Este adevărat că inima mea nu era liberă dar cum legămintele luate faţă de Ordinul de Malta nu puteau fi desfăcute, nu mă gândiserăm niciodată să mă căsătoresc. Relaţiile pe care le aveam cu o femeie din ţara pe care o ocârmuiam nu erau decât o aventură galantă şi nu speram ca rodul acestor relaţii să-mi urmeze vreodată la cârma ţării. Iar teama care mă cuprinse la propunerile vizirului s-ar fi risipit, fără îndoială, pe măsură ce mă depărtam de Constantinopol, dacă nu l-aş fi avut cu mine pe tatăl iubitei mele care aflase, desigur, de insistenţele vizirului, în care văzuse un prilej de fericire pentru fiica lui şi, chiar din prima zi, îmi spuse că faţă de bunăvoinţa şi credinţa lui nu crede că m-aş putea gândi să-mi iau altă soţie decât pe fiica lui. Mă ferii pe cât putui să-l lămuresc, dar mi-am dat seama că dacă era să mă tem de neplăceri din partea supuşilor, acestea nu puteau veni decât din pretenţiile lui. Într-adevăr, de cum am ajuns, comunică gândurile vizirului tuturor căpeteniilor ţării, dându-le să înţeleagă că o asemenea schimbare nu ar putea decât să le mărească siguranţa şi puterea. Astfel încât, într-o bună zi, mi se înfăţişă o delegaţie solemnă din partea ţării, prin care toţi supuşii mă rugau, pentru binele lor şi al meu, să-mi aleg o soţie din ţara lor şi, părând că vor să-mi fie pe plac, îmi dădură de înţeles că vor recunoaşte bucuros drept regină pe cea pentru care eu îmi arătaserăm preferinţa. Nu era greu de înţeles cine stârnise lucrurile şi, neavând altă speranţă de scăpare decât amânarea, mă prefăcui că sunt dispus să le fac pe plac. Dar căzui în propria-mi capcană politică deoarece, deîndată, nimeni nu se mai ocupă de altceva decât de pregătirea nunţii mele, iar motivele prin care încercam să le întârzii nici măcar nu erau ascultate. Ibovnica mea grăbea şi ea ziua nunţii aşa încât, ştiind că prin autoritate nu voi putea opri zelul poporului, imaginaţia îmi oferi o singură soluţie: am declarat consiliului că mă socoteam dator să-l consult pe vizir în privinţa căsătoriei mele. Neputându-se împotrivi la această obiecţie a mea, şi-au domolit graba care-i cuprinsese şi avui timp să trimit solii la Constantinopole. Cum nu puteam să le destăinui încurcătura mea, trebui să mă mulţumesc să-l înştiinţez pe vizir că supuşii mei doreau tot atât demult ca şi el să mă căsătoresc, şi că-mi propuneau o soţie din neamul lor dar că, ţinând seama de cele ce îmi spusese, nu voiam să iau o hotărâre fără a-i cunoaşte părerea. Pentru a-mi asigura din timp noi motive de amânare, îi scrisei confidenţial că era poate de dorit ca soţia mea să fie dintr-un neam mai devotat turcilor decât cel grecesc. Gândul meu era că, însuşindu-şi această idee, va lua asupra-şi să caute o altă partidă, împotriva căreia mi-ar fi fost uşor să aduc nenumărate obiecţii de la depărtarea la care mă aflam şi care putea servi cel puţin să mai tempereze pe tatăl ibovnicei mele şi pe prietenii lui a căror nerăbdare mă îngrijora cel mai mult. Dar ce s-a întâmplat? Propunerea mea avu darul să placă marelui vizir, mai nerăbdător decât m-aş fi aşteptat şi care se grăbi să-mi trimită trei dintre cele mai frumoase fete din vechiul harem, cu înştiinţarea că alegerea mea, oricare ar fi aceasta, va fi încuviinţată de Sultan. Sosirea lor i-a descumpănit foarte tare pe mainioţi; şi-au închipuit că şi eu sufăr tot atât demult ca şi ei pentru că mi se răpise libertatea de a da curs înclinaţiilor mele, cu atât mai mult cu cât, văzându-mă nevoit să aleg una dintre cele trei femei, a trebuit să recurg la alte artificii pentru ca ele însele să dorească să mă lase liber. Continuai s-o văd pe ibovnica mea mai des ca niciodată, prefăcându-mă că mă ascund de cele trei femei; dar căutând să le întărit prin nepăsarea mea vădită faţă de nurii lor am avut grijă să li se spună că nu-mi plăceau şi că toate sentimentele mele mă trăgeau spre alta. Nu a fost mainiot care să nu fie dispus să-mi facă acest serviciu şi zelul lor a avut rezultate atât de fericite, încât cele trei femei au început de-a dreptul să mă urască, lucru care s-a văzut în curând. Nu aşteptau să-şi dea în vileag prea tare ura şi, încă de la primele semne, mă şi plânsei vizirului. Căpătai, astfel, posibilitatea să-mi tot amân alegerea, printr-o prefăcătorie pe care o prelungii mult timp cu iscusinţă. La Poartă le dădeam să înţeleagă că, sperând să le împac treptat pe cele trei femei, nu renunţam la plăcerea de a-mi alege de soţie pe una din ele; în acelaşi timp, mă plângeam amarnic faţă de supuşii mei de poruncile cărora mi se cerea să mă supun. Jocul acesta, însă, nu putea dtira la infinit. Hotărâi atunci, după ce-l prelungii cât a fost posibil, să-mi schimb tactica. Explicai deschis că erau puţine speranţe să mă împac vreodată cu femeile acelea după scenele pe care mi le făcuseră şi, arătând că respectul meu pentru cel care mi le trimisese era neschimbat, declarai că aveam de gând să le duc chiar eu la Constantinopol pentru a-mi justifica atitudinea în faţa Porţii. MainioţS au avut multe cuvinte de laudă pentru această hotărâre care le reînnoise speranţă de a mă vedea căsătorit cu o femeie din neamul lor; pe de altă parte, nădăjduiam că, vorbind eu însumi cu vizirul, îmi va fi uşor să-i inspir o mulţime de idei noi care să îndepărteze deznodământul de care mă temeam.

  Eram pe cale să execut aceste planuri când m-aţi atacat; şi femeile care sunt cu mine sunt acelea care mi-au îngăduit atâta timp să scap de însurătoare. Aflai totuşi, prin relaţiile pe care mi le făcui în câteva porturi apropiate de Malta, că acolo aventura mea a fost prezentată în cu totul alte culori şi că se spune nu numai că m-am căsătorit dar, mai mult, aflându-se de prezenţa celor trei femei trimise de vizir, lumea şi-a închipuit că-mi făcuserăm un harem; de unde se trăsese concluzia că trecuserăm la mahomedanism. Marea trecere pe care am căpătat-o la Poartă va fi contribuit, fără îndoială, la acest zvon. Departe de a considera întâlnirea cu domniile voastre şi înfrângerea mea drept o nenorocire, mă bucur nespus demult de prilejul pe care mi-l dau de a recăpăta stima Ordinului şi a opiniei publice. Nu există altă schimbare în soarta mea decât aceea care m-a adus pe tron. Noile mele îndatoriri nu m-au făcut să-mi uit vechile legăminte, iar sentimentele mele de onoare şi religie de care am dat dovadă cât timp am fost sub ascultarea marelui-maestru au rămas aceleaşi de când mă aflu în fruntea unui popor barbar. Îl auziserăm de nenumărate ori vorbindu-se despre comandorul Junius care se bucura de un renume foarte bun la oamenii cinstiţi. Se vorbea, într-adevăr, că ar fi îmbrăţişat religia turcească şi că ar abuza de situaţie pentru a-şi îndeplini toate poftele. Chipul lui, pe care se citeau sentimentele de cinste şi de onoare, era de ajuns pentru a ne convinge de adevărul celor povestite. I-am pus nenumărate întrebări despre obiceiurile poporului ce i se supusese şi despre felul în care îl conducea. Aceste amănunte ar lungi prea mult povestirea mea; dar cei în mâinile cărora vor trece hârtiile mele când voi fi murit vor găsi în ele cu ce să satisfacă curiozitatea publicului. După ce îi înapoiai regelui mainioţilor ceea ce am socotit că i se cuvine, şi după ce îi prezentai scuze pentru întreruperea pe care o pricinuiserăm planurilor sale, îl întrebai ce mai aveam de făcut pentru a-l despăgubi pe de-antregul. „Nu mă îndoiesc, ne răspunse el, că generozitatea domniilor-voastre mă va face să vă rămân îndatorat. Dacă aş putea avea vreo dorinţă, aceasta ar fi desigur să mă duceţi la Constantinopole sau într-un alt port turcesc, de unde să-mi fie uşor să ajung acolo. Cum însă nu aş putea să vă cer acest serviciu fără a fi indiscret, şi cum singurul bine pe care aţi putea să mi-l faceţi ar fi să mă lăsaţi undeva pe coasta Moreei unde, de altfel, aş fi într-o încurcătură destul de mare. Mi-a venit o idee asupra căreia m-am şi oprit. Fiind sigur că domniile-voastre veţi păstra secretul, vreau să vă însoţesc până la Malta şi să petrec iarna alături de domniile-voastre. Deghizându-mă puţin, aş deveni de nerecunoscut. Aş revedea locuri care mi-au fost întotdeauna dragi şi aş reîntâlni poate vreun prieten căruia să mă înfăţişez fără teamă. Cu ajutorul domniilor-voastre îmi va fi uşor să găsesc un mijloc de a mă întoarce la primăvară pe locurile mele; şi dacă îmi lăsaţi o parte din banii pe care-i am asupra mea, voi cumpăra o mulţime de lucruri de folos pentru supuşii mei.” Nu stătui mult pe gânduri pentru a-i promite nu numai că va fi bine ascuns la Malta şi că voi avea grijă să veghem asupra siguranţei lui, dar şi că va rămâne stăpân pe tot ceea ce fusese salvat de pe vas şi pe femeile pe care se însărcinase să le ducă la Constantinopol. Cât despre oamenii din suită, ne era greu să-i lăsăm pe toţi în libertate; dar îl asigurai că, sosind la Malta, vom găsi vreo compensaţie care să-l mulţumească pe marelemaestru; şi cum cunoştea la fel de bine ca şi noi obiceiurile Ordinului, îl rugai să ne spună chiar el în ce chip puteam să-i fim mai de folos. Ne-a răspuns că doamnele şi oamenii lui nu puteau fi scutiţi de dreptul învingătorului şi, nu numai că nu ne supără cu cereri nesocotite, dar ne mai şi îndeamnă să profităm de avantajul care ne costase atât de scump. Acceptă însă ofertele noastre pentru el însuşi şi, chiar din aceaşi zi, lepădă vestmintele turceşti pentru a se îmbrăca greceşte, cerându-ne aceeaşi favoare pentru unul din oamenii săi în care avoa încredere deplină. Prudenţa îl făcu însă să ia o precauţie: să ascundă mainioţilor din suită care, la ordinul lui Peres, fuseseră deja puşi în lanţuri, că va mai fi cu noi când vom ajunge la Malta. Dori chiar ca nici femeile să nu afle acest lucru, ştiind prea bine că ele îşi vor povesti păţaniile şi că l-ar da de gol.

  Pe cât de uşor ne fusese să-i promitem îndeplinirea dorinţei lui, pe atât de uşor ne-a fost să i-o şi îndeplinim. Ne îndreptarăm spre Malta, destul de mulţumiţi de a fi găsit cel puţin ocazia să folosim armele, deşi regretam că i-am pricinuit atâta rău regelui mainioţilor. Expediţia avu efectul pe care-l scontase Peres: am fost primit la Malta ca un om care se distinsese în lupte şi acuzaţia doamnei Rovini trecu drept furia unei femei fără ruşine. Ea află de sosirea mea din primul moment, sau mai degrabă nerăbdarea de a-l revedea pe Peres o adusese la bord înainte de a fi atins ţărmul, şi nu putu să audă că mă adusese şi pe mine fără a se arăta foarte dornică să mă revadă. Avea de gând poate să-mi aducă reproşuri şi injurii. Dar Peres, pe care întâmplătar îl întâlni înainte de a mă vedea pe mine, găsi mijlocul s-o domolească povestindu-i că marchizul de Leniati îşi recunoscuse fiica. Ultragiul despre care ardea de nerăbdare să se plângă se schimbă astfel într-un serviciu din care era foarte hotărâtă să-şi capete partea. Totuşi, bucuria îi fu temperată de Peres când îi dădu socoteală de felul în care îşi îndeplinise misiunea. Leniati, care îşi primea cu atâta bunăvoinţă îndatoririle de tată, păruse mult mai puţin sensibil la chemarea dragostei. Fie că pasiunea lui nu fusese niciodată foarte mare, fie că timpul o răcise cu totul, îi mărturisise lui Peres că sosirea doamnei Rovini i-ar pricinui mai mult încurcătură decât plăcere, şi că era prea târziu să mai dea în vileag, la vârsta lui, o aventură galantă pe care reuşise s-o ascundă în tinereţe. Ea se aşteptase poate la răspunsul acesta; dar această explicaţie dădu naştere la bănuieli care avură urmările lor. Mărturia lui Peres nu i se păru suficientă pentru a se linişti cu privire la soarta fiicei ei. Merse atât de departe încât îşi închipui că era vorba de o înşelătorie pentru a acoperi intriga marchizului şi că, dacă Helena nu era cu noi pe vas, însemna că o lăsaserăm undeva unde eram siguri c-o vom regăsi. Totuşi îndoielile ei slujiră să-i stăvilească ţipetele.

  După ce luă toate măsurile care puteau să asigure o şedere plăcută regelui mainioţilor, Peres, care îmi arăta o afecţiune şi un zel de neînchipuit, mă rugă să ascult la ce se gândise, spunea el, pentru binele meu şi al onoarei mele.

  Faţa lui căpătase o expresie plină de afecţiune. Începu să-mi vorbească, plecând de la primele mărturisiri pe care i le făcuserăm după ce-l salvaserăm de la naufragiu. Îi vorbiserăm de vocaţia mea cu pasiune şi căutaserăm să-i inspir şi lui aceeaşi atracţie pentru Ordinul de Malta. Mă întrebă dacă îmi pierise această nobilă înclinaţie sau dacă ea se răcise. În ciuda amărăciunii care-mi mai stăpânea inima, îi răspunsei că vederile mele nu se schimbaseră cu nimic… îi vei da crezare, reluă el, celui mai credincios şi afectuos dintre prietenii tăi? Pericolul prin care ai trecut mă lasă foarte îngrijorat. Inima ta nu s-a liniştit poate îndeajuns pentru aţi îngădui să vezi prăpastia pe lângă care ai trecut. Dar dacă ai încredere în zelul meu, dacă mă creezi capabil să-mi dau seama de interesele tale, în sfârşit, dacă mă ştii destul de bun prieten pentru a mă îngriji de ele cu orice preţ, ştii oare, scumpul meu cavaler, ce poţi face mai glorios, mai înţelept şi mai de folos pentru viitorul şi reputaţia ta? Trebuie să depui jurământul în Ordin, şi să-l respecţi cu atâta sfinţenie încât pasiunile să nu poată rupe această legătură. Îţi cunosc firea, adăugă el; pe lângă înţelepciune şi sentimente vrednice de neamul în care te-ai născut, ai un fond de impulsivitate şi o pornire spre plăcere care mă face să tremur pentru succesul celor mai bune intenţii. Şi apoi, dacă-mi îngădui să vorbesc despre acest lucru, trecutul continuă să trăiască în mintea multora. Primirea amabilă pe care ţi-a făcut-o marele-maestru la întoarcere nu l-a făcut să uite slăbiciunile care au trezit atâta zarvă. Nu ai decât o singură cale pentru a şterge aceste impresii nedorite, şi aceasta ţi se deschide în faţă. Eu îi văd capătul: o culme a bogăţiei şi gloriei care se cuvin numelui tău şi serviciilor pe care le-ai şi adus ordinului; în schimb, tot amânând, te expui la o mie de noi pericole în care întrevăd pierzania ta.

  Dacă vorbele acestea dovedeau multă sinceritate, cititorul va găsi poate şi mai multă în fidelitatea cu care le transcriu. Departe de a mi se părea deplasate în gura lui Peres, îi mulţumii pentru grijile ce-şi făcea din prietenie pentru mine şi nu am opus sfaturilor lui decât trista mea situaţie care nu-mi îngăduia să mă gândesc la o ceremonie la care nu puteam participa cu prea multă inimă şi libertate de spirit. Risipi această obiecţie prin noi insistenţe. În sfârşit, dându-mi să înţeleg că marele-maestru ar fi încântat să mă vadă în starea de spirit pe care el, Peres, voia să mi-o inspire, dar că din câteva explicaţii pe care le avusese cu acesta îşi dăduse seama că puteam s-o iau pe un drum mai sigur pentru a-i merita favorurile, mă făcu să trec peste toate dificultăţile pe care continuau să mi le ridice în faţă tristeţea şi neliniştea sufletului meu. Arătai intenţiile mele marelui-maestru care primi aceste lămuriri ca pe o favoare ce i-aş fi făcut-o lui. Se hotărî ziua în care urma să aibă loc ceremonia jurământului meu. O aştepte; fără nerăbdare, dar pot spune că şi fără repulsie sau tulburare. Când sosi ziua aceea, n-aş putea să afirm cu hotărî re dacă a fost prea devreme sau prea târziu, iar acesta este cel mai întunecat şi nenorocit mister al vieţii mele.

  Cele două luni care trecuseră de la plecarea mea di*; Melta îmi mai alinaseră supărarea pentru pierderea suferită, şi dacă o mai regretam încă pe Helena, mj gândeam acum la ea ca la un bun la care raţiunea dar şi necesitatea mă iiiseră să renunţ. Îl invidiam pe Peres, care se bucura în linişte de spaniola lui şi care, fără să-i fi arătat niciodată multă dragoste, o văzuse uitându-şi treptat mândria ce la început. Plăcerile lui nu erau decât o imagine palidă a celor pe care le încercaserăm eu şi, adesea, îl sileam să mărturisească acest lucru; dar şi el mă făcea să recunosc că felul de fericire cu care se mulţumeşte el, scuti: de rătăcirile şi chinurile mele, era de preferat celui care-mi provocase cele mai dulci sentimente. „Un om cinstit, îmi zic; a el, trebuie să păstreze întotdeauna o anumită stăpânire de sine, fără de care principiile lui sunt mereu sub ascultarea patimilor.” Simţeam adevărul acestei morale. Rovir. I plecase din Malta pentru a-şi reîntâlni fata. Totul părea să contribuie la întărirea judecăţii şi liniştii mele. În sfârşit, pronunţai jurământul; şi ca şi cum el mi-ar fi umplut sufletul de un entuziasm nou, mă ocupai în zilele următoare, împreună cu Peres, numai de proiecte glorioase pentru campania pe care urma s-o începem.

  Eram în luna martie şi marea nu era deschisă decât pentru treceri scurte. Mă retrăseserăm într-o seară 5 mă pregăteam de culcare. Am fost anunţat că o doamnă, învăluită într-o manta, cerea cu insistenţă să mă vadă şi că d „-abia putuse fi oprită la uşa mea când aflase că sunt singur. Nici nu primiserăm bine aceste explicaţii şi uşa se dădu în lături, în ciuda rezistenţei care-i era opusă iar, după ce aruncă mantaua ce mă împiedicase s-o recunosc la început, scumpa mea Helena alergă spre mine cu braţele deschise să mi se arunce la piept. Ce clipe! Se spune că poţi muri de bucurie sau de violenţa unei pasiuni care îţi tulbură toate simţurile; nu, nu poţi muri din nimic, pentru că eu am fost în stare să suport ceea ce s-a petrecut atunci în inima mea. Ah! Helena! Dar n-am fost în stare să-i rostesc numele. Tot ce mai puteam face, aşa cum eram, cuprins de atâta patimă, a fost s-o strâng la pieptul meu până la a-i tăia respiraţia. Şi ea mă strângea la rândul ei; căci descrierea pe care v-o fac este prea slabă pentru a-i putea înfăţişa sentimentele. De două sau trei ori crezui că-mi moare în braţe dar se eliberă deodată şi fui surprins de un fel de grabă cu care se îndepărtă de patul meu. Dar nu o făcu decât pentru a se lăsa pe un scaun unde, cu o îndemânare admirabilă se eliberă de pălărie şi de veşminte; şi venind spre mine, însufleţită de noi sentimente, mă făcu să uit pentru un moment de făgăduieli, de hotărâri, de legăminte, de toate armele împotriva dragostei pe care mi le dăduse raţiunea, onoarea şi religia.

  Nu mă voi opri să descriu în amănunţime plăcerile mele acum, când alte gânduri mă fac să le privesc ca pe o rătăcire vinovată. Dar de ce griji, de ce temeri, de ce remuşcări puteam fi în stare în braţele singurei fiinţe din lume pe care o iubeam; şi ce datorii n-aş fi sacrificat pentru iubitoarea Helena? Dragostea şi bucuria mea n-au mai avut margini când îmi spuse motivele şi împrejurările venirii ei. Leniati, de cum a aflat de plecarea mea, pierzând orice speranţă de a o mai căsători pe Helena cu mine, insistase ca ea să primească un alt soţ ales de el; ea îşi dăduse seama imediat de jocul tatălui; căci el o pusese să-mi scrie convingând-o că nu există mijloc mai sigur de a mă face să-mi grăbesc căsătoria. Helena ar fi fost fericită să devină soţia mea; dar vaza de care văzuse că mă bucur la Malta o făcea să-şi dea seama de extravaganţa acestei pretenţii mai bine decât Leniati, pe care depărtarea de patria mea îl făcea să privească cu alţi ochi această însoţire, şi ea ar fi preferat să-mi aparţină sub orice formă decât să renunţe la viaţa alături de mine. Neputând să-şi închipuie că mă întorseserăm la Malta din alt motiv decât din deznădejde, se gândise tot timpul să mă urmeze, încredinţată că va regăsi la mine întreaga afecţiune de mai înainte. Prilejul se ivise greu, sau mai degrabă fiind supravegheată prea îndeaproape, se apărase de insistenţele tatălui ei, căutând în acelaşi timp mijlocul de a părăsi casa pe ascuns, între timp, mama ei sosise la Neapole şi Helena căpătase mai multă libertate în răstimpurile când nu putuse fi oprită de a o vedea şi a se plimba împreună. Alesese momentul fugii cu atâta grijă încât, ducându-se degrabă în port, i se pierduse orice urmă într-atât încât nimeni nu bănuise că a pornit-o într-acolo. Slujnica pe care i-o angajaserăm o ajutase să fugă. Se îmbarcaseră amândouă fără piedică, iar casa mea fusese singurul sălaş pe care-l căutaseră când au ajuns la Malta.

  Gândurile serioase nu-şi prea făcură loc în mângâierile şi discuţiile noastre. Noaptea fu atât de scurtă, încât ne mirarăm văzând că începe să se lumineze de ziuă; şi, beţi de fericire şi unul şi celălalt, uitarăm o mare parte din dimineaţă că ar mai fi ceva şi dincolo de perdelele patului. Feciorul meu, din fericire acelaşi ca şi la Malta, avusese grijă să-i îndepărteze pe toţi ceilalţi slujitori; şi, deşi ştiau că doamna care intrase de cu seară rămăsese cu mine toată noaptea, nu bănuiau că s-ar ascunde unmister în această aventură galantă, iar aventurile galante sunt ceva obişnuit la tinerii cavaleri din Malta. Iată însă că sosind don Peres, pentru care casa mea era întotdeauna deschisă, însoţit de comandorul de Zuniga, feciorului meu nu-i trecu prin minte nici un temei pentru a-l opri să între. Dimpotrivă, spunându-i că o febră violentă mă chinuise toată noaptea, l-a făcut pe generosul Peres mai curios şi mai nerăbdător să mă vadă. A intrat, în ciuda rugăminţilor insistente ale feciorului, iar comandorul a intrat după el. Din fericire, le-am auzit glasurile, şi singurul lucru pe care putui să-l fac a fost s-o îndemn pe Helena să se ascundă. Îngrijorarea lor i-a împiedicat să-i vadă veşmintele pe care feciorul s-a grăbit să le ascundă. Şi nimic nu i-a întărit mai bine în greşeală, decât tulburarea care m-a cuprins văzându-i atât de aproape de mine. După tulburarea pe care mi-o citeau pe faţă, traseră concluzia că eram mai bolnav decât li se spusese, şi cum frământarea lor nu făcea decât să-mi sporească tulburarea, luară un ton atât de serios încât, întrebându-mă chiar dacă nu-şi bat joc de mine, bănuii că ştiu ceva despre aventura mea. Nu mă temeam de Peres. Ştiam, cel puţin, că reproşurile lui vor fi prieteneşti. Dar comandorul de Zuniga era un om pe cât de temut pentru severitatea caracterului, pe atât de respectat pentru virtutea lui. Afecţiunea pe care mi-o. Purta şi care îl făcea să mă viziteze se datorau zelului cu care rostiserăm ultimele legăminte ale Ordinului la o vârstă la care oamenii nu se prea grăbesc să se încarce cu asemenea povară. Înţelegeam cât rău putea să facă reputaţiei mele cel mai mic incident dar, chiar într-o încurcătură atât de cumplită, mă temeam în primul rând pentru Helena, care se găsea într-o situaţie în care putea să-şi piardă curând şt respiraţia şi forţele. N-o mai auzeam suflând şi mi-o închipuiam muribundă sau poate chiar moartă.

  În acest timp, cei doi spanioli, departe de a părea dispuşi să mă părăsească, şedeau liniştiţi pe scaunele lor şi începuseră o discuţie a cărei durată mi-o închipuiam uşor şi, spre marea mea încurcătură, neînduplecata prietenie a lui Peres îl făcea să-şi întoarcă privirile spre mine la orice mişcare pe care o făceam şi chiar, de câteva ori, să se ridic” pentru a-mi oferi ajutorul lui. Îl rugai, pe un ton foarte brusc, să-şi vadă de conversaţie şi, plângându-mă că mă doare capul îngrozitor, folosii acest motiv pentru a trage perdelele patului. Speram că, de milă, mă vor lăsa singur; dar, socotiră că fac destul vorbind pe un ton mult mai scăzut. Am profitat totuşi de acest răgaz pentru a mă îngriji de Helena. Spaima şi încurcătura situaţiei ei o făcuseră să leşine. Nu-l recunoscuse pe Peres, iar semnele de nelinişte pe care le dăduserăm prin atâtea mişcări şi agitaţia o făcuseră să creadă că şi eu mă aflam într-un pericol asemănător cu al ei. Văzând-o că zace în nemişcare şi fără suflare, nu puteam şti dacă e vie sau nu. N-am mai ţinut seama de nimic. „Ieşiţi, domnilor, am strigat cu o voce îndurerată, şi scutiţi-mă de un chin îngrozitor.” Această rugăminte sau acest ordin îl făcu pe comandor să plece. Dar Peres, după ce îi prezentă scuze în numele meu, se întoarse curând. Îşi închipuise că fuseserăm constrâns de vreo nevoie firească şi, luând această împrejurare în glumă, venise ca să râdem împreună de întâmplare. Cum nimeni nu îndrăzni să-l oprească, mare i-a fost mirarea să mă găsească ţinând în braţe o femeie în care o recunoscu imediat pe Helena. S-o vadă zăcând în nesimţire şi pe mine atât de abătut de îngrijorare şi de durere pe cât era ea din cauza leşinului. Se grăbi să ne dea ajutor şi, nevăzând lângă mine decât pe fecior, înţelese că scena aceea impunea discreţie.

  Helena îşi veni curând în fire; dar, în tulburarea în care mă aflam încă, îi acordam întreaga mea atenţie şi o copleşeam cu mângâieri fără a mă sinchisi de Peres. El se aşezase-în faţa mea şi mă privea, cufundat într-o meditaţie profundă. Ceea ce-l preocupa în toată această situaţie nu era desigur întoarcerea Helenei, împotriva căreia mă credea acum destul de apărat datorită legământului faţă de Ordin; dimpotrivă, o vedea aparţinându-mi, aşa cum dorise întotdeauna; iar dacă ceva i se părea greu de realizat, era numai ascunderea acestei aventuri până la plecarea noastră. Îmi mărturisi că, după ce-mi dăduse atâtea semne de prietenie şi devotament, fusese foarte necăjit să vadă că am în el atât de puţină încredere încât o chemaserăm pe Helena fără ştirea lui. Credea că-şi făcuse un prieten la care, cu excepţia acestei înflăcărări tinereşti care mă făcea uneori să sacrific dragostei totul, îi plăcea să creadă că descoperise o parte din calităţile pe care le avea şi el. Totuşi, integritatea şi sinceritatea, calităţile lui cele mai de preţ, păreau să-mi lipsească cel mai mult. Supărarea lui merse până la a-l face să se gândească să se retragă, pentru a se limita în viitor la titlul şi funcţiile prieteniei obişnuite. Îmi întorsei, în sfârşit, privirile spre el. Cum aerul său grav şi gânditor mă făcea să mă aştept la cele mai aspre reproşuri, mă grăbii să le preîntâmpin pentru a o scuti pe scumpa mea Helena de această umilinţă. „Te miră, îi spusei, să vezi aici o persoană pe care o credeai la Neapole:’ Şi povestindu-i cât de surprins fuseserăm eu însumi de sosirea neprevăzută a iubitei mele, l-am îndemnat să ia un aer mai vesel, aşa cum se cuvenea bucuriei mele. Se înveseli într-adevăr căci, toate bănuielile fiindu-i risipite, se grăbi să mă îmbrăţişeze şi să-mi dea nenumărate semne de afecţiune, apoi afecţiunea lui întorcându-se spre Helena, şi-o manifestă până a mă face gelos. Vru apoi să afle de la Helena tot ce i se întâmplase la Neapole. Conversaţia s-a înfiripat atât de plăcută, încât Helena îşi uită slăbiciunea şi Peres supărarea, iar eu gustai din plin bucuriile dragostei şi ale prieteniei.

  Totuşi, Peres, care nu-şi pierdea niciodată din vedere ţelul, îmi arătă că atât de curând după primirea mea în Ox-din, într-un oraş atât de mic ca Malta, în mijlocul slujitorilor, aveam nevoie de o grijă nesfârşită pentru a-mi tăinui dragostea din nou înfiripată, fără a mai pune la socoteală că trebuia să ne aşteptăm ca Rovini să dea curând de urmele fiicei sale şi că, dacă Leniati era destul de înţelept ca să se ferească de scandal, nu trebuia să sperăm aceeaşi reţinere din partea unei femei atât de impulsive şi de încrezute. Nu ne-ar fi fost de mare folos să ne arate în ce primejdie eram, dacă nu ne-ar fi oferit totodată şi remediul: el îşi ţinea spaniola într-o casă lăturalnică în care locuia şi regele mainioţilor. Helena putea să se ascundă în acelaşi loc. Nu trebuia decât să aşteptăm noaptea pentru a o duce acolo; şi nemaiavând decât vreo cincisprezece zile până la plecare, se părea că puţine piedici puteau să apară într-un timp atât de scurt. Toate aceste precauţii fură luate în noaptea următoare.

