Restul săptămânii se scurse la fel de bine.

Caii lui Sinjin pierdură la diferenţă atât de mică, încât nimănui nu i se păru ciudat.

Contele de Dumfries câştigă. O mulţime de bani.

Dar şi Sinjin considera ultimele zile petrecute ia Newmarket extrem de profitabile. În termeni de viitoare recunoştinţă reciprocă.

Vineri, când Thune fu oferit spre vânzare, Sinjin îl cumpără printr-un agent, nefiind sigur dacă altfel contele l-ar fi acceptat pe el drept cumpărător, apoi dădu poruncă slujitorilor ca murgul să fie îmbarcat şi transportat în nord, pe unul din domeniile lui.

Zilnic, doamna Macaulay primea flori pentru Chelsea, la ore când contele şi fiii săi plecau la curse. Miercuri — violete, care-i aduceau fetei zâmbetul pe buze. Joi — orhidee, culese tocmai din livada de portocali de lângă conacul lui Sinjin. Vineri — lalele, într-un vas de porţelan chinezesc alb cu albastru, datând din secolul al XVII-lea. Iar sâmbătă, după ce întrecerea luă sfârşit şi Chelsea se întoarse acasă îmbujorată de triumf şi fericită că situaţia financiară a familiei se îmbunătăţise, găsi trandafiri galbeni, cu petale delicate, înfloriţi cu săptămâni întregi înainte de-a sosi sezonul lor.

De gâtul glastrei din porţelan de Sevres era legată o punguţă din mătase albă, abia puţin mai mare decât un trandafir. Chelsea o dezlegă şi o deschise. Înăuntru se afla o broşă în formă de floare de ciulin[5], cu un diamant natural de culoare violet.

Întorcându-l pe partea cealaltă, Chelsea citi minuscula inscripţie gravată pe montura din aur obişnuit:

«LA FEL CA OCHII UNEI FRUMOASE SCOŢIENE»

Pe cartea de vizită ascunsă între trandafiri Sinjin scrisese:

«DUMINICĂ DIMINEAŢĂ ÎMI PLEACĂ OASPEŢII. VINO LA MINE ORICÂND DOREŞTI.»

Ducelui de Seth nu-i fu prea uşor să-şi expedieze oaspeţii până duminică dimineaţă — situaţie fără precedent, întrucât petrecerile date de el se prelungeau mult după terminarea curselor de la Newmarket. Uneori chiar cu săptămâni întregi.

Prin urmare, sâmbătă seara, după ce se strânse masa şi bărbaţii se aşezară la un pahar de Porto, anunţul lui Sinjin că trăsurile vor fi pregătite pentru a doua zi dimineaţă la ora 9 stârni un cor de proteste şi vociferări.

Tolănit în jilţul din capul mesei, cu degetele mângâind uşor piciorul paharului, cu privirea senină, tânărul aşteptă răbdător să se facă iarăşi linişte.

— Pentru aceia dintre dumneavoastră cărora nu le place să se scoale prea de dimineaţă, continuă ducele, au fost rezervate camere la „Red Lion“ şi la „Ram Inn“.

Dăduse dispoziţii ca bagajele oaspeţilor să fie împachetate de cu seară, iar fetele Harrietei fuseseră puse în temă cu schimbarea de program.

— Vă cer iertare, domnii mei!

— Ţi-a murit vreo rudă? întrebă Freddie Arbuster, care încă nu-şi revenise din uimire.

— Eu unul n-am primit aşa o veste, replică Sinjin, zâmbind bine-dispus.

— Atunci, ce s-a întâmplat? se cruci Warwick. Cum de renunţi la petreceri? Suferi cumva de ficat?

Nu era singurul care remarcase retragerea lui Sinjin în dormitor cu vreo câteva seri în urmă. Cine ştie, poate că nenumăratele chefuri de ani şi ani de zile îşi spuseseră în cele din urmă cuvântul!

— Am o sănătate de fier.

— Eşti indispus c-ai pierdut atâtea curse?

— Câtuşi de puţin, răspunse tânărul, vesel nevoie-mare.

