să facă faţă fastului unei atât de frumoase locuinţe va fi acolo nu numai liberă şi independentă, dar va avea şi o autoritate absolută asupra a tot ce depindea de el. Îi va dărui treizeci de sclavi de ambele sexe, toate diamantele sale, al căror număr şi frumuseţe îi vor stârni admiraţia, precum şi dreptul de a alege totdeauna orice ar dori ea. Se bucura de o destul de mare trecere la Poartă pentru a nu se teme de pizma nimănui. Nimic nu era mai solid decât un destin clădit de el. Şi, spre a nu-i lăsa nici o îndoială cu privire la buna sa credinţă, mă luă pe mine de martor la toate aceste făgăduieli.

  Aceste oferte făcute cu emfaza obişnuită la turci mă impresionară îndeajuns pe mine însumi ca să mă tem că ele o vor fi impresionat-o din cale-afară şi pe Theophe. Mi se păru atât de surprinzător că erau asemănătoare cu ale mele, pe care de altfel le întreceau cu mult în strălucire, încât mă înfiorai deodată de teamă pentru proiectul pe care-l alcătuiserăm atât de abil, sau cel puţin îmi pierdui speranţa de a mai obţine vreodată ceea ce va fi fost refuzat Selictarului. Dar cât demult îmi sporiră temerile când Theophe, grăbită să-şi dezvăluie gândurile, arătă mai multă înduioşare faţă de binefacerile sale decât se aşteptase el însuşi? Expresia de satisfacţie ce i se aşternu pe faţă îmi îngădui să descopăr pe chipul ei farmece pe care nici nu i le ştiam. N-o văzuserăm decât tristă sau îngrijo rată. O pornire de cumplită gelozie mă făcu să văd toate luminile dragostei aprinse în ochii ei. Această pornire se transformă într-un val de furie când o auzii adăugând că nu cerea decât douăzeci şi patru de ore pentru a se hotărî. Sfârşi prin a-l ruga să plece; dându-şi apoi, seama că Selictarul ar fi putut considera surprinzător că pe mine rugămintea ei mă lăsa deoparte,.” au că-i displăcea să-l accepte mult timp într-un loc în care mă găsise pe mine, adăugă cu mare dibăcie că, faţă de binefăcătorul căruia îi datora libertatea, ea se supraveghea mai puţin decât faţă de un străin pe care abia-l văzuse de trei ori.

  Aş fi găsit, poate, în încheierea acestei vorbiri cu ce să-mi alin necazul care mă mistuia, dacă ambiţiile mele mi-ar fi lăsat destul sânge rece ca să descopăr ceea ce era măgulitor şi consolator pentru mine. Dar uimit de termenul pe care-l ceruse pentru răspuns, exasperat de bucuria Selictarului şi aproape gâtuit de constrângerea pe care mi-o impuneam pentru a-mi ascunde tulburarea, nu mă gândii decât s-ajung în stradă, cu speranţa de a mă descărca cel puţin în suspine. Nefiind totuşi în stare să ies fără Selictar, avui parte de un nou chin când mă văzui silit, ieşind cu el, să susţin o conversaţie de mai bine de un ceas şi să ascult cu ce statisfacţie se fălea de norocul lui. Nu putui crede că uşurinţa cu care se făcuse ascultat era doar rezultatul unei şanse de moment şi, cunoscându-i buna-credinţă, îi cerui o explicaţie în legătură cu această vizită atât de surprinzătoare. Nu se lăsă rugat pentru a-mi face cunoscut că, trimiţându-i chiar în acea zi lui Theophe diverse daruri pe care ea le primise fără a-i răspunde la scrisoare, îi dăduse de înţeles dascălului de limbi străine că avea intenţia să vină la el acasă în taină, şi că speranţa de a fi răsplătit il hotărâse pe acest suflet de mercenar să-i deschidă uşa casei. Ce-i drept, acesta îi spusese că mă aflam de obicei acolo seara; „dar, nea vând faţă de ea, continuă Selictarul, decât sentimentele pe care le cunoşti şi ştiind de ce natură sunt ale domniei-tale, nu mi s-a părut că prezenţa domniei-tale mi-ar fi inoportună ci, dimpotrivă, sunt încântat de a te fi avut martor pentru temeinicia promisiunilor mele”. Îmi repetă că era decis să le îndeplinească întocmai şi că dorea să încerce un mod de fericire pe care musulmanii nu-l cunosc.