  În iarna ce trecuse îl văzuserăm rareori pe comandorul Junius. Vizitele mele ar fi putut să dăuneze dorinţei lui de a nu fi recunoscut. Peres şi cu mine îi făcuserăm de la început toate serviciile care puteau folosi planurilor sale, şi chiar obţinuserăm de la marele-maestru libertatea celor trei turcoaice şi a câtorva mainioţi care ni se păruseră mai devotaţi regelui lor. El ne asigurase că se va lipsi de a-i vedea, pentru a păstra mai bine secretul singurătăţii lui; iar dacă se folosise de alţii decât noi pentru a reînnoi vreo legătură mai veche, nu avuseserăm curiozitatea de o afla nici care-i erau prietenii, nici ce mijloace folosise ca să-i cheme la el. Mirarea noastră a fost mare când, sosind la el, l-am găsit împreună cu cele trei turcoaice. Ni se părea că am comis o indiscreţie surprinzându-l în această situaţie; dar după câteva momente de încurcătură, se arătă, dimpotrivă, bucuros de o vizită pe care, zicea el, ar fi căutat s-o provoace; şi ne rugă să-l ascultăm cu aceeaşi dorinţă pe care i-o arătaserăm de a-i fi de folos.

  Deşi teama de a abuza de amabilitatea noastră, conţij nuă el. Îl împiedicase până atunci să se bizviie pe corabia noastră pentru a se întoarce în statul lui, făcuse un plan care spera să fie pe placul nostru şi care ne-ar putea fi şi nouă de folos ca şi lui, în momentul în care s-ar întoarce astfel în golful Colochinei.

  … Acestor doamne, reluă el, le datorez noile mele proiecte: Nu puteam vedea cum se apropie sfârşitul iernii, fără să mă gândese că trebuie să plec din Malta şi că nu pot să le părăsesc pe ele aici. Le-am trimis vorbă că nu sunt atât de departe pe cât îşi închipuiseră, apoi, în timpul câtorva vizite pe care mi le-au făcut, am aflat de la ele multe lucruri care ne pot fi de folos. Ele sunt, toate trei, din Epir, şi aceasta este de altfel şi cauza pentru care mi le-a trimis marele vizir, căci fiind vecine cu statul meu, se gândise că vor fi primite cu mai multă bunăvoinţă. Şi cum ele nu au nici un chef să se întoarcă într-un harem, îmi propun să le conduc pe coasta Albaniei. Stăpânirea este atât de slabă acolo, încât ele mă asigură că, folosind forţa, pot câştiga tot felul de foloase. M-am gândit, a adăugat Junius, că aveţi un vas bine echipat şi că, nelipsindu-vă nici puterea, nici curajul şi ambiţia, veţi putea să formaţi acolo un stat puternic, mai ales că vă promit ajutorul tuturor mainioţilor mei. Iar dacă am putea să ne încredem pe deplin în viitor, v-aş spune că prin forţele noastre unite, am putea ajunge destul de independenţi încât să nu ne mai pese de turci. Aş mai adăuga, continuă el, că dacă ne săturăm vreodată să ocârmuim nişte barbari, vom putea oricând să-i propunem marelui-maestru condiţii ce vor fi acceptate cu uşurinţă. Îi vom supune ţara noastră, şi Ordinul va fi foarte fericit să capete un teritoriu în orice caz mai bun decât această insulă mizerabilă.”

  Sfârşind ce avea de spus, Junius îşi opri privirile asupra noastră. Îl privii pe Peres, ai cărui ochi mă fixau cu nu mai puţină atenţie. Am rămas astfel toţi trei ca amuţiţi, noi în căutarea răspunsului pe care trebuia să-l dăm, şi Junius în aşteptarea răspunsului nostru. În sfârşit, Peres, pentru judecata şi experienţa căruia aveam tot respectul, îmi ceru să-i îngădui să-şi spună părerea. „Puteţi să ne asiguraţi, îi spuse lui Junius, că sosind în ţara voastră vă veţi aduna supuşii pentru a alcătui o armată pe care să se poată pune temei? în acest caz, în loc să debarcăm în Albania, mai bine vă ducem la Maina, şi când vom vedea că plecaţi cu destul de mulţi oameni pentru a forţa graniţa vecinilor, ne vom duce cu dragă inimă să încercăm o debarcare dincolo de graniţă, în speranţa de a vă intâlm în curând.” în această formă, proiectul i se păru şi lui Junius mai uşor de realizat. Adăugă nenumărate propuneri inspirate de cunoaşterea locurilor şi de încrederea deosebită pe care o avea pentru fidelitatea şi vitejia supuşilor săi. Cât despre mine, care nu puteam să nu am încredere în Peres, mă lăsai cu plăcere în grija lui pentru tot ceea ce putea să folosească gloriei noastre comune.

  În timpul acestei discuţii atât de serioase, Helena şi cele trei doamne, de care ne depărtaserăm câţiva paşi, făceau cunoştinţă cu ajutorul unei limbi corcite înţeleasă de toate naţiile Levantului. Spaniola lui Peres, prima pe care o văzuserăm şi care ne însoţise în apartamentul lui Junius, ajută la stabilirea acestei legături prin aceea că ea cunoştea mai dinainte şi pe tânăra italiancă şi pe cele trei turcoaice; aşa încât, discutând toate patru acelaşi subiect ca şi noi, am fost foarte surprinşi s-o văd pe Helena venind spre mine în fugă ca să mă roage să nu dispreţuiesc o aventură care putea să asigure pe vecie liniştea dragostei noastre. Acest îndemn fu mai puternic pentru mine decât exemplul lui Junius şi nădejdea de a mă vedea aşezat pe un tron. „Vom pleca, îi spusei, sub imperiul entuziasmului pe care mi-l inspira, vom merge să instaurăm domnia dragostei în munţii Epir ului.” într-adevăr, cu cât judecam mai atent planul acesta, cu atât succesul ni se părea mai sigur, iar Junius ne mărturisea cât de surprinzător i se părea că nu le trecuse prin cap veneţienilor sau maltezilor.

  Peres ne propuse să comunicăm planul nostru mareluimaestru. Se gândise că aprobarea Ordinului nu-l va schimba cu nimic în caz de succes, iar în cazul în care norocul nu ne-ar ajuta, vom avea avantajul de a putea conta pe ajutorul şi protecţia marelui-maestru. Era o propunere prudentă. Dar interesele lui Junius, al cărui num” nu putea fi trecut cu vederea, ne-a făcut s-o respingem. Celelalte măsuri fură luate cu multă înţelepciune în această primă discuţie. Peres luă asupra lui cumpărarea tuturor armelor de prisos din Malta, iar eu socoteam că nu-mi va fi greu să găsesc destui voluntari pentru a ne spori echipajul.

  Dragostea, singurul meu motiv de a porni într-o aventură atât de ciudată, a fost cât pe-aci s-o facă să eşueze chiar din primele zile. Regele mainioţilor, după ce ne făcuse să admirăm înţelepciunea cu care rezistase la atâtea propuneri de însurătoare, se îndrăgosti de Helena, în urma deselor întâlniri pe care i le prilejuia traiul în aceeaşi casă. Miile de îndatoriri pe care trebuia să le îndeplinesc nu-mi permiteau să fiu cu ei în orice moment din zi. Văzând-o în fiecare clipă, fără alţi martori decât spaniola, nu fu de mirare că ea îi plăcu, dar mi se păru cea mai mare nemernicie faptul că nu-şi înfrână pornirea deşi ştia că este iubita mea. După nenumărate acte de galanterie zadarnice, pe care Helena avu discreţia să mi le ascundă, crezu că o va câştiga mai repede arătându-i rangul la care putea s-o ridice şi, în încheiere, îi oferi făţiş s-o facă regina mainioţilor. Oricât ar fi dorit ea să-mi ascundă până la capăt această trădare, înţelese că în împrejurările în care ne-am putea afla în puterea lui Junius, în timpul călătoriei spre Maina, trebuia să fiu avertizat de primejdie. Gelozia mea se aprinse atât de violent la această veste încât i-aş fi reproşat imediat comandorului perfidia şi ingratitudinea lui dacă Peres, văzându-mi furia, nu m-ar fi potolit. Luă asupra lui să-i arate regelui mainioţilor toată necuviinţa încercărilor sale. Preferai să nu ştiu cum s-a desfăşurat explicaţia lor, de frică să nu descopăr vreun nou motiv de ură. Şi tot dragostea îmi oferi un prilej de răzbunare de care aş fi profitat dacă tot Peres nu m-ar fi rechemat la o purtare mai moderată. Cu cât Junius fugea de căsătorie, cu atât părea că-şi acordă mai multă libertate în relaţiile cu femeile. Curând am fost lămuriţi că se gândise numai s-o seducă pe Helena prin speranţe deşarte; căci, părând să-şi schim’dt dintr-odată sentimentele pe care le avusese pentru ea, îşi îndreptă toată atenţia asupra celor trei turcoaice pentru care arătase mai înainte atâta indiferenţă. Era îmboldit fără îndoială de nevoile temperamentului său. Cele trei femei se găseau întruna la el, de când le dăduse ştire unde locuieşte. Casa retrasă în care trăiseră foarte modest dintr-o sumă de bani destul de mică pe care le-o adusese Peres de la Junius le fusese prea puţin pe plac, aşa încât erau încântate de ocazia de a se distra puţin. Am văzut cită atenţie le arăta; dar am mai văzut de asemenea că fără a căuta acest lucru, câştigaserăm mai mult în ochii lor decât el. O pică tainică ce-i mai purtam încă mă făcu să doresc să mă răzbun printr-o pedeapsă asemănătoare cu jignirea. Crezui că afecţiunea Helenei nu va îi rănită de o infidelitate în care inima nu juca nici un rol. Mi se ofereau înlesniri de care puteam profita în orice moment, şi mi se păru că ar fi un triumf să obţin favorurile celor trei femei din care Junius părea că îşi alcătuise un adevărat harem. Îi comunicai planul meu lui Peres, crezând că va fi de acord cu mine, dar tonul pe care îmi răspunse era departe de cel la care mă aşteptam. „Cum, cavalere, îmi spuse, inima ta se întoarce către desfrâu? Nu eşti mulţumit cu o ibovnică atât de drăguţă ca Helena? înflăcărarea vârstei, continuă el, nevoia de a te distra şi, mai ales, puterea primei pasiuni au putut până acum să-ţi scuze slăbiciunea; aş fi foarte încurcat eu însumi dacă vreun judecător sever mi-ar cere scuze mai serioase pentru slăbiciunile mele. Dar să ştii că, pe când o legătură constantă poate fi iertată, nestatornicia plăcerilor, care constituie de fapt depravarea moravurilor, este nevrednică de un om cinstit. Prima găseşte un fel de justificare în înclinaţia firească, în timp ce desfrânarea îi calcă toate legile.” în zadar încercai să mă reabilitez în ochii lui Peres, explicându-i motivele mele. Le condamnă cu aceeaşi tărie şi, reamintindu-mi că îmi luaserăm un legământ mai puternic decât al lui, mă sili să recunosc că întrecuserăm prea mult orice măsură admisă.

  Tot ceea ce venea din partea unui prieten atât de iubit şi de înţelept mi se părea demn de respectat. M-am gândit de nenumărate ori cât de preferabil era felul acesta afectuos şi măsurat de a lupta împotriva pornirilor nesăbuite ale tinereţii, amărăciunii unei cenzuri violente care te face să urăşti în acelaşi timp şi preceptul, şi pe cel care ţi-l înfăţişează cu prea multă asprime. Veţi recunoaşte în aceste observaţii roadele propriei mele experienţe.

  Ziua plecării noastre era atât de apropiată încât nesocotii orice fel de precauţie şi propusei un supeu la iubita mea, împreună cu câţiva tineri cavaleri cu care mă împrieteniserăm. Mă’ credeam cu atât mai liber cu cât Junius şi turcoaicele se şi instalaseră pe vas. Cu Helena nu mai rămăsese decât spaniola lui Peres, care consimţea şi ea să ne însoţească în toate aventurile noastre. Petrecurăm cu atât de puţine precauţii, şi chiar Peres care se lăsase antrenat de veselia noastră se feri atât de puţin, încât această petrecere avu un răsunet extraordinar în oraş. Nu fu greu să se descopere după aceea, prin indiscreţia unui comesean, că cele două doamne erau amanta prietenului meu şi a mea. Se vorbi atunci de boroboaţele mele de mai înainte şi asemenea purtări fură găsite deosebit de scandaloase ‘ la un cavaler care nu avea decât şase săptămâni de când fusese primit. Şi pe care toată lumea îl lăudase pentru credinţa şi fervoarea lui.

  Marele-maestru, informat din mai multe părţi, mă chemă chiar a doua zi, în ajunul plecării noastre. Eram poate singurul, în afară de Peres, care să nu cunoască motivul ordinului pe care-l primiserăm şi fui extrem de surprins când, sosind la palat, mă văzui înconjurat de o mulţime de oameni care mă făcură să mă tem că nu voi fi tratat cu aceeaşi bunăvoinţă pe care marele-maestru mi-o arătase întotdeauna. Teama de severitatea moralei lui mă alarmă aşa de tare încât începui să mă întreb dacă n-aş face mai bine să nu mai apar în faţa lui, ci ducându-mă de-a dreptul la bord, să ies deîndată în larg. Dar ridicolul de care m-aş fi acoperit mi se păru mai de temut chiar decât reproşurile care mă ameninţau. Intrai în apartamentele marelui-maestru şi, ca o probă a ceea ce mă aştepta, avui de suportat chiar din prima sală părerile comandorului de Zuniga, care părea să-şi fi ales anume locul acela pentru a mă copleşi, în trecere, cu morala lui. Era informat nu numai despre ceea ce ştia tot oraşul, dar şi despre ceea ce se petrecuse în apartamentul meu la sosirea Helenei şi despre toate întâmplările pe care crezuserăm că i le ascund în timpul vizitei pe care mi-o făcuse. Căile prin care fusese informat rămân pentru mine un mister. Suportai un amestec de reproşuri şi de batjocură pe care am fost obligat să le rabd având în vedere vârsta şi rangul lui. Îmi spuse, totuşi, că marele-maestru nu ştia nimic despre acea primă scenă şi că el, care fusese bine informat, va avea grijă să i-o ascundă. Această întâlnire avu darul să mă liniştească şi intrai cu mai multă îndrăzneală în biroul marelui-maestru.

  Dar tot ceea ce înghiţiserăm până atunci nu însemna nimic pe lângă ceea ce avea să urmeze. Marele-maestru. Pe un ton în care se îmbinau creştinismul cu puterea absolută, mă trată ca pe un tanăi desfrânat care aducea Ordinului mai multă stricăciune decât servicii şi, scoţând în evidenţă calitatea de călugăr, mai deplină pentru cei din Ordinul nostru decât pentru cea mai mare parte din ordinele mănăstireşti, ţinând seama că legământul benedictiniloi, de exemplu, nu-i obligă decât la ascultare şi la reformarea moravurilor, pe când noi adăugăm răspicat jurământul de castitate şi de sărăcie perpetuă, mă ameninţă cu pedepsele impuse de statut pentru încălcarea jurămintelor solemne. Nu m-ar fi înspăimântat prea mult cu ameninţările lui dacă nu mi-ar fi cerut să-i promit că o voi părăsi pe Helena şi că voi pleca pe mare în noaptea următoare. Fui atât de surprins de această propunere încât, întârziind a-i i’ăspunde, îi dădui prilejul să-şi reînnoiască invectivele şi ameninţarea cu arestul. Pericolul mi se păru la fel de mare şi pentru Helena, şi pentru mine. Nu găsii altă ieşire decât să mă agăţ de cea de a doua parte a ordinelor sale şi să ocolesc în cuvinte alese cu grijă, prima parte. Recunoscui cu tot respectul cât demult greşiserăm expunându-mă indignării sale şi cenzurii publice, şi că eram hotărât să pornesc imediat pe mare pentru a opri scandalul printr-o plecare atât de promptă. Echivocul era greu de pătruns. Nu-mi bănui deloc gândurile şi, lăudându-mi hotărârea. Mă. Îndemnă să nu mă mai prindă ziua următoare la Malta.

  Ruşinea mi-ar 1’i fost de ajuns, fără îndoială, să-mi grăbesc plecarea. Anunţai echipajul să urgenteze pregătirile şi trimisei vorbă lui Peres că trebuie să fie la bord înainte de miezul nopţii. Dar nimic nu era mai departe de mine decât gândul de a pleca fără Helena. Aşteptai căderea nopţii pentru a o duce eu însumi în port. Astfel, pe când numai ruşinea ar fi fost în stare să mă facă să părăsesc Malta, îmi pregăteam un motiv mult mai serios printr-un soi de răpire dublă, al cărei răsunet trebuia să prevăd că nu avea nevoie de mai mult timp pentru a se răspândi decât păţania din ziua precedentă. Prudenţa lui Peres a fost de astă dată înşelată. Îşi luase rămas bun de la marele-maestru şi de la toţi prietenii. Ocupându-se numai de pregătirile de plecare, nu aflase nici măcar că mi se ordo naşe să mă înfăţişez la curte; şi nu crezuse că petrecerea noastră şi plecarea Helenei erau mai cunoscute decât şederea ei de câteva săptămâni la Malta. Iar eu avui grijă să înlătur tot ceea ce l-ar fi putut informa. Mă temeam de judecata lui şi de eforturile pe care le-ar fi făcut ca să mă convingă să prefer dragostei datoria şi cariera.

  Admira entuziasmul cu care grăbeam manevra de plecare şi, punând-o pe seama nerăbdării mele de a lupta şi învinge, mă felicită că nu mă lăsaserăm moleşit de o patimă care nu naşte totdeauna virtuţi, când este liniştită şi satisfăcută. Zorii ne găsiră departe de port şi vântul care ne împinsese în larg ne purtă în mai puţin de patruzeci de ore până la intrarea în golful Colochinei, cu începere de unde nu mai aveam a ne teme de mare rea până la Maina. Oricât de multă încredere am fi avut în buna-credinţă a lui Junius, prudenţa ne obliga să nu ne dăm cu ochii închişi pe mâna unei naţiuni al cărei caracter semăna atât de puţin cu cel al vechilor greci din care ziceau că se trag. Şi nu era fără rost întrebarea pe care i-o puseserăm regelui: dacă nu se teme că lipsa lui din ţară şi vestea nenorocirii ce-l lovise, care se aflase fără îndoială, va fi adus oarecare schimbări printre supuşii săi. Ne răspunse că, fiind pe tron numai datorită voinţei lor, nu puteau să nu mai ţină la el, mai ales că se străduise, dimpotrivă, să le sporească ataşamentul prin servicii. Îl convinserăm, totuşi, să primească să ancorăm la oarecare depărtare de port şi, dându-i o barcă şi câţiva soldaţi să-l însoţească, îl sfătuirăm să se ducă la ai săi ca să vadă în ce ape se scaldă.

  Fu recunoscut de îndată ce ajunse la ţărm şi primii mainioţi pe care îi întâlni îi arătară întregul respect la care se aşteptase. Dar ceea ce îi povestiră pe dată oamenii aceia confirmară pe deplin temerile noastre. Ambiţia nu pierduse ocazia să profite de lipsa lui şi de vestea captivităţii sale pentru a spulbera speranţele întregii naţiuni de a-l revedea. Un altul se urcase pe tron în locul lui şi, folosind cu şiretenie zvonurile, făcuse să se stingă până şi regretul pentru pierderea lui, convingându-i pe mainioţi că grija cu care se purtase în relaţiile cu Poarta însemnau o dependenţă ruşinoasă care mai devreme sau mai târziu i-ar fi transformat în sclavi. Într-adevăr, turcii nu putuseră să pună sub jug această naţiune mândră, sau poate că nu încercaseră s-o facă neavând de câştigat mare lucru de pe urma unei asemenea cuceriri. Uzurpatorul, ce se numea Didero, era plecat împreună cu o parte din trupe. Dar simţindu-şi stăpânirea prea puţin consolidată, lăsase într-o tabără din împrejurimile capitalei vreo mie două sute sau o mie cinci sute de oameni gata oricând de luptă.

  Ne dădurăm seama din spusele lui Junius că aceste măsuri erau luate chiar împotriva lui. Peres, mai priceput, decât mine în ale războiului, înţelese pe dată situaţia şi-i arătă de ce trebuie să se teamă şi în ce poate să spere. „Nu există nici o posibilitate, îi spuse, ca noi, cu cei vreo sută de oameni de care dispunem „să putem încerca o debarcare sub ochii unui duşman pregătit să ne înfrunte; şi chiar dacă am fi cu mult mai puternici, nu văd nimic care să ne îndreptăţească să venim aici cu foc şi sabie. În schimb, absenţa rivalului domniei-voastre vă este prielnică. Dacă dorinţa de a domni este destul de mare încât să dispreţuiţi pericolul, duceţi-vă la supuşii domniei-voastre şi vedeţi ce puteţi obţine de la ataşamentul lor. V-au văzut şi să fiţi sigur că sosirea noastră a produs o agitaţie extraordinară. Este momentul să-i puneţi la încercare. Dacă armata şi oraşul trec de partea domniei-voastre, suntem stăpâni pe situaţie. Dar să nu ne gândim decât la retragere dacă nu-i găsiţi dispuşi să vă primească.” Observarăm că Junius stătea la îndoială. Totuşi, mândria împiedicându-l să-şi abandoneze dintr-odată pretenţiile, conveni că nu are decât o singură cale de urmat. În loc de zece soldaţi cât îi dăduserăm să-l însoţească, Peres îl sfătui să nu ia cu el decât doi oameni. O astfel de încredere face întotdeauna impresie bună asupra unui popor primitiv. Porni. Îl aşteptarăm cu îngrijorare tot restul zilei şi noaptea următoare. În sfârşit, când începuserăm să ne temem că nu avusese succes, o barcă se desprinse de la ţărm şi ne aduse câţiva mainioţi care ne cerură foarte cuviincios voie să urce la bord. Erau solii oraşului şi ai lui Junius. Ne mulţumiră că le aduseserăm regele înapoi. Dar ne rugară să nu ne supărăm dacă ne vor refuza intrarea în ţară, având în vedere că relaţiile lor cu străinii erau foarte restrânse. Înţeleserăm că orice ar fi simţit pentru Junius, nu voiau ca el să-şi datoreze reînscăunarea propriilor sale forţe. Ne oferiră merinde proas pete pe care le-am refuzat; dar surprinşi că salutările din partea lui Junius se reduceau la câteva cuvinte vagi de politeţedin care nu puteam să ne dăm seama nici de situaţia lui, nici de gândurile lor, îi întrebarăm de ce nu se întorseseră cel. Puţin cei. Doi oameni care-l însoţiseră, şi dacă nu primiseră ordin să-i aducă bagajele şi turcoaicele. Nu primiseră nici o instrucţiune în această privinţă; iar toate celelalte întrebări cu care i-am sâcâit pe soli nu ne mai aduseră nici o lămurire.

  Încăpăţânarea cu care ne ascundeau starea lucrurilor ne făcu să le înţelegem gândurile, mai bine decât ce ne povestise Junius. Le propuserăm celor trei turcoaice libertatea de a merge la Maina dar, departe de a primi, ne conjurară să le hărăzim oricare altă soartă decât viaţa alături de turci şi mainioţi. Gustul libertăţii, a cărei dulceaţă o simţiseră în ultimele patru luni, le schimbase părerile ce puteau avea din naştere sau din educaţie. Consimţirăm să le ţinem pe vas fără a ne fi lămurit care le erau intenţiile, în privinţa solilor, singura favoare pe care i-am rugat să ne-o facă fu aceea de a transmite lui Junius o scrisoare pe care i-am scris-o şi la care urma să aşteptăm răspunsul. După câteva semne de grijă şi de mirare, insistam să nu ne lase să plecăm fără a-i cunoaşte mai bine soarta şi intenţiile. Şi, prevăzând că aceleaşi motive care determinau o purtare atât de ciudată l-ar putea împiedica să ne răspundă, i-am promis să-i dăm socoteală cândva de tot ceea ce lăsa în mâinile noastre.

  În oricare altă împrejurare, nu ne-am fi hotărât să plecăm fără să ne informăm mai bine şi am fi considerat ca o datorie de onoare să nu lăsăm în urma noastră un om căruia îi acordaserăm un fel de protecţie. Dar, în afara faptului că prezenţa unei armate de o mie cinci sute de oameni ne stânjenea mişcările, ni se păru, după purtarea respectuoasă a mainioţilor, că nu se putea să-l fi primit prost şi că, prin urmare, trebuia să evităm să ni-i punem împotrivă, amestecându-ne nechemaţi în treburile lor. Am rămas încă trei zile la ancoră, fără ca nimeni să pară că ne bagă în seamă. La distanţa la care ne găseam de oraş, şi ascunşi după un pinten al coastei, nu descoperirăm nimic care să ne dea de bănuit. Curiozitatea m-ar fi îndemnat să ne apropiem măcar de gura portului; dar Peres socoti că cele mai mici mişcări ale noastre putând să ne facă suspecţi, deveneau periculoase pentru Junius iar pentru noi, fără folos. Ne rămânea să hotărâm dacă, presupunând că regele mainioţilor îşi reluase tronul, se cuvenea să ne urmăm planul de a încerca ceva în Albania. Dar cum o acţiune serioasă nu poate fi bazată pe nişte speranţe atât de vagi, căzurăm de acord că dacă aveam să acţionăm în această direcţie în nici un caz nu trebuia s-o facem înainte de a-i fi lăsat lui Junius timp să se pregătească. Dacă după aceasta planul pe care ni-l propusese nu ni se mai părea realizabil, aveam totuşi două motive pentru a ne apropia de vreun port din Albania. Primul era ducerea celor trei turcoaice în ţara lor. Nişte femei frumoase nu puteau fi o povară pentru noi; şi nici numărul lor nu ni se părea prea mare, dar observaserăm că, în ciuda prezenţei lui Junius, care continua să le arate aceeaşi grijă, trei tineri cavaleri care fuseseră învoiţi să ia parte la expediţia noastră se bucurau de tot mai multă trecere pe lângă ele. Peres era duşmanul desfrâului, şi dădea acest nume, aşa cum am mai spus, nu numai nestatorniciei dar şi oricărui fel de lipsă de măsură care-i părea că vatămă buna-cuviinţă. Astfel încât ceea ce i se părea tolerabil dacă rămânea între noi doi îmbrăca un aspect inadmisibil pentru el când era prea vădit. „Ai să vezi, îmi spusese el de mai multe ori, că soldaţii şi marinarii noştri care* au respectat până acum iubii’ile noastre, se vor crede nedreptăţiţi de mulţimea exemplelor pentru a face uitat respectul pentru ibovnicele noastre şi vom fi fericiţi dacă până la sfârşit nu se vor răscula ca să ni le ia, sau ca să-şi procure altele, pe care se vor crede îndreptăţiţi să le aducă pe corabia noastră.” în sfârşit, Peres dorea ca dragostea să i’ămână în limitele bunei-cuviinţe şi ca slăbiciunile noastre să îmbrace un aspect de demnitate care să le facă respectate de oamenii ce ne slujeau. Al doilea motiv era de a afla, pe calea Albaniei, ştiri sigure despre Junius, şi chiar să-i trimitem veşti despre noi, printr-un sol care, venind dintr-o ţară vecină nu ar trezi bănuielile supuşii’r lui.

  Ieşirăm din golf fără să ne fi hotărât încotro s-o luăm, împinşi de o dorinţă vagă de a căuta prilejuri de fapâe glorioase. Acestea puteau să apară în orice moment, căci eram hotărâţi să mergem până la Dardanele şi să atacăm pe oricine, orice avantaj ar fi avut înaintea noastră în afară de număr. Helena, care nu ne auzea vorbind decât de lupte şi război, fu cuprinsă de o îngrijorare care-i tulbura neîncetat odihna. Nu găsii nici un mijloc mai potrivit pentru a o linişti decât de a o îmbrăca în haine bărbăteşti, reducând astfel pericolul la jumătate. Fu de acord şi, amintindu-mi de metamoi’foza la care mă obligase la Neapole, îmi făcu o plăcere deosebită să vadă că e capabilă să facă aceeaşi nebunie ca mine pentru a-mi fi pe plac. E greu de închipuit cât de bine o prindeau aceste haine. Se îmbrăcase astfel de vreo două ore, când descoperii un vas al cărui pavilion nu-l recunoscui din primul moment, Ni s-a părut chiar că, neputând nici ei să deosebească cine eram, îşi schimbaseră de mai multe ori pavilionul într-un timp foarte scurt; marinarii noştri, care cunoşteau mai bine decât Peres şi decât mine şireteniile corsarilor, ne asigurară că era o corabie din Dulcigno. Se punea mai puţin problema să atacăm decât să ne apărăm, căci ce rost avea să ne legăm de cei mai prăpădiţi dintre tâlhari; şi ei se feresc de corăbiile malteze, dar a noastră îşi păstrase prima înfăţişare şi, deşi nu aveam nici o intenţie să ne ascundem pavilionul, obiceiul tuturor corsarilor de a şi-l schimba oricând face ca nimeni să nu se încreadă în aparenţe pe tot cuprinsul Maditeranci. Aceiaşi marinari care ne spuseseră cu ce fel de duşmani avem de-a face ne-au îndemnat să-i atacăm noi primii, ca să nu ne lăsăm cuprinşi de frică. Într-adevăr, văzându-i că se îndreaptă spre noi, ne-am grăbit să le ieşim în întâmpinare şi, având vânt mai bun, i-am scutit de cea mai mare parte a drumului. Ne recunoscură de cum ne apropiarăm şi-i văzurăm schimbându-şi brusc direcţia, ca pentru a ne arăta că voiesc să ne evite. Dar în noi ardea acum flacăra ce se aprinde la apropierea luptei. Peres, teribil în asemena ocazii, îşi agita sabia şi nu se mai gândea decât la momentul abordajului. Mă pregăteam să-l sprijin, împreună cu cei trei cavaleri, iar pentru a o deprinde pe Helena cu pericolul, o instalai pe punte, adăpostită de gloanţe cu tot ce se găsea la îndemână ca s-o apere. Îi ajunserăm pe piraţi, care ne primiră cu bărbăţie. Pe semne că se pregătiseră bine pentru şiretlicul care urmă, nefiind altfel cu putinţă să le reuşească atât de bine.

  Peres îşi formase un principiu, mai ales după ce tunul nnsiru iu’ făcuse să pierdem vasul lui Junius, din a nu mai folosi ajutorul artileriei în toate ocaziile în care puteam spera s-o scoatem la capăt prin abordaj. Piraţii s-au lăsat aboi’daţi, prinşi de cârligele noastre fără a folosi nici ei tunurile şi am ajuns pe puntea lor în câteva clipe, cu cea mai mare parte din oamenii noştri. Dar în loc să ne ţină piept, ei au trecut pe vasul nostru cu o iuţeală care o depăşea cu mult pe a noastră şi, în timp ce surpriza ne făcea să luăm manevra lor drept fugă, ei retraseră cârligele care ţineau vasele lipite şi se îndepărtară cât ai clipi din ochi, Peres, uimit de acest spectacol, îi privea cu admiraţie. Cum oamenii lor care maf rămăseseră la bord nu păreau defel în stare a ne opri, căutam şi eu, ca şi el, vreun mijloc de a trece din nou pe vasul nostru. Ruşinea şi furia ne-ar îi adus în stare de orice fapte necugetate în acel moment; dar acestea nu puteau să se întoarcă decât împotriva noastră. Duşmanii noştri, întâmpinând o slabă rezistenţă din partea puţinilor oameni pe care-i lăsaserăm la bord, se purtau deja ca învingători şi îi sileau pe marinarii noştri să profite cât mai bine de vânt pentru a se îndepărta. Dar altceva ne-a înfuriat şi mai tare: neîndoindu-se că artileria noastră, cu care eram foarte bine înzestraţi, este pregătită, i-au pus ei înşişi foc şi, la mica depărtare la care ne aflam, numai o minune ne-a ferit de a fi scufundaţi. Totuşi, exemplul lor făcându-ne să luăm singura hotărâre care ne putea da ceva speranţă, manevrarăm în pripă pentru a-i urmări şi i-am fi făcut să plătească foarte scump înşelătoria dacă am fi putut să-i prindem. Dar vasul lor era o adevărată cloacă de bandiţi unde domnea dezordinea şi mizeria. Pânzele erau sfâşiate şi tot restul era pet măsura acestor ticăloşi. Totuşi, cum vântul ne ajuta aproape la fel de bine ca şi pe ei, nu se putură îndepărta într-atât în cât să-i pierdem complet din vedere. Îşi dădură seama foarte bine că în orice parte ar fi apucat-o, noi n-am fi încetat să-i urmărim. În imposibilitatea de a ajunge la Dulcigno, se lăsară pe seama vântului care-i împingea cu putere spre coasta Africii. Cum toată strădania noastră nu a putut să-i împiedice să ajungă la ţărm cu două zile înaintea noastră, au avut timp să-i prevină pe mauri de sosirea noastră şi să adune destul de mulţi pentru a nu se mai teme de noi.