— Ai îmbătrânit, omule? Nu mai ţii la chef? îndrăzni un musafir mai tânăr.

— Dacă vreţi neapărat să ştiţi, aflaţi că mâine dimineaţă trebuie să plec.

— Dar nici n-avem nevoie de tine aici. Putem petrece şi singuri! insistă Freddie.

— Nu!

Vorbise încet, dar pe un ton ce nu admitea replică.

— De ce? nu se lăsă Freddie, prietenul său din copilărie.

— Am motivele mele... răspunse liniştit Sinjin.

— Trebuie să fie la mijloc o femeie, deşi nu văd de ce refuzi să ne spui şi nouă. Să nu zici că ai devenit discret! murmură Freddie, pe chipul căruia se citea o uimire fără seamăn.

— Asta nu vă priveşte pe voi. Vă mulţumesc pentru vizita făcută.

Plimbându-şi ochii în jurul mesei, surâse tainic:

— În astă seară, trântim un chef de adio...

  

Chelsea abordase subiectul vizitei la verişoara ei, Elizabeth, cu câteva zile în urmă, apoi din nou în ajun. În sfârşit, sâmbătă seara, când familia se adunase în jurul mesei, la un pahar de whisky, găsi un moment oportun şi deschise din nou discuţia:

— Întrucât călătoria noastră în nord, cu caii, va dura câtva timp, m-am hotărât să petrec câteva zile cu Elizabeth, la Uppingham. Ne întâlnim lunea viitoare în York.

De la o cursă la alta, caii se deplasau pe picioarele lor, deşi, din cauza oboselii unor călătorii îndelungate, în general erau ţinuţi pe aproape de casă. Dar faima hipodromului Newmarket atrăgea o mulţime de concurenţi, din toate colţurile ţării.

Chelsea cunoştea cât timp era necesar pentru călătorie şi pentru odihna cailor. Dacă se ducea la York de luni într-o săptămână, avea suficient răgaz să pună umărul la pregătirea armăsarilor pentru alergări.

— Bag seama că nu mai eşti aşa pornită pe biata Liz, surioară! reamarcă Neil. Dacă nu mă înşel, de obicei când vorbeşti de ea spui că n-are minte nici cât o găină.

— Uppingham e chiar în drum. Dacă o mai ajut şi pe doamna Macaulay să împacheteze după plecarea voastră, nu-mi rămân decât două-trei zile pentru vizită. Ştiţi bine de câte ori m-a invitat în ultimii doi ani.

— Iar tu ai refuzat-o de fiecare dată.

Brusc, surâsul lui Duncan i-l aminti pe cel al lui Sinjin şi se întrebă, disperată, dacă nu cumva fratele ei ghicise adevărul.

— Tocmai de-aia n-o pot refuza la nesfârşit. La urma urmei, e singura mea verişoară din partea mamei. Sunt în stare să-i suport pălăvrăgeala o zi-două.

— Soră-ta a muncit pe brânci în ultimele săptămâni, Duncan... interveni domnul Fergusson. Merită şi ea o scurtă vacanţă.

Răsucindu-se spre Chelsea, care stătea pe podea, chiar lângă foc, adăugă cu blândeţe:

— Poţi să rămâi cât vrei. Numai să rezişti la neroziile Elizabethei şi-ale mătuşii Georgina.

Pe Chelsea o încercă un ghimpe de remuşcare. Grija şi duioşia tatălui ei o făceau să se simtă vinovată că era pe cale să-l înşele. Totuşi, considera cele cincizeci de mii, cu care tatăl ei ar fi scăpat de creditori, drept o scuză suficientă. Refuza admită că tentaţia de-a fi alături de Sinjin o întrecea cu mult pe aceea de-a obţine banii.

— Nu cred că voi avea răbdarea să-mi prelungesc şederea, tată... răspunse ea cu un dram de sinceritate. Mătuşa Georgina ţine morţiş să facă din mine o adevărată lady — de dragul mamei — numai că acum e prea târziu. Şi... n-ai de ce să te socoţi vinovat, adăugă ea, conştientă de umbra aşternută pe chipul părintelui său. Mie-mi place viaţa pe care-o duc aici, cu voi.