  Fără să vreau, a trebuit să laud nobleţea acestui procedeu. Adăugând la contrarietatea îndurată amintirea bunelor raporturi dintre noi şi miile de scrupule de onoare de care nu mă puteam împiedica să ţin seama, hotărâi să-mi reprim sentimentele pe care prea le lăsaserăm să pună stăpânire pe mine şi mă despărţii de Selictar cu acest gând. Dar abia se îndepărtase cu câţiva paşi că auzii pe cineva strigându-mi pe nume feciorul, singurul slujitor care mă însoţea. Recunoscui pe Jazir, sclavul pe care-l tocmiserăm pentru Theophe. Gândul cu care mă despărţiserăm de Selictar mă stăpânea până într-atât încât deschisei gura spre a-i da nişte porunci care i-ar fi părut aspre stăpânei sale. Dar mi-o luă înainte cu cele pe care el însuşi mi le aducea. Theophe îl trimisese în grabă după mine pentru a mă ruga să mă întorc la ea şi îi recomandase să aştepte la oarecare distanţă până ce, voi fi terminat cu Selictarul. O luptă se iscă în sufletul meu între ciuda justificată, sporită de conversaţia pe care tocmai o încheiaserăm, şi înclinarea ce mă împingea încă să regret speranţele spulberate. Dar socotii că pot ieşi din această dilemă, recurgând pentru întoarcerea mea la un motiv care n-avea nimic comun cu emoţiile ce mă tulburau. Îmi uitaserăm ceasul, ia care ţineam în mod deosebit pentru perfecţiunea lucrăturii. Astfel, fără să stau să mă gândesc că puteam să-mi trimit feciorul după ceas, mă întorsei cu sclavul, destul de mulţumit de-a avea acest pretext pentru a-mi ascunde mie însumi slăbiciunea. Ce-mi va spune ea oare? Cu ce scuză îşi va justifica ingrata uşurătatea ei? mormăiam aceste reproşuri pe când mergeam şi, fără a mă gândi deloc că epitetele ce i le dădeam presupuneau drepturi asupra ei pe care ea nu mi le acordase, imaginaţia mea nu făcea decât să se aprindă mai tare pe măsură ce mă apropiam de easa ei. Aş fi început negreşit cu cele mai aspre reproşuri dacă. Ajungând la ea, i-aş fi găsit pe faţă cea mai neînsemnată expresie de teamă sau de încurcătură. Dar propria mea încurcătură a fost mai mare când, dimpotrivă, am văzut-o liniştită, veselă şi parcă gata să se felicite de fericirea ce i se asigurase. Nu dădu mult răgaz îndoielilor mele. „Recunoaşte, îmi spuse ea, că n-aveam altă soluţie pentru a scăpa de stăruinţele Selictarului. Dar, dacă trăsura domniei-tale e gata, trebuie să părăsim oraşul înainte de sfârşitul nopţii. Şi mi-ar părea rău, adăugă ea, să-l fi pus pe dascăl la curent cu secretul nostru, pentru că încep să văd limpede că ne înşală.” Cum de bucurie eram încă şi mai încurcat decât fuseserăm de durerea mea, avu timp să-mi spună că, după ce i se destăinuise cu privire la proiectul ei de plecare, avusese satisfacţia de a-l afla foarte dispus s-o ajute, dar că dincolo de zelul său izbutise să descopere că unicul lui mobil era interesul. Îi ceruse voie să păstreze darurile Selictarului, explicmdu-i că trebuia să-i fie cu totul indiferent ce va gândi despre ea după ce va fi plecată. Cele două cuvinte pe care i le spusese tainic în port erau rugămintea de a-mi ascunde această înţelegere. Şi, cu toate că prin precauţia pe care şi-o luase de a se asigura de încuviinţarea ei părea să-i fi rămas destulă probitate pentru a nu se face vinovat de furt, nu se îndoia că el are un amestec în vizita şi propunerile Selictarului. În fine, tot felul de motive o îndemnau să accepte propunerea pe care i-o făcuserăm cu privire la casa meă de la ţară, şi, dacă aş fi atât de bun să-i satisfac nerăbdarea, n-aş amâna această plecare pentru a doua zi.

