Istoria tinereţii comandorului

Sau memorii pentru a servi la istoria Maltei. Povestea unei grecoaice

 

„Într-adevăr, viaţa lui a constituit şi primul dintre romanele sale, şi, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”

  Sainte-Beuve

 

  CUPRINS:

  Mărturisire 5

  Istoria tinereţii comandorului de *** 27

  Partea întâi 28

  Partea a doua 135

  Povestea unei grecoaice 227

  Partea întâi 228

  Partea a doua 323

 

 

 

  MĂRTURISIRE (în loc de prefaţă)

  Trainic înfipt pe treapta veşniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care nefiinţa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare”1, gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neaşteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaşte în veşmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului şi de complicate probleme sociale: istoria adevărată şi sinceră a propriei mele vieţi, cu nimic mai săracă în evenimente şi întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o aşez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului2… Căci „cine să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi) le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit şi preţuit?

  Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel şi chip, urmaşii lor nu s-au lăsat mai prejos şi, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepţii (uneori cam sofisticate), a reuşit să impună despre mine o viziune pe cât de logica şi firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reţinut două aspecte zise „esenţiale”, unul despre viaţa, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic) şi că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca şi presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc şi Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut şi a Cavalerului Des Grieux, pe care mulţi m-au chiar învinuit că aş fi trăit-o ca atare eu-însumi.3

  Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserţiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor şi câte detalii, câte nuanţe, câte explicaţii ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate şi întunecate sunt căile sufletului omenesc, şi aparenţele adesea înşelătoare…

  Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilaţă. Însă, cum nu am memoria datelor şi cum am avut parte, totuşi, de câţiva oneşti cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulţime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezminţite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre şi Sgard4, pe care îi voi cita cu acurateţea cerută de erudiţii veacului al XX-lea, mulţumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itţele se încurcă şi când ei ezită sau se contrazic.

  M-am născut în orăşelul Hesdin din ţinutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie5, ceea ce a avut pe semne o oarecare influenţă asupra vieţii mele, astfel pusă sub semnul unui lung şir de păcăleli şi de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor şi posterităţii. Familia mea, cunoscută de generaţii pentru cilnstea şi probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a oraşului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulţi copii, cinci băieţi şi patru fete, dar surorile mele, înfricoşate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aştepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit şi mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din fraţii mei, Norbert şi Bernard-Joseph, şi-au închinat viaţa bisericii cu mai) multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre şi Louis-Eustache (care fusese şi ofiţer) au fost magistraţi: fie-le ţărâna uşoară. Toţi au grut o purtare demnă şi au dus trai tihnit.

  Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieţi, am dus o exiistenţă ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minţii şi de-ale trupului, sensibil în faţa gingăşiei feminine, iute la patimă ca şi la mânie, mi-am urmat întotdeauna simţămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de raţiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învăţam bine, cu plăcere şi sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, aşa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toţi ceilalţi cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât nişte simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.) Frederic Deloffre şi Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediţii a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoţită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar şi index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta) lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp.

  4 Aşa cel puţin pretinde Roland Purnal, în Dicţionarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal… răciune. Nu doar că-mi însuşesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l şteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărţilor sau cu pana în mână mai uitam de amar, şi încetul cu încetul îmi câştigam seninătatea…

  După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiţilor din oraşul nostru (Hesdin) şi supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligaţiile mele şcolare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor şi frumuseţea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de şaisprezece ani şi am servit cu felurite îndatoriri, chiar şi ca voluntar, când posturile de ofiţeri erau ocupate (era sfârşitul războiului), înflăcărat de speranţa pe care o nutream, ca mulţi tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Aşteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit şi m-am întors la părinţii iezuiţi…” 6

  Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenţei mele! şi mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confraţi de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy şi Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la şcoală, am dat peste o scenă mârşavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aş fi repezit asupra-i şi l-aş fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-şi viaţa! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci şi şase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia7. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine r După Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârşit prin pacea de la Utrecht, în 1713.

  „ Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI-XVII.

  Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831) să amintească şi el evenimentul, într-o notă, deşi fără a-i da prea multă importanţă, căci mi-a fost îndeobşte destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai ştiu ce culegere de anecdote (ana) că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulţumire această intrigă se duse într-o seară să bată la uşa acelei doamne pentru a-şi scărmăna puţin băiatul, şi că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puţin o scorneală, şi Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viaţă ca să nu i se mai pună în cârcă şi pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, şi mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a preşedintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitoraşii lipsiţi de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâţe! Vreţi să ştiţi exact cât şi cum am stat la iezuiţi? apoi întrebaţi-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII-XIX). Eu nu ştiu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam şaisprezece ani şi, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit şi ruşinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeţi-mă, de astă dată memoria nu mă înşală, şi-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiţii care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, şi au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După şase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulţumită darurilor fireşti cu care m-a înzestrat natura!) m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele” – să studiez filosofia. Deşi am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingăşie cum s-au petrecut lucrurile şi cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708-1775), nici el prea uşă de biserică, a fost ceva mai concis şi de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaşte firea generoasă şi neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt şi de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franţa şi s-a făcut benedictin, intrând în Congregaţia Saint-Maur.” 8

  Aşadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puţin cu Casanova! Dar eu, dacă şi când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veşnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eşecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câţiva ani. Vioi şi aplecat către plăceri … vă las să judecaţi singuri cum puteau fi, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, inima şi sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci şi cinci sau treizeci şi şase. Sfârşitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop şi unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele şi prietenii mei nu ştiau ce se întâmplase cu mine”.

  Bineînţeles că le-am dat de ştire, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea şi l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele şi semnătura, mai ales de când cu tărfişonin de în Londra şi chiar după aceea. Şi ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, şi faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles) t0, ce importanţă are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de faţă şi tata, mulţumit că mă hotărâserăm în sfârşit să fac acest pas după ce atâta şovăiiserăm între biserică şi spadă. – între negru şi roşu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle. – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de faţă cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce ştia tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă” pe care aveam să-mi petrec viaţa analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele restricţii care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viaţa veşnică u.

  Până una alta, cuminţit, m-am cufundat în studiul teologiei şi m-am străduit să duc o viaţă cucernică, fiiţnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulţime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme liţpsit de asemenea privelişti fermecătoare. Dar confraţii mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, şi nu monahul Bernard Labadie din Congregaţia Saint-Maur, care s-a săvârşit diln viaţă rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n, dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliştii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils şi mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârşitului monah. De-l veţi crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confraţii! „Unii nu au decât burtă; alţii, calităţile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi şi mor fără să le pară rău unii după alţii … nu cred în existenţa lui Dumnezeu, îşi închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit şi că doar scandalul le este interzis … toţi beau vin…” 9

  Ţin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni…

  Cum vă spuneam, nu mă înţelegeam cu confraţii mei care nu ştiau să-mi apreciieze darurile fireşti şi se plângeau de aplecările mele lumeşti, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abaţia Saint-Ouen la abaţia Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain şi la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârşit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de straşnice, iar eu din ce în ce mai puţin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieţii într-un cloaşter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obţinut, totuşi fuii la doi paşi de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greşeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minţii – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, şi ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca şi am ajuns în Anglia, unde mi se oferi) deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei şi sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinereţe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar şi de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârşiei şi-a calităţilor alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deşi de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Şi-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanţilor.10

  Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia11, m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viaţa de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727-1728 pe doi confraţi benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeaşi dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier şi mă porniserăm să aştern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, şi maii ales de banii ce îi reprezentau12, încât intrai în legătură cu diferiţi librari pentru care am efectuat şi-o mulţime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viaţa pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete!

  Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland şi am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie.

  Aveam treizeci şi patru de ani, floarea vârstei! o înfăţişare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câţiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eşecul recentei mele poveşti de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnişoară demult merit şi de naştere bună”, Lenki Eckhardt (sau Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ş5 el drept „o domnişoară protestantă de nobilă obârşie”13, „a cărei soartă şi avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalităţii sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioşă; îi oferii tot ceea ce era în puterea mea să-i dăruiesc, şi reuşii s-o determin să accepte”.14

  Fireşte, nu toată lumea o vedea cu ochii mei, poate orbiţi de dragoste, căci afurisitul de Ravanne, de pildă, o tratează drept lipitoare şi pretinde că din cauza ei „m-am sfădit cu toţi cei pe care ar fi trebuit să-i preţuiesc”, fără a excepta femeile.

  Viaţa la Amsterdam era costilsitoare, iar librarii puţin darnici: mi-au împrumutat totuşi ceva bani cu dorinţa de a mă lega de ei şi de a-mi exploata temeinic talentul supunându-mă unei vieţi de ocnaş al literelor15. Am luat banii: cum să trăieşti fără bani, dar i-. Am cheltuit, petrecându-mi plăcut timpul cu draga mea Lenki. Din păcate, oamenii sunt tare meschini şi neînţelegători: prezenţa ei fermecătoare, vădita ei preferinţă pentru mine îi supăra. Cele mai aprige în a o defăima erau femeile. Am replilcat, neputând s-o las insultată în faţa mea… într-un cuvânt, atmosfera batavă devenise insuportabilă. Într-o bună ‘zi, fără a sta mult pe gânduri, ne-am făcut bagajele şi-am pornit spre Anglia (1733)16, unde speram că iubita mea, „înzestrată cu toate calităţile şi micile talente pe care şi le poate dori! o persoană cu educaţie aleasă, avea să-şi poată găsi, graţie prietenilor ei, un adăpost onorabil şi tihnit alături de o doamnă din lumea bună”. Cât despre mine, îmi amintii de calităţile în le pedagogice şi, cu gândul să-mi sporesc veniturile, am întemeiat la Londra un periodic liber de orice prejudecată, Le Pour el le Contre sa, în care aveam să strecor discret şi povestea vieţii mele, ca să luminez în această privinţă opinia posterităţii aşa cum va proceda, de altfel, peste câţiva ani şi JeanJacques, când îşi va scrie Confesiunile, şi cum se obişnuieşte şi în zilele domniilor voastre diin secolul al XX-lea. În acelaşi an 1733, a apărut la Rouen Istoria Cavalerului Des Grieux şi-a lui Manon Lescaut, creând vâlvă mare.17 Dar, la 13 decembrie, o dată

  2: i „Le Pour et le Contre, lucrare periodică de un tip nou, în care ne exprimăm liber asupra a orice poate interesa curiozitatea publicului în materie de ştiinţă, artă, cărţi etc., etc. Fără a lua partea nimănui şi fără a jigni pe nimeni”, periodic de formatul ziarelor englezeşti ale lui Addison, Steele, Johnson etc., redactat aproape în întregime de Prevost, care a apărut între 1733 (24 martie) şi 1740. Conţinea aprecieri inteligente şi nuanţate asupra literaturii’ engleze şi franceze. Bineînţeles că Prevost nu s-a uitat nici pe sine: în afara unor „confesiuni”, puneri la punct biografice şi replici la calomniile cu care era adesea împroşcat, a strecurat şi notiţe admirative despre romanele sale, precum aceasta, despre Manon Lescaut (nr. 36, T. VI, cât. De Sainte-Beuve, în Portraits litteraires, cât.): „De câtă artă nu a dat dovadă pentru a-i interesa pe cititori şi a trezi mila lor faţă de nenorocirile care se abat asupra acelei biete fete depravate! … De altfel, caracterul lui Tiberge, prietenul cavalerului, este admirabil. … Ca să nu mai vorbim de stilul acestei lucrări; nu găseşti în paginile ei nici un jargon penibil, nici o afectare nemăsurată, nici cugetări sofisticate; scrie natura însăşi. Cât de insipid pare în comparaţie cu acest scriitor autorul scrobit şi sulemenit! Nu aleargă după vorbe de duh sau după ce se numeşte astfel. Nu este un stil laconic, constipat, ci un stil fluid şi expresiv. Peste tot nu vezi decât descrieri şi sentimente, dar descrieri adevărate şi sentimente fireşti”.

  34 Acest roman apăruse încorporat în volumul VII al Memoriilor unui Bărbat de neam (1731) şi nu atrăsese prea mult atenţia. La Rouen, în 1733, publicat în astă dată într-o ediţie de sine stătătoare. Este însă interzis la câteva zile după apariţie (5 octombrie 1733). Fu publicat din nou în 1738, tot încorporat în Memorii… fără să trezească fulgerele autorităţilor, apoi singur, ilustrat, la Amsterdam (1753), şi la Amsterdam şi Leipzig (1759). Soarta acestei povestiri de dragoste este stranie. Contemporanii i-au admirat stilul, protestând însă în numele pudoarei şi considerând-o de o perversitate dăunătoare (v. Mathieu Marais, Montesquieu, Marmontel, Rouille, Lenglet-Dufresnoy etc.). Preferau, pare-se, pe Cleveland (v. Grimm, Diderot, Rousseau). Romanticii, prin La pe care nu o voi uita nicicând, am fost arestat de poliţia londoneză pentru… fals în acte, şi învinuit de escrocherie caiifijcată, mai precis de a fi falsificat nişte semnături pentru a încasa niscai gologani 25. Am tras o spaimă grozavă, căci mi-era cam încărcată conştiinţa, dai’, slavă Domnului), totul s-a sfârşit cu bine, şi m-am putut întoarce la Paris, în 1734, spălat de orice acuzaţie.

  Întâmplarea a avut asupra mea efectul unui duş rece. M-a potolit definitiv. Cugetaserăm mult în închisoare şi mă căiserăm de patimile tinereţii. Am bătut smerit la multe uşi, m-am rugat fierminte, am făgăduit, am vărsat şi câte o lacrimă unde şi cum trebuia; eram sincer, asigurările mele nu puteau fi puse sub semnul îndoielii. Papa Clement al XII-lea îmi acordă iertarea (5 iunie 1735), şi m-am supus la o nouă perioadă de noviciat la abaţia de la Croix-Saint-Leufroy, lângă Evreux. În decembrie m-am întors la Parte, unde am fost numit capelan al prinţului de Conţi, post cu totul onorific. Locuiam pe strada Guenegaud şi, ca să trăiesc, m-am reapucat de scris cu mult succes: l-am terminat în sfârşit pe Cleveland, aducându-i ceva modificări, urmară apoi rând pe rând: Decanul din Killerine (1739), Istoria Margaretei de Anjou, regina Angliei, apoi cele două romane selectate cu mult gust de critica bucureşteariă pentru a forma volumul de faţă: Povestea unei grecoaice şi Memoriile pentru a servi la istoria Maltei, în sfârşit Campaniile filosofice ale domnului de Montcal. Deveniserăm un autor la modă, şi romanele îmi erau citite cu nesaţ în ditferite alcovuri. Acum, fu în sfârşit permisă şi difuzarea în Franţa a lui Manon.

  Credeţi că aceşti ani au fost ani de tihnă?! Nici vorbă! Mă sâcâia Lenki (care-şi zicea acum Doamna de Chester). Necazurile băneşti se înteţeau. Ba mai mult; împilns de aplecarea mea firească spre zeflemea, m-am lăsat ademenit să colaborez la o foaie satirică şi am fost silit să-mi strâng peste noapte catrafusele şi să reiau calea exilului, la Bruxelles şi la Frankfurt. Exil care, din fericire, nu a durat mult şi care mi-a fost de folos, căci în-a îngăduit să pun capăt, în sfârşit, legăturii mele cu Doamna de Chester.

  Întors în patrie, m-am stabilit la Chaillot18, loc încântător de bucolic, unde am tradus vestita Clarisse Harlowe de Richardson (1751). M-am îngrijit şi de vilitorul lui Manon, publicând la Amsterdam două noi ediţii, în 1753 şi 1759.

  De-abia în 1754 am obţinut de la papa Benedict al XIV-lea prioratul de la Saint-Georges-de-Gesne, lângă Mans. M-am stabilit atunci, împreună cu drăguţa doamnă Gentil, care se îngrijea de confortul meu material, la Saint-Firmin, un sătuc nu departe de Chantilly, unde am trăit într-o deplină singurătate, având legături doar cu benedictinii de la Chantilly, lucrând, citind, meditând şi rugându-mă. Un mucalit mi-a descris înfăţişarea, la acea epocă, într-un catren mediocru pe care vă las să-l judecaţi:

  L’abbe brillait d’un embompoint charmant, Et digne de prelature.

  Tout respirait dans sa figure La tendresse et le sentiment.87

  Într-o zi, la 23 noiembrie 1763, pe când mă plimbam în pădurea de la Courteuil, am avut o ruptură de anevrism. Prietenii mei din Saint-Nicolas-d’Acy mi-au găsit trupul neînsufleţit, şi am fost îngropat după. Legea credinţei mele, în biseriica din acel loc, o clădire a benedictinilor.

  S-a pretins că nu muriserăm atunci, în pădure şi că mi-am revenit pe masa de autopsie, dar că, îngrozit de ce văzui, mă hotărâserăm să nu mă mai agăţ de viaţă şi-mi dăduserăm duhul. Nu este nevbiie să vă spun că este o minciună sfruntată, deşi până şi bunul Sainte-Beuve a acreditat-o19.

  Şi-astfel mă săvârşii din astă-lume…

  Cam atât despre viaţa mea, bună, rea, cum a fost. De vreţi mai multe amănunte, consultaţi notele cu care mi-am împănat relatarea, precise, exacte, după toate regulile erudiţiei; dacă nu vă mulţumesc, recurgeţi la bibliografia de care s-au folosit; iar dacă nici atunci nu vă va fi fost curiozitatea împăcată… mă voi bucura aflând că se porneşte o nouă cercetare şi mă voi simţi şi: mai trainic înfipt în veşnicia gloriei.

  Cât despre operă… Acum până-mi şovăie, mintea mi se întunecă, obrajii mi se acoperă de bujorii modestiei… S-au spus atâtea despre mine, în diferite epoci, folosind limbi şi – cum le spuneţi? – metalimbaje diferite! Să mă încumet oare să vorbesc despre ea?! Doar nu mai sunt junele de patruzeci de ani care edita Le Pour et le Contre şi-şi făcea singur reclamă! Atât pot să vă spun, spre mândria mea: că este destul de întâlnsă – circa una sută douăsprezece volume – fapt de care nu puţin mă fălesc… căci eram iute la pană, ca şi la patimă sau la mânie. Nu vă pot înşira acum toate titlurile, ci doar pe cele pe care le socotesc mai importante: mi se pare concluzia cea mai potrivită!:

  Aventurile lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, roman satiric (1724); Odă întru slava sfântului Francisc-Xavier, apostol al Indiilor (1727); Memoriile unui Bărbat de neam, 7 volume (1728-1731); Filosoful englez sau Povestea domnului Cleveland, copil din flori al lui Cromwell, scrisă de el-însuşi şi tradusă din limba engleză de către autorul Memoriilor unui Bărbat de neam, 8 volume (1731-1739) (Domnul Fabre este de părere că din Cleveland s-ar mai putea selecţiona o altă poveste, la înălţimea celor două din prezentul volum: episodul lui Cecile); un neaş-teiat atac de apoplexie îl lăsă întins pe pământ, în nesimţire. Sosiră nişte ţărani, îl duseră în satul vecin şi crezându-l mort, un felcer neştiutor porni să-i facă autopsia. Trezit de tăişul scalpelului, Prevost muri curând, pradă unor dureri îngrozitoare.” (Portraits litteraires, op. Cât.)

  Le Pour et le Contre, lucrare periodiică de un stil cu totul nou… (1733-1740); Decanul din Killerine, 6 volume (1735-1740); Istoria Margaretei de Anjou, regină a Angliei, 2 volume (1740); Povestea unei grecoaice, 2 volume (1740); Istoria tinereţii Comandorului de *** sau Memorii pentru a servi la Istoria Maltei, 2 volume (1741); Campanii filosofice sau Memoriile domnului de Montcal, aghiotant al domnului mareşal de Schomberg, volume (1741); Istoria lui Wilhelm Cuceritorul, duce de Normandia şi rege al Angliei, 2 volume (1742); Istoria lui Cicero, volume (1743-1744); Memoriile unui Bărbat cinstit (1745); Istoria generală a călătoriilor, 15 volume (1746-1759). La această listă, incompletă, adaug numeroase traduceri din literatura engleză, printre care Pamela (1742), Clarisse Harlowe (1751) şi Povestea cavalerului Grandison de Richardson (1751) şi scrieri de Sheridan şi John Haw. Kesworth…

  FRANgOIS-ANTOINE PREVOST D’EXILES ALIAS MICAELA SLAVESCU.

  Pentru cititorul familiarizat cu aventurile cavalerului Des Grieux şi-ale luil Manon Lescaut20, cele două romane din volumul de faţă se înfăţişează ca două variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii (nefericite), veche cât lumea şi mereu nouă: prima, cea a ambasadorului Franţei la Constantinopole, zbuciumată, roasă de neliniştea lăuntrică a unei patimi neîmpărtăşite,. Ce se complace într-o tulbure intimitate otrăvită de o chinuitoare gelozie, a doua, cea a comandorului de Malta, mai neprevăzută, bogată în peripeţii stranii şi variate, desfăşurându-se kaleidoscopilc într-o îmbulzeală de evenimente tragi-comice, în contact permanent cu moartea care seceră nemilos, cu multă oportunitate, deopotrivă pe cei răi şi pe cei buni.

  În centrul ambelor povestiri, cuplul, un bărbat şi o femeie, lega*ţi prin fitrele multiple ale unor sentimente pătimaşe, patetice, adesea contradictorii sşu enigmatice, în jurul căruia gravitează sau evoluează alte cupluri, proiectare atenuată a celui central, simplificate, clădite pe dimensiuni miinore sau parodice. Un balet de însoţiri „a la Watteau”, având discreta impudoare a unui carr. Aval cu Sâăşti în care totul pare îngăduit şi totul tăinuit sau se crede astfel, urcând şi coborând agale scara ierarhiilor sociale, cu nonşalanţă aparentă, deşi cu un siţmţ adânc înrădăcinat al drepturilor şi obligaţiilor de castă.

  În cadrul acestui cuplu el are cuvântul, şi ea ascultă, el hotărăşte şi ea se supune – sau dacă refuză s-o facă, o clipă răzvrătită, este curând obligată să cedeze, căci el o ţine într-o dependenţă materială totală.

  El are cuvântul nu numai în virtutea binecunoscutei preeminenţe a puterii masculine faţă de slăbiciunea feminină, cil şi pentru a manipula mai comod conştiinţele cititorilor: ca să vadă. Spectacolul pe care-l reprezintă viaţa eroului luminat sub unghiul lui de iincidenţă, să-l înţeleagă aşa cum îl înţelege el, săjudece aşijderea, să-i împărtăşească identic nedumeririle şi durerile! Ambele romane sunt scrise la persoana Ia (cum tot la persoana la au fost scrise Manon Lescaut şi Memoriile unui Bărbat de neam, precum şi Cleveland sau Memoriile domnului de Montcal) şi reflectă un punct de vedere egocentrist infailibil, îngust-aristocratic, o concepţie despre lume de tip „ancien-regime” căreia i se adaugă o uimitoare, aproape înduioşătoare conştiinţă a superiorităţii francezului faţă de toate celelalte neamuri. În ambele romane (de fapt în mai toate), el se simte sau se crede un centru, un pivot, un simbol al perfecţiunii şi vrea ca toţi să-l privească astfel, iar obârşia îi este întotdeauna aleasă, averea importanţă şi ursitoarele în general clemente. El este abatele Prevost, şi dacă nu este chiar el, este proiectarea eului său, aşa cum şi l-a închipuit, sau aşa cum l-a visat, în clipa de cumpănă a vieţii când începi numărătoarea inversă.

  În aceste două romane, spre deosebire de situaţia din Manon Lescaut, accentul cade mai puţin asupra femeii decât asupra bărbatului. El este subiectul principal, ea fiind mai ştearsă (Helena) sau destul de enigmatică (Theophe). Dar în ambele cazuri, povestirile, „autobiografice11, sunt o cugetare amară (Povestea unei grecoaice) sau resemnat-înţeleaptă (Povestea comandorului) a unor bărbaţi ajunşi la vârsta maturităţii (spre deosebire de Des Grieux, narator şi el, dar care era încă un copil), ce-şi privesc, retrospectiv, erorile şi păcatele: ale tinereţii (comandorul), ale vârstei mature (ambasadorul).

  De ce această nedezminţită preferinţă a lui Prevost pentru forma autobiografică, pentru Memoriile deghizate? într-o pertinentă şi amănunţită analiză, Radu Toma ne răspunde80: pentru că în Veacul Luminilor, unde „actul de cooperare romanescă nu este posibil”, funcţionează o „regulă a sincerităţii” de tip deosebit, care cere, ba reclamă cu insistenţă „validarea” poveştii spuse de către cel căreia i se adresează (în speţă, de către interlocutorul-cititor, în acelaşi timp beneficiar şi judecător sau cenzor al povestirii), asupra căruia trebuie deci să se exercirte o presiune-seducţie care să ducă la convingerea lui, la o interpretare a evenimentelor în sensul dorit de narator, şi în ultimă instanţă la acea manipulare a conştiinţei sale despre care vorbeam mai) sus. Eul-narator („totodată personajul principal al naraţiunii”) sau „narator autodiegetic” trăieşte o serie de evenimente, comportându-se însă în acelaşi timp ca un martor al lor, dar şi ca un judecător/cenzor şi cerând de la interlocutorul său, cenzor implicit, o perfectă identitate de vederi cu ale sale; trebuie (sau ar trebui) să-şi domine interlocutorul pentru a-l face să trăiască „consubstanţial”.

  Altfel spus, în romanul Luminilor de tip memorialistic se tinde către o triplă suprapunere a „personajelor” romaneşti – erou-narator-cenzor – ce se înfruntă, garanţie supremă a autenticităţii şi veridicităţii povestirii care este dată în vileag.

  Interesul pe care-Tt prezintă povestirea astfel concepută se triplează, căci plăcerii ineditului, imboldului curiozităţii care obligă la lectură pentru recepţionarea elementului epic, epopeic: ce poate să se mai) întâmple? cum şi dacă va ieşi eroul din încurcătură? etc., i se adaugă o analiză simultană a actelor şi gândirii eroului în funcţie de propria conştiinţă a cititorului, astfel înzestrat cu o luciditate sporită şi participând maii activ: are sau nu are eroul dreptate? ce a văzut sau crezut să fie oare adevărul sau doar aparenţe înşelătoare? – şi, în sfârşit, o validare a comportamentului eroului-narator, făcut de cenzorul-cititor scăpat (sau nu) din operaţia de seducere încercată de eroul-narator: cum de a putut acesta să fie atât de naiv, să se lase atât de uşor înşelat (sau dimpotrivă, cu ce inteligenţă a privit. Lucrurile!)? cu concluzia, inevitabilă: aventura a constituit (sau nu a constituit) un eşec.

  Dar în romanele lui Prevost, aventura constituie întotdeauna un eşec… concluzia amară adusă de însuşi scriitorul vieţii sale.

  3(r) în Epistemă, ideologie, roman. Secolul XVIII francez. Univers, 1982, pp. 90 şi urm.

  În Povestea unei grecoaice eroul este un om în vârstă, de neam ilustru, aproape inepuizabil de bogat şi ocupând, pe deasupra, un loc politic însemnat: ambasador al unei „superputeri” creştine la înalta Poartă, ceea ce-i creează la Constantinopole un statut aparte fără a-i răpi, de altfel, prea mult din preţiosul său timp. Este, fireşte, foarte mulţumit de sine şi de câte ori se autocontemplă, satisfacţia i se maniifestă în chip de-a dreptul comic. Rosteşte cu infatuare cuvintele „la noi”, „în ţara noastră” etc., relevând în treacăt, ca din întâmplare, semnele de admiraţie şi supunere ce i se adresează, împarte sfaturi în dreapta şi în stânga, bineînţeles infailibile (ca de pildă cele pe care le dă judecătorului turc care îl condamnase pripit la moarte pe tatăl adopt:‘lv al lui Theophe) şi nu pregetă să-şi sublinieze maturitatea şi superioritatea amintind aplecarea lui nedezminţită în cugetare. Într-adevăr, textul este împănat de afirmaţii-constatări de tipul: „gândii”, „socotii”, „cugetail”, „îmi dădui seama” etc. (urmate de o hotărâre materializată într-o poruncă straşnică) şi care, fiind rodul reflecţiei unui personaj de valoarea lui, ar fi trebuit să ducă nedezminţit la rezultate favorabile; dar nicidecum! şi aici intervine „comicul” situaţiei, ironia care sub-tinde textul în cadrul fiecărui episod: căci socotelile bietului ambasador se dovedesc întotdeauna greşite şi provoacă de nu chiar catastrofe, cel puţin situaţii extrem de neplăcute, orice acte – cugetate – ale sale, chiar şi cele mai generoase în aparenţă, întorcându-se împotriva lui. – pentru că nu le eântărise îndeajuns, mintea-i fiind opacă la orice mod de gândire sau concepţie despre viaţă care nu se suprapune cu ale lui.

  De unde singurătatea lui morală pe care nici averea, nici rangul (sau poate tocmai ele) nu reuşesc s-o împiedice. Între ambasadorul îndrăgostit, îmbătrânit şi bătrânicios şi restul lumii se cască un hău, căci toţi îl privesc de departe, ostil sau interesat, dar niciodată cu afecţiune şi înţelegere. Treapta pe care l-a aşezat statutul său social – de care nu poate sau nu ştie să se desprindă, cu mintea-i modelată de educaţie şi de prejudecăţi – este prea înaltă şi-l face de neînţeles sau nesuferit tuturor celor care-l înconjoară. Slujitorii? îl trădează! Prietenii? îl înşală (cum la rându-i şi el îi înşală)! Persoanele cărora le vine în ajutor cu o generozitate (dealtminteri calculată)? îi răspund prin nerecunoştinţa! Cele pe care le tocmeşte sporadic ca să-i aducă anume servicii? Nu au alt scop decât să profite de pe urma lui! în jurul lui doar minciună şi indiferenţă.

  Discrepanţa între ceea ce vrea să pară ambasadorul – în ochii lui, în ochii celorlalţi – şi ceea ce este în realitate, nu poate să nu-i scape cititorului-cenzor, cu mintea alertată chiar din primele pagilni de mărturisirile făcute de erou. Iar duelul-conflict ce-l opune lui Theophe devine din chiar această cauză mai pasionant, pe dublul plan al epicului şi al psihologicului, căci, în acest straniu cuplu, echilibrul este perfect între ceea ce îi apropie sau ar trebui să-i apropie şi ceea ce-i desparte iar sorţii de izbândă sunt, din această cauză, incerţi.