  De altfel, ce am fi putut noi face cu aşa puţină artilerie şi muniţie ce găsiserăm la bord? Portul în care soseam în urma lor era un loc foarte prost apărat şi aşezarea părea mai degrabă un sat mizerabil decât un oraş. Dar vreo trei sau patru sute de mauri bine înarmaţi pe care îi zărirăm pe ţărm şi chiar tunurile noastre pe care le instalaseră pe uscat pentru a le folosi împotriva noastră nu ne lăsau să ne apropiem fără a da dovadă de o imprudenţă oarbă. Disperarea mea sporea din clipă în clipă. Voiam ca, fără să ţinem seama de primejdie, să debarcăm la vreo cinci sute de paşi mai sus de ei. Cei şaizeci**de oameni pe care-i aveam cu noi, oameni hotărî ţi, de o vitejie dovedită, îmi păreau suficienţi pentru a veni de hac unei armate de mauri. „Nu vor rezista nici o clipă loviturilor noastre, îi spuneam eu lui Peres. Tu şi cu mine suntem de ajuns ca să-i facem să tremure.” Dar, oricât de furios ar fi fost el însuşi, Peres socoti că o asemenea acţiune nu putea fi încercată. Cel mai mult ne durea pierderea iubitelor noastre. Deşi mai puţin îndrăgostit ca mine, regreta la fel demult pierderea iubitei lui. Şi-mi propuse să-mi sacrific de bună voie vasul şi să le cer corsarilor în schimb femeile pe care ni le răpiseră. Nu era nevoie de insistenţe ca să accept acest sfat. Cei trei cavaleri pe care-i aveam sub ordine, fiind la fel de interesaţi ca şi noi de aceste tratative, se oferiră să ducă solia noastră. Refuzarăm să-i expunem unei primejdii pe care nu o împărţeam cu ei şi, alegând dintre soldaţii noştri un italian foarte isteţ care-şi petrecuse toată viaţa cutreierând pe această mare şi care cunoştea câte ceva din toate limbile, îl însărcinarăm cu o misiune de care se simţi foarte onorat. Urcă într-o barcă, împreună cu doi marinari din echipajul corsarilor. Speranţa ne mai linişti puţin, căci nu ne îndoiam că duşmanii noştri vor fi încântaţi să poată cumpăra pacea şi stăpânirea netulburată a pradei, cedându-ne o parte atât de mică din aceasta. Ne gândeam că ticăloşii aceia care preţuiau femeile numai ca un obiect bun de vândut vor prefera să renunţe la un câştig ce nu putea fi nici pe departe comparat cu bogăţiile care le rămâneau, decât să se încăpăţâneze să păzească ţărmul şi să ne împiedice să debarcăm oricâtă vreme am fi dorit noi să-i ţinem sub ameninţare. Chiar hotărârea lor de a rămâne pe uscat, când ar fi putut să se îmbarce din nou cu un număr de oameni mai mare decât aveam noi şi să folosească împotriva noastră toate avantajele oferite de vasul nostru arăta cât se temeau de noi şi cât de fericiţi ar fi fost să ne vadă plecaţi. Noi însă nu ne gândirăm că nu există nimic mai crud decât oamenii nemernici când se simt tari. Îl primiră pe solul nostru. Am văzut chiar, de la distanţa la care ne găseam, că se adunaseră în jurul lui pentru a-l asculta şi, fie din dorinţa de a ne înspăimânta, fie din simplă cruzime, îi tăiară apoi capul. Atunci, nemaiputând să mă stăpânesc, îi îndemnai pe oamenii mei să răzbune o faptă atât de neomenoasă. Chiar şi Peres începea a recunoaşte că era mai bine să murim cu arma în mână decât să ne lăsăm umiliţi astfel. Totuşi, un alt gând îl făcu să ne taie avântul. Îmi spuse că, oriunde am fi pe coasta Africii, nu puteam fi prea departe de Tunis deoarece vântul care ne împinsese timp de paisprezece zile bătea puternic dinspre est. Ne era uşor cel puţin să luăm legătura cu localnicii cu câteva mile mai jos, iar dacă eram într-adevăr aproape de acest port sau de vreun alt loc aflat sub domnia legilor, spera că amintind de relaţiile pe care le avusese la curtea Marocului, ştiind sigur că regele are aceeaşi părere Dună despre el, frica de un domnitor atât de temut ne-ar folosi mai mult decât toate eforturile noastre. Ne găseam mai aproape chiar decât nădăjduiserăm de un port numit Trina. Peres ne sfătui să ne lăsăm în seama lui, ca nu cumva calitatea noastră de cavaleri să dea naştere la greutăţi cu prilejul primelor întrevederi. Se prezentă singur în faţa celor care veniră să ne viziteze vasul şi, cerând să fie dus la guvernator căruia avea să-i facă nişte comunicări importante, obţinu în primul rând să fim trataţi cuviincios. Au rămas totuşi oameni de pază la bordul nostru, de la care am aflat curând că la Trina se ştia foarte bine că un grup de piraţi venise să caute adăpost în părţile locului împreună cu prada lor. Guvernatorul se alarmase văzând că aceştia strâng un număr atât de mare de mauri care nu aveau alt motiv să-i ajute decât ura împotriva creştinilor. Se şi îngrijise să aducă la faţa locului nişte trupe regulate cu gândul de a pune mâna, în cel mai rău caz, pe ceva din prada lor. Întoarcerea lui Peres ne aduse noi lămuriri. Nu greşise crezându-se respectat de către barbari. Guvernatorul îlvăzuse la curtea Marocului şi, amintindu-şi câtă trecere avusese acolo, se grăbi să-şi ofere serviciile. Iar modestia cererii noastre îi păru desigur că-i dă dreptul să-şi însuşească tot ceea ce ne ofeream să-i lăsăm lui. Oricum, a trimis trupelor sale care se şi porniseră un nou ordin: să-i risipească pe cei care se dăduseră cu corsarii şi să aducă la Trina tot ceea ce ne luaseră aceştia. Totuşi, îi arătă lui Peres că nu îndrăznea să dispună cu putere absolută de o pradă luată de la creştini şi că trebuia informat şi regele de aceste întâmplări, deoarece numai el putea să redea libertatea femeilor noastre. Această obiecţie îl făcu pe Peres să se teamă de, ceea ce din păcate s-a şi întâmplat, anume că încetineala şi discuţiile vor dezvălui că cele trei femei ale lui Junius sunt turcoaice şi că această dificultate va face imposibilă eliberarea lor. Gândind astfel, nu prevedeam decât o parte din necazurile noastre, din care multe aveau să fie ale mele.

  Peres ar fi plecat deîndată la curte unde prezenţa lui ar fi avut mai mult efect decât o solie, dacă nu s-ar fi temut ca lipsa lui să nu ne pricinuiască necazuri. Convenise cu guvernatorul ca, până la întoarcerea curierului, să stăm liniştiţi la aceeaşi distanţă de port; şi singura precauţie pe care putu s-o ia pentru siguranţa femeilor a fost să obţină ca ele să fie aduse primele la Trina pentru a rămâne acolo sub protecţia guvernatorului. Aceste două convenţii au fost respectate întocmai, dar cei însărcinaţi cu aducerea femeilor nu au putut ghici că Helena era de acelaşi sex cu cele trei turcoaice şi cu spaniola. Helena nu numai că rămăsese în hainele bărbăteşti pe care o puseserăm să le îmbrace înainte de nefericita întâmplare, dar tovarăşele sale, dorind s-o ferească de pericolele la care ar fi fost expusă tinereţea ei, se înţeleseseră să facă în aşa fel încât să treacă în ochii corsarilor drept un tânăr de vârsta care i se citea pe faţă. Astfel încât, ordinele guvernatorului nefiind destul de clare pentru a le face să înţeleagă faptul că schimbarea care intervenea în situaţia lor era o favoare, Helena, pe care fură nevoite s-o părăsească, a fost lăsată acolo, fără ca ele să îndrăznească să dea în vileag că e femeie. Ba mai mult, la despărţire, au îndemnat-o să-şi sporească grija pentru a ascunde acest lucru. Totuşi, plecă şi ea a doua zi pe urma lor, împreună cu restul prăzii dar continua să răm’nă despărţită de celelalte femei, iar guvernatorul socotind-o ca unul din prizonierii de care părea că ne dezinteresăm, se bucură că poate s-o înglobeze în prada pe care hotărâse să pună mâna.

  Grija cu care-l anunţă pe Peres că femeile au sosit şi faptul că ne promitea să le trateze cu grijă deosebită făcu să mai scadă îngrijorarea cumplită care mă chinuise fără încetare de când pierduserăm ceea ce-mi era drag. Trecură câteva zile în timpul cărora am fost susţinut de speranţă, în sfârşit, sosind ordinele regelui, Peres, căruia i se dăduse de ştire, coborî pe uscat pentru a afla la ce trebuia să ne aşteptăm. Ordinele regelui erau însoţite de o explicaţie care mă copleşi nu numai pe mine, dar care a fost mai greu de suportat pentru mine decât pentru cei trei cavaleri. Regele fusese curând informat că cele trei femei erau turcoaice; limba pe care o vorbeau le tiădase fără voia lor. Îşi cerea scuze, cu multe cuvinte de stimă şi bunătate la adresa lui Peres, că nu putea să-i înapoieze pe cele trei captive care erau musulmane, iar cum cererea pe care guvernatorul o făcuse în numele său nu se referea decât îa patru femei, favoarea regelui se reducea la eliberarea spaniolei.

  Peres nu era într-atât de îndrăgostit încât să se bucure fără a-i păsa de ceilalţi. Dragostea îl făcu să înţeleagă cu uşurinţă disperarea mea aflând că Helena nu numai că fusese exclusă din ordinele regelui Marocului, dar şi că rămăsese necunoscută guvernatorului şi, în consecinţă, se afla, după toate aparenţele, în mâinile piraţilor. Nu îndrăznea să explice deschis după ce putea fi recunoscută, mai ales că, după ce-şi văzuse spaniola, aflase că datorită sfaturilor ei, sfioasa mea iubită continuase să-şi ascundă feminitatea. Cerând-o cu prea mare insistenţă însemna s-o punem în primejdie de a nu mai scăpa niciodată din mâinile celor care o reţineau şi care, descoperind că este una dintre cele mai plăcute femei din lume, nu se putea să nu capete pentru ea altfel de simţăminte. Luând totuşi urma tuturor bunurilor de care fuseserăm prădaţi, află în cele din urmă că fusese predată guvernatorului. Această descoperire nu punea capăt încurcăturii. Lui Peres i se păru chiar un semn rău faptul că guvernatorul, care aflase cu siguranţă cât demult se străduise să-i dea de urmă, păstra o tăcere care nu putea veni de la un om dispus să-l servească. Totuşi, neputând intra în casa guvernatorului fără voia acestuia, Peres nu mai avu încotro şi-i mărturisi că binefacerile lui aveau totuşi o lipsă şi că, dacă voia să-i lăudăm în veci generozitatea, trebuia să ne înapoieze un tânăr slujitor pe care-l pierduserăm o dată cu vasul. Peres îşi închipuia că feminitatea Helenei nu fusese încă observată şi că putea s-o dezrobească profitând de vreo ambiguitate. Dar, fie că guvernatorul nu ştia într-adevăr nimic, fie că nu se gândea decât să se pună la adăpostul unui răspuns echivoc, îşi arătă regretul de a-şi vedea autoritatea mai îngrădită ca niciodată de ultimile ordine ale regelui, iar în ce priveşte tânărul pe care i-l ceream, se scuză pretextând că trimiterea lui la curte fusese anunţată. Răspunsul era destul de limpede. Peres luă atunci hotărârea pe care i-o dictau înţelepciunea şi prietenia. Fără a-i mai spune nimic guvernatorului despre situaţia şi interesele Helenei, îl înştiinţă că se hotărâse să meargă la curte. Era un fel de a apela la rege, drept atât de respectat de mauri, încât făcea neputincioasă chiar şi autoritatea unui guvernator. Singura piedică la această acţiune fusese grija lui faţă de soarta noastră. Dar alegând o diplomaţie energică, nu se sfii să adauge că punea nava şi întregul echipaj sub protecţia regelui şi că guvernatorul însuşi va răspunde de ele.

  Sfârşiiul primei părţi.

  PARTEA A DOUA.

  Peres reuşi să-mi trimită prin unul din oamenii lui o scrisoare în care, neputând să-mi ascundă motivul călătoriei sale, mă îndemna totuşi să nu mă necăjesc cu închipuiri deşarte. Îmi scria că are nădejde să obţină de la rege, în locul cererilor noastre modeste, înapoierea tuturor bunurilor care ne aparţineau. Dar această nădejde reuşi mai puţin să-mi inspire răbdare decât îmi spori furia pericolului în care se găsea Helena. Ce faptă necugetată n-aş fi fost în stare să fac? într-o noapte, pe când eram muncit de tot felul de gânduri mi-au fost aduşi patru marinari care veniseră cu o barcă. Îmi cerură îngăduinţa de a vorbi fără martori şi, de la primele cuvinte, îmi dezvăluiră că sunt patru dintre corsarii care ne pricinuiseră toate necazurile. Propunerile lor mă uimiră încă şi mai mult decât venirea lor. Erau de mai mult timp revoltaţi de lăcomia şi perfidia guvernatorului care pusese mâna pe cea mai bogată parte din prada lor şi îmi ofereau să mi se alăture, împreună cu toţi oamenii lor, pentru a cuceri împreună oraşul; prevăzând obiecţia pe care trebuia să se teamă c-o voi ridica în ceea ce priveşte numărul, m-au asigurat că cei dintâi mauri care li se alăturaseră la sosirea pe coastă erau la fel de indignaţi de pierderea părţii din pradă la care nădăjduiseră şi că, fiind în firea tuturor acestor popoare să se răscoale, erau dispuşi să ni se alăture pentru a se îmbogăţi jefuind oraşul.

  Nici că puteau găsi un moment mai prielnic pentru a-mi expune ofertele lor. Deşi simţeam cât este de înjositor să mă leg cu aceşti ticăloşi, sentimentele lor morale îmi erau indiferente când nu aveam nevoie decât de curajul şi de armele lor. Îi întrebai fără a sta la îndoială când aveau de gând să treacă la fapte. Într-adevăr, numai încetineala m-ar fi făcut să le refuz pi’opunerea. Tot ce putea fi mai rapid decât întoarcerea lui Peres era plăcut nerăbdării mele. Le cerui lămuriri asupra mijloacelor pe care voiau să le folosească. Mi-au zis că dacă se puteau bizui pe mine, se vor apropia chiar în noaptea următoare pentru a ataca oraşul dinspre uscat, în timp ce eu voi ataca dinspre port. Trupele pe care guvernatorul le trimisese împotriva lor erau cartiruite la oarecare distanţă. Nu trebuia deci să ne temem că s-ar putea aduna prea repede. Trupele din oraş erau atât de puţine încât nu puteau rezista primului nostru atac. Patru ore ne erau de ajuns pentru a strânge o gardă considerabilă. Apoi, stăpâni pe cele trei vase din port, fără a le socoti pe ale noastre, puteam să încărcăm prada, să le punem sub comanda celor mai de încredere dintre oamenii noştri şi să plecăm împreună spre Malta sau Dulcigno. Unde să împărţim bogăţiile.

  Nu mă lăsai oprit nici de ruşinea unei întovărăşiri cu o ceată de hoţi, nici de perspectiva jafului cu care credeau că mă atrag. Nu mă gândeam decât la Helena. Era singura comoară la care râvneam şi nu mă înspăimânta decât dificultatea de a găsi casa guvernatorului într-un oraş pe care nu-l cunoşteam deloc. Când le-am spus acest lucru, piraţii fură încredinţaţi că făceam un fel de alegere a Jocului pe care doream să-l jefuiesc numai eu; dar părând dispuşi să nu-mi reluze nimic, îmi făgăduiră să-mi trimită zece mauri care să-mi folosească drept călăuză. Le-am dat cuvântul că voi porni la atac la un semnal pe care-l stabilirăm şi, neaşteptând nici o altă asigurare de la piraţi decât dorinţa de a se îmbogăţi prin furt, îi trimisei la treburile lor foarte mulţumiţi de făgăduielile mele.

  De-abia plecaseră şi nenumărate sentimente onorabile, de care nici durerea şi nici dragostea nu m-au putut apăra, începură să mă mustre pentru această întovărăşire ruşinoasă. Oare cum va judeca Peres acest plan? Aceasta a fost prima întrebare care-mi puse sufletul la încercare. Numai gândul la acest virtuos prieten avea puterea să mă menţină pe drumul onoarei. Vă închipuiţi ce am simţit când judecând mai bine, îmi dădui seama că nesăbuita mea tovărăşie îl expunea. În călătoria la care pornise în folosul intereselor mele, întregii răzbunări a regelui Marocului, care nu putea să nu afle rolul pe care-l jucaserăm în trădarea corsarilor. Acest gând mă făcu să mă căiesc până şi de ideea acelui plan şi mă minunai de nebunia care mă făcuse să-l acept. Nu puteam renunţa însă la speranţa atât de plăcută care mă încercase câteva clipe, de a o revedea pe Helena chiar în noaptea următoare. Mă întrebai atunci dacă nu era cu putinţă ca, profitând de întuneric şi de zăpăceală, s-o răpesc, fără a lua parte la acţiunea corsarilor. Dar imediat se ivi un alt motiv de temeri, destul de puternic ca să mă întorc la ideile pe care le condamnaserăm cu câteva clipe mai înainte. Era oare posibil ca piraţii să pună mâna pe oraş şi să-l jefuiască fără s-o regăsească pe Helena, s-o recunoască şi, deci, s-o răpească iar? Mai mult, cine putea şti de ce erau în stare aceste brute şi maurii care se pregăteau să-i ajute, în focul jafului şi al măcelului? Putea oare viaţa mea, a lui Peres, soarta lumii întregi să mă facă să las o fiinţă atât de iubită expusă la cea mai groaznică dintre nenorociri? Dar nu pentru Peres trebuia să mă tem. El e înţelept, îmi spuneam în sinea mea, e isteţ şi curajos: nu există primejdii pentru un om ca el! Va găsi cel puţin un mijloc de a fugi. Dar ce poate să facă o fată de şaisprezece ani împotriva unei cete de barbari? Şi dacă nu-i vine în ajutor cel căruia i-a sacrificat totul, de la cine să poată aştepta scăpare?

  Pradă acestei suferinţe, simţeam cum îmi curg lacrimile căci, dacă nu mă mai oprea ruşinea de a mă alătura piraţilor, nu puteam totuşi să scap de remuşcările prieteniei. Nu destăinuii nimănui nici tulburarea şi nici intenţiile care mă frământau cumplit. Cei zece mauri au sosit înainte de sfârşitul nopţii, sporindu-mi nehotărârea. Îi lăsai să aştepte mult fără să le vorbesc, şi poruncii ca niciunul dintre oamenii mei să nu se apropie de ei. În sfârşit, venindu-mi o nouă speranţă pornită din câteva idei ce-mi trecură prin minte, poruncii să fie aduşi în faţa mea, ‘ îmi dădui seama, pentru început, cu bucurie, că ticăloşii corsari aleseră pe aceia care ştiau cât de cât limba pe care ei o numesc franca. Voiam să le cer câteva lămuriri. Îi între-; bai dacă cunosc destul de bine oraşul şi casa guvernatorului. Ca să ştiu dacă le pot da o anumită însărcinare şi, înţelegi nd din răspunsurile lor că puteam conta atât pe servi ciile lor cât şi pe dorinţa de a jefui, le dezvăluii noul meu plan, conform căruia doream într-adevăr să pun mâna pe casa guvernatorului dar pentru a-i lăsa pe ei s-o jefuiască asigurându-i că nu doream altă pradă decât un tânăr sclav italian pe care îi imploram să-l găsească. Mai adăugam o condiţie: ca înainte de sfârşitul nopţii, după ce le voi fi asigurat prada prin forţa armelor, unul din ei trebuia să mă readucă pe vas împreună cu toţii oamenii mei. Nu ştiu ce izbândă putea să aibă o hotărâre atât de prost concepută şi nici câtă încredere puteam avea în cuvântul maurilor. Dar, gândind că voi scăpa cu ruşinea de a mă fi asociat cu corsarii şi că, părăsind oraşul înainte de iaf, voi păzi în acelaşi timp şi interesele lui Peres, mă bucurai de uşurinţa cu care eram sigur că-mi voi pune în aplicare planurile.

  Nu-mi mai rămânea decât să insuflu aceeaşi încredere oamenilor noştri. Îi chemai pe cei trei cavaleri care, din politeţe nu m-au condamnat decât prin tăcerea cu care au primit ordinele şi care, arătându-se dispuşi să le execute, au avut grijă să pregătească restul oamenilor pentru luptă. Nu aveam nevoie decât de un sfert de oră pentru a ajunge în oraş şi vântul părea să fie destul de favorabil ca să-l scurteze. Dormii câteva ore şi, când m-am trezit, văzui că amiaza trecuse de câteva ore bune şi că nu-mi mai rămâneau decât vreo patru ceasuri ca să-mi termin pregătirile, căci întunericul începea să coboare pe la nouă. Eram hotărât să nu pierd nici un moment, şi forţele reîmprospătate prin somn îmi sporeau înflăcărarea. Am fost anunţat că fusese zărit Peres. Acest prieten credincios care suferea cumplit din cauza îngriiorării în care era sigur că mă aruncase scrisoarea lui, străbătuse în douăzeci şi patru de ore mai mult de o sută de leghe, şi se întorcea plin de bucuria pe care se aştepta să mi-o dea prin veştile cât se poate de fericite pe care mi le aducea. Regele Marocului, bucuros de a-l revedea, îi acordase nu numai libertatea Helenei dar. Aflând prin ce aventură trecuserăm, şi purtarea guvernatorului, îl însărcinase chiar pe el cu un ordin de a ni se înapoia vasul, cerându-ne numai să ne înţelegem cu piraţii, ca o favoare pentru a-i răsplăti de încrederea cu care se refugiaseră sub protecţia lui. Peres îi oferise cu generozitate să accepte prima noastră propunere; dar regele hotărâss că nu vom lăsa piraţilor decât jumătate din pradă. O dată cu această izbândă a călătoriei lui, Peres mai aducea şi alte veşti care nu erau lipsite de importanţă pentru interesele lui. Aflase de la curteni, şi chiar de la rege, că, la câteva săptămâni după plecarea lui din Maroc, sosiseră câţiva soli ai guvernatorului din Oran pentru a oferi răscumpărarea lui. Nemaigăsindu-l acolo, îşi manifestaseră regretul de a nu-l fi întâlnit căci aveau ordin să-l anunţe că, ţinând seama de serviciile aduse, Curtea Spaniei, la cererea guvernatorului din Oran, care-i lăudase purtarea, îl ierta şi-i înapoia toate bunurile, luând totodată asupră-şi răscumpărarea. În felul acesta, necazurile lui Peres luau sfârşit, se întorcea la Trina numai din prietenie, pentru a pune capăt propriilor mele necazuri sau a le împărţi cu mine.

  Mă îmbrăţişă cu multă dragoste, de cum puse piciorul pe corabie şi, fără să observe tulburarea mea, pe care de altfel ar fi putut s-o pună pe seama durerii în care mă lăsase la plecare, se grăbi să-mi povestească tot ceea ce credea că-mi va aduce liniştea. Povestirea lui mă emoţionă fără îndoială; dar. Nemitând să-mi alung din minte pericolul în care se afla Helena, continuai să manifest o oarecare stânjeneală pe care o observă şi, scutindu-l de întrebări, îi comunicai deschis conspiraţia corsarilor şi rolul pe care grija de iubita mea mă silise să-l joc în acest complot. Vestea aceasta îl înspăimântă. Nu se miră că dragostea putuse să mă împingă la o hotărâre atât de groaznică, şi nici nu-l duru că nu mă gândiserăm destul la pericolul în care-l puneam; dar recunoştinţa pe care socotea că o datorăm regelui Marocului îl făcu să privească fapta mea ca o crimă monstruoasă şi, declarându-mi că trebuie să ne gândim mai degrabă să apărăm oraşul Trina şi pe guvernator, mă rugă cu cea mai mare stăruinţă să renunţ la o hotărâre care ne-ar fi acoperit de o ruşine veşnică. Nu mă opusei nici o clipă insistenţelor lui. Totuşi, după ce-i arătai cât de puţin timp mai rămânea, mă îndemnă şi eu primii să mă duc imediat la Trina pentru a-l preveni pe guvernator de primejdia care-l ameninţa şi pentru a-l ajuta cu armele şi braţele oamenilor noştri să respingă un atac atât de primejdios. Porunci ca cei zece mauri să fie arestaţi şi bine păziţi, iar noi să ne apropiem de ţărm nu în barcă ci cu vasul.

  Ascultarea cu care i-am urmat toate sfaturile îl făcu să uite imprudenţa de care dăduserăm dovadă. N-am mai pierdut nici o clipă şi ne-am apropiat de ţărm. Spaima care o produsese în port sosirea vasului se linişti la vederea lui Peres. Se şi răspândise vestea bunei primiri de care se bucurase la curte şi toţi maurii se grăbeau să-i arate respect. Îi lăsai pe oameni pregătiţi de luptă şi, cum primul meu plan nu era cunoscut decât de cei trei cavaleri, nu fu nevoie decât de un cuvânt pentru a-i anunţa că planul se schimbase. Guvernatorul, căruia Peres nu-i explicase decât pe jumătate ordinele regelui, fu surprins de graba cu care ne văzu sosind. Şi ce spaimă a tras aflând de pericolul care-l ameninţa! Se credea pierdut. Toată trupa pe care o avea în oraş dacă număra două sute de oameni. Fortificaţiile erau slabe şi pericolul atât de aproape încât nu vedea nici o scăpare în prudenţă. Totuşi, făgăcluiala noastră de a-l ajuta îl mai linişti. Maurii cunoşteau vitejia creştinilor şi cei şaizeci de soldaţi ai noştri, aşa cum i-am lăudat, i se părură o armată. Peres îl îndemnă cu insistenţă să-i adune pe toţi locuitorii care puteau mânui o sabie; şi în mai puţin de o oră văzurăm adunându-se în jurul castelului vreo trei sute de oameni care reprezentau, cel puţin, un număr destul de însemnat.

  În mijlocul acestei agitaţii, eu aveam două griji pe care le adusei la cunoştinţa lui Peres. Prima putea fi risipită cu uşurinţă şi nu mă îndoiam că-mi va face acest hatâr. Cum izbândă noastră era nesigură, îi propusei s-o ceară pe Helena înainte de atac, ca să fie dusă pe vas unde ar fi fost mai în siguranţă, alături de spaniolă. Cea de-a doua îi privea chiar pe corsari, faţă de care eu urmam să mă fac vinovat de o ticăloşie care depăşea poate greşeala pe care o făcuserăm căzând la înţelegere cu ei. Nu interesa că erau nişte nemernici. Le dăduserăm cuvântul şi dacă onoarea îmi cerea să nu le dau ajutorul promis, îmi permitea oare aceeaşi onoare să întorc împotriva lor armele mele şi ale oamenilor mei? Peres socoti că siguranţa Helenei cerea ca ea să fie dusă pe vas. În privinţa piraţilor, mi se păru că n-ar fi stat în cumpănă să recunoască dreptatea scrupulelor mele, dacă nevoia nu ne-ar fi silit să le înăbuşim. Totuşi, după ce cântări îndelung spusele mele, crezu că a găsit o soluţie care putea să-mi pună la adăpost onoarea: să-i înştiinţez pe corsari nu numai că nu-i voi mai ajuta dar, mai mult, că le cer să trimită la mine doi dintre şefi pentru a le face nişte propuneri avantajoase. I se păru de prisos să comunice guvernatorului acest demers; dar cum se putea întâmpla ca, departe de a-şi păstra calmul, aceşti bandiţi să devină şi mai furioşi, se gândi să le trimită ca sol pe unul din cei zece mauri de pe vas, după ce i se va arăta că oraşul este pregătit să se apere. Se făcuse ora opt şi începuse să se întunece. Mă temeam că furia corsarilor nu ne va lăsa timpul necesar pentru a pune în aplicare hotărârile noastre. Chemai totuşi la mine pe unul dintre cei zece mauri căruia îi poruncii cea mai mare grabă. Şi revenind la grija ca Helena să ajungă pe corabie, îl îndemnai stăruitor pe Peres să ceară acest lucru guvernatorului. Se ivi atunci un alt motiv de nelinişte: nemernicul acesta, jignit că Peres se adresase curţii şi neîndrăznind să abuzeze de puterea pe care o avea asupra Helenei, o trimisese la Marrakech în lipsa prietenului meu. Spunându-ne acest lucru, încercă să-şi justifice purtarea şi să ne încredinţeze că nu aveam să ne temem de nimic. „După ce o promiseserăm regelui, ne spuse el, nu puteam să nu i-o trimit imediat şi chiar mă felicitam, continuă el, adresându-se lui Peres, că va sosi acolo o dată cu domnia-voastră. Dar repeziciunea domnieivoastre a înşelat toate socotelile mele. Să nu vă fie însă teamă. Trebuie să aveţi încredere, adăugă el, în generozitatea stăpânului meu care nu este omul să-şi ia înapoi cuvântul.” Mişelul nu ne-ar fi dat această speranţă dacă ar fi crezut înti’-adevăr ce ne spunea. În primul moment al indignării am regretat că-mi schimbaserăm planul, şi l-aş fi reluat, în ciuda stăruinţelor şi observaţiilor lui Peres, dacă furia nu mi-ar fi lăsat destulă judecată ca să înţeleg că mi-aş fi luat orice speranţă dinspre partea curţii. Peres, care-mi văzu tulburarea şi se temea de ce aş putea să fac, îmi aminti chiar el această împrejurare. Mă străduii să-mi stăpânesc ura până la întoarcerea maurului. Răspunsul corsarilor a fost mai ferm decât mă aşteptam, îmi reproşau amarnic frica sau nestatornicia şi, arătându-se hotărâţi să-şi facă totuşi dreptate cu armele, îmi declarau că se lăsau tot aşa de puţin înşelaţi de un şiretlic ca şi speriaţi de ameninţări sau de frică. Această sfidare îl irită pe Peres. Mă socoti eliberat de toate scrupulele care mă opriseră şi, judecând că oricare ar fi intenţia duşmanilor noştri, ne-ar fi fost mai uşor să-i înfruntăm în câmp deschis decât aşteptându-i după ziduri, el fu de părere să le-o luăm înainte printr-un atac viguros. Cu furia care dăinuia încă în mine, orice propunere de luptă mi-era pe plac. Ieşirăm înainte de a se întuneca de tot. Duşmanii noştri, care erau la mică distanţă, nu fură deloc surprinşi de apropierea noastră. Se împotriviră primelor lovituri, dar iureşul nostru răspândi curând spaima printre mauri. Îi văzurăm luând-o la fugă cu tot atâta laşitate pe câtă înfumurare arătaseră. Câţiva corsari care se apărau mai bărbăteşte fură prinşi cu arma în mână. Mă crezui dator să încerc să le salvez viaţa. Dar Peres îi consideră nevrednici de iertare. Porunci să se aprindă un foc mare, la lumina căruia fură spânzuraţi pe câmpul de luptă.