  Eram ajtât de încântat să aud ce spune şi atât de decis să nu amân nici eu un minut ceea ce doream cu mult mai mult decât ea, încât, fără a mai pierde timp să-i răspund, am poruncit din nou ca trăsura să se întoarcă degrabă. Venise în vreme ce mă întreţineam cu Selictarul şi-l însărcinaserăm pe fecior s-o trimită îndărăt. Nu era greu să-i ascund dascălului de limbi străine locul de refugiu al lui Theophe; însă, cu toată bucuria mea, nu puteam să-mi alung gândul de la Selictar, şi mă încerca o oarecare îngrijorare cu privire la felul în care va reacţiona la această întâmplare. În măsura în care-mi puteam analiza’, la repezeală, scrupulele, mă socoteam cu totul la adăpost de reproşurile lui. Mărturisirea pe care i-o făcuserăm despre sentimentele mele fusese, la vremea sa, sinceră. Nu-i garantaserăm că ele nu s-ar putea schimba, şi nici măcar nu-l împiedicaserăm s-o cucerească pe Theophe cu propunerile lui; nu de mine avea a se plânge dacă ea le preferase pe ale mele. Totuşi, fata îi dăduse unele speranţe, iar termenul pe carei-l fixase pentru a se hotărî îl îndreptăţea să spere că va accepta, ceea ce o obliga cel puţin să dea ochii cu el şi să-i explice dar intenţiile ei. Mă temeam că, reamintindu-i de toate acestea, aş putea-o nelinişti şi pe ea. Dar Theophe prevăzuse totul. Când m-am întors în camera ei după ce dăduserăm poruncile, am găsit-o cu pana în mână. „îi scriu Selictarului, îmi spuse, pentru a spulbera orice iluzie pe care şi-ar fi putut-o face despre răspunsul meu. Voi lăsa scrisoarea dascălului de limbi străine, care va fi fără îndoială foarte mulţumit să-i mai facă un serviciu.’* Continuă să scrie, iar eu îi răspunsei în puţine cuvinte doar spre a-i lăuda hotărârea. Mă stăpâneam pentru a-mi păstra întreagă bucuria ferecată în inimă, ca şi cum teama de a înfrunta vreun nou obstacol m-ar fi făcut să-mi reprim orice elan. Dascălul de limbi străine, la care aproape nu mă mai gândeam, şi pe care remuşeările îl îndemnau poate să caute un mijloc de a se împăca cu mine, îmi ceru voie să între. Desigur, răspunse Theophe în locul meu; şi, la apariţia acestuia, îi spuse că, fiind decisă să plece din Constantinopole, iar motivele pe care mi le expusese obligându-mă şi pe mine să aprob hotărârea ei, se bucura să arate Selictarului recunoştinţa ce i-o purta pentru amabilităţile lui. Îi înmână scrisoarea pe care tocmai o terminase. „Vă veţi achita cu atât mai bine de acest comision, adăugă cu un zâmbet, eu cât aţi şi fost răsplătit pentru el, iar Selictarul nu se va gândi, cum nu am nici eu de gând, să vă ceară socoteală de darurile sale.” Nu mă putui abţine de a profita de acest prilej pentru a-i reproşa dascălului purtarea lui. Îmi jură, ca să se justifice, că nu-şi închipuise c-ar aduce vreun prejudiciu credinţei pe care mi-o datora; şi, amintindu-mi cât de deschis îmi mărturisise partea sa de vină în plecarea lui Theophe atunci când îşi dăduse seama cât de profund mă afectează aceasta, mă imploră să apreciez temeinicia sentimentelor sale după o atât de grăitoare dovadă de sinceritate. Dar văzui foarte dar că trebuia să pun aceasta pe seama faptului că se temuse de răzbunarea mea şi, renunţând la serviciile sale, îi dădui doar însărcinarea să comunice Selictarului că aveam de gând să-l văd cât mai curând.

  Găsiserăm, într-adevăr, acele mijloace ce mi se păreau sigure pentru a-mi păstra prietenia acestui dregător, cu toate interesele noastre opuse. Dar auzind în acea clipă trăsura, nu mă mai gândii la altceva decât s-o iau pe Theophe de mână pentru a o conduce. I-o strânsei cu o pornire pătimaşă pe care nu mai aveam puterea s-o ascund; şi, cu toate că-mi trecuse prin minte s-o trimit singură, însoţită doar de feciorul meu, pentru a-l lăsa pe dascăl şi mai nelămurit cu privire la locul unde se ducea, nu fui în stare să rezist plăcerii de a mă afla cu ea în aceeaşi trăsură, stăpân pe soarta şi pe persoana ci prin consimţământul pe care mi-l dăduse de bunăvoie la plecarea noastră; stăpân pe inima ei, căci de ce aş ascunde fericirea pe care o speram? Şi ce altă explicaţie aş fi putut da hotărârii pe care o luase de a se arunca în braţele mele eu atâta încredere?

  De cum m-am aşezat lângă ea, am sărutat-o cu patimă pe buze, şi am avut bucuria s-o văd simţitoare la această mângâierc. Un oftat care-i scăpă fără voie mă făcu să mă gândesc cu şi mai mult optimism la ceea ce se petrecea în sufletul ei. Tot timpul drumului îi ţinui mâna strâns într-ale mele, şi mi se păru că-i făcea tot atâta plăcere cât şi mie. Nu-i spusei nici un cuvânt care să nu fi fost în acelaşi timp o dovadă de dragoste, iar în vorbele mele, deşi temperate ca şi gesturile de o firească bună-cuviinţă, se simţea mereu înflăcărarea, mai puternică decât oricând, din inima mea.

  Chiar atunci când Theophe se apăra de ardoarea purtării mele, n-o făcea nici cu silă, nici. Cu severitate. Mă rugă doar să nu, folosesc în chip nepotrivit un limbaj atât de tandru şi blând cu o femeie deprinsă doar cu. Obiceiurile despotice ale haremului, iar când acest fel de a se. Apăra mă îndemnă să-mi înteţesc mângâierile, adăugă că nu-i ele mirare că în patria mea soarta femeilor era fericită dacă toţi bărbaţii înţelegeau’să le trateze cu o atât de mare gingăşie.