  Dacă el este un mare senior hărăzit cu toate privilegiile celor din fruntea ierarhiei sociale, şi ea o sclavă cumpărată şi-apoi redată uneil libertăţi care nu se deosebeşte decât prin nume de sclavie, în schimb el este bătrân şi ea tânără, iar recunoştinţa nu poate ţine loc de iubire, mai ales când gelozia ţese în jurul ei o pânză mai subtilă şi mai afurisită decât cea de păianjen. Desigur, Theophe este liberă, stăpână asupra purtării ei, dar trăieşte din liberalităţile celui care i-a plătit libertatea şi care de fapt nu încetează o clipă s-o dispreţuiască deoarece nu-i poate uita înjosirile, trecutului şi chiar obârşia necorespunzătoare, şi nu are dreptul să hotărască decât ceea ce i se impune sau i se sugerează: nu are dreptul să-şi părăsească binefăcătorul şi nici să iubească pe cine vrea ea. Ca să restabilească echilibrul dintre ei. – el, aşa de sus, ea, aşa de jos – şi să-şi (re) capete demnitatea, plasându-se pe planul de egalitate pe care el i-l refuză, ea nu poate decât să respingă iubirea, întâi condescendentă, apoi din ce în ce mai înflăcărată a celui care o striveşte sub povara generozităţii şi a dispreţului! său. S-o respingă chiar când i se oferă căsătoria – ultima abdicare săvârşită sub imboldul patimii frustrate de către seniorul înfumurat, subjugat de prejudecăţile de castă, dar robit la rândul lui de farmece inaccesibile: gest de supremă insolenţă care înclină de astă dată platoul balanţei în favoarea ei – şi-i atrage moartea.

  O moarte enigmatică, neaşteptată, ca şi purtarea ei, dar care proclamă, până dincolo de mormânt, victoria şi răzbunarea femeii înjosite o dată cu înfrângerea bărbatului prea încrezător în avantajele sale materiale şi în îtuurile sociale de care se serveşte cu sfidătoare aroganţă.

  Şi în Povestea Comandorului *** ne aflăm în prezenţa unui cuplu, totodată identic şi diferit de cele pe care le formează Des Grieux şi Manon, Ambasadorul şi Theophe. El – comandorul (pe a tund cavaler) este tânăr ca Des Grieux, în schimb de viţă veche şi putred de bogat ca ambasadorul, cu care mai are în comun excelenta părere despre propria-i persoană: „Sunt poate singurul cavaler al Ordinului nostru, care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndatoririle unei vieţi pline de greutăţi”. Toate actele sale sunt determinate de conceptele de „nobilime” şi „măreţie”; purtarea. – guvernată de „bună-cuviinţă”: se crede, se vrea, un perfect gentilom, cu înfăţişare seducătoare şi de o straşnică vitejie. – şi o spune cu naivittate, ascunzându-se sub o falsă modestie care nu înşală pe nimeni. Ar fi săvârşit toi atâtea boroboaţe ca şi ambasadorul (ba chiar mai multe – sau mai puţine căci ele i-ar fi putut costa de multe ori viaţa!) dacă n-ar fi avut de strajă alături de el un Mentor devotat, un prileten nedezminţit, care gândeşte în locul lui şi-l scapă din toate necazurile în care îl cufundă nesăbuinţa sau înfumurarea. Acest prieten, viteazul şi înţeleptul Peres, pare a fi dublul său, pe cât de nefericit pe atât de cuminte. Dar… e spaniol, ceea ce îl aşază, bineînţeles, din punctul de vedere al vanitosului francez, pe o treaptă inferioară. De viţă veche, şi moştenitor al unui nume glorios, a fost exilat pe nedrept din patria sa, căzut în robie, scăpat de la moarte de tânărul cavaler graţie unui hazard al sorţii despre care nu se ştie cui îi va fi mai benefilc: franţuzului, pe semne, care şi-l va apropia pe spaniol copleşindu-l cu generozitatea sa (ah! cât de necesari sunt banii! pare a ofta abatele Prevost cam la un secol înaintea lui Balzac) şi va fi admirabil slujit de inteligenţa acestuia, de simţul lui al măsurii şi al convenienţelor. A-l ajuta băneşte pe Peres nu reprezintă de altfel un sacrificiu pentru cavaler, cum nu reprezintă nici pentru ambasador: el dispreţuieşte, aristocratic, banul pentru care nu a trudit ca să-l agonisească şi pe care-l risipeşte dezinvolt, convins şi el că totul se poate cumpăra. În locul verbelor „a gândi”, „a socotii”, „a cugeta” pe care le conjugă ambasadorul, cavalerul, mai cinic, conjugă verbele „a plăti”, „a despăgubi”, „a înzestra” etc. Bineînţeles admirându-se nespus pentru generozitatea lui.

  La toate aceste „Calităţi” cavalerul adaugă un temperament vulcanic, care nu rezistă nurilor feminini. Îndrăgostit de Helena la prisma vedere, găseşte în această fetiţă gingaşă, veselă şi copilăroasă o pradă uşoară pe care o ademeneşte şi-o necinsteşte fără urmă de resnuşcare, refuzând chiar posibilitatea căsătoriei onorabile cu ea care i se oferă în momentul de vârf al patimii sale. Dispus să se lase ocărât şi batjocorit de cavalerii Ordinului din care făcea sau avea să facă parte, nu acceptă totuşi, ca ruşinoasă, potrivit unui ipocrit cod al onoarei, căsătoria cu femeia blândă şi iubitoare care îndurase multe neajunsuri de dragul lui şi pe care el o necinstilse, dar a cărei obârşie nu i se pare la înălţimea rangului său. Ba mai mult. Când biata Helena îşi pierde frumuseţea în urma unei cumplite boli, cavalerul o respinge cu neomenoasă răceală, iubirea-i pătimaşă fiind brusc înlocuită de aversiune, şi se străduieşte s-o căsătorească cu… feciorul lui, voind astfel s-o despăgubească „generos” şi să-i creeze un loc „onorabil” în societate”. Până la urmă o trimite într-o mănăstire, luând „toate măsurile care ar fi putut să-i facă soarta mai plăcută în refugiul ei”, îşi comunică hotărârea şi mamei tinerei femei, „care nu eziită s-o aprobe”; şi „şi-o îndeplini cu destulă generozitate ca să fie lăudat de toată lumea”.

  Astfel se sfârşeşte romanul, unul dintre cele mai cinice pe care le-a scris Prevost, în care şi-a turnat toată amărăciunea şi a plătit vieţii şi societăţii câte poliţe i-au stat la îndemână. Faţă de femei, în primul rând (de Lenki, poate?), la adresa cărora nu-şi maschează de astă dată dispreţul; faţă de oamenii bisericii apoi, prin intermediarul cavalerilor de Malta, prezentaţi ca semi-piraţi cheflii, afemeiaţi, setoşi de glorie şi bogăţii; faţă de moravurile strâmbe ale unei epoci fastuoase în aparenţă; şi faţă de el-însuşi, parcă flagelându-se pentru neghiobia de a fi nutrit atâtea iluzii de-a lungul an iilor zvăpăiaţi pe care-i trăise. Povestea Comandorului *** nu este însă mai puţin un roman scris cu har, cu o vervă neaşteptată, care transformă comedia în tragedie, tragedia în comedie şi carnavalul aventurilor într-o simbolică şi aiuritoare rostogolire a roţii sorţii, ilustrând perfect această afirmaţie mai timpurile a autorului: „Povestea pe care o scriu nu este compusă decât din acţiuni şi sentimente”. Iar nouă şi interesantă, în aceste două romane, este tocmai acea suprapunere a elementelor de comedie şi tragedie care nu exista atât de vădit în Manon Lescaut şi care provine din întâietatea pe care scriitorul o acordă martorului şi cenzorului faţă de eroul-narator care trăieşte aventura. Trăirea rămâne autentiică, dar în cadrul triplei suprapuneri despre care vorbeam (erou-martor-cenzor), rolul cenzorului se dilată perceptibil, se manifestă printr-o ironie mereu trează care luminează paginile, dându-le o savoare neobişnuită, scăldând aventura în zâmbet şi conferind celor mai neverosimile situaţii valoare exempiară de sftnbol. O uşoară alunecare, o mişcare de translaţie, puţină imaginaţie. – şi personajele zugrăvite devin tot atâtea cazuri „moderne11, susceptibile de a fi introduse în „contexte11 contemporane, şi deci foarte apropiate nouă. Căci epocile se succed, moravurile se schimbă, dar prejudecăţile continuă să existe şi enigmele iinimii şi sufletului omenesc rămân mereu aceleaşi, vii şi de nepătruns.

  MICAELA SLĂVESCU.

  ISTORIA TINEREŢII COMANDORULUI DE *** sau MEMORII PENTRU A SERVI LA ISTORIA MALTEI bucure, nici să sufere, totuşi îl anunţ că va încerca sentimente din cele mai puternice dacă are un suflet simţitor.

  PARTEA ÎNTÂI:

  Nu există nimic mai de mirare în copilăria mea decât speranţele, foarte mari, pe care şi le puseseră ai mei în însuşirile cu care mă înzestrase natura. Sunt poate singurul cavaler din Ordinul nostru2 care, dispunând de o avere însemnată şi de tot ce poate asigura o carieră strălucită în viaţă, s-a hotărât de bună voie să-şi asume îndaAjuns la o vârstă la care raţiunea şi experienţa îndeamnă la cugetare, socot că din noianul de memorii şi cărţi de aventuri trăite publicate în veacul nostru nu există niciuna în care autorul să fi avut alt scop decât să-l distreze pe cititor prin întâmplări amuzante sau să-şi arate frumoasele însuşiri prin aventurile pe care şi le pune în seamă. Gmdurile acestea m-au făcut să mă simt ispitit să-mi amintesc istoria vieţii mele în cu totul alte scopuri. Voi lăsa pe cititor să le afle singur, rugându-l totuşi să-şi amintească, atunci când ie va desluşi, că i-am atras atenţia asupra lor încă de la început. Nu-l invit nici să se care săptăimână a fost cumpărată şi citită cu mult interes; punea la curent publicul cu toate aventurile galante care se petrecuseră în timpul săptămânii la Curte şi la Paris: puteai lesne recunoaşte în portretele destul de bine zugrăvite eroii aventurilor care erau descrise; mai multe persoane sus-puse s-au ofensat văzându-şi aventurile galante astfel divulgate: adevărul supără. Şi-au dat toată silinţa pentru a afla pe autorul scrierii, şi anonimatul nu a putut fi păstrat …”.

  Aşadar, apariţia Poveştii tinereţii Comandorului *** a coincis: cu un scandal care l-a silit pe Prevost să ia din nou calea exilului, şi care i-a asigurat, la timpul său, o faimă pe care veacurile ulterioare nu au ratificat-o întru totul.

  Ordinul de Malta, de călugări militari, îşi are obârşia în secolul al XI-lea: prin 1048, câţiva negustori din Amalfi întemeiază la Ierusalism o mănăstire benedictină cu spital aferent, pentru îngrijirea pelerinilor veniţi să viziteze Sfântul Mormânt. Înlăturându-i pe benedictini, directorul stabilimentului îmbogăţit graţie daniilor importante făcute de Godefroy de Bouillon în 1099 – un anume Gerard – înfiinţează o nouă congregaţie numită a Ospitalierilor Sfântului Ioan (Hospitaliers de Saint-Jean). Urmaşul său, Raymond de Puy, stabileşte definitiv normele de viaţă şi purtare a membrilor stabilimentului, cărora li se adăugă, în secolul al XII-lea, obligaţia serviciului militar. După cucerirea Ierusalimului de către Saladin (1187) Ospitalierii se retrag pe insula Cipru, apoi pe insula Rhodos (1310), luându-şi numele de cavaleri de Rhodos. L-au învins pe Mahomed al II-lea în 1480, cucerindu-şi un mare renume de bravură şi mult prestigiu, dar, învinşi, la rândul lor de Soliman al II-lea în „condiţii onorabile”, se retrag în 1530 pe insula Malta, care le-a fost cedată de Carol Quintul, luându-şi numele de cavaleri de Malta. Ordinul, condus de un mare-maestru, era organizat în opt „limbi” sau naţiuni (Provenţa, Auvergne, Franţa, Italia, Aragon, Germania, Castilia şi Anglia), fiecare condusă de un comandor (sau stâlp), şi număra vreo 000 decommanderii europene. Membrii lui rosteau legăminte religioase identice cu cele ale călugărilor, cărora li se adăuga însă obligaţia de a purta arme şi de a lupta împotriva paginilor precum şi de a-i ajuta pe pelerini. Purtau un costum specific, somptuos, de culoare neagra, cu arme roşii şi o cruce de Malta (cu patru braţe egale, lărgite şi despicate la extremităţi) albă sau aurie. Ordinul de Malta fiinţează şi în zilele noastre, conform unui nou statut care datează din 1961.

  \par torirife unei vieţi pline de greutăţi. Astfel de legăminte sunt hotărâte mai întotdeauna de voinţa unui tată sau de preferinţele unei familii. Aşa s-a întâmplat şi cu mine la început, căci nici nu mă născuserăm bine când m-au şi hărăzit crucii. Mai apoi însă, după ce muri fratele meu mai mare şi toate drepturile lui trecură asupra mea, toţi cei care vedeau în mine pe viitorul cap al unei familii ilustre tură surprinşi când, la vârsta de optsprezece ani, le-am spus că plec la Malta să iau parte la expediţii împotriva turcilor şi că îmi las toate drepturile pe seama fraţilor mai mici. Căpătaserăm această dorinţă din cărţile pe care le citiserăm. Cum nimic nu mi se părea mai nobil şi mai măreţ decât cariera căreia îi fuseserăm destinat din faşă, nu puteam înţelege ca nişte avantaje atât de deşarte ca acelea pe care le oferă bogăţia să învingă un sentiment ce mi se părea izvorât din onoare şi înţelepciune. Toate încercările familiei de a mă face să-mi schimb hotărârea fură zadarnice şi luai drumul mării împreună cu doi vecini ce-şi propuseseră aceeaşi ţintă. La început nimic nu a tulburat călătoria noastră dar, când am intrat în marea Genovei, vântul a început să sufle cu atâta putere încât ne-a silit să navigăm de-a lungul coastei şi căpitanul a hotărât să facă o escală de câteva zile în portul Orbetello.

  Pe când căpitanul se îngrijea de repararea stricăciunilor făcute de furtună, eu şi cei doi tovarăşi ai mei plecarăm să vânăm ca să ne treacă timpul mai uşor. Nici prin gând nu ne trecea sş ne împrietenim cu cineva într-un loc unde urma să stăm atât de puţin. Dar întâlnirăm un bătrân comandor a cărui moşie se afla prin împrejurimile oraşului şi buna-euviinţă ne îndemnă să-i oferim serviciile noastre şi să-i acceptăm ospitalitatea. Furăm astfel nevoiţi să petrecem o zi întreagă la castelul lui. Comandorului îi plăcea atât demult să ne vorbească despre curtea de la Malta şi să ne povestească tot ce i se întâmplase în timpul îndelungatei lui şederi acolo, încât până la urmă începu să ne istorisească aventurile lui galante. Înfierbântat de aburii vinului, ne mărturisi că avusese o funcţie înaltă la curtea marelui-maestru şi că nu se retrăsese la moşie, renunţând la onoruri, decât împins de o dragoste oarbă de care nici măcar vârsta nu putuse să-l ferească şi căreia îi sacrificase toată fericirea lui. Întreaga viaţă se ocupase de treburi „serioase, fără să aibă timp să simtă gustul plăcerilor care, din această cauză, îl îmbătaseră dintr-odată. Era bogat. Tânăra malteză care îl încântase nu avea aproape nimie.

  O îndemnase deci să-l urmeze împreună cu întreaga ei familie şi, astfel, de vreo doisprezece sau cincisprezece ani, duceau împreună o viaţă tihnită şi lipsită de griji pe pământurile lui:

  Mărturisirile pe care ni le făcea erau din ce în ce mai intime. Văzând însă că povestirea lui înflăcărată nu trezise în noi, atât cât ar fi dorit, curiozitatea de a-i cunoaşte stăpâna inimii, comandorul ne zise cam supărat: „Cită răceală la nişte cavaleri de vârsta voastră! Nu ştiţi oare că, după slujirea ordinului nostru, n-avem datorie mai mare decât faţă de femei? Dacă n-aţi ştiut până acum acest lucru, aflaţi-l de la un om bătrân”. Apoi, fără a ne lăsa să-i ghicim intenţiile, se sculă şi ieşi cu pas şovăielnic pentru a ie aduce pe doamnele casei, pe care nu le văzuserăm încă.

  Ne prezentă mai întâi pe cea despre care ne vorbise. Era însoţită de alte două-trei doamne din Orbetello pe care soţii lor le lăsau cu toată încrederea să vină în casa unui bătrân de şaptezeci de ani, stăpânit, cum ştia toată lumea, de o pasiune foarte surprinzătoare pentru vârsta lui. Dar admiraţia nu ne fu trezită nici de iubita comandorului, nici de vreuna dintre doamnele din Orbetello. Comandorul nu ne vorbise tocmai de lucrul cu care se putea mândri cel mai mult: devenise tată încă din primul an al acestei aventuri şi iubita lui era însoţită de o fată de treisprezece sau paisprezece ani, fructul dragostei lor. Nu văzuserăm până atunci decât puţine femei demne de iubire, sau poate că acest lucru nu mă interesase. Dar acum, impresionat din cale afară de farmecul pe care crezui că-l găsesc la fata comandorului, începui să laud calităţile acestei fiinţe încântătoare, făcându-mă astfel vinovat de multă necuviinţă, căci comandorul părea să aştepte astfel de laude doar pentru iubita lui. Dar chiar şi după această ‘ întâmplare, comandorul continuă să păstreze secretul paternităţii lui şi ne despărţirăm fără a avea nici cea mai mică bănuială despre faptul că dragostea lui rodise într-un chip atât de fericit.

  Qricât de puternică fusese impresia pe care această minunată făptură o făcuse asupra mea, nu purtam totuşi în suflet la plecare decât primul sentiment pe care mi-l inspirase: admiraţia. Cei doi tovarăşi ai mei nu scăpaseră însă atât de uşor. Părăsiră cu părere de răii portul Orbetello, şi tot timpul drumului până la Malta nu mai Vorbiră de altceva. Totuşi, înflăcărarea lor se linişti treptat şi curând furăm prinşi de o mulţime de alte treburi.

  Marele-maestru, don Pedro de Roccasui, mă trată cu multă cinste, datorită rangului despre care i se vorbise în scrisorile de recomandare pe care i Je aduseserăm. Fui dat în grija comandorului de Buillantes pentru a-mi călăuzi primii paşi. Acesta se pregătea să ridice ancora, cu trei corăbii, în urma ştirii că nişte trupe turceşti fuseseră îmbarcate pentru o destinaţie necunoscută, astfel că nu rămăsei ia Malta decât vreo două săptămâni şi avui timp să-i cunosc doar pe cei cărora ie eram prezentat prin scrisori de recomandare. Plecarăm pe o vreme care părea că ne va fi prielnică dar duşmănia mării nu se dezminţi nici de data aceasta; o furtună groaznică izbucni de cum ne depărtarăm de ţărm şi corabia pe care mă aflam se rătăci de celelalte două. Furăm aruncaţi spre coasta Africii; în starea jalnică în care ne găseam, nu ne rămânea altceva mai bun de făcut decât să ne adăpostim într-un golf cât mai ferit cu putinţă. Ne aflam în apele duşmaniloişi chiar dacă prin apropiere nu era nici un port mai de seamă, cura corsarii din acele locuri sânt’mereu în legătură unii cu alţii, ne temeam de o întâlnirs cu corăbiile lor. În timp ce ne apropiam de un golf pustiu, deschis între doi munţi ce păreau să fie tocmai buni pentru a ne adăposti, furăm uimiţi auzind nişte strigăte sfâşietoare în acele locuri unde nu locuia nimeni; ceaţa ne împiedica să-i zărim pe cei care ne chemau: erau patru nenorociţi care se luptau cu valurile, ţinând strâns în braţe un catarg, şi destinul lor ne dădu de înţeles că soarta noastră putea deveni şi mai nefericită. Marea era încă foarte agitată, aşa că nici lor nu le era uşor să se apropie de noi, dar nici barca noastră nu reuşea să ajungă până la ei, oricât demult ne încurajau în truda noastră sentimentele de omenie fată de nenorocirea lor. În timpul acesta, doi dintre nefericiţi îşi pierdură puterile şt cunoştinţa, se desprinseră de catarg şi pieriră în adâncuri sub privirile noastre îndurerate. Îi îndemnam prin strigăte pe marinarii din barcă şi te promiteam sume mari de bani dar, în eiuda tuturor eforturilor pe care le făceau, nu reuşeau să se apropie de catarg şi văzui cum piere încă unul dintre nefericiţii pe care voiam să-i salvăm. Cel de-ai patrulea ridica din timp în timp o mână, părând a ne spune în felul acesta cât de rău îi părea de soarta tovarăşilor sai şi că se aştepta să-i urineze în curând. Mi se păru o nedreptate să nu pot salva nici măcar pe unul dintre aceşti nefericiţi loviţi de mânia cerului şi, îndemnat de mila pentru cel care se mai ţinea de catargul ce se izbea din când în când de corabie, coborâi pe scară până la suprafaţa apei, înarmat cu o cange, sperând să pot agăja cacargui atunci când valurile îl vor împinge din nou spre corabie. Îi văzui apărând din nou, încercai din răsputeri să-l prind şi creez ui chiar ia un moment dat că voi reuşi; dar valul care-l purtase spre mine mi-l răpi iarăşi. Această trădare a destinului mă înfurie atât de tare încât, fără să mă mai gândesc, mă aruncai în mare pentru a încerca să fac cu braţele ceea ce nu reuşiserăm să fac cu cangea. Această generozitate nebunească ar fi trebuit să mă ducă la o moarte sigură. Mă găsii dintr-odată într-o situaţie mai periculoasă chiar decât a nenorocitului pe care voiam să-l salvez dar, printr-o minune, pentru care nu voi mulţumi niciodată îndeajuns cerului, vântul care bătuse cu atâta străşnicie se linişti dintr-odată şi valurile deveniră mai. Blânde. Şi nurneşc minune acest ajutor primit din ceruri pentru că a v’enit chiar atunci când era mai multă nevoie de el; de altfel, era firesc ca vântul şi valurile să se domolească pe măsură ce înaintam la adăpostul muntelui. Acum marinarilor din barcă le veni foarte uşor să scoată din valuri mai întâi pe străinul ce continua să strângă din toate puterile catargul în braţe şi apoi pe mine, care pluteam fără simţire în voia valurilor. Nu ştiu cum au făcut ca să-l readucă pe străin la viaţă dar el şi-a regăsit puterile mult mai repede decât mine. Starea în care mă aflam şi din care nu ieşii multă vreme îi făcu chiar să se întrebe dacă nu cumva muriserăm. Preţ de mai mult de două ore rămăsei nesimţitor la îngrijirile ce mi se dădeau şi, când deschisei în sfârşit ochii, întrebai cu mirare prin ce minune ajunseserăm din nou pe corabie.

  Întrebai apoi cum se simte străinul. Acesta, de îndată ce înţelese de cine mă interesam, se şi ridică în genunchi în faţa patului meu, vărsând şiroaie de lacrimi care, aşa cum am putut să-mi dau seama mai târziu, pentru un om de felul lui, erau un semn de supremă recunoştinţă. Îşi recăpătase puterile cu uşurinţă; iar comandorul de Buillantes, văzând din capul locului că are de-a face cu un om deosebit, îl tratase cu multă atenţie. Ceruse să aţie şi se povestise tot ceea ce făcuserăm pentru el: fusese profund mişcat de fapta mea şi se arătase mai îngrijorat de însănătoşirea mea decât de tot ce privea viaţa şi viitorul lui. Văzând că-mi recapăt în sfârşit puterile, mai stătu vreun sfert de ceas la picioarele mele, plin de afecţiune, pentru a-mi adresa mulţumiri înflăcărate pe care eu, fiind încă prea slăbit, nu reuşeam deloc să le stăvilesc.

  Nu puteam nega că-i făcuserăm un serviciu nepreţuit, dar îl asigurai că eram pe deplin răsplătit văzând pe cine avuseserăm fericirea să ajut. Şi într-adevăr, găseam în toată făptura lui ceva atât de nobil şi de interesant încât aş fi fost gata să mai fac o dată, din convingere, ceea ce făcuserăm doar dintr-o pornire de generozitate oarbă. Nenumăratele atenţii cu care mă înconjură în tot timpul cât rămăsei la pat nu scăzură nici atunci când sănătatea îmi îngădui să-l primesc cum se cuvine şi să stăm de vorbă. Fără să aştepte să-mi exprim în vreun fel curiozitatea de a-i cunoaşte numele şi împrejurările în care naufragiase începu să-mi vorbească astfel: „Mă numesc Peres şi m-am născut într-o provincie din Spania, familia din care mă trag fiind una dintre cele mai de vază din ţinut. Sunt atât de nefericit cum n-a mai fost nimeni la vârsta mea, şi asta nu din pricina dragostei sau a mai ştiu eu căror ambiţii. Când m-am dus la curte, eram însufleţit de speranţă aşa cum poate fi orice tânăr de seama mea, având pe deasupra şi protecţia multor rude cu funcţii dintre cele mai însemnate. De altfel, influenţa lor s-a făcut curând simţită, atunci când mi s-a propus o căsătorie ce urma să mă încuscrească cu primul-ministru şi care mă plasa dintr-odată într-o funcţie foarte bună. Mi-am dat consimţământul pe dată, chiar înainte de a o cunoaşte pe bogata moştenitoare. Aveam însă un rival, despre care nu mi se spusese nici cum îl cheamă, nici ce urmăreşte, om laş, capabil de orice crimă. Acesta nu a îndrăznit să se măsoare cu mine făţiş. A evitat până să ne şi întâlnim, curajul meu fiind bine cunoscut, datorită câtorva împrejurări mai deosebite. Unica armă a unui rival atât de dispreţuit fiind calomnia, a otrăvit mintea ministrului cu nişte învinuiri atât de groaznice încât l-a făcut să se. Răzgândească în privinţa căsătoriei mele. Mi s-a comunicat hotărârea lui, dar mândria m-a împiedicat să-mi arăt supărarea. Cum onoarea îmi cerea totuşi să lămuresc cauza dizgraţiei mele, am insistat într-atât pe lângă ministru, încât” până la urmă am aflat chiar de la el mârşăviile la care se dedase rivalul meu, ba chiar şi numele lui. Părândumi-se că citesc pe faţa ministrului o anume bucurie vicleană, pornită poate mai puţin din dorinţa lui de a mă jiroi. C’ât din mulţumirea de a-şi putea justifica într-un fel refuzul, ura pe care o nutream pentru rivalul meu s-a întors împotriva lui. I-am reproşat cu atâta trufie uşurinţa condamnabilă cu care îşi plecase urechea la învinuirile aduse unui om ca mine încât, la rândul său, s-a simţit jignit. Răceala ce se aşternuse peste relaţiile dintre noi din cauza mârşavelor uneltiri ale unui duşman s-a transformat în ură personală, pe care el a pus-o pe seama îngâmfării mele. Curând am simţit pe pielea mea că pedepsele cele mai” aspre nu se aplică întotdeauna celor cu cea mai mare vină.

  Mă aflam însă într-o situaţie mai fericită decât aş fi dorit-o, căci îi treziserăm donei Beatrix Marinan sentimente pe care eu nu le aveam pentru dânsa. N-o văzuserăm decât de vreo zece ori în răstimoul cât soerasetn s-o iau de soţie. Ştirea despre schimbarea hotărârii ministrului a necăjit-o mai mult decât pe mine şi, spre surprinderea mea, mi-a trimis un bilet în care mă asigura că nu voi avea ce regreta dacă voi îngădui ca dragostea ei să lucreze în folosul fericirii mele. Întâmplarea aceasta, neatingându-mi în nici un fel inima, mă punea în încurcătură. Dragostea nu-mi spunea nimic în favoarea donei Beatrix. Singurul motiv care putea să mă facă să profit de slăbiciunea ei era un fel de trilimf pe care aş fi putut să-l obţin pe această cale asupra ministrului şi asupra rivalului meu. Dar o căsătorie încheiată în noile condiţii nu mai putea să-mi asigure avantajele ce mi se oferiseră la început, şi ar fi însemnat să plătesc prea scump o răzbunare atât de firavă, sacrificându-i nenumărate alte şanse pe care soarta ar li putut să mi le mai ofere. Iar dacă aş fi vrut să-l fac pe rivalul meu să simtă ura pe care i-o purtam, aş fi ales mijloace mai demne de curajul meu. În ciuda acestor gânduri, mi s-a părut totuşi că ar fi crud din partea mea să nu răspund donei Beatrix şi, o dată hotărârea luată, nu puteam să nu-i scriu cu tot respectul cuvenit. Am compus un răspuns galant. Departe de a mă scuza de indiferenţa sentimentelor mele, mă plângeam de soarta nefericită care mă împiedica să le dau ascultare. Oricum ar fi înţeles dona Beatrix scrisoarea mea, nu o minţeam deloc atunci când o asiguram că o căsătorie cu ea mi-ar fi adus fericirea. Dar scrisoarea, în loc s-o facă să înţeleagă, aşa cum crezuserăm eu, că nu mai aveam nici o pretenţie de la dânsa, a dat, dimpotrivă, un nou imbold aşteptărilor ei. S-a grăbit să-mi răspundă că mă face stăpân pe soarta ei, că numai din bună-cuviinţă se supusese până atunci unchiului ei şi că, văzând că el abuzează de autoritate pentru a o împiedica să-şi urmeze chemarea inimii, nu credea că poate să existe vreo lege care s-o silească a-i mai da ascultare: în sfârşit, că era gata să-mi dăruiască mâna ei de îndată ce eu aş fi fost dispus să i-o primesc.