  Am stat toată noaptea în acel loc. A doua zi, după ce am trimis câteva cete să facă o recunoaştere prin împrejurimi, ne-am convins că nu mai rămăsese nici un duşman în apropiere. De altfel, trupele pe care le chemase guvernatorul erau adunate înainte de amiază şi eram acum destul de puternici ca să nu ne mai temem de vreo surpriză. Peres nu aşteptă să-i cer să se întoarcă la curte. Plecă şi, cu străduinţa lui neasemuită, făcu drumul în patru zile. Dar în loc să mio-aducă înapoi pe Helena, îmi aduse poruncă să mă înfăţişez eu însumi la Marrakech. Regele, fermecat de tânăra italiancă, arătase oarecare dorinţă de a o păstra, mai ales aflând chiar de la Peres însuşi că nu fusese a lui. Generosul meu prieten se străduise în fel şi chip să-mi fie înapoiată, iar povestea pasiunii mele îl mişcase pe monarh. În sfârşit, lăsându-se. Înduplecat de această povestire, dorise numai să-l vadă pe cel în favoarea căruia îşi exercita bunătatea. Peres, care mă vedea cu ochii unui prieten, era sigur că prezenţa mea nu putea decât să întărească această dispoziţie.

  După ce ajutaserăm la salvarea oraşului, nu ne mai făcurăm griji pentru vasul nostru şi luarăm drumul spre Marrakech, împreună cu un alai format din fruntea oamenilor noştri. Zvonul că salvaserăm Trina de jaf se răspândise repede şi, ca urmare, maurii ne primeau cu mare prietenie pe unde treceam. Dar, apropiindu-ne de capitală, o trădare la care nu ne aşteptam deloc ne provocă una din cele mai mari nenorociri. Douăzeci şi cinci sau treizeci din corsarii noştri, împreună cu câţiva locuitori pe care-i luaseră drept călăuză, ne atacară prin surprindere într-un loc foarte nefavorabil şi omorâră şase din oamenii noştri, înainte să apucăm să ne dezmeticim. Peres şi cu mine înţeleserăm că lupta avea să fie grea. Dacă el a făcut minuni, i-am stat alături cu cinste, iar soldaţii rămaşi, care erau într-adevăr de toată nădejdea, s-au luptat cu atâta îndrăzneală şi pricepere, încât le-am luat duşmanilor orice speranţă de a ne învinge. Moartea, celor şase dintre ai noştri şi a altor doi care au avut aceeaşi soartă era răzbunată prin aceea a douăzeci şi doi dintre asasini. Cei rămaşi dintre aceşti mizerabili o rupseră la fugă şi nu ne p” ierdurăm vremea să-i urmărim. Dar printre morţii rămaşi pe câmpul de bătaie recunoscui pe unul din corsarii care veniseră să-mi propună jefuirea oraşului şi care mai păstra încă în el puţină viaţă. Îl întrebai. Cu ce scop se adunaseră atât de aproape de Marrakech. Îmi răspunse, cerându-mi viaţa ca preţ al sincerităţii că speraseră să li se ivească prilejul de a se reface prin tâlhării în împrejurimile capitalei de paguba suferită şi că, aflând de la nişte mauri pe care îi întâlniseră că ne aflăm şi noi pe acelaşi drum, luaseră hotărârea să ne atace pentru a-şi răzbuna camarazii, spânzurându-ne şi pe noi, dacă puteau, cum îi spânzuraserăm pe ei. Îmi ţinui cuvântul punând să-l ducă într-o casă de la marginea drumului unde dădui şi ceva bani ca să fie îngrijit. Acest om făcu mai apoi pentru onoarea mea tot atât cât făcui eu pentru viaţa lui.

  După puţin timp ajunserăm la porţile Marrakechului, de unde Peres s-a despărţit de noi pentru a cere îngăduinţa de a intra împreună cu ceata noastră. Nu era decât un semn de curtenie făcut de bunăvoie căci locuitorii, informaţi de ajutorul ce dăduserăm la Trina, nu ne-au primit cu ura pe care o purtau îndeobşte creştinilor, ci cu bunăvoinţa cuvenită celor mai buni prieteni. Avurăm parte de aceeaşi primire şi la intrarea în palat. Peres, care voia să mă facă să apar cu oarecare fală, poruncise în taină oamenilor noştri să-mi dea semnele de respect pe care le socotea cele mai potrivite pentru a-i impresiona pe mauri. Mi-l arătă pe don Antonio, fostul său rival şi duşmanul său de moarte, silit să fie de faţă de obligaţiile unei noi slujbe obţinute prin noi mişelii, dar care se străduia să se ferească de ochii noştri ţinând mereu capul întors. Peres nu bănuia că ura acestui renegat ne pregătea iarăşi ceva rău. Furăm introduşi la rege care ne trată, şi pe unul şi pe celălalt, cu multă cinste. Dar după ce mă întrebă mult despre împrejurările în care luase naştere dragostea mea şi despre peripeţiile prin care trecuserăm, îmi spuse că, promiţându-i lui Peres să mi-o redea pe Helena, nu ştiuse că fac parte dintr-un cin care interzice orice legătură cu femeile şi că, dacă era o fărădelege pentru mine să-mi calc legământul luat, el nu vedea de ce ar cădea el însuşi în mare păcat dându-mi prilej şi putere de a satisface dorinţe nelegiuite; şi că, după multă gândire, se hotărâse să-mi ofere orice mi s-ar părea că poate să mă despăgubească de un bun pe care el se considera dator să-l reţină.

  Peres, aproape la fel de tulburat ca şi mine de o cuvântare atât de neaşteptată, făcu apel la toată isteţimea şi îndrăzneala de care era în stare pentru a-l face pe rege să înţeleagă că făgăduiala lui era independentă de îndatoririle mele şi că, neştiind de altfel care erau planurile mele pentru viitor, un pretext atât de slab nu putea îndreptăţi o asemenea schimbare. Îmi venea atât de greu să iau cuvântul ca să mă apăr, încât am lăsat această grijă prietenului meu; în starea în care mă aflam, mintea şi elocinţa mi-ar fi fost de prea puţin ajutor. În acest timp regele, după ce mai aduse câteva argumente în favoarea propunerii sale, schimbă vorba cu atâta indiferenţă, ca şi când ar fi socotit discuţia încheiată. Peres mă rugă în franceză să nu scot o vorbă care i-ar putea îngreuna tratativele şi, urmându-l pe rege în grădină, continuă să discute despre tot ce-i făcea plăcere acestuia. În ceea ce mă priveşte, nefiind în stare să-mi ascund durerea, mă dusei la oamenii mei fără să ştiu ce se va întâmpla. Dar un ofiţer care primise ordin să ne cazeze, se oferi să mă conducă la locuinţa care-mi era destinată şi, ca răspuns la îaigrijorarea mea de a nu-mi regăsi uşor prietenul îmi spuse că va avea grijă şi de el atunci când va ieşi din palat.

  Speranţa lui Peres, când se hotărâse să-l urmeze pe rege, era nu numai de a-l face să-şi ţină cuvântul şi de a-i reproşa o nestatornicie atât de ruşinoasă, ci şi de a afla chiar de la el cui datoram pierderea bunăvoinţei lui. Deşi era firesc să creadă că de vină era dragostea, se lămuri că perfidul Antonio nu era străin de cele întâmplate şi acest gând făcu să i se redeştepte toată indignarea împotriva unui duşman atât de ticălos. În timp ce el se ocupa astfel de interesele mele, aceeaşi idee îmi veni şi mie, inspirându-mi cele mai furioase proiecte de răzbunare. Nu putui să-mi stăpânesc pornirea într-atât încât să nu o împărtăşesc ofiţerului care mă conducea, şi răspunsul lui nu făcu decât să-mi întărească mânia. Părea încântat să poată da frâu liber urii şi dispreţului pe care le avea pentru don Antonio. Ceea ce simţeam eu, îmi spuse el, erau sentimentele tuturor celor, care văzuseră un om atât de josnic şi atât de odios dobândind, prin cele mai neruşinate minciuni, bunuri şi slujba care fuseseră refuzate celor ce le meritau. Şi chiar fără a şti de unde îmi pornea mie ura, mă asigură de aprobarea şi sprijinul tuturor oamenilor cinstiţi în tot ceea ce aş face pentru a-l doborî pe acest om. Nu ne despărţiserăm bine şi Peres, sosind de la palat, îmi confirmă bănuielile prin cele ce aflase acolo. Avusese iscusinţa de a-l face pe rege să-i destăinuiască chiar el uneltirile lui Antonio împotriva noastră. Nu împotriva lui Peres îndrăznea el să-şi exercite răutatea. Trecutul l-ar fi făcut suspect; dar socotind interesele prietenului meu comune cu ale mele, căuta să-l lovească pe el prin înjosirea sau pierzania mea. Profitând de slăbiciunea stăpânului său pentru Helena, îl convinsese să-mi dea de ales ori să renunţ la iubita mea. Pentru motivele pe care le-am arătat, ori să îmbrăţişez mahomedanismul pentru a o dobândi.

  Peres adăugă că nu-şi pierdea speranţa de a-l convinge pe rege. Observase că nu era vorba de pasiune ci doar de un capriciu al regelui care, văzând chipul şi însuşirile plăcute ale Helenei, dorise s-o reţină în haremul, său, şi alternativa pe care mi-o propusese dovedea că nu era vorba de o dorinţă prea înfocată. Cu toate că din cele arătate de Peres îmi dăduserăm seama că multe din spusele lui nu aveau alt rost decât de a mă linişti, mi-am pus toată nădejdea în zelul şi prietenia lui. Respinse propunerea mea de a o răpi pe Helena. „Gândeştfe-te, îmi spuse el, că suntem departe de mare şi că la Trina nu am fi lăsaţi să trecem.” Nu-i plăcu nici gândul meu de a mă bate înduel cu Antonio. L-ar fi supărat pe rege; şi la ce mi-ar fi folosit sângele unui mişel şi-al unui nemernic? Mă sfătui ca, dimpotrivă, să-mi înghit necazul şi să apar la curte cu un chip politicos şi mulţumit, care să-mi dobândească, bunăvoinţa regelui şi stima celor mari. Fără a-mi explica planurile lui, mă asigură că păstra de rezervă o cale pe care nu voia să o întrebuinţeze decât în ultimă instanţă, dar de a cărei izbândă nu se îndoia.

  Îi urmai sfatul de nevoie, dar şi din cauza marii încrederi ce-o aveam în el. Strădania de a mă face plăcut îmi reuşi mai bine decât aş fi îndrăznit să sper. Ajunsei repede să fiu căutat şi răsfăţat de toată curtea. Regele însuşi mă îndrăgi, dovedind aceasta tot timpul prin cinstea ce-mi făcea de a mă primi la toate petrecerile lui. Îmi vorbea deseori de Helena şi începui să cred că starea de nesiguranţă în care îi plăcea să mă ţină spunându-mi uneori să caut o altă ieşire decât cele două care mi le propusese se va sfârşi cu bine. Dar această familiaritate şi zvonul care se răspândise despre alegerea ce-mi impusese avură un efect nefericit asupra reputaţiei mele. Lăsaserăm pe cei trei cavaleri la Trina cu două treimi din oamenii noştri. Aflară cu graba obişnuită cu care merg zvonurile, şi poate datorită răutăţii lui Antonio, că regele îmi propusese să trec la religia lui şi această veste luând repede o altă formă în gura publicului, traseră concluzia, din îndelungata mea şedere în capitală şi din trecerea de care mă bucuram la curte, că sacrificaserăm religia dragostei. Cei trei cavaleri nu putură auzi această poveste fără să se revolte. Prea grăbiţi să creadă, au luat hotărârea să plece pe ascuns cu oamenii mei şi cu corabia mea, ducând la Malta îngrozitoarea veste că mi-am părăsit credinţa.

  Aflarăm plecarea lor fără să bănuim cauza, şi Peres, la fel de supărat ca şi mine de trădare, nu putu s-o pună la început decât pe seama nerăbdării de a părăsi o ţară barbară de unde părea că am uitat să mai plecăm. Dar tristul adevăr îl aflarăm de la corsarul căruia îi cruţaserăm viaţa pe drumul Marrakechului şi care, vindecându-se, venise să-mi ofere serviciile. Le acceptai pentru că părea un ostaş îndrăzneţ şi, trimiţându-l deîndată la Trina pentru a afla mai bine motivele şi faptele fugarilor, mă informă de ceea ce ştia toată lumea acolo, şi anume, că după ce cavalerii aflaseră că m-aş fi lepădat de creştinism, se indignaseră atât de rău încât nu-şi mai măsuraseră vorbele, iar guvernatorul, scos din fire de ceea ce socotea o defăimare a religiei lui, le interzisese să mai coboare de la bord; plecaseră a doua zi fără ca nimeni să încerce a-i opri.

  Toată forţa pasiunii mele nu mă putu împiedica să-mi dau seama de importanţa acestei neînţelegeri. Îi mărturisii îngrijorarea lui Peres. Fu de acord că nu putea să mi se întâmple nimic mai rău şi, gândindu-se îndată la o cale de a îndrepta lucrurile, nu găsi alta mai bună decât să ne grăbim plecarea, pentru a merge să punem noi înşine capăt unui zvon care îi era şi lui la fel de dăunător ca şi mie. Dar mai ştia totodată că dragostea nu m-ar fi lăsat să plec fără Helena. Îmi propuse totuşi acest lucru, promiţându-mi că ne vom întoarce cât de curând. „Ţine seama, îmi spuse el, că nici aici, nici în alte părţi ale lumfi favorurile unei femei nu se capătă cu forţa. Vârsta regelui, de altfel, pare să-ţi garanteze că nu are să-i vină pentru Helena o patimă pe care n-a avut-o din primul moment. Are o mie de femei de care nu-i mai pasă. O vei regăsi pe Helena aşa cum o lăsăm.” Aceste argumente mă mai liniştiră işţr încrederea pe care o aveam în dragostea Helenei mă ferise întotdeauna de idei care să mă ducă la disperare.

  Dar mă gândeam mai puţin la mine decât la ea. Îmi închipuiam jalea şi durerea ei când ar fi aflat că putuserăm să mă hotărăsc să părăsesc o ţară unde s-o las în puterea altuia şi socoteam că, dacă cineva ar vrea s-o cucerească, şi-ar face din absenţa mea arma cea mai puternică. Corsarii îmi păruseră mult mai puţin periculoşi decât o curte unde politeţea şi galanteria nu erau necunoscute. Interesul acelor tâlhari era s-o păstreze neîntinată, după cum le era obiceiul, pentru a scoate un preţ mai mare de la cei cărora le-ar fi vândut-o, în timp ce, dacă regele renunţase la plăcerile dragostei, cum îl arăta vârsta, trebuia să mă tem de tot atâţia rivali câţi seniori galanţi se aflau la curte. „Nu, nu, îi spusei lui Peres, nu mă poţi sili să mă îndepărtez de Helena. Mă iubeşti; nu cred că vrei să mă aduci la disperare. Să găsim o cale care să împace şi onoarea, şi dragostea.” „Rămâi dar, singur aici, reluă el, în timp ce eu mă voi duce până la Malta, unde voi întrebuinţa toate mijloacele pentru a te dezvinovăţi.” îl întrerupsei pe acest scump prieten spunându-i: „Nu, să nu mă părăseşti în împrejurările în care am cea mai mare nevoie de ajutor prietenesc. Nu vei pleca fără Helena şi fără mine. Vei obţine acest lucru de la rege, care ţine la tine. Mi-o vei reda pe Helena şi îmi vei fi mai drag ca oricând.1’ îl îmbrăţişam vorbindu-i cu atâta foc: „… creezi, oare, am continuat eu, că întoarcerea noastră la Malta va fi de ajuns ca să curme toate zvonurile care vor fi rănit cinstea noastră?!” Peres m-a întrerupt la rândul său: „Totuşi e dureros, îmi spuse el, că au putut să răspândească zvonul. Decât un leac oricât de bun, mai bine să nu ai nevoie de el. De altfel, e mai bine să cunoşti adevărul, reluă el, şi vreau să ţi-l spun acum. Eram sigur că voi obţine eliberarea Helenei, împotrivirea regelui fiind destul de slabă, şi mă credeam aproape de a izbândi când Antonio veni să strice totul cu poveştile lui viclene. Lăudând generozitatea regelui care consimţea să se lipsească de ceva ce-i plăcea pentru a mulţumi doi străini pe care-i stimează, îl încredinţă că un asemenea hatâr merită să fie aşteptat şi că va câştiga îndoit reţinându-ne la curtea lui, o dată cu Helena. Ne-a lăudat şi l-a asigurat pe rege că dacă am rămâne câţiva ani la Marrakech, localnicii ar putea căpăta de la noi o mulţime de deprinderi folositoare. În sfârşit, a înfăţişat atât de măgulitor meritele noastre, încât laudele acelui nemernic au devenit astăzi pentru noi mai păgubitoare decât ura lui. De altfel pornesc din acelaşi loc, adăugă Peres, şi mă tem mai mult ca oricând de ce ne poate pregăti pentru viitor atâta viclenie.

  Totuşi, continuă el, suntem ca legaţi de acest oraş, cel puţin atâta vreme cât nu ie vei simţi în stare să pleci fără (lelena. Regele mi-a comunicat chiar că, nemaisperând să te atragă la religia lui, îţi va permite cu dragă inimă să-ţi vizitezi iubita cu, singura condiţie ca să rămânem câţiva ani la curtea lui.” Mi se părea totul atât de crunt în cele spuse de Peres, găseam totul atât de primejdios şi pentru dragoste, şi pentru onoare, încât furia pe care o simţeam împotriva lui Antonio îmi dădu destulă forţă ca să-i ascund lui Peres planul meu. „Vorbeşte cu regele, i-am spus, înăbuşind în inimă toate pornirile gata să izbucnească, stăruie pe lângă el cât îţi permite trecerea de care te bucuri. Gândeşte-te bine la această situaţie atât de delicată, înainte de a-mi da ultimele tale sfaturi. Sunt gata să le urmez.” Dacă nu-i promiteam nimic care să nu corespundă sentimentelor mele, eram departe de a-i dezvălui tot ce se petrecea în sufletul meu. Nu mă mai gândeam decât la răzbunare. Eram hotărât să-l caut pe Antonio şi să-mi sting ura în sângele lui mişel. Ura obştească pe care o dobândise îmi asigura tot atâţi aliaţi câţi curtezani erau în Maroc. De altfel, nu caut să-mi apăr motivele şi judecata, căci tot ce făceam se datora numai urii care mă stăpânea.

  Mă despărţii de Peres cu un calm de care numai îndârjirea mă făcea capabil. Ştiam unde locuieşte don Antonio; mă dusei singur să-l pândesc. Stătui mult timp să-l aştept şi, văzându-l în sfârşit ieşind cu o suită numeroasă, mă apropiai cu un aer liniştit pentru a-l feri de bănuielile care se nasc în sufletul unui laş. Dorinţa mea era să-l poftesc să facă o plimbare numai cu mine şi să profit de primul moment favorabil. Dar, de cum i-am spus că aş vrea să stăm de vorbă, a insistat să intru cu el în casă, unde ne va fi foarte la îndemână. Regretam că vorbiserăm prea devreme şi, neavând încotro, îi primii invitaţia şi mă hotărâi să-l urmez. Când îi văzui grădina, îmi reveni speranţa. Îl rugai să mi-o arate. Dar prea puţin atent la ceea ce se grăbea să-mi arate, nu făceam decât să caut un loc potrivit pentru a-l ucide. Mi se păru că-l găsesc după un boschet foarte des. „Apără-te, trădătorule, îi spusei scoţând sabia, aici vei primi pedeapsa pentru toate crimele tale.” Mă privea tremurând. „Apără-te, îi spusei din nou, şi nu spera să-mi fie milă de tine, trebuie să mori. Alege, ori să mori ca un laş, ori să te aperi ca un bărbat de onoare.” Spaima lui era prea mare ca să mai aibă puterea să răspundă Spera poate să-l cruţ din ruşinea de a omorî un duşman atât de mârşav. Dar eram atât de mânios încât nu mai încăpea milă în inima mea. L-aş fi făcut bucăţele dacă n-ar fi uzat decât de laşitate ca să mă îmbuneze; îl ameninţai cu o voce tunătoare. Se aruncă în genunchi şi, scoţând din sân o cruciuliţă pe care mi-o întinse, mă conjură prin acest semn al religiei să-i las viaţa sau măcar timpul necesar ca să se pregătească pentru moarte. Nu ştiu cum să numesc impresia pe care’ mi-a făcut-o acest spectacol. Respectul meu faţă de religie nu era sentimentul meu cel mai viu. Focul tinereţii, patimile care mă stăpâneau, mii de deprinderi foarte îndepărtate de ideile religiei nu mă predispuneau să mă las învins sau înduioşat de vederea unei cruci. Am fost, totuşi, impresionat de acest spectacol şi, lăsând să cadă braţul cu care ţineam sabia, l-am privit câteva clipe pe acest nenorocit la care chiar pietatea mi se părea a fi laşitate. Acest gând mă îndemnă să-i reproşez mişelia: „Nemernicule! îi spusei. Cine te sileşte să trăieşti într-o religie pe care ar trebui s-o urăşti dacă ai inimă creştină? Sau cum îţi vine să-mi opui mie nişte arme atât de respectabile dacă eşti cum te arată hainele şi rangul?” Tăcea mai mult de frică decât de ruşine; şi mânia mea aprinzându-se din nou, cu toate că el îmi întindea încă crucea, îndărătul căreia se simţea ca după un scut, i-aş fi luat de o mie de ori viaţa dacă nu s-ar fi grăbit să vorbească la primul semn că aş ridica braţul. „Cruţă-mi viaţa, îmi spuse cu voce tremurătoare, şi-ţi voi mulţumi cu un bine care îţi va întrece orice aşteptare. Îţi cunosc necazurile, continuă el, şi poate că am şi eu partea mea de vină. Dar îţi ofer o îndreptare neîntârziată. Ţi-o înapoiez pe Helena o dată cu mijloacele trebuincioase pentru a părăsi Africa; şi nu cer altă plată decât să mă lăsaţi să plec cu voi.”

  O propunere atât de neaşteptată îmi trezi pe loc atenţia. Simţii pericolul unei viclenii, dar eram într-un loc atât de retras încât nefiindu-mi teamă de a fi auzit, mă hotărâi să vorbesc: „Mişelule, reluai pe acelaşi ton, aş râde singur de neghiobia mea dacă m-aş încrede în cuvintele tale. Totuşi, gândeşte-te că sunt stăpân pe viaţa ta, pentru că pot să ţi-o iau chiar în mijlocul oamenilor tăi şi pentru că precauţiile nu te pot apăra mai mult decât i no acuzaţiile sau gemetele. Suntem singuri. Mă stăpânesc ca să te iert. Gândeşte-te bine, aşa dar, la propunerea ce mi-o faci şi ţine seama că după ce o voi fi primit, nu mă mai poate mulţumi decât moartea ta sau îndeplinirea celor făgăduite.” Făgădui încă o dată cu aerul cel mai nimerit pentru a mă convinge că sunt sincere. Îi îngăduii să se ridice, apoi ne reluarăm plimbarea pe care mă rugă el însuşi s-o continuăm pentru a-mi explica planul său. Regele, care după spusele lui nu se mai putea lipsi de el, avea atâta încredere în credinţa lui încât îi dădea dreptul să deschidă sau să închidă oricând palatul său. Funcţia sa, care se numea otfanga, corespundea celei de cămăraş sau portar de la casele noastre domnitoare. Don Antonio îmi garanta nu numai posibilitatea de a o vedea pe Helena, dar şi pe aceea de a-mi putea petrece o parte din zi împreună cu ea şi, când voi fi hotărât să plec, să mi-o aducă la malul mării fără altă piedică decât cele pe care le-aş provoca eu însumi. Cu toate că doream nespus să-mi văd iubita, nu întârziai deloc asupra acestei speranţe, trecând de-a dreptul la deznodământ: „Când pot pleca cu ea?” îl întrebai. „Chiar în noaptea aceasta, îmi răspunse el fără să stea pe gânduri, dacă aveţi o corabie care să vă primească.’âi cerui explicaţii asupra unei oferte atât de precise. Îmi spuse că avea o proprietate pe malul mării şi că putea s-o ducă acolo pe Helena, cu atât mai sigur cu cât, chiar dacă s-ar afla despre fuga ei şi a mea, nimeni nu s-ar gândi să ne caute acolo. Acest plan mi s-a părut atât de simplu încât după ce am reînnoit ameninţările care puteau să-mi asigure executarea lui, nu mai vedeam altă greutate decât aceea de a face rost de o corabie. O aveam pe a corsarilor la Trina, dar nu îndrăzneam să cred că guvernatorul, după ce trebuise să renunţe la toate pretenţiile ce le-avusese asupra lucrurilor noastre, va consimţi să mă lase s-o iau fără un ordin de la curte. Era o dificultate în privinţa căreia trebuia să mă consult şi cu Peres. Lăsându-l, deci, pe Antonio într-o stare asupra căreia nu mai aveam nici o îndoială, îi promisei tot ajutorul pe care părea să-l aşteaptă de la mine, dacă va continua să-l merite.

  Când ne-am despărţit, îmi veni în minte că Lirno, corsax’ul meu, ar putea, cu recomandarea mea, să-mi obţină vasul care-i aparţinuse. Nimic nu-l obliga să mărturisească că se număra printre acei care voiseră să prăpădească Ti’ina şi cuvântul meu fiind deajuns ca să fie tratat cu oarecare bunăvoinţă, nu mi se părea că ar fi prea greu să obţină un bun pe care regele însuşi se gândise să i-l lase. Norocul a vrut să-l întâlnesc curând pentru a-i împărtăşi intenţiile mele înainte de a mă întoarce la mine acasă, şi-l îndemnai să-şi prezinte cererea regelui asigurându-l totodată că i-o voi susţine cât voi putea. Acest plan îmi întârzia şi mai mult plecarea, aceasta fiind singura supărare care mă preocupa pe când mă întorceam la locuinţa mea. Acolo îl găsii pe Peres. Mă întâmpină grăbit şi-mi dădui seama că-mi aşteptase întoarcerea cu nerăbdare. Eram însă atât de nerăbdător să-i povestesc noua mea aventură încât i-o luai înainte, povestindu-i cele întâmplate în grădina lui Antonio, făgăduiala pe care i-o smulseserăm acestuia din urmă şi ordinele pe care le dăduserăm corsarului. Peres, foarte tulburat de spusele mele, mă întrebă dacă mă gândiserăm bine luând fie şi cea mai mică legătură cu cel mai perfid şi cel mai mişel dintre oameni, şi continuă cu ardoare: „Vin chiar acum de la rege, pe care l-am şi plictisit cu insistenţele mele. Mi-a mărturisit că nu pasiunea l-a făcut s-o reţină pe Helena ci aceea a unui om căruia îi datorează recunoştinţă şi care i-a cerut-o încă din primele zile ale sosirii ei la curte, ca unică recompensă a credinţei şi a serviciilor sale. Regele i-a promis-o, şi tot ceea ce a făcut el până acum, în favoarea noastră sau împotriva noastră, este un fel de luptă pe care a susţinut-o necontenit între dorinţa lui de a ne îndatora şi respectul pe care socoteşte că trebuie să-l aibă faţă de cuvântul dat. În sfârşit, am aflat din mărturisirea pe care i-au smuls-o insistenţele mele că ne sacrifica lui don Antonio, sau mai curând că acest trădător îi sugerase până acum tot ceea ce a făcut, pentru a nu răspunde rugăminţilor noastre. Iată, adăugă Peres, câtă încredere merită oferta pe care ţi-o face de aţi înapoia iubita şi dacă dimpotrivă nu trebuie să te aştepţi să-ţi fie iarăşi răpită prin cine. Ştie ce nouă trădare.” Cu furie reînnoită de această expunere, începui să ameninţ şi să-mi fac noi planuri de răzbunare. Dar Peres intui situaţia şi mai departe: aventura mea explica de fapt intenţiile inamicului nostru. „Scopul său, îmi zice Peres, nu este să îmbătrânească în Africa, fiindcă schimbarea lui este doar exterioară; şi cred că nemernicul caută un prilej de a se întoarce în Europa cu Helena. Ai să vezi că-şi va găsi el singur un vas ca să fugă cu ea şi că oferta pe care ţi-a făcut-o nu este decât un mijloc de a înlătura eventualele piedici ce i-ai pune, îndemnându-te să-l ajuţi în credinţa că el lucrează în folosul tău.”

  Nimic n-ar fi putut să-mi potolească furia dacă n-aş fi văzut în spusele lui mai mult decât o ipoteză. Dar Peres, aprobând totuşi măsurile pe care le luaserăm cu corsarul, căci vasul putea să ne prindă bine în împrejurări neprevăzute, obţinu de la mine să păstrez câteva zile destulă moderaţie pentru a-i lăsa timp să pătrundă vicleniile lui Antonio, şi consimţi chiar ca, pentru a-l pune pe acest făţarnic la încercare, să mă prefac că-i accept oferta de a o vedea pe Helena. Îi propusei acest lucru chiar în aceeaşi zi; dar după ce îmi reînnoi promisiunea şi, după ce-mi indică chiar şi momentul când urma să mă introducă în harem, avu isteţimea de a face să apară atâtea dificultăţi încât vizita mea era mereu amânată pe a doua zi. Corsarul obţinu în acest timp favoarea râvnită, pentru care regele nu-i ceru prea mult când a aflat că avea sprijinul meu. Peres, care făcuse mai multe planuri după ultima noastră întrevedere, mă sfătui să-i cer corsarului să iasă degrabă cu corabia în larg fără însă să se îndepărteze de coastă, şi să-i dau chiar o parte din oamenii mei, atât pentru a-l ajuta să se apere la nevoie, cât şi pentru a ne asigura de fidelitatea lui. Peres ţinu să nu mă lămurească prea mult asupra unei acţiuni în al cărui succes spera; dar perfidia lui Antonio ne sluji mai bine decât toată hotărârea şi îndemânarea noastră.

  Acesta, de cum află că vasul fusese înapoiat corsarului, socotind că ar fi cel mai favorabil prilej pentru îndeplinirea tuturor planurilor sale, se grăbi să-l întâlnească pe corsar cu speranţa că, oferindu-i mari recompense, îl va atrage de partea lui. Lirno nu avea alt motiv de a-i refuza ofertele decât angajamentul pe care şi-l luase faţă de mine şi admirai diplomaţia cu care-i ceru lui don Antonio câteva zile pentru răspuns, cu singurul scop de a afla ce-il poruncesc să facă, fără însă a-l lămuri ce legături erau între noi. Îmi spuse îndată târgul ce i se propusese. Antonio nu-i cerea decât să-l ducă într-un port oarecare din Franţa; dar pretinzând că ar fi primit de la rege o însărcinare ce nu admite întârziere, îi explicase măsurile ce trebuiau luate în vederea plecării lui. Trebuia ca Lrmoi să vină cu corabia pe mare până în dreptul proprietăţii lui, de unde trebuiau luate o mulţime de lucruri preţioase, j Lirno, fără a pricepe mai mult decât i se spusese, aştepta ‘ să-l învăţ eu ce răspuns să dea şi îmi repetă asigurările j de credinţă statornică.