  Era aproape miezul nopţii când am ajuns la casa mea de la ţară, care se afla lângă un sat pe nume Oru. Deşi nu porunciserăm să se facă pregătiri deosebite, se găsea întotdeauna acolo cu ce să-mi ospătez cum se cuvine prietenii pe care. Uneori, îi aduceam la ore când nu eram defel aşteptat. Sosind, am propus să cinăm. Theophe îmi mărturisi că mai degrabă ar avea nevoie de odihnă decât de hrană. Dar insistai asupra necesităţii de a ne reface cât. De cât cu o gustare uşoară şi aleasă. Petrecurăm la masă puţin timp, pe care îl folosii nu atât ca să mănânc cât mai ales pentru a-mi da frâu liber dinainte, în parte, prin vorbe şăgalnice şi priviri pasionate, dorinţelor amoroase. Indicaserăm apartamentul în care voiam să-mi petrec noaptea, şi unul din motivele care mă făcuseră să insist ca Theophe să accepte o gustare fusese acela de a da timp servitorilor să-l aranjeze cu cea mai mare eleganţă. În fine, când îmi repetă că are nevoie de odihnă, eu luai vorba ei drept un fel decent de a-mi declara nerăbdarea ce-o simţea de-a se afla nestingherită cu mine. Mă felicitam chiar de a fi găsit în acelaşi timp, la o atât de iubitoare ibovnică, destulă ardoare pentru a dori cu neastâmpăr clipa plăcerii şi destulă reţinere pentru a-şi ascunde cu tact’ dorinţele.

  Slujitorii mei, care nu o dată fuseseră martori la escapadele mele amoroase în casa de la om şi care, de altfel, aveau ordin de a pregăti un singur pat, orânduiseră în acelaşi apartament tot ce era de trebuinţă pentru Theophe ca şi pentru mine. O condusei cu o bucurie şi o curtoazie sporite. ‘Sclava ei şi feciorul meu, care ne aşteptau, se apropiară de noi pentru a-şi îndeplini slujba, iar eu îi spusei în glumă roabei (pe care o chema Bema) să nu mă supere printr-o prea mare încetineală. Mi se păruse până atunci că Theophe împărtăşeşte în chip firesc proiectele mele. O credeam atât de dispusă la încheierea acestei scene, încât nu mă gândiserăm câtuşi de puţin să-mi ascund intenţiile. Doar nu era să recurg, cu o femeie care-mi povestise deschis peripeţiile avute la Patras ori în harem, la subterfugiile cu care se depăşeşte uneori sfiala unei tinere fără experienţă; şi-apoi, dacă mi-e îngăduâtă o altă observaţie, nu de la o femeie asupra căreia obţinuserăm atâtea drepturi şi care mi se abandonase de altfel cu atâta bună voie era cazul să mă aştept la excese de rezervă şi bună-cuviinţă. De aceea, tot ce simţiserăm până atunci pentru ea mai intens şi mai pătimaş nu trecea în ochii mei decât drept o pornire de libertinaj rafinat, care mă făcea s-o prefer oricărei altei femei, căci, cu o înfăţişare atât de atrăgătoare, părea a-mi promite o plăcere cu mult mai mare.

  Dar, îndată ce băgă de seamă că feciorul meu începuse să mă dezbrace, o dădu la o parte pe sclava care se pregătea a-i face aceleaşi servicii şi rămase câteva clipe visătoare şi nehotărâtă, fără a-şi ridica însă ochii spre mine. Pusej la început această modificare de atitudine pe seama întunericului nopţii din pricina căruia, de la un capăt al camerei până la celălalt, putea să mi se pară doar că pe chipul ei ş-a ivit o schimbare. Dar văzând că rămâne în continuare nemişcată şi că Berna stă degeaba lângă ea, mă încumetai, tulburat, să îndrug câteva vorbe glumeţe despre teama ce mă cuprinsese de a nu mă plictisi din cale-afară aşteptând-o. Acest limbaj pe care, după toate aparenţele, împrejurările îl făcuseră limpede, sfârşi prin a o descumpăni de-a binelea. Părăsind oglinda, în faţa căreia se mai afla încă, şi lăsându-se alene pe o sofa, stătu aşa aplecată, cu fruntea sprijinită în mână, ca şi când ar fi încercat să-şi ascundă faţa de mine. În primul moment mă temui să nu i se fi făcut rău. Călătoriserăm noaptea. Gustarea noastră nu constase decât din fructe şi îngheţată. Alergai spre ea îngrijorat şi o întrebai dacă nu cumva se simte rău. Nu-mi răspunse. Îngrijorarea mea crescu; o luai de mână. Chiar de aceea pe care-şi sprijinea capul, şi-mi trebui oarecare efort pentru a o atrage spre mine. Se opuse câteva clipe. Apoi, trecându-şi mâna peste ochi, ca pentru a-şi şterge lacrimile, ale căror urme le văzui, îmi ceru, ca pe o favoare, să spun celor doi servitori să iasă şi să stau puţin de vorbă cu ea.