— Ia-ţi cu tine doi servitori, pe doamna Macaulay şi pe bătrânul Andrew ca vizitiu. Nu care cumva să călătoreşti pe timpul nopţii. Ştiu că eşti fată isteaţă, însă două femei singure sunt mult mai vulnerabile.

— Vom merge doar la lumina zilei, tată! îl asigură Chelsea.

Inima i se zbătea atât de nebuneşte încât se temea ca cei din jur să n-o audă. Începu să trăncănească vrute şi nevrute despre bagajele pe care le va lua, ca şi cum ar fi interesat pe cineva. Curând, însă, conversaţia alunecă din nou spre cai şi Chelsea putu să stea în colţul ei şi să asculte glasurile bărbăteşti ce păreau să-i acopere bătăile năvalnice ale inimii.

Duminică dimineaţă. Aşa-i scrisese Sinjin în bilet.

Imposibil... Şi nici nu avea cum să-i dea de ştire. Tatăl şi fraţii ei, împreună cu argaţii şi caii, nu se vor putea urni la drum înainte de ora zece. Va trebui să aranjeze cu doamna Macaulay să-i facă ea bagajele. Pe urmă, cel puţin două ceasuri ca să dea porunci slujitorilor rămaşi acasă, asigurându-se că fiecare îşi cunoştea îndatoririle. În sfârşit, era necesar să-şi ia câteva lucruri pentru săptămâna pe care urma s-o petreacă alături de Sinjin. Odată rămasă singură cu doamnă Macaulay, Chelsea intenţiona s-o anunţe despre schimbarea intervenită: doamna Macaulay şi servitorii se puteau opri câteva zile la Priory Cottage, în timp ce ea o va ajuta pe verişoara Elizabeth s-o îngrijească pe mătuşa Georgina, care se îmbolnăvise de vărsat de vânt. Întrucât fusese vaccinată în copilărie, domnişoara Fergusson nu risca nimic; pe de altă parte, ştia că doamna Macaulay era înspăimântată de acestă boală. O va ruga pe mătuşa Georgina să-i trimită o trăsură şi un valet, astfel încât menajera îl putea păstra atât pe Andrew, cât şi pe ceilalţi doi. Duminică se vor întâlni cu toţii la Grantham, de unde vor porni spre York.

Bun! Acum, trăsura şi valetul!

A doua zi, în zori, un băiat din sat avea să îi ducă lui Sinjin un mesaj din partea ei.

Totul era pus la punct.

Restul serii trecu încet, cu Chelsea adâncită în fel şi fel de planuri, în timp ce domnul Fergusson şi fiii săi discutau despre York. Când îi adresau cuvântul, răspundea monosilabic sau chiar deloc.

— Chel, ai adormit? întrebă într-un târziu Colin, cu o urmă de iritare în glas.

Chelsea ridică privirea către fratele cel mic.

— Sunt ruptă de oboseală, spuse scurt şi se grăbi să urce în camera ei.

Dimineaţă, pe când îşi făcea plimbarea prin sat, domnişoara Fergusson expedie un mesaj către Sinjin, după care se întoarse acasă, să pregătească armăsarii pentru călătoria către nord. Aşa cum bănuise, până când caii porniră la drum şi tropotul de copite se pierdu în lungul străzii, se făcuse ora unsprezece. Răsuflă ceva mai uşurată, iar încordarea începu treptat să-i dispară. Când va sosi „trăsura mătuşii Georgina", va fi silită să le dea o explicaţie slujitorilor, dar cum toţi erau „de-ai casei", se obişnuiseră cu schimbări de ultim moment. În plus, cunoşteau firea independentă a domnişoarei Chelsea, precum şi spiritul practic adânc înrădăcinat în mentalitatea scoţiană. Cu siguranţă că vor înţelege de ce tânăra stăpână se mulţumea să fie escortată dc valetul mătuşii Georgina. Aşadar, după ce dădu ultimele instrucţiuni servitorilor şi doamnei Macaulay, se duse să-şi facă propriul bagaj, pândind sosirea „trăsurii trimise de mătuşa ei“.

