— Grăbeşte-te, tată, altfel întârziem la licitaţie şi n-ai să mai poţi cumpăra cel mai bun cal!

— Doar i-am văzut pe toţi ieri, Beau, răspunse calm Sinjin, stând în faţa oglinzii şi înnodându-şi eşarfa. Ştii bine că dacă nu ajungem la timp, Tattersall ni-l va păstra pe cel pe care l-am ales.

Zâmbi către băieţelul de nouă ani care tropăia de nerăbdare — copie fidelă a tatălui la aceeaşi vârstă — şi încercă să-l liniştească.

— Nu te teme, n-o să întârziem.

Copilul îi răspunse la surâs, acum că primise asigurarea că Tattersall nu va vinde armăsarul irlandez înainte de sosirea lor.

— Azi călăresc pe Mameluke. Jed zice că n-are nimic împotrivă.

Se foia de pe un picior pe altul, abia stăpânindu-şi nerăbdarea, în timp ce taică-său continua să se îmbrace cu o încetineală neobişnuită.

— Dar Mameluke ce zice? îl necăji Sinjin.

— Mameluke mă place, tată. Mă ştie bine, doar îi dau morcovi în fiecare dimineaţă.

— Du-i şi nişte zahăr, îl îndemnă ducele, arătând spre zaharniţa din porţelan de Sheffield aflată pe biroul de lângă uşă.

Ori de câte ori mergea să-şi vadă caii, nu uita să-şi umple buzunarele cu zahăr.

— Mameluke adoră zahărul.

Beau se repezi spre bufet ca o vijelie.

— Hai mai repede, tată! Cravata-ţi stă destul de bine. La Tattersall nu sunt decât bărbaţi. Acolo nu vin niciodată doamne.

Sinjin îl privi surâzând.

— În cazul acesta, răspunse el amuzat, am pierdut prea multă vreme cu eşarfa asta.

— Să ştii, tată, că, atunci când voi fi mare, eu n-am să mă ocup de femei aşa ca tine! declară Beau în timp ce-şi trăgea un scaun lângă bufet, ca să se poată cocoţa pe el. N-o să-mi irosesc atâta vreme cu eşarfele şi cu îmbrăcatul. Sahar zice că femeile îl fac pe un războinic să-şi uite îndatoririle. Sigur că nu se gândea la bunica sau tanti Viv. Sahar spune că femeile din familie trebuie tratate cu respect.

Sinjin zâmbi, auzind dezinteresul copilăresc al fiului său faţă de sexul frumos.

— Sfatul, lui Sahar e cât se poate de înţelept. Totuşi, există şi femei din afara familiei, faţă de care nu te poţi purta urât. Sunt sigur că Sahar o să-ţi explice cândva cum stau lucrurile...

Îşi îmbrăcă haina albastră, din mătase fină, şi adăugă:

— Poveţele lui Sahar cu privire la cai sunt la fel de bune. Ascultă-1 cu băgare de seamă şi într-o zi vei fi şi tu un mekhazeni.

— Sahar zice că sunt încă de pe-acum, răspunse cu mândrie băieţelul, ţinându-şi spatele drept, aşa cum îi povestise slujitorul lui Sinjin că fac beduinii atunci când îşi înfruntă duşmanul.

În privirea lui Sinjin se citea aceeaşi mândrie. Fiul său, pe care odinioară îl crezuse pierdut pentru el, era, într-adevăr, pe cale să devină un mekhazeni. Datorită lui Sahar, care rămăsese alături de Sinjin încă de la prima călătorie în Tunis, cu ani în urmă, Beau călărea ca un prinţ al deşertului. Mama lui Sinjin se îngrijise să-i asigure educaţia, iar familia lui Damien îi oferise căldura unui cămin şi dragostea unor verişori ce-i deveniseră tovarăşi de joacă. Beau era îndrăgit de toată lumea, însă în primul rând de tatăl său, care-1 recunoscuse public într-o epocă în care asemenea gesturi se întâlneau arareori. Deşi nu putea moşteni titlurile de nobleţe, totuşi copilul era îndreptăţit la averea ducelui de Seth.

— Va să zică suntem gata? întrebă Sinjin.

Purta o haină albastră, cizme lustruite ca oglinda şi o cămaşă de un alb strălucitor. Era proaspăt bărbierit şi-şi legase părul la ceafă cu o panglică.

— Eu sunt gata încă de la şapte, tată, adică de când te-ai întors acasă. Steeley mi-a spus că te-a văzut venind atunci.