  De-abia rămăsei singur cu ea că, plecând ochii şi coborând glasul, îmi spuse cu un aer îndurerat că nu-mi putea refuza nimic din ceea ce îi pretindeam, dar că nu s-ar fi aşteptat niciodată la una ca asta. Tăcu după aceste câteva cuvinte, ca şi cum glasul i-ar fi pierit deodată de durere şi teamă, şi-mi dădui seama după cum respira că era pradă unei emoţii puternice. Mirarea mea şi, poate, un sentiment de ruşine imposibil de reprimat pe moment mă aruncară şi pe mine într-o stare asemănătoare; în aşa fel încât am fi oferit cel mai straniu spectacol din lume cui ne-ar fi văzut, şi pe unul şi pe celălalt, abătuţi de parcă am fi fost loviţi din senin de vreo boală.

  Mă străduii totuşi să ies din această stare apusă louiv. Şi, făcând noi eforturi pentru a-i prinde mâna, reuşii în lm” să i-o ţin într-ale mele. „îngăduie-mi doar o clipă, îi spu/.ci în timpul acestei tandre împotriviri, să te ţin de mână pentru aţi vorbi şi pentru a te asculta.” Păru să cedeze mai degrabă din teama dea. Nu mă jigni decât din dorinţa de a-mi face pe plac. „Ce drept am, vai, să te refuz? – repetă ea cu aceeaşi melancolie. Dispun eu de ceva care să nu aparţină mai curând domniei-tale decât mie? Dar nu, nu, niu m-aş fi aşteptat niciodată.” Lacrimile începură să-i curgă mai tare. În. Emoţia ce mă cuprinsese la această scenă,. Începui să mă îndoiesc de sinceritatea ei. Îmi amintii a fi auzit de nenumărate ori că cele mai multe turcoaice îşi fac un titlu de glorie din a rezista îndelung la avansurile amoroase şi, la acest, gând, fui cât pe ce să nu ţin seama de rezistenţa şi de lacrimile ei. Totuşi, ingenuitatea durerii ei şi ruşinea pe care aş fi simţit-o de a nu fi la înălţimea părerii ce şi-o făcuse despre mine, în cazul în care era sinceră mă făcură să-mi reprim din capul locului orice gest. „Nu te teme să mă priveşti, îi spusei, văzând că îşi ţinea mereu ochii plecaţi, şi socoate-mă ca pe ultimul om de pe lume în. Stare să te îndurereze sau să-ţi înfrângă voia. Dorinţele mele s-au născut în chip firesc din farmecul dumitale, şi îmi închipuiserăm că nu-mi vei refuza ceea ce de bună voie ai acordat fiului guvernatorului din Patras şi Paşei Şeriber. Dar imboldurile inimii nu sunt libere…” Mă întrerupse cu o exclamaţie care mi se păru a izvorî dintr-o inimă plină de amărăciune; şi, în timp ce mă amăgeam că vorbele mele ar fi de natură s-o aline, ea îmi arătă că ele îi sporeau la culme suferinţa. Nemaiprieepând nimic din această ciudată întâmplare şi nemaiîndrăznind nici măcar să adaug vreun cuvânt din teama de a nu-i înţelege ‘ bine gândurile, o rugai să-mi spună ea însăşi ce trebuie să fac, ce trebuie să spun spre a risipi supărarea pe care i-o pricinuiserăm, şi să nu mă învinovăţească de ceea ce, la urma urmei, nu trebuia să ia drept o ofensă. Mi se păru că tonul pe care-i adresaserăm această rugăminte o făcuse, la rându-i, să se teamă că mă jignise cu reproşurile ei. Îmi strânse mâna cu un gest în care simţii înfrigurarea. „O, cel mai bun dintre oameni, îmi spuse, cu o formulă obişnuită la turci, apreciază mai bine sentimentele nefericitei talc sclave şi nu-ţi închipui că, între domnia-ta şi mine, ar putea exista vreodată ceva care să poarte numele de ofensă. Dar mi-ai îndurerat adânc inima. Ceea ce-ţi cer, adăugă ea, de vreme ce-mi dai dreptul de a-ţi spune ce doresc, este să mă laşi să petrec această noapte eu gândurile mele triste şi să-mi îngădui a ţi le împărtăşi mâine. Dacă socoteşti prea îndrăzneaţă rugămintea sclavei tale, aşteaptă cel puţin să-mi cunoşti sentimentele înainte de a le condamna.” Vru să-mi cadă la picioare. O oprii cu forţa şi. Ridicându-mă de pe sofaua pe care mă aşezaserăm ca s-o ascult, luai o atitudine degajată şi nepăsătoare, ca şi când niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să-i fac cea mai neînsemnată propunere de dragoste… Lasă deoparte, u spusei, nişte cuvinte care nu se mai potrivesc cu starea tii Departe de a-mi fi sclavă, ai fi putut dobândi asupra mea o putere pe care eram bucuros să ţi-o acord. Dar n-aş vrea să datorez dragostea ta autorităţii mele, chiar dacă aş fi în drept să folosesc constrângerea. Îţi vei petrece această noapte şi tot restul vieţii, dacă aceasta ţi-e dorinţa, în linişte, aşa cum se pare că vrei.” Chemai îndată sclava şi îi poruncii cu un aer firesc să se ocupe de ea; retrăgându-mă cu aceeaşi aparentă nepăsare, cerui să fiu condus în alt apartament, unde mă băgai imediat în pat. Stăruia în mine o iritare, pe care, cu toate eforturile ce le făcuserăm pentru a mă stăpâni, n-o putuserăm calma pe deplin; dar îmi ziceam că un somn odihnitor va aduce curând pace în cugetul şi inima mea.