  

Când primi biletul de la Chelsea, Sinjin se descotorosise deja de fetele Harrietei — unele bombănind cu privire la ora neobişnuit de matinală. Dar cum se arătă faţă de ele la fel de generos ca de obicei, mormăielile mahmure fură înlocuite prompt cu o stare de bună-dispoziţie generală. Cei câţiva oaspeţi care hotărâseră să rămână peste noapte în casa lui încă nu se sculaseră.

Sinjin se duse în bibliotecă, unde trase draperiile şi se aşeză în jilţul din spatele biroului, desfăcând sigiliul scrisorii. Mesajul domnişoarei Chelsea, aşternut cu litere mici şi citeţe, era limpede şi concis. Zâmbi, luând cunoştinţă de ce i se cerea să facă, şi anume să trimită o trăsură cu doi valeţi şi un vizitiu, precum şi un bilet ca din partea verişoarei Elizabeth, cel târziu până la amiază. Era necesar ca servitorii să-şi cunoască bine rolul, deşi riscau „destul de mult bizuindu-se pe ei într-o asemenea situaţie. Spune-le să vorbească numai dacă-i cazul”.

Cum ducele îşi plătea împărăteşte slujitorii, n-avea nicio îndoială că aceştia îi vor urma cu precizie instrucţiunile. Principala problemă era să găsească o trăsură fără emblema sa ducală. Cum însă termenul era abia la amiază, avea suficientă vreme să aducă una de la Newmarket.

Oricare dintre prietenii săi ar fi rămas uluit să-l vadă supunându-se într-atât capriciilor unei femei. Sinjin îşi dădea şi el seama că interesul pentru Chelsea depăşise limitele preocupărilor lui obişnuite. Poate că-l ispitea tocmai fructul oprit. La dracu’, ce atâta filozofie? Ce mai conta motivul, atâta timp cât o          avea?

Îşi trezise oaspeţii de cu zori, nerăbdător să-i ştie plecaţi. Tuturor li se servi micul dejun în cameră, din dorinţa de-a grăbi momentul despărţirii. În sfârşit, la ora opt şi treizeci şi şase de minute, rămase singur în capul aleii, cu chipul luminat de un surâs de adâncă mulţumire.

— Zău dacă nu i-aţi dat pur şi simplu afară, domnule! râse majordomul, remarcând agitaţia şi veselia stăpânului.

— Nu-i aşa? i-o întoarse nonşalant Sinjin. A sosit trăsura de la Newmarket?

— Da, domnule.

— Vreau flori proaspete în toate încăperile. Aerisiţi bine casa după cheful de azi-noapte. Trăsura mea e pregătită?

Ochii îi scânteiară pentru o clipă.

— Am primit cumva o parte din vinul franţuzesc comandat de mine?

— Da, domnule.

— Şi Tokay-ul unguresc?

— Şi el.

Ducele răsuflă uşurat.

— Sper c-aţi înţeles cu toţii: dacă scapă careva vreo vorbă despre doamna care va fi oaspetele meu, iadul va fi un paradis pe lângă ce v-aşteaptă de la mine.

— Ştim, domnule.

Somerset, majordomul, adunase tot personalul casei ca să comunice dorinţa expresă a stăpânului de-a se păstra cea mai desăvârşită taină asupra identităţii musafirei. Cuvintele majordomului fuseseră atât de sugestive încât toţi slujitorii tremurau la gândul de-a înfruntă mânia ducelui.

— Bun. Îţi mulţumesc, Somerset.

Râse vesel şi adăugă.

— Frumoasă dimineaţă, nu-i aşa?

— Într-adevăr, domnule, încuviinţă majordomul, ferindu-se să remarce că singurele ocazii când îşi văzuse stăpânul treaz la ore atât de matinale erau în urma chefurilor lungi de-o noapte ¾ dar în asemenea situaţii, ducele nu se arăta deloc entuziasmat de venirea dimineţii.

Se părea că necunoscuta care trebuia să apară reuşise să schimbe în mod uluitor obiceiurile stăpânului.