  Surprins de această nouă întorsătură, am rămas atât de nesigur de ce trebuia să gândesc, încât, în ciuda lui Peres, îmi venea să cred că Antonio ar putea fi sincer şi că proI punerile lui corespundeau intenţiei de a mă sluji. Nimic I nu mă făcea să înclin mai mult spre această părere decât dorinţa pe care i-o ştiam de a se întoarce la creştinism. „Cum să creezi, ziceam eu, că atunci când îşi ascultă con. Ştiinţa, s-ar gândi în acelaşi timp să şi-o încarce cu o nouă – crimă?” Totuşi, pentru mai mare siguranţă, îl sfătuii pe Lirno să-i ascundă cu grijă legătura noastră şi, dându-i mână liberă să se înţeleagă cu Antonio, îi cerui numai să mă informeze de tot ceea ce i se va mai spune. Mă grăbii să-l caut pe Peres, căruia aveam atâtea să-i spun. Dar îl întâlnii pe Antonio, şi care nu mi-a fost mirarea când îl văzui îndreptându-se spre mine cu elan prietenesc pentru a mă înştiinţa că găsise un vas gata de plecare şi că nu aştepta decât un semn de la mine pentru a porni în larg!

  Cu sinceritatea mea imprudentă, încrezător în buna intenţie ce i se citea pe faţă, şi uitând şi propriile-mi bănuieli şi sfaturile lui Peres, discutai cu el mijloacele de a fugi fără a trezi bănuieli la curte. Îmi prezentă un plan atât de uşor de îndeplinit încât, sporindu-mi încrederea la fiecare vorbă pe care o rostea, îmi dădui cuvântul că va putea cere orice recunoştinţei mele. Mă rugă să hotărăsc ziua plecării noastre, lăsând totul la alegerea mea. Cum îmi spusese numele corsarului, judecai cam în cât timp vasul său putea fi afară din port şi hotărâi precis ziua. Prudenţa cerea să nu fim văzuţi împreună în acest răstimp, aşa că stabilirăm locurile şi orele la care vom putea să ne vedem.

  Eram atât de mulţumit după această întâlnire, încât, în nerăbdarea de a-l vedea pe Peres, îl abordai cu exclamaţii care îi dezaprobau neîncrederea în aceeaşi măsură în care exprimau bucuria pentru norocul meu. Mă ascultă liniştit. Cu tot programul amănunţit ce i-l expusei, nu-şi schimbă părerea despre don Antonio, şi convorbirea noastră fu de lapt o discuţie animată în care luai apărarea duşmanului nostru împotriva bănuielilor lui Peres. Încă ne mai certam când veni corsarul şi ne întrerupse. Îmi aducea veşti de la don Antonio care venise să-i dea dispoziţii după ce se despărţise de mine. Nu găsii decât o singură abatere de la cele ce hotărâserăm cu el. În loc de sâmbătă, ziua pe care o fixaserăm pentru a ne îmbarca, îi indicase corsarului ziua de vineri. Discuţia avută cu el era prea recentă ca să mă îndoiesc de memoria mea. Îi împărtăşii lui Peres îndoiala mea. Trase îndată concluzia că don Antonio căuta să mă înşele şi că frebuia să avem cea mai mare grijă pentru a ne apăra de vicleniile lui.

  Preferam să cred că mă înşală memoria, decât să recunosc reaua-credinţă a lui don Antonio. În acest timp, Peres, care remarcase zelul şi ataşamentul corsarului, îi ceru a ne anunţe fără întârziere orice noi ordine ar primi d:’ la Antonio şi, mai ales, să nu-l primească la bord înainte de a fi noi acolo. Trecură câteva zile în timpul cărora Antonio nu-mi mai vorbi decât ca să confirme făgăduielile făcute. Peres, pentru care totul era suspect, căuta să afle ce gânduri avea regele şi, neobservând nimic care să-i dea de bănuit o înţelegere între duşmanul nostru şi rege, îi ceru acestuia învoirea de a pleca pentru câteva zile, împreună cu mine, la o partidă de vânătoare, în munţi. Ziua pe care o hotărâserăm împreună cu Antonio era ultima din acea săptămână. I-am dat să înţeleagă acestui viclean că intenţia noastră ar fi să înşelăm curtea, pentru a ne duce sâmbătă seara la proprietatea lui. Păru satisfăcut de aranjament şi, încântat de naivitatea noastră, se şi vedea departe pe mare înainte ca noi să fi ajuns la casa lui. „O vei revedea pe Helena, îmi spuse el afectuos; voi avea plăcerea de a fi reunit două inimi care se iubesc, iar eu îţi voi datora odihna şi mântuirea veşnică, dacă îţi vei respecta promisiunile.”

  Infamă mişelie! Trădătorul nu se gândea decât să mă înşele. Dar, fiind înţeleşi cu Lirno asupra zilei şi locului unde urma să ne urcăm la bord, măsurile noastre au fost luate cu atâta grijă încât am fost acolo, împreună cu cei zece soldaţi care ne mai rămăseseră, chiar în noaptea premergătoare zilei hotărâte de Antonio. Simţindu-ne cei mai tari datorită numărului de oameni înarmaţi cât şi fidelităţii corsarului, îi împărtăşii acestuia intenţiile noastre. Ne făgădui ajutorul său cu aceeaşi căldură. Nu ştiam încă precauţiile pe care Antonio putea să le ia pentru a-şi asigura fuga; dar ce număr sau ce forţe ar fi putut să ne alarmeze? Vântul ne ajută atât de bine încât, ajungând înainte de a se face ziuă la locul stabilit şi pe care corsarul îl cercetase dinainte, nu aveam altă grijă decât nerăbdarea de a o revedea pe Helena. Un zgomot de pe mai ne înştiinţă că trebuie să trimitem barca. Era semnalul stabilit. Lirno se duse el însuşi să primească ordinele lui Antonio, dar numai după ce-şi reînnoi jurămintele. Mă retrăsei cu Peres ca să nu apărem decât în momentul în care vom fi siguri de succesul acţiunii noastre. Au trecut câteva ore până ce bogăţiile lui Antonio să fie aduse la bord. Dar cu fiecare încărcătură care sosea, creştea şi încrederea noastră în corsar şi nu ne îndoiam că la sfârşit va veni şi Antonio cu Helena. Într-un sfârşit sosiră şi ei. Mă retrăsei pentru a-i face pe plac lui Peres, dar îl lăsaserăm pe feciorul meu pe covertă cu ordinul de a mă ţine la curent cu tot ce se întâmplă. El veni alergând spre mine şi-mi spuse că Helena se afla pe punte împreună cu don Antonio, dai că ea plânge şi suspină la fiecare pas. „Ah! tu creezi că-mi spui ceva dureros, am exclamat eu, dar nu înţelegi ce înseamnă aceste preţioase lacrimi?” îmi imaginam că biata Helena, crezându-se în puterea unui răpitor şi despărţită de mine pentru totdeauna, dădea frâu liber acestei tristeţi şi acestor lacrimi de disperare. Nu-i mai cerul permisiunea lui Peres pentru a ieşi din camera unde mă aflam. Mă urmă. „întinde velele”, îi spusei corsarului Lirno, care venea spre mine. Mă întrebă în ce direcţie s-o ia, cu toate că-i spuseserăm dinainte să ne ducă la Barcelona. Dorinţa mea era să-l duc pe scumpul meu Peres înapoi în patria lui. Dar aceste intenţii, le explicaserăm numai lui Lirno, iar Peres, care îl întrebase ce ordine a primit de la mine, îi recomandase să se îndrepte nu chiar spre Malta, unde era convins că nu trebuia să mă arăt fără oarecare măsuri de prudenţă, ci spre insula Gozzo, de unde spera să-mi poată înlesni împăcarea cu marele-maestru. Lirno, care nu mă recunoştea drept comandant decât pe mine, nu îndrăznea să se hotărască fără a fi sigur de voinţa, mea. „Urmează ordinele ce ţi le-a dat Peres”, îi spusei fără a şti care erau şi, văzând-o pe Helena, mă repezii la ea, provocându-i prin prezenţa, vocea şi mângâierile mele, o tulburare la fel cu a mea. Rămăseserăm îmbrăţişaţi timp de un sfert de oră. Tot echipajul, Peres însuşi, ne priveau cu admiraţie. Singur Antonio, înspăimântat, surprins, consternat până la a-şi pierde vocea şi putinţa de a se mişca, ţinea ochii plecaţi şi părea mai puţin atent la noi decât la gândurile lui negre. Totuşi „nesigur încă dacă trebuie să-i fie teamă de noi, neştiind dacă întâlnirea noastră era o? ntâmplare, nici care dintre noi avea dreptul la ascultarea lui Lirno, recurse la metoda laşului, anume de a încerca să inspire frică celor de care îi era teamă. Nimic nu putea să-mi pară mai surprinzător decât să-l aud ridicând vocea şi luând un ton autoritar şi ameninţător: „Nu se procedează cu atâta indiscreţie decât într-un loc în care eşti stăpân! Unde este Lirno T’ strigă el şi, întorcându-se spre cei patru robi spanioli care erau toată suita lui şi care, probabil, erau cu atât mai dispuşi să-l slujească cu cât îi datorau libertatea, le porunci, în spaniolă, să o smulgă pe Helena din braţele mele şi să o ducă în camera pe care el o socotea gata s-o primească. Înaintară cu destulă îndrăzneală. Peres, care nu era decât la doi paşi, li se puse înainte cu aceeaşi hotărâre cu care câştigase bătălii şi îi opri cu câteva cuvinte rostite pe limba lui: „Opriţi-vă ticăloşilor! Nu îndrăzniră să replice. În ceea ce mă priveşte pe mine, care îi priveam mai puţin pe ei decât pe Antonio, a cărui obrăznicie eram gata s-o pedepsesc, fui oprit de însăşi groaza care se putea citi pe faţa acestui perfid şi, fiindu-mi silă să-i înfig pumnalul în piept sau să-l arunc în mare, o luai uşor pe Helena de mână pentru a o conduce către iubita prietenului meu care o aştepta înfricoşată şi nerăbdătoare. Îl urmase tot timpul pe fericitul Peres, cu puţine tulburări şi întreruperi în dragostea lor.

  Vântul începuse acum să ne umfle pânzele şi, fără a mai socoti încrederea pe care o aveam în Lirno, cei douăzeci şi I doi de oameni ai noştri ne asigurau stăpânirea absolută; pe vas. Marinarii corsari care se simţiseră bine sub ordinele noastre, adoptaseră faţă de noi aceleaşi sentimente ca şi Lirno, urmându-i pilda. Totuşi, însărcinai pe unul dini oamenii mei să aibă grijă de Antonio şi de ai lui, dar acesta j înţelesese că se află în puterea celor pe care voise să-i trădeze, şi disperarea, care singură îi ţinea loc de curaj îl făcu să evite până şi privirea lui Lirno, pe care îl considera drept autorul nefericirii sale. Se aşeză într-un colţ al punţii pe un maldăr de parâme şi, neîngăduind nici măcar robilor lui care se aşezaseră în jurul său să deschidă! gura ca să zică ceva, rămase pierdut să cugete la nenoi rocul său. În mijlocul fericirii de care mă simţeam cuI prins, felul cum mi-a fost înfăţişată situaţia lui mi-ar fi 3 inspirat milă, şi mă gândeam să poruncesc să fie tratat cel I puţin cu oarecare bunătate. Dar cinstitul Peres îmi arătă I că ticăloşii ca ale lui nu meritau nici măcar sentimentele de I milă cele mai fireşti. „Lasă-l în plata lui, mi-a spus el; îi I vom da bogăţiile în primul port şi vom fi scăpaţi pentru totdeauna de o spurcăciune.”

  În acest timp, Helena ne povestea toate nenorocirile pe care le suferise de când ne despărţiserăm şi spaimele în I care o aruncase răpirea ei. Nu-i fusese frică de insulte şi I violenţă, nici din partea guvernatorului din Trina, nici j din partea regelui însuşi. Din. Contră, aceştia o trataseră cu toată atenţia cuvenită tinereţii şi frumuseţii. Dar de I cum o cunoscuse Antonio, nu avusese linişte. Mândru de j prietenia regelui şi de speranţa pe care acesta i-o dăduse Ş de a o obţine pe Helena pentru haremul lui, dacă va putea să scape în mod cinstit de insistenţele noastre, îşi luase un ton de amant care se şi crede sigur de cucerirea lui şi, pr of iţind de libertatea de care se bucura de a o j vedea în orice moment al zilei, o pusese de multe ori în situaţia de a se apăra cu unghiile sau de a chema în ajutor. Regele, căruia ea i se plânsese, tratase întotdeauna aceste întâmplări ca pe nişte glume. În sfârşit, atunci când rej gele era gata-gata să cedeze rugăminţilor noastre, şi când Antonio, pe lângă teama de a o pierde, o resimţea şi pe aceea pe care i-o inspiraseră ameninţările mele, nefericita Helena se văzuse expusă tuturor capriciilor unui ticălos care nu mai căutase decât să-şi asigure, pe orice cale. Stăpânirea ei. Prilejul pe care crezuse că-l găseşte în ajutorul corsarului fusese pentru noi un noroc nemaipomenit, pentru că această împrejurare îl făcuse fără îndoială, să renunţe la alte gânduri mult mai viclene a căror îndeplinire nu am fi putut-o împiedica. Pentru a o face pe Helena să-l urmeze, se folosi de aceeaşi minciună cu care credea că mă înşelase pe mine: adică îi spusese că lucra în bună înţelegere cu mine în scopul fugii ei şi, convingând-o chiar de buna lui credinţă printr-un bilet pe care mă pusese să i-l scriu, această duioasă copilă nu se îndoise că, fugind din harem, avea să ajungă de-a dreptul în braţele mele. Dar îndată ce ajunsese în casa lui, crezându-se stăpân pe soarta ei, Antonio se grăbise să-i spună cui urma să-i aparţină; astfel încât, ajungând pe corabie, unde nu putuse fi dusă decât cu forţa, ea se considera prada unui perfid care o ţinea în cea mai odioasă sclavie pentru tot restul vieţii.

  Bucuria noastră a fost pe măsura atâtor osteneli şi pericole. Ge pierdusem’ ne atingea prea puţin şi nu aveam grijă în privinţa restituirii vasului meu, după ce mă voi fi împăcat cu mai marii mei la Malta. Nu ne lipseau decât cele trei turcoaice despre care nu mai ştiam nimic. Ele căzuseră oarecum în partea guvernatorului din Trina, iar cum Peres şi cu mine socoteam că nu ar putea nădăjdui nimic mai bun, nu mai insistarăm pentru libertatea lor. Probabil că această indiferenţă contribuise la fuga neaşteptată a celor trei cavaleri care plecaseră cu vasul nostru. Dar ni se părea că celor trei femei, destinate prin naştere şi religie să trăiască în harem, trebuia să le fie tot una dacă sunt în puterea unor mauri sau a unor turci, în timp ce vorbeam, un zgomot neobişnuit care s-a auzit de pe punte ne făcu pe Peres şi pe mine să ne repezim într-acolo. În zăpăceala care domnea printre oamenii noştri ne fu greu la început să ne lămurim ce se întâmplase. Aflarăm, în sfârşit, că Antonio se aruncase în mare. Câţiva marinari săriră imediat în barcă sperând să-l scape, chiar şi fără voia lui. Întunericul era însă atât de adânc încât nu speram să aibă mare succes în acţiunea lor. Îi îndemnam, totuşi, pe toţi ceilalţi să nu precupeţească nici un efort pentru a-l scăpa şi oferii chiar o răsplată bună aceluia care l-ar salva. Peres nu arăta mai puţin zel decât mine şi am petrecut mai mult de o oră unindu-ne eforturile cu ale marinarilor. Pierduserăm în cele din urmă nădejdea de a-l găsi şi socotirăm, şi unul şi celălalt, că Tăcuserăm chiar mai mult decât ar fi cerut un simplu sentiment de umanitate. Cei patru robi, care se agitaseră cu mult zel se adunaseră în jurul meu pentru a-mi aduce îa cunoştinţă împrejurările disperării stăpânului lor. Acesta refuzase mâncarea şi serviciile care porunciserăm să-i fie oferite, şi tăcerea lui durase câteva ore, cu aceaşi încăpăţânare. Chemându-şi, în sfârşit, robii, le împărţi, îmi spuseră ei. Câţiva galbeni pe care-i avea asupra lui: le porunci să se îndepărteze câţiva paşi ţii, fără a mai adăuga un cuvânt, se întorsese cu faţa la mare în care se lăsase să cadă ca o bucată de plumb. Acest sfârşit. Ni s-ar fi părut foarte departe de ideea pe care ne-o făcuserăm despre caracterul lui dacă unul din robi nu m-ar fi luat deoparte pentru a mă înştiinţa să mă feresc de tovarăşii săi. Insistai să mă lămurească. „Aţi avut noroc, spuse el, că nu aţi rămas în cabină domniei-voastre atunci când s-a răspândit zvonul despre moartea stăpânului meu. Aveau ordin, reluă el,? a profite de acel moment pentru a vă lua viaţa, socotind că, toţi oamenii domniei-voastre ducându-se pe punte, v-ar fi găsit singur şi fără apărare. Şi, ca să nu vă ascund nimic, adăugă el, don Antonio nu s-a aruncat în mare. S-a ascuns într-un cufăr a cărui încărcătură a aruncat-o şi, închipuindu-şi că după ce îl vom fi scăpat de domnia-voastră şi de don Peres va câştiga uşor pe corsari de partea lui ofe:‘indu-le o parte din bogăţiile sale, aşteaptă izbândă unei acţiuni la care nu a îndi’ăznit să participe el însuşi.

  Jj – Istoria tinereţii comandorul” *

  Orieât de înspăimântătoare era această veste, văzui mai ales latura hazlie pe care o arăta laşitatea lui Antonio, Îl înştiinţai deîndată pe Peres care, în loc să-i aresteze pe cei trei robi, aşa cum aş fi crezut că se cerea pentru siguranţa noastră, se mulţumi să pună în preajma lor pe şase dinţie oamenii noştri cei mai de nădejde cu ordin nu numai să le observe toate mişcările, dar şi să-i omoare la cel mai mic semn de trădare sau violenţă. Neluând în seamă nici măcar distracţia ce ne-ar fi putut procura situaţia lui Antonio şi, vrând să se asigure numai dacă robii spanioli erau în stare de temeritatea ce li se atribuia, mă convinse să-i lăsăm să creadă timp de două sau trei zile că secretul lor nu este cunoscut de nimeni. Observarăm, într-adevăr, că ei căutau un prilej de a se apropia de noi şi că, în general, încercau să profite de momentele în care nu eram însoţiţi de prea multe persoane. Cel care-mi dezvăluise complotul avea ordin să nu-şi schimbe cu nimic felul de a se purta, dar venea în fiecare zi să-mi dea seamă nu numai de ce se întâmplase între ei dar şi de convorbirea pe care o avuseseră în timpul nopţii cu stăpânul lor, căruia încercau atunci să-i facă o situaţie mai comodă. Totuşi, când furăm convinşi că planul lor rămânea neschimbat, Lirno, căruia nu-i puturăm ascunde situaţia, ne rugă atât demult să lăsăm pe el să ia măsurile trebuincioase, încât ne lăsarăm în grija lui. Şi le luă cu o neîndurare de corsar. Însoţit de câţiva dintre oamenii săi, mă întrebă ce era cu acest cufăr care rămăsese pe punte împreună cu alte boarfe ale lui Antonio. Robii acestuia, care nu erau departe, răspunseră că făcea parte din bunurile stăpânului lor. Lirno îl apucă brusc şi, împingându-l cu o lovitură de picior în mare, puse capăt zilelor unui nenorocit căruia noi, de fapt, nu-i doream moartea. Surprinşi, robii îndrăzniră în primul moment să dea glas unor vaiete neîndreptăţite. Lirno îşi asumă atunci dreptul de a-i trata şi pe ei cu aceeaşi asprime. „Să fie aruncaţi peste bord aceşti ticăloşi”, le spuse marinarilor lui. Încercară în zadar să reziste şi, ceea ce ne-a întristat mult a fost că cel care ne slujise avu aceeaşi soartă ca şi cei trei vinovaţi.

  Lirno crezuse că această tragică execuţie îl va ridica în ochii noştri. Dar am dezaprobat-o sincer, şi chiar am fost înclinaţi să credem că se datora mai puţin zelului de a ns sluji cât speranţei de a profita de moştenirea duşmanului nostru. Vântul continua să ne fie atât de prielnic incit după trei sau patru zile ne aflam în dreptul Maltei. Ordinul lui Peres fusese urmat şi, în loc să mă mai plâng, îi arătai ilustrului meu prieten o vie recunoştinţă. Tot ca făcea în interesul meu era întotdeauna în paguba lui şi nu doream altceva decât să găsesc prin ce servicii sau binefaceri să răspund la atâta generozitate şi prietenie. Dar pe măsură ce ne apropiam de insula Gozzo, unde Lirno avea ordin să ne ducă, motivele care mă făceau pe bună dreptate să tremur la gândul întoarcerii mele mi se iviră şi mai vii în memorie, iar când adăugam împrejurărilor plecării mele şi zvonul care se răspândise despre aventurile mele în Africa şi despre apostasia mea, îmi închipuiam la ce puteam să mă aştept de la severitatea marelui-maestru şi mă întrebam dacă n-ar trebui să renunţ definitiv la gândul de a mă mai înfăţişa lui. Mă miram chiar că Peres nu-mi spusese încă nimic despre asta. Nu vrea, mă gândeam eu, să mă înspăimânte prea tare căci, dacă scap de groaznica bănuială că mi-aş fi lepădat credinţa şi dacă tinereţea mea va face să se închidă ochii în legătură cu ceea ce pare a merita mai multă indulgenţă, nu mi se va cere oare în primul rând să o sacrific pe Helena? Ea este aceea care mi-a atras primele umiliri. Numele ei este la fel de cunoscut la Malta ca şi al meu. Mi-o vor lua. Vor crede că-mi fac un bine vindecându-mă de dragoste împotriva voinţei mele. Cine ştie dacă mama ei, întoarsă de la Neapole, şi prea bine informată de aventurile mele, nu va înăspri severitatea marelui-maestru cu strigătele ei? Nenorocirea mea este sigură, sau, mai degrabă a Helenei, care o va atrage şi pe a mea. Aceste gânduri, al căror adevăr îmi părea că sporeşte la fiecare adiere a vântului care ne apropia de port, mă făcură să iau una dintre cele mai nebuneşti hotărâri din câte s-au văzut până acum în purtarea mea. Reamintindu-mi cu supărare de trufia cu care fuseserăm tratat de către marele-maestru, tulburat de temerile mele, înflăcărat mai mult ca oricând de dragoste, nu-mi pierdui deloc dorinţa de a coborî pe insula Gozzov dar îmi propusei ca, sosind acolo, să-mi ascund numele, să-l trimit pe Lirno la Malta ca să ceară restituirea vasului meu, să-i încredinţez crucea mea ca s-o înapoieze ofiţerilor Ordinului, asigurându-i că mă socot eliberat de orice legământ datorită chipului intolerabil în care se purtaseră cu mine, şi să ia de la bancherul meu aproximativ douăzeci de mii de franci, ratele ajunse la scadenţă din pensia pe care mi-o rezervaserăm, şi să mă duc să mă stabilesc cu Helena, nu în Spania, nu la Neapole, nu în ţara lui Junius sau în alt loc care să-mi fie cunoscut, ci în Indiile occidentale, unde auziserăm cu un an în urmă, din zvon public, că Franţa îşi făcea mereu noi colonii. Această idee mi se păru atât de fericită încât, privind-o curând ca singura posibilitate de ales, nu mă mai întrebai decât dacă să i-o fac sau nu cunoscută lui Peres. Dar în afară de faptul că nu puteam să-i ascund demersurile pe care le aveam de făcut în insula Gozzo, mă gândii că drumul meu trecând prin faţa coastelor Spaniei, puteam să-i mai fac un ultim serviciu ducându-l în portul pe care l-ar alege. Cu toate că trebuia să aştept să-l văd combătându-mi ideea, eram atât de hotărât să resping orice sfat care nu s-ar potrivi cu intenţiile mele încât mă gândii că pot să mă expun gravelor obiecţiuni ale lui Peres.

  Înţelese totuşi din cât eram de încurcat că aveam să-i comunic ceva deosebit Mă ascultă cu ochii plecaţi. Primele mele cuvinte fură rostite cu un aer de timiditate; dar crescându-mi îndrăzneala şi înflăcărarea pe măsură ce vorbeam, reuşii să-i descriu admirabil planul pe care mi-l făcuserăm, mărturisindu-i până la urmă regretul că o avere nu prea solidă mă împiedica să-i ofer să mergem împreună. Oricât de înflăcărat mi-ar fi fost discursul, mă simţii din nou încurcat când ajunsei la sfârşit, şi-i aşteptai răspunsul cu îngrijorare. Într-un târziu îşi ridică privirile; văzui în ochii lui durere şi compasiune, dar şi afecţiune, iar primele lui cuvinte fură câteva exclamaţii care exprimau toate aceste trei sentimente. Văzând că reacţile lui sunt atât de contrare aşteptărilor mele, simţii că mă cuprinde un fel de supărare. Lucrul acesta mă duru foarte tare şi, lăsând la o parte teama, îl întrerupsei brusc pentru a-i spune că regretam într-un fel că-i vorbiserăm deschis şi că, dacă nu era de acord cu planurile mele, era de prisos să mai continue cu explicaţiile. L-aş fi părăsit chiar în aceeaşi clipă, pentru a scăpa de mustrarea lui. Dar el mă opri, apucându-mă de braţ şi, cu voce liniştită, mă imploră să-l ascult. Începu prin a-mi înşira banalităţi despre înţelepciune şi onoare, cu ajutorul cărora căuta să-mi dovedească, fără nici o legătură cu faptele şi planurile mele. Că tot cî: nu se întemeiază pe aceste doua principii atât de necesare face inutile obârşia aleasă, averea şi cele mai bune însuşiri ale minţii şi ale inimii. Prevedeam cum urma să-mi fie aplicată această morală. Şi aşa a şi lost în curând, fără pic de menajament.

  „Un plan ca al tău, îmi zise, te duce la ruina completă a reputaţiei şi ar face să fi dispreţuit chiar de prietenii tăi.” lleamintindu-mi apoi toate etapele prin care trecuserăm ca să ajung pe marginea prăpastiei, în care i se părea că stau că cad, îşi reproşa amarnic că şi el contribuise la acest lucru, aprobându-mi slăbiciunile. „Să nu creezi, reluă el, că a fost o aprobare sinceră. O prietenie oarbă m-a îndemnat să caut toate mijloacele de aţi împlini dorinţele, atâta timp cât nu am văzut în ele decât nişte rătăciri, scuzate de flacăra tinereţii. Deşi nu gustam plăcerile care te îmbătau, am mers atât de departe cu indulgenţa încât am participat şi eu la ele pentru a ţi le f ace şi mai plăcute. Dacă nu am putut întotdeauna să te menţin în lini.; le bunei-cuviinţe, speram cel puţin că după ce le-ai încercat, vei deschide ochii să vezi unde îţi este datoria îndreptăţind în felul acesta prea marea mea indulgenţă. Eşti oare hotărât, continuă el, privindu-mă semeţ să pui vârf acestor rătăciri?” Mărturisesc că un ton atât de diferit de cel al prieteniei şi atât de opus chiar celui pe care-l lua pentru a-mi vorbi de obicei mă puse într-o încurcătură din care îmi revenii cu greu. Aveam pentru el, în egală măsură, respect şi dragoste, iar nenumăratele dovezi de prietenie pe care mi le dăduse erau o altă legătură care ar fi putut să mă oprească. Mă socoteam însă insultat de un om căruia nu aveam de ce să-i dau socoteală de purtarea mea, iar – ceea ce m-a înfuriat şi mai tare – vorbindu-mi cu această semeţ ie, mi se păru că abuza de un fel de supunere pe care o arătaserăm întotdeauna faţă de sfaturile lui. Inima mea plină de patimă se revărsă în câteva acuzaţii care nu cred că i-au fost mai plăcute decât fuseseră mustrările lui pentru mine. A părut atât de impresionat ie aceste acuzaţii încât îmi lăsă mâna şi se trase câţiva paşi. Totuşi nu răspunse de-a dreptul asprimii replicii mele. Dar reluându-şi vorba de unde rămăsese, şi privindu-mă cu şi mai multă intensitate, îmi spuse: „Te-ai gândit tu oare că apăr şi cinstea mea apărând-o pe a ta? Că ruşinea, de care văd că ţii cu tot dinadinsul să te acoperi, cade şi asupra mea? Mă creezi tot la fel de nepăsător ca tine de buna mea reputaţie? Ori că nu-mi pasă de stima unui Ordin în care mi-am făcut prieteni de vază şi în care naşterea şi purtarea mi-au adus poate oarecare stimă? Nu, nu, continuă el, nu sunt orbit nici de nebunie, nici de patimă. Am neglijat din prietenie o mulţime de îndatoriri, dar ştiu care sunt limitele la care prietenia trebuie să se oprească”. Adaugă apoi, ridicând vocea: „Dacă rugăminţile şi insistenţele mele, dacă vocea onoarei nu te fac să-ţi revii, de cum vom atinge ţărmul îţi voi dezvălui planurile tuturor celor care vor dori să le asculte. Ba, mai mult, îi voi cere chiar comandorului insulei Gozzo să te aresteze şi să te predea deîndată marelui-maestru.” Această ameninţare mă făcu să mă cutremur. Aş fi pus mâna pe sabie, dacă nu m-ar fi oprit prezenţa mai multor oameni de-ai noştri care se adunaseră atraşi de gâlceavă şi care nu ne scăpau din ochi. Nu-i spusei lui Peres decât câteva cuvinte, dictate de furie: „Trădătorule, voi şti să ţi-o iau înainte. Să te gândeşti că, ajungând la ţărm, va trebui să-ţi aperi viaţa sau să mi-o iei pe a mea.” îi întorsei spatele imediat, aşa că nu ştiu ce impresie i-a făcut această insultă. Mă dusei să mă închid în camera mea şi poruncii slujitorilor să nu-l lase să se apropie. Veni totuşi la uşa mea şi, surprins de ordinul acesta, nu plecă decât după ce i se explică în amănunţime toate împrejurările.