  Totuşi, de-abia începui să-mi adun gândurile în întunericul şi liniştea nopţii, că toate întâmplările ce mi se perindaseră prin faţa ochilor îmi reapărură aproape la fel de vii în minte. Cum nu uitaserăm nici un cuvânt din câte-mi spusese Theophe, prima impresie pe care o avui gândindu-mă la ele. A fost, fără îndoială, aceea de ciudă şi de jenă. Ba mi-a fost chiar lesne să înţeleg că uşurinţa cu care mă resemnaserăm s-o las în pace şi toată nepăsarea pe care o afişaserăm plecând aveau aceeaşi cauză. Îmi confirmai în câteva clipe această părere prin reproşurile pe care mi le făceam pentru slăbiciunea mea. Nu era oare cazul să roşesc că mă lăsaserăm, de câteva zile, cu atâta imprudenţă, pradă atracţiei pentru o fată de acest soi, şi era oare cazul ca interesul ce-mi stâmise să mă stăpânească până la a-mi pricinui nelinişte şi zbucium? Nu era oare plină Turda de sclave de la care puteam aştepta aceleaşi plăceri 7 Nu-mi mai lipseşte, îmi spusei în continuare batjocorindu-mă singur pentru sminteala mea, decât să fac o pasiune adevărată pentru o fată de şaisprezece ani pe care am scos-o dintr-un harem, şi care nu ajunsese, poate, în cel al lui Şeriber fără a le fi încercat înainte pe toate celelalte. Trecând apoi la felul în care-mi refuzase favorurile, după ce le împărţise cu dărnicie nu mai ştiu cât or turci, mă felicitai pentru delicateţea care mă făcea să pun atâta preţ pe resturile lăsate de bătrânul Şeriber. Dar găseam încă şi mai de mirare că Theophe învăţase atât de repede să cunoască puterea farmecelor sale, şi că primul bărbat căruia se adresa pentru a i le vinde atât de scump era un francez atât de versat ca mine în relaţiile cu femeile. Şi-a închipuit. Îmi zisei, după bunătatea care se vede pe chipul meu şi în purtarea mea, că aveam să fiu prima ei victimă, şi poate că această jună cochetă, pe care am crezut-o atât de naivă şi de candidă, are de gând să mă ducă de nas cu şiretenie.

  Dar după ce-mi potolii ciuda cu astfel de cugetări insultătoare, ajunsei încet-încet să cântăresc mai lucid fondul acestei întâmplări. Îmi reamintii întreaga purtare pe care Theophe o avusese faţă de mine de când o văzuserăm în haremul lui Şeriber. Avusese ea oare vreodată, în gesturi sau vorbe, o cât de neînsemnată ieşire care să se potrivească cu intenţiile ce i le atribuiam? Nu fuseserăm eu, dimpotrivă, mirat s-o văd de zeci de ori luând noţiunile noi pe care i le ofeream spre meditaţie în sensul, cel mai serios al moralei: ba chiar nu admiraserăm oare inteligenţa pătrunzătoare şi justeţea care străbăteau din toate raţionamentele ei? Drept e că mi le repetase câteodată până la saţietate, şi poate că tocmai această exagerare mă împiedicase să le cred sincere. Le priviserăm cel mult ca pe o gimnastică a minţii pe care şi-o oferea, sau ca pe efectul mulţimii de impresii noi pe care lămurirea principiilor şi înfăţişarea moravurilor noastre nu încetau să le producă asupra unei imaginaţii vii şi neliniştite. Dar de ce să fiu nedrept şi să nu admit că, având o fire bună şi multă judecată, fusese cu-adevărat impresionată de mulţimea de norme morale pe care le afla în germene în fundul sutletului ei? Nu respinsese ea oare ferm propunerile Selictarului? Nu avusese oare de gând să mă părăsească pe mine însumi pentru a pleca să caute în Europa o stare care să corespundă cu ideile ei? Şi, dacă apoi consimţise să se lase în grija mea, nu era firesc să fi avut această încredere într-un om căruia îi datora acele idei de virtute pe care începuse să le îndrăgească? În acest caz, nu era oare demnă de respect? Şi pentru cine ar fi fost mai demnă de respect dacă nu pentru mine, care începuserăm să mă ocup de ea în mod dezinteresat şi care, departe de a-i stânjeni proiectele de viaţă virtuoasă cu propuneri uşuratice şi libertine, trebuia, dimpotrivă, să mă mândresc cu o convertire ce era cu adevărat opera mea?