  Într-adevăr, conform tradiţiei, de cum intrase în al douăzecilea an de viaţă, dona Beatri (r) era liberă să-şi aleagă soţul. Acest lucru m-a pus pe gânduri; îmi dăduserăm eonsimţământul la căsătoria noastră şi nu puteam să rup pe neaşteptate toate legăturile cu dona Beatrix, cu atât mai mult cu cât ea dorea să-şi ţină făgăduielile şi părea că se bizuie pe ale mele. M-am gândit de asemenea că, la urma urmelor, din tot ce speraserăm la început nu pierduserăm decât favoarea ministrului şi postul pe care aceasta mi-l propusese o dată cu mâna nepoatei. Dona Beatrix era cu stare. Eu eram bogat. Un ministru nu trăieşte o veşnicie şi, dacă nu mai puteam aştepta nimic din partea lui, nu înţelegeam de ce un om de rangul meu ar trebui să se teamă de ura lui. Gândindu-mă astfel, m-am hotărât să înnod iar, şi cât se poate de serios, legăturile mele cu dona Beatrix, şi chiar de la prima întâlnire am hotărât o zi în care să ne cununăm.

  — Dar pe când eu puneam la cale planuri de răzbunare răsunătoare prin care să-mi astâmpăr ura împotriva rivalului meu, nici el nu-şi irosea timpul, şi se îngrijea de reuşita dragostei lui. Urmărind-o pas cu pas pe dona Beatrix în tot ceea ce întreprindea, i-a fost uşor să afle ce puneam la cale. O iubea cu atâta patimă încât, nefiind capabil de generozitatea dragostei, a uneltit tot felul de planuri, dintre cele mai negre, în stare să ducă la îndeplinirea dorinţelor lui. Mai întâi, a pus pe unul din fraţii lui, care slujea în oştire, să-i apere interesele. Acesta, gândindu-se că o astfel de căsătorie i-ar folosi în carieră, a încercat să mă facă să renunţ la intenţiile mele. Viteazul a îndrăznit să mă ameninţe. A aflat pe dată cât de puţin mă temeam de ameninţările lui: l-am ucis. La auzul acestei fapte, furia rivalului meu a fost atât de mare încât i-a inspirat singurul act de curaj din viaţa lui, dar şi acesta pângărit de e laşitate infamă: m-a atacat, însoţit însă de un alt frate de-al lui, căruia nu i-a fost nici lui ruşine să mă silească la o luptă inegală. În indignarea mea, nu m-am gândit decât să parez loviturile fratelui şi să-mi îndrept atacurile împotriva lui don Antonio, rivalul meu. Daide cum mi-a înţeles intenţiile, acesta a fost cuprins de spaimă şi a fugit în mod ruşinos. Fratele lui a luptat cu mai multă hotărâre dar avu nenorocul să cadă răpus de o lovitură ucigătoare.

  Aceste două lupte, date una imediat după cealaltă, m-au nevoit să-mi iau unele măsuri de prevedere. M-am retras la una din rudele mele de unde puteam urmări fără grijă cum vor fi judecate la curte aceste întâmplări. Rivalul meu, găsind-o pe dona Beatrix mai pornită ca niciodată împotriva dragostei şi ofertelor lui, a profitat de absenţa mea şi a răpit-o. Nimeni nu ştia încotro o apucaseră. Dar această răpire, făcută parcă anume ca să mă dezvinovăţească în ochii ministrului, l-a făcut, dimpotrivă, să’ mă considere de-a dreptul odios. A început să vadă în mine izvorul nenorocirilor ce se abătuseră asupra nepoatei sale şi cauza ruşinii întregii lui familii. Tribunalul m-a judecat cu cea mai mare asprime, toată apărarea mea nu a putut decât să-mi scape viaţa, căci sentinţa crudă ce a fost pronunţată îmi răpea onoarea şi speranţa de a mai aştepta ceva de la soartă. Mi s-au confiscat pământurile şi, pe deasupra, am fost surghiunit pe viaţă. Ura duşmanilor mei s-a făcut simţită până şi în alegerea locului osândei: Oran, locul cel mai mizerabil din lume.

  Am fost dus acolo cu tot alaiul care face parte din ruşinea crimei. Deşi îmi era indiferent unde voi locui de acum înainte, după o aventură cu urmări atât de jalnice, de cum am trecut dincolo de strâmtoare mi-am dat seama cât de groaznică era soarta la care fuseserăm condamnat. Mă văzui într-un oraş locuit de o mână de nenorociţi cu care presimţeam că, din dezgust, nu voi avea nici un fel de legături. Chiar şi garnizoana, care se găsea într-un hal fără de hal, părea să fi decăzut în contact cu locuitorii. Nu puteam spera să găsesc vreun mijloc de a scăpa dintr-o sclavie atât de amară. Mă găseam prins de o parte între Africa, unde astăzi domneşte mai mult ca niciodată barbaria, şi o mare pe care îmi era imposibil să o trec şi care îmi răpea până şi gândul de a mă duce în vreun regat al Europei pentru a-mi găsi o ocupaţie. Ca o măsură de prevedere menită să împiedice pe soldaţi să dezerteze şi să-i oprească din drum pe toţi acei care, dezgustaţi de acele locuri, ar fi vrut să se întoarcă în Spania, porturile rămâneau închise tot timpul, şi-ţi trebuia un permis special pentru a părăsi acest jalnic loc, permis pe care nici măcar nu puteam să-l cer.

  În această situaţie nenorocită, scormonindu-mi mintea ca să găsesc ceva ce-ar fi putut să-mi aline nenorocirea, am căutat să trezesc curajul comandantului şi al garnizoanei şi să-i îndemn la o acţiune energică împotriva maurilor. Oraşul fusese atacat în repetate rânduri de aceşti barbari şi garnizoana socotise drept o mare izbândă faptul de a-i fi îndepărtat de zidurile noastre. După ce am aflat câte ceva despre duşmani şi despre ţinut, mi-am dat seama că era uşor să-i împingem până la râul Mega şi să le împiedicăm trecerea o dată pentru totdeauna, înălţând câteva forturi de-a lungul malurilor. Planurile mele au fost pe placul comandantului şi el mi-a încredinţat punerea lor în aplicare. Primele mele încercări au fost încununate de succes: dintr-o ceată de mauri care ne ieşise înainte, nu a scăpat niciunul viu. Dar aceşti barbari se adună eu o uşurinţă uimitoare şi, peste câteva zile, o nouă armată, şi mai numeroasă, era gata de luptă. Am înfrânt-o şi pe aceasta, apoi, în răstimp de trei săptămâni, i-am silit pe toţi cei rămaşi să stea la adăpost pe malul celălalt al râului.

  Vestea despre această izbândă a ajuns curând şi la Madrid. Rudele şi prietenii pe care-i aveam acolo au lăudat la curte serviciile pe care le aduseserăm şi zelul lor a însemnat pentru mine o pensie pe care comandantul a primit ordin să mi-o plătească. Între timp, gustul gloriei şi nevoia da acţiune m-au făcut să mă gândesc la noi expediţii. Deşi în rarii continuau să stea liniştiţi pe malul lor, mă necăjea să-i văd mereu gata de luptă, ca şi cum s-ar fi gândit să ne domolească ei pe noi. Am poruncit să se facă un pod po.; te râu, într-un loc unde maurii nu puteau să-l zărească. Şi, după ce mi-am trecut trupele pe celălalt mai în timpul nepi îi, am năvălit asupra lor în faptul zilei.

  Acţiunea mea a fost încununată de succes dar eu am avut nenorocul să fiu prins în timp ce armata mea urmărea victorioasă pe fugari. Calul meu s-a prăbuşit şi m-atrântit aşa de tare încât am rămasfără cunoştinţă mai în ‘ t de un sfert de ceas. Cum zorile abia mijiseră, oamenii mei nu au văzut ce mi se întâmplase şi am căzut în mâinile unei cete de mauri care/s-au grăbit să mă ducă cu ei pe drumuri ocolite şi care m-au recunoscut, spre disperarea mea, d’.’-pă nişte scrisori pe care le aveam asupră-mi. Numele rR. Ju era celebru pe toată coasta Africii. Maurii au considerat capturarea mea drept un triumf. Am fost dus de-a dreptul în capitală unde se şi aflase de prinderea mea. După mulţimea adunată în jurul palatului mi-am dat seama că eram aşteptat. Am fost dus în faţa regelui. Acesta m-a privit mult timp în tăcere şi, numai într-un târziu, mi-a zis: „Ghiaurule „înfăţişarea ta nu este cu nimic mai prejos decât îţi este faima; dar ne-ai făcut prea mult rău ca să te poţi aştepta la milă sau iertare din partea mea”. Apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, mi-a întors spatele şi a poruncit unui ofiţer să mă ducă la locul pe care mi-l hotărâse.

  Nu am încercat în nici un fel să mă fac ascultat şi, orice soartă m-ar fi ameninţat, nu am căutat sprijin decât în mândria şi tăria mea sufletească. Am fost urcat într-o trăsură, împreună cu ofiţerul în grija căruia mă dăduse regele. Eram prea preocupat de nefericirea care mă lovise ca să-i cercetez chipul şi nici n-am băgat de seamă grija cu care îşi ascundea faţa. Prin minte îmi treceau numai gânduri amare. Ce sfârşit pentru o carieră pe care o începuserăm atât de glorios! Mă gândeam la izvorul nenorocirilor mele şi la cât de puţin vinovat eram de toate acestea. Singura lor cauză era mişelia lui don Antonio şi’ura neîndreptăţită a ministrului. Trebuia oare să mă consolez cu nevinovăţia mea sau să pun toate nenorocirile pe seama sorţii şi să mă las pradă deznădejdii?

  Am ajuns la închisoarea ce mi se destinase: un castel întărit nu numai de mâna omului dar şi de natură, „la douăsprezece sau cincisprezece leghe de capitală. Ofiţerul care mă însoţise s-a grăbit să coboare, lăsându-mă în grija străjerilor care ne escortaseră. Am fost introdus într-o încăpere ce mai slujise şi altădată de închisoare. Ferestrele erau joase şi zăbrelite, zidurile groase şi uşa ferecată cu mai multe zăvoare. Durerea m-a năpădit din nou: dar n-a trecut mult timp şi am auzit cum se deschide uşa şi, mai mult după port, decât după chip, l-am recunoscut pe ofiţerul care mă însoţise până acolo. Acesta continua să-şi ascundă faţa şi, cum nu aveam nici un motiv să cred că se ferea de mine, am crezut dă are vreo rană sau vreun defect pe care încearcă să mi-l ascundă.

  S-a apropiat de mine arătându-mi mai mult respect decât mi se cuvenea în starea nefericită în care mă aflam. Am observat chiar că toate mişcările îi erau şovăitoare şi mi s-a părut că şi vocea îi tremura. M-a întrebat în limba spaniolă în ce parte a Spaniei m-am născut. I-am răspuns, bineînţeles, că sunt un nobil din Galicia; m-a întrebat apoi prin ce întâmplare mă găseam în fruntea oştilor spaniole din Africa. Deşi tulburarea pe care mi se părea că o observ în toate aceste întrebări ar fi putut să mă îndemne la o atitudine mai reţinută, cum nu aveam să mă ruşinez de nimic din purtarea mea, i-am povestit o parte din nenorocirile mele, fiind fără nici o îngăduinţă faţă de laşitatea şi nedreptatea duşmanilor mei. Mă întrerupea din când în când cu întrebări. Îmi asculta răspunsurile şi, câteodată, pe neaşteptate, condamna tocmai acele părţi din purtarea mea cam mi se păreau cele mai îndreptăţite şi mai nevinovate. M-a întrebat îndeosebi ce cred despre fuga iubitei mele şi dacă am aflat ce s-a întâmplat cu ea. Pe măsură ce mă asculta, gesturile îi deveneau mai energice şi vocea mai hotărâtă; la un moment dat, izbit de curiozitatea lui, m-am căit că-i vorbiserăm atât de deschis, dar gândul că aventurile mele nu aveau nimic comun cu situaţia în care mă aflam şi că, de altfel, toate cele povestite de mine erau spre cinstea mea m-a’ îndemnat să-mi termin povestirea fără a mai lua în seamă agitaţia şi tulburarea pe care le vădea şi a căror cauză nu puteam s-o pricep.

  În sfârşit, cel care până atunci mă pusese întruna în încurcătură cu gesturile şi întrebările lui m-a uluit schimbându-şi brusc atitudinea şi felul de a vorbi. Pe cât păruse de timid mai înainte, pe atât se ridicase acum plin de trufie şi, ca şi cum timpul cât mă ascultase l-ar fi îndârjit împotriva mea, mi-a vorbit pe un ton din care nu răzbătea de la primele cuvinte decât ura şi răzbunarea. Cuvintele de ocară şi reproşurile curgeau asupra mea; şi tocmai când începuserăm să mă întreb dacă nu cumva am de-a face cu un nebun apucat de pandalii, străinul şi-a descoperit faţa şi l-am recunoscut pe don Antonio.

  Mai mult mirat decât înspăimântat, n-am scos nici un cuvânt în timp ce el mi-a spus cine e şi la ce puteam să mă aştept de la furia lui. „Trădătorule, mi-a zis. El cu o aroganţă josnică în glas, îl recunoşti acum pe cel mai neîmpăcat duşman al tău, altădată obiectul insultelor tale, azi stăpânul tău? Ştii că în acest castel eu comand şi că regele mi te-a dat pe mână? Cum! a reluat el, văzând că-l privesc cu indiferenţă, nu tremuri gândindu-te la pedeapsa pe care ţi-o pregătesc? Ah! cum ai să-mi mai dai socoteală de sângelo fraţilor mei, de pierderea averii şi de dispreţul donei Beatrix!” A continuat să-mi vorbească mult timp cu aceeaşi furie, în timp ce eu căutam să-mi explic prin ce straniu capriciu al sorţii îl regăseam într-adevăr în situaţia de a-mi putea face rău şi eram profund indignat de această nouă trădare a sorţii. – „Nu ştiu, i-am răspuns fără a mă tulbura, ce îmi pregăteşte cerul; dai’ autoritatea pe care ţi-o atribui aici va fi, fără îndoială, culmea umilinţei mele.” Când m-am ridicat după aceste cuvinte, şi-a închipuit că vreau să-l atac; şi, neîncrezându-se nici în armele sale, nici în faptul că mă ştia dezarmat, s-a re tras. Spre uşă de unde îşi revărsă ura într-un nou şuvoi de ocări. „Să te gândeşti când vei suferi, mi-a zis ei la despărţire, să te gândeşti atunci când vei fi pe pragul pieirii că suferinţele şi moartea ta mi se datoresc mie şi că mi-au dat o mare mulţumire.” Mi-am întors privirea de la el şi, fără a-i răspunde, nu i-am dat nici măcar satisfacţia de a crede că i-am ascultat cu atenţie ameninţările.

  Primul meu gând a fost că autoritatea lui nu putea fi atât da deplină pe cât încercase să mă. Facă să cred, de vreme ce-şi amina răzbunarea. Un laş ca el n-ar fi lăsat să-i scape prima ocazie dacă n-ar fi fost reţinut de nişte oprelişti peste care nu îndrăznea să treacă. De oricâtă trecere s-ar fi bucurat el pe lângă rege, şi indiferent de felul cum o dobândise, nimic nu mă îndreptăţea să cred că acesta i-ar ţine partea până într-atât înei t să-i dea pe mână viaţa unui prizonier de război pe care nu avea nici un motiv să-l dispreţuiască. Îmi dădeam totuşi seama că fiindu-i încredinţat spre pază, într-un loc unde el comanda, putea să mă trateze cu o asprime care să transforme închisoarea într-un adevărat chin şi că, dacă nu va îndrăzni să întreprindă nimic pe faţă pentru-a mă răpune, existau o mie de mijloace ocolite pentru a scăpa de un duşman, mijloace de care se folosesc de’ obicei oamenii vicleni Până a doua zi nu mi s-a întâmplat nimic ce-ar fi putut A mă pună pe gânduri; dar după ce am petrecut noaptea fără a primi nimic de mâncare şi începeam să mă tem că planul duşmanului meu este de a scăpa de mine prin înfometare, am văzut că se deschide uşa închisorii şi am. Recunocut-o pe dona Beatrix deşi, ca şi don Antonio, lepădase hainele spanioleşti pentru a se îmbrăca după portul ţării. Obrazul îi era tot atât de schimbat ca şi găteala. Era însoţită de un slujitor care, după chip, mi-am dat seama că era un om din naţia noastră. Au închis uşa cu grijă şi dona Beatrix, după ce a ascultat primele mele salutări fără a-mi răspunde, s-a aşezat şi a început să verse un râu de lacrimi fără să scoată un cuvânt.

  Nu o iubiserăm niciodată în mod deosebit, şi toate nenorocirile care veniseră după aceea prea îmi tociseră sentimentele ca s-o regret. Nu am simţit, deci, văzând – o. Nici o emoţie violentă, şi primele mele porniri de compătimire nu aveau nimic de-a face cu dragostea; dar dacă nu putuserăm s-o văd plângând atât fără a fi mişcat de jalea ei, am fost mult mai impresionat aseultând cele ce povestea despre starea ei nefericită. După ce au plecat din Madrid, don Antonio o dusese până la mare, găsind pretutindeni înlesniri care lăsau să se înţeleagă că totul fusese pus la cale cu mult timp înainte, şi o silise să se îmbarce cu el pe un vas care părea să-i aparţină, căci prea erau zeloşi şi supuşi căpitanul şi marinarii. Norocul îl ajută şi mai departe, până la ţărmul Africii, unde îi dezvălui pentru întâia dată proiectele lui, îndemnând-o să li se supună şi să le accepte de bună voie. Părăsind ţările creştine, hotărâse să părăsească şi creştinismul şi să-şi caute la curtea regelui Marocului un rost pe care nu-l putuse găsi la Madrid. Jalea şi lacrimile donei Beatrix nu-l făcură pe acest ticălos decât să vorbească pe un ton mai aspru şi mai poruncitor. Din acel moment o tratase cu o trufie de nesuferit, reproşându-i fără încetare că mă preferase pe mine, ba întrebuinţase şi violenţa pentru a intra în posesia drepturilor pe care şi le atribuia asupra ei. Fie că trimisese la rege, care se găsea atunci la Fez, să afle cum va fi primit, fie că, îmbrăţişând religia ţării din primele zile îşi câştigase astfel stima şi încrederea unui popor de necredincioşi, primise de la rege tot felul de laude şi semne de bunăvoinţă. Avea mai multe moşii mari pe lângă castelul al cărui guvernator era, şi părerea regelui despre capacitatea şi zelul său îl făcuseră să fie primit în consiliul secret. De cum a aflat de atacurile mele asupra maurilor, a fost încredinţat că-i descoperiserăm ascunzătoarea şi că hu puseserăm mâna pe arme decât pentru a-l persecuta şi a i-o răpi pe dona Beatrix. El era acela care, după ce eu îi goniserăm pe mauri dincolo de Mega, îi îndemnase să se adune pe malurile fluviului cu speranţa că aceştia, fiind foarte iscusiţi în mişcări dibace, vor găsi prilej să mă surprindă şi, poate, să mă răpească. Nu avusese curajul să se pună în fruntea lor; dar îi supraveghease tot timpul şi, înnebunit de bucurie când a aflat că eram prizonier, solicitase însărcinarea de a mă păzi ca pe un bun pentru care şi-ar fi jertfit toate celelalte avuţii.

  Dona Beatrix a adăugat că de doi ani de când se găsea sub tirania acestui ticălos trăise cu el într-un război continuu. Nu obţinuse niciodată de la ea decât favorurile pe careţi le’smulsese cu preţul unor violenţe de neînchipuit, şi adesea cu ajutorul odios al robilor lui. Îi ascunsese faptul că eram prizonier de război şi că regele mă dăduse în paza lui; dar el nu ştia că servitorul spaniol 111 cave avea cea mai mare încredere şi căruia îi încredinţase cheile temniţei mele era mult mai credincios donei Beatrix decât lui. Fiind plecat de dimineaţă la rege pentru a da socoteală de situaţia mea, nu bănuise nici un moment că omul său, cel de care avea de gând să se folosească pentru răzbunarea lui, avea să fie instrumentul salvării mele.

  Dona Beatrix nu mi-a dat răgaz să-i arăt cât demult luam parte la nefericirea ei. M-a implorat să-i rup lanţurile şi să o duc pe orice cale la familia şi în patria ei. M-am minunat de această propunere pe care mi-o făcea când eu însumi mă găseam într-o captivitate al cărei sfârşit îl întrevedeam cu greu. Adevărat, înţelegeam că ajutorul ei şi cel al omului de încredere al lui don Antonio puteau să-mi deschidă uşile temniţei; dar ce posibilităţi aveam de a ajunge la malul râului Mega, printre maurii care împânzeau ţinutul? Totuşi, alt drum nu exista, căci era şi mai puţină nădejde de a scăpa prin porturile acestor barbari; iar a ne afunda în interiorul Africii pentru a căuta drumuri mai puţin păzite era o cale care ne-ar fi dus fără greş spre alte primejdii. Am prezentat aceste obiecţii donei Beatrix. Ele mă priveau într-o măsură mult mai mică decât pe ea, pentru că pericolul nu m-ar fi înspăimântat deloc dacă aş fi fost singurul implicat. Dar din răspunsul lor, al ei şi al spaniolului, am înţeles că mai discutaseră acest plan şi că nu aşteptau decât o călăuză destul de îndrăzneaţă ca să-i conducă. Mi-au propus să ne îndreptăm spre Alger, unde privilegiile acordate comerţului puteau să ne deschidă drumul dacă ne dădeam drept negustori. Trebuia numai – mi-au zis ei -, să ne depărtăm cu destulă dibăcie pentru a nu ni se cunoaşte drumul şi pentru a evita să fim urmăriţi. Izbânda acestui plan mi se părea mai îndoielnică decât lor, care îl studiaseră îndelung; dar cum toate temerile mele o priveau numai pe dona Beatrix, nu am mai insistat asupra unui pericol care o îngrijora atât de puţin.

  Plecarea noastră a fost astfel hotărâtă din prima zi, iar slujitorul spaniol s-a însărcinat să pregătească totul. Dar întoarcerea lui don Antonio ne-a adus alte necazuri de care mi-a fost şi mai greu să scap. Plănuind să-mi ia viaţa, îi dăduse de înţeles regelui că mâhnirea pricinuită de nenorocirea mea îmi zdruncinase sănătatea şi, urmărind să mă otrăvească, pregătise astfel întreaga curte ‘să primească vestea morţii mele. Această măsură i se păruse necesară pentru că toată lumea se interesa de soarta mea şi pentru că regele nu-şi arătase încă gândurile în ce mă privea. Nu îndrăznea să folosească o cale mai violentă decât otrava de teama maurilor care-l slujeau. Slujitorul spaniol era singurul căruia îndrăznise să-şi mărturisească planurile şi, la întoarcere, îi spusese că socotea să-şi înde-, plinească răzbunarea peste câteva zile cu ajutorul unui praf otrăvitor pe care avea să mi-l amestece în mâncare. Ni s-a părut că ar fi uşor să-i înşelăm furia, lăsridu-l să creadă că înghit în fiecare zi cantitatea de otravă pe care rai-o destina; şi cum pregătirile pentru fuga noastră nu puteau să dureze prea mult, socoteam că vom fi la adăpost de ura lui înainte de ziua despre care credea că va fi ultima din viaţa mea. Dar chiar de prima oară când mi-a adus mâncarea, spaniolul a fost foarte surprins că, în loc să-i încredinţeze lui praful, don Antonio se afla la uşa mea, îngrijindu-se el însuşi să-l amestece în hrana mea. Am început să mă tem că această blestemată vigilenţă mă va duce la pieire; ba mai mult, înţelegând din cele ce-mi spusese slujitorul că duşmanul meu rămăsese poate la uşă pentru a se asigura că am înghiţit otrava, am fost nevoit să ascund într-un colţ al camerei toată mâncarea otrăvită ce mi se aducea. Această precauţie ar fi reuşit., dacă nechibzuinţa şi poate o rămăşiţă de dragoste pe care dona Beatrix o mai avea pentru mine nu ne-ar fi aruncat într-o altă nenorocire ce s-a abătut numai asupra ei. Căci. N-a avut răbdarea să aştepte plecarea tiranului la curte pentru a veni să mă vadă. S-a bizuit prea mult pe nişte precauţiuni insuficiente care nu l-au împiedicat pe don Antonio să-şi dea seama că ea venea foarte des. Spaniolul, asupra căruia îşi abătu mai întâi furia, scăpă de răzbunarea lui convingându-l cu iscusinţă că de fiecare dată când ea îi ceruse cheile, el crezuse că o face din ordinul lui.

  Dar perfidul don Antonio n-a fost la fel de încrezător şi în justificările donei Beatrix. Ascultând numai vocea geloziei, i-a dat chiar în aceeaşi zi o otravă mult mai puternică decât cea pe care mi-o dădea mie. Slujitorul a fost nevoit să ia parte la această nelegiuire. Tot de la el am aflat înainte de căderea nopţii că nefericita Beatrix îşi dăduse suflarea sub ochii tiranului-.

  Expresiile pline de disperare şi de groază ale acestui băiat faţă de stăpânul său mă asigurau deplin de buna lui credinţă. Sentimentele mele erau fără îndoială la fel de puternice” deşi le arătam mult mai puţin. Dar luând o hotărâre ce mi-a fost dictată imediat atât de onoare cât şi de dorinţa de a răzbuna o fată nefericită, ale cărei nenorociri nu-i pătaseră virtutea, l-am conjurat pe slujitor să nu mai tărăgăneze lucrurile şi să-mi deschidă periile închisorii chiar în noaptea următoare, apoi, fără a-i dezvălui planurile mele, l-am asigurat că, dacă mai existau măcar urme cât de mici de omenie în ţara în care ne găseam., nu-mi trebuiau decât două zile pentru a-l trimite pe mârşavul său stăpân la eşafod. „Ar fi o moarte prea glorioasă pentru un asemenea infam, i-am zis, dacă l-aş omori cu mâna mea.” Nu-mi trebuise multă gândire ca să-mi fac un plan. Dar acesta era să dea greş din cauza furiei nerăbdătoare a lui don Antonio, care alesese noaptea următoare pentru a-mi curma zilele. Din fericire, i-a destăinuit planul slujitorului său, care a prins o ocazie pentru a mă înştiinţa, hotărând să plecăm la lăsarea întunericului. Oricâte mijloace avea don Antonio să mă urmărească, nu aveam nevoie decât de răgazul cât să ajungem la Fez şi socoteam că îmi va fi uşor să mă îndepărtez în timp ce el se va zbuciuma ca să-şi găsească omul de încredere.

  Mi-a fost chiar mai uşor decât speraserăm; căci, găsind aproape de castel doi cai foarte sprinteni, am ajuns în capitală înainte poate ca cineva să fi avut vreo bănuială cât de mică despre fuga noastră. Am mers drept la palatul regelui şi, cerând să fiu primit imediat în audienţă, m-am anunţat pe faţă sub numele de don Peres, general spaniol. Uimirea pe care am citit-o cu încântare pe feţele tuturor celor pe care îi întâlneam era tocmai efectul pe care doream să-l produc şi speram ca şi regele să fie la fel de surprins. Am fost introdus atât de curând în cabinetul său încât am înţeles cât era de nerăbdător să mă asculte. I-am vorbit hotărât dar cu mult respect. „Cu aceeaşi uşurinţă cu care am scăpat din închisoare, i-am zis, aş fi putut să plec din ţara înălţimii Voatre; dar părerea pe care o am despre generozitatea înălţimii Voastre nu-mi permite să plec ca un fugar. Vreau să obţin chiar de la înălţimea Voastră libertatea de a mă întoarce în patrie şi vreau să merit acest lucru printr-un serviciu de-al cărui preţ aveţi să vă daţi singur seama. Un ticălos vă dezonorează. M-aţi tratat ca un rege ce foloseşte drepturile pe care i le dă victoria, iar ticălosul căruia i-aţi încredinţat viaţa mea vrea să vă facă să treceţi drept călăul meu.” I-am povestit atunci nu numai planul lui don Antonio de a mă otrăvi, dar şi efectul furiei lui geloase asupra donei Beatrix; când i-am povestit de la început toată gâlceava noastră, l-am văzut roşind de mai multe ori de mişelia unui om căruia îi dăruise toată încrederea lui. „Judecaţi, am mai adăugat, dacă am dreptul să vă cer dreptate împotriva unui viclean şi dacă nu va folosi faimei de care vă bucuraţi tot aşa demult ca şi răzbunării mele.”

  Deşi aspru şi crud, regele din Fez este generos. Mi-a apreciat nobleţea purtării şi, fără să se mai gândească să mă pună sub pază, nu mi-a cerut decât un mic răgaz pentru a-l aduce în faţa lui pe guvernator. Poruncile pe care le-a dat pentru a-mi asigura o noapte plăcută m-au făcut să înţeleg că dorea să nu fie mai prejos de părerea pe care mi-o făuriserăm despre el, dar şi că mă crezuse aşa cum doream. A doua zi dis-de-dimineaţă am dost anunţat că mă cheamă la el şi că don Antonio fusese adus sub pază la palat. N-am putut să nu mă bucur afiând de umilirea perfidului meu duşman. Bucuria mi-a fost şi mai mare atunci când, dând cu ochii de mine, şi-a dat seama că deveniserăm acuzatorul lui. De faţă cu mine, regele i-a reproşat toate fărădelegile de care îl acuzaserăm şi, poruncindu-i să mărturisească totul, i-a arătat ce pedeapsă îl aşteaptă. Dar iscusitul renegat, sperând că nu poate fi dovedit numai pe mărturia mea, încercă se se apere tăinumd totul şi susţinând că nici nu mă cunoscuse în Spania. Această tăgadă era atât de puţin verosimilă încât regele păru indignat; totuşi, mânia lui era reţinută de faptul că don Antonio se arătase întotdeauna un musulman credincios şi, poate, nu îndrăznea să prefere pe faţă mărturia unui creştin. Întoarse ochii spre mine: „Peres, îmi zise el, fac deosebirea ce se cuvine între tine şi duşmanul tău; dar cum ai să dovedeşti nişte acuzaţii pe care el le tăgăduieşte?” N-am aşteptat să mai repete întrebarea. Mi-era în joc, cred, onoarea. „Calea armelor ne este deschisă”, am răspuns cu înflăcărare. Regele a lăudat propunerea mea dar, în timp ce-i arăta lui don Antonio ce favoare îi făcea permiţându-i să-şi dovedească dreptatea prin luptă, nu putea ghici că ceea ce el considera ca o favoare era pentru duşmanul meu o pedeapsă tot atât de sigură ca şi o execuţie.