Faptul că-i avea în preajmă pe toţi locatarii de la Kingway prezenta şi dezavantaje, îşi spuse Sinjin. Bătrâna lui guvernantă nu se dezvăţase de obiceiul de a-i supraveghea toate mişcările.

— S-a rugat pentru iertarea păcatelor mele? râse tânărul.

— Ca întotdeauna, tată, răspunse Beau, începând şi el să zâmbească. Steeley zice că trebuie să se păstreze sănătoasă ca să se poată ruga pentru des... destră... destrăbă... latul ei stăpân şi toate târfele lui. Ce-i aia o târfă, tată? Sahar n-a vrut să-mi spună.

— Şi bine-a făcut, întări Sinjin, abia stăpânindu-şi râsul. Am să-ţi explic când vei fi mai mare.

— Sahar zice că dumnezeul lui Steeley nu-i înţelege pe bărbaţi.

— Poate că Allah vede anumite lucruri din viaţă ceva mai altfel decât Steeley, îşi dădu cu părerea Sinjin, deşi rugăciunile metodiste ale guvernantei îl feriseră de ghearele Satanei timp de cel puţin un deceniu — fapt pentru care îi purta o adâncă recunoştinţă. Ei, şi-acum, hai să vedem ce facem cu armăsarul tău irlandez! schimbă el repede vorba, abordând un subiect mai familiar pentru copil.

Pentru Sinjin, zilele treceau liniştite una după alta, pe măsură ce sezonul londonez oferea o gamă nesfârşită de petreceri şi distracţii de tot felul. Tânărul refuză să meargă la Almacks, unde ar fi trebuit să se arate galant faţă de o armată de domnişoare sclifosite, venite în oraş pentru prima lor ieşire în societate. Totuşi, îşi îndeplini obligaţiile galante faţă de nenumărate fiice, nepoate şi surori ale prietenilor săi. Se înţelegea de la sine că era permanent solicitat, rămânând cea mai bună partidă pentru fetele de măritat.

De cele mai multe ori, îşi petrecea noaptea în compania Cassandrei, al cărei rafinament într-ale viciului se dovedea pe placul său, ceea ce nu împiedică pe niciunul din ei să-şi caute plăcerile şi în altă parte. Amândoi erau nişte senzuali, atraşi de tot ce-i nou, interesaţi de diversitate şi schimbare.

— Spune-mi şi mie ce naiba ai găsit la Jane Bentwin! îl întrebă Cassandra într-o noapte, plimbându-şi vârful degetului pe pieptul lui.

De fapt era aproape dimineaţă, întrucât balul dat de lady Wentworth durase până la ora trei.

— Dacă-mi spui şi tu cum poţi să-l suporţi pe Willie Chenowith, care —din câte-am auzit — n-are minte nici cât o găină.

— Şi, mă rog, unde-ai auzit tu asta?

— La Sally Stanley, râse el, privind-o pe sub genele lungi şi negre.

— Poate că Sally nu se pricepe să-l facă pe Willie să-şi arate toate farmecele...

Ochii ei albaştri aveau o căutătură insinuantă.

— Tot nu mi-ai explicat cum e cu Jane Bentwin.

— Iubito, ştii bine că un gentleman nu discută astfel de detalii.

— Cândva, ar trebui să-ţi scrii memoriile.

— Nu zău? De ce?

— Pentru distracţia oamenilor de rând.

El îşi plecă uşor pleoapele.

— N-ar fi mai nimerit să las grija asta în seama curtezanelor?

— Adică eu sunt curtezană? întrebă Cassandra, fâră urmă de supărare.

Fire practică, înţelegea că epitetele contează prea puţin atunci când ai un titlu şi avere. Chiar şi o regină — oricât de decăzută — rămânea în primul rând regină.

— Câtuşi de puţin. Din câte ştiu eu, eşti soaţa preasupusă a ducelui de Buchan.

— Vai, câtă politeţe, dragule! exclamă Cassandra, întinzându-se să-l sărute. Ei, dacă toată galanteria ta s-ar preschimba în ceva mai concret... se alintă ea.

— N-ai avut parte de destule lucruri concrete în noaptea asta? o necăji Sinjin.

— Iubitule, nu mă mai satur de tine. Hai, fă-mi pe plac.

— Dacă-mi faci şi tu...

— Spune-mi ce vrei.

Auzind ce i se cerea, se cutremură din cap până în picioare.

— Chiar se obişnuieşte aşa ceva în haremuri?

— Uneori, da.

— Ai mai încercat?

— Ce importanţă are? replică el, indiferent.

Înţelegând că, oricum, n-avea de gând să-i spună, Cassandra murmură:

— Nici una...

— Atunci, hai să vedem dacă-ţi place.