  Cu cât mă lăsam mai mult purtat de aceste gânduri, cu atât mai mult îmi dădeam seama că a privi în acest fel întâmplarea avea ceva măgulitor pentru mine; şi, cum întotdeauna avuseserăm oarecare pretenţii de nobleţe în principiile mele, nu mă costa cine ştie ce să sacrific plăcerile proiectate speranţei de a face din Theophe o femeie tot atât de remarcabilă prin virtutea, cât şi prin frumuseţea ei. Nu m-am gândit niciodată, îmi spusei, să-i insuflu înţelepciune; şi înclinarea pe care presupun că o are nu-i decât consecinţa fericită a firii sale, stimulată de câteva vorbe ce mi-au scăpat la întâmplare. Ce va fi atunci când îmi voi propune ca pe un ţel serios să cultiv aceste bogate daruri naturale? Mi-o închipuiam cu satisfacţie în această ipostază către care socoteam că pot s-o îndrum. Ce-i va mai lipsi oare atunci, adăugai, impresionat cu anticipaţie de această imagine, pentru a deveni cea mai bună femeie din lume? Ce? Theophe ar putea deveni tot atât de demnă de iubit pentru însuşirile spiritului şi-ale sufletului ca şi pentru farmecul exterior al înfăţişării sale. Ei bine, ce om de onoare şi de bun gust nu s-ar socoti fericit să se lege pentru toată viaţa… Mă oprii la jumătatea acestui gând, speriat parcă de lăcomia cu care inima mea părea a-l îmbrăţişa. Revenii de nenumărate ori asupra lui până când simţurile mele aţipiră; şi, departe de-a încerca tulburarea pe care mă temuserăm că o voi resimţi până a doua zi, îmi petrecui tot restul nopţii într-un somn foarte plăcut.

  Primele amintiri care-mi veniră în minte dimineaţa fură cele ce mi se întipăriseră atât de liniştitor în memorie când adormiserăm. Se amplificaseră atât de puternic încât, ştergându-le parcă pe cele iniţiale, nu mai simţii nici cea mai mică dorinţă care să semene cu intenţiile pe cari* le nutriserăm de mai multe zile încoace. Ardeam de nerăbdare s-o văd pe Theophe; dar cu speranţa de a o afla aşa cum, cu atâta plăcere, mi-o închipuiserăm, sau măcur de-a o vedea în starea de spirit pe care i-o presupuseserăm. Această înflăcărare mergea până la a mă face să mă tem că m-am înşelat în presupunerile mele. Abia aflai că e lumină în apartamentul ei că şi trimisei să i se ceară permisiunea de a intra. Sclava ei veni să mă roage din parte-i să-i las un moment pentru a se da jos din pat. Dar eu mă grăbii s-o surprind, fără alt ţel decât acela de a o face să înţeleagă, printr-o purtare rezervată, schimbarea pe care noaptea o adusese în gândurile mele. Arătă oarecare tulburare văzând că sosesc atât de repede şi, în stânjeneala ei, se scuză pentru încetineala sclavei. O liniştii cu vorbe simple, care-i risipiră orice teamă cu privire la intenţiile mele. Cât era totuşi de frumoasă astfel şi cât de potrivite erau farmecele ei pentru a mă face să-mi uit hotărârile!