  Mie, care am înţeles lucrul acesta imediat, mi-a fost însă câteva clipe ruşine să fiu nevoit să-mi mânjesc mâinile cu un sânge atât de murdar. Totuşi, neputând folosi mărturia slujitorului spaniol caie nu era în ochii maurilor decât un rob şi cum merseserăm prea departe pentru a mai da înapoi fără a lăsa îndoieli asupra onoarei mele unei naţii care mă privea ca pe învingătorul ei, m-am pregătit să pun capăt acestei gâlcevi chiar în după-amiaza acelei zile. L-am lăsat pe duşmanul meu să aleagă armele. A ales mai întâi spada, contrar obiceiului maurilor care nu foloseau decât sabia. După un sfert de oră a trimis pe cineva să mă roage să folosim pistolul. Am fost de acord şi cu această schimbare; dar nu a fost ultima. A trimis din nou la mine cu rugămintea să luptăm cu puşca. Laşitatea lui, căci toată această ezitare nu putea avea altă cauză, îmi făcea milă. În sfârşit, tocmai când mă pregăteam să mă întâlnesc cu el, am primit de la el o scrisoare în spaniolă prin care mă implora cu cele mai umile cuvinte de frică să nu împing mai departe răzbunarea şi să mă mulţumesc cu situaţia ruşinoasă în care-l aduseserăm. Îmi promitea să-şi recunoască vinovăţia în faţa regelui, cu condiţia însă ca eu să-mi folosesc toată trecerea pe lângă acesta pentru a-i lăsa în afară de viaţă, rangul şi averea. Dispreţul meu a fost atât de puternic încât a făcut să mi se stingă orice urmă de ură. I-am comunicat regelui dorinţa guvernatorului său; a fost îndeplinită în nişte condiţii care ar fi făcut să moară de ruşine un om mai puţin laş şi mai puţin perfid. Insistenţele mele i-au salvat viaţa şi singurul folos pe care l-am tras din venirea mea la curte a fost de a Ei privit cu ochi aşa de buni de către rege încât, după ce m-a copleşit cu dovezi de stimă, mi-a acordat libertatea. O lega totuşi de o condiţie foarte grea: oferindu-mi să fiu condus ia Oran, sau în vreun port din Spania, mi-a cerut cuvântul că nu voi mai ridica niciodată armele împotriva maurilor şi că nici nu voi ajuta pe guvernatorul Oranului cu sfaturile mele. Astfel, singura cale ce mi se oferea de a-mi face un rost în patria mea fiindu-mi închisă printr-o lege de necălcat, nu-mi rămânea decât să aleg vreun alt loc din lume unde să încerc să-mi îndrept soarta mea nenorocită. După ce m-am gândit mult, m-am hotărât să trec în Italia, unde izbucnise războiul între Imperiu şi Franţa. M-am dus la Alger cu o escortă de mauri care m-au tratat pe drum ca pe un prieten al stăpânului lor şi m-am îmbarcat pe prima corabie care pleca spre ţara turcească, de unde puteam mult mai uşor să ajung în Italia, fie pe uscat, fie pe mare.

  Un grup de călători, mauri sau turci, care se găseau pe aceeaşi corabie, nu mi-au inspirat curiozitatea de a-i cunoaşte. Stăteam singur, meditând la acţiunile mele viitoare, când am fost întrerupt de un rob din naţia mea care m-a implorat mai întâi să fiu foarte atent la ceea ce el nu putea să-mi explice decât în puţine cuvinte. „Sunt supravegheat, îmi spuse, şi fiecare clipă de şedere lângă domnia voastră pentru a vă vorbi mă expune poate la o pedeapsă cruntă. Aveţi în faţă un om nenorocit ale cărui suferinţe se trag mai puţin din propriile lui necazuri cât din acelea ale unei femei pe care o iubeşte mai presus de orice şi care va cădea în curând în mâinile unui necredincios. Am fost răpit împreună cu ea de pe coasta Cataloniei. Suntem duşi în Turcia pentru a fi vânduţi. Câteva încercări pe care le-am făcut pentru a ne salva mi-au adus o osândă de care mă cutremur. Totuşi, cum moartea mă înspăimântă mai puţin decât soarta de care nu pot să mă feresc, cred că ar mai fi posibil, cu ajutorul domniei voastre, să ne rupem lanţurile. Sunteţi oare atât de generos ca să mi-l acordaţi?”

  De cum i-am răspuns că poate conta pe serviciile mele, s-a şi grăbit să-mi explice planul: „Eu sunt marinar, îmi spuse: timp de zece ani am comandat un vas de război. Trebuia să mă ajutaţi să las şalupa la apă în timpul nopţii. Doi tovarăşi de robie pe care i-am câştigat de partea mea prin speranţa de a se elibera nu sunt de ajuns pentru a executa fără zgomot acest plan; dar vremea este atât de calmă încât nu va rămânea probabil decât pilotul la cârmă. Îl voi ucide dacă îmi împrumutaţi o armă şi mă pricep destul la manevră ca să fiu sigur că voi putea pregăti şalupa la repezeală. Domnia voastră veţi putea atunci, a adăugat el, să plecaţi cu mine sau să rămâneţi pe vas fără ca cineva să aibă vreo bănuială despre ajutorul pe care mi l-aţi dat.”Planul acesta nu mi se părea tot atât de uşor de îndeplinit cum i se părea şi lui. Totuşi, fără să-i arăt că închipuirile unui disperat nu fac aceeaşi impresie asupra unei minţi liniştite, i-am răspuns: „îmi este de ajuns că-mi dai ocazia să ajut nişte oameni loviţi de soartă. Nu sunt deloc atât de legat de viaţă încât să-ţi arăt riscul la care o expun.” Şi i-am promis că voi fi pe punte înarmat şi cu tot ce ar mai socoti de folos. L-am întrebat cum îşi închipuia c-o va aduce pe punte pe iubita lui, care era probabil închisă întruna din cabine împreună cu celelalte roabe. Mi-a zis că îi era teamă să nu rişte prea mult dacă îmi explica, şi aceste măsuri dar că ele erau sigure şi puteam să mă încred în interesul lui ca ele să reuşească, S-a despărţit de mine lăsându-mi timp să mă gândesc la ceea ce puteam să adaug la planul său pentru a-i uşura execuţia. Ne aflam în dreptul insulei Corsica şi, înţelegând că pe o mare atât de îngustă nu ne va fi greu să-i atingem coasta, eram cu atât mai atras de planul robului spaniol cu cât în felul acesta puteam ajunge în Italia mult mai repede şi mai uşor. Slujitorul lui don Antonio forma toată suita mea. Aveam prea multă încredere în el ca să nu mă bizuiesc pe ataşamentul lui. M-a pus în încurcătură cu diverse obiecţii. Totuşi făgăduielile mele fuseseră prea categorice ca să revin asupra lor şi i-am poruncit să fie gata să mă urmeze. Încercarea trebuia să aibă loc alaltăieri, adică în noaptea dinaintea acesteia. Ştiţi la ce oră a început furtuna, pentru că aţi fost lovit de ea. Nu a mai fost vorba să ne gândim la fugă ci la salvarea vasului pe care voiarr să-l abandonăm. Am pus mâna la treabă alături de marinari; dar asta nu m-a împiedicat, ca în înspăimântătoarea învălmăşeală a echipajului să-l văd pe spaniol şi pe cei doi tovarăşi ai săi dezlegând şalupa pentru nişte motive pe care nimeni nu a avut timp să le cerceteze. Sper să fi profitat de îndrăzneala lui şi să fi scăpat în acelaşi timp de robie şi de mare! L-am pierdut din vedere în întuneric şi, nemaigândindu-mă decât să-mi apăr viaţa în momentul unui naufragiu inevitabil, am apucat un catarg rupt pe care l-am aruncat în mare cu destulă dibăcie, sărind şi eu după el. Slujitorul lui don Antonio pe care-l îndemnam să mă urmeze s-a aruncat după mine, prinzându-se şi el de catarg. Exemplul nostru a fost urmat de alţi câţiva marinari dar se vede că n-au rezistat puterii valurilor căci această cale de salvare mi-a fost favorabilă numai mie. Rătăceam de mai bine de şase ore în voia vintului, şi mai vedeam încă pe câţiva din tovarăşii mei legaţi de catarg. Ţipetele pe care apariţia corăbiei domniei voastre ne-a făcut să le scoatem toţi deodată de parcă am fi fost înţeleşi v-au atras privirile asupra noastră; dar pe când zbuciumul meu sporea prin speranţa unei salvări apropia ie am simţit cum catargul devenea mai uşor, pe măsură ce nefericiţii mei tovarăşi piereau unul câte unul. Nenorocirea lor mi-a dat noi forţe. Avântul cu care oamenii domniei voastre căutau să mă scape mi-a dovedit că omul mai e în stare să se bucure chiar şi în cel mai mare pericol. Dar ce spun? Am ajuns până la lacrimi când, după ce v-am văzut făcând nenumărate încercări pentru a-mi prinde catargul, aţi dispărut înghiţit de valuri, şi aş fi lăsat catargul de o mie de ori dacă aş fi avut cea mai mică nădejde să vă răscumpăr viaţa cu preţul vieţii mele. În sfârşit, am fost ridicat de mâini puternice care m-au culcat la loc ferit în şalupă. Primul meu gând a fost să-i îndemn pe salvatorii mei să facă acelaşi lucru cu domnia voastră. Vă căutau, şi cum violenţa furtunii scăzuse foarte mult, nu le-a fost prea greu să vă găsească. Câteva băuturi tari m-au făcut să-mi recapăt repede puterile. Dacă vi s-a spus cu câtă bucurie şi recunoştinţă v-am ţinut îmbrăţişat timp de un sfert de oră, palid şi nemişcat cum eraţi, încercând să vă transmit căldura pe care o datoram mai puţin vigorii mele naturale cât împrejurărilor, şi plângându-mă cerului că m-a încărcat cu o datorie de recu noştinţă pe care credeam că nu voi putea s-o plătesc niciodată, nu v-aţi putut fade decât o slabă idee despre sentimentul care însoţea manifestările mele. M-am retras când v-am văzut deschizând ochii, prea mulţumit de a vedea că trăiţi, şi nu am vrut să mai apar înaintea domniei voastre decât după ce v-am ştiut destul de restabilit pentru a fi în stare să vă amintiţi ceea ce aţi făcut pentru un străin şi să înţelegeţi că nu trebuie să puneţi nici moderaţie, nici limite drepturilor pe care le-aţi dobândit asupra mea.”

  O povestire atât de interesantă spori mult înclinaţia pe care o simţeam pentru Peres mulţumită numai înfăţişării lui; şi nu voi nega că ceea ce făcuserăm pentru el a fost un fel de legătură care întări această înclinaţie. Te simţi tot atât de legat prin binele pe care îi faci ca şi prin cel pe care-l primeşti. Nu mă gândeam totuşi decât să-l fac să înceteze cu mulţumirile ce păreau că nu se vor mai sfârşi. Mirarea de a-l vedea atât de curând restabilit, în timp ce eu, a treia zi, îmi mai simţeam capul greu şi stomacul răvăşit, îmi trezi dorinţa să aflu cum reuşise să se apere atât de bine de valuri. Mă asigură că, în afară de primul moment când înghiţise fără să vrea o mare cantitate de apă, îi fusese destul de uşor să rămână la suprafaţă datorită catargului. Valurile care treceau peste capul lui în fiecare moment nu-l făcuseră niciodată să-şi piardă respiraţia într-atât încât să-i fie greu să şi-o recapete. Îşi păstrase mintea întreagă; şi cum nu se temuse decât de o eventuală slăbiciune pe care era încă departe de a o simţi, se mira că tovarăşii lui nu avuseseră puterea să reziste ca şi el la nişte zguduituri care îl obosiseră atât de puţin. Într-adevăr, experienţa m-a învăţat mai apoi că cel mai mic sprijin susţine cu uşurinţă un om în apa mării şi că prezenţa de spirit şi curajul sunt două ajutoare de mare folos împotriva furtunii.

  Am avut satisfacţia ca după restabilirea mea să-mi dau searaa că o atracţie firească mă îndemna cu aceeaşi putere ca şi recunoştinţa să-mi fac un prieten intim din don Peres, l-am jurat aceleaşi sentimente. Soarta lui începea să mă Intereseze mult mai mult decât a mea; şi după ce mă ghiăii îndelung cum aş putea să-i fiu de folos, încercai să-l conving să între, ca şi mine, în ordinul de Malta. Nu simţea însă vreo chemare anume. Oricât de nesigur i-ar fi fost viitorul în Spania, nu putea pierde speranţa de a-şi reface averea la prima schimbare de ministru. Era primul născut dintr-o familie puternică, iar exemplul meu putea cel mult să-l pună pe gânduri. Totuşi, când comandorul de Buillantes îi explică faptul că legămintele definitive pot fi mult amânate, dar că până atunci ar putea lupta ea oştean al Ordinului tot aşa de bine ca în armatele din Italia, prietenia îl făcu să-şi învingă lipsa de râvnă, iar dorinţa de a nu ne despărţi îi ţinu loc de vocaţie. Eram destul de bogat, căci îmi rezervaserăm o sumă frumoasă, pentru a nu-l lăsa să simtă în nici un fel lipsa. Banilor. Tot greul era să-l fac să accepte nişte ajutoare pe care mă temeam că le-ar refuza. Dar con venii cu comandorul de Buillantes ca, în aşteptarea celor ce îi spuneam că poate spera de la generozitatea marelui-maestru, comandorul să-i dea o slujbă în escadra lui şi, sub acest pretext, să-i hotărască o soldă considerabilă pe care aş plăti-o eu pe ascuns.

  Cele trei vase ale noastre reîntâinindu-se, continuarăm timp de cincisprezece zile să căutăm galerele turceşti. Dar aceeaşi furtună care ne împrăştiase pe noi îi făcuse pe ei să se întoarcă în porturi. Prima mea „caravană‘1 I nu fusese decât un drum fără nici un folos în ce priveşte gloria dar care, în schimb, îmi dăruise un prieten. Ne întoarserăm la Malta unde. Furtuna făcuse atâtea stricăciuni până în mijlocul portului încât întoarcerea noastră a fost privită ca un dar al cerului. Don Peres, pe care-l prezentaserăm marelui-maestru, fu primit cu cinstea ce i se cuvenea după merit şi naştere. Dar resimţi din prima zi un trist efect al legământului pe care-l făcuse faţă de regele Marocului. Aflând că luptase în fruntea spaniolilor împotriva maurilor, marele-maestru, care primise oarecare plângeri împotriva algerienilor, îi propuse să ia conducerea unei expediţii pe care o punea la cale împotriva acestor corsari. Onoarea era lege pentru Peres şi o respecta prea mult pentru a o pune în cumpănă. Declară, cum era şi firesc, că toată coasta Africii era sacră pentru el. Aş fi crezut că ar putea să facă o oarecare diferenţă şi că un legământ care-l privea pe regele Marocului nu trebuia să se întindă şi asupra tuturor maurilor; dar îşi amintea cuvintele regelui care cuprindeau deopotrivă pe supuşii şi pe aliaţii lui.

  Peres era tot atât de inteligent pe cât era de nobil în sentimente. Nefiind prea hotărât să între în ordinul nostru, consideră că există alte căi de a-şi atrage stima şi le căută pe acestea. După ce refuză de multe ori ajutorul pe care îl îndemnam să-l accepte, îmi făcu într-o zi următoarea mărturisire: „Mi-e ruşine, mi-a zis el, să primesc de la marele-maestru o plată şi amabilităţi pe care nu le-am meritat prin nici un serviciu; şi la urma urmelor, dacă trebuie să-i acord cuiva dreptul la recunoştinţa mea, e mai normal ca acesta să fie prietenul meu. Spui că ai zece mii de ducaţi şi scrisori de credit pentru o mare sumă de bani. Vrei să contribui la soarta aceluia care îţi datorează şi viaţa?” Această propunere umplându-mă de bucurie, am zăbovit mult mai puţin să-i arăt mulţumirea de a-i putea fi de folos decât pentru a-l ruga, cum făceam întruna, să nu mai exagereze obligaţiile pe care le avea faţă de mine; şi, cum ne aflam la mine acasă, am luat caseta şi am vrut să i-o dau pe loc. „Nu, nu, îmi spuse el, mi-ai înţeles greşit gândurile. Mi s-a părut că nimic nu ar putea fi mai nobil şi mai demn de domnia-ta decât să întrebuinţezi o sumă de bani pe care o ţii degeaba în cufere pentru a sluji Ordinul pe cheltuiala domniei-tale şi că, echipând un vas sub autoritatea marelui-maestru, ai dobândi în curând, alături de onoarea unei fapte aproape fără precedent, despăgubirea pentru primele cheltuieli. Cine ştie unde te poate duce vitejia? Mă vei face secundul domniei-tale; şi voi îndeplini neîncetat, spre gloria domniei tale, tot ce poate cineva să aştepte de la oarecare experienţă şi de la o prietenie desăvârşită.”

  Astfel, acest ajutor pe care Peres mi-l ceruse pentru el, se reducea la a mă sluji pe mine însumi prin cea mai glorioasă idee pe care putea să mi-o inspire. „Scumpe şi ilustre prietene, i-am zis îmbrăţişându-l, nu găsesc decât o singură schimbare de făcut într-un proiect care mă încântă. Tinereţea mea, puţina experienţă pe care o am în ale războiului şi încrederea pe care o am în prietenia generoasă a domniei-tale mă obligă să-ţi cer pentru mine postul de la care voiai să-ţi limitezi posibilităţile. Domnia-ta vei comanda acest vas, eu voi fi secundul domnieitale, şi nu văd nimic la ce n-aş putea nădăjdui dacă mă vei însufleţi cu exemplul domniei tale.” Nici nu vrui să mai ascult argumentele cu care a vrut să-mi combată răspunsul şi, gândindu-mă numai să cer consimţământul marelui-maestru, îl asigurai că înainte de căderea nopţii voi avea învoirea pe care o dorea, dacă putea fi obţinută.

  Propunerea mea stârni mirare la curte. Cea mai mare parte a tinerilor cavaleri fiind mezini lipsiţi de avere, era de necrezut că cineva poate sluji religia fără a avea vreun interes; şi acest gftid care putea să-l facă pe marelemaestru să se teamă de vreo slăbire a supunerii mele fu principalul obstacol care i-a întârziat consimţăminlul timp de câteva zile. Totuşi, după ce consiliul său îşi dădu avizul, îmi acordă hatârul pe care i-l ceream, cu singura condiţie ca să nu lipsesc niciodată! mai mult. De trei luni, şi ca ordinul să-şi ia drepturile obişnuite din toate câştigurile pe care le voi dobândi asupra necredincioşilor. Peres fu în culmea fericirii. Lăsai în grija sa cumpărarea unui vas şi echiparea lui. Nu găsi niciunul care să-i fie pe plac în portul Maltei. Cu învoiala’ marelui-maestru am plecat la Veneţia unde ni se spusese că vom putea alege între mai multe vase pe care flota acestui stat le câştigase de la turci. Sosirăm la timp, aproape în ajunul zilei în care se făcea vân. Zarea. Peres, care întrebuinţase scurta lui şedere la Malta pentru a dobândi cunoştinţe despre marină, şi care cercetase cu de-amănuntul corăbiile de vânzare, cumpără una dintre cele mai bune corăbii pe care le aveau turcii în această mare; o altă înlesnire, pe care nu am fi avut-o atât de uşor la Malta, fu c-am putut angaja în serviciul nostru cincizeci de oşteni de nădejde care formau, împreună cu zece marinari bine aleşi, şaizeci de oameni capabili să înfrunte tot felul de aventuri.

  Toate insistenţele prin care speraserăm să-l fac să preia comanda, ca şi eforturile pe care le-am reînnoit de cum am plecat pe mare, nu putură să-i clintească hotărârea. Nu vedeam decât o singură cale pentru a pune capăt acestei discuţii. Suprimai titlul de căpitan şi anunţai forma de conducere pe care doream s-o stabilesc prin chiar numele pe care l-am dat vasului. L-am numit cei doi comandanţi şi, din prima zi, am declarat echipajului că nu este nici o deosebire de titlu între prietenul meu şi mine; astfel încât toţi oamenii noştri se obişnuiseră de la sine să nu vorbească de noi decât numindu-l pe unul Comandantul francez şi pe celălalt, Comandantul spaniol. Neîncrederea în ascultarea noastră pe care mi se păru că o observ la marele-maestru ne determină să ne întoarcem mai întâi la Malta pentru a primi împreună cu oamenii noştri primele porunci; dar soarta, care ne hărăzise mai multă glorie decât fericire şi bogăţii, ne pregătea pe drum o întâlnire din care s-au tras. Toate aventurile din tinereţea mea.

  De-abia ieşiserăm din goli’, când Peres. Cu care stăteam pe dunetă şi ne discutam planurile, zări. O corabie care părea că se fereşte de noi îndreptându-se spre larg. „Să fim oare atât de norocoşi, mi-a zis, încât să găsim aşa curând prilejul de-a ne încerca armele?” Şi grăbind manevrele, dădu ordin să ne îndreptăm spre cei care păreau că fug de noi. Toată iuţeala cu. Care fugeau nu ne împiedică să-i ajungem. Era o corabie turcească dar care nu tu înşelată de aspectul navei noastre, deşi avuseserăm grijă să-i schimbăm până şi forma. Deşi corabia noastră era bine înarmată cu tunuri, înflăcărarea unei prime aventuri nu ne îngădui să folosim, mijloace atât de încete. Ne aruncarăm cu furie la abordaj. Peres ne dădu exemple atât de frumoase încât şi celui mai nevolnic dintre noi î-ar fi fost ruşine să nu-l urmeze; şi ca să fim drepţi, duşmanii noştri s-au apărat atât de puţin încât victoria nu ne aduse mare cinste. Nu erau mai puţini decât noi dar, fie că erau înspăimântaţi de hotărârea cu care îi atacaserăm, fie că remuşcarea pentru crimele de curând făptuite le stingea curajul, ne cedară armele fără împotrivire.

  \par La prima vedere, prada noastră părea să ne ofere puţină bogăţie; şi aflarăm imediat că nu aveam de-a face decât cu corsari din Dulcigno care nu aveau altceva de pierdut decât viaţa şi corabia. Totuşi, nu terminaserăm bine să-i punem în lanţuri, când apărură nişte femei, mulţumindu-ne că le redaserăm libertatea. Ne-au povestit că se îmbarcaseră pe coasta Genovei pentru a merge la Malta, dar că nenorocirea făcuse ca vasul lor să fie oprit de aceşti corsari care, negăsind alte bogăţii pe corabia aceea de pasageri, luaseră lvi-fcărârea barbară de a renunţa la tot ce nu era bun pentru negoţul lor păcătos şi nu-şi opriseră decât femeile şi câţiva bărbaţi pe alese. Apoi, scufundaseră corabia pentru a scăpa de grija ei într-o mare în care primejdiile îi pândeau la tot pasul. Am întrebat pe acele străine dacă se află printre captivi şi persoane mai de neam. Mi-au răspuns că erau două doamne a căror distincţie se putea citi mai mult după chip decât după lux, şi care păruseră mai lovite decât toate celelalte de nenorocirea care le făcuse să cadă în robie. Peres şi cu mine ne grăbirăm să le vedem. Cum totul era cât se poate de liniştit în jurul nostru încât nu ne mai rămânea decât să plutim alene spre Malta, căutarăm să ne petrecem plăcut timpul în tovărăşia acelora pe care îi eliberaserăm. Dar nici eu, nici prietenul meu nu prevedeam că ne îndreptam spre ceea ce avea să însemne pierderea libertăţii noastre şi izvorul unor plăceri însoţite de tot atâtea nenorociri. Cele două doamne, pe care la început nu le recunoscuserăm, erau iubita şi fata comandorului de M., care ne făcuse o primire atât de bună lângă Orbetello. Murind comandorul, se hotărâseră deîndată să se întoarcă la Malta, dar pe drum fuseseră răpite de corsari.

  Cititorul îşi va fi aducând aminte că fata nu avea mai mult de treisprezece ani pe când corabia care mă aducea din Franţa se oprise la Orbetello. Şi cum de la sosirea mea la Malta trecuseră şase luni, îi cunoaşte vârsta. Dar ceea ce nu văzuserăm bine la prima noastră întâlnire sau, mai degrabă, ceea ce nu putea fi decât rodul celor şase luni care se scurseseră de la vizita mea, căci nu este de crezut ca să mi se fi schimbat inima şi ochii, îi găsii mai mult farmec decât a avut vreodată o femeie. Aceasta fu impresia din prima clipă, al cărei efect deveni dintr-odată atât de puternic încât, nemaigândindu-mă să-l strunesc, mă apropiai de ea cu o nerăbdare atât de năvalnică ca şi cum întreaga mea fericire ar fi stat în a o vedea de aproape, în a o contempla şi în a nu mă mai depărta de ea nici un moment.

  Dar puterea unui sentiment atât de spontan mă făcu să descopăr tot atât de repede că prietenul meu mi-era rival şi că inima lui Peres simţea tot ceea ce simţea şi a mea. Mă feresc să redau aici cât de mare îmi fu plăcerea dar şi durerea. Sunt poate singurul exemplu dp dragoste născută în mijlocul atâtor suferinţe; primele reacţii alei acestei iubiri au fost tot atât de orbeşti ca. Şi cauza lor. Îl luai pe Peres pe braţ şi, fără să-mi fie limpede ce mi se părea de temut în dorinţa lui de a se apropia de fata co-J mandorului, îi dădui pentru prima dată prilejul, printr-61 ieşire atât de nepregetată, să creadă că mă consideram! într-un fel superior faţă de el. Totuşi ruşinea pe care ol simţii mă făcu să caut să mă stăpânesc şi să şterg această! greşeală, arătându-i o faţă zâmbitoare. Apoi nu găsii nimici mai potrivit pentru a ieşi din încurcătură şi a-mi asigurai pretenţiile decât să-mi arăt bucuria pe care o trezea, chil I purile, prilejul fericit de a fi fost de ajutor acestor două! persoane pe care, le cunoşteam demult. Adăugai o. Mie dej amănunte prin care gândeam să-i dau lui Peres să înţe-* leagă că tânăra italiancă îmi răpise inima mai demult fk vorbindu-i astfel, uitam că îl asiguraserăm de tot allea orii că inima mea nu este legată nicăieri.

  . Recunoscându-mă din primul moment, iubita coman-J dorului mă scoase din încurcătură căci trebuii să răspundă la cuvintele ei de mulţumirePeres nu scoase nici uni cu înt, dar cred că cel mai puternic sentiment pe care-l J încerca nu era surpriza. Continuă să tacă şi ~’: s m-4 I vească din când în când; acest lucru nu mă împiedică săi mă ocup mai departe de fiică şi de mamă cu atâta grijă! încât nu mai ţineam seama de nimic din jur; fui răsplătit pentru agitaţia mea. Mi-au spus că după moartea neaştep-î tată a comandorului, delegatul ordinului, care se afla din întâmplare acolo, sigilase imediat tot ce era mai de preţ în casă şi că, după ce trăiseră atâta timp împreună cu un ‘ om care le făgăduise de nenumărate ori să le asigure o j viaţă îndestulată, se întorceau acum în patrie la fel de sărace precum plecaseră. Nu ştiu dacă mama urmărea să vadă cât de mare îmi este generozitatea, dar cred că mă găsi uşor de convins, căci mă grăbii s-o iau înaintea dorinţelor ei. Găsii un moment prielnic pentru a-i da de înţeles j că, deşi nu eram comandor, dispuneam de venituri destul de mari pentru a o face să nu regrete ce pierduse. Singura neînţelegere a fost că îşi închipui că ofertele mele o priveau chiar pe ea şi că, încântată de gândul că-mi cucerise inima, crezu că regăsise, o dată cu un amant mai tânăr, averea pe care o pierduse.

  Ideile mele fiind încă cu totul altele, mă lăsai în voia gândurilor plăcute că dragostea mă va face fericit. Această pasiune pe care n-o cunoşteam decât de câteva clipe începuse a mă face să simt că nu mai aveam de dorit altă fericire. Toate întâmplările prin care trecuserăm până atunci ini se păreau o risipă continuă a singurului bun faţă de care natura mă făcuse sensibil. Întreaga zi trăii în această beţie a firii care mi-a influenţat întreaga purtare. Condusei pe cele două femei pe corabia noastră, după care nu le mai părăsii nici un moment până la căderea nopţii. Ideile greşite ale mamei sporiră cu atât mai mult cu cât, simţind nevoia să o menajez, o înconjuraserăm tot timpul cu tot felul de atenţii; de altfel, dragostea pentru fiică ce mă cuprinsese atât de viu îmi inspira o atitudine reţinută, care nu-mi îngăduia să mă port cu ea la fel de liber. Nici Peres nu era mai liniştit; dar, având mai multă experienţă şi mai multă judecată decât mine, ştia să-şi ascundă sentimentele tot aşa cum ştiuse să le ghicească pe ale mele. Nebănuind că eram atât de avansat în relaţiile mele cu mama, se îngrijise de afacerile noastre comune pe care le pusese mai presus decât dragostea şi, pe jumătate nesigur, pe jumătate necăjit de ideile mele, nu pregetase nici un moment să facă ordine pe corabia pe care o cuceriserăm.

  Seara, întâlnirea cu Peres fu inevitabilă; dar trebuie să mărturisesc că fără a resimţi pentru el mai puţină prietenie ca înainte, prezenţa lui mă stingherea. Mă întristai şi mai mult când, în cursul unei discuţii cu cele două doamne, mi se păru că a căutat să pună în evidenţă o deosebire între situaţia lui şi a mea: legământul pe care eram hotărât să-l fac în Ordinul de Malta îmi răpea libertatea de a-mi asculta inima. Poate că gelozia mă făcea să-i bănuiesc intenţiile dar, surprins să-l văd acorefând atât de puţină atenţie tinerei italience, după ce la prima vedere păruse impresionat de farmecele ei, îmi zisei că m-am înşelat. Ne despărţirăm fără nici un semn de răceală în relaţiile noastre. Totuşi, mă cam îndoiam de buna lui credinţă şi poate şi el de a mea; adormii cu această nenorocită îndoială în suflet, care a jucat, poate, un rol la fel de mare ca şi sentimentele care mă stăpâneau în luarea unei hotărâri nebuneşti. Gândindu-mă că ara un rival atât de periculos, căutai toate mijloacele de A. Ai pune la adăpost interesele inimii.