  Între timp. Furia mea ajunsese la culme şi, departe de a mă căi de cuvintele pe care le rostiserăm „găseam în fiece clipă noi pricini de mânie. Mă gândii la un moment dat să pun pe slujitori să-l azvârle pe Peres pe ţărm iar eu să întorc pânzele spre America. Căci încrederea ce o aveam în Lirno mă făcea să consider că vasul lui e şi al meu; şi gândindu-mă că bunurile rămase de la Antonio mă despăgubeau din plin pentru ceea ce aş fi lăsat în urma mea, nu ştiu cum de-am putut rezista acestui gând. Dar aş fi murit de ruşine dacă aş fi plecat fără a-l lămuri pe Peres că nu mă înspăimânta deloc semeţia unui spa-, niol, şi chiar dacă aveam păreri diferite despre onoare, eram în stare să mi-o apăr pe a mea. Îşi închipuie, deciy îmi spuneam eu, că mă va convinge că dragostea este o crimă şi că mă dezonorez căutând să trăiesc în linişte ală turi de femeia pe care o iubesc. Ah! îl felicit pentru ideile astea frumoase şi pentru îngăduinţa cu care se complace în aventurile lui amoroase. Cât despre mine, cred că e ruşinos să trăieşti cu o femeie atâta timp cât această legătură este izvorâtă nu din pornirile inimii, ci doar din plăcere animalică. În rest, îl voi face să Simtă că hotărârea mea de a renunţa la arme nu este determinată de nepricepere în mânuirea săbiei. Lirno, aflând de cearta noastră, veni în grabă să mă roage să-l lămuresc. Îi spusei că, în general, sunt supărat pe Peres şi că, ajunşi la Gozzo, trebuie să-i reţină toţi oamenii la bord şi să fie pregătit pentru orice s-ar putea întâmpla, dacă vrea să-mi facă un serviciu, îmi jură credinţă fără margini. În aceeaşi zi intrarăm cu bine în port. Se vedea că mânia, sau poate îngrijorarea dragostei mele îmi schimbase mult firea dacă într-un răstimp de mai bine de patru ore îndârjirea în care mă aflam nu scăzuse deloc. Dimpotrivă, nu numai că nu revocaserăm ordinele pe care le dăduserăm celor de pază la uşa mea, ci le întăriserăm de fiecare dată când Peres încercase să între. Gândurile mele erau negre. Mi se părea că prietenia se stinsese în sufletul meu fără a lăsa nici o urmă. Singurul gând care determina toate faptele şi toate hotărârile mele era o dorinţă orbească de a mă răzbuna pentru o ameninţare care nu-mi ieşea din minte şi de a opri urmările pe care aceasta le-ar fi putut avea. Îndată ce intrarăm în port, bazându-mă pe ordinele ce i le dăduserăm lui Lirno, ieşii din cameră cât se poate de furios şi, ducându-mă la Peres, care se plimba pe punte, îi propusei să coboare cu mine în barcă. „Ce gânduri ai?” mă întrebă acesta cu o voce foarte blândă. „Ai să afli”, îi răspunsei repezit. Rămase câteva momente în cumpănă. Îl zoream cu mustrări din cele mai aspre. În sfârşit, consimţind să mă urmeze, coborî cu mine. Lirno, încurcat, veni să încerce să mă oprească. Îi porunci să tacă şi trimisei înapoi pe câţiva din oamenii mei care se pregăteau să mă însoţească.

  Ajunserăm la ţărm, conduşi numai de doi marinari. Nu scosei nici un cuvânt cât a durat trecerea, iei Peres, posomorit şi îngândurat, păstră aceeaşi tăcere. Nici eu şi nici el nu am dat vreun semn de atenţie sau politeţe când ieşirăm din barcă. Acostaserăm la oarecare distanţă de oraş. Îi arătai lui Peres ce drum urma să luăm. Gândul meu era să nu mai fim văzuţi de pe vas. Continuă să mă urmeze fără să spună nimic. Puţin mai departe dădurăm de un loc unde începeam să nu mai fim văzuţi. Îşi dăduse seama ce plănuiam şi mă rugă să mă opresc înainte de a merge mai departe. Aruncându-mi o privire în care descopeream o bucurie simulată, mă întrebă unde aveam de gând să-l duc.

  Luai această falsă linişte drept o nouă ofensă. „Ajungem îndată, i-am zis eu. Într-o clipă se va hotărî care dintre noi doi îl va duce pe celălalt în faţa marelui-maestru; dar sunt sigur, adăugai cu o voce ce se dorea la fel de liniştită ca a lui, că nu am să mai fiu viu când voi fi predat de către un trădător.” Văzui cum se schimbă la faţă; în privire i se întipărise o durere adâncă. „Ah, doamne! ce aud, exclamă el. A putut ieşi din gura ta acest cuvânt groaznic? Cavalere, continuă el, cu mai puţină emoţie, îmi sacrific toată îndurerarea pe altarul prieteniei; dar explică-mi, te rog, care-i cauza acestei porniri şi ce plănuieşti împotriva prietenului tău.” Atâta cumpătare, în loc să mă liniştească, mi se păru o insultă venită din partea unui om care mi se credea superior în mânuirea armelor, şi care amânase atâta timp orice explicaţie tocmai pentru a mă face să simt siguranţa cu care se lăsa antrenat în tot felul de aventuri. Totuşi, văzându-l că se opreşte, părând să aştepte ca eu să încep discuţia, îl îndemnai din nou să înainteze. Dar rămase locului şi, după nenumărate cuvinte afectuoase rostite cu cea mai vie înflăcărare, mă întrebă deschis dacă eram hotărât să-i iau viaţa. Deşi mi se păru că-i citesc pe faţă ceea ce avea pe suflet, inima îmi era prea amărâtă pentru a fi în stare să-şi găsească dintr-odată liniştea de care ar fi avut nevoie pentru explicaţiile ce părea să le aştepte. „Acela care m-a ameninţat cu trădarea, i-am zis, trebuie să se aştepte la întreaga mea răzbunare.” „Să te trădez! mă întrerupse el. Ah! cavalere, cât de puţin mă cunoşti.” Şi, reamintindu-mi tot ce făcuse de când eram prieteni, mă obligă să recunosc în sinea mea că întreaga lui purtare fusese un şir neîntrerupt de sacrificii dictate de prietenie. „Dimpotrivă, mie mi se pare că tu nu faci altceva decât să cauţi să-ţi faci singur rău. De nenumărate ori m-am folosit de dreptul câştigat printr-o prietenie îndelungată pentru aţi arăta răul pe care-l faci carierei şi reputaţiei tale. Atâta timp cât am crezut că poate fi îndreptat, nu mi-a păsat prea mult de zădărnicia strădaniei mele. Întoarcerea la Malta îmi dădea speranţe pentru viitor; şi. Deşi interesele mele mă cheamă în Spania, ai văzut că le amân în nădejdea de a te vedea pornit pe calea cea bună. Lucrul mai este încă cu putinţă. Nici măcar nu eşti nevoit să te desparţi de Helena, care îţi este atât de dragă. Câte căi nu vom găsi ca s-o poţi păstra, păzindu-te totodată de gura lumii? Creezi că eşti singurul din Malta care are o iubită? Lumea s-a scandalizat numai de lipsa ta de discreţie. Eşti tânăr, ai intrat de curând în rândurile Ordinului şi te apuci de trăsnăi în văzul tuturor, chiar sub ochii marelui-maestru! Dar faptul că te~ai întors, şi o purtare chibzuită pot să şteargă toate impresiile din trecut. Ce am putut să gândesc şi câtă amărăciune am simţit în suflet, când te-am văzut luând o hotărâre necugetată, care ne acoperă de ruşine pe amândoi! mai mult. Mi-ai vorbit de acest plan ca despre ceva definitiv stabilit pe care te pregăteai să-l pui în aplicare. Puteam eu spera să te pot convinge numai prin sfaturi şi stăruinţe? Mi-ai fi scăpat poate de cum am fi ajuns în port. Am încercat să te înspăimânt cu lucrul cel mai groaznic care mi-a trecut prin minte; şi, chiar dacă nu pot să te trădez, nu-ţi ascund că sunt hotărât să fac orice pentru a te împiedica să te pierzi.”

  Pe când vorbea, avuseserăm timp să cântăresc motivele pe care le arătase atât de limpede, iar amintirea obligaţiilor pe care le aveam faţă de Peres întări efectul explicaţiilor lui. Îmi trecu supărarea lăsând loc recunoştinţei pe care i-o datoram. Totuşi, mândria nu mă lăsa încă să-i arăt această schimbare. Îl întrebai doar, coborându-mi privirea, prin ce mijloace, atât de sigure, socotea să mă restabilească în ochii marelui-maestru, păstrându-mi-o în acelaşi timp pe Helena. „Poţi oare, îmi răspunse el, să ai din nou atâta încredere în prietenia mea încât să mă laşi să aleg eu căile de urmat?” Rămăsei o clipă în cumpănă asupra răspunsului; dar, ruşâhându-mă să nu răspund la sentimentele unui om a cărui generozitate îmi era atât de bine cunoscută, alungai într-o clipă norii din faţa mea şi, aruncându-mă de gâtul lui, îi spusei: „Peres, n-aş mai fi demn de aerul pe care-l respir dacă nu te-aş crede cel mai credincios şi mai bun prieten al meu. Te-am supărat peste măsură prin neîncrederea mea. Hai, mă las în seama ta şi îţi încredinţez şi viaţa, şi onoarea, dacă mi-o păstrezi pe Helena. Îl Eram mişcat până la lacrimi de sentimentele care-mi răscoleau inima. Nu-mi ceru nici un alt semn de sinceritate şi, îmbrăţişându-mă la rândul lui. Cu acea nobleţe care dădea demnitate până şi faptelor sale celor mai mărunte, îmi mărturisi că îi puseserăm curajul la cea mai grea încercare din viaţa lui.

  Ne întoarserăm deîndată pe corabie. Pe drum, îmi explică ce intenţii avusese când se hotărâse să mă însoţească până la Malta. Puteam fi sigur că vorbele răspândite de cei trei cavaleri despre apostazia mea îmi atrăseseră definitiv dizgraţia marelui-maestru aşa că, din prudenţă, nu puteam să apar la Malta fără a lua anumite precauţii. De aceea, fusese de acord cu ordinul pe care-l dăduserăm lui Lirno de a se opri în insula Gozzo. Puteam să mă ascund acolo câtva timp, în vreme ce el s-ar fi dus Ja curte, unde spera să spulbere acuzările cele mai negre prin mărturia lui şi a oamenilor săi. În privinţa Helenei. Îmi propuse să i-o încredinţez ca s-o ducă pentru câteva săptămâni într-o mănăstire. Se gândea că văzându-mă lumea sosind fără ea, aventura mea trecătoare avea să fie uitată cu uşurinţă, şi după ce aş fi păstrat aparenţele câtva timp, avea să-mi fie uşor s-o scot de acolo, fie pentru a pleca împreună într-o nouă călătorie, fie pentru a duce împreună la Malta o viaţă mai decentă şi discretă.

  La auzul propunerii de a mă despărţi de Helena simţii cum mi se răscoleşte vechea durere. Totuşi merse-‘ serăm prea departe pentru a mai putea să-l jignesc pe Peres arătmdu-mă neîncrezător în vorbele lui. Hotărâi să-i accept planul fără nici un fel de reţinere, gândindu-mă că ideile lui puteau să se bucure într-adevăr de tot succesul pe care mă făceau să-l sper. De altfel, zelul cu care mă ştiam slujit de Lirno era un alt motiv de a-mi învinge slăbiciunea şi, ca să spun adevărul, mă gândii, spre ruşinea mea, să-l pun la curent pe corsar cu secretele mele.

  Timpul cât lipsiserăm fusese atât de scurt încât străjile portului nu apucaseră încă să ne cerceteze. Peres mă sfătui să le ies înainte şi să mă dau drept un străin care, trecând pe lângă insulă, ceruse să fie dus la mai. Lăsă pe seama mea să născocesc o poveste care să pară adevărată şi, rugându-mă să-i trimit imediat barca înapoi, îmi făgădui să iasă în larg mai înainte de a se putea afla de la echipaj ceva din care să se bănuiască cine sunt. Nu am plecat însă decât după ce i-am comunicat şi Helenei planul nostru. Consimţi, dar cu multe lacrimi. Lirno, care era de faţă la această întrevedere, mă asigură din nou de credinţa lui. În sfârşit, plecai de pe corabie, reamintindu-i lui Peres că, după părerea mea, făceam mai mult pentru el prin acest exces de încredere decât putuserăm să fac prin toate serviciile mele trecute şi chiar decât putuse să facă el prin dovezile lui de prietenie generoasă şi constantă.

  Îmi fu uşor să-mi iau un nume de împrumut şi să-mi atribui aventurile pe care le-am crezut cele mai favorabile. Străjerii portului nu fură prea curioşi să afle cu ce corabie veniserăm când au văzut-o pierind din nou în larg. Rămăsei pe insulă, împreună cu doi din slujitorii mei, de al căror curaj şi credinţă eram sigur. Răspunsei simplu la toate întrebările comandantului şi, prefăcându-mă că am nevoie de câteva zile de odihnă înainte de a trece la Malta, mi se îngădui să mă retrag într-un han. Ajuns acolo, intrai cu nepăsarea cu care se intră într-un loc unde nu te aştepţi să te cunoască nimeni. Dar, de la primii paşi, mă pomenii îmbrăţişat cu căldură: ochii mei recunoscură pe comandorul Junius. Îi răspunsei la fel, cu toată bucuria de a-l revedea. Dar fui foarte surprins când, şoptindu-i să nu-mi pronunţe numele şi să se facă a mă cunoaşte drept un ofiţer francez, îl auzii cerându-mi să-i fac aceeaşi favoare, dar în termeni mult mai insistenţi.

  Trecurăm îndată într-o încăpere mai ferită şi ne grăbirăm să ne povestim unul altuia întâmplările care ne aduseseră într-o situaţie atât de ciudată. Nu-i povestii decât ceea ce nu puteam să-i ascund. Fu uimit de asemănarea destinelor noastre şi-mi povesti, cu mai puţină reţinere, jalnicele împrejurări care-l aruncaseră de pe tron într-un han din insula Gozzo.

  După ce ne părăsise în golful Colochina, se apropiase de coastă cu mai multă băgare de seamă decât prima dată. Ţărmul era plin de oameni înarmaţi pe care îi adusese vestea sosirii lui. Dorinţa de a domni îl făcuse să dispreţuiască pericolul şi se arătase acestei mulţimi care-l primi ca pe stăpânul ei. Aceştia erau partizanii săi cei mai zeloşi care, la auzul numelui său, veniseră cu dorinţa de a-l sluji. Punându-se în fruntea lor se dusese la palat, unde ţinuse sfat cu fruntaşii cetei asupra a ceea ce avea a se teme din partea rivalului său. Oricât demult zel afla la partizanii săi, nu putea să nu-şi dea seama că sentimentele celei mai mari părţi a naţiunii se răciseră în lipsa lui. Nu trebuia deci să se aştepte ca cei ce se alăturaseră noului rege să-l părăsească uşor. Totuşi, cum numai curajul şi dârzenia puteau să-l ajute, se hotărâse să se ducă deîndată în tabăra lăsată de rival în apropierea oraşului, cu riscul de a fi copleşit de numărul apărătorilor. Fusese însă primit cu aclamaţii care îi întăriseră speranţele şi, văzând vreo trei mii de oameni la ordinele lui, nu se mai îndoise că, pe măsură ce se va apropia de uzurpator, armata lui va spori cu nenumăraţi voluntari. Când parcursese jumătate din drum şi avea speranţe tot mai mari de reuşită, sosi şi tatăl femeii care-i fusese ibovnică în timpul domniei lui, în fruntea unei cete numeroase, adunată pentru a-l ajuta. Îi solicită o scurtă întrevedere, în care îi ceru să dedare cinstit ce sentimente avea pentru fiica lui. Şi ca să fie lucrurile lămurite, îi promise să adune în sprijinul lui pe toţi cei pe care îi nemulţumise intrigile uzurpatorului, dacă primeşte fără întârziere să-i fie ginere. Junius, încrezându-se prea mult în zelul oamenilor săi, refuzase această propunere care prea semăna a constrângere. Ideile lui despre celibat, în care vedea un legământ de nerupt, şi propria lui înclinaţie care nu-l împingea deloc la căsătorie îl făcuseră să răspundă destul de brutal mainiotului că nu se cuvine unui supus să strângă cu uşa pe domnul său. Mândrul grec se retrăsese fără a mai aştepta alte explicaţii şi Junius nu aflase în ce chip îi făcuse să plece nu numai pe oamenii cu care venise, dar şi pe cei care se adunaseră cu atâta râvnă sub steagurile sale. Părăsit de toţi ai lui, era totuşi fericit că nu fusese dat pe mâna rivalului său şi nu-i rămăsese decât să caute o cale de a fugi.

  Amintindu-şi de proiectul nostru cu Albania. Îşi îndreptase paşii într-acolo, dar nu putu învinge piedicile care îi stăteau în drum decât cu multă trudă şi trecând prin pericole înspăimântătoare. Când, în sfârşit, necunoaşterea locurilor şi teama de a fi prins îl făcuseră să-şi piardă orice speranţă de a mai putea trece munţii, căzu în mâinile unor tâlhari care-l siliră să li se alăture. Nevoia de a-şi apăra viaţa, mai degrabă decât dorinţa de a-şi arăta vitejia, îl îndemnase la câteva acţiuni atât de curajoase incit noii băi tovarăşi începuseră să-l preţuiască. Crezu că nu riscă nimic dacă le spune cine este, şi cum această ştire îi făcu mai zeloşi pe bandiţi, se gândi că ar putea să-şi recapete tronul, cu ajutorul lor. Speranţa nu se bizuia pe numărul acestora căci, cunoscând firea mainioţilor, era convins că va fi de ajuns să apară însoţit de puţină oaste pentru a-şi însufleţi din nou partizanii.

  Se întorsese plin de încredere pe drumurile pe care trecuse o dată cu atâta spaimă. Dar domnia nu avea s-o mai aibă. Întâmplarea i-l scoase în cale pe uzurpator cu toată armata lui. Fu încercuit cu atâta îndemânare încât, nemaiputând scăpa cu fuga, rămase prizonier împreună cu toţi oamenii săi. Nefericitul Junius crezu că-i bătuse ceasul căci rivalul său, mânios de cum îl recunoscu, părea înclinat să-l condamne la moarte. Se stârnise însă, printre mainioţi, o mişcare în favoarea unui om care, departe de a-i fi asuprit în timpul cât domnise, se făcuse iubit de întreaga naţiune. Fără a fi deci vorba de a-l repune în drepturi, mainioţii se hotărâră să-l scape de ura nedreaptă a rivalului său şi principalii şefi, cerându-i într-un glas iertarea şi libertatea, le obţinură cu atât mai uşor cu cât o astfel de rugăminte cuprindea şi o ameninţare destul de lămurită. Datorită aceloraşi sentimente, mainioţii, după ce-l smulseseră pe Junius din ghearele morţii, vrură să-şi arate omenia până la urmă. Noul rege nu îndrăzni să se opună şi Junius fu dus la Maina în mare cinste, unde fu pregătită o corabie care să-l transporte în insula Gozzo, el ferindu-se de a se duce de-a dreptul la Malta. Planul lui era la fel cu al meu; adică, neîndrăznind să se arate la curtea marelui-maestru înainte de a spulbera acuzaţiile injurioase care-i ponegreau onoarea şi credinţa, voise să-şi pregătească împăcarea mai de la distanţă. Dar, de cum se depărtase corabia de ţărm, un tânăr mainiot care se găsea la bord ca pasager îi ceruse o convorbire între patru ocin Mirarea îi fusese mai mare decât bucuria când îşi recunoscuse ibovnica, deoarece îmbrăcase haine bărbăteşti pentru a-l urma. Deşi o iubise întotdeauna, hotărârea lui de a se întoarce la Malta nu se împăca deloc cu o astfel de legătură de ale cărei urmări nedorite se temea. Întoarcerea în tovărăşia unei femei de care nu putea să nu aibă grijă nu ar fi făcut decât să confirme zvonul, răspândit demult timp, că se căsătorise. Toate aceste gânduri îl făcuseră s-o întâmpine cu multă răceală pe această iubită credincioasă. Neîntrezărind încă nici un mijloc de a scăpa de ea, prezenţa unei femei drăguţe redeşteptându-i poate sentimentele. Se hotărâse s-o primească, şi acum ea se găsea cu el la Gozzo.

  Reţinerea pe care o păstraserăm la început în înfăţişarea situaţiei mele fu risipită de aceste mărturisiri atât de sincere. Nu putui să-i ascund lui Junius că necazurile, grijile, temerile mele erau de acelaşi fel ca şi ale lui. Singurul avantaj pe care-l avea asupra mea era că sosise mai’ devreme cu opt zile şi că începuse oarecari demersuri cu rezultate îmbucurătoare. Dar, fiind tot atât de necunoscut la Gozzo ca şi mine şi, folosindu-se de serviciile unui italian credincios pe care îl trimisese la câţiva din prietenii lui de altădată, se prefăcea a fi rămas în Sicilia, de unde îşi trimitea solul la Malta. Cu toată iscusinţa acestuia, era totuşi nevoit să-l trimită înapoi numai cu oarecare întârziere pentru ca lămuririle ce i se cereau să nu sosească prea devreme şi să dea de bănuit că nu ar fi atât de departe. Aceste lămuriri, pe care le ceruse chiar marelemaestru, priveau câteva capete de acuzare la care se reduseseră învinuirile aduse lui Junius şi de care urma să se dezvinovăţească înainte de a se apropia de insulă. Era întrebat dacă este adevărat că se căsătorise la Maina, că-şi alcătuise un harem, că îmbrăţişase mahomedanismul şi că întreţine legături de alianţă strânsă cu Poarta, Nevinovăţia lui era uşor de dovedit cu privire la primele trei capete; numai ultimul îl punea în încurcătură; dar cum era cel mai puţin grav şi cum el socotea că nevoile domniei îl justificau îndeajuns, se mângâia cu gândul că-i va fi uşor să-l împace pe marele-maestru.

  Situaţia mea mi se părea însă mai puţin bună. Chiar Junius, care îşi amintea câtă vâlvă făcuse dragostea mea când plecaserăm din Malta, era mai puţin sigur decât Peres că marele-maestru va trece vreodată cu vederea o legătură pe care o condamnase atât de aspru. Mă sperie atât de tare încât m-am căit de mii de ori că veniserăm aici cu atâta imprudenţă. Aşteptam neîncetat ştiri, cu o nerăbdare care-mi otrăvea zilele. Îl văzui, în sfârşit, sosind pe Lirno, dar într-o barcă şi, deşi la intrarea în port îşi luase expresie liniştită, pentru a-şi ascunde tulburarea, observai că pe măsură ce ne îndepărtam de lumea din jur, lua un chip mai posomorit şi mai încurcat. „N-aş fi aici, îmi spuse el într-un târziu, dacă nu m-aş fi gândit decât la siguranţa mea; şi, deşi n-am făcut decât ce se cuvenea să facă un om de onoare, nu mă simt prea la adăpost de răzbunarea Ordinului domniei-voastre. Am omprât pe cei trei cavaleri care v-au ponegrit în faţa marelui-maestru. Deabia am avut timp să mă arunc în barcă, şi dacă pot spera să am linişte aici, asta o datorez numai îndrăznelii de a fi înfruntat traversarea în aceste condiţii. Nimeni nu va bănui că am pornit pe mare numai cu doi marinari; şi nici nu mă va căuta în afara insulei Malta. Într-adevăr, când intrase în port, nimeni nu-şi închipuise că vine de mai departe de nişte case care se aflau pe malul mării şi nimeni nu se oprise să cerceteze dacă nu cumva e străin.

  Când îmi povesti păţaniile lui, îmi dădui seama cât demult îi datoram. N-o pierduse din vedere pe Helena până în momentul când Peres o dusese într-o mănăstire, iar operaţia aceasta fusese îndeplinită cu o discreţie deplină, pentru care le eram profund recunoscător. Dar, deşi nu primise nici o altă însărcinare şi îl lăsase pe Peres să-mi apere interesele la curte, lucrase şi el în folosul meu, spunând sus şi tare în diferite colţuri ale oraşului tot ceea ce

  / se părea că poate dezminţi zvonurile pe care le auzea. Afând că cei trei cavaleri continuau să mă ponegrească şi că profitau chiar de lipsa mea pentru a nărui ceea ce făcuse Peres în favoarea mea, îi atacase la rândul său, criticând cu indignare laşitatea cu care mă părăsiseră şi arătând că, punând stăpânire pe corabia mea, făptuiseră o hoţie. Nu uitase nici dragostea lor pentru cele trei turcoaice şi, înţelegând poate mai bine ca mine tâlcul faptei lor, le înfăţişase plecarea pripită ca o urmare a duşmăniei lor, şi acuzaţiile ce mi le aduceau ca o răzbunare josnică pentru nepăsarea cu care lăsaserăm ca ibovnicele lor să fie reţinute. Era imposibil ca aceste acuzaţii să rămână mult timp necunoscute celor trei cavaleri. Le comentară cu superioritatea pe care şi-o închipuiau asupra unui om a cărui profesie o cunoşteau. Dar, căutând numai un pretext pentru o ceartă pe faţă, adună mărturii de la diferite persoane despre cuvintele injurioase care le scăpaseră despre el şi pentru care le-a cerut să-i dea socoteală cu armele. Deşi îi chemase separat, le indicase acelaşi loc, la intervale de numai o jumătate de oră. Veniră pe rând la întâlnire şi Lirno, din fericire pentru el, îi ucisese pe toţi trei. Totuşi, curajul lui mi-ar fi fost de prea puţin folos dacă unul dintre ei n-ar mai fi avut puterea să ceară să moară creştineşte. Lirno chemase câţiva trecători şi, lăsându-l în grija lor, o luase pe un drum lăturalnic ca să scape de urmăritori şi să ajungă la corabie. Acolo povestise toată tărăşenia oamenilor săi, care erau aproape la fel de interesaţi ca şi el să-i ascundă fuga; dar, fiind imposibil să iasă imediat eu corabia în larg, coborâse o barcă împreună cu doi marinari care-şi riscaseră viaţa pentru a-l aduce în insula Gozzo.

  Nu ştia care fuseseră ultimele dorinţe ale cavalerului muribund şi, reproşându-şi până şi mila care-l făcuse să-i trimită ajutoare, regreta că nu-l omorâse pe loc. Deşi nu-mi dădeam seama mai mult decât Lirno ce bine avea să mi se tragă din această întâmplare, ba, dimpotrivă, mi se părea că avea a se teme tocmai de vorbele duşmanului pe care-l cruţase, condamnai aceste regrete lipsite de omenie şi-l acuzai că dezonora printr-un rest de cruzime nobleţea pe care o vedeam totuşi în firea lui. Fără a mă bucura de moartea duşmanilor mei, care mă scutea totuşi de a-mi risca într-o bună zi viaţa provocându-i la duel pentru nedreptăţile pe care mi le făcuseră, îl întrebai ce făcuse Peres pentru mine. Nu ştia nimic, iar ce vorbise scumpul meu prieten cu marele-maestru era încă secret;, dar ştia, ca toată lumea de altfel, că vasul meu pe care îl ceruse în numele meu îi fusese înapoiat chiar de a doua zi după sosirea lui la Malta.

  Junius, pe care-l chemai la sfatul nostru, admiră mult îndrăzneala şi credinţa corsarului. Ştiind totuşi cu câtă străşnicie este interzis duelul la Malta, îl sfătui să ia din nou calea apelor pentru a ajunge, cu orice risc, în Italia sau în Sicilia, şi să nu rămână la Gozzo, unde aveau să-l caute, fără doar şi poate, după ce n-aveau să-l găsească la Malta. Dar şiretul corsar se bizuia pe oamenii lui cărora le poruncise să vină să-l ia chiar în noaptea următoare. Hotărât să plece fără întârziere, mă rugă să-i spun un loc unde să mă poată găsi, dorind să rămână în serviciul meu. De oameni viteji şi credincioşi aveam oricând nevoie. Aşadar, deşi viitorul nu-mi era destul de limpede pentru a putea făuri planuri, din dorinţa de a păstra dreptul pe care mi-l acorda asupra lui, îi numii portul Messina, unde mă gândeam să mă duc la începutul primăverii.

  Îmi ceru, de asemenea, să hotărăsc ce trebuia făcut cu bogăţiile rămase de la don Antonio. Întrebarea mă puse în încurcătură. Deşi nu ceream nimic pentru mine, îmi era greu să hotărăsc în lipsa lui Peres; şi dacă cineva trebuia să tragă folos de pe urma unei prăzi atât de bogate, acesta era fără îndoială Peres, căruia ura lui don Antonio îi adusese atâta nefericire şi suferinţă. Socotii totuşi că pot să-mi dau seama de sentimentele lui după ale mele sau, mai bine zis, îmi dăduse prea multe dovezi de generozitate, pentru a fi sigur că ar dispreţui această pradă pe care o datora numai nefericirii altuia. Gândul nostru fusese să ne îmbogăţim, dacă se poate, dar pe seama duşmanilor, luptând cu arma în mână şi pe căile pe care credinţa ni le impunea în lupta împotriva necredincioşilor. După câteva momente de gândire, hotărâi deci să-i las lui Lirno bogăţiile pe care mi le punea la dispoziţie; cum el dorea să mă ajute, eram sigur că aceste bogăţii aveau să-mi. Slujească şi mie, de vreme ce el avea să le folosească pentru a se echipa mai bine şi a angaja oameni. Lirno îmi admiră generozitatea care îi spori şi mai mult zelul.

  Judecând în tot restul zilei care-mi era situaţia şi pe ce îmi bizuiam speranţele, regretai mult că mă despart de un om de al cărui ajutor puteam avea oricând nevoie; şi poate că aş fi avut încă slăbiciunea de a mă căi că-mi lăsaserăm interesele pe mâna lui Peres. Dragostea aprinzându-mă mai mult ca niciodată, mă gândeam că, aşa cum îl cunoşteam eu pe Peres, încrederea mea în ei putea fi imprudentă, căci pe cât căuta el să-mi favorizeze dragostea, dacă reuşea să o împace cu datoria, pe atât trebuia să mă tem că se va alătura marelui-maestru pentru a lupta împotriva ei şi pentru a-mi smulge fiinţa iubită dacă va considera că ar fi incompatibilă cu cariera şi cu onoarea mea. Ideile acestea mă tulburau într-atât încât de mai multe ori mă bătu gândul să-i trimit vorbă Helenei să vină la Gozzo ca să plecăm împreună cu Lirno şi să fugim pentru totdeauna de toţi duşmanii fericirii şi liniştii mele. Spre miezul nopţii, Lirno, care îşi aştepta corabia la ora aceea şi urma s-o întâmpine în gura portului, se sculă să-şi ia rămas bun de la mine. Despărţirea mă durea atât demult încât nu puteam să-l las să plece. Îl oprii pentru a-i repeta de o sută de ori ultimele porunci, şi lupta pe care o duceam cu mine însumi era cu atât mai grea cu cât căutam să-mi ascund tulburarea, când furăm anunţaţi că intra o corabie în port. Alarmat, Lirno îşi închipui că era corabia lui şi că cei din echipaj, neînţelegându-i bine ordinele, îl puneau în pericol prin imprudenţa lor. Dar îngrijorarea ne fu de scurtă durată. Mersei şi eu în port şi primul om pe care-l întâlnii fu Peres. Mă recunoscu şi el imediat cu tot întunericul şi, îmbrăţişându-mă fără nici o precauţie, mi se păru chiar că ridică vocea pentru a-mi pronunţa numele adevărat. Îi atrăsei atenţia asupra imprudenţei lui, dar, cum nu se sinchisi de mustrările mele, mă făcu să-mi dau seama că-mi aducea veşti bune.

  „Eşti liber, aici ca şi la Malta, unde poţi să te întorci când vrei, îmi spuse. Marele-maestru face uitate ultimele plângeri împotriva ta şi te socoteşte nevinovat de ultimele învinuiri. Acum poţi să apari din nou la curte cu toate speranţele pe care le-ai avut.” Oricât de mare ar fi fost bucuria ce-mi aduceau aceste cuvinte, îl întrerupsei totuşi ca să-l întreb ce făcuse cu Helena. „Se află într-o mănăstire unde are tot ce doreşte, după placul inimii tale, dar sănătatea ei a fost zdruncinată de oboseala atâtor călătorii şi, chiar de a doua zi după sosirea noastră, s-a simţit destul de rău.” Bucuria mea era otrăvită. Nu mai voiam să amân nici un moment plecarea şi îl şi învinuiam pe Peres că a părăsit-o în această situaţie. Dar el îmi răspunse cu o voce mai gravă: „îmi reproşezi, îmi spuse, că nu ţi-am ascuns că e bolnavă; şi aş fi făcut-o dacă mi-aş fi închipuit că nu eşti în stare de puţină stăpânire.” Mă asigură că nu avea nimic care ar fi putut să mă îngrijoreze şi, chiar dacă pericolul ar fi fost mai mare, adăugă el, trebuia să înţeleg că n-aş fi putut s-o îngrijesc pe faţă şi nici să arăt cât demult mă interesează sănătatea ei, fără să dărâm tot ceea ce el reuşise să facă pentru a mă reabilita în ochii marelui-maestru. Îmi aminti ceea ce-i promiseserăm şi ce datorii aveam faţă de mine însumi. În sfârşit, repetându-mi sub jurământ că viaţa Helenei nu era în pericol, îmi declară că, temându-se să nu-mi trădez interesele printr-o faptă necugetată, îmi cere în numele prieteniei noastre să rămân la Gozzo până la însănătoşirea iubitei mele.