În ultima săptămână, Sinjin dormise singur, ceea ce-ar fi stârnit cu siguranţă îngrijorarea celorlalţi, dacă valetul Pims n-ar fi lansat zvonul că Înălţimea Sa avea o nouă amantă. Probabil o doamnă din vecinătate, îşi spunea Pims, întrucât după plimbarea de dimineaţă stăpânul se întorsese într-o dispoziţie de invidiat şi cu pantalonii murdari de iarbă şi pământ. Sinjin scrută depărtările înspre Newmarket, apoi aruncă o privire înspre soare, ca şi cum ar fi vrut să aprecieze cât e ceasul.

— Nu-i nici ora nouă, domnule! îl informă Somerset.

— Da, e încă devreme... se linişti Sinjin, făcând câţiva paşi, după care începu din nou să cerceteze drumul spre Newmarket.

— Vreţi să-l trimit pe Tom să vadă ce se întâmplă cu trăsura, domnule?

— Nu, nu! Mai aşteptăm.

Scutură un fir de praf de pe mâneca bufantă a hainei şi privi din nou către Newmarket.

— La dracu’! exclamă el, exasperat. N-avea cum să se întoarcă până acum, nu-i aşa, Somerset? izbucni pe un ton care nu mai necesita niciun răspuns. Cred că toată droaia asta de musafiri mi-a pus nervii la încercare, explică tânărul, cu vădită nerăbdare. Fir-ar să fie de cheflii! Nici măcar nu pot să se scoale dimineaţa fără să-i tragă cineva afară din pat! Mă duc să mă plimb puţin! se hotărî pe nepusă-masă. Anunţă-mă când vine trăsura.

Şi, vârându-şi mâinile în buzunar, se îndepărtă cu paşi mari.

Pentru un bărbat obişnuit să chefuiască zile întregi în mijlocul prietenilor şi care petrecuse în pat mai multă vreme decât oricare dintre contemporanii săi — evident, fără să doarmă!... — aceasta era o filozofie de viaţă greu de acceptat pentru majordom. Lui Somerset îi trebuiră câteva minute bune până să se dezmeticească, apoi, arătându-se la înălţimea situaţiei, murmură supus:

— Da, domnule, am să vă anunţ de îndată ce soseşte trăsura.

Dar stăpânul nu-l mai auzea. Era deja departe, pe aleea cu prundiş.

Nu peste multă vreme, în timp ce servea ceaiul în salonul menajerei, Somerset se lansă în presupuneri privind identitatea femeii care reuşise să-l schimbe pe stăpân în asemenea măsură.

— Nu-şi ia slujitorii cu ea, îl informă doamna Abbeton, cu ochişorii mici şi rotunzi sclipind de curiozitate pe chipul ca o lună plină. Prin urmare, nu poate fi o înaltă doamnă. Nicio lady nu se descurcă fără cameristă.

Menajera lui Sinjin — moştenită de la tatăl său, odată cu domeniul — ghicea cu precizie diversele grade de nobleţe (sau absenţa lor) ale doamnelor care treceau prin patul ducelui, în sinea ei, clasifica până şi prostituatele, întrucât multe din faimoasele curtezane ale vremii se perindaseră pe la Six-Mile-Bottom. Sinjin ar fi fost năucit să afle că în cărticica ei de rugăciuni — chiar după capitolul „Geneza" — se găsea ascuns un pomelnic al nenumăratelor sale isprăvi amoroase.

Ca mai toţi ceilalţi servitori ai ducelui, şi doamna Abbeton îşi diviniza stăpânul. Sinjin se deosebea radical de tatăl său, care, deşi nu chiar un mizantrop, se cramponase de o anumită imagine a prestigiului ducal, prilej de nesfârşite dispute între tată şi fiu. În contrast cu bătrânul duce, Sinjin se purta firesc şi binevoitor cu toată lumea, cucerind pe oricine, indiferent de sex, vârstă sau categorie socială.

— Indiferent că-i vorba sau nu de o lady, instrucţiunile stăpânului sunt cât se poate de clare, îi reaminti Somerset doamnei Abbeton. Trebuie s-o tratăm ca pe o regină. Ai aranjat în salon crinii trimişi de la Kingsway de Înălţimea Sa pentru... ea?