  Aveam cuvântul mamei; dai* puteam fi sigur de dragostea fiicei? Mi se păru o idee minunată ca, ajungând la Malta, să simulez o boală care să mă silească să-mi întrerup pentru câtva timp drumurile pe mare şi care să-l îndemne pe Peres să plece din nou până la însănătoşirea mea. Speram ca în acest răstimp să câştig îndeajuns inima iubitei ca să pot ţine piept oricărui rival.

  Cât de numeroase erau dificultăţile la care nu mă gândiserăm! Nu e vorba de răul pe care mă pregăteam să-l fac carierei mele, stricând părerea pe care marele-maestru şi-o făcuse despre moralitatea şi purtările mele. Gândul acesta nu-mi trecu nici un moment prin minte şi, chiar dacă ar fi venit să-mi tulbure speranţa în plăceri pe care le puneam mai presus de orice, l-aş fi îndepărtat, fără nici o îndoială. Dar nu vedeam că însăşi boala pe care voiam s-o simulez îmi strica cel mai mult socotelile deoarece, neputând locui în aceeaşi casă cu iubita mea, mă lipseam de plăcerea de a o vedea şi o expuneam nu numai dorinţei lui Peres până la plecarea lui pe mare, dar şi a tuturor tinerilor din Ordin cărora le plac femeile mai mult decât orice pe lume. Şi-apoi care era scopul meu? Ce loc voiam să aleg pentru a-mi adăposti dragostea? Aveam oare un loc unde să mă retrag, precum bătrânul comandor, împreună cu cele două femei, pe care nu puteam spera să le despart? Şi dacă mi-ar fi fost uşor să găsesc un asemenea loc, eram oare hotărât să-mi părăsesc chemarea, sau credeam cumva că timpul pe care-l voi închina dragostei îmi va fi socotit drept o „caravană”? Numai puţin dacă m-aş fi gândit, mi-aş fi dat seama de nebunia proiectelor mele dar nici prin minte nu-mi trecu, orbit cum eram, că având bani, tinereţe şi cuvântul ibovnicei comandorului, m-aş mai putea lovi de vreun obstaool.

  Toată noaptea şi ziua următoare suflă un vânt atât de prielnic încât, după douăzeci şi patru de ore de la această aventură intrarăm în portul Maltei. De cum am păşit pe pământ am început să mă prefac foarte bolnav. Mă înţeleseserăm cu ibovnica comandorului, căreia îi mărturisiserăm secretul meu, să mă viziteze foarte des. Dacă vi se pare cumva ciudat că această femeie mai credea încă în dragostea mea, gândiţi-vă la tinereţea mea care o făcuse să spere că mă va conduce după placul ei, poate şi la timiditatea mea care mă determinase să-mi îmbrac întotdeauna gândurile în cuvinte potrivite, şi la puterea amorului propriu care poate uşor să trezească iluzii la o femeie de treizeci de ani, mai ales când ea nu vede în fiica ei decât un copil şi nici prin minte nu-i trece să o considere rivală. Dar, oricare ar fi explicaţia, mă credea atât de învăluit, de îmbătat de farmecul fiinţei sale încât, adoptând faţă de mine o parte din sentimentele pe care credea că le nutresc pentru dânsa, a socotit că interesele noastre erau aceleaşi. Şi şi-a însuşit toate măsurile pe care i le-am propus.

  Don Peres se înfăţişă singur în faţa marelui-maestru care fu foarte mulţumit de prima noastră încercare. Scuzele pentru lipsa mea, pe care prietenul meu le prezentă aşa cum îi ceruserăm, mi-au adus atât de multe vizite şi complimente încât, neputând să mă prefac atât de bolnav ca să refuz să le primesc, mă temui că nu voi putea juca multă vreme rolul pe care mi-l luaserăm. Această prefăcătorie îl privea îndeosebi pe Peres, pe care încercaserăm deja, cu multă dibăcie, să-l determin să plece într-o nouă călătorie. Peres însă mă scuti curând de această teamă, arătându-mi că încercam în zadar să-l înşel. Găsi un moment când. Rămăseserăm singuri. După câteva cuvinte de introducere, în care păr şa cam stânjenit, începu să se plângă cu amărăciune că-mi pierduserăm atât de repede încrederea şi prietenia ce i le juraserăm şi, fără să-mi dea răgaz să-mi caut scuze, îmi declară că nu ignoră nici patima care mă stăpâneşte, nici deşertăciunea motivului care mă ţinea în pat de când sosiserăm. „Nu am de gând să-ţi ascund, a adăugat el, că la început felul domniei-tale de a proceda m-a durut. Farmecul persoanei care ţi-a cucerit inima m-a impresionat puternic şi pe mine. M-aş fi apărat mai bine dacă ţi-aş fi ghicit de la început sentimentele; şi ceea ce ţi s-a părut suspect şi de neînţeles în cuvintele mele era doar un artificiu nevinovat pe care-l întrebuinţam tocmai pentru a le descoperi. Dar, cerul mi-e martor, boala pe care o simulezi, dorinţa insistentă de a mă vedea plecat şi legăturile tainice cu aceste două persoane m-au făcut să înţeleg situaţia; de atunci am înăbuşit în sufletul meu orice sentiment care ar fi putut să ducă la ruina prieteniei noastre; din ceea ce am să-ţi spun vei putea afla ce am hotărât.

  Nici vorbă nu poate fi, a continuat el, să plec fă, că domnia-ta, căci nu ţi-am promis o prietenie veşnică, apoi să te părăsesc chiar din primele zile. De asemenea, nu pot; fi de acord ca domnia-ta să rămâi la Malta, sub un pretext a cărui falsitate va fi descoperită cu siguranţă mai devreme sau mai târziu. Vom pleca deci, pe mare, fără întârziere, şi ne vom împlini cu glorie destinul. Şi iată acum leacul: pentru gelozie pe care ţi l-am pregătit. Îţi aminteşti, reluă i el, ceea ce ţi-am poyestit despre naufragiul meu şi despre speranţa ce avuseserăm de a da ajutor unor:; bi de aceeaşi, naţionalitate cu mine. Ei au fost, în barca lor, mai norocoşi I decât mine. Vântul i-a anir. Eat pe insula C.’ r-. U: r.: sin-j gura lor nenorocire a fost moartea căpeteniei lor, adică a spaniolului care-mi ceru e ajuU.; rul, iji d i, e inima j faţă de. Mine şi era însoţit de femeia iubit n a cărei dra-l goste îl îndemnase să fugă. Nenorocita aceasta, rămasă,! prin moartea iubitului ei, la cheremul celorlalţi trei fugari j pe care nu-i cunoscuse decât prin iocul întâmplării care-i I adunase pe aceeaşi corabie, s-a gânctit să vinjlaiei, în spe1 ranţa de a găsi protecţia la care îi dă dreptul frumuseţea, j Nu ştiu de la cine mi-a aflat numele dar, amintindu-şi că-l auzise de la ceilalţi fugari, a venit acum două zile să-mi J implore generozitatea, arătându-mi că promisiunile făcute de mine iubitului ei îi dădeau acest drept. I-am cerut atunci să-mi spună povestea ei, pentru simplul motiv că doream să ştiu cum să mă port şi ce ajutor să-i dau. Mi-a vorbit I deschis spunându-mi că, deşi născută într-o familie de oameni cinstiţi, gustul plăcerilor o făcuse să-şi uite datoria şi că, ascultându-l pe iubitul ei care o făcuse să-şi părăj sească familia pentru a-l urma la una din moşiile lui, fuseseră răpiţi de un corsar din Tunis chiar în noaptea ple cării, adică înaintea ca dragostea lor să se fi putut împlini I de pe urma acestei plecări. Din câte mi-a povestit, mi-am ‘ dat seama cât de puţin ajutor poate aştepta de la familia j ei; iar ajutorul nedesluşit pe care mi l-a cerut, părând să j se mulţumească cu ce voi hotărî, m-a convins că-mi va fi uşor s-o conving să-mi împărtăşească planurile. Este o per-! soană foarte plăcută. Iar eu nu ştiam ce să fac ca să renască încrederea între noi şi să te scot din letargia în care mă tem ca dragostea să nu te ţină prea mult. M-am hotărât deci nu numai să mi-o fac prietenă, dar şi s-o iau cu mine în toate expediţiile, ceea ce propun să faci şi domnia-ta cu iubita domniei-tale.”

  Terminând ce avea de spus, continuă să mă privească zâmbind. Eram atât de surprins încât nu reuşeam să găsesc un răspuns potrivit. Atunci, continuă cu aceeaşi voie bună: „Caută, mi-a zis, zbate-te să găseşti o cale care să împace mai bine dorinţa inimii cu gloria şi interesele averii domniei-tale; şi dacă are vreo greutate prietenia noastră, gândeşte-te la jurămintele prin care ne-am legat toate acţiunile şi speranţele; sunt gata să mă supun dorinţei domniei-tale; dar, dacă-ţi pasă cât de cât de onoarea domnieitale şi de prietenia mea, urmează-mi sfaturile”.

  Între timp începuserăm să privesc lucrurile mai calm. Îi mărturisii îmbrăţişându-l că o bănuială odioasă de care, din cauza aparenţelor, nu putuserăm să mă apăr, stricase întrucâtva buna noastră înţelegere; şi profitând de acest prilej pentru a-i mărturisi toată patima mea, trecui brusc de la îngrijorare la prea multă încredere. Fosta ibovnică a comandorului nu lăsa să treacă nici o zi fără să vină să mă vadă dar, din cauza închipuirilor ei, întotdeauna însoţită de o altă femeie, ca şi cum s-ar fi temut să cer prea mult de la ea înainte ca relaţiile noastre să fi fost bine precizate. Îi povestii lui Peres că în timpul vizitei pe care mi-o făcuse în ajun îmi propusese să părăsim Malta, unde îşi dădea seama că nu vom putea ascunde prea mult timp relaţiile noastre, şi să ne ducem la Veneţia sau la Paris, care i se păreau singurele locuri din lume în care dragostea poate sălăşlui îndelung fără a face vâlvă. După aceea, mă pusese să-i înfăţişez situaţia afacerilor mele şi recunoscuse că nu puteam să nu mă călugăresc în Ordinul de Malta. Îmi dăduserăm seama, din cuvintele ei, că femeile uşoare se bizuie mult mai mult pe un amant nevoit să rămână burlac, decât pe aceia pe care îi pot pierde, mai devreme sau mai târziu, când pun capăt unei asemenea legături pentru a se gândi la însurătoare. Aşa stând lucrurile, mă îndemnase cu insistenţă să depun legământul de credinţă iar eu îi promiseserăm să fac tot posibilul pentru a obţine să mi se considere călătoria la Veneţia drept a doua „caravană”, socotind totodată că nu-mi va fi greu să fiu scutit de a treia. „Cum să-i propun asum, i-am zis lui Peres, un plan nou care se împacă atât de puţin cu dragostea ei pentru fiica sa şi cu grija pe care pare s-o aibă pentru interesele ei?” într-adevăr, nu văzuserăm în toate explicaţiile pe care le avusese cu mine decât grija unei mame care vrea să folosească aventurile ei galante pentru a da fiicei sale o situaţie solidă, iar convorbirile noastre fuseseră întotdeauna atât de serioase încât nu puteam înţelege pe ce temei îşi imaginase că aş simţi ceva pentru ea.

  Peres, căruia nici lui nu-i venise un asemenea gând, îmi răspunse că în stadiul în care bănuia că mă aflam cu tânăra italiancă el prevedea că nici ea, nici maică-sa n-ar putea respinge vreuna din propunerile mele. Şi, deşi îl asigurai că nu aveam nici o altă garanţie decât promisiunile mamei, se angajă să le convingă pe amândouă să meargă cu noi. „Când este vorba de interes şi de dragoste, spuse el, femeile nu se tem nici de pericol, nici de trudă.” Mi-ar fi fost poate greu să-i cer eu să-şi ia această însărcinare, dacă nu m-ar fi încredinţat şi prin alte cuvinte că nu gustul plăcerii stătea pe primul loc în inima lui ci gloria şi prietenia. Se întoarse după o oră. Îmi vorbi fără ocol, făcându-mă să mă cutremur la cuvintele lui, iar aerul ironic care îi însoţea vorbele nu fu de ajuns pentru a mă face să-mi revin din spaimă. „Te felicit, mi-a zis, pentru progresele pe care le-ai făcut într-o inimă asupra căreia ştiam că nu ai pretenţii. Eşti iubit la nebunie şi este gata să te urmeze chiar dacă pentru aceasta ar trebui să înfrunte mii de pericole; şi, ca să fie mai liberă, o va duce pe Helena (aşa se numea tânăra italiancă) într-o mănăstire, cu gândul că poate va dori să rămână acolo.” îmi explică după aceea mai serios convorbirea pe care o avusese cu ibovnica comandorului. Chiar de la primele cuvinte, îşi dăduse seama cât de greşit îmi înţelesese ea sentimentele şi descoperise cu foarte mare surprindere că în toate convorbirile ei cu mine crezuse că lucrează pentru ea însăşi. Vorbele cu care îşi începuse el spusele nu-i îngăduiseseră să ascundă în întregime planul nostru şi tocmai de aici îi venise ei ideea să-şi ducă fiica la mănăstire, pentru a putea să mă urmeze. Peres nu-i mai spusese nimic altceva în plus de această scăpare şi o rugase să nu întreprindă nimic până la alte explicaţii. „în curând va veni aici ca să le primeacă, a adăugat el, şi iată la ce m-am gândit eu. Femeile astea nu sunt deloc nişte vestale şi considerentele care m-ar putea opri dacă ar fi vorba de o femeie onorabilă nu-şi au rostul aici. Socotesc, dimpotrivă, că le facem un serviciu angajându-ne să avem grijă de soarta lor, şi astfel scutindu-le poate să se adreseze altora mai puţin bine intenţionaţi. Mă gândesc numai cum să te feresc de gelozia unei mame care poate să-ţi facă, după părerea mea, multe necazuri în dragoste. Fără a intra în explicaţii care ar putea, dacă nu altceva, să întârzie fără rost înfăptuirea planului nostru, te sfătuiesc să aprobi tot ceea ce mama va propune, şi s-o inviţi la cină pe corabie, peste câteva zile. Îşi va aduce, desigur, şi fiica. Voi avea grijă ca spaniola mea să vină şi ea la petrecere; şi voi avea eu grijă să dau toate ordinele necesare pentru ca să putem pleca de cum ne vom fi adunat laolaltă.”

  Un om mai prudent sau mai puţin îndrăgostit l-ar fi întrebat pe Peres dacă nu se teme că o asemenea îndrăzneală va trece drept crimă în ochii lumii; dar, deşi măsurile pe care voia să le ia îl puneau la adăpost de această teamă şi deşi era limpede că dacă nu-mi dăduse explicaţii mai amănunţite o făcuse numai pentru a câştiga timp, nechibzuinţă cu care mă lăsaserăm în grija lui este pe de-a-ntregul condamnabilă pentru că nu-i cunoşteam planurile. Sinceritatea mea va reieşi din chiar povestirea faptelor şi trebuie să se ştie că nu voi începe cu cele mai grave. Rovini, căci de ce m-aş feri să-i spun pe nume, Rovini, zic, m-a vizitat curând ca să-mi confirme că era de acord cu planurile noastre. Îmi spuse de asemenea că este hotărâtă să-şi lase fata la o mănăstire. Peres, care era de faţă, mă scoase din încurcătură propunându-i să ne sărbătorim corabia. Acceptă fără să se lase prea mult rugată; şi cum Peres îi dădu de înţeles că nu mai era mult până la plecarea noastră, ne spuse singură că o să-şi aducă şi fata, ca un ultim prilej de petrecere. O îndemnarăm să nu-şi lungească prea mult pregătirile de călătorie. Ni se păru că doreşte tot atât demult ca şi noi să grăbim ziua plecării. Peres, care continua să o viziteze, avu grijă să răspândească vestea, şi în casa ei şi printre persoanele care o cunoşteau, că ea va pleca în Italia pe corabia noastră. Aceasta a fost cea mai bună precauţie pe care i-a inspi rat-o prudenţa. Sosind în sfârşit ziua plecării, ne duseserăm în port. După ce mai înainte trecurăm pe la marelemaestru să primim ordinele de plecare. Rovini, fiica ei şi spaniola ne aşteptau pe corabie, unde le aduseseră slujitorii noştri. Ne aşezarăm la cină, care se prelungi până la căderea nopţii şi, de cum începu să se întunece, Peres dădu pe ascuns ordin de plecare.

  A aşteptat până am ieşit din port ca să le ţină celor trei doamne o cuvin tare pregătită dinainte. A început prin cuvinte ocolite, spunându-le în încheiere că, întemeindu-se pe sentimentele lor pentru noi şi având şi noi faţă de de cele mai gingaşe sentimente, ne gândiserăm că nu le va displace să le facem părtaşe la norocul şi aventurile noastre. „În momentul de faţă, a mai adăugat el, Malta a rămas departe în urmă şi nu mai trebuie să ne ocupăm decât de glorie şi dragoste.” Cuvintele lui Peres o surprinseseră foarte puţin pe spaniolă. Rovini, după un moment de nedumerire, îmi mărturisi că o necăjea că a plecat fără bagaje. Peres, însă, prevăzuse şi acest lucru. „Am pus să le aducă după ce aţi venit la bord.” După această explicaţie, îndrăzneala mea fu privită ca un act de mare galanterie şi dădu naştere unor glume dintre cele mai plăcute. Rovini se consolă de prezenţa fiicei ei; şi, crezându-se deplin stăpână pe situaţie în ceea ce mă privea, renunţă la orice precauţie şi, cât a fost seara de lungă, îmi dădu nenumărate semne de bucurie şi dragoste.

  În primele momente fui teribil de încurcat. Îl blestemam în gând pe Peres pentru că nu-i explicase mai bine, din capul locului, care avea să ne fie partea fiecăruia. Cum nu răspundeam avansurilor pe care mi le făcea Rovini şi cum eram în acelaşi timp foarte reţinut faţă de Helena, aflându-mă sub imperiul unei pasiuni adevărate, iar cum Peres, fie din bună-cuviinţă, fie că nu era prea aprins după spaniola lui. Nu se ocupa de ea în mod special conversaţia continuă să fie generală şi, dacă cineva ne-ar fi privit, n-ar fi putut să-şi dea seama decât cu greu de cine era îndrăgostit fiecare dintre noi. Această comedie nu putea dura totuşi prea mult timp. Chiar din aceeaşi seară. Rovini, care se aştepta să petreacă noaptea cu mine, mă luă la o parte şi, spunându-mi că-şi crescuse fata cu multă grijă, îmi dădu să înţeleg că plănuia nu numai să-i ascundă legătura noastră dar şi orice ar fi putut’ să-i trezească vreo bănuială în acest sens. „Aceasta era singurul motiv, a adăugat ea, pentru care doream s-o ştiu la mănăstire. Dar nu s-ar putea să-i daţi o cabină ceva mai departe de cabina domniei voastre?” Ocazia era, fără îndoială, foarte bună pentru a-i declara că nu doream nimic de la dânsa care s-o fi putut jigni pe fiica ei. Aş fi profitat desigur de această ocazie, dacă nu mi-ar fi venit în minte o idee care se potrivea mai bine cu dorinţele inimii mele din clipa aceea. Prin despărţirea pe care mi-o cerea pentru Helena îmi venea mai uşor s-o văd singură pentru a-i vorbi fără martori şi a obţine de la ea ceea ce voiam să-mi dea din toată inima. Oricât demult o doriserăm, nu putuserăm încă să obţin această favoare. Pe când îmi închipuiam că mama ei nu avea nimic împotriva iubirii mele pentru Helena, crezuserăm că o ţine departe de mine numai pentru a obţine mai mult, dar de când Peres mă lămurise care erau gândurile mamei, nu avuseserăm nici timp, nici putere să-mi aranjez interesele. Aşa că, departe de a avea o explicaţie cu mama Helenei, mă hotărâi să o las cât mai mult timp în ideile ei greşite şi să profit pe ascuns de această situaţie pentru a câştiga inima fetei prin multe atenţii. Puţin îmi păsa de ceea ce ar fi putut să gândească de grija cu care mă străduiserăm să evit întâlnirile cu ea şi mai ales de singurătatea în care urma să-şi petreacă prima noapte şi nopţile următoare. Dimpotrivă, văzui în timpul pe care urma să-l petreacă aşteptându-mă o uşurinţă în plus pentru vizita la care mă gândeam tot timpul, iar dacă dragostea o făcea să stea trează, era, într-un fel, în folosul meu.

  Nu-mi fu greu să împart cabinele în aşa fel încât să convină planurilor mele. Le condusei, împreună cu Peres, pe cele trei femei în cabinele lor. Peres, care ardea de nerăbdare să afle cum mă înţeleseserăm cu Rovini, veni imediat după aceea să mă întrebe. A fost foarte de acord cu planurile mele; cât despre ale lui, de care eram şi eu curios, mă informă cu foarte multă naturaleţe că, nefiind deloc grăbit în dragostea lui pentru spaniolă, nu avea intenţia să între în relaţii intime cu ea chiar din prima zi. Aşa că, noaptea aceea, care trebuia să fie, aşa cum plănuiserăm, începutul fericirii noastre, nu aduse nimic aşteptărilor noastre. Nu-mi rămânea decât speranţa că-mi va satisface dorinţele mele cele mai gingaşe. Aşteptam momentul acela cu o nespusă nerăbdare. Grija mea era acum să intru în cabina Helenei fără s-o sperii. Mă apropiai de uşă fără nici un zgomot şi, ştiind cum se deschide, socoteam să ajung până lângă pat fără s-o trezesc. Totuşi, auzind un zgomot uşor, întrebă dacă se găseşte cineva în cabină. Trebuia să răspund sau să las baltă toate planurile. Mă aventurai să spun că da. „Tu eşti, mamă?” reluă ea. Cum cel mai tare mă temeam că o voi speria şi o să strige de frică, mă hotărâi să răspund că sunt mama ei. Ajunsei astfel până la pat şi mă aşezai pe marginea lui. Mă întrebă de ce am venit pe întuneric. „Pentru că am să-ţi spun nişte lucruri de mare importanţă, i-am as înduleindu-mi vocea, şi n-aş vrea să fie auzite de altcineva. Fi deci convinsă că nu ai de ce să te temi şi că îţi cer doar permisiunea de a sta puţin de vorbă. Închipuie-ţi că: rt mama domniei-tale, am adăugat cu o voce şi mai blândă, şi fi la fel de liniştită ca şi cum aş fi într-adevăr ea.” „Dar cine sunteţi?” veni întrebarea ei. „Sunt cavalerul de… îi răspunsei, care te iubeşte mai mult decât propria sa viaţă, şi care ar pi-efera să şi-o dea de o mie de ori decât să te supere.” Continuai să-i spun cuvinte plăcute până când răspunsurile ei mă asigurară că era dispusă să mă asculte în linişte.

  „Nu cunosc nimic pe lume mai vrednic de iubire, i-am zis în sfârşit, şi te iubesc cu atâta pasiune încât fericirea mea depinde în întregime de inima domniei-tale. Vin să-ţi cer inima, frumoasă Helena, şi să ţi-o ofer pe a mea. Singura mea dorinţă este să-ţi fac o viaţă demnă de invidiat prin avere şi prin dragoste. Vei fi singura stăpână a tot ceea ce îmi aparţine, aşa cum era mama domniei tale pentru comandorul… şi atunci când vei dispune de tot ce am, vei vedea că cea mai mare putere o vei avea totuşi asupra mea.” Nu aş fi curmat prea curând firul acestor cuvinte pe care le spuneam cu atâta plăcere, dacă nu m-ar fi întrerupt: „Dar cum, îmi spuse ea cu un glas atât de blând şi d: nevinovat care m-a încântat, nu o iubeşti pe mama, şi deci, nu pentru a fi iubită de domnia-ta, cum o iubea comandorul, a venit să trăiască alături de domnia-ta? Cel puţin ea aşa crede, şi chiar ea mi-a spus-o. Când a vrut să mă ducă la mănăstire, mi-a promis că, la întoarcerea de pe mare, va veni să mă scoată de acolo şi că vom trăi alături de domnia-ta tot la fel de fericite cum eram la comandor11. De astă dată eu am întrerupt-o: „îşi face speranţe deşarte, i-am zis, căci eu dintotdeauna pe tine te-am iubit, şi numai din cauza ta m-am gândit s-o rog pe ea să mă însoţească, şi nu are decât să-ţi mulţumească pentru fericirea pe care o va cunoaşte alături de mine. Dar nu-mi făgăduieşti că vei răspunde afecţiunii mele şi că vei fi de acord cu tot ceea ce voi face ca să fi fericită?” Helena, al cărei răspuns îl aşteptam cu nerăbdare, păru să stea un moment în cumpănă. „Nu-mi răspunzi nimic, i-am zis. Ah! Văd bine că mama mă iubeşte mai mult decât fiica/’ Rămase încurcată câteva clipe, apoi îmi zise că, la drept vorbind, îşi dăduse seama că începuserăm să ţin la ea chiar din ziua în care le eliberaserăm din sclavie şi că avusese această convingere până ce cuvintele mamei o făcuseră să şi-o schimbe; îmi mai spuse că ideea că aş putea s-o iubesc îi făcuse atâta plăcere încât, dacă voiam s-o cred, suferise foarte mult când pierduse această speranţă; în sfârşit că, dacă este adevărat că nutresc pentru ea sentimentele de care o asiguram, inima îi spunea că şi ea ar putea să aibă pentru mine sentimente la fel de tandre ‘şi, fără să… Ţină seama de bunurile şi avantajele despre care-i vorbiserăm, toată fericirea ei va fi să mă iubească şi să-mi fie plăcută.

  O declaraţie atât de afectuoasă, rostită cu o timiditate ingenuă care răzbătea în tremurai vocii, mă făcu să simt din acel moment o plăcere mai mare decât aş fi sperat vreodată să găsesc în dragoste; şi nu pot spune mai mult decât că îmi legaserăm de ea toată dulceaţa vieţii. Nici respectul, nici lipsa de experienţă nu mai putură să-mi înfrâneze pasiunea; mă lăsai să cad lângă Helena şi, găsindu-i capul şi mâinile, mă simţii îmbătat pentru o clipă de plăceri de nespus, sporite de impresia că şi ea simţea la fel. Dar, tocmai când îndrăzneala mea începuse să crească şi nu mă simţeam respins cu destulă tărie pentru a crede că nu era primită, fui apucat de braţe mai puternice care mă smulseră din patcu o violenţă extremă, provocându-mi atâta durere încât eram gata să ţip. Dacă n-ar fi fost decât grija apărării mele, mi-aş fi chemat oamenii în ajutor, dar, încercând să scap, simţii veşminte femeieşti. Era cu siguralâţă Rovini. La acest gând, încurcătura mea fu şi mai mare. Mă lăsai deci tras spre uşă, având grijă să nu suflu nici un cuvânt din care Helena să înţeleagă că mă luptam cu mama ei, de altfel, orice ar Îi gândit despre zgomotul pe care-l auzea în preajmă şi despre plecarea mea grăbită, teama îi înăbuşi vocea. Rovini, continuând să păstreze aceeaşi tăcere, această scenă ciudată nu provocă nici un fel de tulburare pe vas.

  Între timp, mâinile acelea străine continuau să mă ţină strâns. Urmai fără nici o rezistenţă persoana care mă trăgea după ea, şi curând îmi recunoscui duşmana. Mânia şi teama de a fi recunoscută de fiica ei o făcuseră să tacă până atunci dar. De cum ne-am îndepărtat, revărsă un şuvoi de ocări. Din perfid şi monstru nu mă scotea şi poate că ar fi început din nou să mă lovească dacă, intrând în cabina ei, nu m-aş fi dat după un scaun cu care mă apăram ţinându-l între ea şi mine. Aş fi lăsat-o singură cu furia ei şi aş fi plecat dacă nu m-aş fi temut să nu-şi întoarcă mânia asupra fiicei. Teama aceasta, ca şi nevoia de a avea cu ea o explicaţie care nu mai putea fi amânată mă făcură să-i cer un moment de linişte şi de atenţie. „Nu merit, i-am zis, nici loviturile, nici reproşurile cu care mă copleşeşti. Nu sunt cu nimic vinovat dacă m-ai înţeles greşit şi dacă ţi-ai închipuit că aş avea pentru domnia-ta alte sentimente decât de stimă şi de prietenie; nu ai pornit nici de la vorbele mele şi nici de la purtarea mea. O iubesc pe fiica domnieitale. E limpede? Numai pe ea o iubesc din primul moment în care am văzut-o. Fără îndoială că şi domnia-ta intrai în planurile mele, căci nu puteam să despart interesele domniei-tale de cele ale fiicei. Dar toate sentimentele şi afecţiunea mea sunt închinate încântătoarei Helena. Plotărăşte, acum, dacă vrei să contribui la fericirea unei fete care trebuie să-ţi fie dragă şi să-ţi asiguri existenţa prin aranjamentele pe care le-am făeut pentru mulţumirea noastră, a tuturor.