  Deşi nu puteam să-i refuz nimic după noul serviciu pe care mi-l făcuse, nădăjduiam totuşi să-l fac să-şi schimbe ideile, promiţându-i să mă stăpânesc” şa cum dorea el. Comandantul la care fu condus ne-ar fi incomodat cu politeţea lui, dacă nu l-am fi rugat să ne lase singuri pentru tot restul nopţii. Nu uitam că Lirno avea nevoie de ajutorul nostru pentru a-şi regăsi oamenii, şi Peres, care-i întâlnise la o’ oarecare distanţă de port, îl sfătui să plece fără să mai zăbovească. Ne mai povesti totuşi, înainte de plecarea lui Lirno, starea de spirit de la curte. Cavalerul pe care Lirno îi rănise mortal se crezuse dator să explice înainte de a-şi da sufletul ce motive avusese, el şi tovarăşii lui, de a mă ponegri printr-o acuzaţie pe care, după mărturisirea lui, nici ei nu o credeau. Cauza urei lor era aceea pe care şi-o închipuise Peres. După ce suferiseră din greu în timpul călătoriei din cauză că păream a nu fi de acord cu pretenţiile lor asupra celor trei turcoaice, îşi ieşiseră din fire la Trina, văzându-ne hotărâţi să nu facem nimic pentru eliberarea acelor femei ale căror interese nu aveau nimic comun eu ale noastre. Din acea clipă începuseră să ne considere duşmani şi, dacă întârziaseră atât demult timp ca să-şi arate adevărata faţă, era numai în aşteptarea unui pretext pentru fuga pe care o plănuiau. Profitaseră de prima ocazie fără a căuta adevărul situaţiei, şi dorinţa de înălţare împreună cu cea de răzbunare îi făceau să creadă că sosind la Malta aveau să obţină cu uşurinţă de la marele-maestru corabia pe care ei o salvaseră, chipurile, din mâna necredincioşilor. Dar se înşelaseră, căci corabia mea fusese confiscată în folosul amiralităţii. Această dezamăgire sporindu-le ura împotriva noastră, continuaseră să anatemizeze cu şi mai multă înverşunare apostazia pe care mi-o puseseră în seamă. Când sosi Peres la Malta, cum nu-şi trâmbiţă scopurile, discutându-le numai cu marele-maestru, ei se crezuseră îndreptăţiţi de tăcerea lui ca să răspândească zvonul că Peres nu ar fi fost atât de ponderat dacă n-ar fi venit să apere cauza unui vinovat, iar mărturia depusă de corsar şi de oamer-ii mei nu însemnase pentru ei decât o apărare cerşită. Mărturisirea cavalerului fusese, la început, taină duhovnicească; dar preotul care-l spovedise îl obligase s-o dea în vileag repetând-o în faţa mai multor martori. Spovedania fusese comunicată apoi marelui-maestru împreună cu toate amănuntele care puteau să-i dea mai multă greutate. Cum acesta înclina să se lase convins de mărturia lui Peres, pe care îl ştia om cinstit şi drept, declară nu numai că era convins de nevinovăţia mea, dar şi că cei trei cavaleri fuseseră pedepsiţi cum li se cuvenea. I se păruse totuşi ciudată atâta îndrăzneală la un corsar şi ordinul de a-l aresta fusese trâmbiţat în toate colţurile insulei, de unde nimeni nu-şi închipuia că plecase de vreme ce corabia lui se mai afla încă în port.

  Lirno era deci acela care mă reabilitase şi Peres mă îndemnă să-i arăt întreaga recunoştinţă pe care i-o datoram. Era încă un motiv, la fel de puternic ca şi generozitatea lui firească, ca să aprobe hotărârea mea de a-i lăsa credinciosului corsar toate bogăţiile lui Antonio. Avui grijă să ajungă la bord înainte de sfârşitul nopţii. Îl asigurai la despărţire că, fără să ţin seama de originea şi ocupaţia lui. Îl consideram unul dintre cei mai viteji oameni din lume şi, întemeind noi planuri pe afecţiunea lui, îi reamintii că-i dăduserăm întâlnire la Messina.

  Nevoit să înceapă cu treburile cele mai urgente, Peres nu-i arătase încă lui Junius decât bucuria pe care o simţi când regăseşti un prieten. Dar aflând aventurile prin care trecuse şi motivele care-l reţineau la Gozzo, nu s-a îndoit nici o clipă că puteam să-l ajutăm să se dezvinovăţească.

  Însă un alt gând îl făcu să ascundă aceast idee. Cum voia neapărat să mă determine să mai rămân câteva zile la Gozzo, crezu că tovărăşia lui Junius avea să fie un motiv în plus de a mă face să accept. Îl luă deoparte ca să-i comunice acest plan şi, căzând de acord, reuşiră împreună să mă facă să promit că nu mă voi duce la Malta decât peste o săptămână. Se părea că Peres, purtându-se astfel, ghicea viitorul şi vedea dar toate efectele pe care urma să le aibă prudenta lui.

  Se întoarse singur la curte, nu numai pentru a răspunde rugăminţilor mele de a avea grijă de Helena, dar şi pentru a începe să lucreze pentru Junius, fără ca acesta să ştie. Absenţa lui nu se prelungi dincolo de data fixată. În cea de-a opta zi, stătui tot timpul pe ţărm aşteptându-l. Junius, care se păzea mai puţin în urma veştilor bune pe care le primise, mă însoţise fără nici o obiecţie, deşi nici prin minte nu-i trecea ce veste fericită urma să primească: îmi împărtăşea nerăbdarea numai din prietenie. În sfârşit, îl zări pe Peres. Niciodată vântul nu fusese mai prielnic dorinţelor mele. Într-o clipă, corabia intră în port şi Peres, sărind pe ţărm, ne spuse în câteva cuvinte, lui Junius că fusese iertat de marele-maestru, şi mie că Helena se restabilise complet.

  „Scumpul meu prieten, am exclamat din suflet, voi putea oare vreodată, chiar dacă îmi voi da viaţa, să te răsplătesc pentru tot ce ai făcut pentru mine?” Junius îşi arăta recunoştinţa la fel de entuziast, şi Peres cu greu putu să facă faţă mulţumirilor şi îmbrăţişărilor noastre. Nu mai exista nici o piedică pentru a ne întârzia plecarea. Iubita lui Junius fu adusă îndată pe corabie, şi Peres, care ştia prea bine care erau temerile lui Junius în această privinţă. Îl linişti asigurându-l că o va duce la locuinţa spaniolei şi că o va da drept ibovnica lui. Revăzui Malta cu o bucurie de nespus. Ca fericirea mea să fie deplină ar fi trebuit s-o văd pe Helena în port, cu braţele deschise, gata să mă primească la pieptul ei. Dar Peres, deşi liniştit în privinţa nerăbdării de care dăduserăm dovadă în timpul bolii ei, mă puse să-i promit încă o dată că voi aştepta cel puţin cincisprezece zile înainte de a încerca s-o văd; căci, după această perioadă, nevoia de a sta la aer pentru a se restabili era atât de firească, încât nimeni nu s-ar mai fi mirat s-o vadă ieşind din mănăstire. „Ai s-o vezi din când în când, mi-a zis el, şi dacă eşti în stare să te stăpâneşti cât de cât, ai să poţi să-ţi ascunzi dragostea faţă de toată lumea până în momentul plecării. Va veni o vreme, mai adăugă, când însăşi durata acestor relaţii le va face respectabile; mai ales dacă ai să fi destul d*? constant şi discret şi dacă, pe de altă parte, o să continui să-ţi atragi consideraţia prin serviciile aduse.” îl întrebai dacă auzise vorbindu-se ceva despre Rovini. „S-a întors la Malta, mi-a spus el, după fuga fiicei ei, dar după ce a aşteptat îndelung întoarcerea mea, s-a hotărât să se retragă în Italia unde trăieşte dintr-o rentă modestă dată de fostul ei iubit”.

  Peres pregătise primirea noastră atât de bine, încât, departe de a fi obiectul unor reproşuri din partea marelui-maestru, am găsit la el numai blândeţe. Întreaga curte adoptase aceeaşi atitudine şi toţi se feriră să vorbească despre amintiri care ar fi putut să ne întristeze, iar primele zile ale sosirii noastre fură ca tot atâtea sărbători la care toată lumea părea să ia parte cu bucurie. Junius vedea cu mulţumire că secretul iubirii lui era bine păstrat datorită grijii lui Peres, iar firea lui îi promitea o dragoste tihnită. Am cunoscut puţin oameni atât de modeşti în tot ce fac şi cu atât de mare stăpânire în ceea ce simt. Fie că-i plăcuse din totdeauna, fie că îndrăgise munca pe tronul mainioţilor, Junius avea o adevărată plăcere să facă totul cu mâinile lui, până şi hainele şi perucile pe care le purta, astfel încât, fiind prins cu aceste îndeletniciri o parte din zi, nimeni nu se gândea că ar putea petrece cealaltă parte cu o ibovnică. Peres, care avea prilej să-l vadă în situaţii mai intime decât mine, îmi povestise că îl văzuse la lucru şi că, insuflând gustul muncii şi iubitei lui, coseau haine sau împleteau păr împreună.

  Dar în timp ce Junius se bucura atât de liniştit de dragostea lui, se produsese o schimbare adâncă în sentimentele mele. Numai cu foarte multă greutate reuşi Peres să mă ţină în opreliştea pe care mi-o impusese, şi cele cincisprezece zile la care mă învoiserăm mi se părură necrezut de lungi. Totuşi, fiindu-mi îngăduit să primesc scrisori de la Helena şi să-i scriu, mă consolam explicându-i în cuvinte dulci sentimentele mele. Ziua stăteam cu

  . Prietenii, dar când venea seara, răscumpăram acest chin ducându-mă în preajma mănăstirii, unde îmi petreceam deseori întreaga noapte, gândindu-mă la singura fiinţă care mă interesa pe lume. La cel mai mic zgomot mi se părea că o aud pe ea; eram fericit numai la gândul că respir acelaşi aer pe care-l respira şi ea. Viaţa aceasta pe care am dus-o timp de cincisprezece zile îmi spori atât demult înflăcărarea sentimentelor încât eram convins că Helena este singura fiinţă care contează pentru mine. Mi-aş fi sacrificat pentru ea şi viaţa, şi averea. Într-un cuvânt, credeam că am ajuns la dragostea desăvârşită. Cu câtă înflăcărare îi reamintii lui Peres că eram în ajunul sorocului hotărât! Cât îi vorbii despre credinţa şi răbdarea mea? „Ţi-am făcut pe plac, cred, îi spusei, dar nu-ţi mai acord nici un sfert de oră răgaz, chiar dacă ar trebui să pierd în schimb tot ce am mai scump şi mai de preţ pe lumea asta.” Dar nu se mai gândea la amânare. Locul unde trebuia s-o întâlnesc pe Helena era bineînţeles casa spaniolei lui. Petrecui acolo întreaga zi, deşi ştiam că Helena nu trebuia să sosească decât pe seară. Sufletul îmi era plin de dragoste pentru ea, nu vorbeam decât de farmecul ei şi de fericirea ce mă va cuprinde când o voi vedea. Rugam cerul să desfiinţeze orele care mai rămâneau până la venirea ei. În sfârşit se arătă sau, mai degrabă, aflând că urcă scara, mă repezii s-o întâmpin tocmai când Peres, deschizând uşa, îmi înfăţişă o femeie tânără care-mi era cu totul necunoscută. Rămăsei înmărmurit, încercând să înţeleg ce rost avea o astfel de glumă. Avem în faţa mea o tânără de statura şi vârsta Helenei, dar nu văzuserăm până atunci decât puţine chipuri care să-mi fi fost atât de nesuferite ca acesta. Avea pielea ciupită, ochii saşii, o albeaţă nesănătoasă şi respingătoare. Privind fantoma din faţa mea, descopeream totuşi ceva care îmi era cunoscut. Mă pregăteam să-mi arăt mirarea şi să-l întreb pe Peres de ce venise fără Helena. Dar ghicindu-mi întrebarea şi tulburarea, îmi spuse: „Iat-o pe Helena, A aşteptat şi ea această clipă cu aceaşi nerăbdare ca şi tine. Boala a desfigurat-o puţin, adăugă, şi nu am recunoscut-o din primul moment. Dar dragostea pătrunde prin orice văl şi o recunoşti, desigur fără îndoială pe scumpa ta Helena.” M-am tot gândit de atunci încoace la vorbele lui Peres, şi aş fi bănuit că le spusese cu o cruntă ironie, dacă nu mi-ar fi jurat de mii de ori că intenţiile lui fuseseră cinstite şi sincere. Deşi ştiuse că Helena era bolnavă de vărsat, lucru pe care de altfel mi-l spusese la plecarea din Gozzo, nu ştiuse că era complet desfigurată de acest crud duşman al frumuseţii, lucru pe care îl aflase numai cu puţin timp înaintea mea. Cât despre mine, cred că un trăsnet m-ar fi lovit mai puţin. Am rămas câteva clipe privind obiectul dragostei mele şi căutând în trăsăturile ei vreo urmă din imaginea pe care o păstram în fundul inimii. O răceală inexplicabilă, care făcea să-mi îngheţe sângele pe măsură ce figura aceasta nouă o înlocuia pe cealaltă, mă împiedică să deschid braţele ca s-o îmbrăţişez. Totuşi, din bună-cuviinţă îi adresai câteva cuvinte mângâietoare. Mă aşezai lângă ea încercând să-mi amintesc vechile sentimente pentru a le înlocui pe cele pe care inima mi le refuza.

  Helena nu-şi dădu seama chiar de la început de această schimbare şi o luă drept un fel de stânjeneală datorită celor prezenţi; câteva cuvinte despre noul ei chip, spuse cu o oarecare veselie, îi părură de ajuns pentru a schimba impresia pe care o făcuse asupra mea. Cinarăm împreună cu prietenii noştri şi, cât timp a durat masa, căutai să-mi înving tulburarea care creştea în inima mea. Toţi cei de faţă îşi închipuiau că cel mai mare serviciu pe care puteau să mi-l facă era să mă lase singur cu iubita mea. Nu refuzai ocazia şi chiar dacă o absenţă îndelungată a plăcerilor nu mi-ar fi sensibilizat mult simţurile, mângâierile pasionate ale Helenei tot nu mi-ar fi îngăduit să rămân nesimţitor lângă ea. Noaptea a trecut într-un amestec de indiferenţă şi înflăcărare, pe care nu ştiu cum să-l numesc. Dar, când zorile îmi arătară mult mai dar decât lumina lumânărilor ceea ce-mi mai rămăsese şi ceea ce pierduserăm, nu putui să mai rezist acestui spectacol dezgustător. Mă întorsei pe partea cealaltă, cu spatele la Helena, prefăcându-mă că-mi este foarte somn, şi nici mângâierile, nici insistenţele ei nu putură să mă facă să mă întorc. Helena fu obligată să se scoale de către prietenii noştri care-i reproşau lenevia. Eu continuai să rămân nemişcat şi, strângând ochii cu încăpăţânare, reuşii să-i conving că aveam întradevăr nevoie să mă odihnesc.

  Ce gânduri mă frământau în momentele acestea chinuitoare! Cum se poate, îmi spuneam, ca un accident care nu a stat nici în puterea Helenei, nici în a mea, să stingă un sentiment atât de puternic care a cunoscut atâtea încercări, să distrugă o dragoste atât de puternică şi de constantă. Dar cele mai sincere reproşuri pe care mi le făceam ţii pe care socoteam că le merit nu mă împiedicau să simt în adâncuî sufletului adevărul unei schimbări pe care o condamnam. Ce poţi face împotriva unei nestatornicii atât de puţin dorite! Nici prin gând nu-mi trecea să părăsesc o femeie pe care o iubiserăm atât demult. Nu, nu, îmi ziceam, nu voi rămâne niciodată nepăsător faţă de soarta ei, voi folosi o parte din averea mea pentru a-i asigura traiul. Dar unde să caut un leac pentru dezgustul care m-a cuprins? Şi, amintindu-mi tot ceea ce auziserăm despre credinţă şi statornicie, mă acuzam că nu înţeleseserăm îndeajuns că dragostea este într-adevăr schimbătoare când nu se leagă decât de calităţi exterioare datorate întâmplării. Nu am avut ochi decât pentru înfăţişarea Helenei, îmi spusei; m-am mulţumit să-i admir frumuseţea. Trebuia să-i studiez caracterul, să descopăr tot ceea ce putea acesta să ofere minţii şi raţiuni mele: aş fi găsit astfel un sprijin împotriva impresiei pustiitoare pe care mi-o producea înfăţişarea aceasta. Să fie oare prea târziu? mă. Întrebai apoi. Şi de ce nu aş încerca, cel puţin?

  Crezui destul în gândul acesta ca să încep deîndată. Mă ridicai cu hotărârea de a mă apropia de Helena şi de a-i studia caracterul şi tot ceea ce în încântarea dragostei mele şi a ei căutaserăm prea puţin să descopăr. Îmi dădui seama că trebuia să ţin ochii mai mult închişi decât deschişi; dar este oare vederea singurul dintre simţuri care putea să-mi producă plăcere? Iubita mea nu avea încă nici un „10tiv să creadă că mă schimbaserăm faţă de ea, aşa că nu se simţi stânjenită de prezenţa mea; dimpotrivă, cele mai mici atenţii ale mele erau de ajuns ca să întreţină o amăgire din care nimic nu părea că ar putea s-o scoată. Peres a fost singurul faţă de care socotii că pot să vorbesc deschis. Mă ascultă din ce în ce mai uimit. Fără să-i dau timp să-mi răspundă, adăugai la această mărturisire gândul meu de a redeştepta dragostea în inima mea pe alte căi, şi-l rugai să mă ajute să descopăr în persoana Helenei toate calităţile care puteau să mă iaca să-i uit frumuseţea pierdută. Îmi făgădui să mă ajute cu acelaşi zel1 pe caic îl arătase dintotdeauna pentru binele meu.

  Speranţele mele erau deşarte; şi Peres care-şi dăduse seama mai bine decât mine de acest lucru, nu se grăbi să-mi înfăţişeze părera lui, vrând să-mi dea timp să mă conving că Helena nu primise de la mama ei o educaţie care să fie în stare să-i formeze sentimentele şi că blândeţea era singura calitate deosebită a sufletului ei. Ştia că deşi dragostea nu intră în inimi numai pe calea simţurilor, prea rar poate pătrunde împotriva lor. Cu alte cuvinte, dacă o femeie poate fi iubită fără a fi frumoasă, trebuie cel puţin să nu aibă nimic respingător. Prevăzuse deci că încercarea mea nu avea decât să mă chinuiască prin străduinţe zadarnice dar a privit-o poate ca un fel de răscumpărare a jignirii ce-i aduceam încetând fără voia mea s-o mai iubesc.

  Strădaniile din zilele următoare de a cunoaşte caracterul Helenei dovedeau încă multă stăruinţă şi grijă din partea mea; dar i se părură atât de schimbate faţă de felul în care obişnuiam să-mi manifest dragostea încât înţelese curând schimbarea din sufletul meu. Tristeţea şi lacrimile fură la început singurele semne ale amărăciunii ei. Mă privea îndurerată fără a avea puterea şi poate nici îndrăzneala să se plângă. Văzând că rămân surd la acest fel de reproşuri, izbucni în suspine şi, ceea ce nu îndrăznise să-mi spună mie, îi veni mai uşor să-i mărturisească lui Peres. Oricât de mulţumit ar fi fost în adâncul sufletului de a mă vedea scăpat de cea mai însemnată piedică pe care o văzuse în calea carierei şi reputaţiei mele, acesta nu pregetă totuşi să-i acorde bietei Helena mângâierea şi ajutorul ce părea să-i ceară. Îi mărturisi că mă schimbaserăm mult şi o sfătui să folosească pentru a-mi recăpăta dragostea căi independente de frumuseţe, cum ar fi blândeţea, veselia, amabilitatea şi, urându-i poate succes cu gândul că o astfel de dragoste nu mai era de temut pentru onoarea şi cuminţenia mea, îi dădu toate sfaturile pe care ea le-ar fi putut primi de la cel mai bun prieten.

  Mă înştiinţă totuşi de ceea ce puseseră împreună la cale. Departe de a mă opune intenţiilor Helenei, căutai s-o ajut, gândindu-mă la miile de jurăminte prin care mă legaserăm s-o iubesc toată viaţa. Planuri zadarnice! Mă sileam să petrec zile întregi alături de ea; dar pre7enţa care altădată îmi trezea patimile cele mai vii nu făcea acum decât să le stingă. Îşi dădea seama cât de departe era acest efect de speranţele ei. Veselia pe care o afişa, cum îi recomandase Peres, o părăsea fără voia ei şi îi lua locul o tăcere posomorită care-mi arăta cât demult suferă. Dar nu o întrebam nici din ce cauză e necăjită, ferindu-mă şi de-a începe o discuţie care m-ar fi pus în mare încurcătură, dar şi de-a stârni reproşuri pe care stăruinţa mea de a o vizita le împiedicase să izbucnească până atunci.

  Era însă imposibil ca o furtună atât demult amânată să nu izbucnească într-o bună zi. Petreceam o parte din zi, adesea chiar zile întregi, alături de Helena; dar nu mai petrecuserăm lângă ea nici o noapte afară de cea a revederii. Afecţiunea mea se manifesta doar prin nişte mici atenţii, asemănătoare cu cele pe care le aveam pentru iubita lui Peres şi pentru a lui Junius. Helena simţea prea mult indiferenţa mea şi curând obosi să se tot stăpânească. Nu mai aşteptă nici măcar să fiu singur cu ea, deoarece observase, fără îndoială, că evitam această situaţie. Începu prin a vărsa un şuvoi de lacrimi, după care mă întrebă de faţă cu Peres şi cu spaniola dacă este adevărat că am încetat s-o mai iubesc, şi dacă îi fac o vină că boala îi schimbase trăsăturile. Întrebarea aceasta, la care nu mă aşteptam deloc, mă puse într-o încurcătură cu mult mai mare decât pe ea. Totuşi, deşi din dorinţa de a o menaja aş fi putut să ocolesc răspunsul, ruşinea de a minţi în faţa lui Peres şi a spaniolei, care ştiau ce se petrece cu adevărat în sufletul meu, mă făcu să fiu sincer. Aşa încât, fără a mai sta să judec dacă asprimea nu era o crimă şi mai mare, răspunsei că făgăduielile sau, dacă voia să le dea alt nume, jurămintele de credinţă pe care le făcuserăm nu mai depindeau de mine; că inima mea, la fel de capabilă de asemenea sentimente ca şi mai înainte, nu dorea decât să le împlinească; dar că, într-adevăr, nu mai simţea aceeaşi înclinaţie pentru ea; că oricare ar fi fost cauza pe seama căreia avea să-mi pună nestatornicia, ea însăşi trebuia să oprească un rău pe care-l regretam; într-un cuvânt, că nu mă simţeam vinovat de nimic, şi că schimbarea sentimentelor mele mă durea în aceeaşi măsură ca şi pe ea.

  Deşi stinghereala în care mă aflam mă făcuse să vorbesc destul de tăios, Helena se stăpâni şi, adresându-mi-se cu mai multă inteligenţă decât aş fi crezut-o capabilă, mă întrebă ce preţ trebuia să pună pe sentimentele pe care le avuseserăm pentru ea dacă acestea fuseseră legate numai de frumuseţe, un lucru atât de fragil? Şi din mulţimea complimentelor cu care îmi plăcuse s-o copleşesc îşi amintea că jumătate fuseseră adresate frumuseţii chipului ei. „Totuşi, adăugă, aceasta este singura parte din fiinţa mea pe care boala a desfigurat-o.” îşi pregătise fără îndoială mai demult cuvântarea aceasta căci, oprindu-se pentru a-mi aştepta răspunsul părea foarte încântată de ce spusese. Din nefericire, nu-mi veni în minte nici un răspuns potrivit, iar tulburarea care mă făcuse să vorbesc atât de aspru mă făcu să-i răspund fără înconjur că nu-mi analizaserăm niciodată sentimentele dar, că, dacă lucrurile fuseseră aşa cum credea ea, eram norocos că scăpaserăm de ele.

  Nu-mi dau seama de ce Helena găsi răspunsul acesta mai aspru decât primul. Furia i se aprinse dintr-odată în priviri şi-mi reproşă perfidia cu atâta amărăciune şi violenţă încât şuvoiul de injurii pe care mi le adresă îi secătuiră puterile şi căzu fără simţire. Îi acordai toate îngrijirile pe care le impuneau recunoştinţa şi omenia. Scena aceasta făcându-mă să înţeleg la ce trebuia să mă aştept în viitor, îi declarai lui Peres că nu intenţionam s-o mai văd vreodată şi că voiam să-i asigur o pensie bunicică de care se va putea bucura în oricare loc din lume pe care şi-l va alege. Plecai în ciuda tuturor stăruinţelor lui Peres şi, ajuns acasă, întocmii un act prin care îi lăsam pe viaţă o rentă de patru mii de livre, ceea ce însemna a zecea parte din veniturile mele. Îi trimisei actul fără întârziere, sigur că dărnicia avea s-o ajute în curând să-şi uite amarul.

  În acelaşi timp, aveau loc şi alte întâmplări capabile să năruie tot ceea ce speram să obţin din această hotărâre Peres se gândea să se întoarcă cât de curând în Spania, unde îl chemau interese importante. Îi promiseserăm să-l conduc la Barcelona şi planul nostru era ca la sfârşitul iernii să trecem să-l luăm de la Messina pe corsarul Lirno, ca să nu avem a ne teme de africani în călătoria noastră.; Deşi părea că ţine destul demult la spaniola lui, Peres se gândise că era o tovărăşie destul de inccfmodă în Spania şi că soarta îl va face în curând să caute alte legături. Procedase cu mult mai multă blândeţe decât mine ca să-şi pregătească iubita de despărţire. O luase foarte de departe, arătându-i că nemaiputând să-şi amâne plecarea în patrie, spera ca ea să-i rămână credincioasă în timpul cât va lipsi. Era un fel de a-i spune că este hotărât să o părăsească şi că nu-i promite să se mai întoarcă. Clementia, al cărei nume trebuie să vi-l spun acum, nu-şi dăduse seama îndată de intenţiile iubitului ei şi, neobservând nici o schimbare în purtarea lui, îşi arătase adevăratele sentimente numai când orice îndoială devenise imposibilă. Dar, în starea în care o lăsaserăm pe Helena, se întâmplă, din nenorocire pentru Peres. Ca după ce se trezi din leşin, să încerce s-o liniştească arătându-i asemănarea sorţii ei cu a Clementiei. „Vezi, îi spuse el, din exemplul prietenei domniei-tale şi al meu, că acest fel de legăminte nu sunt făcute să ţină o veşnicie. Eu plec foarte curând în Spania, iar cavalerul a hotărât să mă însoţească. Las aici o femeie pe care am iubit-o şi a cărei soartă nu-mi va fi niciodată indiferentă. Veţi locui împreună, adăugă el, şi vom avea grijă să nu duceţi lipsă de nimic.”

  Credea că apără în felul acesta atât interesul lui cât şi al meu. Clementia, care nu-l auzise niciodată vorbind atât de deschis despre plecarea lui şi care avea, nestatornicia mea în faţa ochilor, nu mai putu suporta supărarea care o chinuia de câteva zile. Se alătură prietenei ei pentru a-şi vărsa mânia asupra bărbaţilor, acoperindu-ne cu cele mai groaznice injurii, Peres, tot atât de tulburat ca şi mine de acest incident pe care nu-l prevăzuse, găsi cu cale să se retragă. Tocmai în aceste împrejurări s-a întâmplat să-i fie adus Helenei actul prin care îi constituiam o pensie, împreună cu reînnoirea regretelor mele pentru motivele crude care puseseră capăt relaţiilor dintre noi. Tot ce venea de la mine într-un asemenea moment de furie fu privit ca un dar blestemat. Clementia, care câştigase oarecare influenţă asupra Helenei datorită vârstei şi experienţei, o sfătui să-mi respingă binefacerile şi. Ştiind greutăţile pe care mi le cerea angajarea mea în Ordinul de Malta, îi propuse un plan de răzbunare care urma să se răsfrângă şi asupra amantului ei.

  Peres venise direct la mine ca să-mi povestească tărăşenia. Nu putu să nu râdă povestindu-mi aventura prin care trecuse şi, deşi era hotărât să facă pentru iubita lui tot ceea ce îi îngăduia averea, era totodată atât de hotărât să nu se încarce cu ea când se va duce în Spania, încât nu ţinu seama de furia ei. Ştia la fel de bine ca şi mine la ce fapte nesăbuite poate răzbunarea să împingă două femei pătimaşe; când află, ce făcuserăm pentru iubita mea, îmi arătă că el, neavând venituri fixe în Italia din care să poată asigura o pensie Clementiei, avea de gând să-i lase tot ceea ce agonisise în expediţiile noastre pe mare, bizuindu-se pe ajutorul meu ca să ajungă în Spania. Deşi generosul Peres nu urmărise niciodată în mod special să siringă bogăţii, partea lui de pradă numai din cea de-a doua campanie se ridica la mai mult de douăzeci de mii de scuzi care, fiind lăsaţi la Malta când plecase din nou pe mare, erau neatinşi.

  În timp ce căutam să aranjăm lucrurile în felul acesta, mi se aduse înapoi actul pe care Helena îl refuzase. Îşi însoţise refuzul cu mai multe cuvinte jignitoare, poruncindu-i feciorului ca nu cumva să le uite atunci când îmi va povesti cum se petrecuseră lucrurile. Peres, la fel de surprins ca şi mine, voi să vadă dacă ofertele lui vor fi primite cu mai multă recunoştinţă. Îi trimise spaniolei o declaraţie semnată de mâna lui prin care-i ceda liber şi fără rezerve tot ce avea la Malta, cu arătarea felului şi valorii fiecărei părţi din danie. Avu parte de acelaşi afront. Luă refuzul acesta dublu drept un exces de mândrie şi de ciudă şi, deşi refuzul ne-ar fi îndreptăţit să nu mai insistăm ne hotărârăm să aşteptăm să li se mai potolească furia pentru a le prezenta din nou propunerile noastre.

  Se scurseră câteva zile. În acest timp nu trecurăm pe la doamnele noastre, dar continuam să le arătăm aceeaşi dărnicie şi aceleaşi atenţii. Fui însă informat că două femei se înfăţişaseră marelui-maestru şi că fuseseră auzite pronunţând numele noastre însoţindu-le cu multe reproşuri şi lacrimi. Mi se păru atât de sigur că nu puteau fi decât ibovnicele noastre încât, îngrijoraţi de felul îrr care putuseră să ne încondeieze, nu am mai aşteptat să fim chemaţi de marele-maestru. Apărarea noastră era atât de uşor de susţinut încât ne înfăţişarăm în faţa lui cât se poate de senini, cu atât mai mult cu cât, ştiind ce gândeşte marelemaestru despre legătura mea, credeam că va fi foarte bucuros să afle că aventura aceasta se sfârşise pentru totdeau’na. Primirea pe care ne-o făcu nu fu deloc aşa cum ne aşteptaserăm. Spunându-ne doar că i-ar plăcea să primească de la noi câteva explicaţii, îi îndepărtă pe toţi cei din jur ca să ne asculte.