— I-am pus în vazele de argint. I-a văzut şi ducele. A exclamat „Vai, ce mulţi sunt!“, dar n-a poruncit să-i luăm de-acolo. Sunt o mulţime, nici n-ai loc să te mai mişti de ei.

— Nu-i nimic, salonul e încăpător, iar ferestrele vor rămâne deschise. Aşa a cerut stăpânul. Să sperăm că doamna va fi mulţumită.

Până la urmă, casa ajunse să arate ca o grădină înflorită, în fiecare cameră se aflau nenumărate buchete parfumate. Pe ferestre pătrundea adierea proaspătă a dimineţii de primăvară, amestecând miresmele în onoarea musafirei.

În sfârşit, îşi făcu apariţia şi mult-aşteptata caleaşcă, însoţită de valeţi în livrele noi, fără însemnele ducale. Toţi îşi cunoşteau la perfecţie atribuţiile. Vizitiul primi sarcina de-a înmâna domnişoarei Fergusson biletul „de la verişoara Elizabeth“ şi... întreg echipajul se puse în mişcare, îndepărtându-se pe alee.

Sinjin se postă în chioşcul de vară construit în stil grecesc, aflat pe vârful unui dâmb, de unde putea supraveghea întreg ţinutul. Începu să aştepte, umblând de colo-colo ca un leu în cuşcă. Îşi consultă ceasul de vreo zece-douăspreze ori şi-abia pe urmă se hotărî să se aşeze. Dar câteva clipe mai târziu sări în picioare. Nu suporta aşteptarea. Răbdarea nu se numărase nicicând printre virtuţile lui — altă sursă de neînţelegeri între duce şi tatăl său, care socotea că un om de viţă nobilă nu se grăbeşte niciodată.

Conştient de atracţia irezistibilă exercitată de lady Chelsea asupra sa, Sinjin încercase în fel şi chip să-şi potolescă dorinţa, într-o noapte se culcase cu una din fetele Harrietei, în strădania de a-şi astâmpăra foamea simţurilor, punând capăt glumelor prietenilor săi. Dar curând sări jos din pat şi, murmurând câteva cuvinte de scuză faţă de curtezana uluită, plecase să se plimbe prin grădină.

În noaptea aceea se gândise mult, analizând viaţa pe care o ducea şi încercând să înţeleagă ce-i plăcea la o fată tânără şi lipsită de experienţă. În cele din urmă, ajunsese la concluzia că interesul ieşit din comun faţă de fermecătoarea domnişoară Fergusson nu avea nevoie de niciun fel de explicaţii. La ce bun să caute argumente împotriva atracţiei fireşti faţă de o femeie superbă ca Chelsea, care urma să fie a lui pe timp de o săptămână? Doar nu era călugăr — deşi, îşi spusese ducele, cu un surâs maliţios, încântătoarea lady Chelsea Amity Fergusson ar fi scos din minţi şi pe un slujbaş al bisericii. Cât despre neobişnuita lipsă de interes faţă de fetele Harrietei, şi ea trebuia pusă tot în seama minunatei domnişoare Fergusson, mult mai senzuală decât oricare dintre curtezane. Lucrurile erau cât se ponte de limpezi. Refuză să ia în consideraţie faptul că până atunci frumuseţea feminină reprezentase pentru el doar un obiect de consum. Iar abstinenţa sexuală — fie şi numai pentru câteva zile — i s-ar fi părut până mai ieri ceva de neconceput.

Aşadar, continua să se învârtă prin chioşc, întrucât mişcarea îi mai domolea din nerăbdare, ferindu-l de încercarea de a-şi mai explica... inexplicabilul. În schimb, începu să chibzuiască pe baza experienţei şi inventivităţii îndelung exersate în ultimul deceniu — pe ce căi putea să-i ofere cât mai multe plăceri domnişoarei Chelsea.