  Aşteptam să-mi dea un răspuns; dar ea, urmându-şi şirul gândurilor, mă întrebă dacă eram sigur că şi fiica ei are aceleaşi sentimente pentru mine. Am înţeles încotro bătea întrebarea şi i-am spus, bineînţeles, că acum vorbiserăm cu fiica ei pentru prima dată. Nici nu terminaserăm bine aceste cuvinte că Rovini, furioasă, împingându-mă cu seaunul care ne despărţea, ieşi din cabină şi se duse la fiica ei închizându-se pe dinăuntru şi refuzând să mă mai asculte. Petrecui tot restul nopţii în faţa uşii, mai puţin preocupat de dragostea mea decât de teama unei furii ale cărei urmări nu puteam să le prevăd. Deşi avuseserăm multă grijă să nu vorbesc tare, unul din oamenii mei, pe care-l trezise zgomotul şi care, din respect, nu îndrăznise să se apropie fără a fi chemat, se hotărî să-l anunţe pe Peres că se petrece ceva neobişnuit între mine şi doamne. Peres veni în fugă să mă găsească şi când îmi auzi păţania pufni în râs. Eram încă mult prea agitat pentru a avea chef de glumă, întristat că mă vede atât de amărât, mă rugă să ascult altă tărăşenie care nu se deosebea prea mult de a mea şi care nu-i îngăduise să mă asculte serios când îşi comparase soarta cu a mea. Abia ne despărţiserăm, îmi zise el, când, în ciuda intenţiei de a o lăsa pe spaniolă să doarmă în linişte, se gândise să încerce să vadă de s-ar supăra dacă i-ar tulbura odihna. Intrase în camera ei fără multă greutate dar, când i se înfăţişă cu veselia unui amant care nu se aşteaptă la prea multă rezistenţă, fu suprins că i se reproşează o îndrăzneală care rănea buna-cuviinţă. Nu văzuse, la început, în aceste reproşuri decât o cochetărie şi, devenind mai insistent pe măsură ce dorinţa îi sporea, devenise atât de îndrăzneţ încât spaniola se apărase cu o violenţă ale cărei urme se mai vedeau încă pe faţa lui. În sfârşit, învins de eforturile şi lacrimile donei Elvira, consimţise să-i dea ascultare sau, mai degrabă, o implorase să-l lămurească de ce îi era atât de nesuferit. În cuvinte pline de virtute, ea lăspunse că se purta aşa cum se cuvine faţă de grija pe care el i-o arătase în nenorocire; dar, în starea jalnică în care se găsea, era hotărâtă să-şi apere cu orice preţ onoarea, singurul bun care-i mai rămăsese şi pe care cerul o păzise şi de propria ei slăbiciune, şi de violenţa piraţilor. „Nu am nicidecum intenţia de aţi atinge onoarea în vreun fel oarecax-e, îi răspunsese Peres, şi nu-ţi propun decât relaţii cinstite şi constante, care nu trebuie să rănească întru nimic sentimentele de virtute ale inimii domniei-tale.” Dar ea, respingând orice urmă de galanterie, îi ceruse ca unică favoare s-o lase liberă sau să-i îngăduie să ne părăsească în primul port în care vom avea prilej să aruncăm ancora. Peres, jignit poate de atâta severitate care putuse să i se pară decât o paradă de virtute, o întrebase de-a dreptul ce diferenţă găsea între el şi primul ei amant. Indignată la rândul ei de o întrebare care o jignea, aceasta răspunsese că diferenţa pe care o făcea ea între ei doi era aceea pe care dragostea o face între un amant iubit şi o persoană odioasă. După acest răspuns, îl dăduse afară din cabină şi toate insistenţele lui de a-i redeschide uşa peh. Tru a-i primi supunerea şi scuzele nu făcuseră decât să-i aducă alte ocări.

  Peres, prea puţin prins de dragoste, nu găsea în asemănarea păţaniilor noastre decât un motiv de haz. „Prevăd care ne va fi soarta, adăugă el. Femeile pe care le-am considerat ca partea plăcută a călătoriei noastre o vor transforma poate într-un adevărat iad şi vom fi foarte fericiţi, în cele din urmă, să găsim un mijloc de a ne despărţi de ele în condiţii onorabile.”

  Oricât de nostimă ar fi fost povestea lui, nu reuşi să-mi risipească îngrijorarea şi necazul. „Mă supără, i-am zis, să te văd într-o stare de spirit care mă face să cred că nu voi putea găsi la domnia-ta nici măcar un sfat bun. Ceea ce ţi se pare o glumă este treaba cea mai însemnată din viaţa mea. De când sunt sigur că sunt iubit, iubesc cum n-am mai iubit niciodată. Fata asta mi-a devenit atât de necesară, încât aş prefera să mor decât să mă despart de ea. O voi vedea în ciuda mamei ei; mângâierile ei mă vor face fericit, iar eu o voi face fericită prin focul şi trăinicia sentimentelor mele. Ar avea haz ca mama ci să ne pună piedici în numele unei morale prea stricte, tocmai ea care a trăit cincisprezece ani cu un hodorog de comandor. Şi-apoi, nu sânterh noi stăpâni ai-ci? Mai are dreptul să-mi refuze cererea, după ce a vrut să trăiască ea însăşi cu mine? Frumos exemplu pentru fată! Şi încă mai frumoasă autoritatea unei mame care nu îndrăzneşte să mărturisească în public acest titlu. Dacă e vorba de drepturi, atunci Helena aparţine Ordinului. Nu este ea fiica unui comandor?” Urmă astfel un şuvoi de plângeri şi de păreri de care Peres, stârnit de păţania lui, nu se putu împiedica să facă mult haz. Totuşi, printre hohote de râs, strecură şi câteva sfaturi serioase privind greşeala pe care o făceam, lăsându-mă atât de prins de dragoste. Dar nu mai eram în stare să gust un sfat atât de înţelept. „Ţi-aş condamna pasiunea, îmi spuse el, dacă ai căuta în ea şi altceva decât plăcerea şi desfătarea, limite pe care nu numai înţelepciunea ţi le impune dar şi onoarea. Nu te îndoi, mai adăugă el, că toanele Rovinei, ca şi mândria Elvirei mele, vor ceda în curând în faţa interesului. Pot spera ele ceva mai bun decât ceea ce le oferim noi? Nevoia le va obliga să-şi scoată masca şi trufaşa mamă va fi prea mulţumită să-şi aibă traiul asigurat datorită afecţiunii domniei-tale pentru fiica ei.”

  Fiindu-mi cu neputinţă şi să mă liniştesc şi să urmez sfaturile lui Peres, mă întorsei grabnic la uşa Helenei, unde îmi petrecui tot restul nopţii într-o agitaţie de nedescris. Abia se mijise de ziuă când, tremurând încă pentru siguranţa iubitei mele, trimisei în cabina ei o femeie pe care o angajaserăm pentru a o sluji. Totuşi îngrijorarea mea nu încetă să sporească până ce aceasta nu apăru din nou. Îmi spuse că Rovini îşi petrecuse noaptea alături de fiica ei. De cum se trezise, începuse să deplângă cu multă amărăciune îndrăzneala mea şi avea de gând să n-o mai lase singui’ă pe Helena nici o clipă, fie zi, fie noapte. O întrebai dacă arătase în vreun fel regretul că se afla pe vas. Cuvintele ei înciudate nu pomeniseră însă de această situaţie şi înţelesei că, în ciuda supărării, nu se gândea încă să renunţe la visurile de căpătuială pe care le lega de făgăduielile mele.

  Totuşi, nimic nu poate fi mai trist decât grupul nostru în cele două zile care urmară. Peres arăta faţă de spaniola lui o răceală de la care spera poate mai mult efect decât avusese înflăcărarea. Iar eu, care o vedeam întruna pe Helena sub aripa protectoare a mamei ei, abia îndrăzneam s-o privesc, de teamă să nu fiu observat. În a treia zi, după ce un vânt puternic ne aruncă nu fără primejdie pe coastele Moreei, furăm despăgubiţi din plin de cele câteva stricăciuni pe care le suferise vasul nostru prin capturarea unei brigantine turceşti care ducea la Constantinopole dările ţării. După ce am pus mâna pe comoară şi pe echipaj, am discutat dacă vom proceda conform obiceiului, şi anume, dacă vom duce prada direct marelui maestru. Dar cum alte interese ne făceau să dorim o călătorie cât mai lungă, Peres fu de acord cu dorinţa mea de a ne desface prada în cel mai apropiat port creştin. Ne întoarserăm până la intrarea în golf, unde ne hotărârăm să mergem la Ancona. Pe când ne apropiam de port, Peres îmi spuse: „Tare sunt curios să ştiu dacă doamnele noastre vor da vreun semn că vor să ne părăsească*. Ideea aceasta care nu-mi trecuse prin minte până atunci mă nelinişti în aşa măsură, încât aruncai ancora la o oarecare distanţă de ţărm. Rămăsei la bord, lăsându-i lui Peres grija afacerilor noastre. Dar profitând de o clipă de răgaz, pentru a se întoarce pe vas. El merse atât de departe în trufia triumfului său, încât îi reproşă donei Elvira că nu se gândise până atunci să meargă în oraş să guste ceva. Ea primi acest compliment ca pe o simplă politeţe şi, uitând cu totul intenţia ei de a părăsi vasul, le propuse celor două tovarăşe de călătorie să profite (de invitaţia lui Peres. Văzându-le că primesc, m-am cutremurat şi-i reproşai pe ascuns lui Peres această năstruşnică idee; el însă râse de temerile mele.

  Ne-am dus într-un han din port unde, de cum am intrat, geniul meu cel rău mi-a inspirat o idee nefericită atât pentru onoarea cât şi pentru liniştea mea. Fără să i-o comunic lui Peres, îl rugai s-o amăgească pe Rovini, pentru a-mi da răgaz să vorbesc cu fiica ei; şi spunându-i că aveam de gând să lipsesc numai puţin timp, îl rugai să spună că m-am întors cu ea pe vas. Mă apropiai de Helena. Care nu-şi mai” lua ochii de la mine, şi o întrebai dacă mă iubeşte destul pentru a-şi părăsi mama şi a mă urma. Intenţia mea era să o duc la o mănăstire, la câteva mile de Ancona, de unde îmi propuneam să vin s-o scot de cum ne vom fi întors la Malta. Nici n-am avut nevoie să-i explic acest lucru, căci mă asigură că nu doreşte să trăiască decât pentru mine. M-am înţeles cu ea asupra unui semn prin care feciorul meu urma să-i comunice că e timpul să iasă. Dădui ordin, în secret, să mi se găsească în oraş o trăsură. Aceasta a fost gata într-un sfert de oră. Helena nu aşteptă să fie chemată de două ori pentru a ieşi. Mama ei era cu atât mai liniştită văzând-o că iese, cu cât mă zărise ieşind ceva mai devreme şi nu bănuia nimic despre înţelegerea noastră. O aşteptam pe fermecătoarea Helena. Dragostea însă mă făcea să nu observ că o purtare atât de ciudată la o fată de paisprezece ani arăta că educaţia ei nu era într-atât de desăvârşită cum ne-o înfăţişase mama ei. Mă lăsai dus de căldura sentimentelor mele. Ieşirăm din oraş însoţiţi numai de feciorul care ne slujise. Merserăm mai întâi la voia întâmplării, pentru a aşterne o oarecare distanţă între noi şi cei cărora le-ar fi venit ideea să ne urmărească. Dar. După ce făcurăm vreo trei mile în mare grabă, oprii trăsura într-un sat unde voiam să aftu dacă există vreo mănăstire prin împrejurimi şi intrarăm într-un han să ne răcorim. Nici prin minte nu-mi trecea ce primejdie mă ameninţa. Puterea împrejurărilor eviu, mai bine zis, slăbiciunea a două inimi pline de pas’Une ne făcu să uităm planul pe care-l ticluiserăm şi pe care Helena îl acceptase. Am trecut fără să ne dăm seama dincolo de limitele pe care ni le stabiliserăm şi, departe de a reveni din rătăcirea aceasta, nu ne-am mai gândit decât s-o sporim prin alte nebunii. Uitarăm de noi înşine şi de tot eea ce era în afară de noi într-atât încât petrecurăm trei săptămâni în acel loc fără a ne mai întreba dacă vasul ne aşteaptă, dacă Peres găsise vreo aale de a o linişti pe Rovini şi chiar dacă banii pe care-i aveam în pungă vor ajunge pentru cheltuielile foarte puţin chibzuite pe sare le făcuserăm la han. Oricum, rămâneau prea puţini pentru a pune în aplicare planul cu mănăstirea şi, gândindu-mă la acest lucru, nu găsii altă ieşire decât să-l trimit pe fecior la Ancona cu poruncă să i se înfăţişeze lui Peres, dar cu foarte mare grijă. Feciorul se întoarse după câteva ore. Vasul plecase, dar îmi aducea o scrisoare de la Peres, pe care acest prieten credincios o trimisese de la bord la hanul unde îl părăsiserăm. Îmi scria că o păcălise pe Rovini aşa cum îi spuseserăm eu, şi că-i fusese uşor s-o readucă pe vas; dar furia care o cuprinsese văzând că-i răpiserăm fiica fusese atât de greu de potolit încât se văzuse nevoit de prudenţă să ridice pânzele, după câteva zile de aşteptare în care se ocupase mai mult s-o liniştească pe mama furioasă decât să vândă brigantina. Îmi dădea întâlnire la Neapole. Unde voia să se oprească înainte de venirea iernii şi, cum ştia foarte bine că am puţini bani la mine, îmi lăsase la un bancher o mie de pistoli care urma să-mi fie număraţi la simpla prezentare a acelei scrisori.

  Nesăbuita mea pasiune mă făcu să privesc toate ştirile acestea ca pe tot atâtea daruri ale sorţii. Eram liber, alături de fiinţa pe care o iubeam. Nimic nu-mi lipsea pentru a-mi satisface dorinţele. Am mers deîndată să încasez cei o mie de pistoli şi, pornind spre Neapole în trăsura pe care o păstraserăm. Îmi făgăduiam să petrec, într-un oraş atât de fi’umos, vreo şasesăptămâni minunate până la întâlnirea pe care mi-o fixase Peres. Tot drumul fu o plăcere neîntreruptă. Helena, a cărei blândeţe mi se păruse întotdeauna puţin cam prea molatecă, deveni atât de vioaie sub imboldul neîntrerupt al plăcerii, încât spiritul îmi era tot atât de plăcut ocupat de conversaţia ei, pe cât îmi era inima de farmecul ei. Am ajuns la Neapole într-o perioadă când nu era zi fără spectacole şi serbări organizate cu prilejul păcii care se încheiase între Imperiu şi Franţa. De cum ne-am găsit o locuinţă, ne-am informat despre prilejurile de petrecere şi n-am precupeţit nimic pentru a ne prezenta în lume cu cinste. Iar Helena, care primise prin educaţie gustul pentru găteli, s-a făcut remarcată din prima zi prin eleganţa îmbrăcăminţii. Fizicul şi drăgălăşenia ei stârniră atâta admiraţie, în ciuda măştii care-i ascundea faţa, încât, prinsă în mijlocul unei mulţimi de curtezani care se îmbulzeau în una din cele mai mari săli din Italia, i-am pierdut urma, şi toate eforturile mele de a o regăsi au fost zadarnice. La început o căutai destul de liniştit. Nu puteam să-mi închipui că a ieşit din sală şi, crezând că şi ea îşi dă tot atâta osteneală să mă găsească, mă mângâiam cu gândul că, pe măsură ce mulţimea se va împuţina, îmi va fi mai uşor să o recunosc. Dar după nenumărate căutări vane, amărăciunea care mă cuprinse fu atât de mare încât, simţind că până şi vocea îmi slăbea o dată cu puterile, mă aşezai pe colţul unei bănci şi, cu toată dârzenia cu care m-a înzestrat natura, nu-mi putui opri lacrimile. La ce mi-ar fi slujit să cer informaţii unor oameni care nu ne cunoşteau? De altfel, nu de la cei care mai erau în sală aş fi putut să aflu unde să caut o femeie care nu mai era acolo; pe ce drum trebuia oare s-o apuc ca să ajung la ea? Disperarea mea creştea din clipă în clipă, iar situaţia în care mă găseam atrăgea atenţia tuturor. Văzându-mi până şi lacrimile, o mască se apropie de mine şi mă întrebă cuviincios ce necazuri am. Abia putui să-mi stăpânesc lacrimile. „Am pierdut… şi neştiind prin ce calitate trebuia s-o desenez pe Helena, am pierdut, îi răspunsei după câteva minute de ezitare, pe o tânără străină şi mi-aş da şi viaţa ca s-o găsesc.” „Nu este vorba, oare, îmi răspunse, de frumoasa doamnă care a trezit admiraţia întregii adunări?” „Ah î nu poate fi decât eail, răspunsei cu graba speranţei. Ardoarea mea îl făcu să surâdă şi, dându-mi să înţeleg că ar putea cunoaşte locul unde trebuia s-o caut, se oferi să-mi fie călăuză într-un oraş pe care se vedea că nu-l cunoşteam prea bine. Consimţii, fără a mai sta să judec dacă nu făceam o nouă imprudenţă. Peste câteva clipe ne şi urcaserăm într-o trăsură care aştepta la intrare. Am fost duşi în goana cailor la o casă de la marginea unei suburbii în care am fost introduşi cu cea mai mare amabilitate. Înăuntru era multă lume şi graba cu care se adunară toţi în jurul meu îmi dădu de înţeles că aşteptau ceva cu totul deosebit de la sosirea mea. Îmi scoseserăm masca. Înfăţişarea mea fu mult admirată. Începură să mă întrebe despre ţară, despre motivele călătoriei mele, despre timpul cât doream să stau la Neapole; şi, ca şi cum nimeni n-ar fi ştiut nimic despre încurcătura în care călăuza mea mă găsise la bal, părură cât se poate de surprinşi să audă ceea ce li se povesti despre tristeţea şi lacrimile mele. Curiozitatea lor deveni şi mai mare, vrând să afle ce pierduserăm şi ce legături aveam cu persoana a cărei pierdere o deplângeam. Răspunsurile pe care le dădui fură vagi. Şi, începând să-mi pierd răbdarea fiindcă nu găseam lămuririle pe care mi le promisese, îi declarai pe faţă călăuzei mele că mi se părea că mă amăgise cu făgăduielile făcute. Zâmbi de înflăcărarea mea şi mă asigură că de la sosirea noastră primise deja ştiri care aveau să mă liniştească.

  Într-adevăr, luându-mă de mână, mă rugă să-l urmez într-o sală alăturată. Toţi spectatorii ne urmară. Primul lucru pe care-l văzui a fost Helena, aşezată în mijlocul unor doamne care o înconjurau cu nenumărate atenţii. Ochii îi erau împăienjeniţi de lacrimi şi descoperii pe faţa ei atâta îngrijorare şi descurajare, încât îmi spusei că regreta, tot atât demult ca şi mine, cele întâmplate. Prezenţa celor vreo douăzeci de persoane, despre care nu ştiam nimic, nici titluri, nici nume, nu mă împiedică să alerg spre ea şi s-o îmbrăţişez cu o bucurie care înveseli întreaga adunare. Mi se spuse atunci că mă găseam la principesa de Mezza Terra, care voise să se amuze de aventura noastră. Rătăcindu-se în mulţimea măştilor, Helena se temuse mai mu’. T decât mine că mă va pierde şi, de emoţie, îşi scosese masca şi începuse să întrebe pe toţi cei din jurul ei. Chipul ei încântase pe cei care o admiraseră de pe când mai purta mască, dar obţinuse puţine răspunsuri la întrebări care nu erau înţelese; privirile a căror ţintă era o speriaseră de-a binelca şi se aşezase pe o bancă unde începuse, ca şi mine, să verse lacrimi amare. Principesa de Mezza Terra se străduise s-o liniştească şi îi pusese atâtea întrebări încât aflase de la ea că-şi pierduse iubitul. Descrierea înfăţişării şi îmbrăcăminţii mele o făcuse pe principesă să înţeleagă că va fi uşor să fiu găsit în mulţime. Lăsase această grijă pe seama contelui de Palini şi, căutând să se înveselească printr-o aventură neobişnuită, o convinsese pe biata Helena că, în calitatea ei de soţie a guvernatorului oraşului, putea afla în scurt timp ce se întâmplase cu mine. O adusese într-o casă pe care o avea în afara oraşului şi unde pusese să se pregătească un supeu pentru mai mulţi prieteni, şi ei la fel de încântaţi de încurcătura noastră.

  Ne-am bucurat amândoi de mare succes. Am fost alintat de femei tot atât cât a fost Helena de toţi cavalerii. Ospăţul s-a prelungit mult în noapte. Au insistat să le povestim aventurile noastre, şi am fost nevoit, pentru a ieşi din încurcătură, să născocesc o mulţime de întâmplări care trebuiau, dimpotrivă, să ascundă ceea ce eu nu voiam să-le spun. În sfârşit, când veni timpul să ne retragem, nu am dus lipsă de oameni binevoitori care ne-au oferit trăsura lor. Aş fi dorit să nu mă despart de Helena. Dar cum ne aflam în mijlocul celor mai cinstite feţe din Neapole, consimţii s-o las să plece cu un cavaler şi două doamne care se arătaseră foarte îndatoritori. Trăsura în care mă aflam mergea imediat în urma lor şi li se poruncise vizitiilor să oprească la locuinţa noastră. Totuşi, fără să fi auziţ nimic care să-mi dea de bănuit, când am ajuns la han nu o găsii acolo pe Helena. Întrebai pe cei care mă însoţeau ce trebuie să cred despre această întârziere. Părură la fel de surprinşi ca şi mine. Petrecui o oră şi mai bine pradă unei îngrijorări zadarnice. În sfârşit, când le propusei să mergv-r. I la marchizul de Leniati care se oferise, împreună cu cele două surori ale lui. S-o conducă acasă pe Helena, mă duseră acolo, fiind tot atât de doritori ca şi mine să dea de rostul acestei tărăşenii.

  Ajunserăm la marchiz, iar portarul care ne deschise, şi care se vedea că primise nişte porunci precise, se informă dacă eram printre cei care doreau să-l vadă; auzind că eu eram cel de care întreba, îmi spuse cu mult respect că marchizul se dusese la culcare şi că Helena, a cărei absenţă putea să mă îngrijoreze, se hotărâse să-şi petreacă noaptea împreună cu cele două doamne. Acest răspuns nu făcu decât să-mi sporească tulburarea, şi nu m-aş fi lăsat până n-o vedeam, dacă nu mi-ar fi explicat contele de Palini, care se găsea în trăsura noastră, că Helena se găsea în grija a două dintre cele mai onorabile femei din Neapole şi că urma, deci, să stau liniştit până a doua zi şi să fiu sigur că nu s-ar afla mai în siguranţă nici în braţele mele. Luai de bun cuvântul lui şi mă hotărâi să mă întorc acasă, dar noaptea mea nu fu, nici pe departe, o noapte liniştită.

  Abia se luminase de ziuă, când îmi fu anunţat marchizul de Leniati, care cerea să mă vadă grabnic. Nu avui timp să mă scol din pat ca să-l primesc. Mă îmbrăţişă cu multă afecţiune şi, rugându-mă să-mi îndepărtez slujitorii, mă făcu să înţeleg că trebuie să mă aştept la o comunicare serioasă şi importanţă.

  „Nu vreau, îmi zise el, ca grijile domniei-voastre să se mai prelungească, şi aş regreta că vi le-am pricinuit dacă n-aş fi sigur că vi le iau comunicându-vă acum bucuria mea. Chiar interesul domniei-voastre trebui să vă îndemne la discreţie şi îmi veţi îngădui să vă cer o discreţie absolută.1’ Se opri pentru a-mi lăsa timpul să-i promit că voi păstra secretul. „Acum cincisprezece ani, reluă el, când de-abia împliniserăm treizeci de ani, călătoream prin diferite’părţi ale Italiei. Îl cunoşteam pe comandorul de… al cărui castel se afla aproape de Orbetello. Locuia acolo de puţin timp împreună cu o frumoasă malteză pe care o convinsese să-l urmeze şi care nu putea fi legată de el decât de interes. Petrecui câteva săptămâni la ei, timp în care avui fericirea de a plăcea frumoasei iubite a comandorului. Mă primi de mai multe oii în iatacul ei şi nu o părăsii decât după ce mă îndestulai din favorurile ei. Câteva luni mai târziu, întors la Neapole. Am primit de la ea o scrisoare prin care mă înştiinţa că-i lăsaserăm un fruct al dragostei noastre şi că, nemaiputându-se ascunde faţă de comandor, reuşise cu mai mult succes decât sperase să-l convingă pe acel bătrân cumsecade că el era tatăl. Mă întreba ce intenţii aveam. În ce priveşte viitorul copilului. I-am scris că răspunsul meu se găsea chiar în explicaţia pe care mi-o dăduse şi că nu trebuia să-şi facă nici o grijă cu privire la fiinţa care se va naşte din moment ce bătrânul ei ibovnic îşi recunoştea paternitatea. Nu mai simţeam nimic pentru ea şi fructul unei pasiuni de trei săptămâni mă interesa prea puţin ca să mă simt chemat să-mi iau această răspundere. Scrisoarea mea, mai degrabă politicoasă decât drăgăstoasă, o afectă probabil mult, căci de atunci nu-mi mai dădu nici un fel de ştire despre ea.

  Fiind invitat ieri la cină de principesa de Mezza Terra, de cum o văzui pe tânăra Helena, observai în ea oarecare asemănare cu mama ei. Adăugaţi la aceasta, dacă doriţi, legile secrete ale naturii care îmi spuneau că este fiica mea şi, după ce crezui câtva timp că ar fi un efect al aceleiaşi impresii care-i făcea pe toţi ceilalţi să o admire, mă apropiai de ea, o privii cu multă atenţie şi chiar basmele pe care mi le-aţi povestit despre ea şi despre aventurile voastre mă întăriră în credinţa că are drepturi mai mari la afecţiunea mea decât cele pe care i le dădeau meritele şi frumuseţea ei. De aceea, le-am cerut surorilor mele să-i ofere să o conducă acasă. De îndată ce ne găsirăm în trăsură, îi vorbii, spunându-le pe nume, despre mama ei şi despre comandor: şi, cum încurcătura ei îmi întări bănuielile, mă hotărâi s-o duc direct la mine acasă, unde voiam să lămuresc o aventură atât de ciudată. Asta şi făceam când aţi venit domnia-voastră şi, cum mă aşteptaserăm la această vizită, i-am însărcinat pe slujitorii mei să vă răspundă aşa cum v-au răspuns. Helena nu s-a lăsat prea mult rugată pentru a-mi mărturisi a cui era. Îi destăinuii pe dată taina mea şi, sub impulsul bucuriei, am ţinut-o mult timp îmbrăţişată arătându-i, prin mângâieri şi cuvinte, că sunt cu siguranţă tatăl ei. S-a lăsat convinsă cu atât mai uşor cu cât îşi aminti că mama ei îi spusese că nu este fiica acelui comandor. Surorile mele, cărora nu am vrut să le ascund motivul pentru care o duceam la mine acasă, au asistat şi ele la această explicaţie.

  Dai’, insistând pe lângă Helena să ne mărturisească ce fel de legături are cu domnia-voastră, aflai de la ea că trăiţi împreună ca şi când aţi fi căsătoriţi. Nu vă ruşinaţi, vă rog, se întrerupse marchizul văzând că roşesc; nici nu mă gândesc să vă reproşez ceva. Ne-a mai spus că sunteţi un om de condiţie şi cavaler de Malta, dar fără a vă fi legat definitiv. De acea, iată ce idee mi-a venit: eu sunt bogat; pe de altă parte, bănuiesc că un gentilom care se dedică Ordinului de Malta nu are multă avere. Helena îmi este destul de dragă pentru a o înzestra bine şi, de altfel, mi-aş pune toată influenţa în serviciul aceluia care o va lua de soţie. Gândiţi-vă, domnule, mai adăugă el, dacă aceasxă perspectivă şi calităţile ei pentru care o iubiţi pot să vă facă să doriţi a-i deveni soţ. Eu. Văd în domnia-voastră tot ceea ce aş dori să văd în ginerele meu, iar afecţiunea pe care fiica mea pare s-o aibă pentru domniavoastră mă asigură că n-aş putea face o alegere mai nimerită pentru fericirea ei.”

  Deşi îmi vorbise destul demult timp pentru a-mi da răgaz să-mi pregătesc răspunsul şi deşi concluzia însăşi nu putea să mă surprindă, nu găsii pe loc nici un cuvânt pentru a mă apăra de nişte oferte atât de stăruitoare. Nu fui în stare decât să-i mulţumesc pentru intenţii şi să mă bucur de fericirea Helenei, care-şi afla tatăl în persoana unui om atât de amabil şi generos. Nu ştiu în ce fel luă cuvintele mele dar, după ce mă invită să mă îmbrac, îmi propuse să-l însoţesc la el acasă. Pe drum, mă bucuram mult mai puţin de norocul Helenei cât deplângeam împrejurările care aveau să mă silească să trăiesc despărţit de ea, căci nu trebuia să mă aştept ca acela care o recunoştea drept fiică să-i îngăduie să-şi reia viaţa cu mine în aceeaşi zi, iar toată libertatea cu care mă lăsa s-o văd nu putea să-mi potolească pasiunea care mă înflăcăra mai mult ca oricând.

  Şi ea se gândea poate în acelaşi fel la soarta noastră. Cel puţin tristeţea ei, când mă revăzu, mă făcu să mă gândese că ceva lăsa de dorit în schimbarea condiţiei ei. Dar, deşi eram liber s-o văd, aceasta se întâmpla întotdeauna sub ochii celor două surori ale marchizului care o iubeau atât încât se interesau în aceeaşi măsură ca şi fratele lor de viitorul ei. Chiar de la prima vizită st” vorbi mult despre căsătoria mea. M-am eschivat în aceiaşi termeni pe care-i întrebuinţaserăm şi mai înainte. Cu toată dragostea care mă ardea, nu puteam să uit ce îndatoriri aveam faţă de mine şi de onoarea familiei mele. Aşteptam să-i dezvălui gândurile mele Helenei într-un moment în care îmi plăcea să cred că vom putea să scăpăm de sub ochii celor două mătuşi. Acest prilej nu s-a ivit multă vreme şi toate încercările mele de a-l face să apară se arătau zadarnice. În acest timp, marchizul stăruia să mă pronunţ, în sfârşit, nevoit să mă lămuresc cu el, i-am spus bineînţeles că îşi făcuse o părere greşită despre mine dacă îşi închipuia că am dificultăţi cu averea sau dacă mă credea un om care ar putea privi ca pe un avantaj condiţiile în care îmi oferea el mâna fiicei lui. Farmecul Helenei era singurul lucru care mă putea lega de ea. Într-un cuvânt, cum el călătorise în Franţa şi deci nu se putea să nu cunoască principala aristocraţie a regatului, i-am destăinuit că eram primul născut din familia al cărei nume îl pui’tam şi că nu mă gândiserăm la Ordinul de Malta decât datorită unor idei mai deosebite pe care întreaga mea familie le combătuse. Scopul meu nu era să-l fac să înţeleagă că aş vrea să renunţ cu totul la fiica lui, dar speram că în faţa acestor foarte puternice motive de ezitare să devină mai puţin insistent şi că viitorul îmi va oferi vreun mijloc de a mă înţelege în alt chip cu Helena. Dar marchizul de Leniati îşi închipui că tot ceea ce îi destăinuiserăm ‘cu privire la obârşia şi averea mea pornea din dorinţa de a fi cât mai curând ginerele lui. Îşi manifestă recunoştinţa faţă de mine şi, fixând ziua căsătoriei noastre, plecă să dea ordinele de cuviinţă. L-aş fi oprit ca să-l lămuresc mai bine dacă nu mi-ar fi trecut prin minte că în ajunul unei ceremonii care i se părea sigură voi fi mai liber să vorbesc cu Helena şi că, dacă ea ar fi de acord cu mine, lucru de care nu mă îndoiam, ne va fi uşor să înşelăm vigilenţa tată-‘ lui ei.