  „Mi-ai promis, îi spusei pe un ton stăpânit, nişte explicaţii pe care ard de nerăbdare să le ascult; te rog totuşi să îngădui ca propriile mele explicaţii să treacă înainte. Oricare vor fi fost dorinţele cărora m-am lăsat ieri pradă, trebuie să-ţi fi dat seama, după supunerea pe care am arătat-o faţă de ale tale, că nu cer de la o femeie ceea ce nu-i dispusă să-mi acorde de bunăvoie. Adaug azi acestei dovezi a sentimentelor mele o declaraţie care le va spori. Aceea că oricare ţi-ar fi fost planurile când ai acceptat să mă însoţeşti aici, vei avea totdeauna libertatea să le aduci la îndeplinire, după cum o ai acum pe aceea de a te explica.” Rămăsei tăcut după această declaraţie; şi hotărâi să nu rup tăcerea până ce nu va fi sfârşit să spună ce avea de spus. Dar, după ce mă privi o clipă, fui mirat s-o văd plângând; iar când neliniştea pe care o simţeam din această pricină mă făcu să-mi uit hotărârea pentru a o întreba care era cauza lacrimilor, mirarea mea spori auzindu-i răspunsul. Îmi spuse că nimeni nu era mai de plâns decât ea şi că ceea ce-i spuneam constituia tocmai necazul la care se aşteptase. O rugai să vorbească mai limpede. „Vai, reluă ea, făcându-mi această mărturisire despre sentimentele domniei-tale, cât de nedrept eşti cu sentimentele mele! După ceea ce s-a întâmplat ieri aici, nu poţi adopta faţă de mine acest ton decât ca urmare a aceloraşi gânduri; şi mă topesc de durere că de atâta timp de când mă străduiesc să te fac să vezi limpede în adâncul inimii mele, n-am reuşit să-ţi arăt ce se întâmplă acolo.”

  Acest reproş nefăcând decât să-mi sporească nedumerirea, îi mărturisii, cu tot atâta sinceritate în cuvinte cât şi în expresia feţii, că tot ceea ce o privea, de când o văzuserăm pentru prima oară, fusese mereu pentru mine o enigmă, pe care chiar vorbele ei. O făceau mai g’reu de pătruns. „Vorbeşte limpede, îi spusei; de ce şovăi? Cui te-ai putea vreodată destăinui cu mai multă încredere?” „Tocmai întrebările domniei-tale, îmi răspunse, tocmai faptul că mă obligi să vorbesc limpede mă face să sufăr. Cum adică, ai nevoie de explicaţii pentru a înţelege că sunt cea mai nefericită dintre femei? Domnia-ta, care mi-ai deschis ochii asupra înjosirii mele, te miri că nu mă pot suferi eu însămi şi că doresc să mă ascund de ochii celorlalţi? Vai, ce soartă mi se cuvine oare de aici înainte? Aceea de aţi satisface dorinţele sau pe cele ale Selictarului, când în adevărurile pe care mi le-ai împărtăşit am aflat tot atâţia judecători care le condamnă? Aceea de a mă duce în ţările ale căror obiceiuri şi principii mi le-ai lăudat, pentru a regăsi acolo, în exemplul tuturor virtuţilor pe care le-am ignorat, un veşnic reproş la adresa păcatelor mele? Am încercat totuşi să părăsesc această naţie coruptă. Am vrut să fug şi de cei ce-au pângărit tinereţea mea nevinovată, şi de domnia-ta, care m-ai învăţat să-mi înţeleg dezonoarea. Dar încotro mă lăsam târâtă de ruşinea şi remuşcările mele? înţeleg prea bine că fără protecţie şi fără îndrumare n-aş fi putut face nici un pas care să nu mă fi dus către o nouă prăpastie. M-au oprit insistenţele domniei-tale. Deşi eşti mai de temut pentru mine decât toţi bărbaţii laolaltă, căci cunoşti mai bine toată întinderea nefericirii mele, deşi orice privire a domniei-tale mi se pare o sentinţă de condamnare, m-am întors cu domnia-ta la Constantinopole. Un bolnav, îmi ziceam eu pentru a mă linişti, roşeşte oare la vederea rănilor sale cele-mai ruşinoase? De altfel, după ce mi-am dat seama că o călătorie întreprinsă la întâmplare era o imprudenţă, am sperat, încrezându-mă în cuvintele domniei-tale, că-mi vei arăta căi mai sigure pentru a mă îndepărta. Totuşi, astăzi chiar domnia-ta mă împingi către prăpastia din care m-ai salvat. Te-am privit ca pe învăţătorul meu în ale virtuţii, iar domnia-ta vrei să mă târăşti din nou spre viciu; şi cu atât mai primejdios pentru slăbiciunea mea, cu cât, dacă viciul ar putea avea pentru mine vreun farmec, n-ar fi decât dacă ţi-ar lua înfăţişarea. Vai, m-am explicat prost, sau te prefaci că nu mă înţelegi? Inteligenţa mea mărginită, confuzia ideilor şi exprimării mele te-au putut, poate, înşela asupra sentimentelor mele; dar dacă începi să le înţelegi, după eforturile ce le fac spre a le explica, nu trebuie să fi jignit de răsunetul pe care înseşi lecţiile domniei-tale l-au avut în inima mea. Chiar dacă ţi-ai fi schimbat principiile, eu simt prea bine că tot celor dintâi ie datorez ascultare, şi te rog să îngădui să le rămân credincioasă.”