  

Între timp, Chelsea se zbătea în ghearele neliniştii, torturată de aceleaşi gânduri şi dorinţe nebuneşti avându-l drept subiect pe Sinjin St. John — deşi trebuia cu orice preţ să-şi ascundă sentimentele, dat fiind că o ajuta pe doamna Macaulay la împachetat. Dar mintea îi stătea la cu totul altceva, astfel încât, după ce-o întrebă de trei ori la rând acelaşi lucru, menajera nu se mai stăpâni şi-i zise:

— S-a întâmplat ceva, fetiţo? N-ai scos o vorbă toată dimineaţa.

Trezită brusc din visare —în care-şi închipuise buzele zâmbitoare ale lui Sinjin aproape atingându-le pe ale ei — Chelsea îşi frământă mintea în căutarea unei scuze.

— Încă mă gândeam la cursele câştigate de noi la Newmarket, doamnă Macaulay. Iartă-mă că n-am fost atentă la ce-ai spus.

Bineînţeles, se gândise la Sinjin, iar sentimentul triumfului asupra frumosului duce reuşi să confere răspunsului ei o umbră de sinceritate.

— Ei, dacă mintea-ţi stă din nou la cai, aşa cum ai obiceiul — spuse doamna Macaulay, surâzând înţelegător — atunci mai bine nu-mi mai sta în cale, să pot împacheta. Hai, fugi de-aici!

— Vreau să te-ajut.

— Sigur că n-ar fi rău s-o faci, dar aşa cum te porţi în clipa asta, află că mai curând mă încurci. Hai, şterge-o! Du-te şi zoreşte-i pe argaţi să încarce căruţele, îi sugeră menajera.

Cum Chelsea îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în grajduri, la fel ca tatăl şi fraţii ei, doamna Macaulay era obişnuită să se îngrijească singură de treburile casei.

Prin urmare, Chelsea porni pe alee înspre poartă, cu broşa de la Sinjin ascunsă-n buzunar, astfel încât s-o poată atinge, neştiută de nimeni. Degetele ei lunecau pe faţetele diamantului, pe montura din aur, pipăind contururile giuvaerului, până la minuscula albină aşezată pe floarea de ciulin. Emblema Fergusson-ilor redată de măiestria unui bijutier trebuie să fi fost un dar extrem de costisitor, mai ales că diamantul violet era o piatră foarte rară. Trebuia cu orice chip să i-o înapoieze lui Sinjin. O femeie nemăritată nu se cuvenea să accepte daruri scumpe din partea unui bărbat. Ca şi cum relaţia lor ar fi fost una pe de-antregul cuviincioasă! Surâse la gândul intimităţilor petrecute între ei, începând cu propunerea ei lipsită de ruşine în seara când se ascunsese în trăsura lui. Prin urmare, n-avea motiv să nu păstreze darul... ca amintire. Oricum, cele cincizeci de mii de lire — pretenţie de altfel scandaloasă, dacă se gândea mai bine — se vor topi curând.

Deodată îi veni în minte o întrebare, fără nicio legătură cu regulile etichetei şi intimităţile sexuale la care cugetase până atunci: oare era cazul să-şi ea cu sine nişte cărţi? Analiză perspectiva a şapte zile alături de Sinjin. Cu toată reputaţia ducelui de Seth, îşi închipuia că se vor ivi momente când va trebui să sc lipsească dc prezenţa ei. Nu ştia dacă o cabană de vânătoare din Leicester putea oferi prea multe posibilităţi de distracţie.

Se întoarse în casă alergând şi alese câteva din cărţile ei preferate, pe care le împachetă cu grijă. De-abia coborâse la parter când câinii începură să latre, vestind apariţia trăsurii albastre şi lăcuite, apropiindu-se în goana cailor de Priory Cottage.

„Exact stilul lui Sinjin!" îşi spuse fata, cu obrajii arzând de emoţie.

Vizitiul gonea de parcă ar fi concurat la Newmarket. În plus, remarcă satisfăcută că ducele îşi trimisese echipajul înainte de ora fixată.