  Într-un cuvânt, speram s-o determin să plecăm împreună din Neapole şi s-o fac să prefere plăcerile unei legături libere unor lanţuri cu care nu doream deloc să mă încarc. Dar când, în sfârşit, se ivi prilejul de a-i vorbi între patru ochi, o găsii convinsă că am de gând să o iau de soţie şi mă aflai în mare încurcătură neştiind cum să-i schimb aceste gânduri. Căutai mai întâi să mă conving dacă mă mai iubeşte cu aceeaşi pasiune. Inima ei era neschimbată; dar vedeam cu fiecare răspuns pe care mi-l dădea că părea să se bizuie pe căsătoria noastră şi că, îmbătată parcă de numele şi averea tatălui său, uita pate ce-i umbrea obârşia până la a-şi închipui că eram de condiţie egală. Totuşi, văzând că înflăcărarea afecţiunii sale se manifesta prin nenumărate semne de întristare şi de nerăbdare, m-am simţit îndemnat să-i spun că tatăl ei îmi ştia prea puţin rosturile când îşi închipuia că sunt destul de liber ca să mă pot însura fără a lua nici o măsură cu privire la Ordinul de Malta şi la familia mea… Teama de a fi privit cu răceală, adăugai, mă împiedică să-i fac această mărturisire. Este totuşi nevoie să ne mai amânăm căsătoria şi, ceea ce mă aduce într-o stare de disperare cruntă, este faptul că această întârziere mă lipseşte de plăcerile dragostei. Dacă sentimentele tale nu s-au schimbat, continuai eu. Privind-o galeş, ai suferi şi tu de o oprelişte atât de crudă; iar eu cunosc multe mijloace prin care am putea să scăpăm din sclavia în care ne găsim.” Câteva mângâieri cu care am însoţit aceste cuvinte îşi făcură efectul dorit asupra Helenei. Îmi jură că, neavând nimic mai scump decât pe mine, va face tot ceea ce ar putea să ne înlesnească întrevederile. „Ce te împiedică, îi spusei, să fugi din casa marchizului? Ne vom retrage într-un sat oarecare din apropiere până la sosirea lui Peres care va lua bucuros asupra lui afacerile mele la Malta; şi în acest răstimp, voi avea posibilitatea să-mi înştiinţez familia. Tatăl tău, care ştie cum am trăit noi până acum, nu se va supăra dacă vom face câteva concesii sentimentelor noastre şi, dacă vom vedea că ar putea să se supere, vom avea grijă să nu-i spunem totul despre relaţiile noastre.”

  O înşelam pe Helena; şi naivitatea ei trebuia să fie încă deosebit de mare ca să se lase convinsă de nişte argumente atât de şubrede. Dar dragostea le sporea în favoarea mea. Consimţi să găsească o clipă chiar în aceeaşi zi pentru a ne depărta de casa marchizului. Singura condiţie pe care mi-a pus-o fu să mă întorc la Neapole de îndată ce o voi fi condus în satul în care voiam să ne re tragem împreună şi să-i spun marchizului că ea rămâne fiica lui ascultătoare. O lăsai să creadă că el ar putea să se mulţumească cu acest semn de respect şi o răpii în aceeaşi după-amiază tatălui ei, cu aceeaşi bucurie cu care o răpiserăm şi mamei sale. Nu eram cu mult mai hotărât asupra locului în care urma să ne ascundem decât atunci când ieşiserăm din Ancona. Dar vederea unui sătuc foarte plăcut şi nu prea îndepărtat de port m-a îndemnat dintr-odată să mă opresc acolo. N-aş fi zăbovit la Neapole dacă n-aş fi fost nevoit să-l aştept pe Peres. Dar cum trebuia neapărat să-l întâlnesc, am privit ca pe un avantaj faptul că mă i’etrăseserăm în nişte locuri singuratice, de unde puteam ieşi la venirea lui fără să o expun pe Helena să dea ochi cu mama ei.

  A trebuit să mă prefac că mă întorc în oraş, pentru a-mi ţine făgăduiala făcută de a-l revedea pe tatăl Helenei. Dar, departe de a-l căuta pe marchizul de Leniati, am ocolit dimpotrivă toate locurile unde aş fi putut să-l întâlnesc. Helena nu se îndoi nici o clipă că l-am împăcat cu fuga noastră şi acest gând o linişti. Astfel, dragostea mă arunca din ticăloşie în ticăloşie şi mă aducea în stare s-o înşel până şi pe aceea pe care o idolatrizam; căci nu puteam să-mi ascund că făceam un rău nemăsurat viitorului Helenei. Puteam oare spera pentru ea că sentimentele tatălui vor rămâne tot atât de călduroase cum le făcuse natura, mai ales când va observa; mai devreme sau mai târziu, că nu voisern de la început decât să-i înşel fata şi că nici prin gând nu-mi trecuse să mă însor cu ea? Toate avantajele pe care mă hotărâserăm să i le fac Helenei puteau oare compensa binefacerile marchizului? Şi, de altfel, cu ce bogăţii aş fi putut să plătesc stricarea moravurilor şi decăderea virtuţii ei? Dar o patimă atât de puternică mai ştie oare ce este drept şi ce nu este? Mă aruncai atât de orbeşte în dragoste, încât nemaiavând gust pentru nimic altceva decât pentru a o avea pe Helena, nu căutai să-mi creez nici cea mai mică legătură în locul unde ne stabiliserăm. Luaserăm o casă foarte comodă pe care-o găsiserăm de închiriat la sosirea noastră. Doi lachei şi o femeie pentru serviciul Helenei erau toţi slujtorii noştri. Aveam o grădină. O pădure, un pârâu şi tot ceea ce încântă o inimă în singurătate. Îmi rămâneau destui bani ca să-mi procur cărţi. Tot ceea ce îmi făcea plăcere se găsea astfel întrunit în cuprinsul micului meu univers şi n-aş fi dat situaţia mea nici pentru o împărăţie în care n-aş fi fost sigur că mă pot bucura în linişte de aceleaşi bunuri.

  Şi totuşi, liniştea îmi fu tulburată de gelozie. Cum căldura nu ne îngăduia să ne plimbăm decât seara, observai de multe ori pe creasta zidului, în dreptul unui colţ destul de adâncit, ceva care se mişca, ascunzându-se uneori în întuneric. Degeaba mă apropiam pentru a vedea despre ce este vorba: încetam să-l mai văd de îndată ce ajungeam la punctul de unde ar fi trebuit să încep a-l vedea dar. Şi acest fenomen mă intriga mult mai puţin decât faptul că Helena, foarte timidă de felul ei, râdea de cele ce se întâmplau. În sfârşit, curiozitatea mă făcu să cobor singur în grădină şi să mă aşez într-un loc de unde acest lucru nu putea să-mi scape privirii. Când a reapărut, am văzut dar că este un cap: cel care venea să ne observe agăţat în spatele zidului, nu se arăta decât atât cât îi trebuia ca să ne zărească. Oricine ar fi fost, mă gândii că numai dragostea putea să-l ducă la atâta curiozitate şi bănuiam că obiectul acestei curiozităţi nu putea fi decât Helena. Acest gând mi-a fost atât de nesuferit încât mă hotărâi să cercetez tărăşenia chiar de-a doua zi. Noaptea şi ziua următoare au fost pentru mine cât un secol de tristeţe şi nelinişte. Spre seară, înarmat cu un pistol, mă aşezai în acelaşi loc ca în ajun. De cum îl văzui apărând îl ochii şi-l ameninţai că trag la cea mai mică mişcare. Nici un animal încolţit nu rămâne mai neclintit sub puşca vânătorului. Eram atât de aproape, încât făcând numai câţiva paşi recunoscui capul unei femei. Faţă de mirarea mea, pe care mi-o manifestai prin mai multe întrebări, îmi răspunse tremurând că eram prea crud să ameninţ cu moartea o femeie care nu căuta decât plăcerea de a mă vedea şi care merita poate mai curând recunoştinţă pentru sentimentele ei. La asemenea vorbe îmi schimbai desigur purtarea şi căutai să-mi fac uitată brutalitatea prin politeţe. Dar, în timp ce conversaţia se lega din ce în ce mai aprins, eram ascultat de Helena care, văzându-mă coborând de două ori singur în grădină, începuse să fie bănuitoare. Persoana care îmi vorbea se retrase de cum o zări. Nu-mi scăpase nici un cuvânt care ar fi putut să îngrijoreze o iubită şi nu aveam să-mi reproşez decât, poate, că ascultaserăm cu prea multă bunăvoinţă o declaraţie de dragoste care-mi flatase amorul propriu. De altfel, nici nu ştiam de la cine o primiserăm, şi întunericul care îmi îngăduise să descopăr chipul unei femei nu mă lăsase să-mi dau seama de vârstă şi de înfăţişarea ei. Totuşi Helena şi-a arătat supărarea prin lacrimi amare, iar toată gelozia care mă rosese mai înainte trecu în inima ei.

  Mă străduii prin scuze sincere, pornite din suflet, s-o. Liniştesc, li arătai, bineînţeles, care îmi fuseseră bănuie-l Iile şi, amintindu-mi că de mai multe ori o văzuserăm râzând de ceea ce mă îngrijora pe mine, o întrebai cum trebuia să-mi explic aerul ei de complicitate din zilele trecute cu persoana care scotea capul de după zid. Numai după multe insistenţe îmi mărturisi adevărata pricină a necazului ei. Femeia care o slujea avea o fire foarte glumeaţă. Şi văzându-ne coborând în grădină în toate serile, îi spusese că avea de gând să mă îngrijoreze prin apariţiile pe care le văzuserăm de mai multe ori la rând. Helena o aprobase pentru a-şi găsi o distracţie şi, luând gelozia mea drept semne de spaimă, se amuzaseră să repete scena. Planul cameristei mersese chiar mai departe. O rugase pe stăpână să se îndepărteze de mine când mă voi apropia de zid pentru a-i da răgaz să mă înspăimânte şi mai tare prin alte şiretlicuri. Deşi Helena îi promisese s-o facă, era atât de convinsă că agitaţia mea se datora fricii, încât temându-se să nu împingă gluma prea departe, se hotărâse să nu mă părăsească. Văzându-mă plecând singur în grădină, mă urmărise încă de prima oară. Tăcerea pe care o păstraserăm la întoarcere o neliniştise atât demult încât a doua zi mă urmărise mult mai de-aproape. În sfârşit, ceea ce o neliniştise nespus, în loc s-o recunoască pe slujnică, ochii ei, mai pătrunzători decât ai mei, recunoscuseră o figură străină; şi cele câteva cuvinte afectuoase pe care le auzise o făcuseră să creadă că fusese păcălită şi de mine, şi de slujnică.

  Această păţanie mi s-a părut şi mie foarte stranie. O liniştii pe Helena asigurând-o că nu ştiam nimic din toate acestea şi că eram la fel de surprins de ceea ce auziserăm. Colţul acela al grădinii dădea spre câmpie şi era singurul loc care nu se învecina cu alte grădini. Nu-mi părea cu putinţă să descopăr persoana care-mi vorbise, chiar dacă ne-am fi grăbit să punem pe cineva s-o urmărească. Dar amestecul pe care-l avea camerista în această intrigă era atât de limpede încât trimisei îndată după ea. Cât timp nu s-a temut decât că şi-ar pierde slujba, îmi repetă întruna planul pe care-l încredinţase stăpânei ei, mărturisindu-mi că apăruse de câteva ori pe zid şi, jurându-se că nemaivenind de două zile la zid, nu ştia cine îi luase locul; această povestire mi s-a părut atât de greu de crezut încât, înspâimântând-o prin ameninţări mai înfricoşătoare, o silii să-mi destăinuie că se angajase la mine numai pentru a o sluji pe o doamnă care o îmbiase cu mari făgăduinţi dacă juca acel rol. Nu vreau să intru în nişte amănunte prea măgulitoare pentru mine dar, deşi nu mă arătaserăm în sat decât în ziua sosirii noastre, plăcuserăm văduvei unui auditor al Consiliului care se retrăsese în acel colţ de ţară cu întreaga ei avere. Bănuise că refugiul meu era determinat de dragoste şi pasiunea ei sporise pentru un om de vârsta mea pe care-l vedea în starec de un asemenea ataşament. Când căutaserăm o slujnică pentru Helena, îmi trimisese o femeie care-i era devotată. Informaţiile pe care şi le procurase despre toţ ceea ce se întâmpla în casă, despre zelul meu faţă de iubita mea, despre purtările mele afectuoase şi politicoase, în sfârşit despre devotamentul absolut de care dădeam dovadă faţă de obiectul dragostei mele îi tulburaseră cu desăvârşire imaginaţia. Propunerile care mi se făcuseră de mai multe ori de a stabili legături cu oamenii de vază din sat, de la ea veniseră. Refuzul meu o adusese la disperare şi, pierzând nădejdea de a putea să treacă uşa casei mele păzită ca uşa unei mănăstiri, se hotărâse să-şi facă prilej de a mă vedea şi, dacă se putea, de a-mi vorbi în timpul pe care-l foloseam în fiecare zi pentru plimbare în grădină. Îndeplinirea acestui plan fusese chibzuită împreună cu camerista, care fusese destul de isteaţă ca să-şi înşele stăpâna.

  Helena asistase şi ea la această povestire. Sub impulsul indignării care o cuprinse, o dădu îndată afară pe cameristă şi, ca şi cum s-ar fi temut să mă lase să ascult explicaţiile pe care această fată le-ar fi putut adăuga, îi interzise să mai vorbească, oprindu-mă şi pe mine de câte ori vedea că vreau să-i răspund. Îi făcui hatârul să tac, deşi mi se părea important să cunosc mai bine caracterul doamnei care se interesase atât demult de mine. Acest incident amărî mult dulceaţa relaţiilor noastre. Helena, pe care gelozia o tulbura foarte uşor, cădea pradă celor mai negre temeri, ori de câte ori nu mă mai avea sub ochi. Dacă se trezea noaptea, prima ei grijă era să se asigure că sunt lângă ea. Un moment de neatenţie, o privire prea rece sau prea încet ridicată, erau crime ce trebuiau răscumpărate prin nenumărate acte de supunere. Cum aceste capricii atât de pătimaşe nu reuşeau decât să mi-o facă şi mai dragă, am înzecit şi eu dovezile afecţiunii mele, pentru a o vindeca de nişte bănuieli funeste atât pentru liniştea mea cât şi pentru a ei. Ce nu m-a făcut dragostea să accept? Am mers atât de departe cu îngăduinţa încât m-am lăsat îmbrăcat în haine femeieşti, pe care m-a pus să le port în mod obişnuit cu gândul că rivala sa, neputând să ne mai deosebească în timpul plimbărilor noastre în grădină, zadarnic va mai căuta prilej să mă vadă. Tot restul purtării mele şi a ocupaţiilor mele răspunse curând acestei idei trăsnite. Nimeni n-ar mai fi putut să mă deosebească de o femeie, şi asta nu numai din cauza gătelii, ci şi din cauza unui aer afectat şi molatec.

  Nu puteam uita că termenul fixat de Peres era foarte apropiat şi, departe de a dori să-l văd apropiindu-se cât mai degrabă, începui să mă tem de el. Urma să întrerupă cu siguranţă o viaţă al cărei farmec îmi părea că sporeşte fără încetare. Ce puteam să mai doresc de la restul lumii, când ce găseam în casa mea ajungea pentru a mă face fericit? îmi creaserăm un fel de filosofie care făcea din avere şi glorie nişte lucruri demne nu numai de indiferenţă dar şi de dispreţ; şi dacă n-aş fi fost conştient că aveam nevoie de anumite resurse materiale pentru o viaţă îndelungată, aş fi fost în stare să dau uitării pe prietenul meu, vasul meu, Malta, Franţa şi să mă înmormântez până la moarte în satul în care mă găseam. Însufleţit de aceste gânduri, mă întrebai dacă la sosirea lui Peres n-aş fi putut să-i cer, fără să-l văd, o sumă de bani destul de mare din care să pot trăi mai mulţi ani în singurătate. Banii mei erau la el, şi nimic nu mi se părea mai uşor decât să-i trimit o procură pe baza căreia să primească de la bancherul meu renta pe care mi-o rezervaserăm din averea moştenită.

  Nu era nici o greutate s-o primesc la Neapole în loc de Malta. Pentru a-l îndemna să. Mă ajute mereu în planurile mele, mă gândeam să-i dăruiesc corabia şi nu puteam crede că se va încăpăţâna să mă caute şi să mă vadă, când îi voi trimite vestea că interese importante pentru fericirea mea mă făceau să renunţ la toate planurile de până atunci. An fost atât de satisfăcut de aceste hotărâri, încât destăinuindu-i-le mai întâi feciorului meu, de a cărei credinţă eram sigur, îl însărcinai să se ducă în portul Neapole şi să aştepte sosirea lui Peres cu o scrisoare în care îi arătam intenţiile mele.

  Dar băiatul acesta se întoarse în mare grabă chiar în aceeaşi zi şi-mi spuse că Peres se găsea la Neapole de douăzeci şi patru de ore şi că, mirat că (nu-l aşteptase nimeni în port, stârnise vâlvă în oraş pentru a da da urma mea. Două motive îl făcuseră pe feciorul meu să se întoarcă: primul, pentru a mă feri de surpriza unei vizite neprevăzute, dacă Peres izbutea într-adevăr să afle unde locuiesc; celălalt, pentru a primi noi porunci despre felul cum trebuia să procedeze în cazul în care Peres ţinea morţiş să mă vadă. Fui atât de emoţionat de această ştire încât, înehipuindu-mi că este pe cale să-mi ajungă la uşă, mă gândii să-mi reiau hainele bărbăteşti, ca să mă feresc de ruşinea de a fi găsit cu gătelile ce le aveam pe mine. Dar Helena reuşi să mă liniştească, atrăgându-mi atenţia că Peres nu va descoperi ceea ce tatăl ei nu izbutise să descopere până atunci. Aflaserăm, într-adevăr, că marchizul de Leniati îşi dăduse multă osteneală să ne găsească şi. Deşi o făcuserăm să creadă în primele zile că eu însumi îi prezentaserăm scuze pentru fuga noastră, Helena aflase după aceea, chiar din gura mea, că nu mai dăduserăm ochii „u el după plecarea noastră.

  Schimbai totuşi într-o oarecare măsură poruncile pe care le dăduserăm feciorului şi, temându-mă că-mi va fi greu să scap de zelul lui Peres, îi scrisei o nouă scrisoare în care-l rugam să-şi curme cercetările şi să mă aştepte a doua zi într-un loc pe care i-l indicam. În afară de motivele pe care le aveam de a mă feri de vizita lui, mă temeam că va ajunge’, prin atâtea cercetări şi întrebări, să se întâlnească cu Leniati, care n-avea să scape ocazia de a-şi regăsi fiica. Şi, într-adevăr, toate temerile mi s-au dovedit îndreptăţite. Peres îl întâlnise pe marchizul de Leniati cu prilejul unei scrisori de la Rovini pe care el se obligase să i-o transmită. O lăsase pe femeie la Malta, unde se întorsese anume ca să scape de ea şi să mă scutească de o scenă neplăcută în cazul în care m-ar fi găsit împreună cu fiica ei. Neputând s-o refuze, îi făgăduise să-l vadă pe Leniati din partea ei, şi explicaţiile pe care le avusese cu el îi determinaseră să se caute împreună. Şi-ar fi pierdut poate timpul în zadar, dacă informându-se la oamenii din sat n-ar fi dat tocmai peste slujnica pe care o concediaserăm. Aceasta ne recunoscuse uşor după descrierea pe care i-o făcuseră.

  Tocmai mă pregăteam să cobor în grădină cu Helena când am auzit nişte bătăi puternice în uşă. Mă apucă un tremur atât de puternic încât nu mă mai puteam stăpâni. „Acesta-i Peres, i-am zis Helenei. Îi deschidem?” în timp ce ne sfătuiam, el continua să ciocăne iar cel de-al doilea fecior al meu, căruia îi recomandaserăm de o mie de ori să nu deschidă niciodată fără voia mea, fu atât de impresionat de zgomot, încât ajunse la uşă mai înainte ca eu să-l fi auzit că se duce să deschidă. Mi s-a părut totuşi că aud zgomotul cheilor şi, îndemnat de teamă, am alergat cât am putut de î‘epede ca să-l împiedic să deschidă. Dar ajunsei prea târziu, aşa încât neputând să rezist puterii care împingea uşa peste mine, rămăsei expus nu numai privirilor lui Peres dar şi celor ale lui Leniati, pe care nu mă aşteptam să-l văd. Ruşinea de felul cum eram îmbrăcat m-ar fi făcut să intru în pământ dacă acesta s-ar fi deschis sub picioarele mele. Am întors capul, roşind. Din fericire, numai Peres mă recunoscu şi, cu o grijă demnă de prudenţa şi prietenia lui, înţelese din tulburarea mea că m-ar durea de moarte dacă m-ar îmbrăţişa cu ironiile pe care le meritam… Făcându-se că nu mă recunoaşte şi adresându-se feciorului care era foarte nedumerit de încercarea mea de a-l opri, îl întrebă în ce parte trebuia să o ia ca să dea de mine. Dar băiatul, încurcat, nu îndrăznea să deschidă gura ca să mă arate. Singura cale pe care am găsit-o potrivită ca să ies din acea încurcătură fu să mă aplec la urechea lui Peres. „Intră, îi spusei, şi aminteşte-ţi ce datorezi onoarei mele.” Mă înţelese. „Îl vom găsi”,. Spuse el marchizului şi, poftindu-l să înainteze, îl duse într-o cameră ce se deschidea în faţa lui. Helena, care mă urmărise cu privirile, se retrăsese într-o altă cameră după ce îi recunoscuse. Fiind sigur că a luat această precauţie, am pus s-o cheme imediat la mine. Sosi îndată, tremurând din cap până în picioare. Nici eu nu eram mai puţin emoţionat şi poate că nu s-a mai pomenit niciodată o asemenea încurcătură.

  „Vezi, i-am zis, aproape fără glas. La ce mă expui cu capriciile tale. Cum să apar în faţa a doi oameni onorabili în halul în care mă aflu?” Şi, la fiecare cuvânt pe care-l rosteam, smulgeam dantelele şi panglicile cu care eram gătit. Scăpai într-o clipă de o găteală la care mâinile Helenei lucraseră două ore. Mă îmbrăcai în veşmintele sexului meu. „Nu poate fi vorba să ne ascundem, i-am zis, şi ceea ce ne rămâne de făcut este, în primul rând, să ne înfăţişăm împreună tatălui tău şi prietenului meu.” Disperarea mă făcea, în ciuda voinţei mele, să iau această hotărâre căci, printre miile de gânduri care-mi trecuseră ca fulgerul prin minte, aş fi dorit să am o trăsură gata pregătită pentru a fugi şi n-aş fi regretat nimic din ceea ce ar fi trebuit să las în urmă dacă aş fi putut spera să mă feresc de Leniati prin fugă. Dar neavând această posibilitate, o luai pe Helena de mână şi mă străduii, ducând-o în camera unde se aflau ei, să-mi alcătuiesc glasul şi chipul cel mai potrivit. O sfătuii şi pe ea să fie hotărâtă într-o împrejurare în care fericirea amândurora depindea de purtarea noastră. De cum mă zări, Peres se repezi la mine şi mă îmbrăţişă de mii de ori cu multă dragoste. Nu puteam să nu mă simt încurcat de afecţiunea lui dar, făcând un efort pentru a-mi veni în fire, mă întorsei spre Leniati care părea nehotărât în privinţa tonului pe care se cuvenea să-l adopte faţă de mine… Domnule, i-am spus, dacă cunoaşteţi puterea dragostei, fuga noastră nu putea să vă surprindă. Propunerile domniei-voastre de căsătorie mă bucurau, dar unele obstacole pe care nu puteam să vi le dezvălui mă lipseau de această fericire pentru mult timp; n-am avut. Puterea să rezist imboldului unei iubiri care nu mă va părăsi toată viaţa. Dorinţele scumpei mele Helena sunt la fel cu ale mele. Suntem făcuţi pentru a ne iubi. Lăsaţi-ne să petrecem în liniştea în care ne aflăm un timp al cărui sfârşit. Pentru a fi sincer, mi se pare încă neclar.

  Dar care va fi compensat cu prisosinţă de statornicia, credinţa şi afecţiunea nealterabilă a sentimentelor mele. Don Peres va spus poate, adăugai, că averea domnieivoastre nu este necesară pentru a ne face soarta dulce şi fericită; nu vă cer pentru Helena decât dragoste paternă şi, pentru mine, prietenia pe care vreau s-o câştig prin prietenia mea.”

  Îmi răspunse, fără nici un cuvânt de mânie sau reproş, că el cunoaşte pasiunile violente ale tinereţii şi că nu eram vinovat dacă prelungeam avantajele pe care mi le acordase Helena. „Nu adaug decât un singur cuvânt, îmi ‘ zise, de care urmează să ţii seama în orice hotărâre vei lui: socot că Helena se va arăta vrednică, prin purtarea ei, de toate avantajele pe care mă gândeam să i le acord. Dacă se opune planului meu de a o mărita, voi renunţa la calitatea de tată pe care o înclinaţie firească m-a făcut s-o asum, cu asentimentul unanim al familiei.” Această declaraţie era precisă, şi tonul cu care fusese rostită mă impresionă mai mult decât reproşurile sau violenţa. Într-o clipă, mii de gânduri îm trecură prin minte, făcând să pălească cele mai serioase motive de a nu dori căsătoria. Nu ieşise oare Helena cuminte din mâinile mamei ei, şi puteam eu oare socoti drept o pată slăbiciunile pe care le avusese numai pentru mine? Ce importanţă avea naşterea ei, dacă puteam să rămân cu ea la Neapole. Şi să ascund familiei mele locul unde ne aşezaserăm, ca şi însăşi căsătoria mea? îmi doriserăm să intru în Ordinul de Malta pentru a răspunde unei chemări; nu justifica, oare, acelaşi motiv schimbarea intenţiilor mele? Şi în alegerea unui anumit fel de viaţă, nu trebuie oare să asculţi întotdeauna de chemarea cea mai puternică? Toate sentimentele din inima mea îmi spuneau că era făcută pentru dragoste; şi cum aş fi putut răspunde acestor sentimente decât printr-o căsătorie fericită şi liniştită? Aceia care au cunoscut puterea unei pasiuni violente ştiu cu câtă grabă inima ia hotărâri după cele mai mărunte aparenţe de dreptate şi raţiune care par să-i favorizeze înclinaţia. Crezui, deci, că mă bazez pe raţionamentele cele mai limpezi şi mai solide. „O clipă”, îi spusei marchizului de Leniati şi, dându-i să înţeleagă că nu aveam nevoie decât de câteva explicaţii cu Peres pentru a mă hotărî, îl luai pe prietenul meu de mână şi coborâi cu el în grădină. Nu era nimic care să mă facă să-l bănuiesc pe Leniati. Nu spusese nimic aspru nici despre mine, nici despre Helena. Şi cum îi aduseserăm destule dovezi ca să-l încredinţez că speram să înving toate obstacolele, dacă el avea ceva observaţii de făcut fiicei lui, îmi închipuiam că acestea nu puteau fi potrivnice propriilor ei speranţe. Totuşi, de cum m-am îndepărtat, crezând că putea să mi-o răpească, îi prezentă cu iscusinţă tot ceea ce putea să micşoreze rezistenţa ei în a-l urma. ÎL spuse că Peres îi declarase fără şovăire că nu eram făcut pentru ea şi că o înclinaţie care mi s-ar putea ierta dacă ar fi privită ca o simplă galanterie devenea o pată pentru onoarea mea dacă i se dădea o formă mai serioasă. Şi, închipuindu-şi că Helena, pătrunsă de dovezile iubirii mele, nu va fi uşor de convins, că omiseserăm ceva din ataşamentul pe care i-l juraserăm de mii de ori, îi arătă că ceea ce se înţelegea în orice caz din spusele lui Peres erau obstacolele pe care nu voi putea să le înving ‘decât cu greu. Ea putea să-şi dea. Singură seama de acest lucru din răceala cu care răspunseserăm primelor propuneri de căsătorie şi din hotărârea pe care o luaserăm de a o antrena într-o legătură mai liberă. Dacă-şi cunoştea deci interesele sau, mai degrabă, dacă mă iubea îndeajuns pentru a dori să mă aibă tot timpul alături de ea, trebuia să profite de pasiunea mea actuală pentru a mă lega prin legi în faţa cărora voi fi nevoit să cedez. Trebuia să plece cu el la Neapole. Absenţa ei va spulbera curând nehotărârea mea. Mă va vedea revenind la picioarele ei pentru a-i cere ca o favoare ceea ce se părea că priviserăm până atunci ca o umilire. Helena se lăsă înşelată de un raţionament atât de plauzibil. Consimţi să plece cu tatăl ei, iar dacă-i scăpară câteva lacrimi pe când se urca în trăsură, şi le reproşă ca pe o slăbiciune. Leniati, care venise împreună cu Peres, nu avu grosolănia de a-l părăsi fără nici un semn de politeţe. Porunci feciorului meu ca, la întoarcerea noastră din grădină, să-i transmită scuze pentru plecarea lui şi să-i spună că, de îndată ce va fi ajuns la Neapole, se va grăbi să-i trimită trăsura înapoi.