  Explicaţiile pe care ni le ceru au fost simple. De cum auzirăm despre ce era vorba, Peres începu să răspundă în numele amândorura, povestind întreaga istorie a iubirilor noastre şi dând o întorsătură hazlie unor aventuri din care cea mai mare parte nu era destul de serioasă pentru a fi arătate altfel. În afară de faptul că ne făcuserăm o reputaţie de oameni de onoare care nu îngăduia nimănui să ne bănuie de rea-credinţă, procedaserăm atât de cinstit şi cu atâta nobleţe încât, neavând a ne ruşina de nimic, nici nu am ascuns nimic, nici măcar ultima scenă şi refuzul pe care-l primiserăm. Amănuntul acesta a avut asupra mareluimaestru efectul pe care-l doriserăm. Găsea aici tâlcul acuzaţiilor pe care cele două femei îl formulaseră cu atâta viclenie şi răutate, schimbând în aşa fel natura faptelor încât să părem vinovaţi în ochii unui judecător mai puţin înţelept şi luminat. Şederea la Fez, prietenia cu maurii, proiectul de a ne aşeza în Albania, planul meu de a fugi în America, toate acestea fuseseră înfăţişate în culori care le făceau să apară deosebit de respingătoare. Principala mea vină era seducerea şi răpirea Helenei. Arătând câtă pagubă pricinuiserăm onoarei şi viitorului ei, ceruse o despăgubire pe măsura situaţiei la care-i dădea dreptul să spere pe vremea aceea tinereţea, frumuseţea şi onoarea de a fi fiica unuia dintre cei mai mari seniori din Neapole.

  Ne-a fost uşor să înţelegem de ce refuzaseră darurile noastre. Le priviseră ca o despăgubire mult prea mică faţă de drepturile pe care îşi închipuiau că le dobândiseră asupra noastră. Chiar şi spaniola, invocând o obârşie pe care i-ar fi fost foarte greu s-o dovedească, îi cerea lui Peres s-o ia de nevastă pentru a-i salva onoarea. Faptele erau atât de cunoscute, iar asemenea pretenţii i se parura atât de ridicole marelui-maestru încât se declară mulţumit de explicaţiile primite asupra punctelor nelămurite până atunci. În încheiere, puse capăt neliniştii noastre înfăţişându-ne ce intenţii avea. Prin naştere, Helena se afla în puterea lui. Îmi spuse că plănuia s-o trimită la o mănăstire aflată la câteva mile de capitală. Nici nu vru să audă de cei patru mii de franci pe an pe care continuam să-i ofer, şi-mi limită dărnicia la două sute de scuzi pe care urma să-i plătesc anual. Cât despre Clementia, era hotărât s-o poftească să părăsească insula şi-l lăsa pe Peres să rezolve singur restul.

  Mă gândeam atât de puţin să mă folosesc de protecţia marelui-maestru încât, plecând de la palat, voiam să-i scriu Helenei ca să-mi reînnoiesc oferta şi chiar s-o înştiinţez de ceea ce i se pregăteşte la curte. Dar, sosind acasă, aflai că mă aştepta de o oră şi că ceruse eu insistenţă să-mi vorbească fără martori. Îl rugai pe Peres să-i îndeplinească dorinţa. Intrai singur şi o găsii cu faţa acoperită cu un văl pe care nu-l ridică. Dimpotrivă, după ce-l potrivi astfel ca să nu i se zărească nici o părticică din faţă. Veni spre mine cu paşi şovăitori şi, rugându-mă cu voce tremurătoare să-i iert îndrăzneala, îmi spuse apoi că era convinsă că se poate bizui mai mult pe bunătatea mea dacă-mi ascunde un chip care mă făcuse s-o urăsc. Mă pregăteam să protestez, s-o asigur că, departe de un asemenea sentiment, eram mai dispus ca oricând să-i fac oricare serviciu cerut de prietenie şi fără a ţine seama că încercase să-mi facă rău. Dar am fost întrerupt de hohote de plâns. „Vai! îmi spuse ea, în ce hal de disperare trebuie să mă fi adus purtarea ta dacă m-a făcut să uit că eşti încă pentru mine cel mai iubit om din lume şi că mi-aş da cu bucurie viaţa pentru tine. Du-te de grabă la marelemaestru şi spune-i că retrag toate acuzaţiile împotriva ta făcute la mânie.” îi răspunsei cu un zâmbet că dreptatea marelui-maestru mă pusese acum la adăpost, dar că primejdia în care mă pusese mă înfricoşase mult mai puţin decât mă înduioşa căinţa ei, „Mă ierţi, deci 7 mă întrebă. Ah! răspunsul tău îmi ia o greutate de pe suflet. Nu mă mai tem de ce mă poate ameninţa dacă mai ai încă destulă bunătate ca să te interesezi de soarta mea.” Mă rugă să-i explic ceea ce nu-i anunţaserăm decât pe jumătate. Intenţia mai’elui-maestru de a o închide într-o mănăstire nu păru s-o sperie. „Lasă pe mine, mi-a zis ea. Am să ştiu să scap de urmărirea lui. Nu-ţi cer decât o singură favoare în afară de cea pe care mi-ai făcut-o: aşteaptă şase săptămâni înainte a rosti jurământul şi promite-mi că la sfârşitul acestei perioade mă vei primi cu aceeaşi bunătate ca şi astăzi.” îi dădui cuvântul fără să mă las rugat. Îmi ceru să-l repet în forma cea mai straşnică şi, plecând fără a mai scoate nici un cuvânt, mă lăsă într-o nedumerire completă atât asupra cuvintelor cât şi motivului vizitei ei.

  Eram sincer când îi promiseserăm prietenie şi m-ar ti durut mult s-o văd intrând în mănăstire fără a simţi chemare spre călugărie. Mă temui deci să nu ia prea uşor sfatul pe care i-l dăduserăm, şi ca marele-maestru să nu-i pună pe oamenii lui s-o ridice mai curând decât se aştepta. Poruncii unui slujitor să se ducă după ea şi s-o grăbească să se pună la adăpost. Dar acesta îmi aduse vestea că o căutase în zadar la dona Clementia, din casa căreia plecase în ajun fără să ştie nimeni unde. Aflai totuşi din întâmplare câteva zile mai târziu, că se retrăsese la o rudă unde îşi făcea nişte operaţii foarte periculoase. Nişte necazuri cu sănătatea, urmare a drumurilor mele pe mare, mă făceau să caut uneori vindecarea în îngrijirile unui felcer italian sosit de curând în Malta. Fălindu-se cu iscusinţa lui, acesta îmi vorbi de un tratament extraordinar pe care-l începuse şi despre care credea că va da rezultate foarte bune. „Este vorba, îmi spuse el, de o tânără pe care a desfigurat-o vărsatul de vânt.” Pretindea că-i va face o piele la fel de frumoasă ca înainte de boală. Insistând, am descoperit că cea care se încrezuse în promisiunile lui era Helena. Mai este nevoie să mărturisesc că această stăruinţă neclintită în a-mi place mă impresionă într-o măsură destul de mare pentru a trezi în sufletul meu o parte din sentimentele pe care le avuseserăm pentru ea? „Mă iubeşte, îmi ziceam, şi ce altă fericire am aşteptat eu de la dragoste decât de a fi iubit? Nu trebuie oare să fiu fericit că ţine destul la dragostea mea încât să-şi pună viaţa în pericol pentru a o păstra?” Căci felcerul nu-i ascunsese că se angajase să-i redea frumuseţea, dacă va rezista la puterea leacurilor lui, dar nu-i garantase viaţa în cazul în care mijloacelc pe care intenţiona să le întrebuinţeze vor fi mai puternice decât va putea să suporte. Cum nu-i ascunsese nici ei acest pericol, fui înduioşat de tăria de care dădea dovadă şi mă întrebam dacă n-ar fi trebuit s-o feresc de pericolul la care se expunea, după cum eram convins, mult mai mult din dragoste decât din vanitate femeiască şi s-o ţin alături de mine aşa cum era, arătându-i mai multă duioşie şi dragoste ca înainte. Dar chipul acela îngrozitor a cărui imagine mi se întipărise în minte îmi apăru din nou în faţa ochilor şi simţii deodată cum mi se sting toate dorinţele şi cum recad în indiferenţa care era de câteva săptămâni starea obişnuită a inimii mele.

  Nu la fel de uşor ieşi Peres din încurcătura lui. Spaniola, cu firea năvalnică îndeobşte cunoscută a femeilor din această naţie, se bizuia pe demersurile ei la curte şi spei’a cel puţin să-l dezonoreze pe Peres dacă refuza încă să se căsătorească cu ea. Dorinţa de răzbunare nu-i fusese micşorată de remuşcările care o cuprinseseră pe Helena după întoarcerea de la curte şi, văzând că marele-maestru nu se arăta grăbit să i-o satisfacă, se pregătea să insiste cu noi cereri, când primi ordinul de a părăsi Malta. I se dădea un răgaz de opt zile. Cu toată furia care o cuprinse la primirea acestei veşti, se stăpâni totuşi faţă de trimisul mareluimaestru şi făgădui să se supună, dar, jignită şi întărâtată de un rezultat atât de contrar aşteptărilor ei, se hotărî din primul moment să-şi facă dreptate singură, iar triumful amantului era un motiv de ură ce se adăuga celor dinainte. Peres care, în adâncul sufletului, îi dorea tot binele pe care ea nu avea să-l mai găsească alături de el, căută s-o vadă chiar în seara aceea, nu cu gândul de a-i reproşa acuzaţiile prin care încercase să ne ponegrească, ci să se înţeleagă cu ea asupra celor ce erau de făcut pentru liniştea şi fericirea ei. O găsi singură, rumegând planuri de răzbunare. Totuşi, văzându-l pe Peres că se întoarce de bunăvoie, îşi stăpâni furia pentru câteva momente. Îl ascultă cu răbdare şi Peres îmi repetă de nenumărate ori că, nevăzând în ochii ei decât o expresie de bunăvoinţă, se minunase de capacitatea femeilor de a-şi stăpâni cele mai puternice porniri ale inimii şi de puterea lor de prefăcătorie.

  Clementia păriise să-i asculte în linişte atâta timp cât nu ştiuse cu siguranţă ce voia să-i spună. Îl îndemnase chiar să-şi deschidă sufletul, prin întrebări puse cu aceaşi măsură şi stăpânire. Dar deabia auzise că el nu se opune ordinului marelui-maestru şi că nu se gândea decât să se despartă de ea copleşind-o de binefaceri, nu mai rezistă turbării care o stăpânea şi se năpusti asupra lui ca o fiară, Clementia era o femeie ‘ânaltă şi deosebit de puternică. Surprins de iuţeala cu care îl atacase, Peres se trezi apucat de git. Oricât de puternic era, Clementia îl răsturnă atât de repede de pe scaun apăsându-l cu toată greutatea corpului ei încât Peres simţi că-şi pierde respiraţia. Ea îşi dădu seama de acest lucru, văzând cum îl lasă puterile şi, profitmd de acest moment, îi trase sabia şi-i apropie vârful de pântece jurându-se cu furie că îl va străpunge fără milă la cea mai mică mişcare de apărare.

  Situaţia aceasta era deosebit de neplăcută pentru unul dintre cei mai viteji oameni din lume, care avea de ales între o moarte inevitabilă şi ruşinea nu numai de a-şi datora viaţa unei femei, dar şi de a trebui să-i accepte condiţiile ca să şi-o răscumpere. Rămase nemişcat sub ameninţarea propriei săbii, ca să audă condiţiile ce i se puneau. Clementia, la fel de furioasă. Îl întrebă dacă era hotărât s-o părăsească. Răspunse pe ocolite, invocând afacerile care-l chemau în Spania şi faptul că o legătură ca a lor nu putea fi veşnică. „Totul a fost aşadar o înşelătorie, răspunse Clementia furioasă. Ei bine! alege între viaţa ta, pe care o am în mână şi făgăduielile pe care vreau să mi le faci. Vreau să mă iubeşti toată viaţa. Dacă va trebui să părăsesc acest oraş, vreau să pleci cu mine. În Africa, Spania, Italia, în orice loc din lume, îmi este tot una, dacă pot trăi cu tine acolo, şi vreau ca şi ţie să-ţi facă plăcere să mă ai eu tine. Iată ce trebuie să-mi juri în faţa cerului, dacă nu vrei să-ţi străpung inima.”

  Peres avusese. Răgaz să-şi împartă atenţia între vorbele ei şi mijloacele de a ieşi din încurcătură, dai’ negăsind altă cale decât supunerea, procedă în singurul fel care se cuvenea. Li promise s-o iubească şi să o vadă întotdeauna cu plăcere. Un astfel de jurământ ar fi părut ridicol oricui afară de o femeie îndrăgostită. Clementia, prea mulţumită de jurământ, simţi detndată cum îi dispare ura. L-ar îi îmbrăţişat de o mie de ori pe Peres, dacă nu i-ar! i v nit: o altă idee care a fost cât pe-aci să-i spulbere teatV’; p. Ranţele. Tocmai când îşi cobora mâna pentru a arunca sabia şi când schimbarea din ochii ei îl făcu pe Peres să creadă că scena aceasta atât de neplăcută se sfârşise, ea reluă sabia, şi totodată privirea furioasă dinainte pentru a-i impune’ o nouă condiţie: „Mai vreau, a zis ea, drept confirmare a jurămintelor tale, să vii să-ţi petreci noaptea aceasta la mine.” Peres, văzând că a scăzut pericolul, nu se putu stăpâni să nu râdă de această propunere şi consimţi cu mai multă plăcere decât la celelalte. Sosind, din fericire, Junius pentru a-l scăpa din încurcătură, Peres se grăbi să Vină la mine să-mi povestească aventura. Totuşi, în mijlocul povestirii pe care nu putu să mi-o facă pe un ton serios, nu-mi ascunse că onoarea îi crea scrupule în privinţa acestui jurământ smuls cu ‘forţa. Deşi schimbase câteva din cuvintele amantei lui când îl rostise, lăsându-şi astfel o portiţă de scăpare, îi era ruşine că trebuise să recurgă la nişte arme atât de mizerabile şi-l văzui întrebându-se dacă nu era mai demn pentru el să se mulţumească eu proverbul care consideră jurămintele de dragoste drept tot atâtea iluzii. Dar cum nici cauza aceasta nu-l mulţumea, luă o hotărâre care mi se păru într-adevăr mai onorabilă şi care îmi demonstră încă o dată generozitatea lui, Urma să obţină de la marele-maestru, sub cuvânt că era încă prea devreme pentru călătoriile pe mare, să-şi petreaeă restul iernii la Malta cu dona Clementia. Planul lui era să se folosească ele chiar această favoare pentru a o face pe ibovnica lui să înţeleagă că legătura lor fiind prea cunoscută, trebuiau să renunţe să se mai vadă până la plecare; nu se îndoia că lipsa îşi va face efectul obişnuit asupra inimii unei femei de care îl legase mai mult întâmplarea decât iubirea. Îşi mai propunea de asemenea să-l îndemne pe secundul de pe corabia mea, la care observase o oarecare înclinaţie pentru ea, s-o viziteze des. Acesta, un tânăr maltez fără avere, nu putea refuza s-o ia de nevastă, atunci când va vedea că farmecul ei este sporit de darul pe care Peres rămânea dispus. Să i-l facă. Pe de altă parte Clementia, când îşi va fi revenit din furie, nu putea să refuze, fără să facă o nebunie, o căsătorie care ştergea greşelile din trecutul ei, pentru a se încăpăţâna să urmeze un bărbat doar în calitate de amantă. Găsii că planul acesta era atât de potrivit, încât făcui unul asemănător în favoarea Helenei. Aveam printre slujitori un provensal foarte chipeş care-mi era în acelaşi timp camerist şi majordom; nu era de altfel lipsit nici de minte, nici de educaţie, iar credinţa lui merita o răsplată. Căsătoria cu el nu însemna pentru Helena o mare decădere, mama ei nefiind decât o burgheză din Malta. Mă gândeam că, o dată cu căsătoria, să pun pe numele amândorura cei patru mii de franci pe care-i destinaserăm iubitei mele şi, fără a mai amâna, i-am comunicat feciorului propunei’ea. O primi ca pe cel mai fericit lucru ce i se putea întâmpla. Deşi nu puneam nici o speranţă în tratamentul felcerului, chiar şi cea mai mică schimbare nu putea fi decât în avantajul Helenei, iar pe feciorul meu nu frumuseţea îl interesa. Planul acesta mă încânta în aşa măsură încât,. Adoptând planul lui Peres cu acelaşi zel, îi promisei să nu precupeţesc nimic ca să le fac să izbândească pe amândouă în acelaşi timp. Peres avu amabilitatea de a o revedea pe Clementia în noaptea următoare. Bucuria pe care o resimţi şi asigurările lui Peres că ordinul marelui-maestru va fi revocat o determinară să se lipsească de vizitele lui. Peres îmi aduse fără întârziere a doua zi această veste fericită. Crezurăm că ne asiguraserăm pe deplin liniştea şi libertatea.

  Şase săptămâni trecură într-o linişte deplină. Secundul meu, care acceptase cu mult entuziasm propunerile mele, începuse s-o viziteze pe Clementia, fără a-i explica anume ce urmăi’eşte. Era termenul când felcerul promisese că Helena îşi va recăpăta farmecul. O făcuse să sufere chinuri de nedescris, care nu izbutiseră decât s-o urâţească şi mai mult. A tras singură consecinţele. De cum a aflat din oglindă că se înşelase cu speranţe zadarnice, se şi hotărî să-mi scrie, scutindu-ne pe amândoi de vizita pe care o hotărâserăm. Scrisoarea era un model de raţiune şi modestie. Deplângea nenorocirea care mă despărţise de ea dar, mărturisind că nu mai era vrednică să inspire dragoste şi că se cuvenea cu atât mai puţin să se lase pradă iubirii, mă ruga ca, în loc să-i acord pensia pe care i-o oferiserăm, s-o ajut să-i facă pe plac marelui-maestru care păruse să dorească retragerea ei într-o mănăstire. Blândeţea ei mă irnpresionă destul demult pentru a trezi din nou toate urmele iubirii mele. Dar chipul acela groaznic care mă vindecase fără voia mea îmi veni din nou în memorie, şi-mi făcu acelaşi serviciu.

  Ţinând totuşi la planul meu şi considerând hotărârea Helenei ca pe cel din urmă efect al disperării, îi răspunsei că o rog să nu se grăbească şi că aveam în privinţa ei unele intenţii care i se potriveau mai bine. Nu ştiu ce-şi închipui, dar îmi promise să aştepte în linişte ordinele mele. Ştirile pe care dorea să le afle între timp despre soarta Clementiei îi treziră dorinţa de a o revedea. Nici eu, nici Peres nu ştiam deloc ce le îndepărtase una de alta. Aflarăm însă curând, prin feciorul meu, căruia îi propuseserăm s-o viziteze cu asiduitate pe Helena, şi care era primit cu multă politeţe şi amabilitate, că nu avusese alte motive decât furia continuă în care o vedea pe tovarăşa ei şi remuşcările pentru acuzaţiile pe care ni le aduseseră. Dar cum noile idei asupra cărora le plăcea să discute reînnodaseră prietenia şi relaţiile lor, şi-au comunicat speranţele şi au început iar să se conducă după hotărâri luate împreună. Secundul meu le vedea cu multă asiduitate, iar feciorul meu sau majordomul, ca să-i dau un titlu mai de vază, le făcea o curte nu mai puţin asiduă. A fost deci firesc ca în desele lor convorbiri să-şi deschidă inima. Se întâmplă însă ca cei doi amanţi să-şi arate prea vădit pretenţiile şi chiar sprijinul pe care-l aveau din partea lui Peres şi a mea. Clementia a înţeles cum stau lucrurile dar îşi ascunse gândurile şi, sigură că Helena nu bănuieşte încă nimic, amână pentru mai târziu să-i explice liniştit descoperirea.

  Mândria, căci după cum v-am descris-o pe Clementia nu aş atribui dragostei furia ei, ideea pe care şi-o făcuse despre motivele ce-l îndemnau pe amantul ei să aprobe un plan în care ea vedea mai puţin indiferenţă decât dispreţ; în sfârşit, o mie de gândui’i negre sporite de apropierea dintre cele aflate şi toată purtarea lui Peres o făcură să treacă de la liniştea la care ajunsese la noi izbucniri de furie pe care încercă să i le inspire şi Helenei. Motivele lor de a se crede ofensate nu puteau fi aceleaşi. Secundul meu nu era un peţitor de care să-i fie ruşine Clementiei. De aceea, ura ei se îndreptă mai mult împotriva lui Peres decât asupra lui, daipentru a o face pe Helena să-i împărtăşească supărarea îi arătă cât trebuia s-o dispreţuiesc dacă îi prezentaserăm căsătoria cu feciorul meu ca pe o fericire. Nu era oare fiica unui om de vază? Iar ceremonia căsătoriei schimba oare cu ceva nobleţea din naştere a sângelui? O făcu să se ruşineze până într-atât de soarta pe care i-o pregăteam încât, împrumutându-i şi o parte din furia ei, reuşi s-o supună influenţei ei şi s-o facă să-i asculte toate sfaturile. Primul plan pe care îl puseră la cale fu să arate printr-o insultă răsunătoare dispreţul pe care-l aveau pentru noii lor îndrăgostiţi. Comparaţia pe care făceau între aceştia şi noi înşine le determină să ia o hotărâre puţin inspirată: privindu-i ca pe nişte oameni asupra cărora ele care trăiseră pe picior de egalitate cu noi, aveau toate avantajele, s-au crezut îndreptăţite să-i umilească direct. Un strop de judecată, dacă ar fi avut, le-ar fi îndemnat la mai multă prudenţă în propriul lor interes.

  Chiar de a doua zi, după ce-l rugară pe Junius să fie la ele la ora când veneau de obicei cei doi peţitori, începură să-i trateze cu un dispreţ de care aceştia, timizi şi respectuoşi, nu-şi dădură seama la început, până ce secundul meu începu să înţeleagă. Dragostea nu-i stinsese mândria. Deşi primise fără greutate să trăiască pe picior de egalitate cu majordomul, ştiindu-mi gândurile, se simţi totuşi ofensat să se vadă pus pe aceeaşi treaptă cu el de către Clementia, care părea să socotească ambiţiile lor la fel de necuviincioase. Lăsând la o parte tonul galant, se apără cu multă fermitate. Ea nu aştepta decât prilejul acesta pentru a-l insulta şi mai pe faţă. Imploră ajutorul lui Junius împotriva acestor neobrăzaţi care abuzau de bunăvoinţa stăpânilor lor. Iar câţiva oameni care stăteau la pândă din porunca ei şi care veniră în fugă la strigătele ei încercară să-i gonească pe cei doi amanţi cu o violenţă jignitoare. În aceste condiţii, secundul meu nu mai păstră nici un fel de consideraţie pentru faptul că Clementia esa femeie. Disperarea pe care o simţi văzându-se tratat cu attâta dispreţ de o femeie pentru care credea că face un mare sacrificiu luând-o de soţie îl făcu să-şi întoarcă răzbunarea împotriva ei. Fusese forţat să scoată sabia pentru a se’apăra şi n-o întrebuirsţă, l’n tulburarea lui, decât pentru a da o lovitură mortală nefericitei Clementia. Junius se gândi mai puţin s-o răzbune cât să pună capăt tfpzordinii, şi cele trei sau patru slugi pe care se bizuise Clementia se lăsară păgubaşe în faţa unui ofiţer care nu părea dispus să le cedeze uşor. Toată grija lor se îndreptă asupra ei, în timp ce locotenentul şi majordomul se grăbiră să plece.

  Veniră direct la mine să-mi relateze această întâmplare nefericită. Un sfârşit atât de umilitor îi vindecase pe amândoi de dragoste, păsându-le mai puţin de iertarea mea cât de învoirea de a dispreţui şi urî două femei care le fuseseră atât de puţin recunoscătoare pentru afecţiunea lor. În timpul povestirii, mi se păru însă că majordomul era mai puţin iritat şi că se îndoia încă de sentimentele iubitei sale, pentru că singura care vorbise fusese Clementia.

  Nenorocirea acesteia nu-l lăsă deloc indiferent pe Peres. Se grăbi să se ducă la ea. Era într-o st, are în care nu se mai putea spera nimic. Păru totuşi să recapete puteri la vederea celui pe care-l socotea cauza nenorocirilor ei; şi ultimele ei cuvinte fură vorbe de ocară împotriva lui Peres, care avu destulă generozitate ca să sufere din această cauză. Veniserăm aproape imediat după el, aşa că am asistat la această tristă întrevedere, fără să pot face nimic care să micşoreze grozăvia scenei. Helena rămăsese lângă tovarăşa ei. Îi vorbii cât putui mai convingător, arătându-i că era în interesul ei să primească propunerea mea de a accepta mâna majordomului împreună cu avantajele pe care voiam să le adaug la această căsătorie. Drept răspuns vărsă un şuvoi de lacrimi, urmate de o rugăminte cam neaşteptată. Văzând că, în pofida celor întâmplate, îi arătam încă bunăvoinţă, îmi spuse ea, îmi cerea favoarea de a fi lăsată să-şi petreacă alături de mine restul vieţii. Ţineam casă mare şi o femeie ataşată intereselor mele prin recunoştinţă şi dragoste putea să-mi fie de oarecare ajutor în gospodărie. Mă imploră să-i primesc serviciile, arătând că schimbarea înfăţişării ei avea să mă ferească, cu siguranţă, de gura lumii. Degeaba îi arătai că putea să fie mai fericită mergând pe calea pe care i-o oferiserăm. Vorbele mele fură zadarnice. Am fost atât de mişcat de încăpăţânarea cu care îmi repeta rugămintea aceasta încât îi făcui hatârul cu bucurie şi, uitând de urâţenia ei, o îmbrăţişai din toată inima.

  Mă găseam eliberat dintr-odată de toate grijile, căci soarta înlăturase din calea mea toate piedicile. Prima măă dorinţă fu să mă dedic pe viitor numai glorioaselor îndatoriri ale Ordinului. Nu mă socoteam despărţit de Peres până când nu-l voi fi dus în Spania, iar hotărârea lui de a se întoarce în ţară nu-i micşorase zelul pentru pregătirea unei campanii glorioase. La prima suflare de vânt prielnic, vasul meu era mai în formă ca niciodată. Plecarăm din Malta cu binecuvântarea marelui-maestru, care aflase de modul cum luaseră sfâi’şit aventurile noastre.

  Am luat calea Messinei de unde urma să-l luăm pe corsarul Lirno spre a-l duce apoi pe Peres în Spania. Dar aceeaşi fatalitate care mă făcuse întotdeauna să plătesc gloria cu un preţ prea mare, de cum pierdurăm coasta din vedere, stârni un vânt atât de puternic încât ne împinse spre regatul Neapole. Dacă n-ar fi trebuit decât să reparăm stricăciunile produse vasului ne-am fi socotit fericiţi. Dar, gândind să ne adăpostim într-o radă pustie unde am ajuns cu multă greutate, nimerirăm în mijlocul a trei corsari care se adăpostiseră acolo. Deşi, în mod normal eram capabili prin curaj şi număr să le ţinem piept, vasul nostru suferise atâta din cauza furtunii încât un atac din partea lor putea fi foarte primejdios, iar noi, observându-le pregătirile, înţeleserăm că voiau să profite de nenorocirea noastră. Totuşi, cum nici violenţa vântului, nici curajul nostru nu ne îngăduiau să fugim, le-am ţinut piept cu fermitate. Artileria noastră, mult mai puternică decât cea a celor trei vase la un loc, ne sluji atât de bine încât am scufundat una din corăbii chiar din prima salvă. Celelalte două reuşiră să se agaţe de noi de amândouă părţile. Dar acest lucru nu ne sperie, cu atât mai puţin cu cât, având destui oameni pentru a le face faţă şi unora şi altora, ne prindea bine să-i putem avea atât de aproape. Nici nu ne-au rezistat mult; după ce am ucis o parte din ei, ceilalţi nu întârziară să se predea.

  O pradă atât de neînsemnată nu’sporea cu nimic bogăţiile noastre, dar era un început de campanie atât de glorios încât, în loc să ne facem reparaţiile în vreun port din regatul Neapolelui, hotărârăm să ne întoarcem la Malta, unde gândeam că vom fi primiţi cu toată cinstea datorită triumfului. Marea ne păru curând destul de liniştită ca să putem călători fără teamă în starea în care ne aflam. Într-adevăr, o trecurăm fără primejdie, iar întoarcerea noastră surprinse pe toată lumea. Însă prima noutate pe care am aflat-o în port a fost că marchizul de Leniati, sosit de două zile împreună cu mama Helenei, depusese o plângere la marele-maestru cu privire la răpirea fiicei sale şi că neputând să respingă cererea unui om atât de însemnat, curtea, o acceptase. Helena, căreia îi lăsaserăm în grijă casa, se văzu nevoită să se întoarcă sub autoritatea mamei ei, şi mi se vorbi atât de serios de această afacere, încât am discutat cu Peres dacă siguranţa mea nu-mi cerea să mă îndepărtez de insulă. În afară de starea proastă a vasului, mi-a mai arătat că o fugă atât de nesăbuită ar da apă la moară acuzatorilor mei, şi că după favoarea arătată de marele-maestru nu trebuia să mă tem prea mult că mi-ar lua-o pentru a o da unei femei ca Rovini, fiind de presupus că Leniati se lăsase influenţat de ea. Într-adevăr, aflai chiar în aceeaşi zi, printr-un bilet al Helenei, că ea era la obârşia acestei acţiuni. Îndemnată de sfaturile nefericitei Clementia, îi scrisese mamei ei pentru a se plânge de nedreptăţile mele, şi plângerile ei fuseseră atât de mişcătoare încât Rovini, cu lacrimile sale, îl obligase pe marchiz să se declare apărătorul ei. Dar Helena mă asigura că, departe de a se alătura lor pentru a-mi pricinui neajunsuri, căuta ocazia să se sustragă vigilenţei lor continui, hotărâtă să meargă să se arunce la picioarele marelui-maestru pentru a se opune acuzaţiilor lor şi pentru a obţine libertatea de a-şi îndeplini slujba pe care i-o încredinţaserăm în casa mea.

  Era o altă situaţie extremă, care putea să atragă noi încurcături. Mă dusei hotărât să mă înfăţişez marelui-maestru, care mi se păru destul de necăjit de obligaţia de a-l asculta pe Leniati. Fără a mai socoti scandalul provocat de o afacere care făcea atâta vâlvă, se temea de a fi nevoit să se poarte cu mine ca un judecător, iar asprimea nu se potrivea deloc cu sentimentele pe care le căpătase pentru mine. După ce îmi arătă urmările pe care nu era sigur că le va putea împiedica, îmi spuse că, nebănuind la Rovini decât dorinţa de a obţine nişte despăgubiri băneşti, mă sfătuia să i-o iau înainte oferindu-i mai mult decât ar putea pretinde. Acest mijloc, care îmi plăcu din capul locului, cerea un fel de târguială cu care voiam să-l însărcinez pe Peres, dar marele-maestru fu de părere că, pentru a înăbuşi cât mai repede scandalul şi plângerile, trebuia să-mi prezint oferta cât mai politicos, trimiţând vorbă lui Leniati şi ibovnicei lui că-i rugam să-mi primească vizita. Acceptai cu atât mai mult cu cât, urmându-i sfaturile, câştigam noi drepturi la protecţia lui. O înştiinţai, fără întârziere, pe Rovini de intenţia mea de a-i îndeplini toate dorinţele, rugând-o totodată să-mi îngăduie s-o vizitez.