Trăsura năvăli în curte, stârnind un nor de praf, şi se opri spectaculos în dreptul intrării, într-un vârtej de pietriş. Câinii lătrau asurzitor, ca şi cum hărmălaia lor ar fi fost suficientă să intimideze caii. Doamna Macaulay strigă la ei, încercând să-i potolească. Rândaşii sosiră în fugă de la grajduri, să vadă ce se întâmplase. Chelsea rămase în prag câteva momente, să-şi adune curajul. Uitând de cele cincizeci de mii, se întrebă o clipă dacă îndrăzneala îi era de ajuns să-şi pună planul în aplicare. Una era să urzească o înşelăciune, şi alta s-o aducă la îndeplinire cu bună-ştiinţă. Hotărî să se gândească doar la scopul nobil al acţiunii. Ducele garantase un viitor fără griji pentru tatăl ei. Pentru asta, Chelsea ar fi fost în stare să joace şi pe scena teatrului Drury Lane.

— Mă duc eu să văd cine-a sosit, doamnă Macaulay, spuse fata, coborând treptele de la intrare.

Îşi manifestă surpriza de rigoare când vizitiul îi întinse „biletul de la verişoara Elizabeth". Îl citi cu luare-aminte, urmărită de privirile curioase ale slujitorilor, apoi anunţă pe toată lumea despre veştile primite, luându-şi o expresie cât mai gravă.

În aceeaşi secundă, doamna Macaulay şi rândaşii se traseră înapoi înspăimântaţi ca nu cumva echipajul să fi adus microbii tocmai de la Uppingham. Până şi câinii părură să le împărtăşească îngrijorarea, alergând să se ascundă sub scară.

— Aşteptaţi să-mi strâng câteva lucruri, minţi Chelsea. Doamnă Macaulay, vrei să-mi pregăteşti ceva merinde pentru drum?

Peste câteva minute, slujitorii coborâră cu bagajul fetei, preluat apoi de către oamenii lui Sinjin, care-o ajutară să urce în trăsură, legându-i cufăraşul de poliţa din spate. Chelsea îi comunică în grabă doamnei Macaulay, care împacheta proviziile pentru drum, că urmau să se întâlnească la Grantham.

— Deocamdată rămâneţi aici. Am să trimit o scrisoare, să vă înştiinţez asupra datei exacte când urmează să ne vedem la Grantham.

— Dar dacă sărmana femeie va avea nevoie de ajutor mai mult de-o săptămână? întrebă menajera, ştiind, că domnul Fergusson îi aştepta la York! Sau... ce se întâmplă dacă... mătuşa moare?

Chelsea se grăbi s-o liniştească, de astă dată cu o sinceritate neprefăcută.

— Verişoara Elizabeth spune că mătuşa Georgina a depăşit momentul critic, prin urmare nu va muri. Elizabeth are pur şi simplu nevoie de încă o persoana, pentru că nu mai face faţă singură.

— Prea bine, lady Chelsea! se învoi doamna Macaulay. Atunci, aşteptăm mesajul.

Ce bine se pricepea să mintă! constată Chelsea cu o uşoară remuşcare.

— Sau... dacă-i cazul... aş putea veni şi eu, se oferi menajera într-o pornire altruistă, învingându-şi teama de boală.

Pe Chelsea o încercă din nou sentimentul vinovăţiei, alungat în clipa următoare de o bucurie năvalnică. Chiar dacă banii pe care-i va obţine vor însemna un trai liniştit şi îmbelşugat pentru familia Fergusson, acum, când îi trecuse emoţia, trebuia să recunoască sincer că ardea de nerăbdare să-l întâlnească pe seducătorul duce de Seth.

Sprijinindu-se de braţul unui servitor pe care nici nu îndrăznise să-l privească în ochi, se aşeză pe pernele trăsurii, cu mâinile încrucişate în poală, până când portiera se închise şi caii se urniră din loc. Abia atunci îndrăzni să respire uşurată şi, aplecându-se pe fereastră, făcu un semn de rămas-bun spre slujitorii opriţi în faţa casei.

Nu le zâmbi, pentru că împrejurări le n-ar fi îngăduit-o, dar sub corsajul alb ca zăpada, inima îi bătea să-i spargă pieptul.