  Între timp. Discutam foarte aprins cu Peres despre urmările unei pasiuni pe care o luase, la începuturile ei, drept o distracţie scuzabilă la vârsta mea. Pătrunsese sensul ultimelor cuvinte pe care le adresaserăm marchizului şi, neîndrăznind să le creadă sincere, se grăbise să-mi ceară să i le lămuresc. Îmi începui explicaţia foarte de departe şi concluzia era că, neputând trăi fără Helena, eram hotărât să mă asigur că va fi a mea chiar dacă ar trebui să-mi sacrific toate speranţele. Voise să mă întrerupă de nenumărate ori, şi citii în ochii lui că mă condamna… Dar sperând să-l câştig prin dovezi de generozitate şi prietenie, îl rugai să mă asculte până la sfârşit. „Deoarece corabia nu-mi va mai fi de trebuinţă în noua viaţă pe care o voi îmbrăţişa, îi spusei, să nu ţi se pară prea mult dacă ţi-o dăruiesc. Şi cum pentru mine drepturile prieteniei sunt la fel de sfinte ca ale dragostei, vreau să-ţi las în grijă veniturile mele, pe cai’e le vei primi la Malta de la bancherul meu şi din care îmi vei trimite ceea ce-ţi va prisosi, căci prevăd că, însurându-mă cu Helena, bunurile pe care le va primi de la tatăl ei ne vor ajunge pentru viaţa simplă pe care îmi propun s-o duc alături de ea.‘1

  Peres î. Şi impusese cu greu să mă asculte până la sfârşit. În cele din urmă, încrucişându-şi braţele, cu un aer de mirare şi compătimire, mă întrebă dacă trebuie să ia în serios tot ceea ce auzise şi dacă eram în stare să-mi pierd minţile până într-atât. „Nu, a reluat el, prietenul meu nu poate să-şi piardă orice Urmă de onoare, şi să se arunce în cea mai mizerabilă infamie. Mi-aş primejdui viaţa pentru a-l opri pe marginea prăpastiei. O datoresc generoasei lui prietenii şi sunt gata s-o sacrific pentru a-i salva onoarea/I Un reproş atât de puternic mă năuci şi Peres avu timp să-mi expună cu de-amănuntul tot ce credea că mă poate impresiona. Neputând să-şi ierte, îmi spuse, uşurinţa care-l făcuse, împotriva principiilor lui, să-mi favorizeze dragostea prin sfaturile şi prin exemplul lor, se acuza că ar fi primul vinovat al pierzaniei mele. Dar cum să nu aibă încredere, a adăugat el, într-un caracter atât de nobil ca al meu? Cum să mă creadă capabil să nesocotesc stima tuturor oamenilor onorabili? „Ştii, oare, a reluat el, că Rovini de cum a coborât de pe vas a făcut să răsune Malta cu ţipetele ei şi că te-a înfăţişat ca pe răpitorul mârşav al fetei ei? Câtă iscusinţă mi-a trebuit ca s-o fac să tacă!

  Şi câte strădanii pentru a îndrepta răul pe care ţi-l făcuse la curtea marelui-maestru! Ani făcut-o să priceapă, pe această femeie apucată, că soarta fiicei ei va fi mai fericită decât a fost a ei şi că, pe lângă foloase sigure pentru Helena, îşi asigura şi ea traiul prin generozitatea unui om ca domnia-ta. I-am arătat ce servicii puteam să-i aduc la Neapole, trezind din nou afecţiunea lui Leniati pentru ea: apoi, ca ultim argument pentru o minte atât de îndărătnică, î-am dat să înţeleagă că, deoarece o găsesc plăcută, mă ofeream să te înlocuiesc pe domnia-ta şi pe Leniati. Dacă i-aţi refuza amândoi binele la care ar avea dreptul să se aştepte de la voi. Marele-maestru şi întreaga curte sunt încredinţaţi, în urma spuselor mele, că eşti reţinut în Italia de o afacere de onoare. Le-am promis că nici întoarcerea domniei-tale, nici a mea nu pot întârzia mult. Sând deci chezaşul domniei-tale şi pentru dragoste, şi pentru onoare. Gândeşte-te dacă vrei să mă pierzi împreună cu domnia-ta, şi dată mi-ai salvat viaţa pentru a mă face acum să-mi pierd onoarea?”

  Aceste vorbe, din care nu redau decât esenţa, mă ruşinară mai mult decât mă convinseră. Nu puteam să-i obiectez nimic lui Peres, dar dragostea din inima mea rămăsese neschimbată, şi-mi părea rău că nu sunt judecat de un om care să-i cunoască mai bine puterea. Simţul meu înnăscut de dreptate mă obligă, totuşi, să recunosc că, după părerea obştească, mă făceam demn de dispreţ în ochii acelora care cunoşteau tot atât de puţin ca şi el ce înseamnă puterea dragostei; iar dacă încercai să mă apăr, n-o făcui decât folosindu-mă de argumentele banale ale filosofiei voluptoase ale cărei principii le învăţaserăm în singurătatea mea. În sfârşit, dându-mi foarte bine seama de slăbiciunea raţionamentelor mele, mă lăsai cu totul pe seama lui Peres, implorându-l să găsească el o cale de a păstra afecţiunea Helenei fără a mă căsători cu ea. Acceptă această rugăminte şi, revenind la planul de a mi-o lăsa ca iubită, mă sfătui s-o conving să plece cu noi. Era mai mult decât putuserăm spera după severitatea mustrărilor lui. Îl îmbrăţişai şi, crezând că în felul acesta prevedea toate relele la care puteam să mă aştept de la Leniati. Îl făcui să consimtă să mă ajute la o a treia răpire.

  Măsurile pe care le luarăm împreună presupuneau ca Helena şi tatăl ei să mai fie încă lângă noi. Peres trebuia să se prefacă, ca şi mine, că nu mă mai opuneam căsătoriei şi, ca urmare, să-i propună marchizului să se întoarcă la Neapole pentru a face pregătirile de nuntă. Ar fi dat ordin vasului să ridice pânzele în aceeaşi zi; iar eu, în timpul nopţii, m-aş fi dus cu Helena la Pozzuoli şi m-aş fi îmbarcat pe dată. Cât despre el, nimic nu-l grăbea să se întoarcă la Malta, unde ar fi aşteptat să se ivească o ocazie ca să ne urmeze pe un alt vas. Până atunci, făcând pe miratul de fuga noastră, l-ar fi consolat pe marchiz pentru o pierdere care, după câte îşi închipuia Peres, nu avea să-l facă să sufere de moarte. Numai insistenţele mele îl făcură pe Peres să ia parte la un plan pe care-l condamna, deşi se pregătea să-l execute. Îmi atrase desigur atenţia cât demult trebuia să-şi încalce principiile; dar acest înţelept prieten îşi dăduse seama că era singura cale pentru a mă salva de la un rău mult mai mare.

  Dădurăm aceleaşi semne de uimire aflând că Helena plecase cu tatăl ei. Prietenul meu nu-şi venea în fire, nici eu de altfel, în urma acestei trădări. Doar durerea pe care o resimţeam n-o împărţi cu mine. Dimpotrivă, făcând tot ce-i sta în putinţă pentru a lupta împotriva ei, îmi prezentă acest incident ca pe o favoare atât de limpede a cerului care voia împotriva voinţei mele să mă scape de o patimă la fel de dăunătoare pentru onoare cât şi pentru liniştea mea, încât îl bănuii câteva clipe că s-ar fi înţeles cu Leniati ca să mă trădeze. Totuşi, fără să se supere de bănuielile mele, cercetă cu sânge rece ce urma să gândim despre o schimbare atât de bruscă şi, mărturisindu-mi că n-o găsea favorabilă speranţelor mele, socoti numai că o putea folosi pentru a mă smulge din Neapole şi a mă face să iau calea mării împreună cu el. O făcu atât de îndemânatec încât reuşi să mă păcălească. „Nu îndrăznesc să te sfătuiesc, mi-a zis el, s-o vezi nici pe Helena, nici pe tatăl ei înainte de a le fi aflat intenţiile.” în zadar îl întrerupsei ca să-l asigur că eu trebuia să mă încred în Helena. „Ah! reluă el, prefăcându-se aproape tot atât de mâhnit ca şi mine, mă supără că nu ştii încă ce uşurătate ascunde firea femeilor. Dar dacă ai o părere mai bună despre prietenia mea, lasă-mă să mă întorc la Neapole, şi ai încredere în mine în ceea ce priveşte interesele dragostei tale. Dacă Helena este cât de cât dornică să te urmeze, te asigur că voi găsi mijlocul să-i înlesnesc fuga; şi ea să nu fiu oprit de nici un obstacol, adăugă el, voi trimite ordin vasului să ne aştepte la Pozzuoli unde putem ajunge în câteva ore împreună cu iubita ta.”

  Acest sfat mi se păru atât de sincer şi de drept că mă încredinţai cu totul zelului şi comportamentului prietenului meu. Aşteptai să se întoarcă aproape leşinat de nerăbdare. Nu veni decât în ziua următoare şi, de cum mă zări, din depărtare, îmi făcu semne din cap şi cu ochii anunţându-mi ştiri triste. „Te plâng, mi-a zis, pe când mă îmbrăţişa; dar n-am prevăzut decât prea bine urmările trădării marchizului. I-a inspirat Helenei alte sentimente, şi îţi spun chiar din partea iubitei domniei-tale că este hotărâtă să-şi asculte tatăl. Să plecăm, reluă el, îmbrăţişându-mă încă o dată; să ne depărtăm şi de un om a cărui supărare poate va deveni primejdioasă dacă i s-ar oferi noi prilejuri de teamă, şi de o iubită la care nu am găsit ataşamentul pe care te bizuiai.” Este adevărat că, neputându-l bănui pe Peres de rea-credinţă, primul sentiment care mă încercă a fost de mândrie rănită şi de indignare, şi el m-ar fi făcut să părăsesc pe dată o iubită ingrată şi necredincioasă dacă vasul ar fi fost gata să mă primească. Dar următoarele gânduri au fost mai favorabile Helenei. Mi-am închipuit că, nevoită să vorbească de faţă cu tatăl ei, ascultase mai puţin de glasul iubirii decât de al fricii. I-am prezentat această obiecţie lui Peres care, exasperat parcă de împotrivirea mea, s-a hotărât în sfârşit să nu mă mai menajeze. „împotriva voinţei mele, mi-a zis, va trebui să-ţi spun tot. Aveam de gând să-ţi ascund ceea ce am crezut că nu poate decât să-ţi sporească durerea. Dar nu pot, pe de altă parte, să te văd în această orbire fără seamăn din cauza unei tinere cochete care îţi arată atât de puţină consideraţie. Citeşte, adăugă el, dându-mi o scrisoare. E scrisă de mâna Helenei, care nu s-a lăsat rugată pentru a confirma în scris ceea ce-mi spusese cu gura ei.” îi recunoscui într-adevăr scrisul. Îmi scria că, neputând să nu dea tatălui ei ascultarea care i se cuvenea, se vedea nevoită să rupă nişte legături care o făcuseră mult timp fericită. Urările ei de alinare a durerii mele fură cea mai crudă parte a acestei groaznice scrisori. Mi se păru că desluşesc în ea o răceală atât de făţişă încât, îndemnându-mi ura şi dispreţul să ia locul sentimentelor mai afectuoase pe care le mai aveam, îi oferii lui Peres să plecăm îndată la Pozzuoli. Nu-mi cunoşteam îndeajuns propriul suflet sau, mai degrabă, nu aveam destulă experienţă privitoare la capriciile marilor pasiuni pentru a şti că o trecere atât de bruscă de la iubire excesivă la ură ar fi o minune ce nu trebuie aşteptată de la forţele naturii. O aşteptam totuşi de la marea supărare în care mă aflam şi dacă nu putui să plec fără a-mi simţi inima crâncen sfâşiată am căutat în mândrie şi în judecată tot ceea ce putea să mă ajute să-mi birui slăbiciunea.

  Peres, căruia nu-i ascundeam nimic din tulburarea mea, mă compătimi, dar fără a-şi slăbi cu nimic îndemnurile şi sfaturile. În loc să mă ducă direct la Malta, se gândi că, pentru a mă aduce în situaţia de a mă arăta într-o lumină bună la curtea marelui-maestru, trebuia să-mi dea prilejul să dobândesc destulă glorie pentru a şterge impresiile dăunătoare pe care le-ar fi produs plângerile mamei Helenei. Închizând însă aceste gânduri în inima lui, hotărî să nu mi le comunice până în momentul acţiunii, şi nu am ştiut că dăduse ordin să luăm calea spre arhipelag. Iarna care se apropia îl făcea să spere că va întâlni vreun vas din cele care. La acea vreme, se întorc din Egipt cu pelerini de la lvtecca, şi avea de gând să caute cu îndârjire orice prilej de luptă. Zăceam într-un colţ al corăbiei, pradă unor gânduri sfâşietoare şi convins că ne îndreptăm spre Malta, când fui trezit din această aţipire de vocea lui Peres care descoperise prada pe care o căuta. „La arme! strigă el; pentru onoare! pentru victorie!” Şi văzându-mă că-l privesc surprins, îmi spuse în câteva cuvinte că, deoarece reputaţia mea la Malta era pierdută dacă nu mă întorceam cu o acţiune răsunătoare, îmi oferea o cale de a-mi răscumpăra toate slăbiciunile. „Da, i-am zis alergând să-mi iau armele, am să mă răzbun pe turci de trădările dragostei.”

  Acelaşi entuziasm îi cuprinsese pe toţi oamenii noştri şi curând ajunserăm în vântul adversarului. Toate tunurile noastre au tras, silindu-l, de la prima salvă, să se apere numai de apa care intra. Vasul îi fusese găurit de câteva ghiulele care îl puneau în pericol de-a se scufunda mai înainte să ajungem noi la el. Totuşi, trecând la abordaj, ne-am dat seama că duşmanii noştri aveau şi bărbăţie, şi arme. S-au descurcat atât de bine încât, în ciuda faptului că vasul lor era avariat, ceea ce obliga pe o parte din oameni să lucreze fără încetare pentru a scoate apa care năvălea în interior, au rezistat mai bine de o oră, iar noi am pierdut o parte din oameni înainte de a ne vedea pe puntea lor. Au plătit-o mai scump, căci atacul nostru fu nemaipomenit de vijelios şi fiecare om de-al nostru care cădea era îndată răzbunat prin moartea a mai mult de un duşman. Regret, pentru gloria mea, că nu e Peres cel care scrie istoria acestei lupte. Nu mi se cade să vorbesc decât despre vitejia lui ce s-a arătat prin acţiuni uimitoare. L-am văzut atacându-l pe cel mai viteaz duşman al nostru. Izbândă părea nehotărâtă şi, îndemnat de zelul pentru prietenul meu, cât şi de admiraţia pentru cel care-i rezista, m-am aruncat între ei pentru a despărţi doi luptători atât de viteji. Văzând că toţi oamenii lui fuseseră scoşi din luptă, duşmanul nostru încetă să se mai opună. Se întoarse spre mine ca să-mi predea armele şi, în cuvinte în care se amestecau politeţea şi supunerea, mi-a spus că-mi este recunoscător pentru că l-am scăpat de o sabie atât de vajnică precum era cea a adversarului său.

  Într-o clipă întreaga corabie era în mâinile noastre, dar ne folosirăm cu omenie de dreptul pe care ni-l dădea victoria. După măcelul la care ne dedaserăm şi văzând că nu mai rămăseseră decât vreo zece-doisprezece oameni care să ni se predea, nu mai speram să scoatem un câştig prea mare din prada noastră; dar, luându-ne la o parte, adversarul lui Peres ne imploră să domolim zelul oamenilor noştri care se pregăteau să cerceteze în toate cotloanele vasului. „Nu pot să nu-mi fac o idee foarte înaltă despre omenia domniilor-voastre, ne spuse el, dacă o măsor după vitejia de care aţi dat dovadă. Începeţi prin a transborda pe vasul domniilor-voastre nişte doamne care aşteaptă tremurând rezultatul luptei noastre. Tunurile domniilorvoastre le-au pus în aceeaşi primejdie în care m-a pus pe mine sabia domniei-voastre, şi jumătate din echipaj luptă în prezent cu apa care pătrunde din toate părţile.” Ne grăbirăm să dăm ordinele necesare. Străinul, a cărui naţionalitate o recunoscuserăm numai cu foarte mare greutate penteu că, lămurindu-se cu noi, ne vorbise cu uşurinţă – mie în franceză şi lui Peres în spaniolă -, ne rugă să. Mergem cu el să liniştim doamnele. Le găsirăm aproape moarte de spaimă. Totuşi, văzându-l pe apărătorul lor, îşi veniră în fire şi ne primiră foarte cuviincios, apoi, eedând îndemnurilor străinului, consimţiră să treacă pe vasul nostru. Ne dădurăm seama deîndată că erau singurul folos pe care îl câştigaserăm. Doamnele erau turcoaice şi se întorc* au de la Mecca. Nimeni nu vine încărcat cu bogăţii dintr-un pelerinaj. Toată uimirea noastră venea din faptul că U vedeam Conduse de un om pe care nici înfăţişarea, nici purtarea nu-l arătau a fi turc.

  Precauţia lui de a trece pe vasul nostru ni se păru un serviciu pe care voise să ni-l aducă şi nouă înşine; căci, toată munca depusă de oamenii lui împreună cu ai noştri pentru a salva vasul lui de la naufragiu a fost zadarnică şi în curând l-am văzut scufundându-se sub ochii nujtr’. Nu ne-a părut prea rău de această pierdere. Ne erau de ajuns, ca dovadă a victoriei noastre cei vreo douăzeci de prizonieri pe care socoteam că-i vom duce la Malta. Peres, prudent ca întotdeauna, porunci să fie puşi în lanţuri toţi cei care nu i se părură vrednici să fie trataţi cu mai multă blândeţe şi, rezervându-ne întreaga politeţe pentru străin şi pentru doamnele care-l însoţeau, îi făcurăm prin purtarea noastră să spere o soartă mai bună decât ar fi fost de aşteptat după o luptă atât de înverşunată. Peres luă drumul spre vest, lucru de care străinul îşi dădu seama. Ne lăudă că ne gândim la retragere, chiar îhdemnându-ne în cuvinte care lăsau să se întrevadă un fel de interes pentru siguranţa noastră, însă. Ne rugă să ne încetinim mersul îndeajuns pentru a-i face un bine pe care-l aştepta de la generozitatea noastră. Cerându-i lămuriri, ne trase într-un loc mai ferit pentru a ne satisface curiozitatea.

  „Mi-e ruşine, ne spuse el, să vă mărturisesc cine sunt, când mă găsiţi îmbrăcat în haine turceşti. Vă cunosc îmbrăcămintea; am purtat-o şi eu. Aveţi în faţa domniilor voastre pe comandorul Junius, de numele căruia nu se poate să nu fi auzit. Aventurile mele au avut mare răsunet şi nu ştiu eu însumi dacă trebuie să le numesc infame sau glorioase. După toată cinstea pe care o primiserăm din partea Ordinului, nimeni nu se putea aştepta să-mi părăsesc funcţia de comandor şi toate avantajele pe care le dobândiserăm în atâţia ani de trudă. Pe de altă parte, cei ce ştiu ce înseamnă ambiţia, şi care, supunându-se ordinelor şi-au dat seama cât de plăcut e să comanzi, nu mă vor condamna, cred, că am preferat conducerea unei naţiuni situaţiei de supus al marelui-maestru.

  Departe de a mă necăji de cele întâmplate astăzi, continuă el, mulţumesc cerului că întâlnirea cu domniilevoastre îmi dă prilejul să-mi fac cunoscute aventura şi sentimentala. Din ordinul marelui-maestru mă îmbarcaserăm pe un vas frumos care mergea la Smirna. Eram trimis acolo ca să răscumpăr doi cavaleri răpiţi de turci în timp ce lucrau pentru Ordin şi care găsiseră o cale de a anunţa la Malta starea nenorocită în care trăiau de când căzuseră în robie. Ascunseserăm cu grijă însemnele calităţii mele şi nici măcar pe vas nu se ştia că sunt comandor al Ordinului. Vântul ne aruncă în golful Colochinei, unde ne sili să stăm câteva zile într-o radă atât de pustie încât nu se vedea nici urmă de om prin împrejurimi. Ca să mă distrez, luai o puşcă gândind să petrec câteva ore la vânătoare. Înaintai mult spre interiorul ţinutului, urmărind o căprioară, şi ajunsei în vârful unui deal de unde zării o ceată de oameni înarmaţi care se mişcau cu multă însufleţire. Neputând rezista curiozităţii, înaintai la adăpostul unei păduri care se întindea de-a lungul câmpiei până când am putut auzi vorbele celor care se găseau mai aproape de mine. Îndrăzneala mea crescu când desluşii că vorbeau greceşte. Vorbeam cu uşurinţă această limbă, ceea ce-l determinase de altfel pe marele-maestru să mă aleagă pentru însărcinarea ce-mi dăduse. Totuşi, nu m-aş fi gândit să mă arăt în faţa unor oameni dintr-un neam despre ale cărui moravuri şi purtări nu ştiam nimic. Dar, deşi învălmăşeala care domnea în rândurile lor nu-mi îngăduise să prind decât cuvinte fără şir, mânat de dorinţa de a afla despre ce era vorba, uitai de grija cu care mă feriserăm de ochii lor. Am fost prins de o mulţime de oameni în faţa cărora nici măcar nu încercai să mă apăr. M-au dus în mijlocul adunării lor dar, auzindu-mă că le vorbesc limba, nu mă lăsară să înţeleg nimic din intenţiile lor.

  După ce-mi puseră o mulţime de întrebări la care am răspuns cu multă măsură, îmi dădui seama că prezenţa mea le făcea o impresie extraordinară şi, în timp ce mă întrebam dacă trebuie să o pun pe seama înfăţişării sau a răspunsurilor mele, mă poftiră foarte cuviincios să mă retrag mai la o parte. Cei care au fost însărcinaţi să mă însoţească mă lămuriră fără să-i întreb care era rostul acelei adunări. Regele lor, după ce se făcuse urât de toată lumea prin acte de cruzime şi nedreptate, murise cu câteva zile mai înainte, îmi destăinuiră că ei înşişi îl uciseseră în urma unei conspiraţii a fruntaşilor neamului lor, dar că această conspiraţie nu izbutise decât după ce prinţul cel crud făcuse să curgă mult sânge. Chiar cu mâinile lui. Dându-şi seama după chipul supuşilor că i se apropia sfârşitul, nu aşteptase loviturile care-i erau hărăzite, ci se aruncase cu sabia în mână în mijlocul celor care-l înconjurau. La început, o rămăşiţă de teamă şi de respect le pricinuise acestora o tulburare atât de mare încât se lăsaseră loviţi câtva timp până să-şi adune curajul. Şi să-şi amintească de scopul celor puse la cale. Vederea a douăzeci dintre complicii lor doborâţi de această mâna cruntă îi hotărî în sfârşit să se apere, îl tăiară în bucăţele, dându-i câte o lovitură pentru fiecare din victimele sale. Naţiunea, înfierbântată încă de un eveniment atât de important, se străduia acum să-şi aleagă un nouvstăpân. Cei cărora le fuseserăm prezentat erau capii naţiunii, şi lor le fusese încredinţată această alegere. Îşi continuară dezbaterile. În sfârşit, o cărare se deschise în mijlocul lor şi doi dintre aceşti gravi sfetnici, trimişi de ceilalţi, veniră spre mine păşind şi, foarte respectuos, mă poftiră să-i urmez. Nu mă lăsai rugat şi, intrând după ei în mijlocul cercului, fui întâmpinat de onoruri nenumărate; cel care părea să aibă funcţia cea mai importanţă mi se adresă în cuvinte care mi s-au întipărit în minte. „Străine, îmi spuse, înfăţişarea domniei-tale, cele ce ne-ai spus despre ţara domniei-tale şi despre aplecarea pentru război şi, ceea ce ne impresionează şi mai mult, omenia pe care ni se pare că o citim pe chipul domniei-tale ne-au hotărât să te alegem ca rege al nostru. Fără îndoială că cerul te-a adus în mijlocul nostru tocmai când ne aflam adunaţi pentru a ne alege un rege. Primeşte dar această cinste care-ţi este oferită de toţi fruntaşii naţiunii şi arată-te vrednic de ascultarea noastră.”

  N-am să încerc să vă descriu mirarea mea. Abia puteam să mă conving că nu visez. Seriozitatea cu care fuseseră rostite acele cuvinte şi semnele de respect pe care toată lumea se grăbi să mi le arate îmi risipiră orice îndoială. Eram încă nesigur în privinţa atitudinii pe care se cuvenea s-o iau, neavând destul prezenţă de spirit pentru a mă hotărî pe loc. Îmi concentrai întreaga atenţie asupra figurii şi atitudinii pe care trebuia să le iau pentru a răspunde părerii pe care o aveau despre mine şi înţelesei că, la o naţiune la care nu-mi închipuiam că spiritul şi politeţea ar fi însuşirile cele mai de seamă, datoram poate acea alegere înfăţişării mele chipeşe. Răspunsul pe care-l dădui fu simplu. După ce am mulţumit consiliului pentru alegerea făcută, îi cerui să-mi dea răgaz până a doua zi ca să mă hotărăsc. Le arătai că mai aveam angajamente într-altă ţară şi că îmi trebuia acest răstimp ca să-mi cântăresc îndatoririle. Propunerea mea a fost aprobată şi totuşi, din acel moment, am fost tratat cu toată cinstea ce se cuvenea noului meu rang.

  Cum surpriza mea creştea din clipă în clipă şi cum nu ştiam încă nici măcar numele poporului care mi se supunea, căutai să aflu măcar câte ceva despre obligaţiile pe care mă îndemnau să le asum şi-l rugai pe bătrânul care-mi vorbise în numele consiliului să rămână puţin singur cu mine. Repetându-i că fuseserăm aruncat din întâmplare pe ţărmul acela, îi mărturisii că ştiam foarte puţine despre colţul de lume în care mă aflam şi încă şi mai puţin despre naţiunea care îmi oferea cinstea de a o guverna. Înţelese că-i ceream lămuriri. „Cunoştinţele noastre, îmi spuse cu multă, modestie, nu sunt nici pe departe la înălţimea cinstei şi curajului nostru. Ne cunoaştem obârşia: ne tragem din vechii spartani. Dar originea numelui de mainioţi21, pe care l-am moştenit de la părinţii noştri, ne este cu totul necunoscut. Guvernul nostru se află sub protecţia Sultanului cu singura obligaţie pentru stat de a plăti un tribut destul de mic. Şi pentru suveranul nostru de a purta straie turceşti şi de a merge să se închine Porţii de îndată ce este înălţat pe tron. Religia este liberă, şi se găsesc oameni de toate credinţele la noi. Răposatul rege era musulman şi, găsind poate mai multă trecere la turci din această cauză, şi-a luat dreptul să abuzeze de putere şi să ne trateze cu o cruzime care l-a dus la pierzanie. Eu sunt grec, un altul evreu, parsi, păgân; avem în ţară biserici, moschei şi sinagoge.” îmi vorbi după aceea despre întinderea şi însuşirile ţării, despre posibilităţile ei de a purta războaie şi de a face comerţ, în sfârşit. Despre tot ce putea să mi-o prezinte cât mai onorabil, căci îmi ascunse cu multă iscusinţă singura pată care ar fi putut să-mi scadă entuziasmul pentru coroană. Mainioţii trăiesc din jaf, şi cea mai glorioasă ocupaţie a naţiunii, aceea care poate ridica un om, este războiul pe care-l duc împotriva trecătorilor pentru a se îmbogăţi din prada luată.

  După o meditaţie de o noapte întreagă, mă hotărâi să accept un rang care place ambiţiei în orice condiţii ar fi el oferit, oricare ar fi poporul asupra căruia conferă autoritate. Mă gândeam că aş putea fi de folos unor oameni care nu aveau poate nevoie decât de un conducător înţelept pentru a-i aduce pe o cale mai bună. De cum s-a luminat de ziuă. Declarai ofiţerilor care mă slujiseră că primesc ofertele consiliului. Ştirea se răspândi curând. Văzui venind spre mine în fugă o mulţime de supuşi care îmi sărbătoriră alegerea prin aplauze. În două asie, autoritatea mea fu mai bine statornicită decât fusese a predecesorului meu după douăzeci de ani de domnie. Îndemnat atât de firea mea cât şi de exemplul lui, îmi începui guvernarea cu bunătate şi blândeţe şi dobândii în puţină vreme dragostea supuşilor mei. De cum aflai prin ce fel de război se dezonorau şi cu gândul de a găsi alte căi pentru a le aduce bogăţie, încercai să le inspir gustul pentru agricultură şi pentru toate meşteşugurile care puteau să-i ducă la belşug pe căi mai cinstite. Aceste amănunte vă plictisesc, poate, dai’ nu mă opresc decât la faptele care mă ajută să-mi justific purtarea.

  În primul an al domniei mele am făcut drumul la Constantinopole pentru a ma închina Sultanului. Am fost primit cu atât mai multă bunăvoinţă cu cât paşa din Mort ea.

  Cu care mă împrieteniserăm într-o oarecare măsură, îl informase despre împrejurările neobişnuite ale alegerii mele şi despre tendinţa pe care o manifestam de a trăi în bună înţelegere cu turcii. Îmi dăduserăm într-adevăr seama că era important să mă înţeleg bine cu aceşti vecini de temut, orice aş avea de gând să fac în ţărişoara în care domneam. Nu trebuia să-mi fac vise că aş putea să întemeiez, atât de aproape de ei, un stat independent cu forţe atât de mici şi o suprafaţă atât de restrânsă. Aveam sub ordine vreo sută de mii de persoane de ambele sexe şi, deşi tâlhăria şi războiul erau meseria obişnuită a acelui neam, n-aş fi putut aduna mai mult de cincisprezece mii de oameni în stare să ţină o armă în mână. Căutaserăm deci să arăt multă încredere în protecţia turcilor. Dar încurcătura mea fu cum nu se poate mai mare când, ieşind de la o audienţă favorabilă la Sultan, am picat pe mâinile vizirului care îmi spuse că trebuie să mă gândesc neapărat şi foarte grabnic la însurătoare. Raţionamentele pe care mi le prezenta mi se părură logice. Poarta nu vedea cu ochi buni dreptul mainioţilor de a-şi alege domnitorii. Fiecare nouă alegere era un prilej de îndoieli cu privire la gândurile noilor regi. Poarta nu voia să le răpească acest drept dar dorea să-l vadă schimbându-se într-un drept al succesiunii legitime care ar fi asigurat, la copiii domnitorului, oarecum aceleaşi sentimente ca ale tatălui lor. Vizirul îmi arătă că acest lucru ar fi şi în interesul meu, căci grijile guvernării mi se vor părea mai uşoare dacă aş avea nădejdea ca roadele lor să folosească copiilor mei. Când, la sfârşit, mi se ceru să-mi dau cuvântul în această privinţă, mă trezii într-o încurcătură din care, la început, nu vedeam nici un mijloc de a ieşi. Mă grăbii totuşi să preîntâmpin propunerea pe care ar fi putut să mi-o facă de a mă căsători la Constantinopole. Câştigam astfel timp pentru a găsi scuze şi pretexte. Îi dădui să înţeleagă că mă voi ocupa de această treabă de îndată ce mă voi fi întors în ţară şi că, de altfel, puseserăm ochii pe o femeie care îmi plăcea.